PRACTICA INDIVIDUALĂ

TEMA: ,,MONOGRAFIA BISERICII DIN SATUL VLAD ŢEPEŞ”

COORDONATOR: PROF. F STUDENT: Ioana ANUL I

BISERICA

Istoria ne arată, că din cele mai vechi timpuri, voievozii români şi alte persoane au zidit biserici şi mânăstiri.

Aceste biserici şi mânăstiri, relicve ale trecutului, îşi înalţă şi azi turlele lor chiar în locurile cele mai prăpăstioase ale falnicilor noştri munţi.

Unele din ele au fost înconjurate cu ziduri şi întărituri atât de puternice, încât formau adevărate cetăţi, în care „românul” găsea scăpare la vreme de pericol.

Multe din aceste clădiri au fost şi continuă să fie şi în zilele noastre adevărate bijuterii.

O bijuterie este, fără îndoială, „de la temelie până la acoperiş, Voroneţul”, spune Geo Bogza în lucrarea sa „Cartea Oltului”.

O bijuterie este frumoasa biserică „Trei Ierarhi”din Iaşi. O bijuterie este mânăstirea „Curtea de Argeş”, o bijuterie este biserica „Bolniţa”, vecină cu mânăstirea „Cozia”, şi multe altele.

Arhitectura bisericii, pictura şi chiar grafica manuscriselor lor sunt adevărate capodopere.

Despre frumuseţea acestor locaşuri s-a dus vestea peste hotare, vizitatori din alte părţi ale globului vin să le admire şi azi.

Biserica română este cea mai veche instituţie de cultură din ţara noastră. Ea a dat tot concursul său ca poporul să-şi păstreze limba şi naţionalitatea sa în decursul veacurilor.

Biserica ortodoxă română a fost un stăvilar puternic, care a împiedicat contopirea românilor cu ungurii, i-a ajutat pe românii ardeleni să nu fie asimilaţi de unguri. Ura religioasă devenise, înainte de 1919, în Transilvania, identică cu ura naţională.

În biserică s-au scris primele cărţi româneşti. Ea a fost,în vremurile îndepărtate, instituţia care a ajutat tinerele vlăstare să dezlege tainele cărţilor. În trecut, în ţara noastră, biserica a fost unită cu şcoala. Dascălii bisericilor au fost primii învăţători ai satelor şi ai mahalalelor multor oraşe.

Dascălii câtorva biserici au fost învăţătorii marelui nostru povestitor Ion Creangă, şi încă ai altor cărturari români.

Biserica a fost aceea care, prin fanatismul credincioşilor ei, a ajutat poporul, în mod indirect, chiar şi în problema sănătăţii. Prin posturile prescrise de biserică s-a stabilit un echilibru în alimentarea poporului nostru şi ca atare şi a locuitorilor satelor Mihai Viteazul şi Vlad Ţepeş.

Prin unele din învăţăturile sale (cele zece porunci), biserica a contribuit la întărirea moralei poporului nostru.

Prima bibliotecă din satul Mihai Viteazul a fost înfiinţată în anul 1878.

Dar pe lângă aceste părţi pozitive, biserica a avut şi continuă să aibă multe părţi negative. A ţinut pe loc ştiinţa, deoarece la baza religiei a stat dictonul:

-„Crede şi nu cerceta.”Ea a întunecat mintea poporului cu misticismul. Prin religie, biserica a

educat poporul în spiritul unei supuneri orbeşti faţă de stăpânire, faţă de clasele exploatatoare, punându-le în situaţia de a nu-şi putea seama din ce cauză poporul obidit trăia în neagră mizerie, şi de ce un grup restrâns beneficiază de truda milioanelor de oropsiţi.

Numai un grup restrâns din locuitorii satului Vlad Ţepeş îşi dădeau seama de ce trăiau în mizerie. Cei mai mulţi dintre ei, marea majoritate, credeau în statornicirea lui Dumnezeu, statornicire strecurată de clasele conducătoare prin următoarea lucrare:”O împărţeală Dumnezeiască”.

„Într-o toamnă, prin luna octombrie, doi călători mergeau pe un drum de ţară. În apropierea unui sat au găsit doi saci cu nuci. Tare s-au bucurat când au dat peste acest chilipir, dar când să le împartă s-au luat la ceartă. Din întâmplare, trecu un al treilea călător pe lângă ei. Îl rugară pe acesta să le împartă nucile dumnezeieşte, deoarece unul din saci era mai mare. Drumeţul îi întrebă insistent:

- Cum să vi le împart, dumnezeieşte sau omeneşte?- Dumnezeieşte să ni le împarţi, că omeneşte ni le împărţeam şi noi.Drumeţul a luat sacul cel mare, cu nuci, şi l-a dat unuia dintre ei. Cei

doi drumeţi s-au uitat miraţi, dar n-au zis nimic. Călătorul străin a mai luat nuci din sacul cel mic şi a dat tot celui căruia îi dăduse sacul cel mare, iar ceea ce a mai rămas, în sacul mic, le-a dat celuilalt. Acela, supărat peste măsură, zise plin de mânie:

- Ce fel de împărţeală ne-ai făcut frate?- Împărţeală dumnezeiască, după cum m-aţi rugat, le-a răspuns, calm,

călătorul străin.”Aceasta era povestea cu care bogătaşii întunecau minţile, povestind-o

ori de câte ori se ivea ocazia.Plin de indignare, Mihai Eminescu scoate în evidenţă racilele bisericii,

arătând adevărata faţa a bisericii în poezia „Împărat şi proletar”, în versurile:„Religia-o frază de dânşii inventatăCa cu a ei putere să vă aplece în jug,Căci de-ar lipsi din inimi speranţa de răsplată,După ce amar munciră-ţi mizeri viaţa toată,A-ţi mai purta osânda ca vita de la plug?”

Religia, cu credinţa în viaţa de apoi, este o mască sub care se ascundeau interesele de clasă.

Locuitorii satului Mihai Viteazul sunt, în marea majoritate,creştini ortodocşi. În anul 1878, a venit în sat ca meseriaş Daniel Petre Milotoi, de naţionalitate maghiară şi de religie catolică. S-a căsătorit în anul 1885, cu o tânără de aceeaşi naţionalitate şi religie ca şi el. Daniel Petre Milotoi a avut trei fii, care s-au căsătorit cu românce de religie creştin ortodoxă.

Generaţiile tinere ce au rezultat din această unire au primit instruire în şcolile noastre. Odată cu instruirea au primit şi credinţa, obiceiurile şi naţionalitatea română.

Înainte de primul război mondial, au fost patru bărbaţi de naţionalitate turcă şi de religie mahomedană. Ei au venit în satul Mihai Viteazul pentru a face negoţ . Au stat în sat cu paşaport.

În baza legii „Organizarea Comunelor” dată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în 1860, comuna Bărăganul primeşte, în urma solicitării sătenilor, în 1862, ca preot, pe Zaharia Oprea Duhovnicu.

În anul 1862, locuitorii din comuna Bărăganul erau clăcaşi pe moşia mânăstirii Mihai Vodă, din Bucureşti, moşie pe care se afla satul.

Fiind puţini şi săraci, preotul îşi dă seama că este imposibil să ridice singuri biserică. Din această cauză, el apelează la sprijinul egumenului mânăstirii Mihai Vodă, care le-a dat o biserică formată din bârne (blăni de stejar) din judeţul Ilfov, ce rămăsese pustie din timpuri mai vechi.

Preotul Zaharia Oprea Duhovnicu a fost hirotonisit în anul 1862 şi a slujit biserica din Mihai Viteazul până în iunie 1885, când şi-a dat obştescul sfârşit, fiind înmormântat alături de enoriaşii lui, cărora le-a fost un bun părinte, un bun sfătuitor.

După ce au obţinut donaţia, sătenii au adus biserica cu căruţele şi au instalat-o în mijlocul satului, la circa 20 metri mai la sud de actuala şcoală. Era o biserică mică. În faţa bisericii lăsaseră o piaţă, iar în piaţă săpaseră un puţ de piatră, o fântână. În spatele ei era cimitirul. În vechiul cimitir au fost îngropaţi şi morţii din târlele de la Crucea lui Giurcă.

Între fosta piaţă a bisericii din lemn şi şoseaua naţională Bucureşti se află azi şcoala satului.

