2. Câmpul memoriei imediateCâmpul memoriei imediate este definit prin numărul maxim de elemente (de exemplu de numere) pe care subiectul le poate reproduce imediat după ce i-au fost prezentate în mod succesiv. Pintner şi Paterson (1917, citat de Colin, 1991) sunt pionieri în acest domeniu şi au efectuat primele cercetări în domeniul memoriei imediate. Experimentele au fost efectuate pe o importantă populaţie de subiecţi (aprox. 500) între 7 şi 26 de ani, copiii surzi obţinând rezultate inferioare auzitorilor.O confirmare a acestor rezultate a fost obţinută de Habauzit (1949, citat de Colin, 1991) pe 242 de subiecţi cuprinşi între 8 şi 20 de ani. El a constatat o netă superioritate la surzii cu surditate dobândită târziu comparativ cu ceilalţi surzi.Blair (1957, citat de Colin, 1991)) a efectuat un studiu sistematic utilizând trei tipuri de material: cifre, figuri reprezentând obiecte familiare (pisică, copii, casă), pattem-uri (combinaţii) de puncte. Această metodă nu implică reproducerea, ci recunoaşterea stimuliior (subiecţii trebuind să asocieze şi să indice ceea ce urmează). Subiecţii cuprinşi între 7 şi 12 ani prezintă asemănări din punct de vedere al vârstei, sexului, nivelului intelectual. Diferenţele între surzi şi auzitori au fost mai mici decât în experimentul precedent ceea ce probabil se datorează în mare parte selecţiei riguroase a copiilor surzi.3. Recunoaşterea şi reproducerea în funcţie de tipui materialului ,Au fost efectuate mai multe experimente în care subiecţii trebuiau să recunoască materialul prezentat anterior, sau trebuiau să reproducă materialul, în general sub formă de desen. îa cel de-al doilea caz. realizarea desenului nu depinde numai de capacitatea de execuţie, ci depinde de asemenea, de mobilizarea schemelor de răspuns care sunt combinate la utilizare şi care se constituie dificil fără antrenarea lor anterioară. Prin opoziţie, simpla recunoaştere are un caracter mai degrabă pasiv şi bineînţeles este mai uşoară (obţinându-se rezultate mai bune) dar această sarcină face posibilă apariţia confuziilor şi poate defavoriza subiecţii uşor sugestionabili. Este posibil ca în cazul copiilor surzi diferenţele să apară în funcţie de aceste tipuri de situaţii. ■ . ■■" .■

Probele bazate pe obiecte concrete şi figun reprezentând diverse obiecte sunt mar bine realizate de copiii surzi, care în câteva situaţii se dovedesc superiori auzitorilor. Habauzit (citat de Colin, 1991) a constatat o superioritate a copiilor surzi în proba de desenare a obiectelor, care fac parte din fişa de orientare profesională a lui Pieron. Subiecţilor li se prezintă o pagină cu 12 obiecte familiare, după care trebuie să recunoască modificările de detaliu care apar pe foaia următoare. Copiii surzi au obţinut un punctaj mediu de 12 puncte (din maximum 24) spre deosebire de 7 - 8 puncte pentru auzitori.Marsh (citat de Colin-, 1991) a efectuat o experienţă în care subiecţiilor, mai mult

