%2*'$1,$revistabogdania.ro/pdf/Revista-Bogdania-nr-15-16-sept-oct-2015.pdf · IUBIREA ne-a ridicat...

BOGDANIA Revistă de creaţie şi cultură

Anul III / Nr. 15-16, septembrie-octombrie 2015

REVISTA BOGDANIA – Revistă de creaţie şi

cultură fondată şi editată de Asociaţia Cultural-

Umanitară Bogdania din Focşani. Este membră a

Asociaţiei Publicaţiilor Literare şi Editurilor din

România.

REDACŢIA

Redactor şef: Ionel MARIN

Editori seniori: Nicolae Vasile; Lucian Gruia

Redactori: Michaela Al. Orescu, Livia Ciupercă,

Ilarion Boca, Năstase Marin, Nicolae Octavian

Lupu, Victor Rotaru, Ion Ionescu Bucovu, Geo

Călugăru, Adrian Nicolae Popescu.

Redactori diaspora: Dumitru Buhai (SUA);

Mihai Marin (Spania)

Secretar de redacţie: Bogdan Florea

Membri de onoare: - Acad. VALERIU D.

COTEA, membru titular al Academiei Române;

Prof. CRISTIAN PETRU BĂLAN (SUA),

membru titular USR şi al Academiei Româno-

Americane de Ştiinţe şi Arte; GHEORGHE A.

STROIA, scriitor, membru ARA.

Adresa redacţiei: Focşani, Str.

Contemporanul nr.28, cod 620065, judeţul

Vrancea.

Telefon mobil: 0752862369.

Materialele se trimit cu diacritice pe adresa de e-

mail: [email protected]

REVISTA BOGDANIA o puteţi citi şi pe site-ul

www.revistabogdania.ro

În numele libertăţii de exprimare, autorii răspund

în mod direct de conţinutul materialelor publicate

sub semnătură proprie. Textele nu se înapoiază.

Pentru eventualele greşeli de tehnoredactare vă

cerem scuze.

Anul III, Nr. 15-16, septembrie-

octombrie 2015

ISSN 2343-8061

Cuprins

1. Ionel Marin: Spiritualitate și credință - 3

2. Michaela Orescu: Arienii euro-indo-

europeni – 4

3. Ben Todică: Ecoul mioritic – 5

4. Năstase Marin: Și totuși…UNIREA – 6

5. Im memoriam: Ion N. Oprea – “Să n-o

uităm pe Lucia Silvia Podeanu și bijuteriile

sale” – 9 ”

6. Medalion liric: Corneliu Vadim Tudor,

Elena Armenescu, Dan Lupescu, Vasile

Groza, Ionel Marin – 10

7. Eseuri: Eugen Evu – “Omul care scrie”

(II); George Petrovai – “Omenia și

inimoșenia” și “Sunteți la nemurire-n

neuitare condamnați” – 17

8. Poeme: Nicolae Vasile și Ioan Vasile

Indrigău – 18

9. POEZIE: C. P. Bălan, R. Botiș, V. Rotaru,

Mariana Bendou, H. Anghel, M. Filipoiu,

Corneliu Cristescu, Andreea Ion, Anthonia

Amatti, Florian Saioc, Marian Ilie, Nedea

Mărioara, Ion Bucovu, L. Podeanu – 20

10. Poezii și povești pentru copii: Maria

Filipoiu, Stela Cerneanu, C. Schoppel – 31

11. PROZĂ: Adrian Nicolae Popescu și

Claudia Muntean – 33

12. Epigrame, catrene umoristice: Ion Croitoru

și Gheorghe Grosu – 37

13. Cronici literare: Mihai Antonescu, Dan

Lupescu, Năstase Marin, Georgeta Blendea

Zamfir, Geo Călugăru, G. Petrovai – 38

14. Tineri creatori în dragoste de cuvânt

românesc: Alicia Cobzaru, Stana Diana

Cristina și Pârvu Bianca-Andreea – 49

15. Artă: Georgeta Blendea Zamfir: Perioada:

“Flori aureolate de vis”, în pictura artistei

Ramona Pintea; Ov. Țuțuianu: Magia

muzicii; V. Grigoraș –Filmul “Drumul

nostru”, de Ben Todică, invitație la

reflecție – 53

16. Traduceri: Luca Cipolla (Italia) - 64

17. Evenimente culturale: Prezentări

remarcabile de artă, cultură și știință

românească la ARA 2015; Lansarea

antologiei “Limba noastră cea română”-

Starpress 2015 la Rm. Vâlcea – Ospăț al

cuvântului de ziua limbii române - 65

18. Semnal editorial – 73

Coperta: Peisaj de toamnă din Călimănești

mailto:[email protected]

http://www.revistabogdania.ro/

Bogdania-------------------------------------------------------------------------------------------------------------An III, Nr. 15-16, 2015

3

Editorial

Ionel MARIN: Spiritualitate și credință

Se vorbește mult despre spiritualitate, evoluție

spirituală, inteligență spirituală și este foarte bine,

căci ne ajută să ne cunoaștem mai bine Sinele

interior, să realizăm trezirea spiritului și misiunea

personală. Spiritualitatea presupune o multitudine

de idei și sentimente privind viața spirituală a unui

individ, specificul culturii unui popor, a unei

națiuni. Aceasta cuprinde: concepția despre viață

și lume, valorile morale, culturale, religioase,

precum și relația lor cu divinitatea. Prin educație,

învățământ, cultură ne formăm ca oameni, ne

asigurăm o identitate distinctă, realizând o

conștiință proprie și apoi națională. Desăvârșirea

spirituală se obține foarte greu, printr-o zbatere

permanentă, prin dăruirea totală față de semeni și

divinitate. Realitatea complexă a lumii

contemporane ne determină să ne apropiem mai

mult de fenomenul religios, de sacralitate.

IUBIREA ne-a ridicat din moarte, este cel mai

nobil sentiment și doar ea ne va asigura mântuirea

sufletului. Mântuirea fiind atributul divinităţii.

Prima poruncă hristică este să-L iubim pe

Dumnezeu. De aceea Mântuitorul Hristos nu face

referiri la religii, apartenenţă religioasă ci ne

îndeamnă să credem în Dumnezeu, în Creatorul

suprem a celor văzute şi nevăzute. Cuvintele lui

Dumnezeu exprimă Adevărul divin, sunt vii și

atotputernice. Acestea ne întăresc, mângâie,

vindecă, sfințesc, ne ajută în lupta împotriva celor

vicleni, a ispitelor și în biruirea răului. Valorile

morale precum: munca cinstită, adevărul,

dreptatea, omenia, politețea, întrajutorarea, etc.,

trebuiesc cultivate, în permanență, aplicate și

respectate în viața oricăror comunități și națiuni.

Dezordinea, fărădelegea, violența înmulțesc

necazurile și neîmplinirile. Ce magnifică este

creația Marelui Creator, Planeta Pământ putând

asigura o viață frumoasă, demnă pentru fiecare

locuitor. În loc să realizăm o comuniune firească,

frățească între oameni, ne înarmăm, furăm și

înșelăm dorințele și visele popoarelor. Încotro

lume? Încotro omule?

Nu numai cei ce conduc destine ci, cred eu,

fiecare om trebuie să se preocupe de soarta lumii,

a viitorului. Nimeni nu are dreptul să schilodească

viața, să desconsidere darurile divinității. Credința

este cea mai puternică forță a omului în viață.

Credința nu poate fi impusă cu forța, de aceea este

liberă și nu trebuie să afecteze convingerile

religioase ale altor persoane. De fapt îndepărtarea

permanentă a omului față de Dumnezeu a făcut

posibilă apariția marilor religii (creștinismul,

iudaismul, islamismul, hinduismul, buddhismul).

Nu există religii superioare sau inferioare ci doar

credințe religioase diferite, care pot coexista

pașnic. Trebuie să înțelegem că fiecare dintre noi

este creație divină, și că indiferent de apartenența

religioasă, suntem toți copii lui Dumnezeu.

Creştinul respectă toate celelalte religii, culte

religioase, confesiuni şi consideră că indiferent de

convingerile religioase trebuie să existe înţelegere

şi respect între toţi oamenii planetei, pentru pacea

şi bunăstarea naţiunilor lumii. În România,

minoritățile etnice au cele mai multe drepturi și

facilități și sunt garantate prin lege și asigurate în

fapt.

A fi cetățean al Europei, om planetar nu poate

exclude apartenenţa la un popor, la istoria de

milenii a națiunilor, la credința de milenii a

străbunilor. STOP! Sufletul nu e de vânzare, nici

spiritualitatea proprie, nici cultura românească!

Țările, națiunile bogate ale lumii, puternic

dezvoltate economic ar trebui să sprijine și țările

înapoiate, să le sprijine evoluția în propriul lor

spațiu geografic, în cadrul frontierelor naționale.

Sărăcia, analfabetismul, crizele, boala, corupția,

violența sub toate formele nu asigură un trai mai

bun, stabilitate și fericire. Un NU hotărât

împotriva anarhiei, terorismului, imoralității!

Problemele umanitare ale lumii pot fi soluționate

în mod pașnic și numai prin solidaritate și omenie

se va realiza un nou și strălucit viitor lumii.

Pace, frăție, demnitate!

TRĂIASCĂ ROMÂNIA!

TRĂIASCĂ ÎN VECI LIMBA ROMÂNĂ!


4

ISTORIE VECHE

Dr. Michaela Al. ORESCU

ARIENII EURO-INDO-EUROPENI

Cei mai vechi locuitori ai Europei, pelasgii,

au creat o civilizaţie, conform prof. Marija

Gimbutas de la Universitatea din Los Angeles,

California, arheolog şi istoric, începând cu cel

puţin 7000 î.Hr., civilizaţie care s-a dezvoltat în

primul rând în Spaţiul Carpatic, cel care asigura

condiţiile de supravieţuire în timpul şi după ultima

Glaciaţiune Wűrm.

S-au extins cu vremea, ca păstori,

agricultori, negustori, în toate direcţiile,

propagând, odată cu deplasările lor, credinţele,

miturile, dezvoltarea culturii, a terapeuticii dar şi a

tehnicilor.

Erau cunoscuţi şi cu nume de: arimani,

arimi, arieni, rami, rumi, arimaspi, arimphei etc.,

uriaşi blonzi, cu ochi deschişi la culoare, cu pielea

albă, purtând plete bogate.

În Transilvania de astăzi era centrul (şi

subcentrele) lor religios, politic şi militar,

conducătorii lor având, la începuturi, şi aceste

atribuţiuni religioase, politice şi militare. Aceşti

eroi civilizatori au ridicat populaţia prin

cunoştinţele lor şi pentru aceasta au fost zeificaţi,

primele generaţii constituind pantheonul unei

credinţe politeiste, reprezentată de Uran, Saturn,

Rhea-Cybele (Mama Mare), Hermes, Apollon,

Artemis-Diana, Ares-Marte ş.a. Fiecare zeu

confirmat în Pantheon, avea unul sau mai multe

atribute, reprezentând manifestări ale Naturii sau

pe cele social-culturale: Uran patrona ştiinţa

timpului, respectiv astronomia, Saturn reprezenta

înţelepciunea, Apollon patrona artele şi chiar

sanctuarele religioase, Rhea-Cybele - Mama Mare

domina scrierea, rezervată sanctuarelor şi

templelor – mai târziu, Artemis-Diana era zeiţa

vânătorii, a Naturii şi a pădurilor care ocroteau

sanctuarele.

Cu timpul, pantheonul politeist a evoluat

în monotheism, recunoscându-se un singur mare

zeu, Zalmoxis, care iniţial fusese Saturn şi al cărui

nume a fost preluat de marii preoţi care s-au

succedat. La unele popoare înrudite, regele şi-a

asumat rolurile de mare preot şi judecător suprem

şi desigur, conducător al statului şi al oştirilor.

Credinţele evoluaseră de la matriarhat la

patriarhatul asumat de războinici şi în lupta pentru

putere dintre marile preotese şi marii preoţi, care

şi-au asumat puterea judecătorească şi pe cea a

deciziei asupra războaielor şi păcii.

Pelasgii europeni, începând cu cei care

populau Spaţiul Carpatic, cel nord-dunărean şi

nord-pontic s-au extins în bazinul mediteranean,

Asia Mică, spre Asia continentală (prin acei arieni

conduşi de Rama, au fertilizat civilizator întreg

spaţiul dintre Europa şi Asia, ceea ce a avut loc la

cca. 5000 î.Hr., pe când pelasgii aveau deja o

scriere (evoluată, de fapt, în 3 faze: pictografică,

ideografică – simboluri – şi alfabetică). A se

vedea Tăbliţele de la Tărtăria – pe Mureş – 5500

î.Hr.).

În urma unor conflicte religio-sociale care

au avut loc în India (de fapt între sacerdoţi şi

conducătorii războinici, pentru puterea supremă),

într-o Indie cucerită treptat şi civilizată (a se vedea

“Ramayana” şi “Mahabharatha”), o parte dintre

războinici şi conducătorii lor au fost expulzaţi şi s-

au îndreptat spre Europa, pe două căi: de la Indus

până spre valea mijlocie a Dunării, un spaţiu de

cca. 5000 km, parcurs în timp şi cu opriri

temporare sau definitive, până la Marea Caspică,

pe acest parcurs punându-se şi bazele civilizaţiei

naţiunii persane, proces desfăşurat timp de 7

secole, ca şi ţinutul Kambudgiei, care l-a avut

drept conducător celebru pe Cabyses. (Nicolae

Miulescu, “Dacia, Ţara Zeilor”, Colecţia TRIKA).

Un grup mai mare, format din triburile

Sekas, Paradas, Daradas şi Kiratas s-a stabilit în

apropierea lacului Drangiana.

Primul istoric care a menţionat câteva

secole mai târziu aceste triburi a fost Herodot.

Toponimia locurilor este evocatoare: Dara,

Sunia, Siraca, Margiana, Cyreshata, Phra (Pura)

ş.a. menţionate de istorici. Aceste triburi au

constituit baza pe care s-a format naţiunea

persană, apoi statul Persia, în a doua jumătate a

primului mileniu î.Hr. Aici se strecoară o eroare în

valoroasa lucrare a lui N. Miulescu, menţionată

mai sus. El acordă credit părerilor unor istorici

care considerau în secolul trecut că persanii erau

strămoşii arienilor. Desfăşurarea evenimentelor, în

spaţiu şi timp a demonstrat clar că arienii plecaţi

din Spaţiul Carpatic european erau strămoşii

persanilor plecaţi din India, la sfârşitul mileniului

IV. î.Hr.

Nicolae Miulescu a găsit dovezi privind

triburile Odras, Dravidas şi Cinas, care au sosit în

Europa: Odrasii au fost viitorii Odrizi menţionaţi

de Herodot (IV. 32). Tribul Dravidas s-ar fi

stabilit pe văile Savei şi Dravei şi ar fi denumit

Drava.


5

Tribul Cinas, constituit din Kshatryas, a

parcurs bazinele Cerna-Timiş-Bega.

Tribul Kshatryas (Kynetes) din tribul

Cinas, ajungând în Peninsula Balcanică, împreună

cu Odrasii, Dravidas şi o parte din Daratas, au

călătorit în susul Istrului (Dunărea), până au ajuns

la gura Cernei. De aici, s-au îndreptat spre nord, s-

au rugat la Marele Sanctuar închinat lui Maha-

Dyane de pe înălţimile de pe lângă Mehadia de

astăzi, apoi traversând apele spre Valea Timişului,

s-au stabilit la Lugoj-ii (râul Luganillor) şi în

împrejurimi, creând o nouă aşezare.

Rejahul Indra-Dyuana s-a angajat pe un

drum spre nord de Marea Caspică. Grupul condus

de Asvapati a urmat ţărmul sudic al Mării

Caspice, unde s-au dezvoltat după şapte secole, ca

perşi, în apropierea Parţilor şi a Mezilor, proveniţi

din Spaţiul Carpatic-danubian-pontic, ca şi cei

care au dezvoltat civilizaţia Mesopotamiei,

Babiloniei, Feniciei, Siriei, filistinii, care au dat

numele Palestinei.

O parte dintre migratorii excluşi din India,

au pornit în sus, pe valea Cyrus-ului (Kura),

printre înălţimile subalpine ale Caucazului şi

Pontului Euxin (Marea Neagră), au traversat

Crimeea (Kersonesul Tauric), până în stepa

ucraineană, apoi urmând “Drumul Zeilor”

(Exampeos – marcat de megaliţi), au ajuns în

Spaţiul Carpatic şi s-au stabilit între Mureş şi

Someş. Aceştia au fost consideraţi strămoşii

agathyrşilor (scyţilor), menţionaţi de Herodot.

(Lib. IV. 5-10).

Ceilalţi au mers de-a lungul râului Araxe

(Aras), au urmat ţărmul sudic al Mării Negre, au

trecut prin strâmtoarea Bosfor (Bosphorus

Thracus), în Thracia, unde i-au lăsat pe Shatri.

(Herodot VII, 111-112), apoi cu marea în partea

dreaptă, au traversat Dunărea şi au ajuns la

păşunile înalte din Munţii Făgăraş şi Bucegi.

(Nicolae Miulescu, “Dacia Ţara Zeilor”).

Rajahul Brasiva-Sola s-a stabilit în Ţara

Bârsei şi a dat numele său aşezării Braşov de

astăzi.

Râul Vedea şi Dealul Varta, semnalează

originea lor, vedicul “Varta” însemnând “ţară”,

“pământ”.

Bibliografie:

- Nicolae Densuşianu – “Dacia

Preistorică”, Ed. Meridiane, 1986

- Nicolae Miulescu – “Dacia Ţara

Zeilor”, colecţia TRIKA

Ben Todică: Ecoul Mioritic

Şi azi când simt mirosul de drob de miel îmi aduc

aminte de colinele noastre, de văile şi munţii plini

cu turme de oi şi stâne. Mergeam la cules de fragi

şi căpşuni sălbatici care creşteau din abundenţă în

pământul îngrăşat de oi, apoi dădeam de câte o

colibă în care intram şi observam curios obiectele

trebuincioase la cele de zi cu zi şi la prepararea

produselor din lapte. De araci stăteau atârnate una

lângă alta brânza, urda şi caşul din care se scurgea

zărul. Mama mergea întotdeauna dis-de-dimineaţă

la piaţa de peste drum ca să cumpere urdă

proaspătă şi smântână. Primăvara, când se topeau

zăpezile şi răsăreau ghioceii, apăreau ciobanii în

piaţă să vândă miei. Era o nebunie pentru un copil

ca mine tot acest spectacol în care se intersectau

vocile oamenilor cu glasuri de animale ori ciripit

de păsărele. Era zarvă mare şi toţi se târguiau, ca

în final să vezi oameni cu feţe fericite şi împăcate

pentru câştig si pentru o masă îmbelşugată de

Paşte, provizii pentru ciobani, fluiere şi opinci noi,

bundiţe şi podoabe pentru ciobăniţe.

Noi, românii trăim de mii de ani în armonie cu

pământul. SUNTEM PE ACESTE MELEAGURI

CARPATINE DINAINTE DE ÎNGHEŢURI

(întrebaţi-l pe Zamolxe care ne spune că suntem

legaţi de perioada anilor de aur ai omenirii).

Venim din eternitate şi mergem în ea. Lucian

Blaga îi spunea lui Mircea Eliade că noi, românii,

nu putem fi decât o cultură minoră: “Cultura

românească este o cultură minoră, având ca

«vârstă adoptivă» copilăria.” Desigur că marii

filozofi ai omenirii judecă maturitatea unui neam

prin prisma intelectuală. Însă, dacă e să ascultăm

ce ne spune Petre Ţuţea despre un laureat Nobel şi

o bătrână de la ţară, «În faţa lui Dumnezeu,

bătrâna e om, iar laureatul dihor, şi el aşa

moare,» putem afirma că există o maturitate

culturală în „ingnoranţa‟ omului simplu, pe care


6

acesta din urmă nu o vede sau nu e antrenat să o

recunoască. Cultura unui neam se maturizează

prin osmoză, moştenindu-se din tată în fiu, lucru

care lipseşte în vest datorită distrugerii nucleului

familial. Aborigenii din Australia nu au limbă

scrisă. Ei îşi transmit de cincizeci de mii de ani

cultura pe cale orală, prin cântec şi dans, prin

obiceiuri şi tradiţie. Dintotdeauna părinţii au

crescut împreună cu bunicii şi copiii, mecanism

prin care cultura s-a transmis, in timp ce în vest,

membrii unei familii sunt încurajaţi să trăiască

separat şi independent, tăindu-se astfel firul

continuităţii. De aceea, în vest avem spaţii

fragmentare sau specializate şi ca atare ele sunt

rupte de evoluţie, nu au timp de maturizare ca şi

cel Mioritic. În ziua de azi se observa tăierea

acestui cordon ombilical cultural in cazul noilor

generaţii.

Emigraţii şi-au păstrat identitatea datorita acestei

continuităţi ancestrale. Tradiţiile culturale au fost

conservate mii de ani, impregnate în ADN-ul

românului precum vremurile în inelele din

trunchiul copacilor. Eu am supravieţuit în occident

datorită limbii şi a culturii părinţilor şi strămoşilor

mei. A mă ruga lui Dumnezeu în limba părinţilor

mei a fost un dialog imaculat cu Creatorul, pe

când în engleză ar fi fost un spectacol

Shakespearian. Forţa cuvântului în limba

părinţilor are un efect vindecător.

Emigranţii români au reţinut spaţiul Mioritic prin

limba lor, prin mâncăruri şi muzică, prin

îmbrăcăminte şi contribuţii la spaţiul noii ţări. Am

creat familii noi, case de cultură, cluburi culturale

şi sportive, şcoli în limba română, biserici, ziare şi

reviste şi chiar biblioteci, am înfiinţat posturi de

radio şi televiziune în limba română. Am

organizat expoziţii şi festivaluri şi am ieşit la

serbări câmpeneşti invitând musafiri din alte

culturi. Am păstrat legătura cu ţara mamă prin

Departamentul românilor de pretutindeni şi am

realizat acţiuni şi schimburi de experienţă cu

instituţii de acasă.

Ca român adevărat nu te poţi lipsi de spaţiul

Mioritic. Asta ar însemna să te laşi purtat de

vântul nemilos al timpului şi vremurilor care,

încet, dar sigur te va dezrădăcina. Pentru mine, ar

însemna să-mi amputez o parte din viaţă şi din

suflet. Sunt unii care spun că ei nu sunt români şi

îi cred. Ei nu aparţin acestui neam, au fost plantaţi

printre noi! Iar cei care nu înţeleg maturitatea

culturală a neamului lor din mândrie sau presiune

comunitară sunt destinaţi unei evoluţii culturale

cicatrizate sau în cel mai trist caz, deformate.

În balada Mioriţa, ciobanul care nu răspunde la

violenţă cu violenţă dă dovadă de mare maturitate

şi înţelepciune umană, dă dovadă de continuitate

ombilicală din etern şi înspre etern, dezlipindu-se

de ceilalţi doi care nu sunt decât păpuşile

artificiale ale timpului trăit, lipsiţi de etern şi

divin. Această maturitate se vede în casele

emigranţilor români prin fotografiile părinţilor şi

bunicilor noştri, în port şi loc, în zâmbetul şi

sclipirea din priviri, în cântecul şi îndeletnicirile

noastre, în atitudinea faţă de cei din jur, în

creativitatea şi contribuţia noastră la societate, în

gândurile şi rugăciunile noastre.

Spaţiul mioritic este în fiecare cuvânt românesc

care îmi iese din gură şi în acel moment mă simt

ocrotit. Sunt acasă împreună cu părinţii mei.

Spaţiul Mioritic este legea divină a creaţiei şi

continuităţii vieţii şi neamului. Spaţiul Mioritic

este legătura dintre cer şi pământ. Spaţiul mioritic

este perfecţiunea naturii, pentru mine. Când am

deschis ochii la sânul mamei, Dumnezeu a fost

inspirat să creeze pământul cu spaţiul Lui mioritic.

E un cântec de leagăn, o adiere de vânt, o

mireasmă de floare şi un dor.

Dacă nu ar fi fost limba română, aş fi murit de

mult în exil.

Năstase MARIN: Şi totuşi…UNIREA

(gânduri răzleţe)

Se apropie Ziua Limbii Române şi eu mă

gândesc tot la UNIRE. De ce, Doamne?..Când

spun Limba Română, spun români. Şi când spun

români…ce mai spun?.. oftez…De ce , Doamne?..

De atât amar de vreme, basarabenii vor şi ei să

aibă cetăţenie română, dacă altceva nu se poate. Şi

„fraţii” lor, românii din România, se fac că le dau.

Cu ţârâita. Îi ţin la cozi interminabile. Pe la

Iaşi…pe la Galaţi…pe la… Am aflat de la TVR că

statul român vine în ajutorul lor.: îi invită la

Bucureşti să le „rezolve” cererea. De ce nu, la

Timişoara? Sau la Arad, ori Satu-Mare? Acolo să


7

se ducă sutele de mii de basarabeni, să obţină

„cetăţenia română”. Să cunoască şi ei Patria

MUMĂ. Unii zic că ar fi mult mai bine să „mişte”

statul român vreo sută-două de funcţionari, pe la

Chişinău, pe la Cahul, la Soroca şi în orice fund

de Basarabie, şi acolo să le dea cărţile de

identitate de…români. Nicht organization! (ar

spune neamţul de la Cotroceni, omul lucrului bine

făcut…dar nu spune).

Cică, în firea românului ar fi individualismul. Să-

l laşi în apele şi-n treaba lui. Când i-a strâns

Burebista la un loc, de a realizat Dacia Mare. au

făcut ei ce-au făcut şi l-au lichidat. I-a mai strâns

el, Decebal, dar degeaba. S-au simţit în largul lor

abia după ce i-au părăsit romanii. Atunci au

rămas în „naturelul” lor mai bine de o mie de ani,

chiar călcaţi de atâtea hoarde străine. Ei, în obştile

lor răzleţite, cu horele… cu doinele, cu obiceiurile

şi tradiţiile lor, cu portul lor, dar mai ales

cu…limba lor. Dacă i-ai fi întrebat: de când

vorbiţi voi limba asta, mă? S-ar fi uitat lung la tine

şi ţi-ar fi răspuns sictiriţi: de când ne-am pomenit,

băă! Pentru că toate alea, ei le-au…pomenit din

tătă-n fiu, din mamă-n fiică. Târziu, mult mai

târziu, s-au găsit nişte deştepţi să le spună că

limba lor se trage din limba latină, că ei se trag din

Traian şi Decebal, de parcă…(Doamne iartă-mă!)

ăştia doi ar fi trăit împreună. Mult mai târziu, s-ar

fi găsit nişte savanţi (cică, români) să le spună că

limba lor, nu este a lor, că toate cuvintele pe care

le vorbesc provin de la toate neamurile care le-au

„călcat” meleagurile, sau de la neamurile vecine,

că mai au ei şi nişte cuvinte de „origine

necunoscută”, de care, nimeni nu ştie unde le-au

auzit. Că ei, românii, nu au nici un cuvânt creat de

ei, ci toate vorbele din graiul lor le-au auzit de la

alţii.