Târlele de la sud de satul Vlad Ţepeş, la sud de Barza, pe coasta pe care în prezent se află viile ţepeşenilor, cunoscut de bătrâni sub denumirea de „La Hamusi”, şi-au avut cimitirul lor. Acolo au locuit, după înfiinţarea satului Bărăgan, câţiva săteni din satul Vărăşti.

Şi târlele de pe Furcituri şi-au avut cimitirul lor, au spus bătrânii:Vasile (Silică) Şandru, pr. Ilie Danciu şi Tudor T. Stancu (Duruş).

După unele informaţii, vechiul cimitir din Mihai Viteazul ar fi fost folosit numai câţiva ani. După anul 1865 s-ar fi trecut în actualul cimitir. După alte informaţii, rezultă că a fost folosit până la înfiinţarea satului Vlad Ţepeş, adică până în 1893.

Atât bătrânii care dau prima informaţie, cât şi cei care o dau pe a doua sunt de acord că, în vechiul cimitir au fost multe cruci, deci în el au fost îngropaţi mulţi morţi.

Ultima informaţie, precum şi prima informaţie par la fel de plauzibile. Prima pare plauzibilă pentru motivul că din septembrie, 1865, satul este eliberat de iobăgie şi i se repartizează 17 pogoare pentru biserică.

A doua informaţie pare şi ea tot atât de plauzibilă pentru motivul că în anul 1893 înfiinţându-se satul Vlad Ţepeş, cetăţenii din noul sat care decedau, erau înmormântaţi tot în cimitirul din satul Mihai Viteazul. Cimitirul vechi fiind mic, preotul şi autorităţile locale vor fi luat hotărârea să se înmormânteze în actualul cimitir.

Din octombrie 1904, ţepeşenii îşi înmormântează morţii în cimitirul din satul lor.

Bătrânul preot Zaharia Oprea Duhovnicu, tot timpul vieţii sale s-a interesat de bunul mers al satului. A luptat pentru înfiinţarea şcolii din sat din dorinţa de a lumina minţile fiilor de ţărani.

În anul 1881, fiul său pe nume Dumitru termină seminarul. El îl sfătuieşte să urmeze instrucţiunile Ministerului Cultelor şi Învăţământului şi să se înscrie la secţia şcolii pedagogice din Ploieşti. Acesta îi ascultă sfatul şi în 1882 iese învăţător şi este încadrat la şcoala din satul Mihai Viteazul la începutul anului şcolar 1882-1883.

După moartea tatălui său, pe data de 30-01-1886, Dumitru Z. Popescu este hirotonisit preot în locul tatălui său. Între timp, bisericuţa de lemn se ruinase. El duce muncă de lămurire şi, prin puternicul său îndemn, prin dărnicia sătenilor, se construieşte biserică nouă în satul Mihai Viteazul.

Istoricul ei arată:„S-a construit sfântă biserică parohială cu hramul „Adormirea Maicii

Domnului” de obştea satului şi stăruinţa comitetului de iniţiativă, care cu mari stăruinţe, au adunat sumele necesare de la locuitorii semnaţi ai ei. Construcţia, din temelie, s-a început în 1912 şi s-a terminat în 1914. a contribuit şi comuna din fondul cârciumelor, cu fonduri însemnate. Urmează numele membrilor comitetului, aleşi de locuitori, în număr de 49, apoi numele celor 272 locuitori ce au ajutat cu sume de bani pentru construirea bisericii.

Pentru munca depusă pentru a construi această biserică, preotul a fost recompensat cu medalia „Răsplata muncii clasa I”, brevet nr.684 din 12 februarie 1915.

Este o biserică rezistentă, cu temelie din beton şi piatră cioplită, în formă de cruce, cu trei turle, două mai mici în faţă şi una, mai mare, în mijlocul bisericii.

Pictura este în stil bizantin cu motive naţionale, executată de pictorul Al. Potoschi. Este o biserică frumoasă şi încăpătoare. Încă de la primul preot s-a format o tradiţie în ceea ce priveşte îngrijirea bisericii, precum şi în privinţa preţurilor pentru oficierea diverselor taine (ca de exemplu botez, cununie, slujba de înmormântare). Aceste preţuri sunt mai mici decât în satele vecine, ceea ce denotă că preoţii nu erau prea lacomi.

Este o clopotniţă mare, în care se află şi cancelaria parohiei. Aici se găsesc unele obiecte cu mare vechime, strânse de harnicul preot Tănăsoiu Nicolae, care începuse să alcătuiască un mic muzeu,

Preoţii care au păstorit în satul Mihai Viteazul sunt:1.Zaharia Oprea Duhovnicu 1882-1885 –iunie2.Dumitru Z. Popescu 30 ianuarie 1886-19393.Popescu Vespasian 1939-19574.Popescu Ion 1958-19665.Tănăsoiu Nicolae 1966-19716.Radu Dumitru 1971-februarie 1973.Din februarie 1973 oficiază preotul Ilie Danciu de la biserica din satul

Vlad Ţepeş.”Oamenii din satul Mihai Viteazul sunt oameni cinstiţi, respectuoşi,

morali, paşnici. Nu vin în număr mare la biserică, cu toate acestea trăiesc în armonie. Mulţi dintre ei nu s-au eliberat încă de misticism.

În chestionarul trimis în anul 1921 Ministerului Cultelor şi Artelor, preotul Dumitru Z. Popescu, la capitolul „Viaţa morală a satului”, scria:

„Judecăţile şi juriile de împăciuire nu se găsesc şi nici nu sunt de mare folos, căci oamenii sunt de înţeles şi nu tind spre judecăţi, decât la mare nevoie.”

Acelaşi lucru se poate spune şi azi despre locuitorii satului Mihai Viteazul.

BISERICA DIN SATUL VLAD ŢEPEŞ

Satul Vlad Ţepeş a fost înfiinţat în anul 1893.Locuitorii satului au cerut încă de la început să li se creeze parohie şi

ca atare să li se aprobe construirea unei biserici. Tot în acea vreme au solicitat înfiinţarea învăţământului, pe motiv că satul este dat pe 700 de familii.

În satul Vlad Ţepeş lucrurile s-au petrecut invers decât în satul Mihai Viteazul. În anul 1894 au obţinut înfiinţarea şcolii şi tocmai în iunie, 1901, li s-a repartizat preot prin persoana lui Atanase Georgescu, care oficiază primul botez în ziua de 17 iulie 1901, şi anume botează pe Maria, fiica lui Nistor Rizea Iliuţă, născută la 17 iulie 1901.

Numărul actului civil 79, iar al bisericii Mihai Viteazul 75, pentru că, neavând biserică, mergeau la cea din satul Mihai Viteazul, unde au oficiat slujbele şi au înmormântat pe cei decedaţi până în luna octombrie 1904. În anul 1903, ţepeşenii pun temelia actualei biserici şi în anul 1905 o termină, iar în ianuarie 1906 o târnosesc (o sfinţesc).

Biserica are formă de cruce, cu o singură turlă. Este încăpătoare, i-a fost reparat învelişul, dar în prezent are nevoie de o reparaţie generală la acoperiş

În timpul primului război mondial, trupele bulgare au luat:- Sfinte vase, discul şi steluţa – toate din argint;- Potirul şi linguriţa – ambele aurite.Tot trupele bulgare au ars uluca cimitirului.În timpul ocupaţiei germane, trupele de ocupaţie au ridicat, de la

biserică, clopotul, în greutate de 105 kg.În ziua de 16 aprilie 1916, preotul Atanase Georgescu şi-a dat

obştescul sfârşit, fiind îngropat în cimitirul din localitate.Pe data de 1 august 1916, a fost numit în locul lui preot Nicolae

Saceordăţeanu, care venea din comuna Costeşti, judeţul Vâlcea. Între timp, preotul Saceordăţeanu îndeplineşte şi funcţia de învăţător suplinitor. Era un om energic, moral. A luptat pentru ridicarea satului în care a trăit 31de ani.

A avut patru copii, trei băieţi şi o fată.Fenelon s-a născut la 8 noiembrie 1902. A studiat medicina şi a

devenit doctor.Aurelian s-a născut la 22 decembrie 1904. A studiat literatura şi

filosofia la Paris. A fost director al Arhivelor Statului şi profesor universitar.Lucia, născută la 6 noiembrie 1906.Gheorghe , născut la 11 martie 1909, care după terminarea liceului

Gheorghe Şincai din Bucureşti, a studiat dreptul.

