2 1 MAL 1929

„ A s t r a " Braşov. fi C

Sub conducerea profesorului A. BANCIU

Cupr insu l :

Ax. Banciu:

Sextil Puşcar iu:

Ecaterina Pitiş: Ecaterina Pitiş:

B r a z d a noastră închinare făur i to r i lo r U n i r i i C e e. românesc în l i ­t e r a t u r a n o a s t r ă ? C r i n u l N o a p t e d e M a i

A. A. Mureşianu: E p i s c o p u l N e s t o r • l o a n o v i c i

Dr. C. Lacea: Cont r ibu ţ ie la i s t o r i a „ Jun i l o r " braşoveni

Ion Muşlea: P i c t u r a p e st iclă la Români i d i n Şchei i Braşovulu i

Dr. V. L. Bologa: M u s i c e s c u , D i m a şi ' m u z i c a populară

N. Orghidan: Observaţ iun i m o r f o ­l o g i c e în r e g i u n e a Braşovulu i

G.Bogdan-Duică: T i p o g r a f u l P o p a / P e t r e .

Caius Bardoşi : C u l i s e l e G e n e v e i / (Cron ică externă)

S c r i s o r i v e c h i , c o m u n i c a t e d e A . B a n c i u I . C . : D e l a „ A s t r a " ; Şezătoarea „S.S.R. "

Din lipsă de spaţiu numărul acesta apare fără cronică

Anul I. Maiu 1929 No. 1

EXEMPLAR LEGAL.

ŢARA B Â R S E I IHWITfJllfflTfJTfJ

Cuprinsul: * * » Brazda noastră

Ax. Banciu: închjnaxe.făuritorilor Unirii

Sextil Puşcar iu: Ce e românesc în li­teratura noastră ?

Ecaterina Pit iş: Crinul Ecaterina Pit iş: Noapte de Mai A. A. Mureşianu: Episcopul Nestor

loanovici Dr. C. Lacea: Contribuţie la istoria

„Junilor" braşoveni Ion Muş lea : Pictura pe sticlă la

Românii din Şcheii Braşovului

Dr. V. L. Bologa: Musicescu, Dima şi muzica populară

N. Orghidan: Observatiuni morfo­logice în regiunea Braşovului

G.Bogdan-Duică: Tipograful Popa Petre.

Caius Bardoşi : Culisele Genevei (Cronică externă)

Scrisori vechi, comunicate de A. Banciu

^ j m i i ^ j i i i j i i m m i ^ ^

Anul I. Maiu 1929 No. 1

2 8 0 0 t ) 8 .ASTRA" Braşov

ŢARA BÂRSEI APARE LA DOUĂ LUNI ODATĂ

R E D A C Ţ I A 1 ş i 1

ADMINISTRAŢIA ş i j B-dul R e g e l e F e r d i n a n d No. 14, Braşov

ABONAMENTUL PENTRU UN AN LEI 260 N U M Ă R U L LEI 50 Pentru străinătate acelaş preţ, p l u s t a x e l e de expediţie

INFORMAŢIUNI Pentru autori

M a n u s c r i s e l e p r i m i t e l a r e d a c ţ i e n u s e Î n a p o i a z ă .

A u t o r i i , a l e c ă r o r a r t i c o l e u r m e a z ă s ă s e p u b l i c e , v o r fi î n c u n o ş t l i n ţ a ţ i d e s p r e a c e a s t a .

E x t r a s e d in a r t i c o l e l e p u b l i c a t e i n r e v i s t ă s e p o t f a c e p l ă t l n d u - s e t i p o g r a ­f i e i n u m a i c o s t u l h â r t i e i ş l t r a s u l u i .

O c o a l ă 16 p . f o r m a t u l ş i h â r t i a r e v i s t e i . 5 0 ex. Lei 320 , 100 ex. Lei 5 5 0 , 2 0 0 ex. Lei 8 7 0

8 p a g . 5 0 ex. Lei 2 3 0 , 1 0 0 ex. Lei 3 2 0 . 2 0 0 ex. Lei 5 5 0

Pentru cetitori şi abonaţi O r i c i n e r e ţ i n e u n n u m ă r e r u g a t s ă

a c h i t e a b o n a m e n t u l , a l t f e l N o . 2 n u i-1 m a i p u t e m t r i m i t e .

S c h i m b a r e a d e a d r e s ă r u g ă m a fi a n u n ţ a t ă l a t i m p a d m i n i s t r a ţ i e i .

* * • In l o c s ă a p ă r e m l u n a r In 3 c o a i e d e

t i p a r , v o m a p ă r e a l a c â t e d o u ă l u n i în 6 c o a i e . A m f ă c u t - o a c e a s t a p e n t r u a p u t e a p u b l i c a ş i a r t i c o l e m a i l u n g i , c a r i , f ă r â m i ţ a t e î n 2—3 n u m e r e d e r e ­v i s t ă , p i e r d a d e s e o r i a t â t d e m u l t . Ci­t i t o r i i n u v o r fi s c u r t a ţ i d e c i c u n i m i c .

Reproducerea, fără indicarea izvorului, este oprită.

Revista apare cu sprijinul Primăriei şi al „Astrei". Membrii redacţiei şi-au luat obligaţia de a lucra gratuit cel puţin o jumătate de an.

ŢARA B A R S E I APARE LA DOUĂ LUNI ODATĂ

Redacţia şi administraţia: BRAŞOV, B-DUL REGELE FERDINAND No. 14

ANUL I. MAIU 1929 No. 1.

Brazda noastră.

Programul acestei reviste îl cuprinde, în esenţă, numele ei.

Va să zică o revistă regională? Da. Decât, regionalismul nostru nu va fi regionalismul

zidurilor chinezeşti, regionalismul exclusivist, orbit de patriotism local, ci regionalismul care, prin desgropa-rea, desmorţirea, evidenţiarea valorilor şi specificului acestui colţ de ţară, caută să aducă — prin contribuţia sa — nota sa genuină, distinctă, în ansamblul sufletului românesc de pretutindeni, a cărui parte întregitoare şi indisolubilă este. —

Vrem deci: 1. Să punem în vitrina actualităţii: suflete, frămân­

tări, fapte din trecutul nostru, fie prin mărturii nouă, necunoscute, fie prin cele uitate, — mărturii care, che­mate din colţul lor de întunerec în instanţă de apel, s'ar putea să modifice unele sentinţe rostite până acum, pu­nând în altă lumină faptele şi oamenii.

2* Vrem, apoi, să oglindim cât mai fidel actuali" tatea, îndreptând privirile spre realităţi lăudabile sau spre lacune şi scăderi care, împlinite şi îndreptate, ar

— 4 —

crea alte posibilităţi de progres, — mai ales în dome­niul economic.

3. Vom mai căuta să strângem în jurul revistei atât valorile ştiinţifice, talentele literare, artistice consa­crate — originare de aici sau în legături strânse cu acest ţinut — cât şi pe cele latente sau înmugurite, sti-mulându-le şi înlesnindu-le afirmarea.

4. Nu ne vom izola însă nici de restul Ţării şi neamului, năzuind să încopciem sforţările noastre în rit­mul general al sufletului românesc de pretutiudeni.

Cei care ne înţeleg, cei care se simt încă legaţi de acest colţ de ţară — fie prin naştere, fie prin anii de şcoală urmată aici, fie prin vecuirea mai îndelungată pe aceste plaiuri — vor pune umărul alături de noi în această muncă constructivă, menită nu de a reda Bra­şovului vechiul prestigiu cultural, politic, bisericesc, co­mercial, social etc. — ceeace ar fi prea greu — dar măcar de a justifica dreptul generaţiei noastre de a se mândri cu înaintaşii creatori ai acelui ascendent faţă de alte ţinuturi.

Cei care nu vor să ne înţeleagă, ca şi cei răzuiţi nu numai trupeşte ci şi sufleteşte de aceste meleaguri, vor rămânea să aplaude sau să critice sforţările celor dintâi.

Meserie mult mai uşoară, dar şi mai fără bucurii. Noi nădăjduim că majoritatea nu vor forma-o

aceştia. Şi avem toate indiciile, că nu ne înşelăm. Speranţa ni se întemeiază pe simpatia şi căldura

cu care a fost primită ideia înfiinţării acestei reviste. Dovada: colaboratorii acestui număr şi cei ai celor

viitoare. Redacţia.

— 5 —

închinare făuritorilor Unirii

Dacă durerea împărtăşită şi deaproapelui se înjumătăţeşte, bucuria se îndoeste.

Serbările din acest an ale Unirii au de scop dublarea, aş zice mai bucuros înzecirea bucuriei aniversării primului deceniu al celui mai mare praznic naţional pe care l-a avut Ardealul ro­mânesc, a aniversării actului istoric dela 1 Dec. 1918, săvârşit în cetatea durerilor şi umilirilor dar şi a mândriei şi speranţelor noastre, în cetatea care cu trei veacuri şi un sfert în urmă aclama cu aceeaş frenezie, cu care aclama la 1918 pe Regele Ferdinand, — pe biruitorul lui Andreiu Bâtori,pe MihaiuVodă, a cărui spadă temută înscrisese în cartea neamului programul ro­mânismului fărămiţat sub atâtea stăpâniri străine şi realizat de­finitiv abia în zilele noastre.

Nu voim să redeschidem rane vechi, cicatrizate azi, prin reîmprospătarea grelelor umiliri, suferinţe şi lupte de veacuri, pe care neamul românesc de dincoace de Carpaţi a fost nevoit să le poarte pentru păstrarea limbii şi fiinţei sale naţionale. Am stârni poate amărăciune în sufletul unor concetăţeni şi nici un strop de amărăciune n'am voi să picure în paharul bucuriei pe care o prăznuim.

Ar fi şi prea dureroasă şi prea lungă povestea pătimirii şi încordărilor, aproape supraomeneşti, care stau la temelia acestei zile de sărbătoare.

Praznicul de azi vrem să fie ziua păcii senine, cum e ziua Sf. Învieri, după mohorîta săptămână a patimilor.

Binefăcătoarei opere a lui Cronos i se suprapune şi îngă­duinţa, iertarea din partea celor care şi-au văzut încoronată de succes străduinţa de veacuri.

Dar, precum în noaptea Sf. Învieri creştinii aprind lumâ­nările şi candelele dragostei la mormintele iubiţilor lor dispăruţi, să nu fii se ia în nume de rău, din partea nimănuia, dacă azi ne facem şi noi datoria pioasă, de creştini şi de Români, de a aprinde candelele recunoştinţei unui neam Ia căpătâiul celor care, prin jertfa lor, ne-au înlesnit ajungerea acestei zile.

— 6 —

Candelele recunoştinţei noastre se aprind azi cucernice la mormintele fără număr —' atâtea din ele date uitării ! — ale celor care, în cursul vremurilor, au ţinut treaz, conştient, sufletul etnic, genuin al Român lor de dincoace de Carpaţi, turnând lacri­mile gândurilor în slove grăitoare, în slove luminătoare de origini, de glorii, de suferinţe trecute, de culmi şi de prăpăstii, ori în slove incendiatoare de suflete, necesare pentru purtarea luptelor grele care trebuiau date de înaintaşi, ca neamul să se poată păstra ca neam deosebit, cu sufletul său, cu limba sa, pe pă­mântul muncit şi apărat de atâtea rânduri de predecesori.

Admirativă şi vecinicâ recunoştinţă nesfârşitelor serii de lup­tători a căror sănătate, suflet, viaţă s'a irosit, fecundatoare, fie în chiliuţe sărace — descosând din slove întortochiate, aşternute pe file îngălbenite de izvoade bătrâne, tainele istoriei bimilenare a unui neam dispreţuit — fie în puşcării istovitoare de trupuri dar oţelitoare de credinţe şi de voinţă, fie pe drumuri grele, în căutarea dreptăţii pe seama unui neam clăcaş, fie în revoluţii, răscolitoare a energiilor populare!.. . .

1 Decemvrie — de astădată 10 Maiu — e şi va rămânea ziua de pomenire a tuturor celor care au suferit ori s'au săvârşit cu ochii aţintiţi spre miază-zi, furaţi de frumuseţea unui miraj, de farmecul unui ideal.

Ziua de azi e şi va rămânea ziua de pomenire a tuturor celor care au tors, din generaţie în generaţie, firul unei seculare tradiţii, a tuturor celor care au hrănit şi mângâiat în zile de restrişte, în nopţi fără somn, visul „de al cărui dor ne-au răposat şi moşii şi părinţii".

Cât de mari apar azi toţi aceştia, sporiţi, fără îndoială, şi de „optica sentimentală" a generaţiilor care le-au urmat, gene­raţii care simţiau nevoia „fermentului idealului şi al legendei", dar şi de faptele lor care, privite prin prisma realităţilor de azi, raportate la posibilităţile de azi, apar în altă lumină.

Fum de smirnă şi tămâie se înalţă azi, în largul cuprins al Ardealului, spre împărăţia sufletelor ctitorilor şi slujitorilor lăcaşurilor sfinte, în care s'au mângâiat atâtea dureri şi suferinţe, în care s'a păstrat vie credinţa mântuitoare în zile de mai bine, în Dreptatea care a venit, fiindcă trebuia să vie.

_ 7 —

Gândurile noastre poposesc azi cucernice şi recunoscătoare la mormintele celor care, cu veacuri înainte, au simţit nevoia im­perioasă de a da cuvântul lui Dumnezeu, mântuitor de suflete, în limba naţională, legând astfel sufletele unul de altul prin firele puternice, adânci, nevăzute ale aceleiaş credinţe strămoşeşti.

Câtă lumină trebuie să se fi sălăşluit azi în mormântul necunoscut al anonimului călugăr din nordul Maramureşului, din preajma mănăstirii Peri, care, cu cinci veacuri în urmă, a în­drăznit, pentru întâiaşdată, să frângă lăcăţele, considerate sfinte, ale Sf. Scripturi, ca s'o tălmăcească în graiul, pentru el şi mai sfânt, al părinţilor săi, al neamului său!. . .

Cum se luminează şi cum vorbesc azi de limpede — în­văluite în dragostea ochiului înţelegător — buchile Diaconului Coresi, din a doua jumătate a veacului al XVI, „Testamentul nou" al Ieromonahului Silvestru şi al Mitr. Ardealului Simion Ştefan, dela mijlocul veacului al XVII, sau „Biblia Iui Şerban", dela sfârşitul aceluiaş veac, tot atâtea verigi care, peste frontie­rele politice, ne ţineau strânşi în jurul aceluiaş altar.

Şi cum se aureolează azi figurile unui I. Barac, V. Aron sau L Budai Deleanu, cari — într'o vreme când boierii şi feciorii de boieri se căzniau să ticluiască stihuri parfumate, adeseori decoltate, pentru cocoane şi mai parfumate, şi mai decoltate, — se trudiau să-şi toarne dragostea lor pentru cei mulţi, uitaţi, cu sufletul ars de suferinţe, pentru cei din mijlocul cărora se ridi­cară şi ei, în pagini folositoare, alungătoare de gânduri şi griji, în cărţi cu povestiri despre lumi mai frumoase, cu mai multă dreptate, decât cea în care erau sortiţi să-şi înnoade ei chinuita lor viaţă!

Fum de smirnă şi tămâie se ridică azi spre lăcaşurile celor drepţi, spre sufletele ctitorilor aşezămintelor noastre şcolare, din cari valuri-valuri s'a revărsat binefăcătoarea lumină a cunoştinţei şi, cu e a : tonicul conştiinţei naţionale.

Mă gândesc la un Inocenţiu Clain, la un Petru Pavel Aron, SamuH Vulcan, Mihail Pavel, Şuluţiu sau, de altă parte, la un Şagtioa, Moise Nicoară, Popazu, Nicolae Popea şi alţi urmaşi ai Ion;

Fum de smirnă şi tămâie se ridică azi spre sufletele atâtor generaţii de preoţi şi dascăli, mari şi mici, trudiţi şi săraci, dar

— 8 —

cu atâta bogăţie de suflet cald, coborîţi în mormânt cu inima plină de obidă, de a nu fi putut vedea măcar zorile zilei pe care o adăstau şi pentru care-şi risipiră sufletul lor generos.

Cum luminează azi, îmbrăcate par'că în scoarţe de aur, „Gramatica" lui Micu Clain, „Cronica Românilor" din desaga lui Şincai, „Istoria pentru începutul Românilor în Dacia" a lui P. Maior şi celelalte Evanghelii ale trecutului nostru!...

Cât de luminoase şi de împăcate se desprind azi din um­brele trecutului mai îndepărtat sau mai apropiat, ca să ia parte la bucuria generală, un T. Cipariu, Papiu Ilarianu, Florian Aron, Simeon Bărnuţiu, Aron Pumnul, un Moldovănuţ, un Augustin Bunea sau: un Gh. Lazăr, Tempea, Cichindeal, lorgovici, un Gavril Munteanu, I. Meşotă, I. Lapedatu, Dr. N. Pop, loan Popescu> Daniil Barceanu, un Moisil, Artemiu P. Alexi, Mălaiu, Florian Porcius, un Virgil Uniţiu, Ghiţă Pop, un Porumbescu, Nichi Popo-vici, Dima, I. Mureşianu, un Andreiu Bfirseanu, I. C. Panţu, Al. Bogdan, T. L. Blaga, V. Micula, Avram Sădeanu, Raţiu, Precup şi alţii si alţii cari au ilustrat catedra românească din Ardeal!

Candelele recunoştinţei unui neam întreg se aprind azi, rând pe rând, şi la icoanele nerăsplătiţilor mucenici ai conde­iului — cunoscuţi şi necunoscuţi — începând cu un Zah. Car-, calechi, care începuse să scoată la Buda, acum un veac şi mai bine, „Biblioteca Românească", cu I. Barac, cu un Gh. Bariţ, — cel mărunt la trup dar cu atât mai mare la suflet, — care în urmă cu 90 de ani desţelenia la Braşov ogorul ziaristfcei româ­neşti din Ardeal şi continuând cu Mureşenii — cu lacob, Andreiu şi Aurel Mureşianu — dela „Gazeta Transilvaniei", cu Aron şi Nicolae Densuşianu, I. Lapedatu şi Teofil Frâncu dela „Orientul Latin", care apărea tot la Braşov cu mai bine de 50 de ani în urmă, cu Al. Roman dela „Federaţiunea" din Pesta, cu Sâmuil Vulcan dela „Familia" din Oradea Mare, cu Gh. Maior, Traian Pop, Silvestru Moldovan, Augustin Paul dela „G. Tr.", cu Eugen Brote, 1. Slavici — Slavici cel dela „Trîbuhâ'T— cu I. Russu Şirianu, Septimiu Albini, Slovacul Augustini, Aurel C. Popovici, Deleanu—cel stins înainte de vreme, — cu C. Diaconovich, Ilarie Chendi, Dionisie Stoica şi atâţia alţii, până la Vaier Branisce, care nu de mult a închis ochii în jalea unanimă a întregului Ardeal românesc.

— 9 —

Aceştia, împreună cu atâţia fruntaşi luptători ca: Vincenţiu Babeş, Iacob Bologa, Elie Mâcelariu, General Doda, Iosif Şterca Şuluţiu, Ladislau Vaida, Mocioneştii, I. Raţiu, G. Pop de Băseşti, V. Lucaciu, 1. Coroianu, N. Cristea, Coriolan Brediceanu, N. Oncu, Mih. Veliciu, Dr. 1. Hozan, P. Cosma, V. Tordăşanu, I. Mihu, Dr. St. Ciurcu şi până la Emanuil Ungurianu. cel cu mormântul încă proaspăt,— au ţinut mereu sus steagul revendicărilor noas­tre naţionale, îmbărbătând pe cei şovăitori, mângâind pe cei suferinzi — suferind ei înşişi - înteţind energiile luptătorilor, întărind încrederea în noi înşine, în zile de mai bine, făcând să vibreze sufletele în acelaş ritm, alimentând şi împintenând avânturile care duc la biruinţă.

Şi tot azi, recunoştinţa unui neam întreg îngenunchează la mormintele fără gurguie şi fără cruci ale milioanelor de clăcaşi, de birnici ai atâtor stăpâni aduşi de vânturi — la mormintele celor înfrăţiţi cu glia, ale celor urziţi în lacrimi şi sudoare, ale celor care au dus războiul mare al tuturora, ca să se stingă în neguri şi uitare — cum spune poetul. — ale ce lor care, prin jertfa lor anonimă, au căutat să asigure măcar urmaşilor lor o soartă mai omenească, — începând cu acei străbuni care, după mărturisirea istoriografului Bonfiniu din veacul al XV-lea, luptau mai mult pentru păstrarea limbii decât pentru viaţă, şi conti­nuând cu cei care au sângerat în revoluţiile din 1437/38, 1514, 1784, 1848/49 sau în răfuiala cumplită din 1 9 1 4 - 1 8 — ca să amintim numai flăcările mari ale focurilor aprinse de pierderea răbdării — şi încheind cu mucenicii anului 1918: un N. Bolcaş, un 1. Ciordaş dela Beiuş, un Hotăran dela Arad, un Şenchea dela Făgăraş, un loan Arion dela Agriş (Turda-Arieş), fulgerat tâlhăreşte de un glonte, pe când mergea să-şi cuminece şi el sufletul la praznicul dela Alba-lulia, un Cornel Leucuţia, preotul cu crucea'n frunte, comandantul gărzii din Baia de Criş, prins şi ucis în luncile Aradului într'o luptă cu regimentele lui Bela Kun, un N. Bodan dela Vaşcău, cei 40 de Moţi din Belceşti, ţă­ranii din jurul Vaşcăului, împuşcaţi fără milă, sau ceilalţi to­varăşi <Je martiriu, căzuţi pradă furiei celor care simţiau că se nărue casa pe ei.

Candelele sutelor de mii de suflete în- care sentimentul na­ţional, sentimentul dragostei de neam, covârşeşte toate celelalte

— 10 —

sentimente, luminează azi feeric şi Câmpia Turzii şi Gorunul din Ţebea şi căscioara modestă din Vidra şi culmile Fântânelelor de lângă Mărişel, şi Cetatea Bălgradului şi Binfinţii lui Aurel Vlaicu, cel fără noroc.

Şi suflete pioase aprind lumânările recunoştinţei şi pe gur­guiele mormintelor dela Şomcuta, Aleşd, Mărgineni, P ă n a d e . . . . . la căpătâiul celor care au plătit cu viaţa îndrăsneala de a-şi fi afirmat dreptul de ataşare la cei de-un sânge şi de-o credinţă cu ei.

Şi tot azi, cu sufletul înlăcrămat de duioşie, gândurile noa­stre îngenunchează smerite, peste ţări şi mări, la groapa comună a sărăcimii din Ţara portocalilor, din Palermo al Siciliei, unde acum trei sferturi de veac, cel care şi-a lăsat o bună parte a sufletului pe drumurile Ardealului în arme, în tabăra lui lancu, s'a stins cu condeiul în mâna care abia mai putea aşterne slo­vele tremurate pe hârtie, s'a stins sărac, fără un suflet de om dintr'ai săi lângă patul suferinţelor sale, departe de cei pentru care îşi jertfise averea, sănătatea, viaţa.

Gândurile noastre îngenunchează cucernice la groapa co­mună a sărăcimii din Palermo, unde îşi doarme somnul de veci cel care s'a săvârşit din viaţă cu două păreri de rău: de a nu-şi fi putut termina cântecul de slavă închinat biruitorului dela Câ-lugăreni, Şelimbăr şi Goroslău şi de a nu-şi putea odihni şi el hârbuitul trup şi truditele oase în glia sfântă a Ţării, pentru care a jertfit: avere, sănătate, tigna vieţii, — tot ce a avut mai nobil, mai frumos, mai de preţ în sufletul său distins, larg generos.

La amintirea lui N. Bălcescu ochii noştri se înrourează de durere. — Dar şi de mândrie. De durerea sorţii acestui exemplar de suflet distins, şi de mândria de a fi aparţinut neamului nostru această pildă de patriotism dezinteresat.

Tot azi prăznuim şi pomenirea a opt decenii de când goarna lui Andreiu Mureşianu a înfiorat sufletele amorţite de greutatea jugului, dela un capăt la celălalt al Ardealului, chemând Ro­mânii din patru unghiuri la lupta decisivă pentru limbă, lege, libertate, şi de când Munţii Moţilor s'au luminat de flăcările fo­curilor prevestitoare ale furtunii care avea să hotărască de viaţa sau moartea unui neam.

— 11 —

La 1 Dec. CIO Maiu), an de an, vor trebui pomeniţi cu re­cunoştinţă şi făuritorii Unirii dela 1859 — Unire care a făcut posibilă Unirea noastră — cum va trebui încadrat în ghirlandele recunoştinţii Ardealului şi cântăreţul unităţii neamului dela Nistru pân' la Tisa, a cântăreţului care, prin opera sa poetică, a con­tribuit şi contribuie mai mult decât toate discursurile care s'au ţinut sau se vor mai ţinea în cuprinsul acestei ţări, la încopcierea strânsă a fragmentelor etnice româneşti într'o sufletească unitate care, cultivată mereu de urmaşi entuziaşti, ne-a hărăzit hotarele Patriei de azi şi ne vor asigura trăinicia lor în viitor, — a cân­tăreţului care — cum spune discipolul său: „Ca din adâncul unei mări a scos din fundul inimei sdrobite comoara de cân­tări", cu care ne mândrim şi cu care se vor mândri încă gene­raţii după generaţii. . .

Fie în veci slăvită amintirea sufletului vulcanic, a geniului fulgerat înainte de vreme, care a fost Mihail Etninescu, ca şi amin­tirea autorului neîntrecutelor „Balade şi Idile", a grănicerului năsăudean G. Coşbuc — coborît în mormânt cu sufletul frânt de priveliştea Patriei diminuate şi umilite — amintirea celor doi uriaşi care „au înveşmântat pentru eternitate" sufletul românesc!

Şi nu vor putea lipsi din pomelnicul acestei zile nici lira şi goarna lui St. O. Iosif, pentru care recunoştinţa s'a închegat acum de curând, aci în Braşovul copilăriei şi tinereţelor sale, în bronzul veciniciei, — cum nu vor putea lipsi nici un 1. Bră-tianu, un Nicolaie Filipescu, un Barbu Delavrancea, un Take Ionescu, diriguitorii sau stimulatorii valurilor de piepturi româ­neşti pornite spre năruirea vechilor graniţe dintre fraţi.

Şi tot azi, în freamăt de glasuri de clopote şi'n imnuri de slavă, steagurile Ardealului, sfinţite de atâtea suferinţe, de atâta sânge generos, să înşirue., rânduri-rânduri, ca să se închine la mormintele mari dela Argeş, la lăcaşurile de veci ale făuritorilor României de ieri şi la cel al făuritorului României de azi, care pen­tru întâiaş dată a sintetizat, prin Coroana sa, Unirea cea mare, — la mormântul celui care, sugrumându-şi glasul sângelui, îşi legase.soarta, indisolubil, pe veci, de soarta neamului, — aspi­raţiile acestuia devenind aspiraţiile Sale.

Mărire şi eternă recunoştinţă Regelui Ferdinand şi eroilor Săi, mari şi mici, cunoscuţi şi necunoscuţi — cuprinşi simbolic

— 12 —

în cripta Eroului necunoscut, care, cu jertfa lor, au cimentat edi­ficiul României de azi!

Dacă nu subliniem şi nu insistăm şi asupra meritelor celor vii — de dincoace ca şi de dincolo de Carpaţi — nu o facem, fiindcă n'am recunoaşte sau am voi să diminuăm doar cu ceva contribuţia lor la înfăptuirea Patriei mărite, ci pentrucă ne-ar duce prea departe. Aportul şi rolul acestora — covârşitor al unora, cum e d. p. al d-lui lorga — se va fixa obiectiv şi defi­nitiv abia după trecerea lor la cele vecinice.