Dar s-au găsit nişte cercetători englezi care au

observat că toate simbolurile de pe vasele de la

Cucuteni se regăsesc în cusăturile de pe straiele

lor şi au exclamat: domnule, românii ăştia trăiesc

în România de mai bine de opt mii de ani!! Alt

învăţat irlandez a spus că: „nu limba română se

trage din limba latină, ci invers. Numai „savanţii”

români au rămas tot la trăznăile cele vechi şi ţin

cu dinţii de falsurile lor istorice.

Să revenim tot la…Unire şi să mă-ntreb de ce nu

şi-au dorit-o românii. Uite, d-aia! Ei şi-au făcut

stătuleţe…micuţe, micucele. Târziu şi le-au făcut

mai măricele, dar tot separate, deşi vorbeau

aceeaşi limbă, deşi aveau aceleaşi obiceiuri şi

acelaşi port, adică…aceeaşi istorie. Ei erau

moldoveni, munteni şi, când li se căşuna la

domnitorii lor, se luau la harţă şi se războiau între

ei. Când te uiţi în istorie şi-l vezi pe Matei

Basarab cum îl snopeşte în bătaie pe Vasile Lupu,

te întrebi: cum răcneau oştenii lor pe câmpul de

luptă? Bineînţeles, în limba română (dă-i, mă!),

altfel nu s-ar fi „înţeles”.

Las‟ că şi în Sfatul Ţării, boierii divaniţi cârteau

şi ţeseau intrigi împotriva domnitorului, tot în

limba română. Câte trădări nu s-au gândit şi s-au

şoptit în limba română!..

Străinilor le-a convenit de minune „firea” asta a

românilor. Aşa au putut să-i „calce” cu uşurinţă şi

să se joace cu soarta lor, după bunul plac. Numai

că prin anii 1850, tinerilor români le-a venit ideea

să se unească. Asta nu le-a convenit puterilor

europene, chiar dacă aveau interese diferite.

Dorinţa lor era clară: ţărişoarele astea să rămână

„ţărişoare” cu orice preţ. Însă, la insistenţele

acelor români luminaţi, le-au acceptat dorinţa, cu

o condiţie: ţările lor să se unească, dar să fie

conduse fiecare de un domnitor ales de locuitorii

respectivei „ţărişoare”. Ştiau ei ce ştiau (românii

ăştia se vor război permanent, chiar uniţi, şi până

la urmă tot se vor separa). Nu ştiau, însă, că

românii, tot din firea lor, sunt şi păcălici, din

neamul lui Păcală. Aşa au ales domn în fiecare

„ţărişoară” pe acelaşi om. Asta a fost Unirea cea

mică. Unire cu păcăleală, dar Unire!

Unirea cea Mare nu s-a mai făcut cu păcăliciul,

ci cu multă suferinţă şi sacrificii. Cu suferinţa

întregului neam românesc. Atunci a fost mila şi

voia lui Dumnzeu. Când i-a auzit cântând: treceţi

batalioane române Carpaţii! Dumnezeu a lăcrimat,

şoptind blând: în sfârşit, iată-i pe fraţi, dornici să-

şi aducă fraţii acasă! I-a lăsat, totuşi, să sufere, să

priceapă toţi că Ţara este Acasă, unde toţi să se

adăpostească şi să trăiască împreună. Şi Le-a

dăruit biruinţa-n lupte, Le-a întărit iubirea de frate

şi I-a adunat Acasă pe toţi. Atunci ACASA lor se

făcuse rotundă, cum spusese ăla micu (trăiască

România dodoloaţă!). Doamne, şi toţi vorbeau

limba română, chiar şi cei de alt neam, cărora le-

au spus că le respectă drepturile şi-i consideră

fraţi. Atunci, în credinţa lor dreaptă în Dumnezeu,

şi-au încoronat regele şi regina lor cea înţeleaptă,

în Catedrala Reîntregirii Neamului… Ce clipe de

vis...de Iubire şi Lumină lină, revărsate peste

Ţară!.. A fost!..Pe urmă, ştim ce-a mai

fost…Istoria a răstignit Basarabia, Bucovina de


8

Nord şi o parte din Transilvania. Dar atunci,

Dumnezeu ni L-a trimis pe mareşalul Ion

Antonescu. Ultimul mareşal al armatei române,

ultimul erou, ultimul mucenic al neamului, pe

care-l hulim la ordinul altora, făcându-l criminal

de război. N-a avut noroc, sărmanul!.. Măcar

memoria lui să o respectăm şi să nu-l mai hulim.

Să-i plângem în noi nenorocul neamului nostru şi

să-i ducem flori, ca oricărui erou, la…Offf! Nici

măcar un locşor nu are, unde să-l plângem!

Nu-i nimic…măcar a rămas Ardealul la sânul

Patriei. Bieţii români din Basarabia!..Câţi au fost

surghiuniţi prin gheţurile Siberiei şi stepele

Kazahstanului?..Ne tot gândim la suferinţele

altora, la holocaustul lor, dar despre suferinţele

celor o sută şi optzeci de mii de ofiţeri şi soldaţi,

luaţi prizonieri la 23 aug. 1944, şi duşi în Siberia,

de suferinţele basarabenilor deportaţi, de ce nu

vorbim? Doar au fost ai noştri.

Odată cu dispariţia celor doi monştri ai secolului

douăzeci, Pactul Molotov-Ribentrop a devenit

caduc. Ţările baltice şi-au revenit la independenţa

dinaintea acestui Pact, numai românii nu şi-au

revenit din buimăceală. Ca viţeii scoşi din ogradă

la păşune: stau ca bezmeticii în poartă şi se

întreabă: de ce să părăsesc ţarcul? Şi aşa s-a

născut „ţărişoara” Republica Moldova pe care

toate marile puteri ale Europei o aprobă şi

„respectă”, unde nu se vorbeşte româneşte,

ci…moldoveneşte (să te cruceşti, române!). O,

biată Limbă Română, plângeţi umilinţa la care te

supun câţiva netrebnici! Noroc că scriitorii

basarabeni şi alţi români luminaţi ai Basarabiei te

iubesc cu patimă şi ei, (nu românii din România),

au avut primii iniţiativa să te sărbătorească în

august. E bine că le-am urmat exemplul să-ţi

aducem omagiul pe care-l meriţi. Cu toate că…

Atâţia agramaţi te pocesc cu rumeguşul lor,

atâţia snobi ţi-au agăţat la gât franţuzismele,

englezismele şi atâţia „deştepţi” îţi murdăresc

cristalinele înţelesuri, otrăvindu-ţi limpezimea cu

încâlcite englezisme, de ai ajuns o biată cerşetoare

romglezită, sperietoare de grauri, că românul de

rând nu te mai recunoaşte şi nu te mai înţelege.

Să nu mă-nţelegi greşit, doamnă Limbă Română,

că nu sunt supărat pe fii tăi dacoromâni, care au

învăţat atâtea limbi străine. Bravo lor! Să fie bine

primiţi în ograda acelor limbi. Dar în ograda ta, să

aibă bunul simţ să vorbească pre limba ta.

Însă…iartă-i, Sfântă Doamnă a Neamului nostru,

că sunt copii proşti! Ei nu-şi dau seama că

veşmintele nobilului tău grai trebuie purtate în

lume cu mândrie, dacă vor să fie respectaţi şi

consideraţi români. Că limba română este

buletinul lor de identitate în orice colţ de planetă.

(„o, vorbiţi, scrieţi româneşte, pentru

Dumnezeu!”, spunea odată poetul).

Iartă-mă, Sfântă Limbă Română că, în loc să-ţi

aduc flori la sărbătoarea ta, vin cu lacrimi şi

cârteli. Nu sunt un morocănos, ci sunt puţin trist,

că românii sunt aşa cum sunt, că Maica noastră

România nu este aşa de dodoloaţă pe cât este de

frumoasă şi bogată, dar cu fii săraci, veşnic

dezbinaţi şi împrăştiaţi prin lume. Fii, care, ajunşi

pe meleaguri străine, îţi duc dorul şi când au

ocazia, te vorbesc cu drag şi mândrie, că eşti atât

de „dulce şi frumoasă”, „ca un fagure de miere”,

cum au spus poeţii, îngerii tăi.

Bucură-te, sfânto, că românaşii tăi te iubesc şi te

preţuiesc mai mult, atunci când trăiesc prin

străinătăţuri şi te vorbesc atât de rar! Tu eşti

balsamul dorului de Ţară şi lacrima sufletului

nemângâiat. Tu eşti ombilicul care-i ţine legaţi de

meleagurile natale. Şi când te vorbesc, sufletele

lor cântă şi îţi aduc ofrande. Primeşte-le, Sfântă

Limbă Românească, şi alină-le dorul de tine!

Şi mă iartă pe mine, umil slujitor al tău care te

iubeşte cu patimă, că am scris ce am scris, tocmai

de sărbătoarea ta! Pentru că o iubesc şi pe Maica

România, tristă că fiii ei nu sunt uniţi, că „sunt

săraci, plini de nevoi” şi mulţi împrăştiaţi prin

lume, parcă la sânul ei nu şi-ar găsi un trai liniştit.

De ce, Doamne?


9

Im memoriam

Ion N. Oprea - Să n-o uităm pe Silvia Lucia

Podeanu ( Novaci-Gorj) și bijuteriile sale

Fiică de ceferist, născută la Focșani, în

iunie 29, 1942, împlinise 73 ani, era încă tânără,

zic eu, din părinți Floarea Rauca și Mărgărit

Tudor, al cincilea copil din cei șapte ai familiei,

toți realizați intelectual și socio-profesional, unii

din băieți lucrători în diplomație ori ca ofițeri

superiori în armata română,

Silvia Lucia Tudor, strălucită profesoară

de limba română, căsătorită cu medicul chirurg

Grigore Podeanu, stabiliți la Novaci-Gorj încă din

1965, au fost împreună 44 de ani, până în 2008,

când a rămas doar cu amintirile soțului.

Dobânditoare a gradului de profesor, cu

lucrarea Folclorul obiceiurilor în legătură cu

moartea, în zona Novaci, studiu publicat şi în anul

2004 în volumul Izvoare de frumuseți – datini,

obiceiuri, ritualuri, care a certificat calitățile sale

nu doar în cercetarea folclorică, ci și potențele de

înțelegere și însăilare în cuvinte alese a ceea ce-i

“spuseseră” Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu,

Vasile Voiculescu…

Poeta a fost printre primele condeie

care a aderat la inițiativa noastră de realizare a

unor antologii cu lucrări literare, pe o temă dată și

a publicat consecvent,catalogul frecventatorilor

evidențiind-o. În cadrul Cenaclului, stimulată de

atmosfera de muncă de aici a acceptat îndemnul şi

elanul necesare realizării propriilor și apreciatelor

bijuterii lirice intitulate Anotimpurile iubirii,

volum de poezii, 157 p., închinat soțului ei, Nicu,

debut în domeniu, promovat de Primăria orașului

Novaci și Consiliul local care i-au sponsorizat

editarea în 2011 şi alt volum, tot poezii, 368 p.,

Lumina unui gând, în 2012, dedicate părinților,

fraților și copiilor ei. Ambele au fost publicate de

Editura Cetate Deva. Cele două volume au fost

susținute, recomandate cititorilor şi favorabil

apreciate în scris de către colaboratorii Cenaclului

nostru literar la distanță, printre care prof. Camelia

Nenciu, dr. Iulia Gabriela Șerban, înv. Jane

Margareta Tudor, prof. Mioara Niculescu, prof.

Ileana Șandru Troi şi prof. C. Voiculescu - în

revista Pietrele Doamnei, noiembrie 2011, Curtea

de Argeş -, ca şi de multe alte persoane aflate în

evidenţa scrierilor proprii.

Au urmat - Grădina de sub cer, versuri,

192 p., destinate nepoților ei, 2013, Solstițiul de

vară, versuri și proză, 156 p., pentru fetele ei,

Anca și Elena, 2014, ambele la Editura Armonii

Culturale, Adjud, cu substanțiale și credibile

prezentări și recomandări către cititori, făcute de

Gheorghe A. Stroia, membru corespondent al

Academiei Româno-Americane de Arte și Științe.

La aceeași Editură, Armonii Culturale,

Adjud, cu vorbe de cumpănită apreciere, chiar și

în versuri, semnate de Gheorghe A. Stroia, sunt

editate încă două bijuterii, Tărâmul durerii,100 de

pagini, cu mulțumiri domnului Mircea M., și

volumul Versuri și proză, 84 de pagini, 2015,

ultimul devenind expresia ultimei sale dorinţe,

surpriza promisă de către cineva devotat din

familie şi realizată prin regie şi editare proprie,

chiar în ultimele momente ale vieţii.

Ca semn al prețuirii prieteniei eterne nu

pregetă să amintească pe ultima copertă: “În

speranța că prietenul pe care l-am dezamăgit

acum mulți ani mă va fi iertat, am uitat și eu

deziluzia produsă de cel de-al doilea prieten pe

care am îndrăznit să cred că mi-l pot face”…

Rămâi așa cum ești!.... În loc de Prefață,

își intitulează “panagiricul”, cuvântul de

prezentare a operei și a creatoarei spuselor dintre

coperți, unde totul se înfăptuiește nu de la sine:

Părinte blând, nu știu ce-i dușmănia,

Eu știu să recunosc doar Omenia,

Iar dacă ei au sufletul pătruns

De sentimentele ținute în ascuns,

E treaba lor, nu e problema mea,

Viața mi-e bună, a lor este … rea!

Ei nu văd nici lumina și nici cerul,

Doar gândul rău le este adevărul.

Eu vreau să cresc, să gust doar din lumină

Să râd, să plâng, să-mi fie viața plină,

Să -mi cresc pruncii în credință

Raiul să-mi fie-n sânge și ființă,

Să fiu aproape de poala hainei Tale,

Coboară de la Tine cuvintele-mi pe cale

Și înflorește-le în versuri și povești…

Cartea prezentată este structurată astfel -

partea I, Versuri: Țara de nicăieri, cuprinzând

șapte titluri, ultimele creații ale poetei, din

ultimele zile : Lumina de-nceput, În acest nou

timp, Tăcerea pietrei, Zborul, Țara de nicăieri,

Primăvara, Lumi închise într-un fir de nisip. În

ultimele Silvia mărturisind dar și întrebându-se,

cum a făcut întotdeauna în viață:

“În colțișor de minte, păstrez de mii de

ani iluzii,/ Iar visele apar aceleași, la antipozi,

spontan./ O, Doamne, ce știi Tu și noi nu știm și

căutăm în van?”; partea a II-a, - Eseuri și poeme.


10

Eseuri și poeme?

Sunt mărturia ei, neevidenţiată de Editură,

pentru ceea ce este Cenaclu literar cu membrii lui

la distanță, probă a ceea ce spunea C. Hușanu

despre Ion N. Oprea că își adună copiii acasă,

lucru pe care îl fac și cenacliștii adunându-și ce au

publicat în antologii și punând în propriile cărți:

Greșim?

Aruncați-i pe poeți și Nota <coordonatorului> în

volumul Românii așa cum sunt, 2011, pp.285-289,

transpus aici p. 29; Divide et impera, Condamnat

să iubești, Lanțul iubirii, 2013, pp. 143-146, aici

p. 36; Valori impalpabile, Poveste din păcate

adevărată – scoasă dintr-o ladă a amintirilor și

Rara Avis, publicată în Cu prieteni, despre

prietenie, 2012, pp.330-335, regăsite aici p. 42;

Acolo s-a întâmplat minunea, Sub teiul din

Copou, Lalelele, în Darul vieții: Dragostea, vol.I,

pp.111-115, 2014, aici p.52; Lacrimi de sânge,

Du-te dor, Rugă de seară, Sate pustii, Îndemn,

Țăran, Țăran Român, în Dorul de-acasă, pp.337-

345, 2014, aici p. 59; Confesiuni - File dintr-un

posibil Jurnal neterminat, Trepte existențiale,

Autobiografie, În lungul drum, m-a bucurat

lumina, Ai mai dori, în Viață, viață…, pp. 216-

222, 2015, aici p. 71 ș.u.

Este important ca Editura să precizeze

unde și când au fost publicate inițial lucrările,

viitorii cercetători folosindu-le precizările, mai

ales că, parţial, Cuprinsul lucrării o face.

Membră a Ligii Scriitorilor, Filiala Gorj, ființă

care și-a legat numele de Cenaclu pe care îl

coordonez, Silvia scrie pe una din aripioarele

copertei ultimului volum, avertizându-ne:

“Din falnicul cireș de-odinioară,/ Rămas-a doar

un ciot bătrân”…

I-am dat telefon duminică 2 august să o

întreb de sănătate, să o întreb când îmi trimite

lucrarea pentru viitorul volum antologie cu tema

Nu Uita, Silvia era în agonie…

Luni, 3 august 2015, am primit vestea cea tristă:

Ciotul, fără a fi prea bătrân, plecase.

Familia ne anuța că Silvia Lucia Podeanu în

zorii zilei s-a desprins de tot ce este prietenie –

prietenul meu – și a plecat la cele veșnice.

Cu speranța pe care și-a pus-o pe coperta ultimei

ei lucrări literare de 84 de pagini, că Omul din om

nu va pieri, și-și va acorda iar valoarea prin

reevaluarea valorilor morale din care face parte și

prietenia…

O optimistă a fost Silvia! Să-i fie veșnică

amintirea şi Calea luminată de Bunul Dumnezeu!

Medalion liric

Corneliu Vadim Tudor

Lumea se naşte, trăieşte şi moare..

Aud flori plângând, de sensibil ce sunt

Nu pot să tund iarba – se ascunde-n pământ.

La televizor nici nu pot să privesc

Să văd prădători în ospăţ nebunesc.

În zorii de ziuă eu am insomnie

La gândul că în abatoare-i urgie.

Că vite şi păsări sunt sacrificate

Cu şocul electric, cuţite zimţate.

E-atâta cruzime în noi şi-n natură

Din ochi îmi curg lacrimi şi sânge pe gură.

Mi-e milă de tot ce e viu şi mă doare

Că lumea se naşte, trăieşte şi moare.

Trăim pe-o Planetă de jaf şi război

Fă, Doamne, ceva, fie-Ţi milă de noi.

Există şi lumi unde nu este moarte

Eu cred că-n Agartha, pe Venus, pe Marte.

Fii bun şi ne-acordă acelaşi regim

Să fim ca şi Tine... Să nu mai murim...

Elegie pentru părinţi

Unde sunteţi voi, părinţii mei?

Ce n-aş da să vă mai văd o dată!

Aţi murit de tot, sau sunteţi zei

Rătăcind pe bolta înstelată?

Astăzi sunt celebru şi bogat

N-am de ce mă plânge, am de toate

Fie Domnul veşnic lăudat

De mi-ar da şi-un strop de sănătate.

Ce folos că scriu şi câştig bani?

La ce bun politica înaltă?


11

Eram fericit în primii ani

Când am fost, cu toţii, laolaltă.

Casa era plină de copii

Nu ştiam ce-nseamnă supărarea

N-aveam noi prea multe jucării

Nu ştiam ce-i muntele, sau marea.

Însă gustul vieţii era bun

Râdea-n soare iarba după ploaie

Jubilam de Paşte şi Crăciun

Puneam cele mai curate straie.

Plutea, ca un duh, în mahala

Farmecul discret al sărăciei

Îngerul cu spadă ne veghea

N-am fost sclavi păcatului trufiei.

Voi ne-aţi îndrumat să ne rugăm

În genunchi, aşa cum se cuvine

Lui Iisus credinţă să-I jurăm

El să ne înveţe ce-i mai bine.

Lui să-I mulţumim înlăcrimaţi

Că nu ducem lipsă de nimica.

Două surioare şi trei fraţi

Inimi mari, ce n-au ştiut ce-i frica.

Azi dau filmul vieţii înapoi

Să pricep secretul casei noastre:

Se rugau părinţii pentru noi

Domnul să ne scape de dezastre.

Nu există scut mai minunat

Decât rugăciunea cea smerită

Şi o viaţă fără de păcat -

Iar răsplata fi-va înzecită.

Le spun tuturor să fie drepţi

Din puţinul lor să facă daruri

Toţi ateii cred că sunt deştepţi

Însă dracul i-a jucat la zaruri.

Îmi e dor de cei neprihăniţi

De la ei îmi iau şi azi putere...

Unde sunteţi voi, părinţi iubiţi?

Mă primiţi la masa de-nviere?

Elena ARMENESCU

Taina graiului

Cu cuvântul Domnului cerurile s-au întărit si cu

duhul gurii Lui toată puterea lor” (Ps. 32, 6),

Să fie prinsă viață din nevăzute fire

Împletite drăgăstos în ADN, în genom

Să crească templu pentru suflet – OM!

Esență profundă, mister adâncit în celest

Rămân dincolo de înțelesul rupest

Graiurile, ca taina din pântecul matern

Când pruncul prinde miezul din etern.

Scânteia divină ce-o porți în sine

Coboară prin tata și mama, verbine

De aceea limba mamei, limba de rai

E pentru fiecare împărătescă -n grai.

Înțelepciunea , tăcerea, plata răbdării

Pe înălţimi de sunet din cântecul mării

Le asculți, iar Plaiul Muntelui îți va da

Trâmbițată de vânt, biruința și gloria.

În țara părinților, cu legende și mituri

Cu mânăstiri și mulțime de schituri

Găsești cărarea ce sigur te conduce

Spre Poarta Paradisului, prin Cruce.

Graiul matern

”La început a fost Cuvântul și Cuvântul era la

Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”(Geneza)“.

Născut, puiuțul cuibărit în scutec

Simte primul alint, întâiul cântec

E graiul mamei, aromă sonoră

Smirna și tămâia din prima oră.

Ea are-n glas susur de pâraie

Iar în privire iubirea-i văpaie

Crânguri de vise, adiate de vânt

Boabe de mărgăritar în cuvânt.


12

Din dor de dor se-apleacă smerit

Peste pruncuțul abia adormit

Cu glasu-i de miere îi cântă ușor

Cântec de leagăn ocrotitor.

L-a ascultat și ea cândva cântat

De mama ei, ce-n zâmbet l-a -nvățat

Sub raza soarelui, din neam în neam

De-l caut, ajung la Eva și Adam.

Răspunsul pruncului prin gângurit

Dă mamei forță, tăria de granit.

În vorba-i lină, e doar lumină

În depănare, culori se-mbină

Apoi, balade și doine de demult

Vin spre tine-copil, ca un tumult

Se-aștern în suflet ca sărbători

Le porți în inimă până ce mori.

De graiul mamei ți-e sufletul plin

Doar în graiul mamei primești alin

În graiul mamei Domnul ESTE

Aurul vorbei, încântătoare poveste!

În limba mamei e veșnic primăvară,

În poiana graiului vocale cântă, zboară

În graiul mamei, te rogi smerit mereu

În graiul mamei vorbești cu Dumnezeu!

Dan LUPESCU

INSCRIPŢIA DE ARGINT

Muşcă amiaza cu colţii de foc,

Muşcă din aurul acestei clipe –

Pasărea zenitului mi-aduce un strop

Din roua luminii…

Sângeră bolta răsfrântă-n aripe…

De trei ori te-ai dat peste cap,

Nelinişte-a mea, târziu ivita-i fermecata grădină.

Nu te întoarce, dragoste, de aici nu mai scap…

Mă priveşte cerbul cu nestemata în frunte…

Sub adierea cântului meu, măslinii

Înflori-vor pe munte…

S-a ofilit gheizerul zorilor în petala de crin,

Nopţile oarbe dau roată, le aud

În haită cum vin…

Necunoscuto cu pulpe de fum, nu veni,

Nu te aştept…

Ghepardul amurgului pândeşte să-mi sară,

Sângerând, în piept…

…Muşcăm pătimaş, încă muşcăm

Din arşiţa acestei vârste…

Ruga lui BRÂNCUŞI

în faţa Coloanei – axis mundi

Ora et labora

Eu nu ştiu, Doamne, cine sunt

Dincolo de crucea din Cuvânt –

În Timp ori în afara lui

Cu umbra-mi bat în ceruri cui…

Ţâşnind spre matca Orion

În care veşnicia-şi are tron,

Pironul îndoielii îl tot sui

În cosmicul rădvan hai-hui…

Ci vine din văzduh Măiastra

Cu trup-elice din albastra

Genune a Duhului Sfânt

Din care mă-ntrupez şi cânt…

În Altair, pe Marte, pe Pământ

Îmi caut umbra – alter cânt –

Chipul dintâi să mi-l ascult

Mai sus de-al mumelor tumult…

În mugurii stării de taină –

Magică pălărie, haină –

Mă fac adesea nevăzut

Chiar mie însumi, crivăţ mut…

În Timp ori în afara lui,

Bolta galactică descui…

Sub curcubeul din Cuvânt,

Şti-voi, Hristoase, cine sunt ?...

De unde vin ? Încotro merg ?

Bour heraldic, inorog sau cerb,

Ţăruş de lacrimi, stâlp-clepsidră,

Furcă a infinirii, vie cariatidă ?…


13

Vasile GROZA

GRAI ROMÂNESC

La naștere ursitoarele te-au preaslăvit

Când gângureai firav vorbe nespuse

În leagănul cuvintelor te-ai cuibărit

Și trâmbițele istoriei dat-au de veste

Că limba românească se născuse

Un adevăr grăit nu o poveste

S-au adunat plăieșii dintre munți, dealuri și văi

Și au pornit o horă-n bătătură

Aici in vatra strămoșeasc-a țării, fiii săi

Dând vestea unul, altuia din gură-n gură.

Și astfel graiul nostru românesc

E-n fiecare casă-un lucru sfânt

Până si păsările carpatine îl iubesc

Este icoana, cum rodul din pământ

Slavă ție grai dulce românesc

Ce-n lumea toată tu nu ai hotare

Ești pe pământul tău cel strămoșesc

Slove de aur, lumină și culoare!

MEDITAŢIE LA PRUT

De ce vă legaţi de Prut tot timpul?

Considerându-l ca piatră de hotar

Mai bine istoria să o-nvăţaţi

Că nu el este vinovatul

Istorici, voi lipsiţi de har

De-aceea România azi e-n două părţi

Malurile au ele vreo vină?

Sau apa ce curge-n Dunărea cea mare

Că-n ea s-a născut şi botezat limba română

Cea hărţuită de voi tot timpul în teroare

De la Prut încolo nu se mai trece

De la Prut încoace nu se mai vine

Doar dacă ai paşaportul la tine române

Sau Prometeu de-ar fi să-ncerce

Să lumineze naţiile române!...

Hai români, ne-ajuta graiul

Ce-i românesc de la-nceputuri oameni buni!

Când Prutul era Prut precum la egipteni e Nilul

E graiul nostru cel de la străbuni

Să ne unim români, acum ne este timpul!

Ionel MARIN

Rădăcinile Patriei

Aici, în glia străbună m-am născut

Zâmbind bunilor părinţi, bucurându-mă

De mângâierea şi dragostea românilor…

Simt şi acum paşii copilăriei, foşnetul lin,

Al Putnei, Siretului, freamătul codrului…

Aici în patria Dacilor, am învăţat să preţuiesc,

Graiul minunat al bunicilor, să visez

Şi să iubesc istoria neamului românesc.