de 200 surzi şi 170 auzitori de ambele sexe, limbaj se prezentau un anumit număr de obiecte familiare (ac de gămălie, dop, chibrite) plasate într-o poziţie determinată. Ei trebuiau apoi să recunoască aceste obiecte printre altele (acelaşi număr de obiecte) şi să le repună înpoziţia lor Iniţială. Obiectele cu care primele au fost amestecate prezentau anumite asemănări cu acestea (de exemple: on ac de cusut putea fi confundat cu un ac cu gămălie etc). Rezultatele lui Marsh sunt dificil de interpretat pentru că, dacă subiecţii surzi (care nu erau surzi profund) au obţinut performanţe superioare auzitorilor, ei erau mai în vârstă, în medie (19;3 ani şi 17;3 ani faţă de 16;3 ani şi 14;4 ani pentru băieţi, respectiv pentru fete). De notat, este că totuşi surzii au comis puţin mai multe confuzii decât subiecţii auzitori.Probele lui Pieron şi Marsh fac să intervină simultan două sarcini: una de recunoaştere a obiectelor (de identificare a modificărilor în prezentarea lor) şi de apreciere a poziţiei lor (sau schimbarea acesteia). Blair a reluat principiul experienţei lui Marsh, dar reţinând doar elementul de localizare (obiectele văzute într-o poziţie dată trebuie să fie repuse la loc fără a le amesteca cu altele). în aceste condiţii surzii şi auzitorii au obţinut rezultate care nu diferă semnificativ. S-ar putea gândi astfel că, performanţele ridicate ale subiecţilor Iui Habauzit ar ţine mai mult de localizarea lor şi că ar trebui să se distingă între repunerea obiectelor la locul pe care-1 ocupă şi recunoaşterea schimbărilor lor,în scalele Snijders-Oomen nu sunt diferenţieri fine în proba "memoria imaginilor". Numărându-se detaliile reproduse, se poate remarca o evoluţie odată cu vârsta aproximativ până la 12 ani ulterior înregistrându-se o stagnare în reuşite după această vârstă. Aceasta în cazul surzilor; auzitorii manifestă o progresie care se întinde pe toată durata perioadei observate.Se impune o observaţie, că superioritatea sau simpla egalitate a rezultatelor obţinute de copiii surzi la probele de memorie bazate pe stimulî "concreţi" nu este un fapt confirmat de toate cercetările, verificându-se încă G dată25

constatarea că este eronat să se generalizeze rezultatele obţinute pe anumite loturi de subiecţi în cazul unor sarcini particulare.Cu material fără semnificaţie (stimulare concret-intuitivă) rezultatele obţinute de diverşi experimentatori nu sunt în întregime concordante.Mantois (1965, citat de Colin, 1991) a aplicat figura complexă Rey la 240 copii cu deficienţe profunde de auz, cu vârste între 8-12 ani. Copiii surzi în vârstă de până la 12 ani, au manifestat un retard, care dispare ulterior acestei vârste,Folosirea unui material verbal, nu pare să-l defavorizeze pe surzi. Acest lucru a fost constatat da Habauzit care a utilizat proba din fişa propusă de Pieron, având ca obiect amintirea a 30 de cuvinte familiare. Surzii obţin rezultate uşor inferioare auzitorilor.

Dimpotrivă, la sarcinile în care intervin structurile logice, gramaticale, copiii surzi manifestă un anumit retard. Acest fapt a fost surprins în sarcina de memorare a povestirii din fişa lui Pieron şi de asemenea, în proba de asociere logică.Dar, în afară-de aceşti factori, se pare că trebuie să se ţină seama de cantitatea de stimuli prezentaţi. Prin observare! rezultatelor la o serie de sarcini şcolare bazate pe memorare s-a constatat că peformanţele elevilor surzi din clasele V-VII1 sunt bune când trebuie să reproducă propoziţii de 4-1 cuvinte, dar sunt slabe când este vorba de fraze de 8-11 cuvinte.Intervin aici în mod evident rolul înţelegerii şi a cunoaşterii limbii fiind implicate pe lângă aspectele lexical* şi semantice şi aspectele morfosintactice care ridică problem* odată cu creşterea lungimii şi complexităţii frazelor.> Cercetările de mai sus nu furnizează rezultaţi totdeauna indiscutabile, eterogenitatea datelor arată, tari îndoială, că şi alţi factori sunt în joc, în afară de memorie.264. Modalitatea senzorială de prezentare a stimulîlorLa subiecţii auzitori metoda uzuală de prezentare este cea auditivă, la copiii surzi ea este cea vizuală. Metoda de prezentare nu implică diferenţe considerabile. Oricum, este vorba de diferenţe minime care nu pot justifica diferenţele obţinute de Pintner şi Habauzit.La subiecţii auzitori, elementele auditive şi vizuale sunt suprapuse (parţial), acest factor de întărire reciprocă creşte eficacitatea unei prezentări. Putem spune, într-o manieră generală, că memorarea este facilitată de înmulţirea căilor de prezentare a informaţiei. în acest sens la subiecţii auzitori, comparaţia prezentare auditivă - prezentare vizuală pierde din elementele discriminatorii deoarece există o "rezonanţă auditivă" a cuvintelor văzute (de exemplu, citite), care nu sunt doar văzute cum se întâmplă la copiii privaţi de auz, mai ales la cei care demutizarea este într-un stadiu incipient şi cuvântul nu deţine încă un rol important în realizarea operaţiilor gândirii.5. Rolul răspunsului fonoarticulator în sarcinile deUn element care poate influenţa performanţa la aceste sarcini este şi posibilitatea de a exista un răspuns motoriu. Astfel, care la subiecţii auzitori este posibilă o articulare abia schiţată la repetarea unui stimul (micromişcări ale organelor fonoarticuîatorii) sau reluarea cu voce tare a solicitării sau formularea verbală a răspunsului.Handicapul copilului surd în astfel de probe este determinat de imposibilitatea de a furniza acest răspuns, sau de dificultatea de a-1 furniza uşor şi clar, la care se adaugădificultatea de articulare şi lipsa de naturalitate a răspunsului verbal, chiar şi atunci când subiectul este demutizat.