După terminarea primului război mondial, începe, în ţară, o intensă propagandă anticomunistă. Se folosesc fel de fel de metode pentru întărirea religiei, cu scopul îndepărtării poporului de comunism.

Iată cum şi de această dată, biserica devine susţinătoarea intereselor claselor dominante, claselor exploatatoare.

În anu1 1930, din iniţiativa lui Iosif Trifa, din Sibiu, ia fiinţă „Oastea Domnului”, foaie săptămânală.

În ziua de 25 martie 1930, este sfinţit cel dintâi steag al Oastei Domnului, din judeţul Tecuci.

Oastea Domnului, datorită intensei activităţi întreprinse, capătă adepţi în întreaga ţară.

În anul 1936, Oastea Domnului capătă adepţi şi în satul Mihai Viteazul, dar mai ales în satul Vlad Ţepeş, unde motorul principal era energicul preot Nicolae Saceordăţeanu.

În această perioadă apar multe persoane care afirmă, cu tărie, că li s-au arătat diverşi sfinţi, dar mai ales Dumnezeu, şi le-a cerut să anunţe lumea să se pocăiască.

La 14 iulie 1935, ciobanul Petrache Lupu, de la Maglavit, declară că i s-a arătat moşul şi l-a sfătuit să anunţe lumea să se pocăiască. Mai apar apoi încă multe persoane, ca de pildă:

Fetiţa Maria Marin Petre, de la Parepa; Gheorghe Ciobănaşul de la Corni, judeţul Botoşani; fetiţa din Livezeni, judeţul Ilfov.

În primăvara anului 1936, Gheorghe Enică, din satul Vlad Ţepeş, declară că i s-a arătat şi lui Sfântul Pantelimon, mai apoi Sfânta Fecioară şi Dumnezeu. Până la finele lunii mai, vestea despre vedeniile lui Enică s-a dus în toate satele din Muntenia.

La 11 iunie 1936, Gheorghe Enică declară că iar i s-a arătat moşul.Are loc, acum, în satul Vlad Ţepeş, un întreg pelerinaj. Venea lumea

din toate colţurile ţării.Între mulţimea de rând erau şi oameni culţi, ofiţeri, etc. Pentru a se

face o cât mai mare propagandă, la 21 noiembrie 1936, se tipăreşte şi o carte intitulată:

”Cartea cu vedeniile şi minunile de la comuna Vlad Ţepeş, judeţul Ialomiţa, date la lumină aşa cum le avem povestite de Gheorghe Enică”

Tipografia Ioniţă Cristescu, Călăraşi Cartea are următorul cuprins:1. Cuvânt înainte de I. G. Călinescu.2. Cuvântarea preotului Nicolae Saceordăţeanu, parohul comunei

Vlad Ţepeş, din ziua de 15 septembrie 1936.

Cuvântarea a fost ţinută la locul arătărilor, când s-a ridicat şi s-a slujit Sfânta Cruce.

3. Minunile din comuna Vlad Ţepeş, judeţul Ialomiţa.În acea carte sunt arătate trei, pretinse, minuni şi trei vedenii.Minunea I, care zicea Gheorghe, că a avut loc în martie 1936, când

Sfântul Pantelimon s-a arătat şi i-a dat lui Gheorghe Enică unele sfaturi bune pe care să le spună ţepeşenilor şi tuturor oamenilor.

Cei care l-au cunoscut, mai bine, pe preotul Nicolae Saceordăţeanu, îşi dau seama, destul de bine că acele sfaturi sunt tocmai cele pe care el le propovăduise, de mulţi ani, sătenilor săi. De mult se străduia să înlăture din mintea enoriaşilor săi unele credinţe greşite în legătură cu medicina veterinară. Acum avea ocazia de a le da sub forma aceasta.

Iată câteva din acele sfaturi, pe care le propovăduia el şi pe care Enică pretindea că l-a obligat Sfântul Pantelimon să le spună oamenilor:

- Vă mor păsările?Vina este a dumneavoastră că vă mor. De ce?Pentru că dacă vă moare o pasăre, în loc să o îngropaţi în pământ, daţi

fuga şi o atârnaţi într-un pom având credinţa deşartă că fuge moartea de pasărea aceea şi nu vă mai mor celelalte. Dacă vă moare o vită sau un porc, la fel, le aruncaţi pe maidan, le întind câinii, mănâncă păsările şi porcii ceilalţi din ele şi aşa molima se întinde.

Se vorbeşte apoi de minunea a doua, care ar fi avut loc pe la Sfântul Gheorghe, în a doua săptămână a Paştelui, la 25 aprilie.

A treia minune, zicea Enică, ar fi avut loc la 6 spre 7 iunie, într-o sâmbătă noaptea. Toate acestea s-au petrecut în vis. Vedeniile din locul arătărilor şi de la puţul săpat: acel loc a fost pe valea Furciturilor, la circa 250 m. sud de staţia de pompare Mihai Viteazul. Acum , pe acolo trece albia canalului.

Prima vedenie, pretindea Enică, că ar fi avut loc în noaptea de 8 iunie 1936, la puţul lui moş Stoica Anghel, zis şi Coleaşă, sub forma unui foc.

A doua vedenie – miercuri, 10 iunie, tot sub forma unui foc.A treia vedenie - vineri 12 iunie, când Enică este pedepsit şi merge în

cârje.După cum am mai arătat, preotul propovăduise cu orice ocazie

sfaturile de mai sus, precum şi altele. Majoritatea sătenilor nu le urmau şi acum spera, ca prin această cale, să fie mai mult urmate spre folosul întregului sat.

Preotul lupta de ani de zile împotriva pătrunderii „Adventismului” în parohia sa şi a unor credinţe greşite.

În satul Alexandru Odobescu, „Adventismul” pătrunsese la o bună parte din locuitori.

Prin anul 1919, aceştia căutau, pe orice cale, să-şi facă adepţi şi în satul Vlad Ţepeş şi chiar reuşiseră să atragă de partea lor pe Măndică Colcigeanu şi pe fiul său Constantin M. Colcigeanu, precum şi pe Ion Sima, zis şi Dobrogeanul, şi pe soţia sa Ioana.

Preotul a dus o muncă titanică împotriva pătrunderii „Adventismului” cu scopul de a-i convinge şi pe aceştia să revină la vechea lor credinţă şi cu scopul de a nu mai fi atrase şi alte persoane.

Măndică a suferit insulte şi chiar schingiuiri din partea unor săteni şi chiar din partea fratelui său Vasile Colcigeanu din satul Mihai Viteazul, dar nimic nu l-a putut îndupleca să revină.

În anul 1927, adventiştii din Alexandru Odobescu îl trec pe lista de a deveni pastor cu un salariu lunar de 7-8 mii de lei. La sfârşitul cărţii lui Enică, la pagina 80, în partea de jos, cartea are următoarea notă:

„În ediţiile viitoare, va urma restul materialului şi lista donaţiilor. Cartea se vinde cu 120 lei, după cum rezultă din nota de pe coperta ultimă.

Notă:Cartea se găseşte la Vlad Ţepeş, pentru cine merge acolo, iar cu mandat poştal de 120 lei plătind noi poşta.Spre ştiinţă – vindem cartea cu 12 lei, restul merge la ridicarea bisericii cerută de „Domnul”.

În trecut, conducerea statului impunea poporului să facă rugăciuni pentru a trimite Dumnezeu ploaie pe pământ, în loc să pună la dispoziţia ţăranilor mijloace mecanizate prin care să sporească recolta la hectar.

Au fost şi oameni care s-au ridicat împotriva bisericii şi a preoţilor şi anume Leon Mitulescu, cunoscut de locuitorii celor două sate mai mult sub numele de Mateescu.

Deşi exista biserica din sat şi era destul de încăpătoare şi de rezistentă, preotul Ilie Danciu a început, în timpul celui de-al doilea război mondial, construcţia unui local de biserică, la nord de biserica existentă. Voia să facă o biserică cu mult mai mare şi mai rezistentă decât cea veche, o mănăstire cu chilioare.