Patria coloana infinită a zborului meu,

A fraţilor, a voastră dragii mei, nu este,

Nici prin vis de vânzare, de umilire…

Nu a fost inutil sacrificiul milioanelor de români,

Nu poţi lăsa ca alţii să dicteze la tine Acasă.

Trează să ne fie memoria şi aprinsă Candela,

Pe veci sfântă limba noastră românească.

Patrie să nu taci, ajută-ţi fiii şi viitorul,

Urmează sfinţii şi eroii şi martirii, înfrânge

Pentru întotdeauna pe duşmani, trădători şi…

Deschise porţile doar pentru cei ce-ţi vor binele.

Nu vă îndemn să porniţi în pribegie, să căutaţi,

Pâinea zilnică în lumea largă, ci dimpotrivă,

Aici în România, să ne zbatem să recucerim,

Redutele pierdute din slugărnicie, laşitate,

Indiferenţă, uneori şi prin nepedepsita trădare…

Putem dragii mei, uniţi şi cu ajutorul Domnului,

Să construim, pe temeliile Patriei, un destin,

O societate a armoniei, a dragostei şi sfinţeniei…


14

ESEU

Eugen EVU - Omul care scrie (II)

Labirintul fiind unul dintre reprezentările

(eline), esenţiale al omului antic, celui arhetipal-

esenţial, este reprezentat grafic ca un creier uman.

În alte părţi ale lumii, el corespunde mandalei.

Cartea ( biblioteca, vezi Umberto Eco) este ea

însăşi un Labirint, o reproiectare ( unitate în

diversitate) – a psihicului uman, dacă vreţi în

cheie aristotelică-, sub sentinţa „ Cunoaşte-te pe

tine însuţi”… Subînţelegem această cunoaştere ca

implicit una a Sinelului Lumii, vezi şi „

Alchimistul” lui P. Cohello, al „ luminismului

resurect”. Atribuită oracularului, aşadar unei

revelaţii mistice, sub efectele psihedelice ale

emanaţiilor sulfuroase de la Deplhi…- revelaţia

lui A fi este una plurimanifestată istoric, este

ecuaţia dintre identitate şi Fiinţă. Scriitorul este

tipul empiric, versus scribul livresc, cel ce scrie

cărţile din cărţile altora, disimulând de fapt un „

plagiat” al cunoaşterii depozitate, aşadar destinată

consumismului, hranei preparate de alţii.

Autenticul creator, ca şansă, este cel al cărţii

trăite, ca labirint propriu, dacă vreţi Chivot pe

umeri, purtat, sau dacă vreţi Graal. Toate fiind

simboluri ale Re – LIGIO; refacerea Legăturii

sinei umane cu Sinele Divin, ubicuu şi

incognosecibil.

În filosofia neo- modernă, Constantin Noica re-

propune o auto-cunoaştere revelatorie în

paradigma zalmoxeeană, epifanică, îndepărtat

precreştină. Aici labirintul de profunzime este

peştera iniţierii, întru „înviere”, este de fapt

peştera lui Platon, celuilalt cod antic, prefigurând

itinerariul metafozic…Cheia este „ieşirea din

timp”, despre care avem a revedea cercetările lui

Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Victor

Kernbach, Romulus şi Mircea Vulcănescu,

ş.a.m.d,, dar şi al câtorva sceptici – Diogene, Nae

Ionescu, Em. Cioran fiindu-ne, nouă, românilor,

îndeajuns! Dacă Cioran a optat pentru „ locuirea

sub acoperiş” – ca labirint suspendat…, Noica

preopune ascetismul epifanic al habitualului –

peşteră- colibă ascetică, cu scop de re-întemeiere a

paradigmei artehipului …labirintic. Ruperea

de lumea decadentă prin fiirea ei în ceea ce am

numi „ omul proiectat în real” ( labirintul proiectat

în existenţa fără-nceput-şi- sfârşit) – este dilema

dualităţii genial analizată de Mircea Florian în „

Recesivitatea ca structură a lumii”.

„Cunoaşterea livrescă” pare-se este una ce duce la

suprasaturaţie de teorii epuizate deja, însă care

impregnează foamea de a şti şi a comunica şi

celorlalţi, uneori sentenţios- vanitos- fanatic, de

fapt asimilările altora, nu odată de tip patologic,

autodestructiv, adică de a face apostolat modern

impunând modele, evangheliare mai mult ori mai

puţin apocrife.. Astfel de opere fac ravagii în

actualitatea noastră, precipitând o agitaţie

apocaliptică ( revelation, aşadar revelaţie,

dezvăluire de sine ca sine al lumii) ci nu sfârşitul lumii) – aşa cum vedem / trăim în

acest abnorm zbuciumat schimb de secol şi

mileniu ( ! ).

Intuitiv întâi, apoi treptat conştientizându-mi

propria-mi cale prin scrierea poeziei, în primul

rând, dar şi prin cântec, sau observarea tuturor arte

ca replici ale lui „ homo religiosus”, animalului

religios definit de Eliade, temporar atent la Lucian

Blaga sau I D Sârbu ( ci nu numai) – am ştiut

despre mine că sunt genul autocunoaşterii

empirice, experimentale, totul pornind de la o

zestre din paideuma natală, a genomului, din

spaţiul Muntelui ce odinioară şi mereu va avea

dimensiunea sacralităţii, una diferită de cea

piramidală, deşertică, exilată în culturile de tip

egiptean, post ebraic. Resurecţia de acest tip a

început prin primele-mi cărţi de poezie „ Muntele

Mioritic” ( Facla) şi „ Soarele de andezit” (

Sarmizegetusa Reggia) editura Militară. Apoi am

confruntat o respingere a stigmei „ învinsului de

tip „ conspiraţie fratricidă”, din balada – cheie a

Mioriţei, iar apoi o irepresibilă repudiere -

alungare a mitului manoleic, de sorginte

balcanică, al sacrificiului păgân sincretizat în

ortodoxismul bizantin, Ana lui Manole, ucisă în

numele „ ctitoriei” în mod tragic – nedorit, de

Meşterul ( unealta ) lui Negru Vodă- tiranului,


15

care „ dedică operă Cerului ( ?!?) - manipulându-

şi meşterii mari, „ calfe şi zidari” ..

Ba şi mai criminal şi substituit „divinităţii

poruncitoare” de tip CANIBAALIC, sărmanul

Manole re-grecizat …cu Kiril şi Metodiu hiclenie

! – Satrapul Negru Vodă mi-a fost relevat în

comunism drept model al dictaturii ce maimuţărea

sloganele - teze şi comportamentul „

conducătorului” aşa cum patologia materialist-

dialectică glosează obsesiile de tip maniacal, în

acest caz „ mesianismul”. În „ Aspecte ale

mitului”, ( 1966) , am avut acest sens corect al

lucrurilor din scrisul lui Mircea Eliade…

Comportamentul Liderului activistic- apostolul

roşu, era „ inspirat” paradoxal din precreştinism şi

sionism, recte din Noul Testament, desigur, întors

pe dos, confiscat cu scop al „ sacralităţii misiunii”

, în profania istoriei. Ceauşescu asta striga pe

stadioane, în congrese şi pe alte meridiane : „

Pacea lumii „, „ Epoca de Aur” a …omenirii !

Aspiraţia de libertate şi gândire Senină (…) – a

fost orizontul de aşteptare al mulţimii, numai că

acele mulţimi s-au comportat aşa cum le-a

conspectat Gustave le Bon: „ feminin”, desigur,

fără a discrimina aici simplicitar chestiunea.

În acest context aveam să înţeleg cum orice utopie

– în dogmă sau în doctrină - ideologie,- are ceva

latent sadomasochist, şi că cele şapte Frici (

spaime) ale umanităţii) – sunt repetabile în

condiţia umanului cel „ pedepsit” a trăi ( genomic)

mai puţin, deoarece Creatorul a regretat că l-a

întocmit pe om” …( Genesa, V.T.) . Un apocrif al

patriarhului Enoh afirmă că „ scrisul cu apă şi

funingine” a fost iniţial un act rebel, inspirat de

unul dintre cei 200 de „ îngeri” care au coborât pe

Muntele Hermon…Aşadar, omul iniţial avea o

şansă de a se emancipa prin iniţiere şi anume prin

„ cunoaşterea livrescă”, a-şi „ stoca” cu scop de

progres uman arbitrar (!) – memoria, inteligenta

dobândită ! Era un act rebel de tip luciferic,

aşadar. Oarecum astfel având şansa recuperării

condiţiei ab initio, al speciei adamice.

Homo cogitans este dual cu homo cogitans,

între cele două „ dimensiuni”, conflictuale, se

agită mereu ieşirea din Labirint. Labirintul aşadar

ne este Harta genomică, una a Căii Regăsirii, a

trezirii în lume. A re-înţelege prin propria-ţi

operă- carte- trăită, va fi iluminare şi bucurie de

afi, consolare de a primi viaţa ca un Dar şi a te

perpetua prin urmaşi. În ceea ce mă priveşte, nu

am ieşit din dilema parabolei lui Iov: după ce un

părinte îşi pierde tragic, „ prin proba credinţei”,

familia iubită, ca Tatăl uman ce este, iar mila

Domnului îi redăruie „ fii şi fiice”, ( o serie nouă,

sic,n) – sunt nedumerit: în urma unui pariu cu

Diavolul !) – ca la un joc de cărţi, Domnul nu are

ÎNŢELEGEREA divină a OMULUI CREAT ( ca

rob sau Fiu ? ) şi a înspăimântătoarei, animalic-

înjositoare suferinţe ca PĂRINTE, de a-şi fi

pierdut familia ( nu atât avuţia) – şi a faptului că

CEI UCIŞI erau ALŢII decât CEI ce au urmat, ca

„ mângâiere”…

Nu am fost pentru „ livresc” sau „ fragmentarism”

în gestul meu de a scrie literatură. Mi-am trăit

cărţile, le-am dus uneori în eroarea de a „

conceptualiza”, însă ceva din interior m-a readus –

e drept, epuizat,- la cărarea pe care mă simţeam

mai sigur, fără spaimele care ne macină diferiţi

dar aceleaşi, vieţile.

Patria? Patria e în noi sau nu este deloc,

există în mulţi o patrie uitată, o uscăciune a

pulsaţiei originii. O patrie materială –

condiţionată prin naştere - şi o patrie a Fiinţei, care ne dă bucuria extactică uneori, rareori, de A

FI, dacă nu cedăm bio- sistemului organic, omului

bio-chimic. Uneori, credinţele fundamentaliste

sunt mari laşităţi, în individ şi în societăţi.

Dar cum să ne consolăm ipocriţi, că murim,

trăim murind, asta este ! Dacă am trăi „ ceva mai

mult”, cât să ne fericim de nepoţii şi strănepoţii

noştri, fără a le oferi urâciunea demenţei semnele

şi a agoniei viermuitoare ( remember IOV !)

…poate că ar merita să credem că suntem Fiii

iubiţi, nu urmaşii lui Cain…

Am căutat în labirintul propriu, al cărţilor mele

TRĂITE, o patrie vizibilă, cea care palpită

misterios în NOI, înainte de a accede –

recuperatoriu – metafizic sau cum vreţi - spre una

Cerească.

Vorbeam înfierbântat cândva, cu un poet cvasi -

livresc, însă şi auto- conflictual patologic, despre „

a rămâne sau a pleca, a te retrage din competiţie

sau a interveni printr-o altă soluţie”,cum Dumitru

Velea conspecta un roman al acelui: „ Semne

particulare”…

Eufemicul personaj Eufim,…” parafrazându-l pe

Noica „ „ mincinos este cine nu crede „ )

Perora în delirul rece al neantizării : „ Există o

împlinire fără înveşnicire”…

Iată ce a infestat fiinţa în regimul totalitar şi a

produs tot soiul de „ sintezişti”, „ directori de

conştiinţe”, etc. Mutilare sau automutilare ? Cred


16

că ambele, un binom al blamatelor de drept efecte

ale „ ciolateralelor” farmacon tradiţionale,despre

care scrie un studiu recent Andrei Oişteanu (

Narcotice...). Labirintul fiecăruia ne este şansa

ori ratarea Ioviană a condiţiei; iubind patria

materială, o vom regăsi şi pe aceea a minţii,

văzută cu duhul. Însă nu prin oglinzi, care sunt

oarecum oarbe.

Omul care scrie…, azi, este unul de mâine. Cu

noroc sau fără noroc,…labirinturile – cărţile sale,

pot fi „ plăcute Domnului” – ca ofrande, însă e de

dorit- dăruit să le oferim spre ÎNFRUPTARE întru

existenţă morală prin patos şi empatie, celor dragi,

eventual chiar celor o vreme duşmănoşi: nu Icar

este soluţia, însă, ci zborul ca Sine, pe verticala

nesupusă orizontalei din Cruce.

Domnul Eugen EVU născut pe 10 septembrie

1944 în Hunedoara este: scriitor, publicist,

eseist, poet de valoare naţională şi

internaţională, fondator a mai multor reviste

de cultură, neobosit promotor al literaturii și

culturii române.

Domnul Eugen Evu a publicat peste 50 de

volume de poezie, eseu, teatru, jurnale, literatură

pentru copii, numeroase articole, studii, cronici

literare şi de artă, interviuri în reviste de cultură şi

de artă, în ziare locale şi centrale.

Pentru întreaga sa operă a primit numeroase

premii şi diplome naţionale şi internaţionale.

Este membru de onoare al Academiei de

Ştiinţe, Literatură şi Artă din Oradea;

Cetăţean de onoare al judeţului Hunedoara, al

oraşului Hunedoara, ambasador cultural al

regiunii Hunedoara. Felicitări maestre pentru

valoroasele realizări literare obţinute în cele peste

patru decenii dăruite literaturii şi culturii române.

Sănătate şi bucurii pe măsura sufletului

dumneavoastră mare şi minunat! LA MULȚI ȘI FRUMOȘI ANI!

GEORGE PETROVAI

Omenia şi inimoşenia – armături

ale caracterului fiecărui muritor

Pe bună dreptate se afirmă că geniul şi idiotul sunt

egali în faţa lui Dumnezeu – fiind creaţiile Lui, pe

amândoi la fel de mult îi iubeşte. Cu următorul

mic adaos, care are darul de-a fi esenţial: Numărul

mult mai mare al săracilor cu mintea şi duhul în

comparaţie cu cel al înzestraţilor, ne arată cât se

poate de limpede direcţia în care înclină cumpăna

atotbunătăţii divine, aşa cum de altminteri (fireşte,

niţel edulcorat) citim în Biblie despre numărul

nesfârşit de mare al nebunilor (Stultorum infinitus

est numerus).

Adică aproximativ ceea ce în cuceritorul său

limbaj poznaş, va spune scriitorul George Orwell

în romanul Ferma animalelor: „Toate animalele

sunt egale între ele. Atâta doar că unele sunt mai

egale ca altele...”

Şi, adaug eu, e foarte bine aşa (ca lumea noastră,

după opinia lui Voltaire, să fie cea mai bună dintre

toate lumile posibile), având în vedere faptul că o

mai mare densitate de genii şi oameni cu scaun la

cap i-ar incomoda atât de mult pe închinătorii la

idolul „Trăieşte-ţi clipa!”, încât aceştia ori s-ar

îmbolnăvi pe capete, astfel statul fiind condamnat

la cheltuieli mult mai mari decât banala (de-acum)

risipă cu chiolhanurile şi festivalurile (nu şi cu

furtişagurile), ori i-ar obliga pe mulţi dintre ei să-

şi facă singuri dreptate împotriva tuturor acestor

încurcă-lumea, care habar n-au ce-i viaţa şi nu-i

lasă nici pe alţii să şi-o trăiască pe a lor aşa cum le

place, ori ar spori rata sinuciderilor în rândul celor

mai înrăiţi hedonişti, lucru care ar aduce niscaiva

atingere faţadei preoţilor şi pastorilor.

Prin urmare, dacă bogăţia minţii umane duce cu

necesitate la mândrie, înstrăinare şi ură (vezi

progresul armelor, de la cele albe până la

cutremurătoarea grozăvie a celor de distrugere în

masă, toate având ca scop înfricoşarea şi

supunerea, urmate de neoînrobirea unor

comunităţi din ce în ce mai mari), plinul inimii din

cel mai sărac spirit se constituie în forţa de

neînvins a apărării şi perpetuării vieţii pe planeta

Pământ – aceea a pieptului gol împotriva

glonţului, a binelui împotriva răului, a adevărului

împotriva minciunii, a credinţei adevărate

împotriva falsei credinţe şi necredinţei, altfel spus

aceea a înfrăţirii omenescului spontan şi

inepuizabil, doar în acest mod fiind capabil să facă

faţă asaltului necurmat şi din ce în ce mai subtil al

inumanului (a se lua aminte la foamete, alimentele

infestate, poluare, crizele provocate etc.), fie că

inumanul ia un chip ameninţător (acte teroriste,

agresiuni făţişe), fie că ia unul perfid-înşelător de

felul demagogiei democratice, al tratatelor politice

impuse sau al înţelegerilor economico-financiare

ruinătoare pentru partenerul naiv, docil şi temător.


17

Iar în complexa şi delicata structură a umanului,

se subînţelege că omenia şi inimoşenia alcătuiesc

însăşi structura sa de rezistenţă. Căci ele pătrund

atât de adânc în fiinţa noastră, încât la nivel fizic,

omul fără aceste însuşi fundamentale sau cu ele în

suferinţă n-are cum să se împlinească, iar la nivel

logico-semantic, avem de-a face cu un nonsens.

Iată de ce un medic neomenos (dintre aceia încă

foarte mulţi, care văd această nobilă profesiune

doar ca o şansă de îmbogăţire materială), respectiv

un preot hapsân şi fără inimă, cam aşa cum la ora

asta ni se înfăţişează majoritatea slujitorilor

altarului românesc, reprezintă una din multele

contradicţii împovărătoare şi demoralizante, ce au

luat un alarmant avânt în România

postdecembristă.

GEORGE PETROVAI

Sunteţi la nemurire-n neuitare condamnaţi!

(Scrisoare deschisă către toţi torţionarii

românilor)

Fiecare popor cu faliţii lui. Noi, românii, îi avem

pe torţionarii de ieri şi de azi, o foarte prolifică şi

longevivă specie de ordin criminal, pe care de-a

valma şi în parte trebuie să-i condamnăm – acum

şi-ntotdeauna – la nemurire prin neuitare.

E drept că nu-i corect ca toţi aceştia, băgaţi în

aceeaşi oală a crimelor împotriva poporului

român, să fie răsplătiţi de neuitarea noastră cu

aceeaşi dărnicie.

Căci una erau bandele dezlănţuite de evrei

bolşevizaţi, care – în Basarabia şi Bucovina celui

de-al doilea război mondial – atacau armatele

româneşti (în ofensivă, apoi în retragere) şi

ucideau prin fioroase torturi răniţii capturaţi (tot ei

au aruncat în aer comandamentul unei divizii

româneşti din Odesa!), încât mareşalul Ion

Antonescu a fost nevoit să-şi protejeze soldaţii

prin cetluirea isteriei evreieşti în cămaşa de forţă a

ghetourilor, şi - desigur – cu totul alta este

strategica ofensivă torţionară îndreptată prioritar

împotriva românilor neaoşi şi cu dragoste de ţară,

chiar la început, adică îndată după bolşevizarea

forţată a României, prin vrerea-lege a alogenilor

(Ana Pauker, Teohari Georgescu, Vasile Luca,

Valter Roman, Pantiuşa Bodnarenko, Alexandru

Nikolski etc.) şi prin nenumăratele cozi de topor

autohtone (intelectuali oportunişti, securişti,

miliţieni, gardieni şi activişti), iar astăzi prin

teroarea cu holocaustul tras de păr al impostorului

Elie Wiesel şi al antiromânescului său institut, ce

trăieşte, înfloreşte şi huleşte autenticul românesc

cu banii românilor (vezi recent promulgata lege

antilegionară), respectiv prin nimicitorul genocid

social-economic, moral-spiritual şi cultural-

identitar dirijat din lăuntrul şi din afara ţării, la

care mult slăbita Românie postdecembristă tot mai

greu face faţă.

Tot astfel, se impune diferenţa de conţinut şi

formă dintre torţionarii moral-ideologici, adică cei

de teapa semidocţilor generali Valter Roman,

Pantiuşa Bodnarenko şi Nikolski, care prin

autoritatea ce le-a fost încredinţată de Moscova,

au organizat în România stalinizată Securitatea şi

sistemul penitenciar, deportările şi delaţiunile,

torturile şi – culmea inumanului – sinistra

reeducare de la Piteşti, altfel spus vastul sistem

concentraţionar al dictaturii proletariatului, şi

torţionarii subordonaţi (de la simplii gardieni până

la colonei) ca alde Alexandru Vişinescu, Ion

Ficior, Petrache Goiciu sau Vasile Ciolpan (ca să-i

amintesc doar pe câţiva dintre cei mai câinoşi

comandanţi de temniţe politice), care – cu toţii

zdraveni ca nişte tauri, bine plătiţi şi furajaţi,

analfabeţi sau pe-aproape, ascultători de ordinele

primite până la depersonalizare, adevărate brute

prin zel şi vocaţie – reprezentau braţul efectiv al

legii-ciomag, al schingiuitorului apărat de lege

împotriva schingiuiţilor lăsaţi la bunul plac al

fanteziei sale eminamente asasină.

Se spune că însuşi şeful satrapilor de la acea

vreme, l-am numit pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, a

fost într-atât de surprins că dinspre Regiunea

Autonomă Maghiară veneau numai deţinuţi

politici de origine română, încât se gândea foarte

serios s-o desfiinţeze...

Iată de ce eu sunt cu totul de partea venerabilului

Gheorghe Dima (născut la Sighet în 1922), atunci

când acesta, în scrisoarea adresată lui Elie Wiesel,

îi răspunde la întrebarea retorică privind

deportarea evreilor din Sighetul anilor 1944, oraş

aflat împreună cu tot Ardealul de Nord sub

stăpânirea maghiară, îi răspunde, prin urmare, cu

o întrebare devastatoare pentru toţi wieselenii,

căci în ea arată acuzator înspre holocaustul roşu

de sorginte bolşevico-iudaică:

„Când ştiaţi că noi (românii, nota mea, G.P.)

suferim aşa de cumplit, cum puteaţi să dormiţi

bine la Paris, Florenţa, New-York sau

Washington D.C.?”


18

Poeme

Nicolae VASILE

Limba care uneşte

Dragii mei tineri,

colegi de popor,

nu stricaţi ceva

de ce vă va fi dor!

Fără limbă,

nu există popor,

fără limbă,

nu avem viitor!

Nu mai putem încape

în micul sat natal,

vom trece ţări şi ape,

în… satul mondial.

Să fim IT-işti,

să fim artişti,

să cutreierăm lumea,

ca automobilişti!

Dar, din tot ce veţi face,

veţi avea doar un procent,

mai mic sau mai mare,

cât eşti de inteligent.

Cândva, veţi dori

din ceva să fiţi cineva,

ce veţi face, dacă

nu va mai exista?...

Ca români, din ceva,

vom avea mereu tot,

din limba română,

să ne fie al unirii suport!...

Visul din vis

Vis la mal de mare,

unde-am cunoscut iubirea de copil,

atâta că nu puteam să mai respir,

dar și pe cea de om matur,

atunci când căsnicia-ţi dă contur,

ca un destin invers de flutur,

întăi, zbori și te-nveselesti,

și-apoi, tot restul vieții, te târăști!

Dormeam, sau nu dormeam,

în chinurile facerii unui vis,

poate așa se nasc visele în paradis!

Apăruseși, cu o ceată de gălăgioși,

foarte tineri și frumoși.

Unii mă priveau nedumeriți,

alții, păreau a fi, încă, smeriţi.

Așteaptă de la tine să le dai idei,

abia așteaptă să devină zei!...

Măi omule, trezește-te!...

Nu ești bucuros, te văd preocupat,

nu este precum m-am așteptat,

ziceai tu,

strângându-mă în brațe,... scuturat.

Zeul zeilor te-a ales,

ţi-i-a trimis să te ajute,

să te faci înţeles!...

Hm!...

Tocmai, le-am primit pe-astea toate,

nu în vis, ci în realitate,

de la niște oameni, nu niște zei,

așteaptă de la mine să scriu pentru ei,

să le fiu şi saltimbanc și demiurg,

să curg pentru ei, să tot curg,

din amurg până în amurg,

să le dau semințe de vis,

pentru a-şi crea, aici, al lor paradis.

Poţi avea totul şi-n cer şi pe Pământ?...

Să le leg împreună, nu ştiu cum,...

mă bântuie-un gând!...


19

Ioan Vasile INDRIGĂU

(Timişoara)

L I M B A R O M Â N Ă

Limba Română trebuie respirată

cu fiecare bătaie a inimii.

Bucurați-vă toți, cei de aici

sau de oriunde,

de aerul înalt

al frumuseții Limbii Române!

Limba Română ați sorbit-o

cu primul supt de la pieptul mamei,

EA vă este în sânge și o aveți

veșnic în izvoare și în apele Dunării.

Bucurați-vă Români

de limpedele Limbii Române!

Limba Română se cere întinsă

pe felii din spice galbene de grâu,

Anafură în sfințite Altare.

Bucurați-vă toți, cei de aici

sau de oriunde,

de gustul Limbii Române!

Limba Română trebuie păstrată

în voi necontenit.

EA nu se vinde și n-are preț.

Români,

de aici și de oriunde în lume,

respirați, sorbiți și împărtășiți-vă

din Sfânta Limbă Română!

T R E Z I Ț I – VĂ R O M Â N I !

Avem tot mai puțini chirurgi într-o săracă

Românie

Și în direct privim neputincioși cum unii mor

Căzând din cer cu niște avioane de hârtie;

Ce fel de oameni suntem ? Ce popor ?

Cum am ajuns să fim atât de indolenți,

De anesteziați și adânc în nesimțire îngropați ?

Mereu găsindu-ne în lume printre repetenți

Și-i de neînțeles cât am ajuns de retardați.

Dar iată că și Vlaicu a mai murit încă o dată,

De astă dată fiind jertfit în Munții Apuseni

Într-o pădure ce încă nu a fost vandalizată,

Și-atât de dragă unor demni români, bravi

ardeleni.

La orele acelea șefii, pitiți prin restaurante

Alături de bacante și-n cercuri de Varani,

La mese îmbelșugate cu vinuri și languste

Puneau la cale planuri ticăloase de golani.

Și încă alți neisprăviți, vasali din turma lor,

Tembeli umflați ajunși în funcții mult prea mari,

În loc să-și facă treaba, să sară în ajutor,

s-au dovedit a fi doar niște jalnici găozari.

De-un sfert de secol nimic n-am învățat,

Parcă am fi rămas niște copii neînțărcați

Și cumpărați cu vorbe, în Cameră și în Senat

Ajung numai jigodii, hoți de țară, ticăloși, ratați.