* Unirea Ardealului cu Ţara-mamă, după cum ne-am putut

încredinţa dintr'o simplă înşirare de nume şi fapte, nu e aşadar o creaţiune mărginită la generaţia războiului din urmă.

La temelia acestei Uniri sunt îngropate atâtea vieţi scumpe din trecut, cu suferinţele, cu lacrimile, cu dorurile, cu sforţările, cu sângele lor neprecupeţit.

Să nu ne prea batem deci în piept supravieţuitorii războ­iului cu meritele noastre, ori câte jertfe am fi adus, căci România de azi e opera multor generaţii de jertfitori la altarul ei: jert-fitori cu condeiul, cu cuvântul, cu plugul, cu spada, cu suferin­ţele care au dospit sufletele dintre care au ţâşnit energiile făp­tuitorilor.

Fără jertfa acestora, fără unitatea sufletească pregătită de aceşti înaintaşi, jertfele generaţiei noastre, chiar supraomeneşti de-ar fi fost, n'ar fi putut realiza ceeace s'a realizat.

Iar cei care vorbesc de lipsa unităţii sufleteşti între fiii nea­mului, uniţi azi în aceeaşi Patrie — şi politică — nu-şi dau seama că fără această unitate nu s'ar fi putut săvârşi minunea pe care o vedem azi aievea. De ce? Fiindcă sufletul înarmează şi poartă braţul luptătorului Şi nici odată nu s'a ridicat braţul înainte de a se fi înălţat sufletul.

Sâ nu se mai vorbească deci de lipsa de unitate sufletească, ci să se dea peste degete celor care caută s'o destrame!

Ideia unirii noastre naţionale a trecut în faptă, fiindcă ea se integrase de mult ca parte constitutivă a sufletului românesc, fiindcă pentru ea au suferit generaţii, fiinacă ea a dat atâţia martiri, fiindcă ea se prefăcuse într'un sentiment stăpânitor.

— 13 —

Unitatea sufletească există, fiindcă ea a fost. Fireşte, nu cu cei răi, nu cu profitorii şi speculatorii fără

suflet ai suferinţelor celor mulţi, ci este si a fost unitatea sufle-tească a celor buni, cinstiţi, muncitori, idealişti: unitatea sufle­tească a celor care nu consideră Patria — cum o consideră Conu Leonida lui Caragiale — datoare să asigure traiu boieresc pe nemuncite, nici numai ca un petec de pământ între, anumite ho­tare, ci unitatea sufletească a celor pentru care Patria este ex­presia colectivă a tot ce are un neam mai sfânt, mai iubit, ca expresia celor mai alese virtuţi ale sufletului cetăţenesc, ca sim­bolul unei înalte moralităţi, ca „o fiinţă vie, morală care se ridică din adâncurile trecutului cu trupul răvăşit de răni", ca să ne mustre sau să ne'mbărbăteze, — unitatea sufletească a celor care consideră Patria ca un altar de care nu te poţi apropria decât cu gânduri curate, cu inimă curată, şi de care nu te poţi atinge decât cu mâni curate; unitatea sufletească a celor pentru care Patria e un steag, de dragul căruia, ca să-l poată trece nepătat urmaşilor, s'a jerfit lamura neamului.

Şi numai o astfel de Patrie va putea dăinui şi prospera, pentrucă numai o astfel de Patrie justifică nesfârşita serie de jertfe care s'au adus pentru ea în cursul atâtor veacuri.

Când o astfel de Patrie va pretinde nouă jertfe, i se vor da cu drag, fiindcă unei astfel de Patrii te simţi mândru, onorat a-i fi cetăţean.

O astfel de Patrie e în stare să ţie strâns uniţi în jurul ei pe toţi fiii neamului, închegând din ei zid de nepătruns în faţa duşmanului, în vremuri de primejdie.

O astfel de Patrie exercită putere de atracţiune şi asupra frânturilor etnice rămase în afara frontierelor actuale. Şi datoria unei Patrii şi aceasta este.

Ţara care uită de fraţii fiilor săi — oriunde s'ar afla ace­ştia — uită de frontierele sale etnice, sufleteşti. Şi aceasta e o crimă. Deoarece, când începe să uite de acestea, începe să i se clatine şi cele fizice, geografice. Şi aceasta din motivul că, ui­tând de aceşti fraţi, uită de credincioasele avanposturi ale ar­matei tă r i i .

— 14 —

îngenunchind azi la mormintele celor care ne-au ţinut uniţi sufleteşte, îngenunchem la căpătâiul energiilor care au creiat realitatea de azi. A ţinea trează amintirea acestor energii, însem­nează a ţinea trează legătura cu cei care s'au îngropat, ca o ga­ranţie, la temelia României reintegrată în drepturile ei, — în­semnează a ţinea mereu viu izvorul de energie, din care vor avea, vor trebui să se hrănească energiile de azi pentru înfăp­tuirea idealurilor de mâine.

Naţii tari, respectate, sunt numai acelea care ţin mereu vie legătura cu trecutul, cu cei morţi.

Aniversările, comemorările acest scop îl au: ţinând mereu vii pe cei morţi, să apere de stingere luminile care de dincolo de moarte călăuzesc paşii celor vii spre căile necunoscute ale viitorului. Ele sunt prilejuri pentru punerea în evidenţă mai vie a icoanelor aburite de vreme şi afumate de uitare, de nepăsare, ca, prin pilda celor pe cari îi înfăţişează aceste icoane, să ne stimuleze voinţa, să ne purifice sufletul de măruntele patimi zil­nice, înălţându-ne şi pironindu-ne ochii spre modele de imitat, spre luminişuri de idealism creator de valori obşteşti.

Sărbătorile naţionale numai aşa au rost: ca prilejuri de examinare, de cântărire a faptelor şi atitudinilor noastre — în comparaţie cu cele ale înaintaşilor noştri — ca prilejuri de in-trospecţiune, de reînsănătoşire sufletească, de refacere morală.

Aceasta am dori să devină, an de an, şi ziua de 1 Dec. (10 Maiu), ziua triumfului suferinţei: o lecţie de înalt patrio­tism, fecundatoare de virtuţi cetăţeneşti, stimulatoare de energii creatoare, germinătoare de fapte, de jertfe, de pilde asemenea celor sărbătorite azi.

Axente Banciu.

— 15 —

Ce e românesc în literatura noastră?*) De câte ori constatăm, în literatura noastră, o epocă de

înflorire, totdeauna observăm un impuls venit din Apus. Astfel, Reformaţiunea lui Luther — şi, probabil înainte de ea, mişcarea religioasă pornită de loan Huss — a fost prilejul extern care a produs întâiele traduceri de cărţi religioase, deschizând limbei române drumul în biserică. Cronicarii moldoveni scriu subt in­fluenta scriitorilor poloni, în a căror tară fac cunoştinţă cu marea mişcare a Renaşterii, care revoluţionase literile şi artele cu mulţi ani înainte în ţările apusene. Prin Unirea cu Roma a unei părţi din biserica ardeleană, a pornit, o sută de ani mai târziu, în­săşi renaşterea noastră ca popor romanic Când, în sfârşit, la începutul secolului al XlX-lea, s'a rupt legătura ce ţinea încă­tuşate de Constantinopol Principatele Române, şi în locul ei se făcu apropierea de civilizaţia apuseană, totodată cu „europeni­zarea" noastră a început epoca nouă în viaţa spirituală a Ro­mânilor.

Cel ce urmăreşte desvoltarea literaturii şi a culturii noastre, va trebui deci să studieze cu atenţiune influenţele acestea ex­terne, care au produs schimbări din cele mai remarcabile în mentalitatea şi în gusturile artistice ale scriitorilor şi cetitorilor români. întregul nostru fel de cercetare ştiinţifică e orientat în direcţie istorică şi de câte ori constatăm o modificare importantă în spiritul public, căutăm totdeauna să desluşim cauza imediată care a produs-o.

Dar, constatând influenţele exterioare, am făcut prea puţin pentru înţelegerea literaturii noastre. Esenţa ei o vom pricepe numai când, alături de elementul dinamic al impulsului din afară, vom ţine seama şi de elementul static al structurii noastre etnice. Aceleaşi raze de soare, aceeaşi ploaie abundentă şi ace­laşi vânt de primăvară fac să înflorească la noi liliacul şi să se acopere în ţinuturile îndepărtate din miază-zi orhideea cu flo­rile ei încolăcite. Abia cercetând cum s'a resfrânt prin firea noastră impulsul extern, cum am reacţionat noi, cu urzeala su­fletească moştenită, la înrâurirea din afară, vom avea o imagine adevărată a culturii şi literaturii româneşti. Altminteri riscăm să

*) Conferinţă ţ inută în cadrele „Extens iunei Universităţi i din Cluj.' -

— 16 —

cădem în exagerări şi concluzii false de felul celor făcute de un critic român, care nu găseşte nimic original în literatura noastră, ci numai imitaţii lipsite de interes.

E adevărat că e cu mult mai greu să descoperi puterile generatoare din sufletul unui popor, decât faptele produse de ele. Desluşirea substratului de rasă nu este uşoară, nu numai pentru că rase curate nu mai există în Europa tuturor amestecurilor de neamuri, ci şi pentru că un sentiment firesc de orgoliu naţional ne face adesea ca, în locul constatării obiective, bazată pe ob­servaţie atentă, să amestecăm, în cercetările noastre, o notă de apreciere sentimentală, să vorbim de „calităţi" şi „defecte," în loc de „însuşiri" etnice. La un popor ca ai nostru, care a trăit peste o mie de ani despărţit, însuşirile etnice apar uneori dife­renţiate după regiuni, căci împrejurările istorice în care am trăit, au făcut ca în unele provincii să se accentueze anumite pre­dispoziţii etnice şi să se atenueze altele. O graniţă precisă între ceea ce e moştenire de rasă şi între ceea ce e câştigat prin contact îndelungat cu mediu! ambiant, de cele mai multe ori nici nu se poate trage. Pe lângă orgoliul naţional, care une-ori ne întunecă privirea obiectivă, se mai adaugă la noi acel „regio­nalism" producător de susceptibilităţi, care caracterizează, la toate popoarele, epocile ce urmează imediat după o unire politică.

Dar chiar cu riscul de a părea une-ori un admirator exa­gerat al neamului din care fac parte, şi alte-ori regionalist, voiu căuta să scot la iveală — întru cât aceasta e cu putinţă într'o conferinţă de o oră — ceea ce mi se pare cu deosebire carac­teristic pentru neamul nostru, insistând mai ales asupra celor trei trăsături care mi se par că explică multe din particularităţile literaturii noastre: i n d i v i d u a l i s m u l , a d a p t a b i l i t a t e a şi s i m ţ u l deosebit de desvoltat p e n t r u a r m o n i e . Şi vă cer iertare dacă, pentru a dovedi cele prezentate, în sinteza pe care o încerc, voiu fi nevoit să fac excursii şi pe alte tărâmuri, Căci literatura nu este decât una din multele feţe ale culturii unui popor, şi forţele ce se pot descoperi la baza ei sânt de obiceiu aceleaşi care se manifestă şi în celelalte ramuri ale vieţii publice.

Una din trăsăturile cele mai caracteristice este, precum am spus, i n d i v i d u a 1 i s m u 1 puternic al Românilor. Chiar azi,

— 17 —

în epoca standardizării, a civilizaţiei moderne, bazată în cea mai mare parte pe sacrificarea aplecărilor individuale, de dragul unei colaborări colective, noi continuăm să fim individualişti, întâr­ziind astfel în bună parte progresul statului nostru.

Se pare că această însuşire a noastră este o moştenire străveche. „Neamul Tracilor, ne spune Herodot, „este, după al Indiilor, cel mai mare din toate. Dacă ar avea un singur dom­nitor, şi ar fi uniţi între dânşii, Tracii ar fi neînvinşi şi, cred, cu mult mai puternici decât celelalte popoare. Dar aceasta e greu, e cu neputinţă la ei ; de aceea sânt slabi." Să aruncăm o privire .asupra istoriei noastre şi vom vedea că colaborarea co­lectivă a masselor spre a atinge formaţiuni sociale mai înalte este un fenomen târziu; istoria noastră constă mai degrabă din-tfun şir lung de fapte izolate, concentrate în jurul unor perso­nalităţi marcante, decât din manifestările impozante ale totalităţii. Pe când vecinii noştri, Slavii de sud şi Ungurii, s'au organizat, puţin timp după aşezarea lor în regiunile noastre, în state na­ţionale, noi n'am reuşit decât mult mai târziu să ne înjghebăm în stătuleţe, mici şi acestea la început, când în Peninsula Bal­canică, când în nordul Dunării. Răspândirea noastră pe un teri­toriu atât de vast cum este ţinutul între Munţii Pindului la miază-zi şi Carpaţii nordici la miază-noapte, Marea Adriatică la Apus şi stepele Ucrainei la Răsărit, este de înţeles la un popor de păstori, nevoit să-şi caute păşuni întinse pentru turmele lor în transhumantă. Dar faptul că un popor care cunoscuse odi­nioară civilizaţia înfloritoare romană, s'a mulţumit să ducă veacuri întregi viaţa primitivă de păstori, este însemnător şi arată că mai mult decât avantajiile unei societăţi cu organizare superioară era preţuită de strămoşii noştri libertatea pe care o oferă viaţa de păstor, care nu ascultă decât de Dumnezeu şi nu se teme decât de forţele naturii. Şi astăzi, când ocupaţiunea cu păstoritul a încetat aproape cu desăvârşire, există, în Macedonia, seminţii de Români, care urmând unui instinct moştenit de nomadism, îşi schimbă locuinţele de iarnă şi cele de vară în fiecare an.

Puterea noastră de expansiune a fost mai mare decât forţa noastră de.coeziune: răzleţiţi pe un teritoriu prea vast pentru numărul mic al populaţiei, o parte din strămoşii noştri s'au pier­dut în masele de populaţii alogene. N'avem decât să urmărim

— 18 —

seminţiile de Români răsleţiţi în Pind, în Istria şi pe cei ră­spândiţi în toată partea de nord a Peninsulei Balcanice şi în Carpaţii Poloni şi Moravi. Să ne aducem aminte de Milcovul despărţitor de fraţi; să privim în jur la luptele de partid din zilele noastre, care nu sânt decât o continuare a luptelor îndâr­jite între partidele boiereşti de odinioară — şi ne vom convinge că în caracterul nostru etnic este o ereditate grea, ce nu ne vine dela părinţii noştri romani, cu puternicul lor simţ de disciplină şi de civism, ci dela străbunii descrişi de Herodot. Intre cei ce s'au ridicat la rangul de conducători din mijlocul poporului nostru, au fost puţini cu talent de organizatori, iar aceşti puţini se loveau de forţele centrifuge ce stăpâneau masele: grandioasa clădire de o clipă a lui Mihai Viteazul s'a dărâmat mai repede chiar decât se spulberase cea a strămoşului său Boirebista. Mul­ţimea ce trebuia condusă n'a fost la noi o masă inertă, apolitică şi iubitoare de disciplină — cum o întâlnim bunăoară la popo­rul german — ci o sumă de indivizi cu un dor nestăpânit de libertate, încrezuţi în forţele proprii şi deprinşi să-şi croiască singuri drumul în viaţă.

Urmele acestei pronunţate porniri de a satisface dorinţele individuale, fără considerare la trebuinţele colective, se cunosc în cele mai multe manifestări ale noastre. Dacă limba noastră n'a ajuns să aibă o gramatică cu reguli fixe şi nici măcar o or­tografie unitară, este fiindcă fiecare vorbeşte şi scrie cum îi place. Tot dintr'o prea pronunţată aplecare individualistă se ex­plică aspectul interesant al capitalei noastre, plină de surprizele pitoreşti pe care ţi le dau casele cu grădini aşezate unde şi cum le plăcea proprietarilor, fără grijă la aliniare şi fără consideraţie faţă de nevoile de lumină ale vecinului. Bucureştii sânt lipsiţi de acea concentrare a caselor, care e dictată de spiritul de eco­nomie şi de acele străzi largi şi drepte, plicticoase, adevărat, dar pe care mulţimea să se poată scurge repede şi fără piedici.

Cum se reflectează în literatură acest individualism, vom vedea mai târziu. Aici aşi vrea să relev un lucru care stă în strânsă legătură cu cele arătate. Setea de libertate socială 1-a făcut pe Român să preţuiască singurătatea. împrejurările istorice — care şi ele sânt in parte o consecinţă a firii noastre etnice — au făcut pe strămoşii noştri să trăiască timp îndelungat în munţii

— 19 —

si pădurile ce le ofereau cel mai sigur adăpost. Iubirea Româ­nului pentru natură şi adânca-i înţelegere pentru frumuseţile ei, răsare necontenit din operile sale literare: un Eminescu, în poe­ziile sale lirice, un Alecsandri, în pasteluri, un Sadoveanu, în nuvelele sale, o dovedesc cu prisosinţă; o dovedesc mai ales doinele noastre, când încep cu acel „frunză verde," care-i o di­rectă invocare a naturii. Când poetul popular introduce în ver­surile sale o pasăre, aceasta este mai adesea cucul, tovarăşul său de singurătate. Numai cel ce a cutreierat primăvara pădu­rile noastre, îşi dă seama de impresia puternică deşteptată în om de pasărea fără tovarăş, când sfâşie pe neaşteptate liniştea desăvârşită cu strigătul ei cadenţat.

Dar conştiinţa omului singuratec că nu se poate bizui pe ajutorul altuia şi câ trebuie să se sprijine pe propriile puteri )

au agerit spiritul de observaţie al Românului, i-au ascuţit inte-ligenţa-i înnăscută şi i-au subţiat simţul de orientare. Cine ci­teşte cu atenţiune bogăţia de proverbe ale poporului nostru şi elimină pe cele ce se găsesc în cărţile sfinte şi la cele mai multe popoare, vede cât de adâncă, de umană şi de artistic for­mulată e filosotia ce se desprinde din proverbele originale ale Românului. Dar ceea ce va bate înainte de toate la ochi celui ce urmăreşte evoluţia istorică a poporului nostru, este siguranţa cu care el, în momente de criză acută, a găsit, povăţuit de con­ducători înţelepţi, drumul cel drept. Luaţi numai istoria celor din urmă 100 de ani şi comparaţi cele petrecute la noi cu cele ce s'au petrecut la popoarele vecine. La Greci, la. Bulgari şi în anii din urmă la Unguri şi Ruşi: revoluţii şi dinastii alungate; la noi;©--.evoluţie fără zguduiri sociale, necontenită, înceată dar si­gură, de emancipare de subt jug strein, o consecventă urmărire şi O treptată realizare a idealului de unitate naţională. Priviţi desvoltarea limbei noastre literare şi comparaţi-o cu ceea ce s'a întâmplat la Greci şi la Unguri: deşi la noi conştiinţa romani­tăţii a fost tot atât de puternică ca şi cea a elenismului la Grecii moderni, încercările câtorva latinişti fanatici de a înlocui limba armonioasă a poporului, aşa cum s'a cristalizat ea în curs de veacurrşi oglindind tot trecutul nostru de grea luptă de rezi­stenţă naţională, cu o limbă artificială, n'a izbutit, pe când la Neogreci vedem azi o limbă literară factice, apropiată atât de

— 20 —

mult de limba vechilor Eleni, încât poporul nu o poate înţelege. Tot aşa „reînnoitorii" limbei maghiare de acum o sută şi mai bine de ani şi urmaşii lor până azi, au făcut din graiul moştenit o limbă hibridă, plină de cuvinte şi construcţii inventate sau traduse din alte limbi.

Asa cum ciobanul, ce cutreeră cu turmele lui munţii, îsi găseşte instinctiv drumul ce-1 duce la ţintă, graţie unui simţ de orientare ascuţit prin generaţii întregi de înaintaşi, tot astfel au găsit Românii, sfătuiţi numai de bunul lor simţ, calea cea bună în desvoltarea lor istorică.

Citiţi cu atenţie gazetele noastre şi ascultaţi conversaţiile pe stradă, în tren, în localuri publice. Mai rar un popor la care să găseşti recunoscându-se cu atâta spirit critic ceea ce e rău şi să se descopere cu atâta perspicacitate ceea ce trebuie să fa­cem şi cum să ne organizăm. Atât că, din păcate, ne cade mai uşor să recunoaştem decât să urmărim calea cea dreaptă, ne lip­seşte perseverenţa, stăruinţa de a duce la îndeplinire ceea ce am recunoscut de bun.

Vederea limpede cu care Românul trece prin viaţă, repul-siunea ce o simte pentru actul brutal şi violent şi aplecarea firească spre discreţie, filosofia sa senină şi predilecţia sa pentru forma frumoasă şi ţinuta elegantă, dărnicia sa şi mai ales com­plexul acela de calităţi pe care-1 cuprinde cuvântul „omenie," sânt desigur în mare parte moşteniri dela strămoşii noştri de rasă mediteraneană, cu vădita lor predispoziţie pentru tot ce e armonic. Căci cel puţin o parte din ceea ce ne-au transmis înaintaşii, este în firea noastră latin. Cu Albanezii avem de sigur afinităţi de rasă, dar nu există nici o urmă că la poporul român să fi existat vreodată acea „vendetă," care apasă ca un blestem şi în zilele noastre asupra ţării lui Ahmed Zogu. Românul, deşi se zice despre el că „ţine minte," nu e vindicativ; el nu uită uşor, dar iartă bucuros şi are o repulsiune firească faţă de vio­lenţe. In rugăciunea pe care un poet al nostru o îndrepta în războiu către Cer, găsim versul: „Doamne, învaţă-mă să urăsc!"

Neamul nostru care s'a putut menţine cu caracterul lui de rasă atât de pronunţat şi în condiţii atât de grele aproape 2000 de ani în mijlocul altor neamuri cu altă fire, a trebuit să aibă mai mult decât celula fiziologică trainică şi capabilă de a se

- 21 —

înmulţi, a trebuit să aibă o putere de rezistenţă inerentă chiar fiinţei sale etnice. Dacă, în loc să se piardă printre alte neamuri, Românul a izbutit să şi le asimileze, n'a făcut-o nici cu vio­lenţa cuceritorului, nici cu prestigiul culturii sau cu mirajul stării sale economice înfloritoare, ci prin puterea de atracţie ce i-o dădea superioritatea inteligenţii sale şi frumuseţea sa fizică şi sufletească. Aşa, cu defecte, cum este, Românul e deosebit de simpatic, încât de dragul firei sale deschise şi a farmecului pe care-1 degajază toată fiinţa sa, el a fost şi va fi cuceritor.

Oricât îi place să-şi croiască drumul în viaţă fără consi­derare la interesul public, ar fi greşit să ni-1 imaginăm pe Ro­mân ca' nesociabil. Dimpotrivă, ospitalitatea este una din trăsă­turile caracteristice ale poporului nostru. Nu este strein care să fi călătorit prin ţara noastră, să nu fi remarcat dragostea cu care a fost primit la noi. Dacă însuşirea aceasta o găsim şi la alte popoare sărace, şi mai ales la vecinii noştri, nu cunosc totuşi în nici o limbă un termen pentru „ospitalitate," care să exprime atât de plastic toată bucuria sinceră pe care o simţi faţă de cel ce-ţi intră în casă, ca acel „bucuros de oaspeţi" al ţăranului nostru. Marele prestigiu de care se bucură streinul în faţa Ro­mânului, a fost de multe ori prilejul unor desamăgiri amare. Farmecul a tot ce e nou, a făcut ca limba noastră să se împe­striţeze în cursul veacurilor cu multe împrumuturi din limbile vecinilor noştri, şi probabil i-a făcut încă pe strămoşii noştri daci să-şi piardă atât de uşor limba, romanizându-se. Inteligenţa şi elasticitatea naturală i-au dat Românului o putere atât de re­marcabilă de a se adapta la formele nouă, încât ne e dat adesea să vedem copii de ţărani deveniţi în prima generaţie „domni" desăvârşiţi şi să avem atâtea competenţe improvizate în viaţa noastră politică. Cu greu vom găsi un popor care să se fi adap­tat în timp atât de scurt formelor de civilizaţie apuseană, ca po­porul român. Fireşte, că această ' putinţă de adaptare, unită cu un simţ prea puţin desvoltat de răspundere şi cu o lipsă de sfinţenie pentru tradiţie, a primejduit cultura noastră şi numai mulţumită acelor bărbaţi luminaţi care în momente de criză ne-au dat o îndrumare sănătoasă, am scăpat, precum vom vedea, de primejdia unei falsificări a culturii noastre. (Continuarea în n-rul viitor). S. Puşcariu.

— 22 —

C r i n u l

Pe g e a m u l m e u a răsărit o f l o a r e Străină, pa r ' c ' a r f i un c r in c iuda t Ma i alb decât zăpada, m a i cu ra t , Decât a rg in tu l m a i strălucitoare

Pe ta le le îi s u n t şi-i presărat Cu co lb de d i aman te , — Cine o a r e L-a pus aci pe g e a m u l fără s o a r e , In iarnă g r e a ; ce mână m i l-a d a t ?

A îngerilor gingaşe Stăpână, Pe t r o n u l ei de d inco lo de s te le , P r i v i nd la lumea noastră de ţărână

Şi plină — v a i ! — de pa t im i m a r i şi g re le Scăpat-a, poa te , c r inu l sfânt din mână; Căzând s'a p r ins de geamur i l e m e l e .

Ecaterina Pitiş

— 23 —

N o a p t e de M a i Visează s t r a t u l de n a r c i s e In s o m n şi'n n o a p t e c u f u n d a t ; S i m t suf lu l ca ld , îmbălsămat, Pr in geamur i l e la rg desch i se , II s i m t în su f le t p i cu ra t Ca p r i n t r ' o pâlnie de -a rg in t , Ca pr in po t i r u l unui c r in Atât de dulce, gingaş, f in . . . — O n o a p t e 'n c a r e t o a t e m in t Işi t inde nesfârşitul pl in De sch in te ie r i . — Eu văd s m a r a l d e Svârlite 'n spaţiu şi opa le , C o p a c i înveşmântaţi în z a l e ; Din ad ier i d o m o a l e , ca lde , A s c u l t poveşti o r ien ta le , V i sez a l c o v u r i de mătase, — Un c o r n de aur urcă 'nce t P e 'na l te suliţi de brădet, S e 'nf ige 'n ho rnu l unei c a s e Ca 'n vârful unui m i n a r e t .

Ecaterina Pitiş

— 24 —

Episcopul NESTOR IOANOVICI (1765-1830).

— Cu două scrisori inedite —

Unul dintre talentele cele mai frumoase ale Românilor ar­deleni dela îneeputul veacului trecut, persecutate de soarte, a fost şi învăţatul arhimandrit al mănăstirii Bezdinului şi scurt timp înainte de moartea sa episcop al Aradului, Nestor loanovici.

Toate documentele cunoscute ale vremii sale şi istoricii noştri sunt de acord, că Nestor loanovici n'a fost numai bărba­tul pe care cele mai de frunte obşti ale Românilor neuniţi din Ardeal şi-1 doriau de episcop, dar şi cel mai indicat şi pregătit pentru această treaptă.

Se ştie că după moartea în anul 1796 a vlădicei Gherasim Adamovici scaunul episcopiei neunite a Ardealului rămase va­cant timp de 14 ani. întărâtat de Maghiari cari începură, mai ales dela 1790 încoace, să reacţioneze împotriva mişcării naţio­nale a Românilor, guvernul din Viena respinse sub diferite mo­tive nenumăratele petiţii ale Românilor ardeleni cari cereau un cap bisericesc „de neamul şi sângele lor român".

încă în anul 1802 preoţimea românească a ţării Bârsei ruga pe mitropolitul Carloviţului, Ştefan Stratimirovici, capul ei su­prem bisericesc, să stăruie pe lângă guvernul din Viena pentru numirea de episcop a lui „Nestor loanovici Făgărăşanul", de cât care „mai vrednic de darul arhieriei din patrioţii români neuniţi din Ardeal pe alţii nu afla".