A cărat nisip şi pietriş şi a pus temelia care, la colţuri, avea picioare de patru metri pe patru metri, iar adâncimea temeliei avea 1,60 metri.

Bombardarea podului de pe Dunăre, de la Feteşti-Cernavodă de către aviaţia sovietică a făcut imposibilă aducerea cimentului.

Înaintarea vertiginoasă a trupelor sovietice a spulberat pentru 30 de ani visul preotului Ilie Danciu. Temelia acestei biserici se vede şi astăzi, şi se va vedea încă multe veacuri.

În anul 1947 a fost construită măreaţa clopotniţă de la intrare.Preotul Ilie Danciu nu a renunţat la planul său de a construi o biserică.

În vara anului 1972 el a construit un cavou-capelă, care nu-i altceva decât o bisericuţă, mai mare decât cea din Lehliu-gară.

La biserica din satul Vlad Ţepeş au păstorit următorii preoţi:- 1.Atanasie Georgescu, de la 1901 până la 16 aprilie 1916;- 2.Nicolae Saceordăţeanu a fost numit la 1 august 1916, dar din

pricina războiului s-a prezentat abia în decembrie 1916, şi a păstorit până în anul 1947;

- 3.Ilie Danciu. Un timp oarecare a făcut schimb cu preotul:- 4.Pavlete Ion din judeţul Buzău;- 5.Vasile C. Neagu a venit la 27 decembrie 1944.Toţi au fost oameni care au luptat pentru ridicarea satului Vlad Ţepeş,

în măsura în care au putut. Preoţii Atanase Georgescu, Nicolae Saceordoţeanu şi Ilie Danciu au îndemnat tineretul să meargă la diferite şcoli secundare sau de meserii, ba chiar au sprijinit pe unii tineri. Au fost oameni care prin comportarea lor în sat au fost exemple demne de urmat.

În cele două sate ce compun comuna Vlad Ţepeş sunt o mulţime de obiceiuri în legătură cu naşterea, căsătoria şi moartea.

OBICEIURI ÎN LEGĂTURĂ CU NAŞTEREA COPIILOR

Cu câteva zile înainte de a naşte, femeia merge acasă la preot şi îi adresează aceste cuvinte:

„- Părinte, îmi aştept ceasul (sorocul), mi s-a apropiat sorocul şi am venit să mă dezlegi.”

Preotul îi citeşte o rugăciune intitulată:”Rugăciunea de dezlegare” din cartea numită „Molifelnic”, rugăciune în care se cere iertare pentru toate greşelile făcute cu voie sau fără de voie, cu ştiinţă sau din neştiinţă, cu cuvântul, cu gândul, cu lucrul, etc., după care preotul pronunţă rugăciunea de dezlegare: „Domnul Dumnezeu şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos să te ierte fiică X (numele femeii), iar eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele. În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin”. În acest timp face semnul crucii deasupra capului femeii.

Femeia pleacă acasă mulţumită, aşteptându-şi ceasul naşterii.Imediat ce s-a născut pruncul, moaşa sau chiar mama copilului,

cercetează să vadă cum se termină, la ceafă, părul primului născut, şi după felul cum se termină prevăd de ce sex va fi următorul născut. Dacă se

termină cu o codiţă, cu prelungire spre spate, următorul născut va fi fată, dacă se termină drept sau aproape drept, viitorul născut va fi băiat.

URSITORILEA treia seară după naştere se aşteaptă ursitorile. În aşteptarea lor, casa

este curată şi pregătită sărbătoreşte. Se aşează o masă, pe care se aşterne cea mai frumoasă faţă de masă pe care o are lehuza. Pe ea se pun: pâine, câteva boabe din toate cerealele, o cană cu apă, una cu vin, o bucată de săpun, o oglindă, trei cepe dacă noul născut este fată, trei cepe şi trei căpăţâni de usturoi dacă este băiat. Toate acestea se pun ca ursitorule, când vor veni la fereastră, să le vadă, şi în felul acesta să nu uite să-l ursească pe noul născut să fie: bun ca pâinea, să aibă noroc în viaţă de toate cerealele. Cana cu apă aminteşte ursitorilor ca pruncul să fie de folos tuturor în viaţă, şi fără el să nu se poată face nimic, aşa cum apa este de folos tuturor şi fără ea n-ar fi posibilă viaţa. Apa din cană se varsă dimineaţa în streşina casei.

Cana cu vin aduce aminte ursitorilor ca să ursească, pe noul născut, să aibă în casă, pe lângă celelalte bunătăţi, şi vin, căci el înveseleşte inima omului şi-l face să uite de necazuri. De altfel, vinul este socotit sângele Domnului.

Cepele şi usturoiul aduc aminte ursitorilor să atribuie noului născut căutarea în societate, aşa după cum în hrana de toate zilele au ceapa şi usturoiul.

Săpunul - noul născut să fie om simţit, curat. Oglinda – să fie frumos. Ursitorile hotărăsc şi anii noului născut, după cum şi calităţile, defectele, fericirea, nefericirea ce va avea în viaţă, etc.

Dimineaţa, după ursitori, moaşa ia: pâinea, săpunul, o ceapă, o căpăţână de usturoi, iar vinul este băut de toţi din casă. Banii, care au fost puşi pe masă ca ursitorile să ursească pe nou născut să fie bogat, sunt luaţi tot de moaşă.

Aceste obiceiuri sunt foarte vechi şi în trecut nu se admitea ca să se treacă peste aceste obiceiuri. Acum, doar puţine femei mai ţin obiceiul, iar în locul cerealelor se pune o carte. În trecut, marea majoritate a pruncilor se făceau agricultori, dar acum tind să se facă meseriaşi ori cărturari.

PLOCONUL NAŞULUIDupă ursitori, moaşa, împreună cu o rudă a lehuzei, se duceau cu

plocon la naşă, ca aceasta să le spună ce nume să-i pună copilului. Ploconul consta, de obicei, dintr-un cozonac, o sticlă cu vin, o sticlă cu ţuică, zahăr cubic sau bomboane, toate aşezate într-un coş, pe un şervet frumos.

Naşa ia ploconul, îl pune pe masă şi ospătează cu cei care l-au adus şi cu câţiva invitaţi.

La plecare, spune numele ce doreşte să-l dea copilului, şi ca să fie bine, spune unu-două sau chiar trei nume, ca părinţii noului născut să-l aleagă pe cel pe care îl vor.

Sunt naşi (cumetri) care trimit doar un nume şi spun:-„Dacă nu le place numele dat de noi, atunci să-şi caute alt naş”.Cu această ocazie se fixează ziua când se va oficia botezul, zi aleasă

în aşa fel încât să le convină ambelor părţi. Se stabilesc pretenţiile naşilor şi ale părinţilor noului născut.

BOTEZUL NOULUI NĂSCUTDupă ce s-a fixat numele noului născut, la opt zile după naştere,

familia noului născut cheamă preotul să citească „Rugăciunea la opt zile de la naştere şi la însemnarea pruncului”.

Se sfinţeşte apa, se citeşte rugăciunea de curăţenie. Preotul ia pruncul în braţe şi în faţa icoanei se citeşte o rugăciune din „Molifelnic”, în care, între altele, se zice:”…să se însemneze crucea unuia Fiului Tău, în inima şi în gândurile lui, ca să fugă de la deşertăciunea lumii şi toată vicleana amăgire a vrăjmaşului şi să urmeze poruncile Tale”.

În ziua botezului, noul născut poartă haine noi, este înfăşat în plapumă şi dus la biserică. Înainte de a pleca la biserică, copilul este pus jos, în faţa unei icoane. Naşa face trei mătănii, aşează sub copil câţiva bănuţi, apoi ridică copilul şi pleacă la biserică. Banii îi ia moaşa.

Botezul se oficiază după rânduielile din carte. Cu această ocazie, pruncul primeşte trei din cele şapte taine, şi anume: botezul, ungerea cu sfântul mir şi sfânta împărtăşanie.

După botez, are loc masa, în casa părinţilor noului născut, masă mai copioasă sau mai redusă, după posibilităţi, dar şi după gustul şi dorinţa părţilor. Naşul şi mesenii dau daruri noului născut, în bani sau în cadouri, iar părinţii dau naşilor şervet şi alte daruri.