Sânt țări mai mici decât un colț de Românie

Cu oameni fericiți ce trăiesc bine și corect,

Au legi adevărate, se bucură de viață și se știe

Că sânt în lume respectați, nu-i doare nici în

rect…

Pe-aici ne vor chema cât de curând la vot

Mulțime de Partide cu vorbe dulci și îmbieciuni,

Gândiți-vă un pic , nu vă lăsați prostiți de tot

Pentru că sigur sânt capcane, vechi minciuni!

Treziți-vă urgent români din crunta agonie

Și nu mai fiți încă o dată atât de cascăcioși;

Aveți puteri enorme să ridicați o altă Românie,

Dar mai întâi debarasați-vă de găunoșii ticăloși.


20

POEZIE

Cristian Petru BĂLAN

IMNUL UNIRII ROMÂNIEI CU

BASARABIA

Din Tisa pân' la Nistru sună...

Al Ţării glas poruncitor:

El se transformă-ntr-o furtună

Care ne-nalţă ca popor !

Porunca Patriei-i sfinţită

De Ştefan Vodă şi Mihai...

E timpul de-a fi re-mplinită -

De-aceea, vin' alături, hai !

Avem un ţel în România

Scris de străbuni cu sabia:

Să-i re-tregim de grabă glia

Redându-i BASARABIA !

Ea- i tot MOLDOVA noastră blândă,

Tărâm de vis şi frumuseţi,

Cu fraţi români plini de izbândă

Şi-ai lor vecini bravi şi isteţi.

Refacem ROMÂNIA MARE,

O ţară demnă-n plin avânt...

Noi, prin UNIRE şi ardoare,

Vom face raiul pe pâmânt !

RUGĂCIUNE CĂTRE MÂNTUITORUL

NOSTRU IISUS HRISTOS

Bunule Iisuse, cu adânci suspine,

Slujitor nevrednic, cad smerit la Tine,

În genunchi şi-n lacrimi, vin şi-Ţi cer iertare

Pentru multe rele şi păcate-amare!

Tu îmi vezi din ceruri orişice greşeală,

Tot ce-i faptă bună, tot ce e negreală.

Dă-mi puteri, Iisuse, să-mi înving povara,

Sufletul să-mi fie ciocârlie vara,

Să mă-nalţ la Tine-n fiecare clipă,

Ca să--Ţi simt iertarea blând cum se-nfiripă.

Îngerii Luminii dă-mi-i sprijinire,

Să-mi arate drumul către mântuire.

Dă-mi tărie vieţii să rezist la toate,

Dă-mi înţelepciune, milă, bunătate;

Dă-mi curaj şi forţă să lupt pentru Tine,

Să-ţi vestesc Cuvântul către orişicine,

Să Ţi-l port cu cinste către lumea-ntreagă,

Să-i ajut pe alţii să Te înţeleagă.

Dă-mi putere, Doamne, dă-mi şi iscusinţă

Să-i ajut pe-aceia frânţi de suferinţă.

Chiar de-o fi ca răii crunt să mă zdrobească,

Legământul Crucii n-o să mi-l clintească !

Pentru toţi duşmanii ce-mi fac aspră soartă,

Bunule Părinte, eu Te rog, mi-i iartă!

Doamne, de la mine nu-Ţi întoarce Faţa,

Ţie-Ţi dărui gândul, inima şi viaţa !

Mila Ta cerească blând să mă cuprindă,

Iar credinţa-n Tine mai viu să se-aprindă…

Binecuvântează robul ce supus e,

Fii slăvit de-a pururi, Bunule Iisuse !

AMIN !

GLOBALIZARE

Din tenebre adânci, impenetrabile,

Ei fac gargară cu conștiința noastră,

Ei ne înfig în trup dejecțiile malefice ale

creierelor lor incandescente;

Ei ne pun în gură zăbale de ghimpi și hățuri

electronice,

dirijându-ne-n turme dezorientate;

Ei ne atârnă de gât fericiri otrăvite de plumb...

Ei dau drumul haitelor de câini hămesiți ale

crizelor elaborate,

să incite etniile mapamondului bulversat.

Ei le adulmecă prăbușirile acestora construindu-le

cavouri pe care să jubileze țopăind pe munți de

valută.

Ei construiesc abatoare electronice de masacrare a


21

spiritului uman,

Ei planifică războaie, păci, lideri, victime, eroi,

eroine, cine, unde, când, cum, cât, câți (câți să fie

și câți să nu fie).

Ei proclamă că mulți înseamnă gloată și-s

periculoși, greu de supus; că puțini înseamnă

neputincioși, dar robi valoroși.

Ei cer să fim cu toții aliniați sub firma lor

luminoasă: Corect Politic...

Ei - Big Brother, noi - Small Stupids, idioți

drăgălași și utili...

Ei - maeștri demonici de șah pervers, mânuitori de

regi, de regine, de președinți reeligibili; noi -

nebuni, pioni, cai sterilizați, cu căpestre pe bot;

Ei - planificatori de E-uri, de aspartamuri, de

fluoride, de prafuri tâmpitifere,

Ei - plantatori de antene cu semnale inteligente, cu

energie propulsată și kilobiți liniștitori de spirite

agitate,

Ei ne schimbă pretutindeni macazul destinelor

noastre,

Ei sunt Constructorii Secretoși, fondând Ordinea

Dezordinii Mondiale!

Ei ne transformă în numere cu legitimații de trei

cifre cu cozile-n sus;

Ei ne sapă pretutindeni gropi uriașe, acoperite cu

covoare subțiri de iarbă și flori,

invitându-ne să ne bucurăm de frumusețea lor....

Ei, Ei, Ei - adică... Dânșii!!... Dumnealor!:

Monștri invizibili, ascunși în buncărele de la

porțile infernului!

Iar noi? Noi... până când?

Că-i timpul să strigăm cu voci de trăznet şi

vulcani

ţâşnişiţi din miezu-ntregii Terre încinse de păcate

şi ură, de voi prefabricate:

"Destul, v-ajunge !

Sosit-a timpul nostru-acum !

DESTUL !!"

Radu BOTIŞ

Limba română dintru vechi răstigniri

Limba română

Chivotul neamului meu,

Dintru începuturi,către mereu

Prin ocrotirea divină.

Drumul de veacuri cu sfinţi

Ori veri scăldate-n lumină,

Minuni împlinite care îmbină

Aduceri aminte cu dor de părinţi.

Limba română,crâmpei

Renăscut de sub ziduri de piatră,

Carpaţii,care,spre ceruri arată

Loc de şedere n-au cei mişei.

Lupte,victorii,morminte ades

Brăzdează cuprinsul,speranţa neînfrântă,

Altarele sfinte-n biserici cuvântă

Lumina din suflet străluce intens.

Limba română dintru vechi răstigniri

Îşi cere obolul din cronici de taină,

-Popor de jertfă, prindeţi la haina

Iarăşi mândria cu imne-n simţiri.

Victor ROTARU

LIMBA ROMÂNĂ

Mă tot întreb în simpla-mi existenţă,

Una cu una cum să facă doi?

Precum vorbesc pe ,,sticlă” şi oriunde

Mulţi ,,docţi” ce de gramatică sunt goi!

Corect ar fi ,,o oră”, ,,două ore”,

Nu ,,doisprezece” cum zic cei ,,deştepţi”;

Cum să salvăm gramatica română,

Cu-aceşti inculţi şi cvasirepetenţi?

Necazul vine nu de la ,,prostime”,

Ci de la cei cu multe facultăţi

Făcute, cum nici Domnul nu mai ştie


22

Prin ce mijloace sau pe care hărţi!

Stimaţi confraţi, români de pretutindeni

La toţi mă adresez cu mult respect:

Vă rog, nu mai stâlciţi a noastră limbă;

Vorbiţi-o cât se poate de corect!

VATRA ROMÂNEASCĂ

Întoarce-te române;

Întoarce-te acasă,

Căci celor ţări străine,

De tine nu le pasă!

Gândeşte-n a ta fire

Cu mintea-ţi înţeleaptă!

Nu la dolari şi lire

Ci la cei ce te-aşteaptă.

Mămica şi tăticul

Cu româneşti bucate;

Bunica şi bunicul

Cu zile numărate!

Dusul peste hotare

Este un vis , fireşte!

Un ,,Eldorado” care

Nicicând nu se zăreşte.

Munceşti trăgând la coasă;

Nu-n ţara ta natală!

Dar când te-ntorci acasă

Vezi curtea că e goală.

Tătucul şi mămica,

Nu mai le e aminte,

Iar bunul şi bunica

S-au dus la cele sfinte!

Întoarce-te copile

În româneasca-ţi vatră

La cei ce ani de zile

Au pus piatră pe piatră!

ŢĂRANUL

Când spui ţăran să te cutremuri...

El este talpa ce rămâne

Indiferent în care vremuri,

De-au fost creştine sau păgâne!

El este omul ce socoate

Când pune grâul în ţărână!

Pământul pentru el e-n toate

Şi nimeni nu i-l ia din mână.

Trudeşte mult, din zori în noapte,

Chiar dacă arşiţa-l doboară!

Nicicând nu spune „nu se poate”

De este iarnă sau de-i vară!

Îşi duce traiul de milenii

Şi nu-şi trădează legământul,

Ce l-a făcut de-a lungul vremii

Cu carul, boii şi pământul.

Să-i ridicăm, deci osanale

Celui plecat din zori la coasă

Căci din sudoarea frunţii sale

Avem ce pune noi pe masă!

Mariana BENDOU

Limba româneascã

S-a întrupat din veacuri neştiute

Şi-au moştenit-o rând pe rând strãbunii

Împodobind-o cu virtutea minţii

Cu harul dragostei şi prin trudirea mâinii.

Şi au numit-o “limbã româneascã”

De la “românul” cel legat cu Cerul

Urându-i viaţã lungã sã trãiascã

Fãrã a-şi pierde seva şi misterul.

Au plâns-o în doine şi-au cântat-o în sãrbãtori

Ca pe o mamã, fiicã, sorã;

I-au dãruit proverbe, zicãtori

Şi au strigat-o, bucuroşi, la horã…

Cu cine poate fi asemãnatã

O limbã rudã cu tot graiul,

Dulce la zis şi binecuvântatã

Ce-şi duce liniştitã dorul, traiul?

Fie ca sã rãmânã-n pururi legãnatã

La sânuri blânde şi pe mâini dibace,

Între Carpaţi şi Marea Înneguratã,

Simbol de omenie, crez şi pace!


23

Anghel Hotu

Coşmar

Un vis urât, un vis ca un coşmar

M-a transpirat enorm, m-a sufocat.

Eram pe o furtună marinar

Când vasul, violent s-a scufundat.

În coborâre către-al mării fund

Eram înconjurat de peştişori,

Şi m-a străfulgerat atunci un gând

Care mi-a provocat intenşi fiori.

Un gând de a fi înghiţit rapid

De-un monstru subacvatic nevăzut,

Un fapt ce nu era deloc stupid

În lume-aceasta din necunoscut.

Dar n-a fost monstru, ci un grup de peşti

Destul de mari, ce m-au înconjurat,

Şi ca în fabuloasele poveşti,

Flămândul grup, rapid m-a devorat.

Iar visul meu a mai continuat

Văzând într-un năvod cum au fost prinşi,

Apoi, într-un restaurant, la preparat,

Servind ca hrană unor domni distinşi.

În timpul mesei, graţios mâncând

Unul din ei încet s-a ridicat

Spunând, livid şi-aproape tremurând,

Că „peştele acesta-i alterat”.

Coşmarul meu acum mi-a arătat

Că deşi-n vis eram un dispărut,

Consumatorul nu s-a înşelat,

Simţind ceva care i-a displăcut.

Acel ceva ce lui nu i-a plăcut

Era ceva din mine prelucrat,

Care-n acel moment am apărut

În farfurie, metamorfozat.

Deci dispărând, nu mergem în neant,

Ci reintrăm în veşnic circuit,

Şi iată cum într-un restaurant,

Prin avatar, atunci m-am regăsit!

Maria FILIPOIU

La Nașterea Maicii Domnului

În oastea creștină revine sărbătoare

La începutul anului bisericesc,

Sfintei Marii de Dumnezeu Născătoare.

Precum a orânduit Tatăl Ceresc.

Fecioară Preacurată, Maica lui Iisus,

Slăvită-i pe Pământ și-n Rai Dumnezeiesc.

Aleasă-ntre femei, de îngeri mai presus,

Ajută pe cei ce-n credință viețuiesc.

Sortită să mă nasc la sărbătoare,

Când Maica Mântuitorului s-a născut,

Numele Maria purtând cu onoare,

Pe calea vieții mi-a fost pavăză și scut.

Pe roi de gânduri scriu mesaj înălțător

La Nașterea Sfintei Fecioare Maria,

Că în truda vieții mi-a fost de ajutor,

Când suflet lăcrimând la Domnul se ruga.

Când rugam Preasfânta, pașii să-mi îndrume,

Forță și tărie îmi dădea-n ființă.

Iar Duhul Său m-a însoțit prin lume,

Cu slavă îi trimit recunoștință.

Din lăcaș de-nsingurare sufletească

În versuri las grăitoare mărturie,

Cu obiceiuri din lumea creștinească.

Pe-a vieții cale, moștenire să fie.

În zi aniversară, din suflet smolit

Fac rugă Preasfintei, să-mi ia soartă crudă


24

Și-un dram de noroc să-mi dea în destin sortit.

Cu izbânda speranței pe-a vieții trudă.

Pentru pătimire din sufletu-mi pribeag,

Revărsată în a sorții menire,

Că parte n-am avut de ce mi-a fost mai drag,

Las ploaia gândului să-mi inunde privire.

Să-mi pot alunga coșmar de neputință

Din viețuirea cu visuri efemere,

Nădăjduind în miracol de credință,

Voi duce speranța-n veșnica tăcere.

Puțin câte puțin murind în orice zi,

Cu lacrimă de tuș las zestre de idei,

Cititorilor, când amintire va fi

Raza gândului revărsat din ochii mei.

Că doar o cruce va sta să amintească

De soarta viețuirii mele pe Pământ,

Aș vrea să dăinuie zestre sufletească

De har dumnezeiesc, dincolo de mormânt.

8. Septembrie

Din volumul ,,Tradiții creștine și ritualuri

populare românești"

La Înălțarea Sfintei Cruci

La Înălțarea Sfintei Cruci,

Când curge mustul pe butuci,

Cu har cinstește soborul

Pe Iisus Mântuitorul.

În recviemuri cântă sfinți,

La Hramul Crucii dintre Cruci.

Preoți înalță cântare

La a Crucii Înălțare.

Slăvite sunt patimi sfinte,

De duhovnic sau părinte,

Cum Iisus a fost chinuit

Și pe crucea Sa răstignit.

Cu botez de creștinire

Se face mărturisire

În Preasfântă Trinitate,

Când case sunt botezate.

Iar de faci în rugăciune,

Semnul de închinăciune,

Minune se-nfăptuiește

Și credința-n suflet crește.

Când omul din lume pleacă

Fără să se mai întoarcă,

Cruce pe mormânt veghează

Și nume pe ea păstrează.

Spre a morților cinstire,

Crucile din cimitire

Cu busuioc se-mpodobesc

Și morminte se primenesc.

Toamna, frunza-ngălbenește,

Semn că, vara se sfârșește.

Strugurii sunt buni de cules

Și dragul inimii de ales.

La o răscruce a vieții,

Simbolul creștinătății

Călăuzește spre bine,

Când se reunesc destine.

Sărbători sunt venerate

De la naștere la moarte,

Prin semnul creștinătății,

Simbol al vieții și-al morții.

14. Septembrie

Din anuarul ,,Tradiții creștine și ritualuri

populare românești"

Corneliu CRISTESCU

PODUL LUI APOLODOR

Dunărea, pe la Drobeta, curge molcomă şi-agale,

Iar întinderea de ape, udă tot ce-i iese-n cale.

Malurile ei stâncoase se apropie-ntruna,

Hotarele de pe maluri tânjesc, parcă, să-şi dea

mâna.

Dunărea aici desparte, dar tot Dunărea uneşte

Pe cei ce vorbesc în sârbă, cu cei ce zic

româneşte.

Aşa este acum, fireşte, altfel a fost în vechime,


25

Dunărea-ar putea să spună, dar nu poate să

exprime!

De-ar putea să povestească, câte nu ar putea

spune,

Despre dacii din vechime, geto-daci sau un alt

nume,

Cei sortiţi să se înfrunte cu armate de romani,

Venite să-i cucerească sub comanda lui TRAIAN!

TRAIAN NERVA, Mare Preot şi Tribun,

Popoare ce-i stau-mpotrivă, rând pe rând, i se

supun.

Pentru-a cuceri pământuri, bogăţii şi-un-ntreg

norod,

TRAIAN NERVA, la Drobeta, construi un mare

pod!

Peste care, trecând ISTRU, centurioane de romani,

Au supus această ţară, peste o sută de ani!

Toate astea au fost să fie, aşa s-au şi petrecut,

Peste podul de pe ISTRU, Împăratul a trecut!

Că se ştie, până astăzi, din podul lui APLODOR

N-a rămas deasupra apei, decât numai un picior,

Ce tronează aici de veacuri, ca un semn de la

romani,

Pe acest pământ al nostru, de vreo două mii de

ani!

Oare ce simbolizează? Oare ce mai vrea să spună

?

Neclintit, semeţ şi mândru stă în PATRIA

ROMÂNĂ!

Este el un semn de-acela ce se pune la hotar,

Sau împarte timpu-n două, între dulce şi amar?

A fost un sfârşit de eră sau un început?. Se

poate....

Borna-piciorul de pod e SEMN de LATINITATE!

Este semnul din istorii, este un certificat

De-a românilor născare, de TRAIAN, însuşi,

semnat!

Iar apoi, întors la ROMA, când TRAIAN s-a

returnat,

O simbolică COLUMNĂ, APOLODOR a durat.

Mărturii de peste veacuri, o COLUMNĂ şi un

POD,

Două documente-n piatră, pentr-un românesc

norod!

Andreea Elena ION

TIMPUL

Ceasul bate încet,

timpul se grăbeşte

şi nu ştiu dacă ploaia,

aici mă mai găseşte,

ori mă duc spre zări,

cu trupu-mi aşteptat…

Nu mai ştiu, de stau,

ori… dacă am plecat !

Nu mă-ntreba…

Nu mă-ntreba, copile,

de ce e trist şi rece,

ecoul… fără tine.

Nu mă-ntreba de ce

mi-e tot mai dor de viaţă,

când te văd jucându-te

de-a omul.

Nu mă-ntreba

nimic, îngere!

zâmbeşte călătorului trecător

şi întinde-ţi braţele

spre umbra mea prelungă…

AI VĂZUT COPACUL?

Ai văzut copacul din livadă,

cât de frumos arată înverzit,

când mugurul devine floare

şi rodul este izvodit?

Ai văzut cum este, toamna,

copacul multicolor,

cum frunzele-i coboară

uşor, în lumea lor...

Ai văzut copacul, iarna,

cât e de singur şi de trist?

Dar zăpada îl îmbracă

cu năframe albe, de vis.

El stă cuminte, aşteptând,

să vină o altă primăvară,

să mai treacă încă o vară,

o toamnă şi apoi... altă iarnă,

iar anii să se cearnă încet,

peste copacul din livadă!

SCRISOARE

Mi-aduc aminte cum visam în somn

cerurile care priveau neobosite


26

la gândul meu, tot învechit,

cu miros de smirnă şi de busuioc.

Ţi-ar fi stat sufletul în loc

dacă ai fi văzut ce zare albastră

îmbelşuga toamna cu buburuze

şi clopoţei de argint.

Nici îngerii nu se topeau în frunze

coborând dezaripaţi în colţul meu cu vise,

nici ploile nu-mi mai băteau la poartă,

nici Dumnezeu nu mai striga.

Numai cuvântul, dornic de ispravă,

se trezea, parcă amorţit,

şi pleca hai-hui prin lume

să vadă ce a mai risipit vântul

bătut de soartă,

plecat şi el, din umbra de zenit.

O, de câte ori i-am spus să stea în

locu-i, liniştit,

că pentru oameni nu este pregătit,

dar el… el nu asculta de mine şi pleca,

mereu grăbit!

ANTHONIA AMATTI

Drum de toamnă

Frumoase-s potecile pierzându-se în nesfârşit…

Aşa imaginăm la început viaţa;

Ne bucură şi-al Toamnei de aur colorit,

Nici ridurile nu ne întristează faţa.

Iată că brusc apare-o cotitură

Plină de bălării şi gropi ascunse

Nu ştim să ocolim stratul de zgură

Ajungem în poieni cu aripi smulse

Nu mai putem zbura, visând la rogvaivul

Ce apărea mereu după furtună

Nu mai pot înghiţi nici sedativul

Iubirii-prevestind o vreme bună

Azi mergem, silit, pe o cărare

Ce-a început de nicăieri şi duce spre niciunde

Şi-o caută toamna singur fiecare

Prin umbra nopţii- doar o stea pătrunde…

Pilda crinilor

Dacă ai zidit – cu greu, în ani de muncă, o casă

Ea poate fi oricând dărâmată de o calamitate.

Dacă ţi-ai întemeiat cu grijă

şi perseverenţă o familie

Ea poate fi oricând distrusă de o tragedie,

un capriciu sau un neavenit…

Dacă ţi-ai sacrificat energia şi harul unei profesii,

O poţi rata oricând printr-o boală,

o lege, o impostură

Rămâne pilda crinilor biblici

Niciun rege n-a fost mai frumos înveşmântat

Deşi ei, crinii, n-au făcut altceva, decât să se lase

în grija Domnului!

Florian SAIOC

îndemn

să-mi citiţi în tihnă versurile rândurile

ca şi cum mi-aţi pipăi cu vederea simţurile

gândurile

astfel vom ridica poate viaţa noastră bună ori ne-

bună

la pătrat sau la cub trăind-o împreună

prin versul meu molcom sau iute de foc

cred că ne-am putea trăi retrăi reciproc

vieţile într-o spirituală comuniune

ce ziceţi de două minuni într-una minune?

Timpul

timpul vine înfulecă digeră totul

şi pleacă

lasă în urma lui elementele-

cumplită lighioană e timpul mereu nevăzut

nepipăit măiastră pasăre

ascunsă e timpul ne facem culcuş

sub aripile sale sub care adormim

ne-om mai trezi la capătul

timpului să urmărim cu atenţie

ce spun Calendele

fuga

mi-aduc aminte de-o fugă nebună

băteam în goană cercul meu care


27

cândva strânsese butucul unei roţi de car

fuga aceea cu cercul trece şi astăzi

prin sufletul meu în sensul curgerii

timpului cu copilăria cu tinereţile

mele cu tot iar cerul acela parcă

astăzi m-aleargă mai tare

şi nu mă mai pot ţine după

el-afurisitele astea de picioare

au pus vremea în paranteza lor

calcificată

acuarelă

în viaţa mea toate culorile aproape

toate au fugit către gri s-au ascuns în gri-ul acela

care poate

îngurgita toate culorile sau pur

şi simplu au devenit incolore

un pictor mi-a spus cândva că albul

şi negrul nu sunt culori dar viaţa

dar moartea or fi

pictorii însă nu mai

pictează cu ele aleargă mereu zi de zi

spre roşu spre-albastru spre galben

spre verde spre gri

tristeţile-bucuriile

tristeţile se lipesc mai greu de sufletul meu

dar când o fac rămân neşterse peceţi

bucuriile vin însă şi pleacă iar urmele

lor dispar ca urmele paşilor de pe

nisipul vânturat de Simun

între bucurii şi tristeţi

se-ntinde un fel de pustiu-

cactuşi vipere vipie

fata-morgana-viaţa-i foarte zgârcită

cu toţi moartea se-ntinde

galbenă cât ţine pustiul

alternanţă

iubirea ah iubirea

-nu i-ar pieri răsadul-

pe unde vede raiul îşi năpusteşte iadul

şi iadu-i de folos că arde putregaiul

să alterneze iadul de-a pururea cu raiul

mereu eu între ele mi-am dus o viaţă traiul

a fost şi pentru mine probabil un noroc

că n-am căzut alături ci între-la mijloc-

şi n-am avut ca alţii de nici-o parte-a lor

vreo pilă-cum se zice-sau vreun mijlocitor

invalidul

aşa e timpul pare că bălteşte

sau se repede ca o vijelie

în urmă cu decenii nebuneşte

m-a smuls ca bruta din copilărie

mi-a scrijelit pe frunte pe faţă câte-un rid

iar ţâncul de atunci şi azi e invalid

Poezii din vol. „La capătul Timpului

(Edit. MĂIASTRA Târgu-Jiu-2014)

Marian ILIE

Copac

Eu sunt seva acestui copac

Nu simţiţi?

Curg prin vinele lui ca-ntr-o moară

Negri zimţi

Parcă vor să mă tragă afară

Dar voi ştiţi

Lemnul meu eu nicicum nu-l dezbrac

Stai copace al meu fii fălos

Verde fii

Înlăuntru-ţi nu-i loc de dezastru

Mă spetii

Să-ţi acopăr fiinţa cu-albastru

Şi-nfrunzii

Străbătând Universul de Jos

Dacă-n scorbura ta am păcat

În frunziş

N-o să fie să-ţi vin cu păcate

Ci pieptiş

Întru frunzele tale rotate

Pe furiş

Eu împlânt fulgerări de neant

Cântec de frunză

Frunză verde-a mea de altădată

Ce-mi foşneai pe trup ca-ntr-un copac

Cum mai simt eu lumea asta-n roată

Dacă tu mă laşi aşa sărac

Foaie verde frunză - zic - din crânguri

În descălecat portocaliu


28

N-am mai fost nicicând atât de singur

Şi atât de stors - de când mă ştiu

Şi zic frunză care cazi în goluri

Peste muşchii ce-au săpat fântâni

Cum mai bat eu calea cu ocoluri

Să mă lăcomesc de dintre sâni

Şi iar verde - zic - de frunză suptă

Într-un anotimp de năruiri

Cum să mă urnesc să plec la luptă

Când sub ochii mei tu te răsfiri

Frunză verde foaia mea cea albă

Adăpost de joc de-a v-aţi ascuns

Ai ajuns să mi te frângi sub talpă

Şi să te înnăbuş am ajuns...

Bulgăre gingaş de conştiinţă

Azvârlit de îngeri în răsfăţ

În grădini cu ramuri ce se-ntind să

Mă-nvelească-n frunză cum m-agăţ

Reaşez în mine Universul

Grăunţos ca pulpa de gutuie

Şi-mi reverberez în frunză Crezul

Alungând miroazna de tămâie

Mă tocmesc cu vântul şi lumina

Să mai bată-n trupul meu eteric -

Cade frunza de pe el iar mâna

Parcă-mi şterge-o filă de-ntuneric

Noaptea asta

Noaptea asta trupul mi-l împart cu tine

Şi-l scăldăm alene într-un praf stelar

Sufletul îl ungem cu alint din imne

De trecut pustiul - iarăşi - iar şi iar...