In cele din urmă, asaltat de cererile Românilor,. împăratul Austriei Francisc I. dete ordin în Maiu 1809 cancelarului Tran­silvaniei din Viena să facă pregătirile de lipsă pentru alegerea episcopului cerut.

Alegerea se săvârşi în Octomvrie 1810 la Turda şi între cei trei candidaţi cari obţinură cele mai multe voturi fu şi arhi­mandritul Nestor, deşi el fusese singurul care „nu-şi vânduse votumurile", precum făcu „nevrednicul şi cu rele năravuri vicareş Nicolaie Huţovici", care întruni pe cele mai multe din ele.

Guvernatorul Transilvaniei Gheorghe Bânffy, care trebui să aleagă între cei trei candidaţi reuşiţi, nu voi să dea Românilor

— 25 —

un episcop prin care „să nu fie scăzuţi între celelalte neamuri", precum cereau fruntaşii Românilor braşoveni în Noemvrie 1810 mitropolitul Stratimirovici; el nu voi să aibă în fruntea die­cezei neunite a Ardealului un om de cultura şi vaza arhiman­dritului Nestor Ioanovici, şi de aceea el recomandă împăratului pe mai puţin învăţatul şi mai puţin pregătitul Vasile Moga, care fu şi numit.

Aşa fură lipsiţi Românii. neuniţi ai Ardealului de conduce­rea unui bărbat, despre care însuşi Petru Maior scria marelui Român bănăţean Moise Nicoară, că „este cel mai vrednic şi mai destoinic".

* Datele biografice cunoscute până astăzi ale vieţii distinsu­

lui arhiereu român se mărginiau la cele cuprinse în adresa re­prezentanţilor „părţii mireneşti celei mai de frunte" a Braşovului, trimisă la 1 Noemvrie 1810 mitropolitului Stratimirovici şi pu­blicate mai întâi de părintele Dr. loan Lupaş în Gazela Tran­silvaniei din 1915 şi în broşura d-sale „12 peţitori ai episcopiei transilvane" tipărită în 1916 la Braşov.

Două scrisori autografe, găsite de noi de curând şi adre­sate de „Nicolae Iohanovici" '). — căci Nestor era numele său călugăresc — în anii 1794 şi 1797 din Pojun (Bratislava) unui binefăcător al său din Braşov, ne ajută a ne forma o icoană mult mai completă despre sufletul nobil, râvna de procopsire şi zelul naţional al aceluia, care în împrejurări normale ar fi tre­buit să devină un far al Românilor ardeleni.

Deşi numit în documente „Fâgărăşanul", după locul lui de naştere şi al originei părintelui său, Nicolae Ioanovici a fost braşovean nu numai prin originea mamei sale, care se trăgea dintr'o familie fruntaşe de aici, dar şi prin educaţia lui. Mutat

i) Sârbizarea numelor de familie româneşti a fost Ia modă în Ardeal şi Banat până pe la mijlocul veacului trecut. O mulţime de nume istorice româneşti ca : Mocioni-Popovici, lorgovici, Martinovici, Chirilovici, Doctorovici, Teodorovici, Vasici etc. au avut la temeliile lor cele mai neaoşe familii româ­neşti. Chiar şi urmaşul lui Şaguna, mitropolitul Procopiu Ivacicovici — mai târziu patriarh al Carloviţului — s'a chiemat în tinereţe Ivaşcu şi a fost Ro­mân bănăţean. La îndemnul profesorilor săi din Pojun, Nicolae Ioanovici dădu numelui său şi un colorit german scriindu-se în timpul studiilor sale de acolo Iohanovici.

— 26 —

încă în fragedă vârstă la Braşov dimpreună cu mama lui, care în anul 1810 trăia încă „de mult văduvă dimpreună cu două fiice ale sale", el petrecu în acest oraş cei mai frumoşi ani ai copilăriei şi tinereţii sale. De altfel între Românii din Făgăraş şi Braşov existau pe atunci legături mult mai strânse şi mai frecvente decât în vremurile de mai târziu. Dar însăşi familia Ioanovici, al cărei cap în a doua jumătate a veacului al 18-lea era protopopul Făgăraşului Constantin Ioanovici, a avut un ram stabilit la Braşov, loanoviceştii fuseseră între familiile făgărăşene care la începutul veacului al 18-lea trecură la unire, dar care în deceniul al 9-lea al aceluiaşi veac, pe timpul domniei libe­rale a lui Iosif 11, se întoarseră iarăşi la ortodoxie. Din această familie era probabil şi dascălul făgărăşan dela 1783 care iscălia „Andrei Ioanovici boier de Mărgineni".

Din scrisoarea Braşovenilor dela 1810 ştiam că arhimandri­tul Nestor „petrecuse câţi-va ani ai tinereţelor sale lângă Sfântă biserica Braşovului până când ajunsese la vârsta ca de 25 de ani". Din scrisorile ce le publicăm acum reiese însă că tânărul Nicolae Ioanovici fusese îndrumat mai întâi spre cariera negu-ţătorească, îmbrăţişată şi de alţi membri ai familiei sale, şi că petrecuse mai mulţi ani pe lângă fruntaşul neguţător braşovean de origine macedoneană Hagi Minai Vilara. Pentru tânărul Ni­colae, care se simţia menit pentru o carieră mai ideală, aceşti ani au fost însă o „vreme pierdută fără nici o procopseală", precum scria el însuşi în 1794. Abia în 1789 reuşi el să-şi rea­lizeze dorinţa „procopsirii" sale la o şcoală mai înaltă din străi­nătate, înscriindu-se cu ajutorul unor „oameni buni" în renumitul gimnaziu evangelic din Pojun (Bratislava). „Şi măcarcă — scria el la 1794 — eram despre cele trebuincioase foarte lipsit, Tatăl cel ceresc cu iubirea sa de oameni mi-au deschis calea chiver­niselii mele prin oameni bani, de a mă putea din zi în zi mai bine a mă chivernisi, mai pe sus de gândul şi aşteptarea mea".

Din al doilea an de învăţătură la Pojun avem o veste des­pre tânărul Nicolae în scrisoarea din 13 Martie 1791 a mitropo­litului Ştefan Stratimirovici, adresată din Viena episcopului neunit al Ardealului, Gherasim Adamovici, în care citim între altele:

„Un oarecare tânăr Nicolaie lanovici (sic), care învaţă în gimnaziul evangelic din Pojun, spunând că-i de naştere din Ar-

— 27 —

deal, din Făgăraş şi e de confesiunea noastră ortodoxă, m'a rugat de milostenie precum şi de aceea să-1 primesc în seminar, dacă se întemeiază la noi acesta, pentru ceea-ce a adus recomandaţie dela d-1 conte Teleki. De aceea voind să-i fac acestuia bine după putinţă, rog pe Preasfinţia Voastră să mă încunoştiinţeze dacă-i cu adevărat de confesiunea noastră sau de cea unită, ca să nu fiu înşelat, cum de multe ori m'am mai înşelat".

La 10 Iunie 1791 episcopul Gherasim îi răspunde din Si-biiu: „Tânărul acela cu numele Nicolae Ioanovici e de confe­siunea noastră. In Octomvrie 1789 a fost. la mine în Braşov, vrând să plece la studiu. De naştere e din Făgăraş". 1)

Din proiectul cu seminarul nu s'a ales însă nimic, căci Nicolaie Ioanovici a rămas la gimnaziul din Pojun până în toamna anului 1797, când anunţă pe „jupanul Gavrilă" din Braşov, că a absolvat cursul studiilor si că „va mai zăbovi acolo câte-va luni de zile", ca să poată învăţa ceva din „limba franţozească" şi după aceea „ajutându-i D-zeu se va duce de acolo la Carloviţ, la „Preasfinţia Sa Mitropolitul", ca să înveţe „teologia cea pravo­slavnică".

Amândouă scrisorile găsite de noi şi pe care le publicăm mai la vale datează din anii de studiu în streinătate ai lui Ni­colae Ioanovici. Ele sunt interesante nu numai prin ştirile care le cuprind, dar mai cu seamă prin frumseţea arhaică a stilului şi a limbei lor.

Credem că este interesant a şti şi cine era acel „jupan Gavrilă", căruia i se adresează cu atâta încredere vrednicul băr­bat român. Un hrisov inedit al lui Grigore Alexandru-Vodă Ghica din 10 Septemvrie 1778, a cărui copie se găseşte în posesia noastră şi prin care el este făcut „Staroste de Braşoveni pe Bra­şovenii streini ce să neguţătoresc aici în ţară", îl numeşte „Ga-vriil Braşoveanul sin Hagi Hristu". In documentele braşovene el apare însă sub numele de Hriste şi Lipovanul, iar dintr'un do­cument latinesc aflăm că era de origine „Grec din părţile tar-tarice" şi „copleşit de moravuri turceşti". De fapt toate regis-

') Qr. S. Dragomir, Corespondenţa episcopului Gherasim Adamovici şi mişcarea de emancipare a clerului şi poporului românesc in anul 1791, Sibiu, 1911. — Contele Teleki, care recomanda mitropolitului pe Ioanovici, era şeful „Cancelariei Transilvaniei" din Viena.

— 28 —

trele lui, dintre cari unele se păstrează încă în arhiva oraşului Braşov, erau scrise exclusiv greceşte. El a fost însurat însă de două ori cu Românce, mai întâi cu Stana, fiica fruntaşului bra­şovean Hagi Radul Pricop, iar după moartea acesteia întâmplată în anul 1773, cu Elisabeta, văduva nobilului român fâgărăşan Nicolaie Somlyai1). Cu aceasta din urmă el nu trăeşte bine, cu toate că îi dărueste si o casă în Braşov 2). Elisabeta Hristu în-cearcă să divorţeze de soţul ei însă fără succes. La această „vrajbă" se referă şi întrebarea din ultimul pasaj al primei scri­sori a lui Nicolae lo.anovici.

Hagi Qavril Hristu sau Hriste cum i se mai zicea, a.fost un om cu vază şi avut; avea casă, moşie, vie şi chiar şi o „oranjerie" preţuită într'un act vechiu la 6000 fiorini. Cu tot ca­racterul său despotic şi cu toate conflictele pe care le-a avut cu concetăţenii săi români, Gavril Hristu n'a fost lipsit de însuşiri nobile. Dovadă sunt scrisorile lui Nicolae loanovici. El n'a avut copii şi de aceea ne explicăm şi bunăvoinţa şi solicitudinea lui faţă de talentatul tânăr român.

Ocrotitorul de 'căpetenie al lui Nicolae loanovici fu însă mitropolitul Stratimirovici, acelaşi care sprijini mai târziu şi pe Şaguna, pe care îl recomandă în anul 1846 guvernului austriac drept persoana cea mai vrednică pentru postul de vicar general al Românilor neuniţi din Ardeal.

După absolvarea cursului teologic Nicolae loanovici întră în cinul călugăresc înaintând în scurtă vreme până la treapta de arhimandrit al mănăstirii Bezdinului din Banatul românesc. Aici atrase el atenţia Românilor bănăţeni, cari cerură încă în 1814 numirea în scaunul vacant al episcopiei Aradului „a unui episcop de neam român cu sângele şi cu inima român". Dorinţa aceasta nu şi-o putură realiza însă Românii bănăţeni decât în anul 1829, când arhimandritul Nestor fu ales episcop în scaunul de mult vacant al Aradului, începând după o scurtă păstorie, căci moartea îl răpi înainte de vreme, seria episcopilor români ai Aradului din epoca renaşterii noastre naţionale.

Aurel A. Mureşianu Elisabeta şi Măria Somlyai, fiicele din prima căsătorie ale Elisabetei

Hristu, iscălesc un act latinesc româneşte cu chirilice. Elisabeta era căsăto-rită în anul 1781 cu neguţătorul Nicolae Petrovici din Alba-Iulia.

2 ) Această casă era situată în Şchei, în „uliţa Ecaterinei", între casa patricianului sas von Schobeln şi casa fruntaşului român Gh. Carcalechi.

— 29 —

I.

Prea cinstite mie întru tot iubite jupâne Gavrilă,

Cunosc prea iubite jup. (âne) Gavrilă, că datoria mea ar fi fost din vremea aceia ce mă aflu aicea, de nu adese ori, măcar când şi când a te înştiinţa cu câte o scrisoare; mai vârtos pentru aceia, fiind-că de când am avut norocire de a te cunoaşte, dea pururea ai arătat spre mine dragostea Dum(itale) cea părintească. Insă măcarcă acea cuviincioasă datorie a mea până acum nu o am împlinit, din multe pricini, pe care cu scrisoarea nu am vreme de a ţi le număra; totuşi, de câte ori mi sau întâmplat de a scrie câte o scrisoare Dum(nealui) chir Nicolae Gheorghi ') din pricina trebilor mele celor trebuincioase, nice odată nu am lipsit de a-1 ruga a-ţi spune plecata mea în­chinăciune, şi poftirea tot binelui. Pentru aceia nădăjduesc că măcar că da­toria mea nu o am împlinit, socotesc că Dumneata ca un înţelept, şi ca unul ce ştii, că totdeauna ca pe un părinte te-am iubit nu-ţi vei fi întors dragostea şi iubirea Dum(itale) cea părintească ce o ai avut odinioară spre mine; şi această nădejde a mea neîndoită îmi dă mie acum inimă şi îndrăsneală a-ţi trimite această târzie a mea scrisoare. Şi fiind că Dum(neata) şi în voia şi în nevoia mea totdeauna când mă jeluiam Dumitale cu sfătuirea cea bună şi învăţătura Dumneata mi-ai deschis ochii; socotesc a nu fi nici într'un chip de lipsă aţi scrie ca unui strein cu amăruntul toată starea mea, şi cu ce gând am venit aicea: Pentru aceia nu am de alta a te înştiinţa, fără decât, vei şti Dum(neata) că viind eu aicea m'am silit în tot chipul a mă deprinde întru învăţătura limbii cei nemţeşti şi latineşti. Şi măcar că eram despre cele tre­buincioase foarte lipsit; Tatăl cel ceresc, cu iubirea sa de oameni mi-au des­chis calea chiverniselii mele prin oameni buni, de a mă putea din zi în zi, mai bine a mă chivernisi, mai pe sus de gândul şi aşteptarea mea. Şi aşa am petrecut viaţa mea pană acum, întru silinţa şi strădania învăţăturii, şi acum mă aflu într'a şaptea şcoală; şi gândul şi voia mea ieste, ajutându-mi Dzeu de a mă mai zăbovi aicea pană când voi isprăvi desăvârşit cursul învăţăturii, având nădejde că Dătătoriul bunătăţilor ce au întins spre mine mila sa pană acum, săvârşind învăţătura îmi va deschide şi calea chiverniselii şi procopselii mele. Acest gând al mieu socotesc că Dumneata nu-1 vei huli, ci mai vârtos îl vei lăuda, ştiindu-ţi eu cugetul cel bun şi iubirea ce o ai spre aceia ce se silesc de a se procopsi întru învăţătură. Dumneata şti preaiubite, că lăsând eu Braşovului toate trebile şi judecăţile mele, Dum(nealui) chir Nicolae Gheorghi întocma ca unui frate al mieu i le-am încredinţat, având nădejde că în scurtă vreme să vor lua înainte luând sfârşit, şi iacătă că trecură de atuncea mai mult de patru ani, şi pană acum nu s'au luat nimica înainte. Pentru aceia te rog ca pe un Părinte, şi ca pe unul ce şti câtă vreme am pierdut pă lângă răposatul Hagi Mihai Vilara, fără de nici o procopseală, şi

1) Nico lae Gheorghi, numit în scrisoarea a doua . N i c o l a e Nico lao Ghiorghi", e s t e traducătorul „Acatistului şi Paraclisului Sfintei Cruci", tipărit la Sibiu în anul 1802, Gheorghe Nicolau (1770-1851) , fiul fruntaşului român braşovean Nicola Nicolau (1723—1801) şi fratele cunoscutului editor şi traducător Nicola Nico lau - fiul.

— 30 —

cât necaz am tras eu cu acele judecăţi blăstămate; ca să te sileşti lui chir Nicolae vreo bună sfătuire prin carea s'ar putea a să isprăvi judecăţile acelea cu vro izbândă, ca să nu rămâie toată osteneala mea şi necazul ce l-am tras eu de tot zadarnic. Dumneata vei fi înţeles prin chir Nicolae, că un vecin al mieu vrând a împlini o poruncă din cele zece porunci, ş'au făcut singur în­destulare şi au cuprins un ştiuc (bucată) de pământ din curtea mea, chir Nicolae mi-au fost scris de multă vreme precum-că judeţul ar fi dat poruncă lui tatăl de vecin ca să-1 înteţească de a-mi deschide locul cel închis ; însă chir Nicolae îmi scrie că lucru acela nu s'ar fi luat pană acum înainte ci stă opăcit. De care foarte mă rog jup. Gavrilă ca să te sileşti cât mai în grabă a izbăvi pe acel creştin, de acea faptă bună a lui, şi ce va fi pentru osteneala Dumitale voi scrie lui Kir Nicolae rugându-1 ca să-ţi dea cu mare mulţămită.

Eu foarte m'aş bucura jup. Gavrilă putând a înţelege ce sfârşit au luat vrajba ce era între Dumneata şi Dneaei soţia Dtale, şi mai vârtos eu aş avea norocire a auzi întreaga sănătate şi bunăstarea Dumitale. De care te rog ca neputând Dumneata a mă înştiinţa, să-mi pricinueşti această bucurie prin Dlui chir Nicolae, căruia te rog să iai osteneala de a-i spune plecata şi fră-ţasca mea închinăciune; şi precum că o scrisoare dela 4 ale lui Septemvrie astăzi o am primit.

Cu aceasta rămâi al Dumitale

Pojuni, 18 ale lui Septemvrie 1794

dea pururea gata spre slujbă

Nicolae Iohanovici Adresa : D(in) Pojuni Prea Cinstitului şi de bun neam. D-lui :

D-lui jup. Gavrilă Hristu, cu plecăciune să se dea la Braşov.

II.

Prea cinstite jupâne Gavrilă!

Fiind că eu în toată vremea ce o am vieţuit în Braşov, afară de Dum­neata, nu am avut norocire de a cunoaşte pă alt creştin, ce mi-ar fi dat aju-toriu, şi învăţătură părintească, ce o ai arătat Dumneata totdeauna spre mine, am îndrăznit de vo câte-va ori pană acuma de a te înştiinţa cu câte o ple­cată scrisoare, rugându-te ca să faci bine, să-mi arăţi şi acum dragostea şi iubirea Dumitale cea nefăţarnică, silind prin judecată pă chir Mihail Petcovici, ca să-mi sloboază locul casii, ce mi l-au închis cu puterea, fără de nice o direptate. Insă, văzând eu, că pană acum nu au luat lucrul acela nice o is­pravă, nu am putut de a socoti alt ceva, fără decât, că doară ai fost Dum­neata neputincios, sau cuprins cu multe trebi, ce teau impiedecat de a mă dărui cu acea dragoste şi facere de bine. De carea pierzând eu acum toată nădejdea răpitului lor, am trimes alaltăieri o inştanţie la Maghistratul din Braşov, rugându-1 cu cucernicie, ca să înteţească pă numitul Mihai Petcovici

— 31 —

ca să-mi deschiză locul casii mele cel închis. Cu acea inştanţie am trimis şi o copie a unii scrisori, ce mi-au fost scris Kir Nicolae Nicolao Gheorgi, însă în vremea aceia, ce mi-au fost cuprins Mihai Petcovici locul casii; întru carea mă înştiinţează, că văzând el că Mihai Petcovici mi-au închis locul, au scos prin ajutoriul Dumitale provizori, şi ei au întrebat pă vecinii din prejur despre rândul locului aceluia, şi vecinii au mărturisit, că acel ştiuc de pământ este al casii mele. Pentru aceia cu plecăciune foarte mă rog prea iubite jupâne Gavrilă, ca să faci bine să mergi acum la maghistrat, şi să cei satisfacţie pă inştantia mea, şi făcându-ţi maghistratul îndestulare, să te sileşti ca un părinte al mieu de a-mi răscumpăra cel răpit loc cu nedireptate. Crede-mă jupâne Gavrilă că osteneala Dumitale nu-ţi va fi zadarnică, fiind-că Dum(nealui) Kir Nicolae îţi va plăti cu mare mulţămită osteneala Dumitale: şi afară de aceia mă voi sili şi eu în tot chipul de a-ţi răsplăti, cu inimă desăvârşit mulţămi-toare, nu numai această iubire, şi facere de bine, ce mi-o vei arăta de astă dată, ci şi aceia ce o ai arătat Dumneata mai înainte, dea Pururea spre mine. Intâmplându-se ca să nu poţi Dumneata de a-mi face acest bine cu osârdie te rog, ca să ai osteneală şi să rânduieşti pă altcineva, dându-i învăţătura ur­mării, după cum ştii mai bine, ca un înţelept. Fiind că de nu să va căuta lucrul acesta în grabă, şi cu deadinsul ; zadarnică va fi toată osteneala, şi strădania mea.

Nespusă bucurie m'ar cuprinde, când aş avea norocire ca să înţeleg cum te afli Dumneata dimpreună cu toată cinstită casa Dumitale; pentru aceia foarte te rog ca nevoind sau neputând singur ca să mă dăruieşti cu vre-o cinstită scrisoare, să-mi arăţi acea dragoste, prin Sfinţia Sa părintele Eustatie Cătana.

Voind a şti şi de mine, eu din darul lui D-zeu mă aflu sănătos, şi cu ajutorul celui întru tot puternic, am apsolvăluit tot cursul ştiinţelor, ce să t ra-dăluesc în Ghimnaziumul lutăranilor de aici: Şi pentru aceia mă voi mai ză­bovi aicea vo câte-va luni de zile, pentru ca să pociu de a învăţa ceva din limba franţozască, şi după aceia ajutându-mi D-zeu, poate că mă voi duce de aicea la Carloviţ, la Preasfinţia sa Mitropolitul nostru, ca să învăţ Teologia noastră cea pravoslavnică.

Cu acestea cu toate, rugând pă Dătătoriul tuturor Bunătăţilor, ca să-ţi dăruiască Dumitale şi la toţi ai cinstitei casii Dumitale viaţă îndelungată, şi toate cele dorite, rămâi

Al Dumitale

în Pojuni, în 20/19 August 1797

deapururea gata spre slujbă

Nicolae Iohanovici

o 0 0 o

— 32 —

Contribuţie la istoria „Junilor" braşoveni In toată măreţia lor se prezintă „Junii" braşoveni Miercurea,

în săptămâna luminată, când toate grupurile sau „cumpăniile" iau parte călări la excursia „dintre Chetri" şi la grandioasa manifestare care se face la înapoiere, când întreg oraşul îi aşteaptă în Groaveri să-i vadă defilând. l) Dintre toate grupurile „Junii ei alghi" atrag, în primul rând, atenţiunea privitorilor, prin splendidele lor costume naţionale, cu cămăşile cusute cu flori şi cu fluturi. întrebuinţarea adjectivului „alb" cu acest înţeles m'a făcut să mă -gândesc, când am încercat să dovedesc originea românească a Braşovenilor, la ex-presiunea aromânească: „şi mviscil tu albe," sau „şi mviscil albile," care însemnează: „s'a îmbrăcat în haine naţionale," întocmai ca şi la Românii din Şcheii Braşovului. ~)

1) Etimologia cuvântului „Groaveri," cu care se desemnează locul odi­nioară de tot liber, astăzi acoperit in parte cu clădiri, dintre Poarta Şcheilor şi liceul Şaguna, e germanul Stadt (graben) „şanţ(ul oraşului)," cu pronun­ţare săsească şi cu asimilarea grupului r-n în r-r. Pe acest loc se vedea până mai acum 40 de ani un şanţ care împărţea în două locul liber din faţa liceului, mergând paralel cu acesta, şi care cu siguranţă se umplea cu apă când oraşul era ameninţat. Tot cam pe atunci, când s'a înfundat acest şanţ, s'au dărîmat o parte din zidurile exterioare ale cetăţii, care duceau dela ac­tuala şcoală de fete — fosta casă a familiei Zlatcu — până in uliţa Furcoae, astăzi strada Ecaterinei. Să-mi fie îngăduit ca să dau aici originea numelui acestei străzi. După informaţmnile primite de la bătrânul profesor Panteli-mon Dima, strada şi-a luat numele de la un vestit cofetar macedonean Furcă, proprietar de casă în strada aceea. Despre fetele acestui cofetar, numite, poate în batjocură Furchinile, se spune că erau foarte luxoase. Numele acesta al străzii e atestat din anul 1748 (Cf. A. Mureşianu: Un inventar românesc de haine şi scule din anul 1778, în Anuarul Institutului de istorie naţională din Cluj, voi. IV p. 437.) Strada se întindea de la spitalul civil până în Malu' Ciurcutui, numit aşa după familia Ciurcu, care s'a ilustrat prin negustori de seamă ca Hagi Radu Ciurcul, Hagi Dumitru Ciurcul în jumătatea primă a secolului al 18-lea. Descendenţi ai acestei familii fruntaşe sânt, afară de Ciurculeşti, familiile, în linie femeească: Puşcariu, Popea şi Damian. Nu pot publica aceste mformaţiuni fără a nu-mi exprima şi de data aceasta părerea de rău, că la denumirea nouă a străzilor oraşelor nu s'a ţinut seama de numele vechi, care spuneau uneori atât de mult despre viaţa, economică mai ales, a locuitorilor.

2) Cf. P. Papahagi: Numiri etnice, p. 20. Cf. Dacoromania, IV, 353—370.

— 33 —

Tot în acel studiu aminteam că cumpania Junilor albi s'a alcătuit pe la anul 1870. In articolul prezent reiau această chestiune ş7 mă voiu ocupa numai cu începutul acestei organizaţii. Profesorul Pitiş, în preţioasele sale studii asupra Braşovenilor, ne-a lăsat urmă­toarele informaţiuni asupra Junilor albi, culese de el de la Duţu Stinghe: „După anu 1860 s'au început de merge între Chetri şi Junii ăi albi de sânt cu căciuli negri în cap şi tot ca căciularii (= alt grup de juni), numai că sânt îmbrăcaţi cu cămăşi cusute şi cu fluturi şi cu şerpare frumoase şi late; încolo sânt ca şi ceilalţi cu cioareci şi cu cisme, şi acum îşi aleg şi ei vătaf." l)

Faţă de această dată, aproximativă de altfel, sântem în plă­cuta situaţie de a prezenta aici unele informaţiuni despre începutul acestei organizaţii primite de la al treilea vătaf, socotit în ordine cronologică, al Junilor albi. Acesta este un unchiu al meu, octoge­narul Teodor Stan, fost pe vremuri măcelar în Braşov, astăzi func­ţionar de poştă pensionat la Bucureşti, unde a trecut în tinereţe, schimbându-şi numele din Teodor Saftu, cum se numea la Braşov, în Teodor Stan. Protopopul Saftu îi era nepot ca şi mine.

Dânsul a fost vătaf al Junilor albi în anul 1877 şi îmi scrie că nu ştie precis anul „când a luat naştere junii alghi," dar crede că cu 5—6 ani înainte de a fi el vătaf, deci prin anii 1871—2. Spune însă cu preciziune că cel dintăiu vătaf al Junilor albi a fost Nicolae Pădure, iar al doilea Teodor Zârnoveanu, după care a urmat dânsul în anul 1877.