SCĂLDATUL NOULUI NĂSCUTA doua zi după botez, naşa, împreună cu invitatele sale, se duce la

casa copilului creştinat, unde face baie copilului, baie numită şi „luarea mirului. Urmează masa, mici daruri, după care, de mai multe ori, se duc la cârciumă, la bufet, în chiote şi cântece de lăutari, apoi se împrăştie fiecare la casele lor.

IEŞIREA LA BISERICĂDupă patruzeci de zile de la naştere, femeia iese la biserică, într-o zi

de sărbătoare, fie ea şi în zi lucrătoare.Femeia lăuză, cu pruncul în braţe, aşteaptă în tinda bisericii, iar moaşa

care o însoţeşte anunţă preotul, zicând:- „Părinte, scot la biserică pe X.”

Preotul merge la lăuză, îi citeşte rugăciune de curăţenie şi de intrare în biserică, după care ia pruncul în braţe şi merge în faţa altarului, făcând semnul crucii cu copilul şi, dacă este fată, o lasă jos în faţa icoanei Maicii Domnului, iar dacă este băiat merge cu el în braţe prin altar, apoi îl lasă jos, în faţa icoanei lui Iisus Hristos. Mama face trei mătănii, ia pruncul în braţe şi merge de-l împărtăşeşte.

SUPERSTIŢIIÎn trecut, din pricina lipsei de asistenţă medicală sau din alte cauze,

pruncii mureau la câteva zile de la naştere sau mai târziu. Atunci mergeau la bătrâne, care le învăţau pe tinerele mame să-şi vândă copilul. Existau două variante:

I. Când gravida nenorocoasă de copii mai avea o lună sau două până să nască, aranjau cu o femeie care avea copii mulţi, deci era norocoasă, avea noroc de copii, ca de îndată ce va naşte gravida nenorocoasă, cineva din familie să ia copilul şi să-l ducă la fântâna sau la casa femeii norocoase de copii şi să-l lase acolo. Femeia norocoasă era anunţată şi ieşea, ca din întâmplare, şi lua copilul, socotindu-se ca a doua mamă. După scurt timp îl ducea adevăratei sale mame.

II. A doua variantă era să se aranjeze cu o familie norocoasă cumpărarea noului născut. Imediat ce gravida nenorocoasă de copii simţea că naşte, era anunţată femeia norocoasă de copii, care venea şi lua copilul de cum se năştea. Îl băga în sân, închipuind că-l naşte, plătea mamei copilului o sumă mică de bani şi se socotea de acum adevărata mamă, iar adevărata mamă era socotită doică.

Noul născut rămânea în familia sa, iar când începea să vorbească era îndemnat să-i spună mamă şi femeii care l-a cumpărat.

OBICEIURI PE CARE LE SĂVÂRŞAU FETELE MARI

În trecut, când fetele împlineau 12 ani, cel mult 13, mergeau la horă. Dacă era prima fată ori singura, în familie, avea voie să se prindă în horă, să joace. La vârsta de 15 ani erau socotite ca fete cu drept de a se căsători.

Obiceiurile fetelor mari candidate la căsătorie erau săvârşite în scopul de a afla cine le va fi viitorul soţ sau de a afla unele însuşiri fizice, firea sau starea materială, ocupaţia viitorului soţ. Auzite de la Constanda Golea şi de la Anghelina Crişan (Ţuţuianu).

În seara din „Ajunul Anului Nou” fetele se adunau, în număr mare acasă la una din ele. Acolo, de multe ori, veneau şi flăcăii. Cântau, dansau, spuneau diferite glume.

Către miezul nopţii pregăteau 9 oale, pe care le puneau cu gura în jos, pe o masă, după ce puneau sub ele pâine, bani, oglindă, perie, pieptene, cărbune, creion, ac, etc. Era de dorit ca toate oalele să fie la fel.

Dacă era pâine în oală, viitorul soţ al fetei ce a ales oala era bun ca pâinea.

Dacă erau bani, viitorul soţ era bogat.Dacă era cărbune, viitorul soţ era brunet şi tăcut.Dacă era oglindă, viitorul soţ va fi frumos şi curat,va fi om simţit.Dacă era pieptene, va avea dantura urâtă.Dacă era perie , va fi curat şi strângător.Dacă era ac, viitorul soţ va fi croitor sau cojocar.Dacă era creion, viitorul soţ va fi om cu carte, om învăţat, funcţionar.LEGAREA PARILORTot în seara din „Ajunul Anului Nou”, fata care era candidată la

căsătorie, mergea, pe întuneric, la un gard, şi, cu spatele la gard, număra nouă pari. La al zecelea se oprea şi îl lega cu o aţă ori cârpă.

Dimineaţa sau chiar în acea seară, la lumina unui opaiţ, a unei lumânări sau la lumina lămpii, îl observa foarte atent.

Dacă parul legat era drept şi înalt, viitorul soţ va fi înalt ca bradul.Dacă parul era scurt, viitorul soţ era scund, mărunt.Dacă parul era înalt şi strâmb, soţul va fi un bărbat înalt şi cocoşat.Dacă parul era descojit, viitorul soţ va fi sărac, dacă dimpotrivă, va fi

întreg, va fi un bărbat cu avere.După aceste şi alte obiceiuri, fetele cântau şi dansau.BATISTA ŞI BUSUIOCULÎn ajunul „Bobotezei” fetele mari nu mâncau nimic. Aşteptau cu

nerăbdare venirea preotului cu botezul, acasă. Puneau o batistă pe pragul casei ori a camerei în care intra preotul, ca să calce pe ea. După ce-i boteza pe toţi ai casei, preotul lăsa o crenguţă de busuioc pe batistă. Fata lua batista şi busuiocul şi seara, la culcare, punea busuiocul în sân şi batista sub cap, sperând să-l viseze pe viitorul mire.

OBICEIURI DE LA NUNTĂ

Fetele se puteau căsători la 15 ani, iar băieţii cam pe la 17-18 ani.În cele mai multe cazuri, părinţii stabileau cine le va fi ginere. Erau şi

cazuri când fetele aveau un prieten, timp îndelungat, despre care ştiau şi mamele. Erau cazuri când ştiau ambii părinţi.

De obicei părinţii băiatului erau cei care trimiteau, la părinţii fetei, rude sau prieteni, să ceară fata. Dacă părinţii fetei erau de acord, atunci avea loc înţelegerea şi apoi urma nunta.

În trecut, în marea majoritate a cazurilor, nunta era precedată de logodnă, care pe acele vremuri se făcea cu mare fast.

În ziua fixată, de la părinţii mirelui, pornea alaiul către casa părinţilor miresei, alai format din mire, părinţii mirelui, naşi, rude, prieteni, etc., în ritmul cântecelor lăutarilor, care în satul Vlad Ţepeş au fost şi sunt destui. Cu multă veselie ajungeau la casa părinţilor fetei, aducând şi plocon.

La casa miresei, în acea zi se juca hora satului, iar cei veniţi din partea mirelui, şi cei veniţi din partea miresei luau masa împreună, masă pregătită, de obicei, de ambii socrii.

În horă jucau şi tinerii logodiţi.Înainte de a începe masa, preotul era chemat să le citească logodna şi

să schimbe verighetele.De acum înainte,până la nuntă, mirele vizita mireasa când dorea, iar în

zilele de sărbătoare mergeau împreună la horă.În prezent, asemenea logodne sunt rare.CĂSĂTORIA CU FUGADacă tinerii se plăceau şi se hotărau să se căsătorească, plecau într-o

seară la o rudă de-a ginerelui sau la un prieten de încredere, ca să fie găsiţi, în cazul când părinţii fetei ar vrea să-i caute şi să-şi ia fata acasă fiindcă nu le-a plăcut mirele.

Câteodată, această fugă se făcea cu acordul părinţilor, ca să nu mai cheltuiască cu logodna. La câtva timp, mai repede sau mai târziu, după cum a fost voia sau fără voia părinţilor, se făcea „împăcăciunea”.

Părinţii mirelui, cu mirele şi mireasa, cu invitaţii, mergeau la părinţii miresei, unde erau primiţi cu masa întinsă. Se stabilea ce zestre dau părinţii tinerilor, stabileau data nunţii, stabileau cine să le fie naşi, dacă naşul de la botez nu-i cununa, etc.