Trupul tău - uitatul - te trădează tremuri

Simţurile-ţi strigă-n spaţiul lor cel vast

Ai visat incendii ai sfinţit totemuri

Desenând pe ceruri zbor iconoclast

Cum să scapi de ampla sinusoidare

Cursă-n galaxia ce-ţi ţâşni prin pori

Brâul său fotonic cetluit de soare

Te-a atins pe buze şi ţi-a dat fiori

Cosmosul din tine însuşi trepidează

În pulsări trăite ca închipuiri

Când pândim arhangheli duşi către amiază

Să sloboade-n lume vântul ce-l respiri

Iar în noaptea asta-n care-ţi simt Întregul

Ca pe mine însumi respirând cuminte

Zborul meu alături ţie n-are reguli

Simte cine crede, crede cine simte...

De prea mult trecut

Nici trucată viaţa îndeajunsă nu mi-i

Ori negustorită în vreun târg banal

Nici pe-o galaxie n-aş da blându-mi cal

Vină - cum zic magii - chiar Sfârşitul Lumii

Curge Timp în urne - o alunecare

De pământ din coasta ce-ntrupă femeia

Desfid proorocirea magilor aceia

Şi îmi port trecutul la oblânc - călare

Zilele cad oblic - le primesc cu rugi

Calul sur mă duce spre dumnezeire

El ştie poteca desenată-n spire

Şi urcăm aievea amândoi - năluci

Vor mai fi izvoare unde n-am ajuns

Ceruri vor fi încă de bătut la trap

Tresărim arare la câte-un blow-up

Unde Timpul taine îşi va fi ascuns

Undeva deasupra spaţiului ştiut

Mânji din alte evuri iarba vânturându-i

Fac popas o vreme gândul să-mi orândui

Şi să-mi scutur trupul de prea mult trecut

Nedea MĂRIOARA

Şi va veni o zi…

Si va veni iar vremea-n care

Chiar stelele cu tălpi de lună,

Ne-or amăgi pe fiecare,

Cu sărutări de mătrăgună.


29

Si va veni o noapte- albastră

Când dezgoliţi pe trandafiri,

Vor naşte mugurii-n fereastră

Pe creştetul atâtor miri.

Si vor veni iar vremuri bune,

Când vei dori de-atâtea ori,

Ninsorile să ne cunune

In pântec de privighetori.

În munţii Carpaţi

Ce bine-i aici în munţii Carpaţi

Cu urşii bruni şi cerbii lopătari !

Să simţi mireasma pinilor miraţi

De libertatea câtorva sitari,

Ce îndrăznesc să spargă calmul nopţii

Si liniştea vacantă din trifoi.

Când dealu-şi dezveleşte copţii

Dovleci cu miezurile moi.

Să vii aici, în murmur de izvor

Să simţi răcoarea sărutându-ţi faţa.

Ai să te vindeci singur de-orice dor,

Şi-ţi vei dori să vină dimineaţa,

Cu melcii încălţaţi în struguri verzi,

Cu gărgăriţe punctiforme roşii,

Si să te-nţepi în coarnele de iezi,

Şi-n loc de ceas, s-asculţi cântând cocoşii.

Timpul, ca o pradă

Timpul, ca o pradă

Muşcă insolent,

Din umărul orei

Castru somnolent.

Timpul ca o pradă,

Timpul incolor,

Fură din acvarii,

Visul acrospor.

Timpul ca o pradă,

Timpul abiotic,

Leagănă secunde

În frunziş hipnotic.

Timpul ca o pradă,

Timpul abjurat,

Va rămâne-n timpuri,

Tot neconjugat.

Ion Ionescu Bucovu

ritual de toamnă

hai să ne luăm de mână

şi să fugim prin toamnă

cu amintirile strânse buchet,

ne scânteiază ochii de fericire,

tu o icoană, eu un profet.

hai să ne recitim poemele vieţii

şi să ne amintim cum a fost,

să n-ascultăm ce ne spun poeţii,

noi am trăit un vis la restant-post.

tu veneai de departe,

din visele mele,

erai iluzia ce mi-o doream,

eu veneam de neunde,

din gânduri rebele,

din lumea de vise ce mi-o cream.

deschide întâiul poem

al dragostei noastre

acum când toamna

hoinăreşte prin noi

şi udă cu lacrimi o floare

din glastre,

nostalgice gânduri

prin vânturi si ploi...

saturn îmi trecuse prin zodie viaţa

şi cripta din mine privea către cer,

natura, săraca, schimbase iar faţa

şi eu, făt-frumosul, veneam să te cer.

deşi era toamnă, o toamna de vise,

stele si lună si cerul rebel

dansau printre noi ca dulci paradise

când ţi-am pus pe deget primul inel.

am uzurpat totul în toamna aceea

şi m-am ascuns în inima ta,

atunci am văzut ce-nseamnă femeia,

ce patimi şi vise ascunde în ea.

sună timpul a iarbă de toamnă,

trupurile noastre pierdute-n candori,

s-au ridicat a nu ştiu câta oară,

prin universul plin de culori.


30

hai să ne luăm de mână,

iubita mea doamnă,

corpul tău cald e în palma mea

să facem din vise poeme de toamnă

ce se topesc ca fulgii de nea…

se duce satul

în satu-n care m-am născut

mai sunt acum câţiva ţărani,

din ce în ce o duc mai greu,

împovăraţi şi ei de ani.

şi râul a secat pe albii

şi sălciile s-au uscat,

prin case umblă magaoaia,

se duce satul… şi-i păcat!

se duce satul în trecut,

cu mioriticele doruri,

ţăranii s-au predat pe scut,

jucându-şi ultimile roluri.

se duce satul şi-i păcat,

cu el se piere doina, dorul,

la poartă toţi au pus lăcat,

prin curţi a inundat mohorul…

şi cimitirul doarme trist

de cruci şi de morminte vii,

păzite doar de bietul Crist

prin bălăriile pustii...

Lucia Silvia PODEANU

Vândută pe nimic

Nicăieri în lume

nu s-a vândut mai uşor:

cer, aer, pământ,

limbă, credinţă, fecior.

Fiecare venit a cumpărat

cât a vrut pe nimic

A plătit doar sperţul

Unor oameni care

s-au erijat în vânzători

-în ciudate împrejurări-

şi care, fără neruşinare,

au vândut ceva

ce niciodată

nu le-a aparţinut.

Aşa trăitorii acelui spaţiu

s-au trezit în vatra

moştenită de la străbunici

că nimic nu le mai

aparţine de drept aici.

Că în pământul lor

Cel bun şi sfânt

Altcineva e stăpân.

Toleranţa este la un moment dat,

Prostie de neimaginat,

sau pur şi simplu trădare.

Să opreşti plânsul

Azi în lume nu e nici un gând,

Iar tu n-ai să scrii nici un cuvânt,

Ai să stai în neagra sărăcie

Şi-ai să plângi ca un înfrânt.

Dar cu cât plânsul e mai amarnic,

El în groapă te va scufunda.

Să-ţi opreşti, mai bine, plânsul grabnic

Şi să cauţi cum vei rezolva.

Nimeni pentru tine-n lumea asta

Pe tăvi nu-ţi va oferi,

Cum să îţi scapi viaţa de năpastă,

În care vei fi.

Înecat în mlaştini până-n gât,

Ai să tragi în piept aer mai mult,

Şi-ai să cauţi poarta de ieşire,

Spre liman şi spre izbăvire.

Nu uita că Dumnezeu îţi dă.

Dar în traistă n-are cum să-ţi bage.

Între atâţia care în lume cer,

Gestul n-are, în aceiaşi clipă,

cum a-l face.

De aceea lasă plânsul prost.

şi gândeşte-te cu rost.

Gândul de aceea ţi-a fost dat

Să învingi în viaţă! Doar,

Dac-ai luptat!


31

Poezii și povești pentru copii

Maria FILIPOIU

Nostalgia satului

- sonet pentru copii -

Când mi-e dor de satul natal,

mamei îi trimit scrisoare.

Că aștept vacanța mare,

după fragi să colind pe deal.

Ca să-mi mai potolesc dorul

voi sta să ascult ciobănaș,

cum doinește din fluieraș.

Și cum susură izvorul.

Mamei dragi îi trimit gânduri

de la fiica sa Mărie,

ce cu dor stropește rânduri.

Dar dorința-i nostalgie

ce se pierde-n orizonturi,

cu visul copilărie.

Dor de satul natal

- pantum -

Pe vis înaripat pun dorul inimii,

să-mi ducă nostalgii spre satul meu natal,

în primăvară, când înfloresc salcâmii.

Cu balsam de tei să-mi scalde visul real.

Să-mi ducă nostalgii spre satul meu natal,

pe vis înaripat pun lacrimă de dor.

Cu balsam de tei să-mi scalde visul real,

ce-n suflet îl port cu dorul părinților.

Pe vis înaripat pun lacrimă de dor,

să revăd livada, când înfloresc pomii.

Că-n suflet o port, cu dorul părinților,

ce s-au îndepărtat în trecutul vremii.

N-am să văd livada, când înfloresc pomii.

Copacii s-au uscat, când au îmbătrânit.

Și toate au rămas în trecutul vremii,

amintiri ca părinții care au murit.

Ca pomii s-au uscat, când au îmbătrânit,

arbuștii de liliac și iasomie.

Amintiri sunt, de când părinții au murit

și grădina casei au lăsat pustie.

Florile de liliac și iasomie

în primăveri le ud cu roua din priviri.

În grădina casei rămasă pustie,

cu lacrima dorului îmi scriu amintiri.

Prof Stela Cerneanu

Pufuleţ

E mic, dar inima-i atât de mare,

Că-ţi umple sufletul de soare.

Pufos şi alb, cu ochi ca bob de rouă,

Te mângâie, divin, cu labele-amândouă.

De dormi, respecta somnul, dar uşor,

Ţi-atinge fata, sforăind cu dor.

De-l mângâi pe blănita lui curată,

Te răsplăteşte cu-ntinsori deodată.

O! Suflet mititel şi binecuvântat,

Aduce mulţumire, Celui ce te-a creat.

Elogiu naturii

Natura, rai ceresc, pământenit

Slavă Celui ce te-a croit.

Eşti Templu maiestos, pe veci

Şi farmeci drumuri şi poteci.

Un cer albastru, înstelat,

Deasupra unor munţi ne-ai dat

Câmpii mănoase ai întins,

Peste cuprinsul zării, necuprins.

Iar codrul, în mantia răcoroasă,

Te face să te simţi, la tine-acasă

Din vremuri vechi, a fost o gazdă primitoare

Celui sărman, ce n-avea loc sub soare.


32

Şi păsări cântătoare măresc cu vraja lor,

Frumosul din natură,ce mângâie uşor.

Pe plaiurile Terrei, ai semănat cu dor,

Flori multicolore, ce mângâie uşor.

Pământul l-ai brăzdat uşor,

Cu ape somnoroase, ce cânta-n drumul lor.

Natura! Tu, pe veci Regina,

Tu dai licoarea ce alină.

Decor de toamnă

Ţipăt scurt, de păsări călătoare,

Ce se-ndreaptă către tari cu soare,

Îţi pătrunde sufletul stingher,

Fiindcă zilele senine, pier.

Toamna-ntinde braţe noduroase,

Peste dealuri şi câmpii mănoase.

În suita-i rece, triumfală,

Vântul bate în rafală.

Aducând frunzele reci,

Peste dealuri şi poteci.

Ploaia rece şi-ndelungă,

Mătură şi frunză-n dungă.

Bruma-n haina argintie,

Se aseară cu trufie,

Peste câmpul ars de soare,

În zile dogoritoare.

Cerul plumburiu şi dur,

A pierdut seninul pur.

Păsări negre, croncănesc,

Vremea rea, o prevestesc.

Florile se sting uşor,

Fiindcă e menirea lor.

Carla Francesca SCHOPPEL

Omul

Pe podul şi drumurile palmei sale

umblă amprente de carne crudă,

sârme ghimpate îi ţin braţele

de-a stânga şi de-a dreapta pieptului

ca într-o fortăreaţă.

Din spinare îi cresc picioare de vânt,

cum creşte-n ghivece ploaie sau lumină.

Strigătele şi şoaptele îi răsar din gură

ca veşnicia răsuflării şi a numelui,

purtând pe umeri umbre

şi-n creştet plete de gânduri fade.

Rămas-bun

Apele mele au făcut dragoste cu apele tale,

muşcându-ţi vegetalul şi valurile

când domoale ca ceaţa gândului

când sălbatice ca lumina.

Undele noastre au măcinat ţărânile Nicăieriului,

îmbrăcând corpurile de aer ale lumii

întâi mate ca globul de sticlă al ochiului

apoi lucioase ca talpa lacrimilor.

Apele mele înghesuite îndărătul neantului

stau ca scutul pe umărul cerului:

te-nghit şi te scuipă,

te-absorb şi te repetă ca ruga.

Cu valurile ca o carne abandonată,

cu ţărmul- frunte îngândurată

să-mi dormi în creste tăcute de spumă

pururi luminat de cercul zborurilor.

În prelungirea timpului

Trupul meu se întinde ca un pod şubred

între cer şi pământ

cu dalele scârţâind a boala morţii,

cu crăpăturile ca nişte ochi orbecăind spre lumină.


33

Trupul meu învaţă să se întindă

ca o coloană a cerului

înghiţind seva numită credinţă,

adulmecând prin stufărişul zilelor

ca o amintire ce trage să moară.

Trupul meu îşi înfige rădăcinile-n apă

ca o tulpină care glisează

între hrana Pământului Mamă

şi pieptul lichid al negăsitului Tată.

Timp vinovat

Atârn de limba ceasului

ca o salivă a amintirilor netrăite.

Din arabescurile feţei

se întrevăd surâsuri de piatră

şi busturi de fiinţe imaginare.

Vlăstarii pleoapei şi tăietura gurii

cuibăresc peşti morţi,

biete rămăşiţe ale unei iubiri ticăloase.

Din întâlnirea noastră

- măduvă de spumă şi valuri

ce-a adus laolaltă jumătăţi de aştri căzuţi-

amintirile înfloresc acum mucegai.

Pulpa-mi este bolnavă de vină,

părţile ruşinoase se retrag ca umbra spre Centru.

(Refuz aceste eclipse şi răni ale cărnii defecte)

Dar timpul se pierde în vene,

susură vină, chemare,

până devine sieşi de negăsit

iar tu mie de neamintit.

Travaliu

În palatul gurii se-ncheagă amintirea pielii tale,

împingând ca o limbă de ceas cadența timpului

interior.

Evoc în oglinzile apelor vizita siluetelor noastre,

mimând plăceri a căror unică limită e veșmântul.

Te chem să răsari, ca zeul, din ape

dar îmi retrag în absență malurile de cuvinte.

Tu te întinzi, atunci, grabnic ca valul, să mă

parcurgi

căci stă-n definiția ta să te-apropii.

Te-am crestat emblemă în barca pieptului,

foste îmbrățișări amintind încă simptomul căderii.

Imitând mersul pe vârfuri spre țesătorul de sorți,

îmi rămâi legat de lume,

purtând semnificațiile istoriei noastre.

PROZĂ

Adrian Nicolae POPESCU

Patruzeci de minute de punctualitate

(urmare din numărul anterior)

Ajung în gară…O linişte desăvârşită

păstrată de puţinii oameni de pe peron. Un

sentiment de neprevăzut îmi răsări în suflet,

îndrumându-mi paşii spre ghişeul de informaţii…

- Fiţi amabilă, la ce oră soseşte

acceleratul de Timişoara Nord?

- Patruzeci de minute de la ora

sosirii…întârziere datorită

restricţionării vitezei…

Patruzeci de minute! Şi fusesem chiar mai

mult decât punctual! Pentru prima oară încerc

condiţia celui care aşteaptă, nu a celui aşteptat.

Mă adaptez, îmi aprind o ţigară şi din echivalentul

valoric al berii neconsumate la târg îmi cumpăr o

răcoritoare…rece! Conştientizându-mi meritul, o

savurez discret până la ultima picătură.

Încă treizeci şi cinci de minute…o veşnicie

pentru un neavenit în taina răbdării…Pe bancă,

alături de mine, un bătrânel cu nevasta lui beau

câte o “Suceava blondă”…rece! Două frunţi arse

de soare, cu mâinile crăpate şi uscate de coada

sapei, îmbrăcaţi în haine domneşti primite de la

neamurile de la oraş,

- Da…o să avem grâu frumos anu‟ ăsta,

femeie!

- Să dea Domnu‟!

- E bună şi căldura asta, da‟ după atâta

căldură tre‟ să plouă măcar vreo trei

zile întruna, că altfel se usucă tot ce-i

verde…

- E liber scaunul acesta?...întrebă o

doamnă firavă, cam la vreo cincizeci

de ani.

- Da, doamnă dragă…e liber!


34

- Vai, mă scuzaţi…v-am lovit! N-am

văzut cârja!

Într-adevăr, bătrânelul se ajuta la mers cu

o cârjă. Neatenţia doamnei îmi arătă că bărbatul

avea un picior bandajat, acoperit cu un ciorap gros

de lână.

- Nu-i nimic, doamnă…nu doare…

- Da‟ ce-aţi păţit, dacă nu e cu supărare?

- Eh, am călcat strâmb prin arătură şi l-

am sucit. Da‟ de-amu‟ trece. Bine că

nu-i rupt. Mi-i cald cu colţunu‟ ăsta de

lână, da‟-l port că-i gros şi nu se rupe

repede când merg…Aşteptaţi

Timişoara?

- Da, trebuie să-mi vină copiii…Da‟ am

auzit că întârzie patruzeci de minute.

Matale la fel aşteptaţi?

- A, nu…noi am venit la Iaşi la nişte

neamuri şi le-am adus câte ceva şi lor,

că nu-i frumos să vii cu mâna goală. E

foarte greu la oraş…Dacă nu ai bani,

nu prea ai cum să trăieşţi. Zicea

nepotul ăsta al meu că întreţinerea pe

iarnă l-a ajuns cam două milioane

jumătate pe lună. De unde, doamnă

dragă să plătească dacă au fiecare câte

un milion trei sute pe lună şi mai au şi

doi copii la şcoală? Şi nici pământ nu

au…Îi mai ajutăm aşa şi noi, oleacă,

cum putem.

- Da‟ oare de ce întârzie?

- Din cauza căldurii…

- Nu cred…am auzit că s-a surpat ceva

iar la Vatra Dornei, la fel ca anul

trecut!

- Nu! Sigur căldura e de vină…S-au

dilatat liniile şi s-au încins, iar ca să nu

fie accidente au redus viteza…

- Aşa să fie?

- Credeţi-mă, doamnă dragă…eu am lucrat

o viaţă întreagă la C.F.R-eu, la întreţinere.

Vagoanele şi locomotivele…Şi nu erau ca acuma

Diesel sau pe curent…nu, erau pe aburi! Iarna, pe

gerurile acelea, încălzeam în pauza de masă

mâncarea la aburul locomotivei! Da, doamnă, aşa

era…

Am plecat de acasă la optsprezece ani!

Nici nu-i aveam împliniţi…Dintr-un sat din

judeţul Botoşani, comuna Avrămeni dacă aţi

auzit…Tata era om gospodar şi bogat, avea

hectare de pământ, tot atâtea câţi ani aveam eu

când am purces în lume…Nu le munceam noi

singuri, aveam în tot anul oameni la clacă. Şi la

prăşit păpuşoiul...şi la treierat…şi la cules. Da‟ au

venit comuniştii la putere, iar noi am fost

consideraţi chiaburi! L-au luat pe tata şi l-au ţinut

vreo treizeci de zile la beci...până la urmă, i-au dat

drumul…da‟ pământul şi animalele le-au luat la

colectiv.

Am zis atunci că cel mai bine e să-mi

găsesc un rost în lume, în altă parte şi să-mi caut

ceva de lucru. Tata, nu şi nu!...Că „lasă că ne

descurcăm noi, cum ne-am descurcat şi până

acuma”; că „unde pleci tu în lume de unu‟ singur,

când n-ai nici optăşpe‟ ani?”; că „nici armata n-ai

făcut-o şi nici n-ai prea multă şcoală”…din astea,

cum sunt părinţii…Şi bine am făcut că nu l-am

ascultat! Am făcut cum m-a tăiat capu‟ şi a fost

foarte bine. Când am tras poarta după mine, i-am

spus tatei aşa: „Nu vin acasă până nu am să am o

slujbă şi o să am în buzunare bani câştigaţi din

munca mea!”.

Şi am plecat…Am luat cu mine un sac de

vreo treizeci de kile…am pus în el şi haine mai

domnoase şi haine mai rupte…Am spus că orice

voi găsi de muncă, aceea voi face! Dacă voi fi

măturător, doar n-oi putea să mătur în cămaşă albă

şi cravată, nu? Am mai pus nişte făină, un ceaunel

aşa, mai mic…n-oi şti unde mă prinde noaptea şi

ca să am să-mi fac o mămăligă, până oi avea bani

să-mi cumpăr singur o pâine.

Am ajuns la gară…încotro s-o apuc eu,

încotro s-o apuc? Zic: „Măi, Bucureştiul e mare,

acolo se construieşte tot timpul. E nevoie de

oameni pentru asta…oare n-ar fi bine s-o apuc eu

spre capitală?”. Aveam doar bani de bilet…Am

mers la şeful de staţie şi i-am spus aşa: „Vreau un

bilet de tren până la capitală, da‟ să merg cu un

singur tren, nu să oprească pe undeva şi să

trebuiască să schimb…”. Eram eu mic, da‟ ştiam

cum să pun problema! Mic, da‟ descurcăreţ foc!

Şeful de gară m-a trimis la ghişeu, că de acolo se

cumpăra bilet şi să nu-mi fac griji că până la

Bucureşti ajung fără să schimb trenul.

- Aoleu, picioarele mele..au amorţit…se

ridică de-a dreapta bătrânului femeia

care i-a fost alături o viaţă de om. Făcu

câţiva paşi şi puse mâna streaşină la

ochi, uitându-se peste linii la fel cum

se uita peste ogoare…

- Ce, te uiţi să vezi dacă-i bun

păpuşoiul? Amu‟ dacă tot te-ai ridicat

ţine douăzeci şi cinci de mii şi meri‟ de

mai ia două beri. Tot reci să fie…Mi-ai

îmbătrânit, mândro! Da, doamnă dragă

şi eu am îmbătrânit şi matale o să


35

îmbătrâneşti…aşa e dat de la

Dumnezeu. N-ai cum să te

împotriveşti.

Şi am ajuns la Bucureşti…Am coborât în

Gara de Nord. Auzeam eu prin sat de la cei care

au fost prin capitală, când cobor este o gară tare

mare! Am pus sacul jos pe peron şi m-am gândit

încotro s-o apuc. De ajuns am ajuns eu, da‟ amu‟

ce să fac? Şi cum stam eu pe bancă şi mă

gândeam…lângă mine sta un bătrân, aşa cum stai

matale lângă mine şi eu lângă matale…Vedea el

că stau îngândurat!

„Ce-i, flăcăule…ce te gândeşti? Eşti din

provincie, după cum se vede…Ai fugit cumva de-

acasă?”.

„Nu, domnule, am venit la capitală să caut

de lucru…”.

„Şi ce ştii a face?”.

„Orice găsesc, nu mă feresc de

nimic…Numai să ştiu că banii din buzunar sunt

munciţi de mine.”.

„Da‟ ce calificare ai? Câte clase ai făcut?”

„Opt clase, domnule! Da‟ dacă mai trebuie

fac…că învăţam binişor la şcoală…”.

„Măi, ştiu eu ceva pentru tine…Ia zii, ţi-ar

plăcea să conduci tramvaie?”.

Când am auzit asta…am înlemnit de

bucurie. „Da‟ cum să nu?”.

„Da‟ să ştii că trebuie să mai faci încă vreo

trei ani de şcoală!”.

„Dacă trebuie, fac…Atât cât trebuie!”.

„Bun…atunci ne vedem mâine dimineaţă

la ora opt tot aici şi mai vorbim, bine?”.

„Da, domnule…aici mă găsiţi mâine la

opt!”.

Nu-mi venea a crede ce noroc a dat peste mine! Să

lucrez eu pe tramvai…eu care mă gândeam

că…Da‟ totuşi, trei ani de şcoală…Nu, nu că ar fi

fost greu, da‟ voiam să fac bani mai repede!

Era deja noapte…trebuia să mă culcuşesc şi eu pe

undeva…Am luat-o pe linii până am ajuns la nişte

vagoane muncitoreşti. Acolo am întrebat un om

unde pot dormi până dimineaţă. A zis că pot

dormi cu ei acolo că mai erau paturi libere.

L-am întrebat dacă ştie şi ceva de lucru, aşa,

pentru mine…doar cu opt clase. „Dacă vrei, poţi

să lucrezi la întreţinere că tot se caută oameni, da‟

trebuie să faci un an de profesională!”.

Era mult mai bine! După un an de şcoală puteam

câştiga şi eu banii mei! Nu era deloc rău…A doua

zi m-am interesat la birou unde trebuia să mă

adresez ca să mă înscriu la şcoala profesională.

Trebuia să aduc din sat certificat şi foaia matricolă

că am absolvit opt clase.

Am scris acasă la ai mei, ca să mi le trimită. De la

şcoala din sat au trimis la şcoala din Bucureşti un

dosar cu mai multe acte, nu ştiu ce mai era prin el!

Am început şcoala, învăţam bine…şi la română

mă pricepeam, chiar dacă lucram la C.F.R-eu, da‟

se putea întâmpla să ies cu vreo domnişoară la un

suc şi era tare frumos să-i pot recita o poezie. Şi la

matematică mă descurcam…asta trebuie oricui,

măcar să poată socoti şi a număra banii, dacă nu

pentru altceva. Când am scris acasă şi le-am spus

că sunt şeful clasei, nu m-au crezut!

Cum să mă pună pe mine, din provincie, şef de

clasă printre atâţia băieţi de la oraş? Şi eram şi cel

mai mic de statură…ca acuma…Mai înalt de atât,

n-am fost niciodată.

Toate bune şi frumoase, până într-o zi, când mă

cheamă directorul în cancelarie:

„Uite ce scrie în dosarul tău…că ai tăi sunt

chiaburi!”.

„Da, tovarăşe director, avem…adică aveam

pământ şi multe animale acasă!”.

„Da‟ tu de ce ai venit la Bucureşti? De ce n-ai

rămas la tine în sat?”.

„Ca să învăţ o meserie şi ca să-mi câştig singur

pâinea!”.

„Hai, bine…du-te înapoi în clasă…”,

Şi nu mi-a făcut nimic rău…nici în viaţă

nu am avut de suferit din pricina asta…da‟

oriunde mergeam cu serviciul, la dosar era

specificat că-s chiabur şi la început toţi mă

priveau cumva chiorâş, până mă cunoşteau cu

adevărat!

Da, doamnă dragă, am terminat şcoala, am

câştigat primul salariu, apoi pe al doilea şi de-abia

la al treilea am mers acasă,

Când m-au văzut ai mei, aproape că nu le-

a venit să creadă…M-au întrebat daca nu am furat

cumva banii. De unde să-i fur, Doamne

fereşte…că la viaţa mea nu am furat un capăt de

aţă. Dacă se întâmpla să găsesc pe stradă o hârtie

de zece lei, cum era pe atunci o lăsam să o ia altul.