Intre aceste informaţiuni relative la începutul organizării Ju­nilor albi şi relaţia lui Pitiş după Duţu Stinghe s'ar părea că există o contrazicere, deoarece acesta i-a comunicat lui Pitiş că Junii ei alghi au început să meargă între Chetri după anul 1860, dar adaogă următoarele: „ acum îşi aleg şi ei vătaf." De aici reiese că juni îm­brăcaţi în alb mergeau înainte de anul 1870 între Chetri, dar de organizat s'au organizat numai mai târziu, prin anii 70, cum spune categoric Teodor Saftu. Că în Miercurea Paştilor se vedeau chiar şi copii între Junii cei albi, o ştiu toţi Braşovenii. Aşa ne închipuim formarea acestei cumpănii. La început, vor fi intrat în convoiu câte unul, doi îmbrăcaţi în „alb," apoi tot mai mulţi, până când s'au văzut desfui ca să se constitue şi să-şi aleagă funcţionarii lor proprii,

') Revista Nouă, a. 1889, p. 301-2 şi 279 Cf. şi Sterie Stinghe: Die Schkejer oder Trokaren in Kronstadt, in fahresber. lui Weigand, VIII, p. 14.

— 34 —

T E O D O R SAFTU (acum Teodor Stan)

vătaful Junilor albi în anul 1877.

— 35 —

vătaf, armaş, etc. Iată de ce nu văd o contrazicere între informaţiile care ne stau la dispoziţie.

Cred mai departe că nu e fără oarecare interes, bine înţeles local şi chiar familiar, să se ştie numele Junilor alghi din anul 1877, de subt vătăşia lui Teodor Saftu, mai ales că între ei a fost şi un Sas. Nu ştiu să mai fi luat parte şi altă dată vre-un străin la serbările junilor. In tot cazul trebue să presupunem o bună prie­tenie între juni şi acel Sas, care probabil, era şi el măcelar ca cei mai mulţi dintre junii albi din anul 1877.

Iată numele junilor albi din anul 1877: 1. Teodor Saftu, vătaf; 2. Purcărea; 3. Bidu; 4. Schwecht (sas; nota lui Teodor Stan); 5. Ştefan Găitan; 6. Iarca; 7. (Alt) Purcărea; 8. Ghiţă Bărbuceanu; 9. Nic. Bărbuceanu;

10. Teodor Ardeleanu; 11. Nic. Ghirincea. Toate aceste nume sânt nume de familii fruntaşe din Şchei,

pe care nu arareori le întâlnim amintite în documentele bisericii Sf. Nicolae. Aşa de pildă întâlnim la începutul secolului al 18-lea nu­mele Iarca Zârnovanu, Ion Vlad Zârnovan, Gheorghe Vlad Zârnovan, gocimanul Radu Pădure, Toder Pădure, Văsii Pădure, Radu Bidiul, Ioan Bidu, Stanciu Bidiu, Costea Iarca, primind importante misiuni sau semnând proteste energice împotriva încercării de a-i converti pe Braşoveni la unirea cu Roma*). Dar şi descendenţii lor, pe care Braşovenii de etatea mea i-au cunoscut, erau dintre cei mai bine văzuţi în Şchei. Toate acestea ne îndreptăţesc să constatăm că cum-pania Junilor albi a fost dela început până astăzi formată din frun­taşii populaţiei din Şchei.

Dr. Constantin Lacea. V.Cy. Sterie Stinghe: Istoriia Besearecei Şcheailor Braşovului (Manu­

script de la Radu Tempea), publicată de . . . Braşov., a. 1899, pp. 65, 93, şi Dr. Sterie Stinghe: Documente privitoare la trecutul Românilor din Şchei, voi. I. pp. 6, 7, 70, 73, 75, 76, 77, 79, 88, etc.

— 36 —

Pictura pe sticlă la Românii din Şcheii Braşovului

de Ion Muşlea.

Intr'o comunicare făcută astă-toamnă la „Congresul inter­naţional al artelor populare" din Praga, comunicare ce trata despre icoanele zugrăvite pe sticlă ale Românilor din Ardeal, remarcam totala lipsă de informaţii mai amănunţite asupra ace­stui interesant meşteşug. Iar într'un articol ') care rezuma acea comunicare, arătam că aceste icoane au fost atribuite, în chip greşit, de toată lumea, chiar şi de cătră cei cari le-au amintit în treacăt, exclusiv meşterilor de la Nicula, sat din apropierea Gherlei. Articolul de faţă e menit să arate că şi la Braşov s'au zugrăvit icoane pe sticlă, să descrie felul în care se lucrau ele, să încerce o lămurire a începuturilor meşteşugului în Şchei şi a legăturilor probabile cu vestitul sat de pictori Nicula.

întâi de toate, câteva cuvinte despre aceste icoane. Ele sunt zugrăvite chiar pe dosul sticlei care la prima vedere pare destinată să apere pictura. Sunt încadrate în rame simple de lemn, şi înfăţişează aproape exclusiv chipuri de sfinţi şi scene biblice. Ele nu se găsesc numai în Ardeal, ci în aproape toate ţinuturile germane muntoase (Tirol, Bavaria, Elveţia), apoi în Moravia, Slovacia, la Guralii din Tatra, etc. şi sunt cunoscute mai ales sub tenninul german „Hinterglasmalerei." Şi acum să revenim la Braşov.

Nu odată ne-a fost dat să vedem, în casele din Şchei,. astfel de icoane pe sticlă. Cunoşteam genul de la Nicula. Unele din cele de la Braşov prezentau însă oarecari particularităţi cari ne-au făcut să ne interesăm mai de aproape de provenienţa lor. Lumea vorbeşte azi, despre ele, cu dispreţ şi prea puţină înţe­legere. Ca în aproape toate părţile şi aici Ie-a trecut vremea. Am încercat să aflăm unde se făceau, cine le lucra. Şi spre marea noastră surprindere, am aflat că în Şchei au existat pe vremuri „iconari," că descendenţi de-ai lor mai trăiesc şi astăzi,

') Icoanele pe sticlă la Românii din Ardeal. „Şezătoarea," XXIV (1928), pp. 143—146.

— 37 —

ba chiar că se mai poate vorbi cu unii din acei ce pe vremuri au zugrăvit icoane.

Cele mai multe din datele pe cari le dăm mai jos le-am cules de la Elena Faur, de 53 ani, moartă în vara trecută, şi de la Elena Tabără, fata lui Ghimbăşan Iconaru, având şi ea cam aceeaşi vârstă, şi de la alte femei din Şchei, al căror nume nu interesează. Cele de mai sus le-am dat pentrucă amândouă se trag din familii de iconari, ba au pictat chiar ele în tinereţea lor.

Elena Faur e din neamul poreclit „al lui Dolfi." Acest Dolfi, tatăl ei, a fost unul din marii zugravi ai Şcheilor, renumit nu numai pentru zugrăvirea de icoane pe sticlă ci şi pe lemn. Numele Dolfi ar putea să indice origine streină, mai probabil săsească ; tatăl informatoarei noastre se chiema, într'adevăr, Rudolf Zainchi. E singura dată precisă pe care o avem despre el. Dar şi tradiţia vorbeşte despre acest iconar ca de un strein : „căci altfel n'ar fi fost îngropat în Bârdigaz, la pachistaşi" ' ) , cum ne spunea o informatoare. Alta ne-a spus că ar fi fost copil găsit. 2) In fine o altă informatoare, Măria Fulga (neştiutoare de carte, de 75 de ani), ne asigura că Dolfi ar fi fost „frate cu Gherleanu, care era strein, de-aia îi zicea aşa." Numele acesta, „Gherlean", „Gher-leni," se întâlneşte des în informaţiile despre iconarii braşoveni. Fata lui Ghimbăşan Iconaru ne spunea că uneori părinţii ei chiemau să le ajute, la lucratul icoanelor, pe „Gherleni." Ace­ştia ar fi stat pe Cacova (pe când atât Ghimbăşanii cât şi Dol-feştii locuiau pe Valea Ţigăniei, astăzi Strada Coastei c, nedes-părţindu-i decât doar câteva case). Unul din Gherleni ar fi avut şi o fată, „Gherleanca," cu care li s'a şi stins neamul.

Ce erau aceşti Gherleni, al căror nume se aude atât de des din gura descendenţilor iconarilor braşoveni ? Nimic altceva, credem noi, decât Români de la Nicula, sat lângă Gherla, vestit în tot Ardealul prin zugrăvirea de icoane pe sticlă. Când vom adăuga ceeace ne spuneau infomatoarele noastre, că „Gherlanii erau oameni bătrâni şi ştiau bine să Iucre," sau chiar : „mi să

' ) Cimitirul catolic. -) Remarcăm însă că în Ardeal meşteşugul icoanelor pe sticlă a apar­

ţinut exclusiv Românilor. Nici Ungurii, nici Saşii nu l-au cunoscut. Astfel credem că putem considera şi pe acest Dolfi, ajuns de mic între Români, căsătorit cu o româncă, mort tot între Români — ca un zugrav român.

— 38 —

pare că din neam d'ăştia au învăţat şi ai noştri" (să facă icoane), cum ne spunea fata iconarului Dolfi — vom înţelege că Gher-lanii nu pot fi decât iconari de la Nicula.

Spuneam mai sus că icoanele pe sticlă din Ardeal au fost şi sunt cunoscute sub numele de „icoane de Nicula". Am văzut însă că se făceau şi la Braşov, şi ştim că meşteşugul era răs­pândit şi în alte părţi: la Făgăraş şi în Ţara Oltului, ca şi în jurul Sibiiului şi Sebeşului şi probabil şi în alte regiuni ale Ar­dealului. Pentru ce atunci monopolul acesta al Niculei ? Pen-trucă aici, la Nicula 1) se pare că a fost centrul picturii pe sticlă în Ardeal, aici trebuie să se caute probabil şi originea meşte­şugului (adus poate din ţări streine) şi de aici se va fi răspân­dit el şi în celelalte regiuni ale Ardealului unde s'au pictat icoane. Sătuleţul acesta, pare să fi întrunit, într'adevăr, toate condiţiile necesare apariţiei şi desvoltării unui meşteşug ca acel al zugrăvirii de icoane. Necunoscută până la începutul secolului XVIII, Nicula devine de-odată vestită datorită unei icoane a Pre-cestii care se găsia în bisericuţa sa de lemn. In anul 1699 s'ar fi observat că icoana aceasta lăcrămează. Imediat ea fu socotită ca făcătoare de minuni si în jurul ei se făcu o vâlvă neobici-nuită. O lume nebună începu să vină în pelerinaj. Istoricii spun că îndată după descoperirea minunii, ţara fu literalmente inun­dată de copii ale icoanei miraculoase. Aceasta va fi exaltat şi pe ţăranii niculeni, si nu e nici o mirare dacă vor fi căutat si ei să aibă în casă chipul Precestei făcătoare de minuni. Fie prin pelerinii streini, fie prin călugării stabiliţi în apropierea biseri-cuţii lor, ori într'alt chip — chestiunea aceasta vom trata-o cu altă ocazie — destul că Niculenii au învăţat să picteze pe sticlă. După spusele bătrânilor, pe vremuri s'ar fi pictat în aproape toate casele din sat. Astfel Nicula oferă rara particularitate de a fi fost un sat de pictori. Ţăranii-zugravi erau în acelaş timp şi vânzătorii icoanelor. Ei le încărcau pe măgari sau le luau înşişi

1) întâia întâlnire a icoanelor dela Nicula în literatură, este, după cât ştim, aceea a vestitului şi uitatului călător ardelean Ion Codru Drăguşanu, care în 1839 scria din Milano, unde vizitase celebra pinacoteca „Brera", că a admirat aici tablouri zugrăvite pe pânză în preţ de 100,000 de florini: „oare credeai tu, care de candu esci, ai vediutu numai paretârie dela Necula? (Pe­regrinată transelvana, Sabiiu, 1865, p . 34.)

— 39 —

în spate — de unde şi numele de mâgăraşi dat în sat vânză­torilor — străbătând toate colţurile Ardealului. Unii din ei, reve­nind mereu în aceleaşi locuri, sfârşiră prin a se stabili într'o localitate şi-şi continuară acolo meşteşugul de pe urma căruia trăiau.

Astfel ajunseră ei şi la Braşov. Această afirmare o putem baza şi pe date scrise. Intr'un articol din „Foaia pentru minte" din 1847 (p. 326), întitulat „Reflecsii"Ia „Zugrăvia în Moldova", G[eorge] B[ariţiu] scria astfel: „Ce e drept, besericile moldavo-române sânt pline de icoane dela Nicula din Ardeal (sat şi mă-năstărioară), pe care bieţii zugravi săteni, dintre carii mulţi nu ştiu nici citi, le fac cu o uşurinţă atât de minunată, pe cât sânt aceleaş mai prejos de ori-ce critică, apoi le poartă în spinare din sat în sat, iar bunii creştini le cumpără cu mare evlavie; ba unii din acei niculeni se colonizară şi airea şi aci în Braşov,1) unde îşi vând sfânta marfă în piaţă, cu ce câştig, nu-i între­barăm".

Aceştia trebuie să fie deci „Gherlenii" de care-şi mai amin­tesc descendenţii iconarilor din Şchei. Dela ei vor fi învăţat, fără îndoială, şi Trocarii meşteşugul. Şi cum, după spusele in­formatoarelor noastre „Gherlanii nu prea lucrau că n'aveau prin­dere" 2), obiceiul a trecut încetul cu încetul localnicilor din Şchei şi maeştrii au fost uitaţi aproape cu desăvârşire 3).

!) Sublinierea noastră. 2 ) Explicat: bani ca să cumpere materiale. 3 ) Dar pentru ce l i se zicea „Gherleni" şi nu Niculeni? Pentru că, de­

sigur, numele oraşului Gherla era mult mai cunoscut decât acel al sătuleţului Nicula, între altele şi prin vestita închisoare, şi e probabil că iconarii dela Nicula spuneau, pentru a lămuri pe cei cari îi întrebau de unde vin, că sunt de lângă sau chiar din Gherla. Trebuie să însemnăm aici că Dicţionarul Aca­demiei dă ca al doilea sens al cuvântului Gherlan: „peintre d'images saintes (Braşov), zugrav de icoane (meşteşug învăţat în închisoarea din Gherla"). In­formaţiile noastre ne permit să susţinem că zugrăvirea de icoane n'a figurat nici odată printre ocupaţiile deţinuţilor din vestita închisoare. Informatorul Dicţionarului, regretatul I. Panţu, nu cunoştea de sigur faima Niculei şi im­portanţa ei pentru zugrăvirea de icoane pe sticlă, |şi a căutat să dea cuvân­tului „Gherlan", care însemna la Braşov şi zugrav de icoane, cum am arătat şi noi mai sus, o explicaţie cât mai plauzibilă: meşteşug învăţat în închisoarea din Gherla. De fapt, „Gherlan" trebuie să fi însemnat la Braşov, până mai acum 20—30 de ani, afară de „puşcăriaş, hoţ": zugrav de icoane venit dela Nicula Gherlei.

— 40 —

O legătură între iconarii dela Braşov şi cei dela Nicula, se poate vedea şi din înrudirea, uneori identitatea anumitor proce­dee întrebuinţate în tehnica picturii pe sticlă, precum şi din ter­minologia ei. In cele ce urmează vom da toate ştirile ce avem despre pictura pe sticlă la Braşov şi uneori — comparativ — pe cele corăspunzătoare dela Nicula 1).

Trei sunt materiile necesare meşterilor când au de făcut o icoană pe sticlă; sticla, culorile şi lemnul pentru cadru. Sticla se cumpăra, în ultimul timp cel puţin, din prăvălii. Aşa me-au spus de altfel şi informatorii niculeni 2). Şi culorile se cumpărau din prăvălii. Nu se ştie nici la Braşov, nici la Nicula de culori preparate din materii vegetale. — Mai cunoscute sunt urmă­toarele :

focsin sau fucsia, este un „roşu camacu"; galbănul „ăl mai bun" este galbenul obicinuit, care la

Braşov se cerea din băcănie sub acest nume; chinăraus (la Braşov) şi chindruţ (la Nicula) este „chino-

rosul" din Muntenia, negrul numit nemţeşte „Kienruss", termin din care sunt derivate toate trei numele amintite;

ţincvais este albul numit la fel şi la Nicula (germ. Zink-weiss). Era văpseaua cea mai scumpă;

minium este roşul care se punea la buze (Braşov); indih' (Braşov) este „indigo"-ul, pe care, pentru a-i da o

nuanţă mai deschisă, îl amestecau, la preparare, cu „ţincvais". La Nicula i se zice rutier*) şi se întrebuinţa în special pen­tru fond;

verde nou, era verdele obicinuit, cerut în băcănie sub acest nume, pentru a fi deosebit de verdele cu care se vopsesc pereţii;

gugulac (la Braşov) cuglac (la Nicula) este cărămiziul de­spre care fata lui Ghimbăşan Iconaru ne spunea: „acuma parcă-i

') Când nu dăm nici o indicaţie, însemnează că informaţia priveşte Braşovul.

s ) Informaţiile ce dăm despre tehnica picturii pe sticlă la Nicula le de­ţinem dela ultima iconăreasă care mai exersează meseria în acest sat de pic­tori, Măria Chifor, de 67 de ani.

3 ) Cf. mierîu-dunkelblau, violett {Dicţionarul lui Tiktin).

— 41 —

zice „Dordo". Şi numele acesta e de origine germană („Kugel-lack"). La Nicula acestei culori i se mai zicea şi timbru (germ. Zinnober). „întâi s'a zis „cuglac", acum „ţinobru", ne lămuria Măria Chifor ultima iconăreasă dela Nicula.

Aceste văpseli erau cumpărate ca bucăţi, „grunjuleţe," din băcănie, şi se pisau pe piatră. „Negrul" se freca cu clei şi „spirt de rachiu," altfel nu se „stângea." Celelalte culori se fre­cau numai cu ulei („Firniss"). Ca să se usuce repede când ur­mau să fie trecute pe sticlă, se punea în ele puţină terebentină şi aşa numitul blaiţucăr (Bleizucker = acetat de plumb), pe care descendentele iconarilor braşoveni îl arată ca „o materie care samănă cu candelu." *) Culorile erau, fireşte, amestecate una cu alta, în anumite doze, pentru a obţine nuanţele dorite. Ca faţa să iasă roz, se dădea cu alb şi roşu. Spre a obţine un verde mai deschis, „puneam întâi galbăn, apoi dădeam cu verde nou." Se cunosc şi termeni ca „vânăt cu umbreală de alb." Treizeci de ani mai curând am fi putut găsi la Braşov şi Ni­cula o interesantă terminologie cromatică populară, deosebită, bine-înţeles, de aceea a industriei casnice a poporului nostru.

Culorile se puneau cu mici pămătufuri cumpărate din pră­vălie. Când se trăgeau conturele, se folosia, la Braşov ca şi la Nicula, un pămătuf făcut chiar de iconari din păr de pisică; în Şchei el se numea condei.

Odată culorile pregătite, erau aşezate pe masă într'o mul­ţime de hârburi şi tinichele ; se lua apoi o sticlă de o mărime oarecare şi un model de aceleaşi dimensiuni. Căci în amândouă localităţile cu cari ne ocupăm, nimeni nu ştie să se fi pictat vre-odată (pe sticlă !) fără modele. Acestea se numeau la Braşov tipare, iar la Nicula izvoade, şi erau, după cum ne spuneau in­formatoarele noastre, simple decalacuri pe hârtie, făcute cu cre­ionul după icoane mai vechi. Adeseori conturele lor erau îngro­şate cu cerneală sau culori, pentru a nu se şterge aşa de re­pede. Modelul se întindea pe masă, peste el se punea sticla care avea să devină icoană — şi iconarul începea. întâi se trăgeau conturele (se copia modelul de sub sticlă), ceeace în graiul me­şterilor se chiema a urzi, a face urzeala. La Nicula se mai zicea

' ) Candel - zahăr cristalizat (sucre candi).

— 42 —

şi a scrie, ori „a face făptura." Aceasta se făcea cu trei din cu­lorile amintite mai sus: negru, alb şi roşu „de gură." însemnăm că desenarea buzelor şi a stelelor cari se [întâlnesc de multe

Fig. 1. Izvod (model de hârtie) pentru icoană pe sticlă reprezen­tând „Naşterea Domnului." Găsit în casa urmaşilor lui Dolfi. Să se remarce detaliul de j o s : ciobanul cu cuşmă

şi tundră, cântând din fluer în urma oilor.

ori icoane, era numită la Braşov cu un termin special: umbrealâ, umbrire. La Nicula însă, umbra indică o culoare brună : „Facem parurile (sic = părul) cu umbră."

Se scriau apoi „literile bisericeşti (chirilicele) prin cari se indica personajiile, scena reprezentată sau chiar numele unor

— 43 —

obiecte mai rar întâlnite 1) Cei mai mulţi iconari nu ştiau carte. De unde şi confuziile şi greşelile grosolane, ba uneori imposi­bilitatea de a descifra ceva din semnele cabalistice (căci pe mo­del aceste litere erau scrise invers, pentru a ieşi pe sticlă corect).

După ce se uscau conturele şi inscripţiile, se trecea la cu­lorile propriu zise (feţele şi hainele personaj'iilor, cerul, fondul, etc.) Aceste culori iconarii le puneau „de capul lor, cum erau învăţaţi de la părinţi." „Ştiau cum." Totul se ungea apoi cu te­rebentină. Uneori se mai punea şi aurul care câteodată serveşte de fond. La Braşov se puneau mici lamele numite „şic," pe când la Nicula se dădea cu „bronţ": dar numai la „cununa" (aureola) sfinţilor." Ultima zugrăvită din Nicula s'a mirat mult când i-am arătat o icoană braşovenească cu tot fondul aur.

Toată această muncă — atât de migăloasă încât de la o vreme iconarii ajungeau să lucreze cu ochelari — de multe ori nu era făcută de un singur om. Exista o diviziune a muncii. Intr'o casă lucrau mai mulţi insi: unul urzia, altul punea culo-rile mari, altul (specialist ori simplu ştiutor de carte?) scria chi­rilicele, înainte de încadrare, şeful casei, poate iconarul cel mai bătrân, făcea un control, retuşa ici-colo câte ceva, pentru ca icoana să iasă prezentabilă din „atelier." Se puteau auzi atunci, cum ne asigură informatoarele noastre din Şchei, observaţii ca acestea: „Vezi c'ai lăsat pă unu chior (ori cu albeaţă)!" Aceasta când globul ochiului nu era suficient umplut cu culoare. Sau : „Unde-i-s" papucii lu Sfântu Dumitru? Nu-i faci papucii?" Şi răspunsul venea prompt: „Nu, că sfinţii umbla desculţi!".

Urma apoi punerea cadrului sau a provazului (Braşov). De multe ori această ramă era „de boltă" (cumpărată) şi numai fundul îl făceau iconarii. In tot cazul, ramele le lucrau numai bărbaţii (Nicula). Tot ei şi văpsiau rama, uneori în întregime, alteori trăgând cu roşu numai prin văgaşul numit sforţ. Pentru a nu se sparge sticla, se puneau între ea şi fundul de lemn bucăţi de hârtie numite corseturi (Braşov).

' ) Pe o icoană din „Muzeul Asociaţiunii" din Sibiiu, reprezentând na­şterea Mântuitorului, vedem în mâna lui Cristos un beţigaş pe care e scris schiptru. Pe unele icoane, cari reprezintă pe Sî. Nicolae cu cele trei fete, apare un personaj de-asupra căruia e indicat tatăl fetelor, etc.

— 44 —

La Nicula. ca si la Braşov, se lucra mai mult iarna. Intr'o zi de muncă se făceau într'o casă de iconari (cu 3—4—5 lu­crători), până Ia douăzeci de icoane. E adevărat că sporul de­pindea de mărimea lor. Aceasta diferia între 1 6 / i 3 cm. (cele mai mici văzute la Braşov ') şi 75/so cm. E firesc ca la icoane atât de mari zugravii să fi avut mult de lucru. Icoanele erau legate dos la dos, ca să nu se spargă, formând pachete numite şocuri (la Nicula: sucuri.) Pachetele acestea cuprindeau 4, 8 şi 12 bu­căţi, după mărimea icoanelor. După ce le împachetau, iconarii din Şchei le vindeau Vlădărenilor şi Ţânţărenilor 2) cari veniau cu căruţele să le ia din Şchei Vineria, ziua de târg a Braşovului. Ei le vindeau, la rândul lor, în special pe Ţara Oltului, dându-le adeseori nu numai pentru bani, ci şi pentru pânză ori făină. Intre iconarii braşoveni erau însă si de acei cari îsi desfăceau > * >

marfa singuri, ca şi cei de la Nicula. Dar pe când cei din urmă îşi încărcau icoanele, în două „teancuri" pe măgari sau le luau ei înşişi în spate într'o ladă care seamănă cu aceea a geam­giilor ambulanţi de astăzi, braşovenii plecau să-şi plaseze icoa­nele cu căruţele. Ei nu ajungeau însă prea departe. Descendenţii lor nu-şi amintesc să fi mers cu icoanele cu căruţele. Ei nu ajungeau însă prea departe. Descendenţii lor nu-şi amintesc să fi mers cu icoane mai departe de jurul Sibiiului, pe la Răşinar şi Poplaca. Munţii nu ştie să-i fi trecut vre-odată, în Muntenia.

Spre deosebire de braşoveni, niculenii străbăteau distanţe enorme, de cele mai multe ori pe jos. Un moşneag din Nicula, Ion Fetke, de 81 de ani, de meserie vânzător de icoane, ne-a povestit că a cutreerat toată Bucovina, că a trecut şi Prutul — asta acum vre-o 60 de ani. Acum 40 de ani a umblat până pe la Seghedin, „pe unde sânt Sârbi raşi pe cap," iar de curând, după războiu, pe la Turnu-Roşu şi pe Dunăre, prin Banat. Alt niculean, Simion Mircea, de 76 de ani, a umblat înainte cu o jumătate de veac, pe la Iaşi şi Bacău. Altul, Gheorghe Raţ, pe pe la Vaslui şi Bârlad, tot cam în vremea războiului de inde­pendenţă, şi şi prin Bucovina, unde-şi aminteşte că colportajul era interzis.

') Pe când în „Muzeul Asociaţiunii" din Sibiiu am văzut şi icoane de mărimea unei cărţi poştale şi chiar mai mici.

-) Vlădenii şi Ţânţarii sunt comune în judeţul Braşov.

— 45 —

Aceşti vânzători de icoane se numiau ei înşişi „iconari." Când intrau într'un sat, lumea se aduna în jurul lor, iar femeile (căci bărbaţii nu se amestecau la cumpărat) spuneau: „să văd din care (icoane) n'am" — şi luau din sfinţii cari le lipsiau. Cele mai scumpe icoane erau cele mai mari. Preţul maxim era 1 florin si 20 de creitari. întrebaţi unde sunt lucrate — ori chiar neîntrebaţi — iconarii braşoveni se grăbiau să spună: la mănăstire. Această afirmaţie făcea ca icoanele lor să aibă o cău-tare deosebită. De altfel şi cei de la Nicula spuneau că icoanele ce poartă în spate sunt de la mănăstirea din satul lor. *)

Subiectele icoanelor dela Braşov şi Nicula sunt de o va­rietate destul de mare, deşi sunt de natură exclusiv religioasă 2): scene biblice (Adam şi Eva), Sf. Treime şi în special Maica Domnului şi Isus. Acesta e reprezentat în toate ipostazele dela naştere la moarte şi înviere. Foarte iubite erau şi chipurile sfin­ţilor, dintre cari cei mai căutaţi pare să fi fost: Nicolae Gheorghe, Arhanghelii, Constantin şi Elena, Paraschiva, Ilie Ha-ralambie etc.