Persoanele cu surditate recurg frecvent la gesturi. S-a observat că subiecţii au tendinţa de a număra pe degete în sarcini de memorare a cifrelor. Colin (1991) pune problema dacă libertatea în alegerea acestor modalităţi de sprijin nu contribuie oare la creşterea performanţelor? El este aproape sigur că nu, argumentând că gestul nu are flexibilitatea,! maleabilitatea şi mai ales conexiunea auditivă a gestului vocal.Această observaţie, prin extrapolare, poate fi aplicată! în cazul sarcinilor de memorare a obiectelor. Se poate gândi că surzii sunt dezavantajaţi în raport cu auzitorii de faptul că ei nu evocă cu aceeaşi uşurinţă numele obiectelor prezentate.Această evocare constituie un factor suplimentar, ca şi în cazul precedent, pentru fixarea stimulilor.Un argument în favoarea acestor afirmaţii se găseşte în rezultatele mai bune ale persoanelor cu surditate dobândită tardiv, în jurul vârstei de 5 ani, spre deosebire de rezultatele persoanelor cu surditate congenitală.6. Influenţa complexităţii stimulilor în sarcinile deSuperioritatea rezultatelor copiilor surzi se manifestă în sarcinile de memorare unde este vorba despre obiecte a căror individualitate este netă dar această superioritate nu se regăseşte în sarcini în are sarcina constă în memorarea unorj structuri complicate. Se observă cum copilul surd organizează deficitar un ansamblu mai complex şi îl "tratează" într-o manieră globală sau fragmentară, ceea ce nu facilitează o bună reproducere sau o bună recunoaştere. S-a pus problema de ce creşterea complexităţii defavorizează mai mult surzii decât auzitorii. Sunt posibile mai multe ipoteze.28

Demersului observaţional al copiilor surzi îi lipseşte caracterul metodic, organizat. O altă posibilă explicaţie ar fi slaba capacitate de organizare a câmpului perceptiv.Se ţine seama de asemenea, de integritatea semantică, care permite în faţa unei scene sau a unui tablou, evocarea semnificaţiilor şi de asemenea, permite conferirea unei unităţi mai mult sau mai puţin articulate, care poate servi ca fundament memorării.7. Relaţia memorie -limbajSuperioritatea sau egalitatea performanţelor copiilor surzi comparativ cu auzitorii, în câteva sarcini mnezice, sugerează o relativă independenţă în activităţile pe care le pun în joc, în raport cu limbajul.Memoria şi limbajul sunt două procese majore aflate într-o puternică conexiune. Ele sunt indisociabile în abordarea unor noţiuni precum înţelegerea limbajului, stocarea lui sau reproducerea cuvintelor lexicului. în ceea ce priveşte sintaxa trebuie să avem în vedere faptul că nu este vorba de o "stocare în memorie" ci de un "savoir - faire" a cărui disfuncţie se află în centrul conceptului de disfazie. Cu toate acestea, în practica clinică este foarte importantă realizarea unei distincţii