La această împăcăciune mergeau cu lăutari, care cântau de la casa mirelui până la casa miresei, şi continuau să cânte şi la masă şi după masă. Zestrea ce se da fetei era trecută în „actul dotal”.

MĂRITAT CU PLOSCADacă tinerii s-au hotărât să se căsătorească şi părinţii sunt de acord,

într-o seară, merg părinţii mirelui cu mirele şi câţiva invitaţi, rude apropiate, la părinţii miresei şi se înţeleg asupra căsătoriei, după care urmează o masă, iar la plecare, mireasa urmează pe ginere.

Căsătoria cu plosca o fac oamenii sărmanii şi nu este privită bine în sat. În majoritatea cazurilor se face fără lăutari.

NUNTA OBIŞNUITĂÎn trecut, nunta începea sâmbătă şi se termina marţi, dacă nu chiar

miercuri sau joi. Nunta se făcea cu mare alai, cu săvârşirea unui întreg şir de obiceiuri.

Sâmbăta pornea de la părinţii ginerelui „bradul la mireasă” şi „bradul la nun”.

Fiecare brad era dus cu lăutari şi invitaţi. La mireasă acasă se juca hora. Această petrecere se numeşte „Brad”.

La bradul nunului mergea şi mirele, care ducea bradul.Seara urma masă cu petrecere, cu dans şi cântece, masă numită

„Vedre”.Tot în această seară se făcea „Rasul”. Un tânăr bărbierea pe mire,

semn că trecea în rândul bărbaţilor, semn că de acum va fi capul de familie.Duminică, la casa mirelui, se adunau invitaţi cu căruţe trase de cai

buni, frumos gătiţi cu panglici, cu clopoţei la gât, cu leagăne gătite cu lucruri frumoase, cu şervete legate de coama cailor sau pe hamuri.

Când toţi invitaţii erau strânşi, porneau la nuni acasă, luau naşii şi invitaţii lor şi întregul alai pornea spre casa miresei.

În fruntea alaiului mergeau, pe timpuri, un grup de flăcăi călare pe cai aleşi şi frumos împodobiţi. Aceşti tineri poartă numele de colăceri sau crainici. Colăcerii erau în număr mai mare sau mai mic, în funcţie de câţi prieteni avea mirele în sat. Ei aveau batiste la frâul cailor, puse de mireasă. Batistele rămâneau la colăceri.

În cântecele lăutarilor şi pocnetele pistoalelor mergeau spre casa miresei. Întregul convoi se oprea la circa 70-100 de metri de casa miresei, coborau din căruţe, şi mergeau la casa miresei să joace „Apa”.

Mireasa, cu fetele şi flăcăii invitaţi la ea acasă, ieşea în întâmpinare cu o găleată, pe care mireasa o ţinea de o toartă, iar flăcăul care purta bradul de cealaltă toartă, şi aşa mergeau la fântâna cea mai apropiată. Scoteau apă şi umpleau acea găleată şi jucau hora, iar găleata era în mijlocul horei.

Se vărsa de trei ori apă din găleată, apoi alaiul pornea spre casa miresei, unde socrul mic ieşea pe prispa casei cu o ploscă plină cu vin.

Avea loc un dialog între reprezentantul colăcerilor şi socrul mic, în auzul tuturor:

- „Bună dimineaţa cinstiţi boieri mari!- Mulţumim, dumneavoastră, băieţi militari. Ce umblaţi, ce căutaţi?- Ce umblăm, ce căutăm,

La nimeni seamă n-avem să dăm. Cine sunteţi, dumneavoastră, Să ne luaţi seama noastră? Dar fiindcă ne-aţi întrebat, Să ne lăsaţi cu binişorul, Să vă spunem tot adevărul. Tânărul nostru împărat De dimineaţă s-a sculat, Chica neagră-a pieptănat, Faţa albă şi-a spălat, Cu straie noi s-a îmbrăcat, Murgul şi-a înşeuat, Şi din trâmbiţă a sunat, Şi îndată s-a adunat, O sută cincizeci din cei mai voinici,

Boieri mari, de generali, De lângă mare, De unde soarele răsare, Şi-au plecat la vânătoare. Am plecat din ţara de sus, dinspre ape, Şi am mers până juncanii ne-au stătut, Şi potcoavele le-au pierdut. Atunci, ne lăsarăm în jos, Pe un deal frumos, Şi alergarăm, De vânarăm,

Munţii cu brazii, Cerul cu stelele, Dealul cu podgoriile Şi satele cu fetele. Apoi, dinspre seară,

La drumul cel mare, Deterăm de-o urmă de fiară. Stătu toată oastea-n mirare. Unii ziseră că-i urmă de zână Să-i fie împăratului cunună. Alţii ziseră că-i urmă de căprioară, Să-i fie împăratului soţioară. Dar nunul cel mare, Cu grija-n spinare,

Călare pe-un cal, Ca un Ducipal, Se ridică-n scări Şi făcu ochii roată, Peste câmpia toată. Şi aici ce zări? O floricică frumoasă şi drăgălaşă. Văzând că nu rodeşte, Nici nu-i prieşte, Ci mai mult se ofileşte, Ne trimise pe noi, şase lipani, Călări pe şase juncani, Cu coarnele cănite (vopsite), Frâiele zugrăvite, Cu coadele împletite Şi unghiile cositorite, Bând şi chiuind, Pe faţa pământului, Pe aripile vântului, Până am sosit Şi v-am găsit. Acum floricica să ne-o caţi, Că de noi nu scăpaţi, Căci am venit cu târnăcoape, Cu târnăcoape de argint, Să scoatem floricica din pământ. S-o scoatem cu rădăcină, Şi s-o răsădim la împărat în grădină. Acolo, să înflorească, Acolo, să rodească, Acolo, să-i priască. Dacă dumneavoastră, cinstiţi socri mari, Ne credeţi nişte tâlhari, Avem şi firman cu pecetea împărătească Cine ştie carte latinească Să vină să citească! Iar cine nu ştie, ca de foc să se păzească. Să ne daţi, socrii mari, Oameni cărturari, Vreun popă cu barba deasă,

Să ne citească cartea aleasă. Să nu fie unul cu barba rară, Ca să ne ţie până diseară, Ci unul cu barba ca fusul, Să ne dea curând răspunsul. Răspunsul nostru este: Şase pahare cu vin, Şase năframe de in, Cusute cu flori şi arnici, De care se găsesc pe aici. Fie şi cu strămătură,

Numai să fie cu voie bună. Fie şi de mătasă,

Numai să fie de aici, din casă. Să nu fie de la vreo vecină, Să păţim vreo ruşine, Că atunci va fi necinstea noastră Şi ocara dumneavoastră. La cai să le daţi să mănânce Ghizdei verde, Cosit în noaptea de Sfântul Gheorghe, Cu roua neluată, Cu floarea nescuturată, Strâns în sărbători, De două fete surori. Caii să mănânce, Dar din capete să nu mişte, Caii să bea, Dar din capete să nu dea,

Căci, din partea noastră, urechile vi se vor tăia. Socri mari, ascultaţi, Şi-n urechi băgaţi! Când va fi soarele-n deseară Mare oaste vă-mpresoară. Vine împăratul îndată Cu oştirea lui toată. Boieri mari, de generali, O sută cincizeci Din cei mai voinici, De lângă mare,

De unde soarele răsare. Să lărgiţi casa, Să întinde-ţi masa, Să aveţi bucate de ajuns, Buţi cu vin, Care cu fân,

Boi graşi, ciorăpănoşi, Vaci lăptoase, Şi fete frumoase. Să mai aveţi, socrii mari, Şi lăutari. Ţine, soacre mare, plosca! Asta-i plosca uscată, Poftiţi de beţi, Că-i rachiu de la Piteşti! Soacre mare, dă opt boi şi şapte vaci, Şi-apoi să rabzi şi să taci,

Că de va fi soarele spre seară, Mare oaste vă-mpresoară. Grăbiţi, socrii mari, Pentru ospeţele tale, Căci noi am mai sta Şi am mai ura, Dar ne e teamă că vom însera Şi nu suntem ciobani de la oi, Să descălecăm în noroi Sau nişte morari beţi, Să descălecăm în scaieţi. Nouă ne aduceţi scaune de argint, Să descălecăm, aici, pe pământ. Soacre mare, noi am mai sta, V-am mai ura, Dar ne e frică că vom însera Şi avem de trecut văi şi stânci. Stânci şi văi adânci, Munţi înalţi şi luminoşi Bine v-am găsit sănătoşi! Socrii mari, tot urând Vedem că cei de pe la spate, Au rămas cu gurile căscate.