Icoanele braşoveneşti nu sunt datate, nici iscălite. Obiceiul datării abia de exista şi la Nicula: am găsit acolo o singură icoană datată 3 ) — cea mai veche din zecile de icoane datate pe cari le-am văzut — purtând însemnarea anului 1802. Iar toate icoanele iscălite văzute de noi, au fost făcute pe la Făgăraş, în jurul Sibiiului şi Sebeşului şi sunt datate din anii 1829—1905. Lipsa de icoane datate în Şchei, nu însemnează, fireşte, că pic­tura pe sticlă n'ar fi înflorit la Braşov şi înainte de anul când sunt amintite de Gheorghe Bariţiu (1847). După socotelile făcute pe baza celor spuse de informatoarele noastre şi după aprecierea noastră, icoanele văzute în casele din Şchei ating vârsta vene­rabilă de 100—130 de ani. Şi credem că icoane pe sticlă se zu-

') Iconarii huţuli din Galiţia afirmă, că icoanele lor sunt zugrăvite la „Pecerskaja Lavra" — vestita mănăstire din Kiev. (Informaţie datorită bună­voinţei d-lui Gr. Nandriş, prof. la Universitatea din Cernăuţi).

2 ) In Ardeal cunoaştem o singură icoană pe sticlă cu subiect profan: ea reprezintă pe împăratul Frantz losef cum spune (inscripţia) şi se păs­trează în „Muzeul Asociaţiunii" din Sibiiu.

8 ) Astăzi în „Muzeul Etnografic al Ardealului" din Cluj, care posedă tio sigur cea mai bogată şi mai frumoasă colecţie de icoane pe sticlă din ţară.

— 46 —

grăviau în Şchei şi cu atât mai mult la Nicula şi în secolul al XVllI-lea.

* * S'ar crede că o muncă atât de divizată ca aceea pe care

am văzut că o făceau iconarii, nu poate duce decât la o pro-

Fig. 2 . Sf. Qheorghe. Icoană pe sticlă găsită la Braşov. Vechimea 60—80 de ani. ( 3 0 / 3 5 cm. Culorile: albastru, alb, roşu şi aur.) De remarcat personajul dinapoia Sfântului, ţinând în mână paharul din care cavalerul a băut pentru a prinde

puteri nouă (element mitologic.)

ducţie din cele mai primitive. Credem însă că această diviziune a muncii care a făcut din arta zugrăvirii icoanelor o industrie casnică, nu datează prea de mult: poate doar de vre-o 50—70 de ani. înainte şi chiar de-atunci încoace, atâtea din icoanele pe sticlă erau opera unui singur zugrav: ceeace se vede şi din is­căliturile de pe unele din ele. In multe icoane vechi găsim ex-

— 47 —

primarea unui simţ artistic care nu trebuie dispreţuit de loc. Atâtea din ele arată că zugravul din popor a pus ceva din inima lui; ele sunt foarte îngrijit lucrate, desenul e de o fineţe remar­cabilă şi culorile alese cu un gust sigur. Iar când aceste calităţi lipsesc, găsim în schimb o naivitate a desenului care se apropie aşa de mult de primitivismul pictorilor din secolii XIV—XV şi care-si are farmecul ei incontestabil.

Majoritatea icoanelor dela Nicula se disting printr'o urâ­ţenie deosebita. Acest fapt e datorit, probabil, la două împre­jurări. Pentru o anume icoană exista adeseori un singur model. Acesta era însă ori prea mare ori prea mic pentru icoana pe care voia s'o facă meşterul. Şi atunci acesta proceda la dese­narea unui nou model. Măria Chifor ne spunea că el se făcea „din cap", cu mâna, uitându-se la cel vechiu. Fireşte, în astfel de cazuri, greşelile grosolane erau inevitabile, mai ales la cei lipsiţi de talent sau puţin abili. Aşa se explică de atâtea ori fi­gurile omeneşti hidoase '), animalele extraordinare cari apar pe icoane, dar şi felul interesant de a reda perspectiva, fel, care, hotărît, nu este lipsit de farmec şi interes. Dar mai era o îm­prejurare care a dus la urâţenia grozavă a unora din icoanele dela Nicula. Adeseori, în ultimele decenii ale veacului trecut, ele au fost lucrate în serie, în chip mecanic. Cunoaştem mai multe cazuri, şi nu vom cita decât pe acel al negustorului Bota din Gherla, care înainte de războiu aducea femei dela Nicula şi le punea să lucreze: ce artă putea să se manifeste în aceste icoane făcute Ia repezeală, pentru cari bietele iconăriţe erau plătite cu bucata? De-aici întâlnirea faimoşilor sfinţi cu şease degete, a culorilor intrând una 'ntr'alta, etc.

Lipsa de urâţenie a icoanelor din regiunile Braşov—Sibiiu —Sebeş, e datorită de sigur şi faptului că în aceste părţi nu s'au fabricat, după cât ştim, nici odată, icoane în serie ca la Gherla şi Nicula. Iar frumuseţea deosebită a multor icoane din regiunea Braşov—Sibiiu—Sebeş, ca fineţe a desenului şi bogăţie

') Aşa s'a ajuns uneori la „icoane monstruoase şi sperietoare de pruncii cej mici" cum caracteriza acum trei sferturi de veac poetul Andrei Mureşianu (în Telegraful Român" 1853, Nr. 65) icoanele dela Nicula, cerând poporului „să-şi îndrepte niţel gustul în ceea-ce priveşte pictura, şi să nu se facă de batjocură în faţa unor popoară cultivate."

— 48 —

de culori, s'ar mai putea explica şi prin influenţa icoanelor ruseşti, atât de numeroase la Braşov şi a icoanelor pictate pe lemn aduse de peste munţi, cu vădite caractere bizantine. Noi credem că meşteşugul adus la Braşov a evoluat sub influenta acestor icoane streine si în curând iconarii din Schei, — ca si cei de pe la Sibiiu şi Sebeş, cari au învăţat probabil să zugrăvească tot dela Nicuieni l ) — şi-au întrecut meşterii. O icoană dela Braşov, pusă alături de una dela Nicula prezintă totdeauna ca­ractere mai puţin primitive — un farmec mai puţin, —în schimb un desen fin şi îngrijit şi o bogăţie şi armonie de culori re­marcabilă.

Cu toate că aceşti umili zugravi nu îndrăzniau să dea icoane cu subiecte profane, totuşi întâlnim în unele din operele lor detalii luate din viaţa de toate zilele, purtând pecetea culorii locale. N'am găsit nici o icoană în care să fi văzut scena cu ciobanul mestecând mămăliga, cum ne spunea fata Iui Ghimbă-şan Iconaru: „La Năşteriţa 2) făceam pe ciobanu cum mesteca mămăliga." In schimb, pe un tipar găsit la urmaşii lui Dolfi, (Fig. 1) se poate vedea un cioban cu căciulă şi zeghe miţoasă, cântând din fluier în urma oilor. Astfel de elemente româneşti, întâlnim în special pe câteva icoane din „Muzeul Asociaţiunii" din*Sibiiu, între cari trebuie remarcată scena de pe o icoană a Sfântului Ilie, reprezentând o ţărancă legănându-şi copilul şi torcând.

Vor fi fost desigur şi între iconarii din Şchei unii mai ve­stiţi şi cu calităţi deosebite. Astfel acel Dolfi, de care am po­menit. Trebuie reţinut că acesta picta şi icoane pe lemn, lucrân-du le însă fără model, „din gând, din ideia lui; ori se uita la alta." Alt pictor vestit la Braşov pentru icoanele de lemn era Trâmbiţaş. La Nicula, cazurile de pictură pe lemn (şi chiar pe pânză), sunt şi mai dese. Aici cei mai buni iconari au fost Şte­fan Mircea, tatăl informatoarei noastre Măria Chifor şi Ştefan Belindean. Cel din urmă a pictat prin anii 1860 şi o „Sfântă Treime" în ulei, ce se păstrează în biserica cea nouă, dovedind

') Cf. Cele ce citam mai sus din Bariţiu: . . . „acei nicuieni se colo­nizară şi airea şi aci la Braşov". Acest airea s'ar putea referi chiar la păr­ţile Sibiiului şi Sebeşului.

2 ) Maica Domnului. Cf. „Bogorodiţa."

— 49 —

un talent remarcabil; la fel de răuşiţi sunt cei patru evanghelişti pe pereţii vechei biserici („Mănăstirii.") Era deci firesc ca aceşti ţărani, cari ştiau să zugrăvească şi icoane fără model, să reali­zeze uneori şi pe icoanele pe sticlă, efecte de o frumuseţe ne­aşteptată. Anumite părţi, mai uşoare, se făceau fără model chiar de cătră zugravii fără un deosebit simţ artistic. Măria Chifor, zugrăvită de la Nicula, ne spunea de pildă: „Florile le făceam şi din cap, nu numai după izvod, care ştim că sânt mândre." Dar „mândreţea" aceasta se reducea la lalele sau bujori, inva­riabil coloraţi cu roşu şi verde.

Se făceau aceleaşi flori, se repetau aceleaşi scene, poate şi unde acesta era gustul cumpărătorilor, al vremii. La fel ar trebui să se explice probabil şi lipsa aproape totală a peisajului, redarea exclusivă de personajii religioase şi chiar întâlnirea ace­loraşi culori: în special roşu, albastru şi verde, fondul fiind aproape întotdeauna albastru.

* * *

Spuneam mai sus cum atâtea din aceste icoane sunt de o urâţenie absolută. De aceea meşteşugul iconarilor ardeleni a tre­cut, judecându-se probabil doar după exemplare provenind din urâtele serii de la Nicula, drept un meşteşug demn de dispre­ţuit ceeace făcea de pildă pe Episcopul Radu să vorbească de „vestiţii mâzgălitori de sfinţi de la Nicula." *)

Socotind după astfel de aprecieri fugare, ai crede că nu poate fi în nici un caz vorba de artă, ci numai şi numai de o industrie casnică, la fel cu oricare a poporului nostru. Totuşi, trebuie făcută necondiţionat deosebirea între icoanele lucrate în serie şi celelalte, între cele pocite şi cele frumoase sau chiar deosebite. Să nu pornim de la ideea preconcepută că aceste icoane trebuiesc dispreţuite pentru că se lucrau cu un model, care reda conturele. Nu trebue să uităm că vitrourile evului mediu, din cari atâtea sunt adevărate capodopere, se făceau cam la fel: schiţa (desenul) era făcută de un pictor, adeseori celebru. Venia apoi meşterul care prelucra acest model după gustul lui şi care de atâtea ori s'a înălţat până la capododere prin armo­nia culorilor, prin viaţa pe care o da desemnului sec. In pro-

l) Istoria vicariatului greco-cat. al Haţegului, Lugoj, 1913, p. 272.

— 50 —

porţii reduse, procesul s'a repeţit cu atâţia din umilii noştri zu­gravi de icoane pe sticlă; modelul eră de cele mai multe ori moştenit ori primit de-a gata — zic, de cele mai multe ori, căci

Fig. 3. Maica Domnului „jalnică." Icoană făcută de moşul informatoarei noastre braşovene Elena Tabără, aproximativ acum 70—80 de ani.

uneori e probabil să şi-1 fi făcut ei înşişi: dacă îi vedem intro­ducând uneori scene cu ciobani cu căciulă şi cântând din fluer, ori căruţe româneşti ca aceea a Sfântului Ilie, de ce n'ar fi pu­tut da oare şi întreaga schiţă? Şi apoi nu era puţin lucru să prelucreze după concepţia lui, acest model aşa de sarbăd, să-i dea formă şi culoare, viaţă. Cel ce poate da aşa ceva, este, ho-

— 51 —

tărît lucru, un artist. Ne gândim la icoanele reprezentând pe Cristos ori pe Maica Domnului. Pe unele din ele găseşti, în ex­presia feţii, atâta durere şi amărăciune, încât uiţi cu desăvârşire că eşti în faţa operei unui umil ţăran. El şi-a pus acolo tot su­fletul, a trăit momentul de creaţie, a fost artist în toată puterea cuvântului. Şi să ne gândim la greutatea tehnicei picturii pe dosul sticlei. Să însemnăm de altfel că această pictură pe sticlă a ţăranilor a interesat si a influintat chiar, în ultimele decenii, pictori mari, arta cultă. Umilele icoane pe sticlă „au putut da generaţiei pictorilor contemporani nu numai îndemnuri formale şi estetice, ci şi indicaţii caracteristic populare asupra legilor fundamentale ale artei," scrie un cunoscut istoric de artă german. *)

Cum să nu regretăm atunci dispariţia acestui meşteşug la noi? Căci el se stinge. La Braşov, nimeni nu mai zugrăveşte pe sticlă. Anul trecut, când am cerut Elenei Faur să ne facă o icoană, ne-a mărturisit că n'a mai lucrat de mult, că-i lipsesc culorile, că poate nici nu mai ştie. Noi nu mai cunoaştem decât pe Măria Chifor dela Nicula, care pictează doar rar, mai ales când ise cer icoane, şi o femeie Ia Făgăraş 2 ) . Fireşte, nu aceste

1) K. Hahm, Deutsche Volkskunst. Berlin, 1928, p. 113. Cf. şi cartea lui Max Picard, Expresionistische Bauermaierei. Miinchen, 1917.

2 ) Aici am mai găsit, tot în vara anului 1928, pe cea din urmă „ico-năreasă" din oraş, numită Măria Deji, de 55 de ani. A învăţat meşteşugul dela mamă-sa. Şi fraţii ei, Tămaş, originari din Galaţii Făgăraşului, făceau Icoane. Ştie că pe vremuri erau în oraş mulţi iconari, oameni bătrâni. Ea singură mai cunoaşte azi meşteşugul. Iconari ar mai fi fost însă, după spu­sele ei şi la Arpaşul-de-sus, la Scarei şi Ludişor. In acest din urmă sat ar fi lucrat, de mult, un călugăr care „făcea (icoane) cu mulţi draci". Bătrâna Deji lucrează după isvoade de hârtie. Tehnica e ca la Braşov şi Nicula. Icoanele ei se desfac prin satele de sub munte, pe la Crihalma, Lisa, până pe la P o -rumbacul-de-sus. Pe drumul ţării, oamenii preferă icoanele pe hârtie — ne spune bătrâna. Noi ne mirăm că şi cei de sub munte i le mai cumpără, căci sunt din cele mai urâte exemplare ale genului. Iconăreasa şi-a dat poate seama de acest fapt. Iată pentru ce de-o vreme încoace vinde mai mult icoane cari s'ar putea zice că fac tranziţia intre cele pe sticlă şi cele pe hârtie: Ia o icoană pe hârtie (litografie în culori), pe care o pune sub o sticlă cu o palmă mai mare decât icoana. Locul acesta care rămâne, e zugrăvit pe dos, cu flori sau figuri de foarte prost gust. Se ajunge astfel la un compromis de icoană pe sticlă şi icoană pe hârtie, cu o ramă de lemn zugrăvită şi ea cu flori. (Parte din informaţiile cu privire la Făgăraş sunt datorite bunăvoinţei d-lui Valeriu Literat, prof. la Liceul „Radu Negru").

%0

— 52 —

două bătrâne vor putea opri moartea picturii pe sticlă în Ardeal. Încă pe la sfârşitul secolului trecut concurenţa icoanelor pe hârtie primejduia meşteşugul zugrăvirii pe sticlă. Un ordin ministerial dela 1891 a interzis colportajul icoanelor pe sticlă. Cererea lor a devenit din ce în ce mai mică, cu tot avantajul ce prezentau, considerând că „se pot spăla şi în vale, că nu se strică". Peste câţi-va ani, când vor muri şi ultimele iconăriţe, se va putea zice că interesantul meşteşug al zugrăvirii de icoane pe sticlă în Ardeal, ridicat une-ori până la înălţimea unei adevărate arte — s'a încheiat. Iată pentru ce am ţinut să chestionăm pe ultimii iconari, în ceasul dinaintea dispariţiei totale a acestui meşteşug care a împodobit, pe vremuri, casele străbunilor noştri, şi să în­semnăm, ca să rămână, cele ce am putut afla despre icoanele dela Braşov şi Nicula.

— 53 —

Musicescu, Dima şi muzica populară de Valeriu L. Bologa.

Omul de bine, minunatul artist şi marele animator al mu­zicii româneşti, Gavril Musicescu, a întreprins în vara anului 1890 un turneu prin Ardeal, Banat şi părţile ungurene. Exce­lentul său cor a stârnit în lumea muzicală românească dela noi multă admiraţie. Ca tot ce venia de dincolo de munţi, din ţara visurilor şi a dorinţelor, maestrul şi cântăreţii săi au fost primiţi de Ardealul idealist şi profund românesc cu frenezie şi un delir de entuziasm. In lumea muzicală ardeleană, care avusese oca-ziunea să se familiarizeze cu muzica apuseană, se înfiripase deabinelea, încă din vremea aceea, un puternic curent naţional, care se manifesta în deosebitul interes acordat cântării populare. Era un curent poporanist, care deşi nu avea încă un nume con<-sacrat, totuşi era viu. Avem de-aface cu un fenomen spontan datorit naţionalismului tot mai puternic şi exemplelor venite din apus, unde romantismul dăduse naştere la curente exprimat fol-kloristice. (Fraţii Grimm în Germania, Societatea de folklor în Marea Britanie etc. etc.)

Această tendinţă de a cunoaşte produsele geniului popular şi de a le încetăţeni între intelectuali s'a ivit simultan dincoace şi dincolo de Carpaţi. Ajunge să amintim numai pe un Vasile Alecsandri în ţara veche, pe un Athanasie Marienescu şi folklo-riştii din Blaj, în Ardeal. Mişcarea intelectuală din ţările surori trecea încontinuu hotarele artificiale, dând printr'un proces de osmoză acea unitate culturală, care avea să ne ducă mai târziu spre unitatea politică. Istoriograful culturii şi civilizaţiei româ­neşti cu greu ar putea să stabilească definitiv, dacă acest curent folkloristic s'a născut numai în Ardeal sau numai în Vechiul Regat. Credem că e în afară de orice îndoială, că pe la 1890 el exista tot atât de puternic de amândouă părţile Carpaţilor.

E lucru firesc, că lumea muzicală a Ardealului s'a simţit atinsă la «o coardă care vibra de mult, când corul lui Musicescu, după executarea unor piese de program clasice, trecea Ia minu­natele cântări populare româneşti. Se năştea un entuziasm deli-

— 54 —

rant, care îsi avea obârşia nu numai în satisfacţia artistică, ci şi în rosturile politice.

Entuziasmul şi bucuria Ardelenilor l-au impresionat adânc pe Musicescu. Necunoscând, poate, îndeajuns curentele artistice din Ardeal, Musicesca a atribuit sentimentele arătate de Ardeleni faptului că, după credinţa sa, concertele sale le-au adus pentru prima dată muzică românească. Numai aşa ne putem explica un pasaj din lucrarea sa: „Cântările bisericeşti şi muzica poporană" („Arhiva," laşi XII—191, pag. 304—317) unde, amintind turneul său prin Ardeal şi Banat în 1890, afirmă:

„Eu ştiind că în Austro-Ungaria muzica se cultivă mult mai mult decât la noi, şi tot de cea clasică, comunicam în scri­sorile mele că vom cânta: Palestrina, Orlando Lasso, Stradella, Schubert, Mendelssohn, Verdi, etc. şi vreunul sau două cântece poporane. Dar când scriam de cântece poporane, scriam cu litere mici, ca şi cum aş fi voit să zic: îmi e ruşine de îndrăsneala ce am să mă produc cu cântece de prin crâşme, cum ie-a numit răposatul Cobâlcescu, sau cu muzică mocănească, cum a numit-o d-nul G. Dima, fostul profesor de muzică la Sibiu, actualmente !a Braşov."

In acelaş articol, ceva mai târziu, Musicescu mai aminteşte însă cum un advocat din Lugoj i-a scris că publicul român e în­setat de piese naţionale române. Ar fi o lipsă de pietate faţă de marele artist, bunul Român şi distinsa personalitate Musicescu, să ne îndoim numai o clipă de buna sa credinţă când a afirmat aceste lucruri cari nu corespund întru totul realităţii, realitate pe care după cum vom mai avea ocazie să o dovedim, o putem reconstitui. Nici n'ar fi necesar să discutăm părerile lui Musi­cescu, dacă ele nu ar fi influenţat pe un bun istoriograf al mu-zicei româneşti pe prof. Mihail Gr. Posluşnicu. Intr'un articol „Cu prilejul sărbătoririi maestrului Gheorghe Dima" (Revista Moldo­vei, Botoşani II, 1922, Nr. 3 şi 4, pag. 40—44), d-1 Posluşnicu, amintind cu multă căldură pe regretatul Musicescu, scrie despre acel memorabil turneu din 1890: „Curentul artistic din Ardeal se baza pe clasicismul şi occidentalismul cu desăvârşire opus simţului românesc, şi dacă, ici colo, încercau să se desvălue din trunchiul natiunei porniri conştiente, erau totuşi înăbuşite de în-saşi învăţaţii români, pătrunşi, poate prea mult, de acea cultură a clasicismului."

— 55 —

„Aceasta era realitatea, când Gavril Musicescu apare cu to­varăşii săi în Braşov. Aici, anunţându-şi concertele de muzică corală poporană, este întâmpinat de maestrul Gheorghe Dima, care încearcă a-i inspira neîncrederea în reuşita morală a între­prinderii sale, motivându-şi pesimismul că muzica populară ro­mânească, nu cadrează cu cultura înaintată a păturii nobile, care pe considerente sociale n'ar admite să asiste şi să asculte cân­tecul mojicului".

„Cu toată această întâmpinare descurajatoare, Gavril Musi­cescu, le şi execută programul în toată cuprinderea lui".

„Bătrânii Braşoveni cât şi puţinii cântăreţi ai fostului cor, astăzi în viaţă, mai sunt încă martorii cari cu cuvinte de mă­reţie alternate cu duioşie, descriu impresiunea şi entuziasmul de­lirant, produs asupra auditorului de către primele armonizări corale ale tezaurului nostru melodic popular".

„De sigur că acest surprinzător succes moral, acea senti­mentală manifestare publică cu prilejul prezenţei maestrului G. Musicescu, a produs o fundamentală schimbare în credinţa şi convingerea de până atunci, a muzicianului G. Dima; căci, nu multă vreme după acea memorabilă întrevedere a celor doi rau-ziciani de frunte, apar în public serii continue de compoziţiuni corale, având ca fond originalele şi plinele de spiritul simţirii româneşti melodii poporane româneşti, datorite strădaniei sărbă­toritului de astăzi".

Aceleaşi cuvinte le scrie d-nul Posluşnicu doi ani mai târziu în Revista profesorilor de muzică (Botoşani, anul i, 1924, Nr. 2, pag. 2—18, „Din trecutul muzical al Românilor: Gavril Musicescu"). Cuvânt de cuvânt găsim acelaş pasaj în „Istoria muzicei la Ro­mâni" a d-lui pro}. Posluşnicu, (Bucureşti, Cartea Românească, 1928) la pag. 358—359. Faptul că această aîirmaţie se găseşte într'o lucrare mare istorică care va rămâne una din operile fun­damentale ale istoriografiei muzicale româneşti, ni se pare că trage mai greu în cumpănă. Pe calea aceasta o eroare istorică se poate perpetua.

Numai cel ce a lucrat el însuşi în domeniul istoric îşi poate da seama ce muncă migăloasă, strădania unei vieţi întregi, a să­vârşit d-nul Poslujnicu, adunând tot materialul atât de răsleţ asupra trecutului muzicei la noi. Oricare îndrăgostit al trecutului

— 56 —

nostru cultural îi datorează recunoştinţă autorului pentru opera sa atât de utilă şi atât de necesară. Cine a căutat vreodată să dea viată nouă documentelor si ştirilor vechi răslete, care întot-deauna redau numai un aspect trunchiat, fragmentar dintr'un proces conţinu de devenire, ştie cât de greu e să reconstitui un şir de fapte numai din câteva date răzleţe rămase posterităţii. E ca opera paleontologului care din trei patru oase moarte trebue să reconstitue imagina unui animal viu şi a întregei sale am­bianţe. Greşeşte adesea paleontologul, nu mai puţin greşeşte is­toriograful. Rostul criticei cinstite şi constructive este ca, atră­gând atenţia asupra erorilor, să caute să adauge elementele de judecată pentru o reconstituire şi mai bună. Prin o astfel de critică, cel căruia ea i s'a adresat nu pierde nimic. Meritul său de a fi desţelenit mai întâiu un ogor nelucrat, rămâne şi va ră­mânea. Deoarece suntem convinşi că felul cum Musicescu privea mişcarea muzicală din Ardeal la 1890 a fost greşit şi eroarea sa s a perpetuat în lucrarea d-lui Poslaşnicu, credem că este necesar să arătăm în acest loc cum se prezintă curentul popular în muzica ardeleană pe vremea aceea.

Am întrebat pe o seamă de oameni cari au luat parte la mişcarea muzicală ardeleană de după 1880, ca nonagenarul prof. braşovean Pantelimon Dima şi asesorul consistorial din Sibiu Mateiu voileanu. Ei şi alţii ne-au afirmat că pe lângă in­teresul pentru muzica apuseană exista o imensă dragoste pentru cea populară. Dar fiind vorba de fapte istorice, am gândit că nu-i îndeajuns să ne bazăm pe tradiţie orală şi am început să căutăm cuvântul scris pe acea vreme. Am răsfoit revistele de atunci („Transilvania", „Familia") şi pas cu pas am aflat articole şi disertaţii de interes etnografic şi folkloristic. Aveam pe atuncea pe un Athanasie Marinescu, pe un Iana şi încă mulţi alţii cari adunau şi comentau produsele geniului popular. Am răsfoit „Gazeta Transilvaniei" care era fără îndoială cel mai reprezen­tativ organ al intelectualităţii ardeleneşti române. Am găsit acolo o mulţime de foiletoane în care se publicau doine si balade culese din gura poporului. Am mai aflat nenumărate programe şi dări de seamă asupra balurilor şi reuniunilor intelectualilor români. Aproape în fiecare se găseşte amintit că s'a jucat „că-luserul si bătuta", sau că doamnele au fost îmbrăcate în minu-

— 57 —

nate costume naţionale. In Nr. 47 al „G. Tr." din 1889 am vă­zut un apel al Reuniunei femeilor române din Sibiu condusă de d-na Măria Cosma, în care se atrage atenţiunea doamnelor române să adune cusături dela sate. Oare o clasă de intelectuali care în 90% se născuse din ţărani şi copilărise la sate, căreia foile cele mai citite se simţeau obligate să-i dea lecturi folklo-ristice, care la petrecerile ei de elită se îmbrăca în portul ţăra­nului, juca horele şi jocurile sale şi se mândrea cu ele, putea să creadă că „muzica populară românească nu cadrează cu cul­tura înaintată a păturii nobile, care pe considerente sociale n'ar admite să asiste şi să asculte cântecul mojicului"? Evident că nu. Şi în privinţa aceasta avem dovezi concludente. La 1888 apare Ia Blaj revista muzicală „Musa română" redactată de Iacob Mureşianu. „Gazeta Transilvaniei" salută cu bucurie noua revistă şi laudă cu deosebire locul de cinste ce i se dă muzicii naţionale. Iau la întâmplare un număr din această revistă: Nr. 11 —1888 şi găsesc acolo „Trecui Valea" melodie din Banat, culeasă de G. V. Oare revista Iui Mureşianu se adresa ţăranului sau intelectualului român?

In 1888 Reuniunea română de cântări din Braşov dă unul din obişnuitele sale concerte conduse de Nicolae Popovici. In program, pe lângă două cântări de Dima, figurează şi o doină românească anonimă. „G. Tr. (Nr. 51) laudă concertul şi amin­teşte în deosebi frumoasa doină. Oare publicul care a ascultat concertul şi recensentul care l-a lăudat n'au fost intelectuali?

Tot Reuniunea din Braşov pregăteşte în 1889 serbarea de Sân Vâsii („G. Tr." No. 287). In programul executat sub conducerea D-lui N. Popovici, găsim „Hora" pentru cor şi or­hestră de Dima.