între tulburările secundare unei patologii mnezice şi tulburările mnezice corelate cu o patologie specific lingvistică (disfazia). Interpretarea diferitelor teste, punerea în lucra a reeducării, orientările şcolare şi consideraţiile prognostice vor avea un efect foarte diferit. în funcţie de aceste distincţii este important de subliniat raporturile existente între diferitele tipuri de memorie şi construcţia funcţiilor limbajului. Este evident că relaţia dintre cele două procese cognitive, limbaj şi memorie, trebuie urmărită în ambele sensuri: atât influenţele nedezvoltării limbajului verbal sau influenţele unorparticularităţi sau devianţe ale acestei dezvoltări asupn sarcinilor mnezice şi' de învăţare, cât şi influenţele uoi disfuncţii mnezice asupra limbajului verbal.7.1, Rezolvarea sarcinior mnezice în condiţiile deficienţei auditive şi a disfuncţiilor limbajului verbal jOieron (1978) subliniază în repetate rânduri că trebuie ţinut seama de specificitatea acestor sarcini. Există diferenţe între reproducerea unui desen sau a unui obiect,, saij a unor configuraţii statice şi reproducerea unei scene sau1 succesiuni de evenimente cu o anumită durată, care implică şi articularea de semnificaţii succesive. De altfel, constatarea unei superiorităţi a rezultatelor persoanelor cu deficienţă auditivă în anumite sarcini impune problema explicării ei Această superioritate nu poate fi înţeleasă decât invocând, dacă nu mecanismele de compensare, cel puţin o orientare preferenţială şi un interes particular către obiectele percepute şi detaliile lor. Sunt posibile şi alte explicaţii: inferioritaîec copiilor auzitori poate fi legată de o etapă în dezvoltare can îi face mai indiferenţi la detaliile concrete în avantaju, schemelor semnificative,Oieron susţine că intervenţia limbajului joacă ur mare rol în dezvoltarea capacităţilor mnezice, le modifici într-o anumită măsură, dar acest rol nu este unul simplu şi m se poate generaliza prin ameliorarea acestora. ■ ■ 1Datele prezentate mai sus evidenţiază o intervenţia instrumentală a limbajului. Este greu de spus că folosire! obişnuită a limbajului are efecte mai ales când este vorba d< memorarea unui material neverbal.Oieron consideră această stare de lucruri ca fiin< determinată, mai mult sau mai puţin, de activitatea redusă îi domeniul folosirii limbajului, activitate învăţarea şi gândirea. ■ ; '30;. ■ -.-.

Repercusiunile disfuncţiilor mnezice asupra limbajuluiIn vederea stabilirii acestor repercusiuni este importantă evocarea anumitor disfuncţii structurale ale sistemelor mnezice implicate în elaborarea funcţiilor limbajului (aspecte ale dezvoltării) şi aducerea ia zi a manifestărilor clinice în ceea ce priveşte limbajul copilului.Sunt incriminate adesea disfuncţii ale memoriei în cazul copiilor cu deficienţe de auz care prezintă dificultăţi de învăţare şi mai ales dificultăţi legate de însuşirea şi utilizarea limbajului verbal.7.2.1. Memoria de lungă durată şi limbajul

în ceea ce priveşte strict funcţiile limbajului, MLD este implicată direct la două nivele:> Organizarea în memorie şi recuperarea stocului lexical;> Stocarea şi recuperarea în memoria semantică a "tiparelor pre-organizate" (povestiri, scenarii, scheme narative) permiţând înţelegerea vorbirii şi a expunerilor (orale sau scrise). Mazeau (1999) descrie principalele implicaţii ale MLD asupra limbajului şi implicit tulburările care pot să apară la acest nivel.a) Patologia reţelelor semanticeAceste reţele semantice constituie modul de organizare a lexicului în memorie. O reţea semantică presupune următoarea organizare:> Fiecare nod constituit este un nod al reţelei; fiecare nod constituit este legat de multe altele;> Distanţa dintre două noduri este numită "arc"; acest "arc" este cu atât mai apropiat sau mai îndepărtat eu cât conceptele sunt mai legate între ele;> Activarea, plecând de la unul din elementele reţelei difuzează automat în interiorul acesteia;> Difuzarea acestei activări depinde de distanţa dintre două noduri, activarea diminuându-se când distanţa creşte.:>■