Banul nemuncit şi jocurile de noroc n-au stat prin

buzunarele mele!

„Trenul accelerat 1835 din direcţia

Timişoara Nord pentru Iaşi soseşte în staţie la

linia doi Iaşi Nord. Vă rugăm atenţie la linia doi!”.

- Uite, doamnă, că vine…

- N-a sosit mai devreme?

- Nu, exact cum l-a anunţat. Sunt eu mai

lung la vorbă şi de asta…


36

- Sănătate, uite că-mi coboară copiii din

tren…Mă bucur că v-am ascultat!

- Sănătate, poate ne-om mai întâlni şi vă

voi povesti atunci de la armată încoace,

zise bătrânelul râzând.

Privesc din nou acelaşi ceas cu cadran

aburit, de la mâna stângă. Exact patruzeci de

minute. Caut şi zăresc prin mulţime cei doi ochi

mari şi verzi pentru care am depăşit

punctualitatea, doi ochi cuprinşi de bucuria

revederii…

- M-ai aşteptat mult?

- Patruzeci de minute …

- Da, ştiu… în Suceava sosise cu aceeaşi

întârziere. Ce ascunzi la spate? …mă

întrebă ea zâmbind intuitiv…Ceva

pentru mine, poate?

- Ceva pentru tine, de la mine, pentru a-l

umple cu ce ai de la mine pentru

tine…Te-am zăpăcit? Ce-ţi lipsea ţie

pentru a începe aranjamentul floral din

trandafiri…trandafiri uscaţi…Gata,

destule indicii!

- Ai găsit la târg în Copou, un coşuleţ

…ceva confecţionat din pănuşi sau

nuiele…Asta e, nu? …Hai, arată-mi-l,

te rog…

Îi dezvălui în sfârşit micul cadou… O mică

surpriză ce declanşase o mare bucurie. Sunt

bucuros că am fost amândoi pe aceeaşi undă

telepatică…şi fericit.

Mă simt calm, liniştit şi odihnit…Din nou

cu picioarele pe pământ, coborât dintr-o lume nu

prea îndepărtată, pe care am aflat-o numai din

istorisiri şi reportaje, o lume cu valori morale

simple şi puternice, cu suferinţa banului câştigat

prin muncă şi respect pentru şcoală. Revin la un

prezent în care pulsez, asemeni unei săgeţi plecate

din arcul timpului, trecând prin perioade de

aplecare spre carte de atunci şi până în zorii zilei

de mâine…

Claudia MUNTEAN

Arys şi Templul-Diamant

Prins în murmurul nopţii ce acoperea atât cerurile

de oglinzi cât și pământul somnoros, neobositul

Făuritor de Stele privi din nou lung asupra lacului

de purpură împânzit de mii și mii de lotuși

catifelaţi. Tocmai când își aminti că trebuie sa

tivească marginea Lunii cu fir topit de argint, îl

zări pe Arys, cel mai mic dintre lotuși, dar și

singurul înveșmântat în roz, plutind ușor spre

porţile Templului - Diamant.

„Și cine mi-ar putea modela aripi fine din raze de

soare să mă poarte în acel templu în care

singurătatea îmi va fi topită într-o clipă...?” gândi

el simţindu-se complet părăsit în suflul cald al

apei.

- Aruncă veșmântul tău de umbre, Arys - îi

șopteau stelele ca-ntr -un ecou misterios… dar el

nu le putea auzi, căci îndoiala i se strecurase în

suflet ca o adiere nechemată și își făcu lăcaș sigur

acolo.

„Și de nu ajung cât mai curând la templu, veșnic

singur voi rămâne, veșnic însetat de răsfăţ...” tot

îngâna el,invadând depărtările cu tristeţea lui

parfumată.

Sub cel dintâi pod curcubeu îl opri însă o stea

căzătoare.

- Făuritorul meu m-a ales să te îndrum, îi spuse ea

cu duioșie în glas și în priviri. Nu te grăbi, Arys...

calea labirintică a nopţii pare nesfârșită, eu însămi

m-am pierdut în ea cândva. Află că Templul-

Diamant nu există în afara ta, și de vei trece

ultimul pod curcubeu, te vei putea convinge

singur.

Micuţul lotus o privi tăcut... cum îi aflase aceasta

creatură luminoasă cele mai ascunse gânduri?El le

încredinţase doar Lunii, căci aceasta cobora mereu

să îl adoarmă, răsfrângându-și noapte de noapte

chipul fermecător în lacul -oglindă. Dar acum

Luna lipsea… în Regatul Celest, Făuritorul de

Stele încă se străduia să îi desăvârșească mantia

cea nouă.

„Pesemne că Cerul și toţi îngerii lui îmi poartă de

grijă...” îl străfulgeră un gând... „și așa a fost

mereu...”

Ieșit parcă dintr-un tărâm al uitării, Arys începu să

își desfacă una câte una petalele cu străluciri

diamantine,primind îmbrăţișarea dulce și firavă a

infinitului... Luna nu venise încă, însă el nu mai

simţea nicio teamă.


37

EPIGRAME

Ion CROITORU

Nostalgicul inofensiv

El, ca un pui de dinozaur,

Regretă epoca de aur,

Văzând că i-a venit de hac…

O epocă de – Aurolac.

Lauda actriței emerite

Este energică, semeață,

Nu-și lasă rolu-n voia sorții,

Și cât de plină e de viață,

Când joacă-n ,,Hamlet,, scena morții!

Autor fără noroc

Am ghinioane cu duiumul,

Nu mi s-a publicat volumul,

Iar cauza cică se știe:

N-am stat deloc în pușcărie.

Studenți fără bac

N-au diplome, n-au accesorii,

Dar un noroc i-a ajutat,

C-au nimerit la profesorii

Cu doctoratul plagiat.

Post Mundial 2014

După un meci mai cu prestanță

A învățat ceva nenea Mitru:

Își ține soacra la distanță

Cu spreiul alb pentru arbitru.

Gheorghe GROSU

CORUPȚIA

După prima anchetare

Unii-i leagă că-s bandiți

Alții spun că-i eroare

Și-i dezleagă că-s cinstiți.

RĂSPLATA

Să le fie cald și soare

Au furat ca-n CODRU MARE

Și acum, drept urmare

Stau cu toții la RĂCOARE!

POVAȚĂ

În viață cât trăiești

E bine să te ferești:

De prost că te-nebunește,

De nebun că te prostește.

ȘANSĂ

Doar numai o dată

A fost condamnat

Și-a scăpat de-ndată

Că a divorțat.

CUGETARE

Cred c-a spus adevărat

Pindar, când a cugetat:

,,Bogățiile sunt bune

Dacă ai înțelepciune,,.

LIBERALIZARE

Cunoscută în popor

Umblă-o vorbă peste tot:

Unii mănâncă când vor;

Cei mai mulți când pot.


38

Cronici literare

Mihai ANTONESCU

Iacob Voichiţoniu: Între OCHII MEI şi RAI

(poeme de mare ruşine), Printing Center, 2012

Bucureşti

Dacă n-ai, ce-mi dai să ai?

Motto: Mă jur pe zeii din Olimp,/ Pe ce-am mai

sfânt, pe Dumnezeu,/ C-a fost o vreme şi un timp/

Când a trecut prin patul meu/ Amanda Paphos, cea

cântată/ La nunţi, botezuri şi scandal/ De toţi

poeţii de-altădată/ Chiar şi de-un I.V. actual.//

Acum când îi citesc „opus-ul”/ Ăstui gorjean etern

băut,/ Îmi vine iar să-i ‟ut „jos”, „sus”-ul/

Amandei Paphos de demult.

A nu-ţi fi cu bănat, dragul meu prieten şi de

dintotdeauna frate, că-ţi adusăi aminte, ca fiind eu

Nana, adecă ăl mai mare cum ar veni, că curva de

ne învaţă mai întâi pupatul pe furiş, cum şi altele

alea tot aşa, mai întâi la „lungimile” mele poftise,

până să-ţi crească ţie floacele pe ici, pe colo, şi să

ajungi poetul de mare bizuială şi vrednică risipire

de azi, cum şi distinsul Vintilă Anastasescu se jură

că ăi fi. Iote, dragă Iacob Voichiţoniule, mă

dedulcii la poemele tale „de mare ruşine” şi băgai

de samă că Între OCHII TĂI şi RAI e numa‟ un

oftat de vuvă, iar tu te făcuşi vuvarul de-mi zgurni

mie ceaţa de pe creierul nemai băut de trei luni,

făcându-mă să dibui orbeşte uşa primei crâşme şi

să mă fac iar frate de cruce cu ajunsul dimineţilor

acasă. Păi, cum e să spui, bă: „Lasă-mă să-mi fac

de cap/ La apus de şoldul tău/ În iubire nu încap/

Neiubirea-mi face rău.” (Nu mă lăsa, domnişoară)

şi după aia să nu bei până te vindeci? Ce spusă-i

aia de-mi vine să scot cuţitul: „Balantaină,

balantaină/ Aşa mândră eşti şi faină/ Că atuncea

când te ţuc/ Jos la hanul lui Manuc/ Cujet în

cujetul meu/ Că ficiorii din Glezgău/ Tot de-ai

noşti-s, din Zalău/ Dar s-or dus cu Dumnezău/ Cu

meşteşuguţu‟ tău/ Că n-o mai fo‟ apă în tău// Şi

cujet aşe că fiincă/ Faină eşti, fir‟ ai pălincă.”

(Ballantine‟s)

Amu, nu zâc, dreptu-i că dacă vii de la fomei,

după ce mai întâi ai trecut pragurile d‟aurite ale

măiestritelor şcoale într-ale scrisului domnesc,

musai să te şi bucuri de ce ai fost în stare a făptui,

atât cu slova, cât şi cu... Cu... Cu ce mai e, cu ce

au mai uitat vârstele să treacă pe răboj, da‟-i bine,

e foarte bine mă pruncule, că iote, d‟aia nu te-am

caftit în urmă cu fo douăj‟ de ani, când numai pe a

ta o ţineai şi nu o mai lăsai din gură. Aşa deci, văd

cum forfotă mare-i în versurile tale de metafore

bine drămuite, de lunecări înspre ‟naltă filozofie

într-ale muiereştilor trebi, oarece faină băşcălie de

pamfletară strălucire, cum şi un autentic parfum

de primăveri cumva întârziate, ca şi când, dintr-o

mare tristeţe s-ar ivi. Că şi tristeţile la o adică, tot

apanajul boemilor sunt fir-ar ele, chiar dacă între

lacrimă şi lichidul din pahar nu-i decât moartea

stând şi alegându-ne pe fiecare, câtă veşnicie de

trăit (prin ce lăsăm în urmă) şi câtă ţărână de

învelit pentru cât am fost de puturoşi. Da‟ io tot

zâc că-i bine, frate al meu Voichiţoniule, câtă

vreme o mai putem înşela pe dumneaei Coana

Mare cu Amanda Paphos, chiar şi numa‟

aducându-ne aminte, cu bun câştig pentru unii ca

noi, dacă tot mai scriem aşa frumos şi bine cum

scriem, întru paguba unora şi întru veşnica noastră

pomenire: „Am tot jurat că nu-i mai spun/ Luminii

despre trupul tău/ Nu sunt sperjur, nu sunt nebun/

Dar dacă tac îmi vine rău.// Cred c-am făcut

păcate mari/ De care nu-mi aduc aminte/ M-oi

fi‟nchinat la zei barbari/ Oi fi înjurat de cele

sfinte.// Poate am fost cândva pirat/ Am jefuit

Arca lui Noe/ Sau, Doamnă iartă, te-am pupat/

Acolo unde nu e voie.” (Doamnă iartă!)

Că dreptu-i cum zâci, frate Voichiţoniule, parcă

dintr-o zombură vrăjită ar veni zâsa ta într-ale

dorului şi ale întorsului privirii păstă umere: „Eu

sunt un ratat cumsecade/ Eu ştiu să dau muzelor

mită/ În clipele-n care îmi cade/ Sărmanul creion

în ispită.// Nu ştiu să dau buzna-n petale/ Nu ştiu

nici să pup raza lunii/ Căzută pe sâni de vestale/

Precum frumuseţea-n petunii.// Păi, chiar şi

lumina se miră/ Şi-arată cu degetul ei/ Acelaş ratat

fără liră/ Beţiv şi nedus la femei.// Vă spun astăzi

cu vorbă şoptită:/ Eu sunt un ratat de elită!”

(Curriculum Vitae)

Noa, dară!? Că eu ce zâceam mai adineauri?

Adicătelea, cum că toţi boemii de soi, măi frate

Biţă, sunt rataţii de elită ai societăţii dintotdeauna,

grâul ăl mai grâu într-o lume de neghină şi de


39

nemai frumuseţi. Ce m-aş fi făcut eu dacă muream

ieri şi nu mai ajungeam să te citesc azi, dragul

meu drag? Ce s-ar face urbea asta fără tine

Voichiţoniule, fără versurile pe care, în absenţa

Amandei Paphos cea reală şi crudă ca trandafirii

de Liban, de bună seamă cu îngerul alături, le-ai

scris? Un înger îngăduitor şi blond, cum bunăoară

fratele nostru mai mare Nichita, care închide un

ochi la parfumul de Balantină ce-l duhnim, şi pe

celălalt atunci când dezvelim femeia.

Iară dacă până una alta nu mai ai... ce-mi dai să ai

încă de-o stacană şi de-un gând spre altă carte? Ia,

de la fratele tău, Nana, şi cujetă: Lasă-mi mie ţâţa

stângă/ Cracul gol şi o jartea/ Că de la buric la

vale,/ Om trăi şi-om mai vedea. Ave!

DAN LUPESCU despre Dorin N. URITESCU

sau…Metronomul spiritului creator

Eugen Simion, Ion Dodu Bălan, Gh.

Bulgăr, Cristian Livescu, Valeria Guţu-Romalo,

Grigore Brâncuş, Mioara Avram, Florica

Dumitrescu, Rodica Zafiu, George Pruteanu, N.

Mihăescu sunt doar o parte dintre personalităţile

de prim-plan ale literaturii şi limbii române care

au scris despre zecile de volume publicate, în ritm

frenetic, de metronom, de Dorin N. Uritescu,

licenţiat în Litere (1970) şi Istorie-Filosofie

(1978), Doctor în filologie al Universităţii din

Bucureşti (1981).

Aşchie de pandur (născut nu în Oltenia lui

Tudor Vladimirescu, ci în inima Transilvaniei, în

Vinerea-Cugir, judeţul Alba) şi os domnesc (din

stirpea Crăişorului Munţilor Apuseni: Avram

Iancu) -, Dorin N. Uritescu, pedagog înnăscut şi

cercetător tenace, se vădeşte, în zecile de cărţi

publicate, un spirit creator în ale cărui linii de

forţă descifrăm cu uşurinţă inteligenţa, temeritatea

şi dorinţa de a învăţa permanent, de a-şi extinde,

pas cu pas, arealul aspiraţiilor sale ştiinţifice, de a

descoperi şi comenta faţete noi ale subiectelor

abordate, studiate şi analizate cu fineţe şi aplomb.

Metodic, foarte conştiincios şi eficient în

toate demersurile sale, el a debutat acum aproape

trei decenii cu un volum frapant prin multitudinea

elementelor inedite, girat de Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică: Aspecte ortografice controversate

(1986), în care – afirmă apreciativ specialiştii - a

fundamentat ştiinţific reconsiderarea omofoniilor

în ortografia limbii române, a introdus concepte

noi, din perspectivă ortografică (precum

contradicţia în adaos, pedantismul, analogia

improprie…).

Cele două volume publicate în 1992:

Cuvinte cu dificultate de scriere în limba română

îl atestă ca prim cercetător într-un domeniu

extrem de sensibil, jalonat de teme noi, inventate

chiar de el, ca: importanţa epistemologică a

ortografiei şi valoarea ei stilistică. În 1993, Dorin

N. Uritescu îşi şochează elevii, studenţii şi colegii-

profesorii de română printr-o altă apariţie

editorială, dinamică, energizantă, scânteietoare:

De la chioşcari la vesternizare. Mic dicţionar de

termeni actuali, care îl consacră, dincolo de orice

îndoială, ca analist riguros al inovaţiilor lexicale

mulat pe un spirit ludic, care intră atât de profund

în consonanţă cu subiectul investigat încât

cititorul se înscrie, fără să-şi dea seama, într-un

joc interactiv captivant. Volumul Noutăţi în

ortografie (1995) îi aduce recunoaşterea de prim

teoretician al unor figuri de stil precum arhaismul

ortografic şi echivocul ortografic. Autor de

monografii privind pleonasmul, contradicţia în

adaos, degradarea unităţilor frazeologice,

promotor al limbii române corecte, cu ferme

contribuţii la extirparea greşelilor de exprimare

(2001, 2002) -, Dorin N. Uritescu a publicat cinci

dicţionare: …explicativ de pleonasme efective

(2006), …de contradicţii în adaos efective (2006),

…explicativ de folosire improprie a termenilor

(2008), …de cuvinte şi sensuri noi (2009),

…explicativ de forme şi sensuri greşite ale unor

expresii şi locuţiuni consacrate (2009) – veritabile

studii de referinţă, în domeniu.

Văzând lumina acestei lumi într-o zodie

aflată sub semnul inventivităţii şi fanteziei bine

temperate, Vărsătorul, altoite pe capacitatea de

analiză şi sinteză, Dorin N. Uritescu nu s-a lăsat

mai prejos nici în domeniul istoriei literare, criticii

şi teoriei literare – arie în care, din 2009 până în

prezent, a publicat şase volume incitante. Acestora

li se adaugă trei culegeri de versuri originale: Pe

Rio Costa (Balade erotice), Cântece de logodnă,

Rugi şi porunci.

În prefaţa volumului Portretul la criticii

literari români (Ed. RawexComs, 2015), Eugen

Simion afirmă că acest studiu ,,este o bună lucrare

de analiză literară cu clasificări dintre cele mai

curajoase, inedite, ale speciei portret, din

perspectiva extinderii sensului conceptului

numit”. După ce face o incursiune captivantă, dar

deosebit de succintă, de la vechea critică


40

impresionistă (,,decisă să dovedească faptul că,

printre muzele care inspiră artele, se află şi o

muză a criticii literare: a zecea muză”), care a dat

o mare strălucire artei portretului – până la noua

critică postbelică (aceasta l-a eliminat, multe

decenii portretul rămânând ostracizat), Eugen

Simion exemplifică la modul foarte convingător

prin: Nicolae Iorga – un rafinat portretist (,,aşa

cum se arată în carte”, punctează ex-preşedintele

Academiei Române), Eugen Lovinescu:

indiscutabil, maestrul portretului critic la noi

(,,Figurinele sale sunt unice capodopere ale

genului” – portrete in aqua forte, care au provocat

reacţii disproporţionate în viaţa noastră literară,

din partea lui Camil Petrescu şi a lui G.

Călinescu (care afirmă că ,,portretul este fiul

maliţiei”, îi face un portret memorabil lui Mateiu

Caragiale, iar despre Ion Creangă lansează

imaginea ,,bivolul de geniu”, care scrie în

bojdeuca sa îmbrăcat într-o cămaşă lungă şi largă,

scăldat în sudori…, imagine devenită ,,bun de

manual şcolar”).

Eugen Simion reliefează că, în genere,

criticul român este ,,un bun portretist, iar acest

fapt se vede şi în studiul d-lui Dorin N. Uritescu”,

pentru a sublinia, apoi, foarte clar: ,,…Această

tradiţie nu s-a pierdut şi, după valul structuralist şi

semiotic, criticul român redescoperă plăcerea de a

fantaza în jurul unei personalităţi. (…) Şcoala

formalistă n-a eliminat integral portretul critic,

dovadă studiul Barthes despre Michelet… şi chiar

autoportretul structuralist din Roland Barthes

despre Roland Barthes.”

Ajuns la a doua ediţie, volumul (cu titlu,

parcă, prea ostentativ specios şi, paradoxal!,

şcolăresc) Pentru o lectură adevărată şi o

percepere corectă a temei este decodificat de

Dora Lazăr (în revista Pro Saeculum, nr.97-98/

sept. 2014) în următorii termeni: ,,Absolut

neaşteptată este interpretarea poeziei Plumb (…)

Pornind de la sensul cuvântului care desemnează

creionul, cuiul de plumb cu care se scrie pe tăbliţe

de ardezie, în şcolile noastre până târziu, Dorin

Uritescu combate ideea că tema poeziei ar fi

moartea, şi oferă interpretarea conform căreia

tema o reprezintă imposibilitatea comunicării

(…), consumată ca o criză nevrotică a autorului,

determinată de întârzierea COMUNICĂRII

acestuia cu publicul, prin creaţia sa” (n.n.

întârzierea tipăririi volumului de poeme ale lui

George Bacovia, deja cules, cu litere de plumb,

tipar înalt, conform tehnologiei de imprimare

anterioare apariţiei tehnicii offset !).

Romanul Răscoala, una dintre cele trei

capodopere ale lui Liviu Rebreanu, este abordată

de Dorin N. Uritescu dintr-o perspectivă absolut

nouă, în temeiul unei documentări extrem de

atente şi al unor conexiuni relevante. Hermeneutul

literar Dorin N. Uritescu susţine – cu probe

irefragabile – că adevărata temă a romanului

Răscoala nu vizează orizontul social (starea

jalnică a ţăranilor), ci pe cel naţional: ,,atentat la

securitatea naţională a ţării, iniţiat de o putere

străină”. Mesajul operei „este de natură justiţiară:

RĂSCOALA din raţiuni colective (naţionale) este

un mijloc justificat moral şi juridic”. ,,Călăreţii pe

cai albi” care străbăteau satele, cu misiuni

provocatoare, agitatorice, nu reprezintă ,,ficţiuni

literare, cu scop estetic”, ci ,,transfigurări artistice

ale unei realităţi indubitabile, imixtiunea prin

agenţi profesionişti ai puterilor străine”. Acum,

după 1989, când s-au deschis arhivele, ştim că

răzmeriţele din 1907 – provocate de agenţi ai

ohranei ţariste – nu s-au potolit decât în urma

scrisorii oficiale trimise de Regele Carol I, al

României, Împăratului de la Viena.

Autoare a studiului fundamental Istoria

stilisticii româneşti (Ed. Ştiinţifică, 1988), prof.

univ. dr. Ileana Oancea se exprimă astfel despre

volumul Noutăţi stilistice (2015): ,,…Subliniez

originalitatea pregnantă a unora dintre studiile

oferite, ceea ce justifică titlul, o veritabilă

emblemă unificatoare: Noutăţi stilistice. (…) O

altă secţiune, la fel de interesantă, din nou cu

elemente de noutate stilistică, este cea privind

antonomaza, creaţie lexico-stilistică şi stilistică -,

anterior autorul realizând unica monografie a

antonomazei în limba română. Profesorul Dorin

Uritescu ştie să descifreze acele semne care dau

savoare unei exprimări ce poartă pecetea

dinamismului spiritului contemporan, confruntat

cu o lume în mişcare, derutantă şi adesea

contradictorie, reflectată în presă în special,

sectorul cel mai supus unui anumit tip de

creativitate lingvistică”.

Volumul cel mai proaspăt – sprinten ca un

rustem oltenesc - editat de Dorin N. Uritescu are

un titlu ,,deprimant” prin obsesia (ştiinţifică!) de a

oferi, încă de pe prima copertă, toate elementele

vizate: Structura variată, natura expresivă şi

valoarea artistică a PAMFLETULUI (Bucureşti,

Ed. RawexComs, 2015).

La capătul lecturii, ni s-a consolidat

convingerea că Dorin Uritescu continuă să se

manifeste – inspirat – ca un copil teribil printre

spirite academice. El este, în străfundurile


41

personalităţii sale, un om al baricadelor Limbii şi

Literaturii Române - aşa cum a fost, în Decembrie

1989, alături de Dan Iosif şi Dumitru Mazilu, un

răs-popit Gavroche al Baricadei de la

Intercontinental Bucureşti. Copiii baricadelor,

chemaţi, trimişi ori veniţi din proprie iniţiativă,

sunt, se ştie, uşor de manipulat, chiar de propriile

lor aspiraţii, ţinte, vedenii, voci – dinlăuntru -, dar

şi de profesioniştii acestui domeniu de maximă

subtilitate, în care (pentru a oferi un singur

exemplu) mesajele subliminale, induse de

meseriaşi, ocupă, încă din antichitate, rolul de

prim-balerină hipnotizantă.

Lăudabile întrutotul, dăruirea, eforturile şi

harurile creatoare ale domnului Profesor Dorin N.

Uritescu ne pun în faţa mai multor evidenţe:

1.Obsedat de modelele fascinante (strivitoare?) ale

erudiţilor şi enciclopediştilor români de talie

europeană şi mondială – precum Dimitrie

Cantemir, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae

Iorga, Mircea Eliade –, Dl Uritescu răstoarnă

datele ecuaţiei, pare să renunţe la viziunea din

perspectiva timpului şi la aceea de ansamblu,

pentru a se concentra (cu minuţiozitate şi răbdare

de neurochirurg) asupra analizelor infinitezimale,

de fineţea celestă a celor din domeniul cuantic;

2.Abilităţile sale sunt atât de bine cultivate şi

strunite încât preferă să renunţe la panoramarea

,,codrilor” seculari, în favoarea copacilor, pe care,

însă, îi ,,sare” instantaneu, cantonându-şi bucuria

analizei la nivelul ramurilor, al frunzelor, al

zgoandelor teribile ale luminii (solare şi spirituale)

pe nervurile acestora, pentru a coborî, a se adânci

apoi, îndelung, asupra disecţiei în profunzime a

ţesuturilor, a decantării şi degustării clorofilei şi a

realizării ecografiei fiecărei celule vii, fiecărei

molecule;

3.Om de carte şi profesor de certă vocaţie

pedagogică, autor a zeci de volume, care

însumează mii de pagini -, Dorin Uritescu

stăpâneşte resorturile ştiinţei şi artei de a nu cădea

în ,,atomizarea” studiilor sale (deloc clorotice,

dimpotrivă!), în care acribia documentării, arguţia

argumentaţiei, sagacitatea conexiunilor şi

judecăţilor de valoare inedite sunt peremptorii şi

salutare;

4.Dorin N. Uritescu are inspiraţia divină a

iconarilor adevăraţi, care ştiu că postirea,

ascultarea şi rugăciunea continuă se cuvine a fi

conjugate permanent cu linia sigură a desenului,

cu expresivitatea chipului şi a privirii, cu armonia,

echilibrul şi vibraţia cromatică sau cu transparenţa

aureolei din foiţă de aur de 24 de carate, cu lumina

Mântuitorului Iisus, a Fecioarei Maria, a

sfinţilor…, dar şi cu tainicul zvâcnet viu al

veşmintelor de purpură ori de un albastru cosmic

– fără a uita ansamblul, integrarea perfectă în

Ansamblu, Armonia Întregului…

Cele enumerate mai sus sunt doar câteva dintre

virtuţile cărţilor lui Dorin Uritescu, în care

întâlnim lumină, vibraţie spirituală, dar şi o undă

anume de hieratism specific iconostasului (din

lemn suav de tei sau de tisă, sculptat cu belşug de

motive vegetale), sau frescelor magice, cu valenţe

de unicat, din monastirile Voievodului Martir

Constantin Brâncoveanu, din nordul Olteniei şi

de la Sâmbăta (Ţara Făgăraşului), sau ale lui

Ştefan cel Mare şi Sfânt, postbizantine, din

Bucovina şi din Moldova de Sus. Cu sau fără voia

autorului, sunt, toate, cărţi ezoterice, ale căror

tâlcuri profunde rămân, aproape exclusiv, la

îndemâna iniţiaţilor. Aşadar, spirite înguste, puţin

cultivate, ignobile, ne-iubitoare de spirit românesc

-, FERIŢI-VĂ! Cărţile scrise de Dorin Uritescu,

intuindu-vă ignoranţa, vă pot fi atât de nocive,

letale chiar, încât vă …muşcă, vă …mănâncă

(,,Săriţi că ne mănâncă pe toţi!” - era strigătul

ultim dintr-o butadă…).