Dar să vedem cu ce se îndeletnicia tinerimea din acel an în manifestările ei artistice: iau la repezeală două programe. Şe­dinţa societăţii de lectură la gimnaziul din Braşov: „Mândruliţă dela munte" cor („G. Tr." Nr. 5). Serata artistică a tinerimei universitare clujene: cântece populare executate la violină de Simion Tămaşiu.

Daeă intelectualitatea românească de atunci avea aşa de puţin interes pentru manifestările artistice ale poporului, care să fi fost rostul reportajiilor pline de bucurie şi mândrie din „G.

— 58 —

Tr." Nr. 12 şi 46 asupra înfiinţării corurilor de plugari din Ghiriş (Bihor) şi Belinţ? Iată cum, răsfoind numai vre-o treizeci de nu­mere luate la întâmplare din colecţia „Gazetei Transilvaniei" găsim atâtea şi-atâtea dovezi că intelectualii români din Ardeal se entusiasmau de muzica populară şi înainte de venirea lui Musicescu.

In caz de nevoe m'aş obliga, ca studiind sistematic „Gazeta Transilvaniei" dela 1880 — 1890, să dau o listă completă de câ­teva zeci de pagini a tuturor programelor executate, cari conţin muzică populară românească.

Cred că după aceste puţine exemple nu mai încape nici o îndoială că Ardealul românesc cult a cunoscut şi înainte de 1890 un curent artistic popular românesc.

Rămâne să căutăm a ne da seama dacă într'adevăr Gheorghe Dima a fost atras de muzica populară românească abia după vi­zita lui Musicescu la Sibiiu.

Lăsăm la o parte spusele contimporanilor şi prietinilor lui Dima, cari toţi ştiu că el chiar după reîntoarcerea sa din Ger­mania a început să adune şi să armonizeze cântări din gura ţă­ranului. De asemenea nu vom insista asupra faptului că maestrul însuşi a afirmat acest lucru. Ne vom mărgini de a lua progra­mele Reuniunei române de cântări din Sibiiu după 1881 (nu le avem la îndemână toate, ne mulţumim cu cele cari ne sunt ac-cesibile).

1) Concertul din 6/18 Decemvrie 1881. S'au cântat 18 cân­tări. Intre alte cântări româneşti: I) „Două inimi nu-mi dau pace", cor mixt în formă de horă de G. Dima. II) „Hei leliţă din cel sat", armonizată de G. Dima. 111) „Cucuruz cu trunza'n sus", armonizată de G. Dima.

2) Concertul din 23 Decemvrie 1883. S'au cântat 10 cân­tări. Intre altele româneşti: I) „Cucuruz cu frunza'n sus". II) „Două inimi nu-mi dau pace", populare armonizate de G. Dima. 111) „Ciobanul", poezie populară, compoziţie de G. Dima.

3) Concertul din 30 Aprilie 1884. S'au cântat 8 cântări. Intre altele româneşti: „Hai în horă de-a juca," poezie de V. Alecsandri, melodie românească poporală aranjată pentru cor mixt de G. Dima.

— 59 —

4) Concertul din 11/23 Decemvrie 1889. S'au cântat 11 cân­tări. Intre altele româneşti: I) „O ce veste minunată"; II) Doamne Isuse Christoase", colinde întocmite pentru cor mixt de G. Dima.

Aceste date seci pot fi lipsite de orice comentar. Rezultă că între 1881—1889, într'un răstimp de 9 ani înainte de venirea lui Musicescu la Sibiu, Dima a armonizat o serie întreagă de cântece populare româneşti, a compus o seamă de cântări la care orice cunoscător al muzicei observă influenţa muzicei populare şi le-a dirijat în faţa publicului intelectual şi de o rară pricepere muzicală din Sibiu.

Ne punem întrebarea: a putut oare Dima, care iubea şi cultiva muzica populară şi o oferia publicului într'o formă cât se poate de desăvârşită, să-1 sfătuiască pe Musicescu să vie cu un program exclusiv clasic în Ardeal ? A putut el să vorbească cu acel dispreţ, care reese din însemnările lui Musicescu despre ,.muzica mocănească"?

înainte de toate trebue să fixăm că în tot cazul, afară de pasajul neclar despre „muzica mocănească" citat de noi mai sus, nu găsim nimic ce ar putea dovedi că Dirna ar fi fost contra unui program românesc. Se poate însă ca d-1 Posluşnicu să fi auzit aceste lucruri dela Gavril Musicescu mult mai târziu. Nu ne putem explica lucrul acesta altfel decât prin un lapsus me­morial al Iui Musicescu. Că este într'adevăr o mică confuzie !a mijloc ne-o dovedeşte şi afirmaţia că Musicescu s'ar fi întâlnit cu Dima în Braşov. Noi ştim precis că cei doi mari muziciani s'au întâlnit abia după concertul din Braşov, când Musicescu a sosit la Sibiu, unde trăia atuncea Dima, care făcuse toate pre­gătirile necesare pentru concertul din Sibiu. Musicescu va fi în­tâlnit în Braşov pe un alt Dima, pe fratele mai mare al mae­strului, prof. Pantelimon Dima. Acesta era şi el foarte muzical şi membru al Reuniunei de muzică din Braşov, al cărui cor ade­sea 1-a şi dirijat. In orice caz, ştiu din gura maestrului Dima, că el niciodată nu s'a gândit să-t sfătuiască pe Musicescu să nu dea muzică populară publicului ardelean.

Un lucru cred că am putut dovedi: că publicul ardelean iubia muzica populară românească şi că Gheorghe Dima o cul­tiva mult înaintea venirii lui Musicescu; că, deci, nu sub influ­enţa lui Musicescu s'a îndreptat Dima înspre ea.

— 60 —

Musicescu rămâne un mare artist şi un mare realizator; memoria sa nu va fi micşorată întru nimic prin constatarea că nu el a fost acela care 1-a îndrumat pe Dima pe căi noi.

Domnul Prof. Posluşnicu este un istoriograf conştiincios şi obiectiv. Nu ne îndoim că în ediţia a Il-a a „Istoriei muzicei la Români," pe care o dorim cât mai curând, va rectifica acele afirmaţiuni, cari pun într'o lumină nu de tot reală lumea muzi­cală românească din Ardealul deceniului 1880—1890 şi pe Gheorghe Dima.

Observaţiuni morfologice în regiunea Braşovului 0

9

Platforma Poiana Mărului. de N. Orghidan.

Cine pleacă dela Zârneşti spre Poiana Mărului şi abătân-du-se la stânga, urcă pe Dosul Pleşiţei (1089 m.), are parte de o privelişte încântătoare. In timpul urcuşului privirea îi e atrasă mereu spre stânga de fantastica arătare stâncoasă a Pietrii Cra­iului, ale cărei ameţitoare „căţâmuri" se zăresc prin desişul de frunze ca printr'un caleidoscop minunat. Deodată desişul se sfâr­şeşte şi privirea scăpată spre dreapta. E o adevărată feerie! De aci, din Pleşiţa şi până departe în nicovala uriaşă a Măgurei Codlei se întinde o suprafaţă netezită, în care forţele creatoare

1) Paginele ce vor urma sub acest titlu cuprind observaţiuni su­mare culese cu ocasiunea diferitelor excursiuni în împrejurimile Braşo­vului. Sunt în continuarea celor publicate în Anuarul V al liceului „Princi­pesa Elena".

Ca bibliografie citez: Emm. de Martonne, Recherches sur l'evolution morphologique des Alpes de Transylvanie, Paris 19067, — L. Savicki. Bei-trăge zur Morphologie Siebenbiirgens (Anzeiger derAkad. d. Wissenschaften in Krakau, 1912). Acestea pentru orientarea generală. Pentru partea geologică a acestei regiuni: H. Wachner, A persânyi hegysegben vegzett foldtani tanul-mânyok a m. k. foldt. intezet, 1914 (1915) şi 1916 (1917), Dr. Erich Jekelius, Zăcăm. de cărbuni din România, Instit geol. al Rom. Fasc. 1. 1923.

— 61 —

de relief au modelat o puzderie de forme mărunte. La varietatea acestor forme se adaogă jocul de culori, datorit vegetaţiei : printre pâlcurile de mesteacăni cu coaja albă, de fagi stufoşi sau de brazi întunecaţi, aceştia din urmă plantaţi de om, ceilalţi rămă­şiţe ale codrului ce stăpânea odinioară, sunt risipite suprafeţe de diferite forme şi mărimi, acoperite cu fâneaţă sau sămânăairi. Acesta este hotarul comunei Poiana Mărului, continuat spre Mă­gura Codlei de a acela al Holbavului. Nu o poiană, ci sute de poeni, cari strălucesc în lumina îmbelşugată a soarelui de vară ca feţele unui poliedru de cristal. Şi fiecare din aceste poeni poartă în locul cel mai potrivit, cu vederea cât mai depărtată, căsuţa albă cu gospodărioara modestă a munteanului, care trăeşte în " această natură fermecătoare o viaţă patriarhală, nu lipsită de greutăţi.

Poiana Mărului, nume prin care noi înglobăm aci toată regiunea înaltă dintre Şinca Nouă, Vlâdeni, Vulcan şi Zârneşti, formează o mică unitate geografică suspendată în partea apu­seană a Ţărei Bârsei. Ea e cuprinsă între vecinătăţi bine definite prin linii de hotar trase precis. In partea de Sud şi Est e măr­ginită de depresiunea Ţării Bârsei, faţă de care se ridică în Sud cu circa 250 m. în Est cu circa 350 m. In partea de Nord se mărgineşte cu depresiunea Şinca Nouă-Vlădeni, faţă de a cărei terasă superioară denivelarea e de circa 300 m. Numai în partea de Apus undeacestţinutse sudează cu ramificaţiunile munţilor-Fă-găraşului, hotarul e mai puţin precis. Pe o distanţă de 9 km. el e indicat prin valea Bârsei Ferului, iar spre Nord dela coti­tura acesteia, prin curba de nivel de 1000 m. care trece pe sub Făgetul Alb. Ca şi Măgura Codlei în Răsărit (1294 m.) tot astfel Măgura Mare în marginea apuseană, pe hartă Poiana Marinului (1212 m.), deşi din punct de vedere morfologic se deosebeşte de ţinutul care ne preocupă, e înglobată aci.

Cu escepţia Măgurei Mari şi a Măgurei Codlei, toată re­giunea cuprinsă între hotarele amintite prezintă înălţimi, cari par a fi fost retezate la acelaş nivel. Vârful Ciuţii deasupra Şincei Nouă, alcătuit din micaşisturi, are cota 976 m., exact ca Haopecul de lângă Holbav, o muche bombată de gneis, Dealul Mare (Dielstein), alcătuit din calcar titonic, are 958 m., Pietroasa lângă Poiana Mărului, compusă din micaşisturi, are 946 m.,

— 62 —

dealul Braniştei de lângă Zârneşti, 919 m. (conglomerat). Dacă am duce prin aceste puncte un plan tangenţial, el ar răspunde deoparte în Măgura Codlei, al cărei povârniş repede începe de pe la această cotă, de altă parte în Măgura Mare, într'o linie pe care se înşiră picioarele netezite ce coboară din acea culme spre valea Poiana Mărului. împrejurarea că planul, acesta atinge

Fig. 1. Măgura Codlei, povârnişul apusean. Noul ciclu de eroziune atacă platforma,

deasupra căreia Măgura Codlei s'a conservat ca un cornet.

vârfuri risipite pe o suprafaţă largă şi de structură diferită, ne arată că avem a face cu o platformă de eroziune. O numim platforma Poiana-Mărulul. înălţimea ei primitivă trebue să fi fost de circa 1000 m., ca şi a Poenii de lângă Braşov.

* * *

- **s Ceeace ne surprinde la această platformă, este orientarea ei, care nu ţine seamă de direcţia apelor, cari au brăzdat-o.

63 —

Părăul Poienii Mărului (dela unirea cu părăul Holbavului poartă numele de părăul Şincei) curge într'o vale orientată dela SSE Ia NNW. Ar fi de aşteptat ca înălţimile cele mai mari să le găsim Ia Sud şi întreaga suprafaţă, pe care o drenează acest părău cu afluenţii lui, să fie aplecată spre Nord. Realitatea e însă con­trară. Pe partea stângă, din Măgura Mare coboară o culme spre Sud paralelă cu cursul Bârsei Ferului. Dar chiar şi pe dreapta, unde se întinde cea mai mare parte a platformei, cotele indică o uşoară aplecare a întregei suprafeţe spre Sud, deci în sens contrar direcţiei de scurgere a apelor actuale.

De altfel aceasta nu este singura particularitate bătătoare la ochi a reţelei hidrografice din regiunea, care ne preocupă. Pe o lungime de 10 km. cele două văi, a Bârsei Ferului şi a Poienii Mărului sunt orientate paralel însă în sens contrar. Distanţa în­tre ele, ceva mai jos de comuna Poiana Mărului, e abia de doi km. Albia Bârsei în acel punct este însă cu 200 m. mai sus decât ulucul, în care s'a adâncit părăul vecin. Mai amintim şi faptul, cunoscut în tot cuprinsul Ţării Bârsei, că orientarea văi­lor respectă aci cele două direcţiuni de predilecţie: SE-NV sau SV-NE. Acelaş părău trece adeseori brusc dela o direcţie la alta, de unde desele unghiuri drepte în cursurile lor. Repet, că acest fenomen e general în cuprinsul Ţării Bârsei şi se datoreşte şi aici după toată probabilitatea celor două sisteme de dislocaţiuni, cari au afectat regiunea în două perioade diferite. Faptul că re­ţeaua hidrografică a respectat rjână astăzi acest dublu sistem de dislocaţiuni si în distribuţia ei nu s'a acomodat după diferenţa de rezistenţă a rocilor, ceea ce ar presupune o evoluţie mai avansată, poate fi citat ca o dovadă de tinereţe a acestor ape.

Analizând mai de aproape formele de teren observăm că înălţimile maxime scăpată uneori pe nesimţite, alteori însă sub forma unor adevărate trepte, într'o suprafaţă mai joasă cu vre-o 150 m. foarte bine nivelată, care ocupă o mare întindere, mai ales dealungul văilor. Suprafaţa aceasta taie nivelul superior în linii sinuoase caracteristice contactului a două nivele de ero-ziuce deosebite. Nivelul mai scăzut (800—870 m.) retează în mai multe locuri marginea sudică şi estică a platformei — actuala cum­pănă a apelor — trecând din cuprinsul rocilor cristaline în iStr-"^ maţiunile mai noi de pe margine. El este aplecat spre Sud şi Est,

— 64 —

cel puţin în jumătatea sudică a platformei, unde văile afluente de pe dreapta părăului Poiana Mărului sunt orientate spre Sud-Est. Aci, în preajma satului Poiana Mărului are acest nivel desvoltarea cea mai mare şi este aşa de bine netezit, încât di­feritele ramuri despărţite de văi, au înfăţişarea de mese. (Masa Mare şi Masa Mică). După toate semnele avem a face cu o te­rasă. Dar pietriş rostogolit căutăm în zadar în cuprinsul plat­formei. Toate podurile şi mesele ei sunt acoperite cu un sol născut prin desagregarea pe loc a rocilor de dedesubt. In unele locuri grosimea acestui sol e considerabilă. Pretutindeni se zăresc însă fragmente din rocile mai rezistente, cari nu s'au putut de-sagrega. In multe părţi aceste fragmente sunt de natură prea di­ferită, ca să nu admitem amestecul lor prin transport. Agentul de transport însă n'a putut fi o apă mai mare, curgătoare, pen-trucă toate aceste fragmente în cuprinsul zonei cristaline sunt nerostogolite. Pe marginea sudică şi estică găsim ce e drept de­pozite însemnate de pietriş bine roiunzit. Acesta provine însă din conglomeratul de bază. In câteva puncte depozitele de pietriş şi nisip sunt aşa de groase, încât trebuesc socotite ca for­maţiuni deosebite, cari au putut lua naştere prin îngrămădire. Citez regiunea de colectare a isvoarelor Brebinei şi Vulcăniţei, cu înfăţişare de vale largă deschisă spre Ţara Bârsei, pe unde nu e exclus să fi curs o apă mai mare dinspre platforma Poiana Mărului. De asemenea în curmătura dintre Poiana Mărului şi Zârneşti, tăiată într'un conglomerat, el însuş puţin cimentat, gă­sim bancuri groase de pietriş, care poate fi de altă provenienţă decât acel conglomerat.

Oricum ar fi, caracterul de platformă de eroziune al re-giunei descrise nu poate fi contestat. Din depărtare, cele două nivele se confundă şi dau regiunei înfăţişare de podiş uşor vă-lurit. Peste el se înalţă Măgura Codlei ca pe un soclu. O con­siderăm ca martor de eroziune (cornet, monadnock) al unui nivel mai înalt, din care face parte şi Măgura Mare cu întreaga regiune muntoasă, în care s'au adâncit isvoarele Bârsei (1400— 1603 m.) Calcarul titonic, care alcătueşte creasta acestui munte, ar explica într'o măsură înfruntarea eroziunei, căreia nu i-au putut rezista în aceeaş măsură conglomeratul şi şisturile crista­line, pe cari intemperiile le macină mai lesne. In cuprinsul Ţării

— 65 —

Bârsei multe din punctele proeminente ale reliefului sunt alcă­tuite din calcar. E îndeobşte cunoscut, că roca aceasta permea­bilă este atacată de eroziune în făşii perpendiculare, dealungul diaclazelor formate de filtrarea apelor şi dă naştere la pereţi ab­rupţi. In privinţa aceasta ambele feţe, apuseană şi răsăriteană, ale Măgurei Codlei, sunt caracteristice. Mai ales dinspre Apus, isvoarele a două pârâuri longitudinale slăbesc tot mai mult te­melia calcarului, care se prăvăleşte în felii, împingând tot mai îna­poi peretele prăpăstios al Măgurei, rămasă din ce în ce mai îngustă. (V.Fig. 1). înălţimea acestei klippe calcaroase şi forma ei prelungă paralelă cu şesul Bârsei, ar putea fi pusă în legătură cu însăşi prăbuşirea, care a dat naştere şesului vecin. Dar presiunea late­rală, exercitată prin acea prăbuşire, ar *fi trebuit să afecteze în primul rând soclul de conglomerat din partea estică a Măgurei, pe care însă îl găsim netezit la înălţimea nivelului inferior al platformei. Mai e de menţionat în fine apariţia unor roci eruptive (porfir, diabas-porfirit) pe o linie în prelungirea Mă­gurei Codlei spre Sud, căreia s'ar putea atribui bombarea tere­nului în partea aceasta, sub forma unei muchi. La capătul nordic al Măgurei este şi un isvor termal. Dar erupţiunile amintite sunt mai vechi decât formarea actualului relief, iar isvorul termal amintit trebue pus în legătură cu linia de prăbuşire, care măr­gineşte spre Sud basenul Vlădeni. In explicarea enigmaticei forme a Măgurei Codlei, trebue să rămânem aşadară pe lângă teoria ciclurilor. Tâmpa de lângă Braşov a fost explicată de A. Koch ') prin erupţiunea de trahit dela capătul ei dinspre Nord. In realitate, Tâmpa e un fragment din platforma de 1000 m. a Poienei Braşovului 2), cu care stă în legătură evidentă. Pă­strarea ei între două văi adânci se datoreşte tot calcarului mai rezistent ca alte roci, iar povârnirea flancurilor se explică în acelaş chip ca şi la Măgura Codlei, cu care se aseamănă aşa de mult ca formă.

* *

' ) Dr.*Koch Antal, A brassoi hegyseg foldtani szerkezeterol es talajviz viszonyairol. Ertekezesek a termeszetiudomănyok kdrebol, XVII, Bp. 1888. (Vezi schiţa).

2 ) Vezi Anuarul V al liceului „Principesa Elena."

— 66 —

Actuala reţea hidrografică a platformei Poiana Mărului s'a împrimat în nivelul ei inferior. Artera principală este pârâul Şincei, ai cărui afluenţi drenează cea mai mare parte din această suprafaţă. La Sud şi Nord nici o altă vale n'a reuşit să se adân­cească în marginea dreaptă a platformei — ceeace este un semn de tinereţe a prăbuşirei. Numai în colţul sud-estic. găsim două

Fig. 2.

Platforma Poiana Mărului văzută de deasupra satului cu acelaş nume, spre NE. Culmi netezite, cu arături. Gospodării împărtăşite. Văi adânci cu coastele

repezi, împădurite.

văi, a Brebinei Mari şi a Vulcăniţei, cari luându-şi naştere într'o albie largă împotmolită cu pietriş şi nisip, se îndreptează în sens contrar, Vulcăniţa spre Nord, Brebina spre Sud. Toate ce­lelalte văi din cuprinsul platformei fac parte din reţeaua, a cărei arteră de scurgere este pârâul Şincei. Apele acestea au acţionat viguros, tăind văi adânci de 100—300 m., cari dau regiunei un aspect foarte accidentat, când o privim din aproape.

— 67 —

Dinspre Ţara Oltului deschiderea văii principale în bazinul Şinca Nouă apare clară ca o tăetură în platforma bine netezită. Malurile se văd la aceeaşi înălţime, simetrice. Deschiderea e destul de largă, ca să facă loc unui şir de case, ce prelungesc satul Şinca Nouă doi kilometri şi jumătate pe vale în sus. Ca­racterul acesta de vale mai largă, ca un mic golf, se păstrează până Ia unirea cu pârâul Holbavului. Pe toată această porţiune (5 km.) pârâul are Ioc să facă câteva cotituri într'un fel de luncă inundată din loc în loc de pietriş. Terasa inferioară, de 25 m., care în bazenul Şinca Nouă e aşa de bine desvoltată, se poate urmări pe vale în sus până la confluenţa amintită, sub forma unor fragmente de stânci, retezate la înălţime mai mică. Aceste fragmente de terasă, nu mai sunt însă acoperite cu un strat de pietriş ca în bazenul Şinca Nouă.

O curiozitate a văii Şincei pe porţiunea aceasta sunt is-voarele de apă sărată, care ţâşneşte de sub rocile cristaline. Ul­timul isvor pe pârâu în sus e la 5 km. dela marginea cristali­nului. Fenomenul e semnificativ şi poate fi citat ca un argument pentru migraţiunea sării din adâncimi mai mari. Partizanii ori-ginei terţiare a sării nu-1 pot aplica decât recurgând la hipoteza eroică a încălecării cristalinului peste salifer. Ce e drept, mar­ginea bazinului Şinca Nouă a fost puternic frământată. Pe pâ­râul care trece pe sub vechea bisericuţă de lemn, se văd faţă în faţă două formaţiuni geologice deosebite (Wachner). E sem­nificativ apoi faptul, că în dreptul deschiderii văii Şincei crista­linul e împins înapoi sub forma unui unghiu, ceeace poate fi o indicaţie despre caracterul tectonic al văii Şincei în această parte. Lărgimea deschiderii ei până la confluenţa cu pârâul Holbavului poate fi citată ca un argument în plus.

La confluenţa văii Holbavului şoseaua, care urmăreşte valea principală ca să ajungă la Poiana Mărului, cârmeşte spre dreapta. Valea se înfundă între maluri înalte, povărnite sălbatec, pe sub cari şoseaua de abia îşi poate face loc. Măgura Mare, spre care e abătută valea în această parte, predominează fundul acesteia cu 600 m. Când valea îşi reia direcţia NNW—SSE, scapă de această.strânsoare, scurte defileuri strâmte alternează cu locuri mai largi, în cari părăul descrie câte un arc. Totuşi, până în centrul comunei Poiana Mărului pe fundul văii nu s'a aciuat, cu

— 68 —

escepţia unei singure mori, nici o casă. Coastele spânzurate dea­supra văii sunt semănate în schimb cu o mulţime de gospodărioare modeste, al căror acces din vale se face pe cărări greu de urcat.

Părăsind valea umbrită în formă de cotlon şi urcând pe o astfel de cărare vre-o 200 m. pe dealul Frasinului de pildă, ni se arată o privelişte nebănuită. In orizontul deschis, în belşug de lumină, se desfăşoară splendida panoramă a platformei cu spinările ei boltite larg şi înşirate la aceeaş înălţime în jurul

câte unui dâmb mai înalt. Ceasuri întregi putem rătăci pe aceste spinări fără să urcăm sau să coborâm simţitor, pe cărări în formă de plaiuri, unele chiar drumuri de car, împletite în toate direc­ţiile. Valea, din care am eşit, e indicată doar printr'o linie şer-puită, care retează capetele unor umeri prelungi, înşiruiţi si­metric cam la acelaş nivel şi aplecaţi uşor dinspre ambele laturi unii spre alţii. E un contrast isbitor între aspectul simetric al acestor umeri priviţi de aci şi între haotica înfăţişare a coas-

Fig. 2. Satul Holbav văzut de pe cumpăna dinspre Ţara Bârsei.

— 69 —

telor povârnite şi încălecate, privite din vale. Nici nu putem bănui, că linia şerpuită amintită mai sus, indică o vale atât de adâncă. Din câte o margine de povârniş privirea ne scapă în adâncime asupra unor porţiuni din valea tivită de şoseaua albă şi ne dăm astfel seama de adevărata realitate. Valea Foenii Mă­rului, ca şi afluentele ei principale, valea Holbavului, Vulcăniţei şi Mesei Mari, sunt văi îmbucate şi adâncite, printr'o puternică şi foarte grăbită acţiune de eroziune. Profilul transversal al malu­rilor este convex, caracteristica regiunilor, în care precumpă­neşte procesul de adâncire erozivă.

Dar văile actuale nu sunt numai adânci. Ele au reuşit să-şi împingă capetele înapoi până în marginea platformei, pe care o ferestruesc tot mai mult. Aşa în dreptul Holbavului cumpăna apelor a scăzut la 776 m. între Poiana Mărului şi Tohan, pe unde trece şoseaua, la 763 m. între Poiana Mărului şi Zârneşti la 790 m. Acestea sunt puncte, unde se pregătesc viitoare cap­tări. Apele platformei au ajuns până aci fiind înlesnite de ni­velul inferior, despre care am spus că trece peste actuala cum­pănă în bazenul de scurgere al Bârsei, redus tot mai mult în folosul bazinului făgărăşan. In timpul din urmă se pare că luptă si Bârsa ca să-si ia revanşa. Brebina Mică d. e. coboară în şes dela înălţimea pasului (763 m.), unde a furat un mic afluent al părăului Poienei Mărului, formând mici cascade şi repezişuri. Captările mari viitoare se vor produce însă tot în paguba Bârsei, al cărei nivel de bază e mai înalt si a cărei tendinţă de adân-

i 3

cire e anihilată de acţiunea de aluvionare a şesului deprimat recent.

Dintre celetrei puncte amintite mai sus mai interesantă mi se pare curmătura dintre Poiana Mărului şi Zârneşti. (Fig. 4). E o strungă largă deschisă între Branişte şi Dosul Pleşiţei, prin care străbate până dincolo de aceste culmi o terasă Iată, bine con­servată. Această terasă formează cumpăna dintre Bârsă şi părăul Poenii Mărului. Ea e aplecată în direcţia de scurgere a numitului părău care s'a adâncit în nivelul ei cu 30—100 m. Privind la tăietura făcută în aceeaş direcţie în calcarul Pietrei Craiului de către Râul Zârneştilor. avem impresia că valea Poenii Mărului a fost decapitată. Căci cum ne-am putea explica altfel prezenţa unei terase aşa de bine desvoltate în regiunea izvoarelor unui

— 70 —

pără iaş destul de redus ca vo lum? Se pare că aici s'a pet recut un fenomen contrar celui d inspre Tohan , unde am văzut că Brebina a furat un mic afluent al părăului Poienii Mărului . Aici Bârsa a pierdut un afluent, care-şi lua naştere de sub Dosul

Fig. 4.