b) Lipsa cuvântului (anomie)Stocul lexical cunoscut (numit uneori "pasiv") evaluat prin probe de recunoaştere (desemnare) este cantitativ şi calitativ normal. Este vorba aici de o patologie care poate fi înţeleasă ca o tulburare de acces lexical. Cuvintele sunt prezente în lexic dar nu pot fi mobilizat în momentul respectiv (au fost sau vor fi). Lipsa cuvântului poate fi izolată iîKiMxn^S] \-"ai asociată altor '^ihvmrx ai-ş lingvistice.c) Deficitul lexicalEste vorba de o anomalie care se referă la structura lexicului, la inscripţionarea sa în memorie. Se spune deseori despre copiii cu deficienţe de auz că au "vocabular sărac", expresie ce este folosită într-un mod mai puţin specific şi relevând uneori mai mult judecăţi de valoare decât fapte obiective (mediu socîo-cuitural sărac, limbaj de periferie, etc). Ori termenul de deficit denumeşte o lipsă, o insuficienţă care trebuie obiectivată prin teste etalonate a căror rezultate trebuie comparate cu vârsta reală a copilului, ovi mvelm sfc ele rşuiomiD/Si-L cu aiu^milibil .fsLisale în alte sectoare ale limbajului şi memoriei. Stocul lexical va fi evaluat mai întâi plecând de la probele de denumire de imagini, permiţând de asemenea investigarea stocului cunoscut care poate fi, în numeroase cazuri, diferit de stocul mobilizat în verb'. '„ '"-'..probele de definire de cuvinte ca de exemplu cele din testul de vocabular, al scărilor de inteligenţa din Wechsler (Anca, 1999) sau din Scala Crichton sunt mai degrabă probe de metalimbaj care nu pot fi aşadar utilizate pentru a evalua stocul de cuvinte engramat de copil, nici întinderea sau organizarea lexicului său. Vorbim

de deficit lexical atunci când performanţele la ansamblul de probe lexicale aferente (latura receptivă a limbajului sau vocabular impresiv) şi eferente (latura expresivă sau vocabular exprimat) suntconcordante. în plus, performanţele lexicale slabe nu sunt o dovadă certă a insuficienţei lexicale decât dacă, în cadrai testării limbajului, nivelul lexical este semnificativ inferior performanţelor morfo-sintactice: acest lucra impune alegerea de probe care să evalueze separat lexicul şi morfo-sintaxa.în opinia lui Mazeau (1999) atunci când cele două se suprapun şi nivelul lexical este mai bun decât nivelul morfo-sintactic trebuie luată în considerare posibilitatea existenţei unei tulburări de structură a limbajului (afazie sau disfazie) şi astfel evaluarea psihologică trebuie să fie condusă în acest sens. Din contră, atunci când în cadrul competenţelor lingvistice doar nivelul lexical este afectat putem suspecta o patologie mnezică şi evaluarea va trebui orientată în această direcţie.Această disociere (sintaxă-lexic, în detrimentul lexicului) este uşor de demonstrat la copiii mici (până la 8-10 ani); la aceştia testele de înţelegere şi/sau producere morfo-sintactică sunt saturate. Dar este dificil de evidenţiat o astfel de disociere la copiii mari sau la tinerii adolescenţi.După Rondai şi Comblain (2001) controlul mnezic deficitar indică o dezorientare temporală. Memoriile tranzitorii (memoria de lucru şi memoria de scurtă durată) pot să demonstreze performanţe normale. De asemenea, la probele de limbaj care nu implică MLD rezultatele obţinute pot fi corespunzătoare nivelului şcolar şi nivelului de gândire.Acest tablou este cunoscut ca fiind frecvent întâlnit la elevii cu -deficienţe de auz, fiind mai uşor vizibil ia cei din clasele I-IV.7.2.2. Memoria tranzitorieMemoria de lucru permite înţelegerea vorbirii în timp util: informaţiile prezente la un anumit moment în memoria de lucru (ML) sunt informaţiile percepute linear (secvenţial) pe firul derulării vorbirii celuilalt (suită de cuvinte) (Mazeau,1999). Este vorba de a menţine active elementele percepute şi de a efectua o muncă cognitivă asupra lor: a le evoca, a le menţine active cât timp se vor efectua operaţii cognitive care permit extragerea sensului pe firul derulării vorbirii şi deasemenea a rezultatelor.Aceleaşi procese sunt puse în lucru şi în limbajul scris pentru a accede în timp util la înţelegerea textelor citite. Cuvintele pe măsura perceperii lor vizuale şi a decodării intră liniar, succesiv, secvenţial în sistem. ML le stochează pe măsura sosirii lor dar ea trebuie de asemenea să recupereze şi să activeze aplicarea proceselor cognitive care vor duce la atribuirea sensului. Aşadar input-uri slabe (semnificaţia cuvintelor izolate) sunt transformate pe parcurs în elemente purtătoare de tot mai multe informaţii (cu tot mai mare valoare u&i^xi^ijm) p&is la