Dorin Uritescu infuzează operelor sale – fie ele

din domeniul istoriei literare, criticii şi teoriei

literare, fie din acela al hermeneuticii tematice,

stilistice, expresive a Limbii Române – filonul

aurifer, mereu fraged, numit nu geniu, ci ingenium

ingens.

Năstase MARIN: Modele de viaţă (romanul

„DISTANŢE”- Dora Alina Romanescu)

De multă vreme ni se transmite obsesiv pe

toate canalele mediatice că societatea românească

se află în degringoladă morală. Deseori suntem

bulversaţi de ştiri năucitoare, că la noi există o

inversare a valorilor, sau că nu (mai) avem valori

reale, că avem „miliardari de carton”, oligarhi

mafioţi, înhăitaţi cu interlopi coloraţi, ori cu cei

din lumea artistico-manelistică, frecvent de

culoare arămie.

Pe de altă parte, ni se spune că inteligenţa

românească este spulberată de vântul globalizării

în vârtejul marilor cetăţi ştiinţifice ale

Occidentului, ori este atrasă de magnetul marilor

companii multinaţionale. Apar frecvente ştiri


42

despre olimpicii români curtaţi de universităţi

celebre din Anglia sau America.

În acelaşi timp, unii se plâng că „Veşnicia” de la

sate, generatoare de valori, este vlăguită de

plecarea tinerilor săi, ce se împrăştie pe diferite

căi ale străinătăţii. Că, de această situaţie ar fi

vinovată, pe deoparte, mult dorita noastră intrare

în UE, iar pe de alta, înfundarea căilor economice

autohtone de către politicienii rotaţi la conducerea

ţării, care au ruinat economia românească printr-o

privatizare falimentară şi, printr-o politică de

cumetrie, ocupând funcţiile cheie din structurile

statale şi mediile economice.

În ţară nu a mai rămas decât…DNA-ul, care nu

mai pridideşte cu igienizarea societăţii româneşti,

obsesiv mediatizată prin PENALIADA

zornăitoare. În rest, atmosfera socială este

sufocată de miazmele penale ale mafioţilor

politici, care nu se sperie de zgomotele Penaliadei,

fiind condamnaţi cu pedepse mici, deseori „cu

suspendare”. Ei îşi continuă activităţile coruptive

şi se străduiesc să-şi acorde privilegii legale,

pentru „onorantele” demnităţi.

Toate aceste situaţii din realitatea românească s-

au reflectat în multe opere literare, a căror citire

provoacă numai stări depresive. Or, cititorii mai

sunt zilnic otrăviţi şi de transmisiile mediatice,

care le răscolesc sufletele cu ştiri şocante, ce

provoacă nelinişte, nesiguranţă, sentimente de

indignare şi revoltă. .

Evident că în asemenea situaţii publicul are

nevoie de ştiri luminoase, care să-l revigoreze, să-i

dea linişte şi încredere în viaţă. Aşa am simţit şi

eu nevoia de aer curat, atât în realitatea socială cât

şi în literatura română. Norocul a făcut să-mi pice

în mână o carte de la o scriitoare necunoscută (de

mine), cu o dedicaţie semnată chiar aşa: DAR.

Este vorba de romanul „DISTANŢE”, scris de

Dora Alina Romanescu (ce nume mângâietor!!),

publicat în anul 2010 la editura Pescăruş-

Pantelimon. Titlul, aparent banal, nu-mi spunea

nimic şi nu m-a îndemnat s-o citesc imediat. Mult

mai târziu, fiind obosit după activităţile din

cotidianul plicticos, am răsfoit maşinal acest

volum, care…pur şi simplu m-a surprins cu

frumuseţea povestirii. Pe măsura răsfoirii, mi-a

dispărut oboseala şi m-am apucat temeinic de citit.

Doamne, aveam în mână o carte deosebit de

interesantă!! Simţeam că respir acel aer revigorant

de la munte.

Scriitura romanului curgea molcom cu metafore

simple şi calde, care-mi răcoreau simţirea.

Povestea mă purta lin pe meleaguri ardelene,

zugrăvind mirifice peisaje năsăudene, cu

minunaţii oameni ai acelor locuri, cvasianonimi,

în modestia cărora, nedisimulată, străluceşte acea

valoare morală şi spirituală a neamului nostru, atât

de plânsă şi evocată de comentatorii mediatici.

Autoarea poartă firul scriiturii cu o dezinvoltură

surprinzătoare şi deosebit talent, învăluind

povestea în acea sensibilitate şi gingăşie, specific

feminină, dar şi în generozitate şi căldură, carate

ale unui caracter şi suflet mare.

Încă din primele pagini, intriga se strecoară

discret în viaţa personajelor, printr-o întâmplare

provocată de un personaj rău (un beţiv violent şi

ticălos, care încearcă să-şi violeze cumnata, orfană

de ambii părinţi,venită în vizită de sărbători la

sora ei). Ca întotdeauna în viaţă, iţele Destinului

sunt încurcate de oamenii răi, obligând oamenii

buni să le descâlcească. Or, tocmai pe aceste iţe de

pe canavaua intrigii, autoarea romanului brodează

povestea cu firele luminoase ale iubirii, din vieţile

oamenilor buni. De aceea povestea captivează,

tulbură şi emoţionează cititorul.

În roman, acei oameni buni(în adevăratul înţeles

al cuvântului) trăiesc pe meleaguri ardelene. (Oh,

întotdeauna am avut un respect religios şi o

afecţiune aparte, faţă de acei ardeleni din nordul

ţării, purtători ai esenţei sufletului românesc!).

Autoarea descrie tocmai viaţa acelor oameni, care

curge liniştită în armonia şi echilibrul ei, fără acel

senzaţional ţăţesc, atât de vânat de slujitorii

mediatici. Desigur, şi în această lume există drame

cu dureri maxime, dar oamenii aceştia nu şi le

strigă în văzul lumii. Ei îşi ard lumânarea

suferinţei în suflete cernite şi-şi poartă cu

demnitate crucea dată de Domnul. Vieţile lor curg

în credinţă faţă de Dumnezeu, respect faţă de

muncă, tradiţii şi obiceiuri, cinste şi iubire faţă de

semeni.. Ei nu impun celorlalţi acest „modus

vivendi” cu reperele lui morale, ci aşa sunt ei, aşa

trăiesc în societate, cu modul lor de viaţă

exemplar, cu care se mândresc.

Lait-motivul naraţiunii este chiar Destinul

omenesc, acel „panta-rhei”, curgerea Vieţii prin

trăirile oamenilor, Dumnezeu dăruindu-le odată cu

viaţa şi liberul arbitru să-şi aleagă căile pe care

vor să meargă, ce vor să facă şi cum vor să

trăiască în această lume.


43

Ca să ne arate cum curge Destinul în vieţile

oamenilor, autoarea a ales chiar viaţa unei familii

de învăţători, cei care modelează sufletele şi le

pregătesc pentru viaţă. Destinul le-a dat şi lor

cruce de purtat ca şi celorlalţi oameni. Fiul lor,

Ştefan, crescut şi educat exemplar, cu rezultate

strălucite la învăţătură, are o carieră de excepţie în

aeronautică. În schimb, mariajul său este nefericit

cu Elena, o femeie frumoasă dar arogantă,

provenită dintr-o familie din „înalta”

societate(fiică de colonel). Îi dispreţuieşte părinţii

şi modul lor de viaţă simplu şi curat, dar cărora le

lasă în grijă pe Radu, fiul lor. Aflând unele

amănunte din viaţa Elenei, Ştefan se desparte de

ea şi, fără să spună ceva părinţilor sau altor

persoane, dispare în mod misterios. Din acel

moment, pentru Iacob şi Ana Scurtu începe

calvarul, nu cel provocat de şicanările Securităţii,

cât cel al necunoaşterii dacă fiul lor mai este în

viaţă sau nu. Suferinţă purtată-n tăcere, cu

demnitate şi speranţă în Dumnezeu că va avea

grijă de fiul lor. Toată dragostea lor se revarsă

asupra lui Radu, nepotul lor, pe care-l educă şi-l

cresc cu multă grijă. Ascultându-le rugile fierbinţi,

bunul Dumnezeu, prin intermediul Destinului,

aduce în viaţa acestor oameni deosebiţi pe Ioana,

tânăra orfană de ambii părinţi, găsită de Radu în

seara de Ajun, fugită din casa surorii sale, din

cauza soţului beţiv care a vrut s-o violeze. Bătrânii

învăţători consideră acest eveniment ca pe un dar

de la Dumnezeu şi o „adoptă” sufleteşte,

integrând-o în familia lor, spre bucuria lui Radu că

are acum o soră.

Urmărind firul vieţii acestei familii

binecuvântate de Dumnezeu, autoarea

demonstrează că Destinul este „bun” sau „rău”,

numai în funcţie de ceea ce aleg oamenii să facă

în viaţă, cum fac şi se comportă cu ceilalţi, al

căror destin se interferează în vieţile lor. Adică,

meandrele Destinului, numite „noroc în viaţă”,

sunt determinate tocmai de alegerea căilor şi

comportamentele fiecăruia.

Evident, autoarea nu transmite explicit acest

mesaj, ci dezvoltă povestea personajelor cu

întâmplările prin care trec, determinate tocmai de

concepţiile lor de viaţă ce le hotărăsc deciziile de

alegere, iar interferenţa vieţii lor cu ale oamenilor

întâlniţi în cale le conturează tocmai acele destine

cu meandre mai bune sau mai rele.

După absolvirea facultăţii de medicină din Cluj,

Radu nu alege să ocupe un post în apropiere de

bunicii lui şi a Ioanei, „sora” lui care îl iubeşte în

tăcere, ci pleacă tocmai la Mangalia. Prin această

plecare, nu tocmai plăcută pentru bunicii săi şi

Ioana se creează acea DISTANŢĂ fizică şi

sufletească între Radu şi cei dragi. Fenomenul

„Distanţe” s-a simţit frecvent şi s-a amplificat în

anii comunismului, ca urmare a dezvoltării

industriale a României, care a provocat masive

deplasări ale oamenilor pe întreg teritoriul ţării, cu

un sumum de efecte sociale, economice , dar, mai

ales psihice şi morale, cu noi valenţe şi repere.

Meritul autoarei este că a încercat (şi a reuşit) să

descopere tainele acestui fenomen social cu toate

efectele sale, în special ale schimbărilor

structurale din sufletele oamenilor, care le-au

conturat şi cizelat personalităţile.

Sigur că literatura română, prin multe opere, a

zugrăvit efectele acestui fenomen, prin referiri

implicite la el, dar nu cunosc astfel de lucrări, ca

acest roman, care să zugrăvească cu ajutorul

întâmplărilor descrise de naraţiune, atât de

fascinant şi tulburător. Autoarea romanului

„Distanţe” subordonează naraţiunea cu toate

întâmplările sale acelor efecte ascunse din

sufletele personajelor, care apar treptat în magicul

joc al Destinului. Farmecul scriiturii romanului

constă tocmai în împletirea vieţilor oamenilor,

sub efectul distanţelor fizice, reverberate în

distanţe sufleteşti. Autoarea nu le descrie, ci lasă

naraţiunea să poarte vieţile prin iţele destinului,

comentând doar stările şi trăirile personajelor, care

le marchează sufletele şi le cizelează

comportamentele. Urmăreşte cu discreţie jocul

destinelor în mirifica ţesătură a vieţilor şi intervine

cu fine reflecţii asupra urmărilor din această

ţesătură de viaţă şi efectele din sufletele

personajelor. Noutatea naraţiunii acestui roman

este uşurinţa trecerii prin meandrele Destinului

unde se întâlnesc vieţile şi trăirile personajelor,

care se împletesc, se desfac şi continuă pe diferite

planuri, în alte registre de trăiri şi simţiri, într-o

complexitate spectaculoasă, plină de obstacole şi

încercări, care formează caractere şi personalităţi

ce devin modele de viaţă. Pedagogia instructiv-

educativă este invizibilă ca aerul curat. Ea se

simte doar în atmosfera scriiturii, în care trăirile-

probe de foc devin adevărate lecţii de viaţă,

creatoare de modele pentru cititorul captivat de

miracolul narativ.

Viaţa lui Radu, eroul principal al romanului,

trăită la Mangalia, se umple şi se-mpleteşte cu


44

vieţile prietenilor săi, tinerii ingineri navalişti, ale

Adelei, ruda năsăudeană a bunicilor şi a copiilor

săi, a copiilor-pacienţi, a celor două femei

frumoase din viaţa lui, Odette şi Diana, de care a

divorţat, a prietenului său Marin, ajuns primar al

Mangaliei, care-l promovează în funcţia de

director al spitalului şi al atâtor altor personaje

intrate şi/sau implicate în viaţa lui. Toate aceste

împletiri de vieţi, cu ciocnirile lor, provoacă acele

efecte ale bilelor de biliard, imprevizibile şi

interesante.

Dar autoarea conduce pe nesimţite cititorul spre

un final spectaculos, al unui veritabil roman

poliţist, în care destinul lui Radu va curge liniştit

pe albia fericirii, când îi aduce în viaţă pe tatăl

său, Ştefan, şi familia acestuia din Canada,

precum şi pe femeia care-l iubise în tot timpul cât

Destinul îl purtase pe meandrele sale, la

DISTANŢĂ de ea. Este vorba de Ioana, fosta

adolescentă salvată de el, ajunsă şi ea medic Şi

toate astea, spre bucuria şi liniştea sufletească a

bătrânilor învăţători năsăudeni, Iacob şi Ana

Scurtu, veritabile modele de viaţă, creatoare de

modele de viaţă pentru neamul românesc, atât de

rătăcit şi derutat de agresiunile mediatice

cotidiene.

Un roman scris cu deosebit talent şi gingăşie,

care merită a fi citit de orice pasionat al literaturii,

pentru revigorarea sufletului şi creşterii dorinţei

de viaţă.

Georgeta BLENDEA – ZAMFIR

„Vera” - de Ioana Stuparu

Un ţipăt sfâşietor ca o sensibilitate exacerbată

punctează debutul romanului „Vera”. Personajul

Maria a refulat freudian multă suferinţă şi a ajuns

la spitalul de nevroze. Ioana Stuparu descrie cu

mijloace artistice: interioare, dar mai ales

persoane. O aură de bunătate împrejmuieşte toate

fiinţele: bolnavi, doctori, asistenţi.

Scriitoarea conduce acţiunea ingenios, stârnind

interesul. Fulgerul de supranatural se strecoară în

proză marcând o linie specifică scriitoarei,

cunoscută prin comunicarea cu divinitatea.

Telepatia funcţionează în cazul denumirii câinelui

Athos! Câinele avea deja acest nume.

Aşa zişii bolnavi psihici intră în sfera undelor,

călătorind în alte lumi de unde primesc informaţii,

aud voci.

Vianna Stibal în „Theta Healing” foloseşte aceste

unde, dirijat, conştient şi priceput pentru accesare

prin tehnica Qiqong a Atotputernicului în scopul

de a-i cere sănătate, bunăstare, iubire sau orice

altceva.

În descoperirile arheologice, în special

aurifere, măiestrit lucrate în formă de cruce în care

erau puşi aşa zişii nebuni pentru a nu-şi face rău

lor sau altora ei accesau aceste lumi.

Ioana Stuparu stârneşte interesul prin

relatarea în sfera prozei feminine a celui mai

nobil, intens şi fantastic sentiment, cel al

maternităţii. Sâmbure de geneză a Terrei, iubirea

maternă, răsplătită cu sentimentul rodului iubirii

înconjoară ca un cerc de nestemate, planeta, dând

sens şi continuitate, a tot ce este viu, chiar şi

floarea de măceş gingaşă şi albă iubeşte fluturele

multicolor care îi polenizează pistilul. Tabloul

„Maternitate” din perioada albastră al artistei

Ramona Pintea aduce lumea plutind în

învâltoratul ocean al lui Odin, învăluită în

nuanţele culorii cerului pe care plutesc norii

romantici ai viselor şi speranţelor, vibrând cu

sensibilitatea creatorilor, asemănători Ioanei

Stuparu.

Motivul bunicilor apare în roman, împletit cu cel

al războiului care a adus suferinţă de la începutul

omenirii şi continuă să înlănţuie lumea. O lume

fără violenţă, fără ură, invidie, trădare ar salva

Terra de la pieire. Ea este vie şi reacţionează

trimiţând peste planetă anarhie oamenilor.

Scriitoarea vine în roman cu scene teribile

de violenţă în familie, relatate de personajul Vera,

frământat de crize acute.

O multitudine de curiozităţi impune

creierul uman, acest miracol care nu a fost

descifrat ca şi psihicul o doză în imensitatea

nisipului alcătuirii umane. Aşa cum arată Sigmund

Freud, ataşamentul unui bolnav de medicul curant,


45

se petrece şi în cazul Verei, descrisă în

plenitudinea frumuseţii sale.

Ioana Stuparu prezintă cu acurateţă,

situaţiile de boală, arta ei amintind de cea a

Hortensiei Papadat Bengescu.

Maria, cea care ţipă de sensibilitate este

prezentă la defularea bolnavilor care în felul

acesta merg spre însănătoşire.

Sigmund Freud spune că un om, cu cât

este mai sensibil, mai complex alcătuit, mai cult,

mai informat, cu atât refulează mai mult în

subconştient. Defularea se produce în beţie,

nebunie, oamenii obişnuiţi se defulează în vis iar

artiştii sublimează în artă bagajul lor enorm de

trăiri şi emoţii.

Scriitoarea şi publicista Ioana Stuparu se

înscrie în aria optimistă a oamenilor care militează

în direcţia binelui, pe planetă.

Astfel este Anthony Robbins care ţine

conferinţe în toată lumea, dirijând spre bunăstare,

sănătate şi fericire, cursanţii săi.

Ioana Stuparu finalizează în mod fericit

romanul „Vera”, dând speranţe şi încredere pentru

cititorul care îi va urmări cu interes paginile aurate

de talent.

Prof. Geo CĂLUGĂRU despre „DINCOLO DE

COLINE ALBASTRE”, autor Ionel MARIN -

UN CREZ PE DEPLIN ASUMAT

M-am apropiat cu sfială, curios să aflu

misterul descoperit de poetul Ionel Marin, în noua

sa izbândă editorială „Dincolo de coline albastre”,

apărută la Editura „Armonii Culturale” din Adjud,

județul Vrancea.

Felicitându-i pentru chipul ales în care s-

au alăturat autorului, în concretizarea acestei atât

de ispititoarei, pentru privire, bijuterii, îi voi numi

în ordinea din casetă: consilier editorial - prof. dr.

Monica Grosu, lector de carte – prof. dr. Corneliu

Boteanu, redactor - prof. Maricica Stroia, copertă,

Andreea Leonte, grafică – pictor Mihai Cătrună și,

nu în ultimul rând, editor Gheorghe A. Stroia.

Neîndoielnic, din iubire pentru aproapele

său, autorul apreciază că îi este de ajutor, în

călătoria până în fața „colinelor albastre” și într-un

motto, care-i poartă semnătura, pe care-l reproduc,

oferă câteva repere întru descifrarea corectă a

mesajului cărții: „Din el însuşi timpul curge,

slujitor umil al veșniciei. Noi putem aduna și dărui

din sublime mistere, tainice emoții și gânduri ce

pot deveni ecouri...Numai prin iubire și multă

osteneală putem ajunge în fața colinelor albastre,

unde ne așteaptă Părintele Ceresc cu vie răsplată.

Speranțe sunt pentru fiecare om și numai o cale

putem urma: Calea Luminii, Calea cea Bună ori

Calea Întunericului care duce sufletul spre

infernul suferințelor.

Recunosc faptul că m-a ajutat să înțeleg și

să-l prețuiesc atât ca om cât și ca poet, ce am aflat

din mărturisirea, evident dureroasă, conținută în

fragmentul, pe care îl voi consemna din

„Argument” – p.5:

„Când ești doborât la pământ și cauți

salvarea, înțelegi și înveți să prețuiești sfințitele

daruri. Abia împlinisem cinci ani și tata a murit de

cancer. Rănile din suflet se acoperă, se

cicatrizează, însă niciodată definitiv, durerea

rămânând, la atingere, vie. Numai o mamă eroină,

ajutată de divinitate putea crește opt copii

minunați. Iubirea ce curge ca un râu din suflete a

reușit să spargă lacrimile și din fărâme mici să

zămislească raze mântuitoare. Unul pentru altul și

toți împreună am construit o barcă a salvării, încă

din copilărie.”

Înfruntând clipa, pentru a o înțelege și a-i

dezlega misterul, poetul ajunge la formulări

memorabile, în care exprimă adevăruri, nu la

îndemâna oricui, spre a fi înțelese: „Îmbrăcați cu

haina clipei/Ca umbra gândurilor în zori,/Vremea

trece peste Noi,/Risipind zâmbete de ceară”. E

vorba de acel zâmbet de culoarea cerii, cu care, se

pare, împăcați, plecăm dincolo. Ziua, unitatea de

măsură în care se consumă lupta pentru existență,

așează pe chipul nostru „Măști ce deschid

răni,/Patimi în neștiute pustiuri...”. Noaptea, mai

exact „în toiul nopții”, (timpul de odihnă prin

somn) sunt șterse de pe chip semnele

frământărilor de peste zi: „Ochii spălați de

lacrimi,/În mute cuvinte, deschid ferestre,/Spre


46

visele de lumină.” Cu alte cuvinte, noi, oamenii

constituim: „Două lumi diferite,/(în care)

Mărgăritare de binecuvântări/Plămădesc cu

brațele deschise,/Zborul printre păduri de

speranțe” (darul lui Dumnezeu dat oamenilor să

poată năzui „spre visele de lumină.”) („Pe altarul

clipei” – p. 9)

Frumosul și urâtul, răul și binele sunt

uneori atât de îngemănate, încât, cu mare

dificultate le poți separa: „Fiecare are o cană, din

care bea/”(nu oricând și nici mereu) ci „În

anotimpul dorințelor/O cană cu vise, din care și eu

am băut,/Zâmbetul zării și uneori,/Deşartă

strălucire!”. Se pare că este vorba de un adevăr ce

mai necesită limpeziri, devreme ce poetul afirmă,

sigur pe sine, că: „Povestea așteaptă să fie

scrisă/Cu dor și mângâiată precum,/Cana cu vise,

de roua iubirii...” („Din cana cu vise”, p. 10).

Depinde de noi, ce alegem în viață, deoarece ne

asumăm atât alegerea cât și consecințele care

decurg din aceasta: „De nu dorești, zilele pot

rămâne,/Fără culoare și noaptea poate/Coborî

tristă, cu privirile albastre, peste...Noi” (idem).

Scrisă cu toate verbele folosite la persoana

I, poezia domnului Ionel Marin este a maximei

implicări și asumări, de o totală credibilitate: „Te

privesc/Îți îmbrățișez inima,...Aștern

doruri.../Scriu cu aripile ființei/Versuri ce poate

trec în ecouri vii/Izvoare de amintiri să

devină,/Ploi nestinse de iubiri.” („Liber în poem”,

p.11)

În concepția atât de înzestratului poet,

Ionel Marin, Creatorul și Creația simbolizează un

tot. Iubindu-i și admirându-i Creația prezentă într-

o infinitate de întruchipări, îl admirăm și iubim și

pe Creator. Este, în aceeași măsură valabilă și

reciproca. Poetul folosește cuvinte simbolizând

perpetua naștere și regenerare a vieții,

Atotputernicia Stăpânului văzutelor și

nevăzutelor: „Clepsidra cu gânduri se înalță/La

focuri divine./Clopote peste ruguri din cer/Șoapte,

muguri din albe stele/Respiră prin ecouri

cerești/Înflorind prin simfonii tainice/Chipul

fermecător al zilelor./Cu lumina

anotimpurilor,/Domnul Iisus coboară/În inimi

curate,/Îndreptându-ne pașii către,/Livezile

înflorite ale iubirii”. („În livada înflorită a iubirii”,

p.12)

Grădina lui Cronos întruchipează

consecințele răzbunării zeului mitologic al

Timpului, care înfuriat pe fiii săi, care voiau să-l

detroneze din înalta demnitate, i-a devorat pe toți.

Toți suntem neputincioși în fața acestuia și poetul

ne îndeamnă să prețuim fiecare clipă ca pe

supremul dar Ceresc și prin scânteia divină,

dăruită de Dumnezeu, să lăsăm în urma noastră

înfăptuiri, care să ne scoată de sub puterea lui

Cronos, plasându-ne într-o altă dimensiune în care

să fim egali zeilor, să fim nemuritori.

În urma răzbunării lui Cronos, în grădina

sa rămân „Făpturi nemângâiate,/Boli

necicatrizate,/Încă acoperă pământul...”

(experiența de creator cu cuvinte care zidesc), îi

spune că „De irosesc cu nesocotință,/De nu-i

prețuiesc pulsul,/Clipa mă lasă-n drum!”;

prețuind-o „Lacrimi ale gândului trec/Prin adânc

mister/În țipătul albastru nemurit/...Conectată la

ceasornicul lumii/Inima frânge tăcută,/Petalele

luminii primite în dar.” („Din grădina lui Cronos”,

p.13)

În memoria afectivă a poetului Ionel

Marin, mama continuă să fie „Dor rămas aprins în

candela din odaie”.

Iată câteva formulări memorabile a unora

dintre aducerile aminte, care o păstrează vie în

gândul și sufletul său: „Mai demult, de

sărbătoarea Floriilor,/A plecat să călătorească,

dincolo.../Către binecuvântata odihnă./Nu s-a mai

întors, nu a mai revenit/...De Paști, nu se mai

simte/Mirosul aparte de pâine pe vatră,/De

cozonaci ori...de pasca cea sfântă.../Și azi, printre

anotimpuri,/Sufletul drag al mamei,/Din interior,

privește, Crinii veșniciei („Umbra mamei”, p.60-

61).