Valea Bârsei deasupra satului Zârneşti (dreapta). In fund cumpăna spre Poiana Mărului, la 810 m. între dealul Braniştei, 919 (dreapta)

şi Dosul Pleşiţei, 1089 (stânga).

Pleşiţei şi pe care l'a pr ins părăul Poienii Mărului în t impul când acesta curgea la înăl ţ imea terasei descrise. Dar privind cu a tenţ iune povârnişul d inspre Dosul Pleşiţei observăm că pes te terasa aminti tă se etajează alte două urme de terasă, despărţ i te prin câte o costişe abruptă. Cred că nu ne înşe lăm dacă iden­tificăm aceşti doi umeri suprapuş i cu cele două nivele ale plat­formei, despre care am spus că sunt înclinate spre Sud. Pe cumpăna apelor nivelul inferior se confundă cu terasa amint i tă In acest chip s'ar putea explica naş terea deschiderii largi dintre

— 71 —

Branişte şi Dosul Pleşiţei. Lipsa pietrişului, ca depozit fluvial în afară de orice îndoială, ne sileşte să dăm aceste explicaţii cu toată rezerva cuvenită.

Din descrierea sumară de până aci, cred că se pot trage următoarele încheieri. Munţii Făgăraşului se întind spre Răsărit până în culmea dintre Bârsa Ferului şi pârâul Poenii Mărului, care coincide cu isohipsa de 1000 m. De aci spre Răsărit se întinde platforma Poiana Mărului, care faţă de munţii învecinaţi, cu înălţimi de 1400—1600 m., reprezintă o treaptă mai joasă şi deci b fază mai nouă în procesul de treptată înălţare a Carpa-ţilor Meridionali. Platforma a fost nivelată în pliocen în două reprize şi înălţarea ei faţă de regiunile deprimate, cari o încon­joară din trei părţi, a început de-atunci. Apele cari o drenează curgeau la început în direcţia înclinării ei naturale, spre Sud şi Est. Cu timpul s'a petrecut însă aci o adevărată răsturnare de pantă.

Este clar că aci s'a dat o luptă între cele două bazinuri învecinate, al Bârsei şi cel făgărăşan. Ambele aceste bazinuri au fost umplute odinioară de apele pliocene. In ce raporturi se aflau ele atunci, e greu de precizat. Nu este exclus să fi existat o comunicaţie largă între ele peste curmătura dinspre Persani. Bazinul Şinca Nouă era cuprins şi el de apele pliocene, pro­babil prin deschiderea largă dintre Dealul Strâmbei şi V. Satului, precum şi peste Culmea, pe unde stă în legătură cu bazinul Vlădeni. Nivelul lacului levantin se afla după toate semnele între cotele 640—700 m. La înălţimea aceasta am găsit în regiunea amintită numeroase resturi de terase. E probabil că la sfârşitul levantinului valea Poenii-Mărului era deja săpată în toată lun­gimea ei în direcţiunea de scurgere actuală, ceeace se vede din extinderea terasei de circa 100 m. ')

A urmat apoi retragerea apelor levantine. Această retragere s'a întâmplat mai repede în cuprinsul Ţării Oltului, de unde chiar şi depozitele vechiului lac au fost spălate şi cărate de Olt.

' ) Această părere este adevărată dacă nu ne-ani înşelat cu privire la racordarea terasei Măguriţa (647 m.) din bazinul Şinca Nouă (sfârşitul levan­tinului — "începutul cvaternarului) cu terasa întâlnită în cursul superior al pâ-râului Poenii-Mărului. Intr'o vale atât de adânc tăiată e greu de identificat puţinele resturi de terasă, lipsite de orice indiciu de vârstă.

— 72 —

Adâncirea defileului dela Racoşul de jos şi poate o uşoară bom-bare a regiunei Vlădeni-Culmea a întrerupt legătura de acolo dintre cele două bazinuri vecine. Din acel moment platforma Poiana Mărului a evoluat independent de Ţara Bârsei, intrând sub influenţa exclusivă a Ţării Oltului. Un nivel de bază scăzut şi apropiat împrumută pâraielor ce coboară pe drumul cel mai scurt în Olt o putere erozivă deosebit de activă. Părăul Şincei îşi adânceşte valea cu 120 ni. sub terasa levantină, atingând la Şinca Nouă nivelul de 530 m. pe care în Bazinul Vlădeni îl în­tâlnim abia la Ţinţari. Aşa se explică văile adânci, strimte şi îmbucate, cari brăzdează suprafaţa platformei. Din această luptă Bârsa a eşit biruită din cauza nivelului mai înalt, la care s'a menţinut bazinul ei după levantin. Abia în timpurile recente se simte o înviorare a acţiunei ei erozive. Asupra platformei Poiana Mărului ea însă nu va mai putea avea un efect simţitor, de oarece capetele păraelor dinspre bazinul făgărăşan au ajuns la marginea platformei şi aproape de nivelul talvegului Bârsei.

Platforma Poiana Mărului este interesantă nu numai din punct de vedere morfologic ci şi din cel antropogeografic. Largile suprafeţe netezite suspendate deasupra văilor adânci au atras din timpuri vechi o populaţiune — fireşte, exclusiv românească — ce a ştiut să se acomodeze condiţiunilor speciale ale locului. Alături de Branul cel cu unsprezece cătune, Poiana Mărului şi Holbavul formează o categorie de aşezări aparte în cuprinsul Ţării Bârsei, aceea eu locuinţe împrăştiate. Fiecare pod, fiecare umăr de deal până în vârful Măgurei Mari, a fost curăţit de pă­dure şi în cuprinsul lui s'a înfiripat una sau mai multe gospo-dărioare, înconjurate de arături şi fâneţe. Numai marginea de Nord şi de Est a platformei, proprietatea Saşilor din Codlea şi Vulcan, a rămas cu pădurea intactă. Mici pâlcuri de pădure mai adă­postesc râpile văilor adânci, cari nu s'ar. putea folosi ca fâneaţă sau păşune. Brâuri verzi de frunziş mai tivesc şi liniile de con­tact a celor două suprafeţe de eroziune, dealungul cărora se înşiră de obiceiu si isvoarele.

- 73 -

Atât Poiana Mărului cât şi Holbavul se compun din câte un mic centru aşezat în vale : ) , cu case aglomerate şi din gos­podăriile împrăştiate pe dealuri. Jn centru se află biserica, pri­măria, şcoala şi nelipsitele cârciumi. Tot aci se află şi locuinţele câtorva chiaburi ai satului. Pe dealuri se află sau simple sălaşuri pentru vite sau gospodării complecte. Acestea din urmă pot

Fig. 5. Isvoarele pârâului Poenii Mărului, cu cumpăna dinspre valea Bârsei. Pe stânga văii, terase etajate. Şoseaua spre Poiana Mărului urmează talpa văii, adâncită cu 100 m. sub nivelul terasei inferioare. In fund Măgura şi Piatra Craiului,

despărţite prin valea Răului (Zârneşti).

consta dintr'un singur corp, în care se află grajdul, un şopron, care poate şi lipsi, şi o odae de locuit. Dacă omul e mai înstărit, îşi face casa aparte. Lângă grajd se aşează căpiţele cu fân. în­stăriţii cari locuesc în centru, au pe dealuri de obiceiu numai sălaşul pentru adăpostitul vitelor, cu o încăpere pentru îngrijitori.

') La Poiana Mărului valea e lărgită în acel loc din cauza confluenţei cu valea Mesei Mari, la Holbav — ca şi la Poiana Mărului — din cauza desvoltării nivelului de 800 m.

— 74 —

Unii au chiar mai multe asemenea sălaşuri. In astfel de cazuri se face un fel de transhumantă în sensul că omul se mută iarna cu vitele dela un sălaş la altul, neputând aduna nutreţul într'un singur loc.

Gospodăriile acestea pe dealuri sunt aşezate la loc cât mai neted şi întrucât e posibil la adăpost. La început erau căutate feţele expuse la soare. Astăzi însă, din cauza îndesirei popula-tiunii, sunt folosite si dosurile. Isvoarele sunt puncte de atracţie, nu fiindcă sunt rare, — pătura groasă de sol de descompunere e îmbibată cu apă, pe pare o păstrează chiar şi pe vreme de secetă mare, — ci mai ales din cauza greutăţii transportului. Cu toate acestea nu li se dă îngrijirea reclamată de importanţa lor, oameni şi vite beau din aceeaş fântâniţă zăgăzuită cu 2 scân-durele.

Casele sunt clădite în centru aproape exclusiv din cără­midă, după model săsesc Pe deal, ele se construesc din bârne, dar se acoperă cu ţiglă. Puţine case se mai văd acoperite cu pae. Atenanţele însă în multe cazuri reprezintă această fază mai veche.

Ocupaţiunea locuitorilor e plugăria şi creşterea vitelor. Arăturile ocupă o suprafaţă respectabilă. Se cultivă grâu, ovăs, secară şi cartofi, mai puţin orz. Recolta e atacată des, sau de secetă, sau de prea multă ploaie şi răceală. O altă primejdie sunt negurile, cari bântue des. Din când în când se obţin totuşi recolte bune, atât cantitativ cât şi calitativ. Curios e faptul că pe Măgură, deci Ia 1200 m., se face adeseori grâu mai bun decât Ia 800 m., din cauză că negurile bântue mai mult prin văi, unde bobul se şistăreşte din cauza lor.

Cu tot asaltul dat de agricultură în aceste locuri, supuse anevoe de plug, nădejdea oamenilor rămâne şi astăzi, ca în vre-mile vechi, creşterea vitelor, oi şi cornute. Odinioară Poenarii erau târlaşi vestiţi. In timpul din urmă numărul oilor a scăzut simţitor, mai ales în urma cunoscutelor şicane la fosta graniţă. Azi puţinele turme cari le-au mai rămas, sunt trimise la văratec în munţii vecini, la isvoarele Bârselor. Vitele mari se bucură de tot mai multă trecere. Rasa indigenă a „brănencelor" — vaci mici de munte, cu coarnele aduse, —- a dispărut şi aici, fiind înlocuită cu corcituri roşii. Laptele se consumă în casă, fie dulce,

— 75 —

fie înăcri t sau în formă de caş. In t impul din u r m ă , a început să se adune de negustori , cari îl desfac la Braşov, ba îl duc chiar p â n ă în Bucureşti . Holbăşenii mai au o ocupaţ iune : sunt singurii furnizori de mangal ai Braşovului . In t impul din urmă unii dintre ei, dela mangal au trecut în minele de cărbuni liasici, ce se scot din povârnişul dinspre Bârsă al platformei.

Fig. 6. O parte din satul şi valea Poiana Mărului.

In general , si tuaţia economică şi culturală a locuitorilor acestui colţ izolat de ţară lasă de dorit. Ea e inferioară celei a Brănenilor , cu cari Poenari i se a seamănă în multe privinţe. P ă ­mântul , în t ins ca număr de jugăre, dar sărac şi greu de muncit , nu mai e de ajuns. Şcoala abia sub imperiul amenzilor drastice a început să fie mai frecventată de copii, cari au de s t răbătut dis tanţe de câte 2—4 ore, adeseori prin zăpadă nebătătorită-Alcoolismul, bolile venerice, guşa, fac adevărate ravagii în sânul popula ţ iune i . 'Ală tur i de câţiva gospodari cuprinşi , cari se s imt bine în mijlocul moşiei lor l ibere, majoritatea! locuitorilor t răesc

— 76 —

o viaţă apăsată de necazuri. Se plâng de greutatea dărilor. Ar trebui ca statul să le aplice un regim de menajare, ţinând seama de eforturile necesare producţiunei într'un sol atât de sărac, pre­cum şi de meritul acestei populaţiuni de a fi împins zona lo­cuită asupra unui ţinut de codru cucerit cu securea. Au nevoe de drumuri, ca să poată circula mai lesne. Au nevoe de îndru­mări pentru o viaţă economică mai productivă, care să le asi­gure un trai mai omenesc. Săraci cum sunt, ei iubesc colţişorul de pământ, unde-şi au căsuţele modeste şi nu vor să se expa-trieze. „Ne-am învăţat aici, cu reanul ăsta, pe ăsta trebue să-1 mâncăm."

Tipograful Popa Petre de G. Bogdan-Duică

In „Quellen zur Geschichte der Stadt Brasso," volumul VIII, 1918, p. 194, se află, în diariul lui Thomas Tartler, un text in­teresant:

„Un popă valah cu numele Petre, aici, în Şchei, fără nici o îndrumare (ohne einige Anweisung) a început să facă o tipografie şi să taie literile în plumb, însă nu în modul obicinuit, ci foarte scurt, deoarece le-a lipit pe o scândură şi aşa a tipărit calendar valah fără ajutorul presei, ci numai cu vălătuc (Rollgold), deşi acesta-i un fel de a tipări anevoios şi întârzietor; totuşi se vede că el este invenţios (inventieus). El cel dintâi a tipărit un calen­dar românesc pe trei coaie şi vinde exemplarul cu 60 den (ari). După aceea a 'nceput să toarne litere, învăţându-1 puţin tipo­graful Michael Helzdorffer dela Seuler, de-aici. A turnat şi litere latineşti, care însă nu sânt destul de accurat-e.u

Acestea s'au făcut în anul 1737. In anul 1739, cronica lui Tartler continuă despre popa Petre aşa:

„Popa valah despre care s'a vorbit ad annum 1737 mense Augusti ratione (despre) tipografia românească a învăţat să toarne şi litere latine in matricis, precum arată aici proba. Nu sunt

— 77 —

prea accurat-e, de-aceea remâne la literele româneşti; altfel, dacă litera ar fi fost mai accurat-&, d. Seuler şi-ar fi primenit toată tipografia sa, prin acest popă." (Pagina 127).

Popa Petre trebuie să fi fost un om isteţ; de-aceea Tartler îl si numeşte „inventios". Fără să aibă vreo instrucţie (An-weisung) dela cineva, el îşi turnă singur literele sale cirilice şi latineşti. Văzându-1 priceput, un culegUor sas (Holzdorffer) îl ajută puţin, dar nu atât cât ar fi trebuit, pentruca popa Petre să ajungă a-i furniza tipografului Seuler materialul ce-i trebuia pentru primenirea tipografiei sale. Atâta reese din cele două notiţe.

* * *

Toate sunt de crezut. Un singur punct trezeşte o îndoială. Anume: Bianu şi Hodoş au înregistrat un calendar în Bi­

bliografia românească veche, la anul 1733. Şi acesta-şi zice cel dintâiu. Deci care-a fost cel dintâiu? Desigur acesta! Atunci Tartler ce va fi văzut? Altă ediţie? Ori Tartler nu-1 va fi cu-

>

noscut pe cel dela 1733 şi de-aceea-i va fi zis, la 1737, altui calendar: întâiul ?

Cel dela 1733 are o notă: „Prin osteneala Dascălului Petcu Soanul dela Braşov".

Petcu Şoanul şi popa Petre sunt două persoane, nu una. Mi se pare, deci, că după Petcu Şoanul a venit tipograful

autodidact Popa Petre, care făcându-şi o tipografie primitivă, a'ncercat un calendar încă necunoscut nouă.

* * Calendari Acum întâiu românesc Alcătuit dupe cel sârbesc etc.

în Braşov 1733, este o expunere a zodiilor: Saturn, Iupiter, Mars, Soarele, Mercur. Spre sfârşit are câteva notiţe prorocitoare:

Pentru seminţe, pentru lăsat de sânge ş. a. Cam aşa va fi făcut şi Popa Petre. . . Eram tare 'napoiaţi.

Şi nu-i rău s'o ştim! Deci dau nişte probe: „Pentru tăiatu părului, ca să crească, iaste bine să se tae

la lună noao".

„Pentru înţărcatul copiilor, la mai, august, noemvrie, ghe-narie sau înaintea plinitului lunei".

„Omul tânăr să nu-şi lase sânge fără de nevoe".

In sfârşit una actuală, de-ale Pascaliei: „De va fi zioa Paştilor moină, scumpete şi uscăciune; iară de va fi zi frumoasă, roditori şi uscat; 10 săptămâni după, de nu va fi verdeaţă, va fi anul neroditori; de va fi flori multe de vişini şi bune, aşa nă­dejde şi pentru vin".

Aşa suna înţelepciunea calendaristică la Braşov, în 1733. In 1737 nu va fi fost nici Popa Petre 'mai luminat decât

Petcu Şoanul. Deşi de cuprinsul scrierii lui Petre nu suntem curioşi, bi­

bliografic ne-ar interesa să vedem ce Tartler de sigur a văzut.

Sibiiu 20 Aprilie 1929.

— 79 —

Cronica externă.

Culisele Genevei de Caius Bardoş i

Geneva, capitala diplomatică a lumii, se poate compara cu un teatru. Pe scena lui se joacă piese generoase, cu un larg suflu umanitar, cu monologuri şi dialoguri patetice, cu gesturi impresionante, cari toate au ceva romantic. Dar în dosul scenei, cu lumini orbitoare şi cu actori grimaţi, sunt culisele. Este o lume ascunsă cu un maşinism complicat şi cu o technică rafi­nată, care pune în mişcare întregul aparat teatral. Pentru cine se interesează mai de-aproape de mecanismul diplomaţiei moderne, nu este lipsit de interes să cunoască aceste culise, aşa cum ele există în realitatea lor intimă.

In prima jumătate a lunii lui Martie, s'au întrunit, în pom­posul Palat al Naţiunilor de pe malurile lacului Leman, patru­sprezece diplomaţi de marcă, pentru a delibera, într'o atmosferă calmă şi solemnă, asupra marilor probleme internaţionale. Acest Consiliu, prin compoziţia lui, are un caracter sincer. El dove­deşte că egalitatea statelor este o iluzie. Aici sunt cinci mari puteri : Anglia, Franţa, Italia, Germania şi Japonia, cari dispun nu numai de cele cinci locuri permanente, ci şi de o influenţă decisivă. Celelalte opt fotolii confortabile, sunt ocupate de dele­gaţii alor opt state „de second ordre," cari participă la lucrările Consiliului după un sistem mixt de rotaţie şi elecţiune, repre­zentând, în realitate, cele 45 de naţiuni, cari nu sunt „mari pu­teri." Iată câteva reminiscenţe vagi, mucegăite, ale congresului dela Viena, ale echilibrului şi ale concertului european.

In schimb, un alt inconvenient, care a dat loc aievea la atâtea controverse, este înlăturat în viaţa diplomatică geneveză. E vorba de dreptul de întâietate. Această încurcătură protocolară pare a fi practic soluţionată pe baza principiului aparent al ega­lităţii între naţiuni mari şi mici. Istoria diplomaţiei ne spune că în titnpuh primului congres diplomatic al lumii, acela care s'a ţinut cu prilejul păcii dela Westfalia, la începutul secolului alXVII-lea,— problema cea mai complicată era tocmai acest „drept

— 80 —

de întâietate" sau „precădere" (droit de preseance), în jurul că­ruia se certau statele mari şi rivale, cum era Franţa, Spania, Anglia şi Germania. Şi atunci a trebuit să se construiască o sală mare, cu patru porţi, pentru ca ambasadorii celor patru mari suverani să poată intra în aceeaş clipă. Astăzi zâmbim, când ne reamintim de acele vremuri, cari se pierd în negura preistorică a diplomaţiei moderne.

Azi se practică un sistem cu mult mai simplu şi mai ex­peditiv: statele sunt clasate în ordinea alfabetică franceză al ini­ţialei lor. Aşa încât primul stat, în această ierarchie, este Albania. Şi nu se mai ceartă nimeni pentru a stabili dreptul de prioritate al ambasadorului Majestăţii Sale creştine a Franţei şi Navarei faţă de ambasadorul Majestăţii Sale catolice a Spaniei şi Cas­tiliei. In secolul fişelor şi al taylorismului nu este timp de pierdu* cu formalităţi perimate. Tradiţionalul privilegiu al ambasadorului de a avea o trăsură cu şase cai şi de a sta cu capul acoperit în faţa suveranului, pe lângă care era acreditat, — privilegii care lipseau unui simplu ministru plenipotenţiar, — se mai citează numai cu titlu de curiositate istorică. Azi ambasadori si miniştri se urcă în aceiaşi limuzine somptuoase de o sută cai putere şi îşi lasă jobenurile în antişambră.

Iată un punct câştigat în evoluţia diplomaţiei. Dar asta încă nu înseamnă că un ambasador al Majestăţii Sale britanice este egal cu un ministru rezident al Albaniei. Egalitatea rămâne, deci, numai aparentă.

Există o serie de probleme complicate, cari se înfăţişează pe scena Genevei cu un aspect trandafiriu. In realitate, aceste probleme încearcă să deruteze atenţiunea opiniei publice dela realităţile crude, dela ciocnirea intereselor şi ambiţiilor între ma­rile puteri, cari tind să atragă, în zona lor de influenţă, forţele risipite, dar viguroase, ale statelor mai mici.

De prezent sunt patru mari probleme, de o întindere uni­versală, cari se pot observa în dosul culiselor dela Geneva. Ele ciocănesc lugubru la leagănul fragil al misticismului pacifist, ameninţând să-1 transforme într'un sicriu.

Prima este expansiunea italiană. Ori cât ar încerca să o mascheze politicianii mari şi bine intenţionaţi, nimeni nu poate contesta acuitatea acestei probleme. Italia are o suprapopulaţie

— 81 —

anuală de un sfert de milion. Ducele a oprit emigrarea în Ame­rica şi alte ţări îndepărtate. Noua politică demografică a fascis­mului tinde să plaseze pe toţi Italienii aproape de Patrie. Ve­chiul vis al imperialismului cezarian, de-a transforma Medite-ranea într'un lac roman, îşi recapătă actualitatea. In sudul Franţei s'au infiltrat mii de Italieni, cari au început să cumpere pământuri. De altă parte, în Tunisia sunt mai mulţi Italieni decât Francezi, încă în 1881, când Franţa a cucerit protectoratul Tunisiei, Italia s'a supărat. In anul următor ea a intrat în Tripla Alianţă, alături de Germania şi Austro-Ungaria. Războiul mondial se pare că nu a şters încă toate urmele unei vechi supărări, care se complică atât din cauza suprapopulării peninsulei italice, cât şi din cauza catastrofalei scăderi a natalităţii franceze. Aşa încât relaţiunile între Franţa şi Italia nu sunt decât la aparenţă cordiale. In rea­litate, ele lasă mult de dorit. Franţa, cu simţul ei subtil de pre­vedere, protejează Iugoslavia, pentru a avea un aliat în coastele Italiei. Italia încearcă să contracareze acest joc abil. In primul rând şi-a lărgit zona de influenţă în Albania, un quasi-protec-torat italian, care-i poate servi, la un moment dat, drept teritoriu de debarcare pentru a arunca trupe în spatele Jugoslaviei. In al doilea rând, exploatează romantismul pueril al politicii maghiare, impingându-o să ceară revizuirea tratatelor de pace, care ar putea produce o modificare a statutului colonial în favoarea Italiei. Ea speră să mai aibă în Ungaria încă un ajutor în spatele Jugo­slaviei, aliata naturală a Franţei, care-si teme coasta dalmatică de lăcomia italiană.

A doua mare problemă este aceea a frontierelor orientale ale Poloniei. Polonia are o populaţie considerabilă de 30 milioane de locuitori. Insă ea nu dispune de un acces natural la mare. Congresul dela Versailles a încercat o soluţie diplomatică expe-peditivă, dar complicată. A creat coridorul dela Dantzig. Acesta taie în două Polonia orientală, izolându-o de Reich. Iată un lucru care nu convine deloc politicei germane. Iar Franţa, cu toate că şi-a ameliorat mult relaţiunile cu Germania, mai ales după acordul economic al otelului, nu s'a îmbrăţişat cu vecina ei decât teatral la Lugano. Reparaţiunile, evacuarea Renaniei şi chiar chestiunea alsaciană sunt probleme dificile, care nu favo­rizează o prietenie sinceră franco-germană. De aceea Quai

— 82 —

d'Orsay-ul caută o aliată naturală în Polonia. Acest lucru este jenant pentru germani. La rândul lor, aceştia caută, să câştige statele baltice. Diferendul polono-lituanian în privinţa Vilnei nu pare a fi strein de politica din Wilhelmstrasse.

A treia problemă complicată este aceea a rivalităţii navale anglo-americane. Anglia stăpâneşte azi aproape toate mările lumii. Cu o tenacitate de fier si cu un simt calculator al realităţilor

J 9 i

politice, economice şi diplomatice, Albionul a ajuns să cucerească cel mai imens imperiu, pe care 1-a cunoscut istoria universală. El dispune de 500 milioane locuitori, adecă o treime din popu­laţia pământului. Cu o admirabilă intuiţie de organizator, En­glezul ştie să se adapteze la toate împrejurările, având oroare de formule teoretice. Guvernatorul militar din Gibraltar are încă şi azi puteri suverane, ca în timpul absolutismului feodal. El acumulează, în mâna sa, puterile legislative, executive şi jude­cătoreşti. In acelaş timp însă alte teritorii ale imperiului britanic au obţinut privilegii, cari se pot compara cu o independenţă aproape integrală. Astfel Canada are un ambasador chiar la Londra, metropola imperiului. De altă parte însă în America s'au acu­mulat imense bogăţii. Înarmările navale ale Americei au crescut cu o rapiditate vertiginoasă. Ea are o sete nepotolită de a cu­ceri noi debuşeuri pentru o industrie supraraţionalizată. Deci are dorinţa de a se ridica la rangul de stăpână asupra Oceanelor. Toate aceste elemente au dat naştere si nutresc creşterea unei fireşti rivalităţi maritime cu Anglia Aceasta vrea să-şi apere, din răsputeri, situaţiunea câştigată. De aceia încă din 1904, ea a în­cercat o apropiere de Japonia, o naţiune viguroasă şi tenace. In acelaş timp însă America se ţine departe de concertul pacific al Genevei. Refugiată sub mantia comodă a doctrinei lui Monroe', ea protestează că nu se amestecă în treburi, cari se petrec în afară de America. In realitate pare însă a avea o neîncredere fricoasă faţă de machiavelismul diplomatic european, care i-ar putea întinde o cursă neplăcută pentru calculele ei imperialiste Şi astfel, marea instituţiune dela Geneva, creată de Wilson, se vede lipsită chiar de sprijinul patriei creatorului ei. Iar Pactul Kellog nu este decât un simplu bluff electoral pacifist care a fost bun să-1 aleagă pe Hoover, dar care nu o angajează cu nimic. Este un simplu sărut platonic după cum îl caracterisa un spi­ritual senator francez.

— 83 —

In fine a patra din problemele mari internaţionale este aşa numita luptă între cele două Americi. America anglo-saxonă are o situaţiune economică strălucită şi o putere politică, diplo­matică, militară şi navală în plină creştere. Cu un instinct rece de calculator al afacerilor, ea încearcă să-şi întindă hegemonia asupra Americei Latine, America Centrală şi America de Sud franceză, un teritoriu imens, divizat în state miniscule, asupra cărora puternicele republici ale Braziliei şi Argentiniei stăpânesc protector. înrudite prin sângele comun, crescute din trunchiul viguros al rasei latine, legate prin religia comună a catolicis­mului şi prin amintirile sacre ale luptelor de independenţă, na­ţiunile Americei Latine încearcă să pună o rezistenţă puternică împotriva infiltrării bancare, industriale şi chiar politice ale Ame­ricei de Nord. Spiritualitatea intelectuală a Americei Latine vrea, cu orice preţ, să-şi menţină independenţa ei istorică, apărându-se la nevoie cu orice mijloc împotriva egoismului rigid american. Iar conferinţele panamericane nu sunt decât nişte diguri artifi­ciale, pe cari un torent războinic le-ar putea rupe cu uşurinţă.

lată dar cele patru mari probleme ale politicei internaţionale, — anume expansiunea italiană, frontiera orientală a Poloniei, rivalitatea anglo-americană şi lupta celor două Americi, — cari de­mască interese contradictorii si ameninţătoare, ascunse în dosul culiselor dela Geneva.