Şi vreo câţiva usturoi Să dăm pe la ciocoi, Fiindcă au venit şi ei pe la noi Şi-o strachină cu poame,

Să dăm pe la cucoane, Că au slăbit de foame. Şi-un putinei cu lapte bătut Să le turnăm pe gât. Munţi înalţi şi luminoşi, Bine v-am găsit sănătoşi!”Auzită de la Ion Olteanu, în 1960.Acum mireasa, cu busuiocul muiat în apa jucată, botează pe nuntaşi.ŞTERGARELE DE LA PRISPĂÎnainte de a intra nuntaşii în casă, nunii şi socrii se aşezau pe scaune

în faţa casei, lângă prispă, iar mireasa le turna apă să se spele, apoi le da ca să se şteargă, nişte şervete frumoase, şervete care, de când au fost ţesute, au fost numite „şervetele de la prispă”. Câte un nuntaş mai glumeţ, arunca mălai în mâinile celor ce se spălau, spunând:

- „Curăţaţi-vă bine”!Urma masa şi toţi nuntaşii mâncau şi beau, iar lăutarii cântau. În

timpul mesei se aducea mirelui o lingură şi un cuţit pentru a le rupe. După ce la rupea, le arunca după cei ce i le aduseseră.

ORAŢIILE DIN CASĂDupă masă, tinerii îngenuncheau şi li se spunea „Oraţiile din casă”.Colăcerii duceau la căruţe zestrea miresei: lada cu albituri (cearşafuri,

feţe de masă, feţe de pernă, prosoape, etc.), plăpumi, saltele, perne, covoare, macaturi, etc.

Când totul era gata, plecau la mire acasă. După plecare, la o mică distanţă, alaiul se oprea, şi ginerele, călare pe un cal luat de la un colăcer, împreună cu colăcerii, se întorcea şi ducea părinţilor miresei daruri care constau în încălţăminte (cizme sau ghete), rochie, batic, etc.

La plecare, soacra punea după gâtul mirelui un prosop frumos, iar mirele rupea cămaşa soacrei în faţă, la piept, plătind o sumă de bani, care reprezenta plata pentru îngrijirea şi alăptarea miresei cât a fost mică.

Înainte de plecarea alaiului, după ce zestrea fetei a fost dusă în căruţe, mireasa se ridica în picioare, în căruţă, iar naşa îi rupea turta. Turta era o pâine mare, rotundă, în formă de lipie, pe care naşa o ţinea deasupra capului miresei şi apoi o rupe în patru bucăţi, după ce mai întâi a fost stropită cu vin. Cele patru părţi erau aruncate spre nord, est, sud şi vest. Tinerii, în special fetele, se întreceau s-o prindă ca mâncând din ea să se căsătorească şi ele. Se

întreceau şi mamele s-o prindă ca să o dea fiilor, dar mai ales fiicelor, în scopul arătat mai sus.

După îndeplinirea acestui obicei, alaiul pornea la casa mirelui, la casa socrului mare.

Acolo, cum intrau, nuntaşii erau serviţi cu bomboane. În acest timp, afară, se juca hora. Seara, naşii erau conduşi acasă, cu lăutarii, care cântă tot drumul.

La socru, călţunaşii (oamenii socrului) pregătesc masa. Când totul este gata, un călţunar, însoţit de lăutar, aduce la masă pe nuni şi pe invitaţii lui.

Înainte de a se începe a mânca, cineva spune rugăciunea „Tatăl nostru”. Cum majoritatea cununiilor au loc toamna şi iarna, de la masă nu lipsesc vestitele sarmale româneşti sau, mai rar, varza cu carne de vită, pilaf, friptură. După masă se dau darurile:şervete, cămăşi, rochii, etc., toate din partea miresei, iar mesenii, dacă masa este cu daruri, dau daruri în bani sau obiecte.

Darurile şi obiectele sunt strânse de unul din lăutari şi le duc la nuni. Se obişnuieşte ca lăutarii şi chiar mesenii să facă glume la adresa fiecărui mesean, când acesta dă darul.

După ce ultimul mesean a dat darul, nunul mare numără banii, apoi se ridică în picioare şi spune mesenilor suma strânsă, anunţând cam cu aceste cuvinte:

„Masă frumoasă sau cinstiţi meseni, aţi mulţumit pe tineri cu suma de …lei şi obiectele pe care le-aţi văzut, pentru care vă mulţumim foarte mult”.

Banii sunt legaţi strâns într-o batistă şi daţi, de obicei, tinerilor şi li se spune:

- Să fiţi strânşi (economi), să nu-i risipiţi, ci să-i păstraţi şi să-i cheltuiţi numai pe lucruri de folos.

După ce s-au strâns darurile, se serveşte la masă cozonac, prăjituri. Se dau, după aceea, mesele afară, se mătură şi apoi se porneşte dansul, care durează până dimineaţa.

Se fac diferite glume, diferite obiceiuri. De multe ori aduc un măgar, pe care urcă, pe rând, pe naşi, pe socrii mici, pe socrii mari.

Luni se joacă „Rachiul roşu”. Se găteşte o găină cu funde roşii, se multe ori este chiar vopsită în roşu. Câteva femei o aduc la masă cântând şi dansând, o prezintă nunei, dar nu i-o dă până ce nu le dă ceva bani pe ea.

De multe ori se fac glume şi cu această ocazie o mulţime de glume. Naşa, dacă este dispusă să facă glume, se ascunde, dar femeile o caută până o găsesc. Acum începe tocmeala, tot în glumă, nuna oferă o sumă mică de bani, apoi tot măreşte preţul, până când femeile care au adus găina se declară mulţumite.

În prezent, legatul miresei are loc duminică dimineaţa, fără a mai pleca lumea acasă. În trecut, legatul se făcea luni, după ce lumea pleca acasă.

Luni, la ora stabilită, nuna vine cu invitatele ei la mire acasă, unde se află mireasa. Se serveşte masa şi se proceda astfel: mireasa se aşeza pe un scaun, lăutarii cântau cântece de jale cu vorbe ca acestea:

-„Taci mireasă, nu mai plânge, Că la maică-ta te-oi duce

Când va face plopul mere Şi răchita micşunele, etc.”Se lega mireasa pe cap cu un batic, semn că, de acum, nu va mai

umbla cu capul descoperit, ci îmbrobodită, deoarece a trecut din rândul fetelor în rândul nevestelor. Mireasa sărută mâna femeilor în vârstă, dă mâna cu cele tinere şi chiar se sărută. Toate femeile îi dau bani miresei.

În trecut, ziua de marţi era numită „ziua plăcintelor”. Mâncarea o pregătea mireasa şi tot ea servea la masă. Nu lipsea ciorba de potroace (ciorba cu borş, din măruntaie de pasăre, aripi, picioare, căpăţâni, etc.) şi plăcintele. Se spuneau şi acum diferite glume, se făceau unele urări, de genul: „Petrecem acum la nuntă, iar la anul la botez”.

În prezent nu se mai folosesc colăceri, nu se mai spun oraţii. Nunta se face în trei feluri, şi anume:

1. Unii fac bradul sâmbătă, după amiază, la mireasă acasă, iar nunta duminică, la mire. Foarte puţini fac aşa, totuşi.

2. Cei mai mulţi fac petrecere numai duminică, înglobând şi brad şi nuntă, iar luni de dimineaţă rachiul.

3. De la un timp, unii fac nunta sâmbătă seară şi duminica până la un timp, pentru ca luni, de dimineaţă, nuntaşii să poată merge la serviciu.

SCOSUL SAU IEŞITUL LA BISERICĂÎn trecut, în prima duminică după nuntă, toţi tinerii erau scoşi la

biserică de către naşi. Şi azi se practică ieşirea la biserică de încă mulţi tineri.