idveiini de coiiu-'pv^ .-fe >.;b". căror combinare şi punere în relaţie cu informaţiile anterior stocate în MLD permit înţelegerea vorbirii pe firul derulării ei. Acest efort permite o prelucrare de fond (semantică categorială) şi un acces la semnificaţie (la înţeles, la concepte) (Rondai, Comblain, 2001). Se reuşeşte astfel înţelegerea cuvintelor şi frazelor înlănţuite succesiv şi se elaborează semnificaţia vorbirii, scrieriis condiţii în care ultimele cuvinte pronunţate sau citite de interlocutor devenind, de multe ori, imposibil de repetat.7.2.2.1. Memoria de scurtă durată (MSD). RepetiţaMSD este mai uşor de evaluat (există mai multe teste etalonate vizând astfel de sarcini). Există o strânsă legătură între ML şi MSD. Tulburările ML pot indica existenţa unei patologx:. 3. M:lD., ' yr^ih L<j;:wj:,r:m ikpi;,;! na r^ -sta -posibil ca acei copii care au performanţe normale la sarcinile MSD să aibă performanţe foarte slabe ia ML. Anumite probe sunt specifice MSD în măsura în care ele nu reclamă nici un efort de prelucrare a materialului furnizat. Este cazul tuturorprobelor de repetiţie şi de imitare în care este amânată reactualizarea lor imediată, ca de exemplu:> Pentru aferentele auditive şi auditiv-verbale: repetarea ritmului, a silabelor, cifrelor, cuvintelor, frazelor.> Pentru aferentele vizuale: probele de reproducere, copiere: semne orientate, cuvinte scrise, litere, desene, figuri geometrice simple, gesturi, etc.în ceea ce priveşte limbajul sarcinile costau în repetarea silabelor şi cuvintelor. Se recomandă:> Să se compare performanţele copilului în condiţiile în care variază următorii parametri: lungimea cuvântului (număr de silabe), familiaritatea etc;> Să se compare aceste performanţe cu cele obţinute de acelaşi copil în cazul repetării de cifre şi ritmuri;> Să se compare aceste performanţe cu cele obţinute pe de o parte în ML auditiv-verbală şi pe de altă parte în toate probele MSD şi ML privind aferentele vizuale.a. Memoria fonologică de scrută durată şi lexicul Baddelez, Pagano şi Vallar (1988, citaţi de Comblain, 2001) au fost primii care au pus în evidenţă legăturile între MFSD şi învăţarea fonologică pe termen lung şi repetiţiile pseudo-cuvintelor. Rezultatele concluziilor lor au avut implicaţii importante în înţelegerea dezvoltării lexicale la copii şi în teoriile învăţării limbilor străine. Ei remarcă că în general copiii care prezintă tulburări ale limbajului oral sau scris posedând însă o inteligenţă normală au capacităţi mnezice reduse. Capacitatea lor de a repeta forme fonologice nefamiliare (ca acelea ale pseudo-cuvintelor) sunt sever limitate. Din punctul lor de vedere, dacă slabele performanţe la proba de memorie erau o simplă reflectare a limitării nivelului capacităţilor de limbaj, performanţele mnezice ale acestor copii ar trebui să fie identice cu cele ale copiilor mai mici care nu prezintă tulburări de limbaj. Nu este totuşi

cazul. Aceste rezultate sunt în general interpretate ca ui indice al alterării funcţionării MFSD.Alte studii arată că MFSD nu este singurul factor cari influenţează repetiţia pseudo-cuvintelor. Se pare d într-adevăr pseudo-cuvintele care prezintă un grad ridicat d asemănare cu cuvintele limbii sunt mai bine repetate decâ pseudo-cuvintele care au un grad scăzut de asemănare ci cuvintele limbiii. Repetiţia pseudo-cuvintelor va fi în fapt j sarcină care implică stocajul temporar de informaţii dar căror prelucrare ar putea fi facilitată de analogiile lexical efectuate între pseudo-cuvinte şi cuvinte reale sau prii crearea unei forme fonologice abstracte derivate dintr-ui cuvânt din vocabularul cunoscut.b. Memoria fonologică de scurtă durată ş morfo-sintaxa (MFSD)Vallar şi Baddeley (1987, citaţi de Comblain, 2001 arată că MFSD este indispensabilă pentru înţelegere c.omizm a \}mbsp:bn peri?'a ca înierpreiarm lexicală i. sintactică corectă a enunţurilor cerute implică o analii completă a frazei şi pentru că o strategie de concentrai asupra acestor aspecte diverse nu poate fi efectuată far efort.