Dar cu aceasta încă nu am epuizat toate izvoarele unor eventuale complicatiuni internaţionale.

In primul rând vine chestiunea „Anschluss"-ului Austriei. Cu tot riscul de a se degrada dintr'un stat independent la rangul unei provincii ameninţate cu prusificare, cum e Bavaria, - - Austria nu încetează să dorească o alipire de Germania. Astfel crede că va putea scăpa de imensul număr de funcţionari, cari au rămas pe drumuri după descompunerea fostei Monarchii. Şi în acelaş timp crede că va găsi debuşeu apropiat şi ieftin pentru industria ei desproporţionată cu mijloacele ei de consumaţie şi export. Această acţiune nelinişteşte atât pe Cehoslovaci cât şi pe Italieni. Şi, oricât de bizar ar părea fenomenul, în această alianţă contra creşterii puterii germane întră, în mod natural, şi Franţa alături de Italia şi Cehoslovacia.

In al doilea rând vin agitaţiunile revizioniste ale Ungariei. Ungaria, pentru a comprima pretenţiunile fireşti ale masselor, cari

— 84 —

cer înlocuirea sistemului feodal al dominaţiunei magnate şi cle­ricale cu o democraţie agrară şi cu o libertate parlamentară, şan­tajează şi exportează mirajul unei restaurări a Ungariei de odi­nioară. Aici însă alianţa solidă, bazată pe aceleaşi amintiri gro­zave ale vremurilor trăite sub dominaţia maghiară şi pe acelaş interes comun de a-şi apăra libertatea scump cucerită, — care este Mica Antantă, — va îi totdeauna o forţă impunătoare de cincizeci milioane, conştie de datoria ei.

In al treilea rând vine pericolul sovietic. Împinsă de dorul revoluţiei planetare, care nu e altceva decât o readaptare a im­perialismului moscovit, cu nostalgia Constantinopolului şi cu visul stăpânirei panslave, Rusia sovietică înarmează şi ameninţă, întâi recurge la intrigi. Tentativa de slăbire a alianţei polono-române, prin abilul joc al aderării anticipate la Pactul Kellog, a eşuat lamentabil. Atunci s'a văzut silită să semneze Protocolul Litwinoff, a cărui valoare rămâne pur platonică, iar eficacitatea lui e legată mai mult de sleirea forţelor economice ale Rusiei.

In fine în al patrulea rând vine revoluţia afgană. Afganistanul a oscilat totdeauna între politica vecinilor săi: Englezii şi Ruşii. Acum o sută de ani Englezii au provocat o revoluţie în Afga­nistan. Acum Afganistanul este iarăşi în prada unor turburări suspecte, cari par a intrece cadrul strâmt al unui stat asiatic, în­setat de progres şi independenţă, câmp de acţiune a numeroa­selor ambiţii de parveniţi. Cabinetul Majestâţii Sale britanice ştie că are o mare datorie: apărarea Indiilor. De aceea a luptat şi luptă contra oricărei avansări ruseşti şi chiar contra unei mo­dernizări, ce poate deveni periculoasă.

Iată dar cele patru probleme, — Anschlussul, revizionismul maghiar, pericolul sovietic şi revoluţia afgană, cari deşi mai puţin importante, la aparenţă, decât primele patru, — prezintă totuşi un pericol acut pentru pacea lumii.

Concluzia, ce se degajează logic din aceste constatări, ne arată că situatiunea internaţională nu este tocmai atât de albastră cum se vede pe malurile lacului dela Geneva. Rivalitatea econo­mică şi politică între statele mari persistă. Iar statele mici, cari ascultă cu o adorabilă naivitate, glasul de sirenă al marilor pacifişti sunt exploatate la remorca unor interese oculte. Naşterea, creşterea şi dispariţia micilor state e adeseori legată de aceste interese.

— 85 —

Desigur că aceste constatări nu sunt tocmai optimiste. Ele sunt poate chiar exagerate. Dar ele au totuşi un sâmbure de adevăr. Orice realist al politicei internaţionale le vede şi le simte.

Insă, din cauza lor, situaţiunea încă nu este desperată. Pacea, fecundă şi binecuvântată, are un aliat puternic în

epuizarea fizică şi nervoasă a lumii. Nimeni nu e dornic de război. Rănile războiului mondial abia s'au cicatrizat.

Şi-apoi să luăm un exemplu din istorie. Dela războaiele napoleoniene până la cataclismul universal din 1914 s'a scurs un veac de pace. Micile războaie şi expediţii neînsemnate, cari s'au scurs în acest secol, nu contează.

Sfânta Alianţă a lui Alexandru I era ea însăşi o încercare mistică de pacificare universală. Şi a isbutit să menţină pacea lumii timp îndelungat. Ultimele ei licăriri se pot recunoaşte în congresele dela Haga din 1898 şi 1907.

A venit însă războiul mondial care a distrus misticismul pacifist.

Pe ruinile sale sângeroase şi fumegătoare s'a constituit L'ga Naţiunilor. Urmaşul lui Alexandru I a fost Wilson. Va avea oare şi el soartea antecesorului său? Nimeni nu poate ghici în viitor.

In orice caz, Societatea Naţiunilor existe de zece ani. Ea încearcă să găsească soluţia păcii definitive. Problemă grea şi încurcată. Insă la Geneva se şi munceşte, pe lângă că se vorbeşte.

In primul rând Geneva este o şcoală de educaţiune a spi­ritului internaţional, născut în bubuitul tunurilor dela Verdun, Piave, Przemizl, Sabatz si Mărăsesti.

Ideia de interdependenţă economică şi culturală între na­ţiunile civilizate, setea unei armonii universale, încercarea de a găsi cauzele profunde ale fenomenelor războinice au început să încolţească.

y

Iar în conştiinţa naţiunilor începe să se contureze tot mai clară convingerea că statele au nu numai drepturi suverane de a dispune de soartea lor cum bine le place, — ci şi obligaţiuni, corespunzătoare acestor drepturi, anume de a servi interesul ge­neral al progresului uman şi universal, din care, în ultima analiză, tot statul evoluat profită.

Democraţia politică a început să-şi exercite influenţa şi în domeniul internaţional. Ideia de suveranitate absolută şi nelimi-

— 86 —

tată era un fenomen firesc în timpul epocii absolutiste. Pe atunci suveranul de drept divin era atotputernic în stat, atât în admi­nistraţia internă, cât si în relatiunile externe.

Azi suveranul este redus Ia un rol mai mult decorativ. Cetăţenii au câştigat o mulţime de drepturi umane şi con­

stituţionale. Dar ei si-au asumat, în acelas timp, fată de stat o serie de obligaţiuni precise.

Tot astfel statul, în marea societate a popoarelor, are nu numai drepturi sfinte şi intangibile, ci şi obligaţiuni, în faţa că­rora trebue să se închine convins că folosul este al său şi că serveşte ideia democratică în înţelesul ei cel mai ideal şi cel mai moral.

Iată rodul viitor al pedagogiei pacifiste din Geneva. Pentrucă una din obligaţiunile principale ale statelor este solidaritatea in­ternaţională şi cooperaţiunea pacifică.

In al doilea rând, Geneva este un laborator de experienţe economice. Construcţia lui este însă de dată foarte recentă. Căci Geneva a trecut prin mai multe etape de evoluţie. Până acum s'a ţinut mai mult de romantismul poetic. Acum însă a început să devină mai realistă. Cu toate că în adunările anuale nu se opun complicaţiunilor internaţionale decât aceleaşi fraze stereo-tipe şi bombastice, — totuşi organismul economic, ieşit din con­gresul economic din 1927, pare a fi descoperit calea cea mai utilă pentru întărirea păcii: căutarea soluţiunilor practice pentru marile probleme economice, din cari se nasc atâtea ciocniri sân­geroase de interese contradictorii.

Geneva este deci o şcoală a spiritului internaţional şi un laborator al interdependenţei economice.

Dar Geneva mai are încă un avantaj, care nu trebuie trecut cu vederea.

Anume Geneva este un loc permanent de întâlnire a ma­rilor diplomaţi.

înainte de războiul mondial, când se întâlneau doi miniştri de externe, în cine ştie ce staţiune balneară pierdută, toată presa tresărea agitată şi opinia publică se alarma nervos.

Azi, la Geneva, miniştrii de externe se întâlnesc liniştit şi fără zarvă. Ei vin secondaţi de experţi technici.

- 87 —

In atmosfera simpatică a Hotelului Bergues sau Beau-Rivage, între o cafea neagră şi un păhărel de lichior, după o masă co­pioasă, discută liber litigii complicate, pun la cale alianţe şi convenţii, semnează tratate comerciale şi technice. Iar prin fumul albastru al unei havane savuroase feţele marilor diplomaţi par mai senine, mai conciliante, mai optimiste.

Iată dar că din culisele Genevei poţi să observi nu numai mari şi arzătoare complicaţiuni internaţionale, ci şi o încercare, la aparenţă cel puţin, sinceră şi, în orice caz, reală de-a găsi soluţiuni onorabile şi utile pentru interesele naţionale contradic­torii supuse unui ideal pacifist, care este universal dorit şi im­perios necesar.

— 88 —

Scrisori vechi comunicate de Ax. Banciu

Scrisorile pe care le vom publica la acest loc, în mai multe numere ale revistei, se găsesc în preţioasa arhivă familiară a d-lui Aurel A. Mureşianu şi toate sunt adresate lui Jacob Mu-reşianu, redactorul de pe atunci al Foaei pentru minte, inimă şi literatură şi al Gazetei Transilvaniei.

Covârşitoarea lor majoritate sunt scrise cu alfabetul vechiu (cirilic).

Pentru uşurarea cetirii lor le-am transcris cu ortografia de azi, păstrând totuşi intacte unele forme mai caracteristice.

La anumiţi autori voiu da câte o scrisoare cu ortografia originalului.

Credem de prisos să mai insistăm asupra importanţei ace­stor fel de scrisori. Ca scrisori particulare, ele adeseori desvălesc sentimente, planuri, sbuciumări, obiective, precizări de fapte şi împrejurări, caracterizări de oameni etc, care, turnate în plumbul presei, ar fi îmbrăcat, din atâtea şi atâtea consideraţiuni, altă formă, uneori denaturând chiar adevărul sau, în cazul cel mai bun, retăcându-1.

Nu arareori se desprinde din aceste pagini de scrisori în­gălbenite câte-o rachetă, care luminează brusc puncte întune-necate, nelămurite sau greşit înfăţişate de istoriografi.

începem cu trei scrisori ale lui Vincenţiu Babeşiu, preşe­dintele de mai târziu al partidului naţional, pe atunci „c. r. se­cretar aulic la suprema curte de judeţ şi casaţiune" din Viena, cum iscăleşte însuşi.

i y

Lipseşte data.

Stimatisime d-le Redactor. Am aflat că va fi mai bine, ca Gazeta noastră să se in-

foarme despre cele ce se întâmplă în consiliul imperiale — dea-dreptul prin noi, decât prin străini; şi pentru aceea, deşi copleşit cu ocupăciuni oficiali ca nici când până acum, apucai totuşi a-Ţi însemna momentele cele mai interesante din şedinţele de până acum.

— 89 —

Am adaus un ce alta, pentrucă oamenii noştri vor a fi tă-mâiaţi şi, dacă vom a face ceva sporiu cu ei, caută să le facem plăcerile. In cazul prezinte cred că nu va fi publicăciunea fără folos comun, şi pentru aceea n'avui cuvânt a refuza dorinţa respectivă.

Săptămâna trecută E. S. Şiaguna era să se prindă în cursa Magiarilor, dar s'a speriat de resistinţa ce află atât la Mocioni, cât şi la mine şi la alţii; apoi mai ajunse şi Gazeta cu articulul meu, ce-1 cură binişor. E lucrul lung şi prea delicat, dar l-am luat ad notam!

Depeşa D-tale m'a aflat afară la ţeară, Perchtoldsdorf, unde mi-e familia peste vară şi unde petrec şi eu câte o zi pe săp­tămână, când pot scăpa de cancelarie. Eu în depeşa mea price­pusem nu articolul meu, ci epistola lui Mocioni, prin carea-Ţi trămise 100 fl. Aceasta doriam c a s ă se publice, că doară va mai îndemna şi pe alţii la asemene.

Broşura noastră în a doua ediţiune e mai coreasă şi trece de minune.

In zilele trecute contele Hartig, bătrânul, unul din cei mai maturi politeci, într'o adunare se pronunţă pentru principiile din opul nostru. Iar Magiarii se prepar a răspunde cu un pamflet ce vor a tipări afară în Germania. Vom vedea!

Ieri percepui din Pesta un opşor magiar întătulat „Magyar elem" = Elementul magiar, dela statisticul Fenyes. Vorbeşte de Români cu tot respectul, ne numeşte tot fraţii Români şi naţiune frăţească, dar almintre e plină de falsităţi (7 milioane de Ma-giari!) îmi pare rău că n'am timp pentru o recensiune.

Tot lipsa timpului mă împiedecă a români cărticica noastră, ma că din toate părţile doresc şi pretind aceasta.

Mocioni e de părerea ca să facem iarăşi broşura aice, mai cu seamă pentru mai mare lăţire, dar eu voiu griji ca cele mai interesante părţi mai nante să se publice prin foaia D-tale.

Pe Petrino nu-1 putem face să proteste în contra împre­unării Bucovinei cu Galiţia, omul e amăgit de Leşi ; dar Mocioni şi Şiaguna îşi vor face detorinţa.

Mocioni îmi promise că va să înduplece pe bătrânul Sina, ca să mai facă şi el ceva, — cu punga — pentru Români. — Mocioni îmi mai promise că în curând se va pune în capul

— 90 —

unei întreprinderi naţionali, anume pentru înfiinţarea unui fond de stipendii — cu una subscripţiune de zece mii şi va îndu­pleca şi pe alţii. Dar acum ne e plin capul de câte toate altele.

După ştirile mai nouă, sudo-slavii ar fi plecaţi a sprijini mişcările Magiarilor, spre a aduce pe Austria în mai mare con-fuziune şi perplesitate. Noi, cred că ar fi bine să ne ţinem pe cât se poate, neutrali, până ceriul va aduce momentul ca să ne putem pronunţa în propria noastră favoare.

Tinerimea noastră e bine însufleţită, de minune ! Lui Mocioni Magiarii de repeţite ori îi ameninţară cu asa-

sinatu. Vezi ticăloşia fraţilor noştri! Al D-tale y t y

Sincer stimator

(ss) Babeşia

Viena în 30/18 Aug. 1860.

Stimatisime D-le Redactor!

In privinţa broşurei ce D-sea D-l Senatore imperiale de Mocioni cu posta de ieri v'a expeditat, în conţelegere cu dânsul am onoare a-Ţi trimite aici •/• un articul ce cred că-1 vei încuviinţa ca demn de publicare în Gazeta.

Tot de odată aflu de lipsă, pentru propria D-tale notiţă a-Ţi descoperi, cumcă acei op, pre care D-sea de Mocioni în publicitate îl reprezintă, e eschisiva mea lucrare, şi D-sea n'are alt merit, decât a fi esmis şi moiat unele espresiuni şi idei pri­mitive; — ce zic, ba mai are încă unul, şi acela e principale, că adecă printrânsul se engaje cu tot-din-a-dinsul pentru inte­resele noastre naţiunali; şi această momentoasă împrejurare fu motivul cel mai decisiv, de eu, desi mai orb de vedere, si cu

y y , > ,

cele oficiali peste toată închipuirea copleşit, mă mai supuseiu şi acestui lucru atât de greu şi delicat. — Eu la început l-am fost scris în formă de „Studii asupra întrebăciunei limbelor şi naţiunalităţilor în Austria", cevaşi mai lung, pentru uzul său privat, (căci omul n'avea nici ideie despre trebele noastre), — şi pentru poporul nostru socoteam a face un extras; dar dânsul,

— 91 —

D-l Senatore, mă făcu a-i da forma şi cuprinsul prezinte şi a i-1 acomoda de Program.

Dânsul îl prezentă în persoană pela miniştri, jurnalişti etc, ca al său, şi acum doreşte să se tipărească şi româneşte.

Deci, din această din urmă cauză Te rog să precugeţi şi să-mi descoperi —- poate într'o notă — ce socoti D-ta: dacă s'ar putea şi ar fi cu cale, ca să se tipărească într'o „Foaia pentru minte etc." ale cărei spese D-l Senatore imperiale a promis că va porta, — seau într'o broşură separată? şi deacă broşura s'ar potea să se trămită cu Gazeia D-Tale pela toţi abonenţii — se'n-ţelege că gratis?

Unele gazete de aici (anume „Ostdeutsche Post") se prin­seseră că vor face o recensiune în favoarea noastră. Vom vedea mâne-poimâne.

S'a trămis şi jurnalisticei din Germania şi aice se vinde de ieri în mare număr, prin toate librăriile şi până acum toţi câţi o cetiră, fură prea surprinşi, fiindcă din aste puncte de vedere n'au mai văzut desbătută această temă.

Deacă timpul şi împrejurările îmi vor ierta, cât de curând îţi voi scrie un articul despre propuseciunile păţitelor*) în Se­natul imperiale; dar cu ocaziunea aceasta nu pot a trece cu ve­derea, că Dl de Mocioni, cum şi gazetele de azi şi „Pressa" de ieri ne spun, s'a unit cu majoritatea în principiu, in tese, dar cu o rezervă în privinţa naţiunalităţilor. Sensul acestei nime nu-1 ştia, eu însumi azi mă ocup cu precizarea aceluia, după care dânsul va pretinde ca tutor acelor reforme şi instituţiuni liberali, la cari minoritatea aspiră, să se dea formă şi espresiune naţiunale, adecă: toate doritele reprezentaţiuni, ale comunelor, cercurilor, districtelor, provinciilor, precum şi cea a centrului imperiale — să se compună după proporţiunea naţiunilor respective, cu strânsa obserbare a intereselor natiunali.

De aceasta descoperire ar fi bine a Te folosi şi pentru pu­blicitate şi ne-ai face plăcut serbiţiu **), deacă tot de-odată ne-ai descoperi şi părerile de pe acolo.

*) p r o b a b i l : partidelor.

**) serviciu.

— 92 —

Cu toată adânca stimă şi cu salute frăţească cătră toţi cei adevăraţi ai noştri, remânând al Domniei Tele

sincer serv şi amic

(ss) N. Babeşiu c. r. secretar aulic la suprema

curte de judeţ şi casaţiune.

Viena în 13/25 Optomvre 1860.

Mult stimate Domnule!

Amăsurat cu însărcinarea luată dela Domnia Sea Domnul senatore imperiale de Mocioni şi cu promisiunea ce-Ţi făcusem, am onoare a-Ti porni azi două sute de exemplare din ediţiunea română a opului nostru întitulat: „Cauza limbelor şl naţiunalită-ţilor în Austria."

Deşi la acest op, atât în ediţiunea germană cât şi ceasta română, se puseră şi ostenelele şi spesele fără cât mai poţin interes personale, curat numai în folosul cauzei naţiunali, totuşi — în conţelegere cu suslăudatul Domn — aflu cu cale a-Ţi descoperi, cumcă mi s'ar părea ca un lucru de îndoit merit, deacă Domnia Tea din suma de exemplare ce-Ţi destinarăm, o parte ai binevoi a vinde în folosul fondului Gazetei; si asa se 'ntelege de sine, că toţi Domnii căror se trămit exemplare în număr mai însemnat, ar face prea bine, deacă câteva ar împărţi pe bani şi sumele încasate le-ar destina, după libera lor alegere, spre sco­puri naţiunali. Aci însă aflu de lipsă a observa, cumcă — deşi din ediţiunea germană librăriile vând esemplariul cu câte 40 cruceri noi, şi deşi ediţiunea noastră cuprinde cu o coală tipă­rită mai mult ca cea germană, — totuşi dorinţa Domniei Sale Domnului de Mocioni ar fi, ca ediţiunea noastră să nu fie m a ' scumpă ca cea germană.

Încât pentru tendenţa acestui op al nostru, — astăzi, după emanarea Diplomei împărăteşti din 20 Optomvre a. c, nu pot a nu observa aici, că eu sum de părerea, cumcă — deşi aceea în partea politicei sale momentane şi formali se altera prea mult, dar în cea finale şi strâns naţiunale acum, ca mai înainte, ră-

— 93 —

mase tot aceea, cu totul intaptă. Deci chiar pentru aceasta aş recomanda tuturor bărbaţilor noştri să se ocupe cu politeca ca în judecata şi corolariile lor numai în ceasta din urmă privinţă carea — precum de sine se 'nţelege, unica e şi poate fi esenţa nestrămutaveră a politicei noastre naţiunali pentru totdeuna, — să se ţină de noi cu toată rigorositatea.

Peste tot, eu momentul politec, cest de faţă, caută să-1 dechiar de unul din cele mai grele, mai încărcate de dubietăţi şi pericole pentru noi; şi chiar din această cauză aş ruga pe toţi politecii noştri cu tot de-adinsul, ca deocamdată să fie precât se poate de rezervaţi şi se caute cu orice preţ a se 'nţelege mai întâi între sine deplin, până să iese cu părerile lor în public !

In fine mai am încă o plăcută însărcinare din partea Dom­niei Sale Domnului preside al judeţului comitatense din Arad Simeone Popoviciu, adecă

1) a-Ţi trămite din partea Domniei Sale aici alăturaţii cinci zeci florini pentru fondul „Gazetei Transilvaniei" ;

2) a înştiinţa prin calea foilor Domniei Tale pe respectivii Domni, ce administra coleptele stipendiarii în Temişoara, ca să însemne şi pe prea lăudatul domn preside între contribuitori cu o sumă de şasezeci florini pe an, care sumă Domnia Sea o va răspunde cu interesele şese percentuali dela un capital de 1000 fl. până atunci, până când împrejurările vor face de lipsă răs­punderea capitalului însuşi.

Cu acestea multămind Domniei Sale Domnului amic al meu S. P. aici în faţa lumei române, atât pentru aceste generoase contribuţiuni naţiunali cât şi pentru sumele împărţite de curând la unii tineri români, lipsiţi de mijloacele subsistenţei, şi pentru energica sprijinire a cauzei noastre peste tot, — rămân al Dom­niei Tale cu toată adânca stimă

V. B.

P. S.

Stimatisime !

Epistola de mai sus cred că ai potea-o publica. (Urmează câteva propoziţiuni privitoare la abonament şi la

distribuirea câtorva broşuri din cele trimise lui Bariţiu, Popazu şi Munteanu „cu multe sincere complimente din parte-mi").

— 94 —

Apoi continuă : Dincolo în Principate încă voiu trămite vreo 100 de exem­

plare şi voiu pofti foile din Bucureşti şi Ieşi, că să'nceapă odată cu toate a se interesa de noi şi cauza noastră naţiunali.

Noutăţi pe aici n'avem decât cele de prin gazete, ba ieri se răsdândise la bursă vorba, cumcă imperatorul nostru ar fi şi părăsit Varşovia — fireşte fără rezultat mulţumitor. Toată lu­mea crede, că n'o să se aleagă din toată comedia nemic !

De câteva zile petrece între noi Hormuzaki, al treile dintre fraţi, adică Georgiu. Am ţinut cu el o consultare prea adâncă, dar e greu a se decide curat! — Şi el e plecat a crede că pentru Austria nu e scăpare şi aşadară că ar fi păcat a ne mai lega de o cauză un interes, ce el singur se părăseşte ! ,— Sta­tutul pentru Ştiria, ce ieri se publică, e menit a înstrăina şi pe cei până acum neînstrăinaţi! — Adio !

(ss) Babeşiu

— 95 —

Dela „Astra" Raport general pe 1928—29. Tip. A. Mureşianu, Braşov, 1929.

Din amănunţita dare de seamă citită în Dumineca de Florii a acestui an, extragem câteva date greu de întâlnit în alte ra­poarte similare.

Despărţământul „Astrei" Braşov are 584 de membri, dintre cari 175 pe viaţă. A reorganizat — în trei ani numai — toate Despărţămintele din judeţ, precum şi 14 Cercuri culturale. In cadrul serbărilor organizate de acestea, s'au ţinut 28 de confe­rinţe; în Braşov, un ciclu de 10 conferinţe au tratat chestiuni în legătură cu trecutul oraşului şi al „Ţării Bârsei." S'au împărţit, la sate, 108.309 Lei, fie în bani, fie — mai ales — în cărţi şi broşuri, înzestrându-le cu o mică bibliotecă de bază, completată an de an cu volume nouă. Altor societăţi Astra le-a dat subvenţiuni si ajutoare în sumă de 179.620 în 1928—29 si 30.000 în 1927.

Biblioteca numără azi cea 10—12.000 volume. O secţie a revistelor şi ziarelor e bine începută. Secţia manuscriselor pro­mite rarităţi. Consiliul judeţean, la cererea comitetului, a aprobat cedarea casei din B-dul Regele Ferdinand 14 (fostă casa Baiu-lescu) pe timp de zece ani, pe seama Astrei. Biblioteca va avea, deci, un local potrivit. Consiliul judeţean a făcut un act mare, pentru o faptă Ia fel.

Muzeal are câteva lucruri de preţ. Şi colecţia se va îmbo­găţi ; Braşovul ascunde prin podurile lui un întreg muzeu.

Cinematograful, administrat de un consiliu de administraţie neplătit, format din câţi-va membrii ai comitetului, dă rezultate bune. Deşi starea lui, la preluare, a necesitat reparaţiuni şi in-vestiţiuni de peste două milioane, beneficiul bilanţ la 31 Dec. 1928 însemnează 1.306.793. Asta însemnează gospodărire.

Sala a fost pusă in mod gratuit la dispoziţia a peste 20 de societăţi, institutiuni de cultură etc.

Averea „Astrei" Braşov, Raportul de cassă o cifrează la 2.298.23071. Fireşte aici intră şi sumele plasate în investiţiuni.

Am dat mai mult cifre. Cu ajutorul lor Asociaţia de aici va putea realiza: la sate o propagandă culturală sistematică şi

— 96 —

cât mai intensă; in oras, două institutiuni: Biblioteca si Muzeul, ambele putând fi ridicate la înălţimi nebănuite.

Şi nu e rău să se ştie : în 1926 Despărţământul n'avea nimic. Azi e citat la loc de frunte.

In încheere, raportul nu promite nimic pentru viitor. E mai bine asa.

Şezătoarea Soc. scriitorilor români (24 Aprilie 1929).

S'a ţinut în sala cinematografului „Astra". D-l Cincinat Pavelescu deschide şezătoarea şi tot D-sa o încheie: spirit ascuţit şi umor sănătos în toate epigramele spuse. D-l Caton Theodorian citeşte o impresionantă povestire cu subiect luat din zile grele (1918). D-l George Gregorian recitează trei din poeziile D-sale, atât de bine scrise. Sala le ştiu aprecia. Mult aplaudate au fost schiţele citite de scriitorul din cercul „Sburătorului", D-l Gh. Brăescu: „Trei elemente", „Credinţă" şi „Necazuri", fragmente din viaţă cu fond trist, înfăţişate în formă spirituală.

D-l Ion Minulescu a citit: „Vizită nocturnă", „Echinox de toamnă", „In oraşu 'n care plouă" şi „Va f i . . ." In toate, aceeaşi muzicalitate care farmecă, mai ales când versurile sunt spuse de autor.

S'a mai citit, la începutul şezătorii, versuri de D-nii Ioan Al. Bran-Lemeny şi Mihail Munteanu.

Sala, plină ca niciodată. Reuşită deplină. Doar o observaţie: afişele anunţau şi pe alţi scriitori cari nu au venit. Publicul îi aştepta şi pe aceia. S. S. R. ar putea fi mai prevăzătoare; publicul nu e bine să fie înşelat în aşteptările lui.

I. C.