Tinerii, însoţiţi de naşi, vin la biserică. Majoritatea aduc lumânările de la cununie. Toţi aşteaptă în pridvorul bisericii şi se anunţă preotul să vină să le citească. Tinerii îngenunchează pe un şervet, pe care, după citirea rugăciunii, îl pun preotului pe braţ. Preotul merge înainte, urmat de tineri şi de naşi. Tuspatru se închină pe la icoane, apoi dau o liturghie, fiecare cu o lumânare şi o monedă. Unii tineri dau lumânările de la cununie bisericii, mirele pe a lui şi mireasa pe a ei.

De la biserică, naşii şi tinerii merg la naşi acasă şi iau masa împreună.

OBICEIURI LA ÎNMORMÂNTARE

Bolnavul, în special bolnavul bătrân, are două griji, şi anume: 1. Să se împărtăşească înainte de a muri. Dacă este atât de bolnav

încât este inconştient, grija aceasta revine apropiaţilor lui.2. Este socotit mare păcat, pentru cel mort, dacă a murit fără lumină (o

lumânare aprinsă, pusă în mâna dreaptă în ultimele clipe ale vieţii sau o candelă aprinsă).

Bolnavul caută să se împace cu cei cu care s-a sfădit în viaţa sa, din cine ştie ce pricină.

După ce a murit, prima grijă a celor din jur este de a-l scălda, ca astfel să se prezinte curat în faţa lui Dumnezeu. Mortul este îmbrăcat cu haine noi, i se aşează mâinile pe piept, i se leagă picioarele cu o panglică. La deget i se leagă o monedă, de obicei de argint, şi i se închid ochii. Se fac acestea din următoarele motive:

Mâinile i se pun pe piept, căci cât a fost în viaţă a lucrat foarte mult.Picioarele i se leagă pentru că, aşa după cum pe pământ nu putem

umbla dacă suntem împiedicaţi, tot aşa nu poate ajunge în „ Împărăţia Cerurilor” dacă în scurta sa viaţă trăită pe pământ a săvârşit fapte nedemne, mergând pe căi nepermise.

Moneda i se leagă la mână, ca astfel s-o aibă pregătită pentru plata vămii.

Pe piept i se aşează o icoană, de obicei icoana cu sfântul al cărui nume l-a purtat, icoana pe care răposatul a avut-o în casă.

Corpul neînsufleţit se acoperă cu o pânză albă, pe care se face o cruce din două panglici de culoare roşie şi albastră, semn că cel răposat, cât a trăit, a fost un corp şi un suflet cu soţul de viaţă, şi cu această credinţă vrea să meargă în cealaltă viaţă.

Pânza albă (crâşma) simbolizează pânza albă în care a fost prins răposatul când a fost scos din cazanul botezului. Era obiceiul ca această crâşmă, lungă de doi metri, să fie păstrată de părinţi, şi când copii se căsătoreau, o dădeau lor, însoţită de aceste vorbe: „Să păstrezi această crâşmă şi să cauţi ca aşa cum ai fost prins în ea, la botez, fără păcate, tot aşa să fii şi când te va acoperi, pentru totdeauna”.

Crâşma se păstra cu mare grijă, în ladă, şi ori de câte ori dădea cu ochii de ea, îşi amintea de cele spuse de mamă, atunci când i s-a dat spre păstrare.

Cât timp stă mortul în casă, se închid pisicile, ca nu cumva să treacă vreo pisică pe sub masa pe care este aşezat sicriul, căci mortul se face strigoi.

După 36 ore de la încetarea din viaţă, cel adormit se duce la locul de veci, la mormânt.

În drum spre biserică, convoiul mortuar se opreşte la răspântii de drum. Preotul citeşte, în acest timp, o ectenie (o mică rugăciune), iar rudele mortului aruncă bani, ca acesta să aibă la vămi. Se fac trei opriri până la biserică şi trei până la cimitir.

Unii credincioşi, mai înstăriţi, la fiecare oprire întind o pânză albă, pe care trece năsălia cu mortul. Aceste pânze se numesc „poduri” şi servesc mortului, pe lumea cealaltă, (cred ei) să treacă peste anumite obstacole ce ar întâlni. Ele se ridică de rudele mortului şi se dăruiesc cui doreşte familia celui decedat.

Pe marginea gropii se mai dă o ectenie, apoi mortul este lăsat în groapă cu o pânză sau cu sfori. Pânza este luată de gropari. Preotul face cruce, cu sapa, în cele patru laturi ale gropii, zicând cuvintele: „Al Domnului este pământul,lumea şi cei ce locuiesc în dânsa!”

La ieşirea din cimitir, o rudă a mortului dă fiecăruia să bea vin dintr-o sticlă, iar toţi zic: „Dumnezeu să-l ierte”.

Cei care au însoţit mortul, în unele cazuri doar rudele şi invitaţii, merg la casa mortului. Când aceştia intră în curte, cineva le toarnă apă, să se spele pe mâini. Nu se şterg mâinile apoi.

La casa mortului se serveşte masa numită pomană, pentru toţi invitaţii, rude şi străini. Se serveşte şi băutură, ţuică şi vin, dar nu se dă noroc, ci se ridică paharul, spunându-se cuvintele: „Dumnezeu să-l ierte”. La plecare se împart vase, colaci, etc.

SOROACELE MORTULUITimp de 40 de zile, după moarte, sătenii din cele două sate ale

comunii Vlad Ţepeş credeau, şi mai sunt încă mulţi care cred şi astăzi, că sufletul nu pleacă de acasă şi din jurul celor dragi, şi din această cauză urmează să i se facă soroacele. Scopul soroacelor este următorul:

În acest timp, de 40 de zile, deşi sufletul mortului este în jurul casei, la săptămână, la trei săptămâni, la şase săptămâni, trece prin cele 24 de vămi, de judecăţi parţiale.

Soroacele se fac la săptămână, la trei săptămâni, la şase săptămâni şi constau din slujbă la biserică, mers la cimitir, masă la casa unde a locuit mortul. La fiecare soroc se fac patru colaci, de către o femeie văduvă şi recunoscută în sat ca femeie cinstită.

Aceşti colaci au diferite forme şi mărimi, după persoana pe care o simbolizează. Cel mai mare simbolizează pe Dumnezei în trei feţe, Sfânta Treime.

Prescura, în semnul crucii, simbolizează pe „Maica Domnului”, iar ceilalţi colaci, mai mici, unul simbolizează pe Arhanghelul Gavril, care i-a dat sufletul, iar celălalt pe Arhanghelul Mihail, care i-a luat sufletul, şi din această cauză se numesc „Arhangheli”.

După 40 de zile, sufletul părăseşte această lume, iar cei rămaşi în urmă nu uită să-i mai facă soroace la trei luni, la şase luni, la nouă luni şi la un an de la moarte.

În aceste 40 de zile, mormântul este tămâiat zilnic, de un membru al familiei sau de o femeie plătită pentru tămâiat, şi separat, pentru căratul apei.

La sorocul de 40 de zile se face plata tămâiatului şi se dezleagă apa în felul acesta:

La fântâna de unde s-a scos apă şi a fost dusă la diferite case, preotul face o mică rugăciune, cu lumânări aprinse şi o găleată plină cu apă. Atunci când se zice „Veşnica pomenire” se varsă de trei ori apă pe pământ.

O rudă a mortului întreabă pe femeia care a tămâiat şi a scos şi cărat apă, de trei ori:

-„Cum mă încredinţezi pe mine că ai tămâiat şi ai cărat apă, 40 de zile”?

Femeia care a tămâiat răspunde la fiecare întrebare:-„Am martor pe Dumnezeu şi Sfântul Soare”.După aceasta, femeia care a tămâiat şi cărat apă, primeşte: o găleată

nouă, un prosop sau un batic, o farfurie cu mâncare, o cană cu vin şi ridică din cele patru laturi ale fântânei, banii care au fost puşi acolo (alţii decât cei pentru plata tămâiatului şi căratului apei).

Timp de un an de zile de la încetarea din viaţă a răposatului, rudele mortului nu spală rufe sâmbăta, deoarece socotesc că lăturile rezultate vor fi primite de mort, pe lumea cealaltă, drept hrană.

Sunt unele familii care nu mai cred în aceste obiceiuri, dar încă mai sunt unii care cred cu tărie în viaţa de apoi.

BIBLIOGRAFIE

„MONOGRAFIA COMUNEI VLAD ŢEPEŞ”