Concluzia, ca rezultat al evaluări unor

experiențe de viață, în variile sale întruchipări,

aici, în spațiul relației tainice a autorului cu

Dumnezeu, care își pune amprenta pe majoritatea

poeziilor care alcătuiesc acest volum de care

poetul ne ține aproape, să putem descifra taina de

„Dincolo de vise și de noi”, cu a cărei reproducere

voi pune punct comentariului meu, nu înainte de a

remarca, chipul ales în care poetul își împlinește o

triplă datorie: față de Dumnezeu, față de sine și

față de semeni:

„Mi-e frig!/ Vâlvătăi până la cer,/Valuri cu

lava morții acoperă,/Case, ființe, păduri...totul,/Cu

ploi de lacrimi amare,/Ultimele dorinți.../Dorul

însetat de zbor s-a urcat la stele,/Și ne-am prăbușit

cu clipele de plumb în brațe.../Neputincioși,

flămânzi și însetați,/Am cerut ajutor Domnului,

căci e/Singurul care ne poate ridica

din...moarte./Purtam crucea grea, plângeam și mă

rugam.../Numai iubind, zilele și nopțile se

logodesc,/Cu trupul preasfânt al Împăratului

ceresc/Prin Tine, Doamne respir șoaptele vii și/Pot


47

prinde infinitul de mână și.../Sfărâma carcera

sinelui în muguri de văpăi./Dincolo de noi și de

vise,/Strălucirea răsăritului necuprins și

dăruirea.../Și ca să culegi arginții iubirilor

prin,/Popasul tainic și sfințit culege din/Înaltul

nestins, cuvintele albastre ale vieții./Nesfârșitul

din tine, din mine, din noi,/Poate să se rostească în

virgină lumină,/În candoare, tandrețe și

omenie./Bat clopote la marginea

timpului,/Mărgăritare și raze vii se topesc,/Sub

pleoapa pleiadelor galactice.../Mi-e sete! Sete de

zbor și de iubire/Dintr-un cer de lumină curg

șuvoi,/Strălucitoare raze de speranțe.”

Mihai Antonescu despre - Elena Anghel:

UNDEVA, CÂNDVA, Editura Amurg

sentimental, 2007; TĂVĂLUGUL, Editura

Amurg sentimental, 2013, Bucureşti

Starea de sine, starea de Ţară

Prin bunăvoinţa poetului Iacob Voichiţoniu ajung

la noi două cărţi: UNDEVA, CÂNDVA..., Editura

Amurg sentimental – 2007 şi TĂVĂLUGUL,

aceeaşi editură – 2013, ambele semnate de Elena

Anghel. La o primă impresie, să spunem că

ambele cărţi „suferă” de un clasic bine temperat,

cu largi ecouri dinspre nume demult intrate în

patrimoniul nostru cultural – naţional. Nu-i rău,

credem noi, semn că poeta s-a luat de la bun

început în serios, preferând vecinătatea iluştrilor

înaintaşi în defavoarea experimentelor de tot felul

şi-a schilodirii – cu bună ştiinţă parcă – a

„productelor” întâlnite azi la tot pasul.

Primul volum, UNDEVA, CÂNDVA..., este unul

al confesiunii, al mărturisirii unui sine adeseori

tulburat, uneori răzvrătit, dar cel mai vizibil

frizând o anume resemnare ce numai dintr-o

adâncă înţelegere poate veni, dintr-o conştientă

împăcare cu daturile şi curgerea: „Lăsaţi-mă să

plâng în vers cu rime/ Tot ce-am visat şi nu s-a

împlinit!/ Îmi tremură în mâini vioara spartă,/

Amarnic simt că viaţa e deşartă/ Şi de atâta cât m-

am jeluit,/ Mi s-a făcut lehamite de mine...” (din

poemul CUPRINSĂ DE LEHAMITE)

Cu sufletul dezvelit în calea trăirilor de orice fel,

cu o extraordinară forţă de absorbţie şi

transfigurare a stărilor în versuri demne de

rămânere, poeta Elena Anghel pare a desfiinţa cu

bună ştiinţă cutumele unui expansionism literar de

aiurea sorginte, întorcându-l pe cititor la izvoarele

simţirii şi ale limbii noastre dintotdeauna,

făcându-l părtaş la tot ce e mai sublim şi nobil în

stirpea lui: „Când se lasă pustiul pe suflet,

deodată,/ Iar durerea începe să fiarbă,/ Te revăd,

Tinereţe, în rochie-nflorată,/ Cum alergi către mie

cu braţe de iarbă...” (din excelentul poem TE-AM

VISAT, TINEREŢE)

Cel mai adesea, poemele sunt lungi, frizând

cumva o tendinţă spre metrul antic, semn că

autoarea nu refuză polemica, nu este adepta

expedierii stărilor de sine ori atitudinale în puţine

cuvinte. „Cearta” poetei cu lumea şi întâmplările o

situează mai mereu în centru, filtru absolut

obligatoriu şi cinstită măsură în luarea unor

decizii: „Să înţelegi că nu se poate/ Să pleci şi,

totuşi, să rămâi,/ Că între gesturile toate,/ Un

legământ e cel dintâi!// De vrei să nu trăieşti

regrete,/ Fereşte-te de-un gest pripit!/ Rămâi aşa

cum eşti, Poete,/ Un gentilom desăvârşit...” (din

poemul GESTURI ŞI VORBE)

Poemul ZBATERI bunăoară, din această reuşită

carte, ne pare a fi cumva legământ şi mărturie de

credinţă a poetei Elena Anghel, iar finalul lui, al

poemului, asupra de măsură şi justificată dorinţă a

cuiva care este rug şi flacără în propria-i valoare:

„Dintre critici, unul doar să vină/ Cu paharul

ridicat spre mine/ Şi apoi, aşa cum se cuvine,/ Să

primesc o strângere de mână...” Glumind, am

spune că, dacă onor criticii numai la atât se

limitează, norocul cronicarilor de întâmpinare...

Cea de a doua carte, TĂVĂLUGUL, se vrea – şi

reuşeşte – o radiografie la sânge a unui neam

ajuns în genunchi, a unei naţii cu şira spinării

frânte în mult prea multe locuri, să se mai poată

îndrepta ceva, cum pare. Din lacrimă fulgere

răsar, iar versul tunet se face sub pana excelentei

poete, atunci când starea, zarea şi dorurile câte ne-

au rămas, duc pe umeri cenuşiul străinelor voinţi

şi-n suflet dispreţul otrăvit al celor ce ne-au

învăţat istoria măreaţă şi uite, nu ne-o iartă. Din

vina cui, se mai întreabă poeta, aflându-ne pe noi

înşine vinovaţi de multe, de-o proastă asumare a

libertăţii şi de-o şi mai proastă înţelegere a

democraţiei: „Degeaba ne-au trimis la şcoli

părinţii!/ Balanţa se apleacă nefiresc/ Spre cei ce

ţin de caşcaval cu dinţii/ Şi peste noapte se

îmbogăţesc.// În loc să fim părtaşi la bunăstare,/

Ne tot luptăm să supravieţuim;/ Şi-atunci când

deznădejdea e prea mare,/ Fantomele trecutului

revin.” (din poemul BÂNTUŢI DE FANTOME)

Lacrima, strigătul, dar şi spiritul critic necruţător

ce parcă sieşi şi-l aplică poeta în aceste versuri


48

memorabile, dau volumului o forţă neobişnuită şi

se constituie într-un esenţial semnal de bună

trezire a celor ce-şi închipuie – încă îşi mai

închipuie – că, cinstindu-şi vrăjmaşul, uşa casei

tale nu mai are nevoie de lacăt sau încuietori:

„Nori de ploaie se adună/ Dinspre Cluj spre

Odorhei./ Unii vor să ne impună/ Să jucăm cum

cântă ei.” (din poemul VATRA ROMÂNEASCĂ)

Ah, daţi-mi o sută de mii de poeţi ca Elena Anghel

şi vă jur că schimb în bine tot răul făcut ţării

ăsteia, îmi vine să strig citind despre câtă suferinţă

şi obidă aflu în poemele dumneaei, acum, cât încă

tăvălugul nu m-a frânt de tot şi pe mine, cât încă

se mai iţeşte un fir de iarbă din pârjolita vatră a

istoriei neamului meu!

Ar fi multe de spus, mult mai multe şi mai de bine

despre cele două minunate cărţi ale poetei Elena

Anghel, dar, iată, cronicarului „i se frâng

cuvintele în gât,/ şi jalea din poeme îl sugrumă”.

Ave!

George PETROVAI: Arhiva visurilor

– o parte notabilă din arhiva lirică a poetului

Mihai Horga

De reţinut din capul locului, adică din chiar

titlul volumului apărut în anul 2015 la Editura

PapiruS Media, că poetul Mihai Horga nu are în

vedere visele sau imaginile plăsmuite în somn,

care – aşa cu ştim – fac casă bună cu închiderea în

sine prin preocuparea obsesivă a celui în cauză cu

interpretarea acestor neastâmpărate zămisliri ale

conştientului somnoros (sau poate că ale

inconştientului mereu poznaş), ci se arată într-atât

de însetat de tot ce-i omenesc, încât în

atotomeneasca sa generozitate lirică pune la

dispoziţia cititorilor interesaţi întreaga arhivă a

visurilor sau năzuinţelor sale profund umane –

căutate, aflate şi în felurite moduri încercate până

la vârsta senectuţii.

Prin urmare, departe de scuzabila închidere

datorată inerentelor eşecuri şi suferinţe, închidere

care merge mână-n mână cu acreala şi

nemulţumirea (altfel spus cu înţelepciunea

pesimismului), la Mihai Horga depistăm în

tinereţea versurilor şi zburdălnicia rimelor o totală

deschidere spre om şi eternele lui probleme (viaţa,

dragostea, credinţa, moartea etc), desigur, cu un

plus de interes şi îngrijorare pentru multele şi

devastatoarele probleme create românilor şi

României de absolut toţi guvernanţii

postdecembrişti, bunăoară aşa ca vitala chestiune

a măcelăririi pădurilor: „Pădure frumoasă, tu viaţă

ne dai/ De ce soarta-i crudă, de ce duşmani ai/ De

ce sunt pe lume şi cozi de topor?/ Pădurea-mi

şopteşte cu foşnet uşor: «Când pui întrebări,

sentimentele dor...» (Pădurea).

De remarcat că această largă deschidere a lui

Mihai Horga spre semeni se materializează artistic

nu doar prin discreta dar omniprezenta credinţă

creştină, care în poezia Mântuitorul se afirmă făţiş

şi fratern: „Fraţi creştini, să ne smerim/ de vrem să

ne mântuim”, ci şi prin predilecţia lui spre

pamfletul animat de-o elegantă şi, totuşi,

neiertătoare ironie: „În urbea asta nu avem

tramvai/ Şi nici nu cred că vom avea vreodată,/

Dar sfânta mămăligă încă mai/ O vom avea-n

ceaunul de pe vatră” (Patriotism local).

Prezentul volum antologic, dedicat de autor soţiei

sale („Soţiei – fir de trandafir/ În anul nunţii de

safir), fiind un plăcut amalgam de doruri (Dor de

Iaşi), năzuinţe, iubiri discrete (Tu, Sâmburele) şi

inevitabile regrete (Remember), pare un vast

triptic al condiţiei umane: copilăria şi tinereţea

asociate cu verdele, maturitatea creatoare redată în

culorile raţionalităţii şi responsabilităţii pentru

cele făptuite cu voie au făr‟ de voie, iar bătrâneţea

asociată şi redată în chip firesc cu albul iernii. Dar

o iarnă, ne spune poetul, care „răul a-ngheţat/

Speranţa se reaprinde/ Sângele e mai fierbinte”

(Iarna).

Sau – de ce nu? – un dulce-acrişor cocteil de

doruri, speranţe şi certitudini în vremelnicia

omului: „Din neant venim/ În neant plecăm/ Prea

puţin trăim/ Şi prea mult visăm...” (To be or not to

be), ori acele rafturi ale vieţii, pe care ni le

prezintă autorul în poezia Arhiva visurilor.


49

Tineri creatori, în dragoste de cuvânt românesc

Din universul copiilor

*Din cei 88 de participanți, la concursul

„Făuritorii de povești”, Bucureşti, 2015 au fost

premiaţi 38 de copii. Felicitări copiilor talentaţi

şi poetei Claudia Muntean, organizatorul

ineditului concurs de scriere creativă.

Alicia- Romina Cobzaru, 14 ani, clasa a VII-a,

Liceul Teoretic „Vasile Alecsandri”, Săbăoani

„ Uneori, ceea ce pare a fi un sfârşit, nu este

decât un alt început…”

Odată, demult, Luna şi Soarele erau de

nedespărţit, căci îi unea o dragoste imensă.Ei au

fost foarte fericiţi, până când au aflat că erau

fraţi.Odată descoperit secretul acesta, i-a depărtat

mult unul de altul.

Soarele puternic şi strălucitor domnea ziua,

luminând Pământul şi Cerul, iar Luna imensă şi

luminoasă domina noaptea, însoţită fiind de

Stelele aprinse.

După o mie de ani lumină, Luna a prins drag de

un asteroid numit Ganges; din iubirea celor doi, a

luat fiinţă Prinţesa lunii, Semiluna. Aflând

aceasta, Soarele s-a înfuriat, iar Stelele s-au

mâhnit. Gelozia îi întunecase faţa luminoasă

Soarelui, şi Stelele, pălind, i-au transmis Lunii

mesajul că Soarele e nefericit.

Din suferinţă, Soarele a primit gândul răzbunării

şi a decis să distrugă Luna şi Stelele ce-i slujeau.

Universul se pregătea de război.

Armata Îngerilor Solari urma să se confrunte cu

armata Stelelor. Pentru că se simţeau lipsite de

cutezanţă, Stelele au cerut sprijinul stăpânului lor,

Făuritorul de Stele.

Prinţesa Semilună, dornică de pace, spera că, dacă

va vorbi chiar ea cu Soarele, acesta va ceda şi va

renunţa la război. De aceea, ea a pornit la drum

lung să îl întâlnească pe frumosul Soare. Prinţesa

Semiluna a ajuns în preajma Soarelui chiar în

momentul când de faţă erau şi Stelele şi Făuritorul

lor, dar şi Îngerii solari.

Cu mult curaj, prinţesa cerului a spus:

- De ce doriţi să ne aflăm sfârşitul într-un conflict

fără rost? Nu e Cerul cel mai frumos loc unde să

trăieşti, să slujeşti şi să domneşti?

Făuritorul de Stele, mişcat de cuvintele Prinţesei

Semilune a vorbit şi el:

- Câtă dreptate aveţi, prinţesă. Eu am făurit Stelele

pentru a da strălucire Cerului. De ce să poarte

Cerul un război între Lună şi Soare? Amândoi

domnesc cu pricepere.

- Îngerii celeşti nu vor luptă! Stelele sunt prinse

într-un război pe care nu-l doreşte nimeni, spuse

Armata Îngerilor solari.

- Mergeţi la stăpânii voştri şi convingeţi-i să

aleagă pacea, nu războiul! Îndemnă Făuritorul de

Stele.

- În loc de sfârşit, vom clădi un nou început, în

deplină pace şi armonie! A spus încrezătoare

Prinţesa Semiluna.

Şi aşa, Prinţesa Semilună, Făuritorul de Stele şi

Armata Îngerilor solari au convins Soarele, Luna

şi Stelele să facă pace. Ceea ce a părut a fi un

sfârşit dureros, nu a fost decât un nou început

luminos.

**DIN CREAŢIILE TINERILOR CREATORI

PREMIAŢI LA FESTIVALUL NAŢIONAL

DE CREAŢIE LITERARĂ BOGDANIA

STANA Diana Cristina (Ploieşti)

A obţinut la FESTIVALUL-Concurs naţional

de creaţie literară „Bogdania”, ediţia a IV-a, 16

iunie 2015- Premiul II pentru Poezie


50

MACI DE LUMINĂ

Auzi?

cum picură cu prafuri,

cum fiecare strop

mângâie noroiul fără a-l atinge?

Auzi?

cum fierbe-n ființe dorul,

cum se revarsă-ntre degete

dorind s-atingă distanța,sentimentul?

Auzi?

cum scârțâie vântul în timpul verii

când se strecoară printre raze?

Auzi?

Cum încolțește flama unui zâmbet

în sclipiri de neuitat?

Lasă-n jos cortina pleoapelor

ascultă doar...

cum decad elegant fără să mă lovesc de noroi,

cum plimb între degete vântul,

cum scârțâie el dorind să simtă,

cum îmi răsună sufletul

precum răsună macii când înfloresc

Ascultă...

cum se lasă noaptea-n ochii mei,

cum tremură ceața când mă atinge,

cum cade ninsoarea pe apa fierbinte,

cum îmi sună gândul cu mii de cuvinte,

cum mi se evaporă suflul

în odaia de piatră

Ascultă...

cum crește într-însa

veșnicia goală a unei fantasme

Auzi...

cum mă strânge în brațele-i calde?

N-auzi,n-aud...

sunt o ureche stingheră

nu văd și nu simt

decât umbra nopții.

ARS LONGA,VITA BREVIS

Timpu-mi bate cu un soi

de fanfară a naturii,

în urechea-mi măgulită

de al muzicii convoi...

Trece-o clipă, trec cu sute,

dar al trupului meu glas,

zace ostenit pe treapta,

subconştientului retras.

Îmi rezeamă ochii stinşi

de imaginea-unei fiinţe,

fie ea robotizată

sau cu suflul unei muze.

Trece-o clipă,trec cu sute,

dar al ochilor mei miez,

nu priveşte, ci topit e

de căldura unui suflet.

Timpu-i scurs de pretutindeni

ca nisipul din clepsidră,

suflul artei mă-nvelește,

ca lumina, într-o clipă.

Văd ,

mi-eşti dragă

siluetă de culori,

îmi dezvălui Eul tainic

precum ies sorii din nori.

Te ating

şi nu ţi-e trup

şi nici minte ce îţi simt,

ci ţi-e aura selenară

ce-mi insuflă scumpul mit.

Tu eşti mitul unui cântec

despre-un pod pe care-l trec

ca să-mi înfund pasul

în al lumii, frânt, secret...

Tu eşti timpul care trece,

cu-ale sale mii de clipe,

tu îmi legi axonul rece

de un gând oprit în minte.

Pârvu Bianca-Andreea (Buzău)

A obţinut la FESTIVALUL-Concurs naţional

de creaţie literară „Bogdania”, ediţia a IV-a, 16

iunie 2015- Premiul I pentru Proză scurtă

Lumea sub o pălărie

Bip, bip, biiip…Bip, bip, biiip…Acelaşi ritm

şi acelaşi cântec enervant în fiecare dimineaţă la

ora 6.30. Nici mai mult, nici mai puţin. 6.30 fix.

Nu am înţeles niciodată de ce un lucru inventat de


51

oameni are atâta putere asupra lor. Timpul este

ceva relativ şi reprezintă o grijă în plus pentru

minţile noastre deja sufocate şi sufocante. Prin

urmare, am hotărât să nu mai ţin cont de el. Cu

siguranţă voi fi considerată nebună, o femeie

tânără care încă îşi dă aere de adolescentă, o

femeie care deşi are 24 de ani încă nu s-a căsătorit

şi nici nu are de gând, o femeie cu trei pisici ce

locuieşte într-un apartament modest(dar chic) la

periferia Bucureştiului, o femeie care lucrează la

un anticariat de pe o stradă lăturalnică pentru un

salariu amărât de 800 de lei. Aşadar, o femeie

nebună. M-am ridicat din pat, am făcut cel mai

lung duş din istorie şi mi-am pus halatul pufos

primit de la mama Crăciunul trecut. Rose, Ducesa

şi Adeline deja mă aşteptau să le pregătesc micul

dejun. Bineînţeles că alteţele lor regale sunt

prinţese, au nouă vieţi şi sânge albastru. Eu sunt

doar servitoarea şi confidenta lor. De obicei le

pregătesc omletă cu cârnaţi, iar eu beau o cafea cu

scorţişoară şi mănânc un croissant cu unt. Nu e de

mirare că toate trei au probabil o greutate mai

mare decât a mea. Dar astăzi e o zi specială. Azi

nu mai ţin cont de timp şi o să am nevoie de

putere să mă confrunt cu ce este în afara

culcuşului ăsta. De fapt, ideea asta mi-a venit în

timp ce încercam să o conving cu o conservă de

sardine pe Adeline să coboare de pe draperie.

Disperată şi enervată la culme, m-am îndreptat

către “Zidul fericirii”- peretele deasupra patului pe

care am prinse poze şi citate frumoase. Am creat

acest zid cu scopul de a apela la el doar în situaţii

de urgenţă: depresii, nervi, certuri. Se pare că

restilizarea draperiei albastre de catifea de către

Adeline este cu adevărat o urgenţă. Cu ochii verzi

pe care mi-aş fi dorit să îi am, căutam frenetic o

frânghie de care să mă agăţ. Dar am uitat că mi-e

frică de înălţimi şi că nu am fost niciodată bună la

educaţie fizică. După câteva minute, am găsit un

bileţel îngălbenit de vreme şi probabil, de fum de

ţigară. Aşa că l-am prins pe retină şi am încercat

să îl memorez. Dar l-am prins şi pe buze şi am

început să citesc cu voce tare: „‟Lumea pe care am

văzut-o eu este, sunt sigură, mai frumoasă decât

adevărata lume. Fără să-i fi adăugat ceva, fără să-i

fi schimbat vreo nuanţă sau vreun accent, am

privit fiecare privelişte, fiecare stradă, fiecare

cadru prin care treceam cu o credinţă atât de

sigură că nu le voi mai revedea, că le vedeam

pentru prima oară şi ultima oară, cu atât de intensă

dorinţă de neuitare…”. Cred că era un citat din

Ana Blandiana. Ultima parte a bileţelului era

ruptă. L-am găsit într-una din cărţile de la

anticariat în timp ce despachetam cutiile cu marfă

no…veche. Am găsit că e de datoria mea să

continui într-o zi, poate, aceste rânduri. Cred că

astăzi a venit acea zi. Simţi într-un moment al

vieţii că vrei să faci ceva pentru tine sau pentru

ceilalţi sau pur şi simplu ceva ce nu ai făcut

niciodată, dar ţi-ai dorit dintotdeauna. Deşi pari

cineva, în interiorul tău eşti altcineva. Mintea ta

stă acolo ascunsă precum zahărul dintr-o cutie

pentru cafea. Vezi cutia cilindrică cu boabe de

cafea pe ea şi când o deschizi găseşti zahăr. În

exterior suntem cu toţii precum cafeaua-tari. În

interior însă, avem numai granule de zahăr.

Suntem dulci şi vulnerabili. E nevoie doar de

puţină căldură pentru a ne topi şi a deveni

caramel. Atenţie, însă! Dacă lăsăm căldura prea

mult, există riscul ca sufletul nostru zaharisit să

devină amar şi maroniu…precum cafeaua.

Acel moment din viaţă a venit. Am un semn

mare şi roşu pe care scrie STOP. Stau cu el şi îl

flutur în mijlocul trecerii de pietoni, ascultând

simfonia de claxoane. Nu este de ajuns să mi se

acorde prioritate. M-am tot săturat de asta,

domnişoară fiind. Vreau să îi opresc pe ceilalţi din

a mai face altceva. Vreau să îi conving să ia

capacul cutiei de cafea şi să se găsească pe ei

înşişi. Nu descalec zebra până nu rostesc cuvântul

acela cu “n”. Mereu am avut o dorinţă febrilă de a

fi numită aşa. Pentru că acei oameni cu litera “n”

nu ţin cont de nimic. Nici de timp, nici de oameni.

Ţin cont doar de ei înşişi.

- Nebuno! Strigă cineva.

Gata, l-am auzit. Ce egoistă sunt. Nu e de

ajuns. Acel “nebuno!” a fost spus în glumă. Dar

vreau să fie spus cu ură. Nu vreau să fiu iubită

pentru ceea ce nu sunt. Vreau să fiu urâtă pentru

ceea ce sunt. Pe parcursul celor 24 de ani, cei din

jurul meu au încercat din răsputeri să îmi ascundă

nebunia, să mă facă să nu o mai simt, să nu o mai

recunosc. Dar cum să o poţi uita? Cum să uiţi

respiraţia ei rece atunci când stai faţă în faţă cu

ea? Nu am reuşit să o uit niciodată fiindcă nu am

vrut. Deşi sunt naivă şi nu ştiu să mint, m-am

folosit de un şiretlic. Oamenii ăştia care îşi

spuneau normali au vrut să îmi taie aripile. Şi mi

le-au tăiat doar o singură dată. M-a durut atât de

tare încât aripile au început să sângereze. M-a

durut atât de tare încât a trebuit să mănânc cu

furculiţa şi cuţitul. Dar eu sunt o pisică-femeie

nebună şi nu am nevoie de tacâmurile lor

caraghioase. Prin urmare, i-am păcălit. Am

înlocuit toate foarfecele cu unele de plastic, ba

chiar eu le dăruiam şi îi îndemnam să mi le taie.


52

Devenisem o cutie de cafea care se comporta

perfect normal. Însă uneori îmi dădeam capacul

jos şi lăsam câteva granule de zahăr să se topească

la lumina vişinie şi acrişoară a amurgului.

Aş fi putut să îi las să mă omoare. Oricum

viaţa e plină de oameni morţi. Ce ar fi contat unul

în plus sau în minus? Dar mi-au tăiat aripile cu

adevărat(până atunci mi-au smuls doar câteva

pene) abia la 8 ani. Atunci învăţasem să citesc şi

am fost cea mai norocoasă fetiţă pentru prima şi

ultima oară. Mama obişnuia să strângă materiale

de orice fel care aveau legătură cu ţinuturile

asiatice. Mi-au plăcut cărţile de mică şi adoram să

construiesc adevărate fortăreţe cu ele. Încă o mai

fac, dar doar pentru Rose, Ducesa şi Adeline.

Construiam palatul prinţesei Sisi şi aveam nevoie

de un turnuleţ, de o carte micuţă. Am găsit-o şi am

citit o poveste numită “Simfonie pentru o pasăre

de mare”. O pasăre de mare a fost abătută spre

ţărm de vânturi şi a ajuns astfel aproape de

zidurile capitalei ţinutului Lu. Prinţul a dat

poruncă să se organizeze o recepţie solemnă,

oferind păsării vin în templu, chemând muzicieni

să cânte compoziţiile lui Shun şi tăind vite ca s-o

ospăteze. Zăpăcită de simfonii, nefericita pasăre

de mare a murit de disperare. Aceea a fost ziua în

care am înlocuit foarfecele. Nu voiam să mor şi să

trăiesc după cum trăiau ei.

- Hei, nebuno! Dă-te din drum! Nebuno!

Strigă altcineva cu o voce aproape animalică. Asta

este ura pe care o aşteptam. Acum pot descăleca

zebra. Se înserase. Luna deja apăruse şi stelele

încercau şi ele să strălucească. În apropiere am

găsit aeroportul. Aveam nişte bani puşi deoparte şi

cred că a venit momentul să îi cheltuiesc. Mi-am

luat un bilet către Londra şi am avut noroc pentru

a doua oară în viaţă. Avionul pleca peste 15

minute, deci l-am prins la fix. Nu ştiu exact dacă

la fix fiindcă nu mai ţin cont de timp, oricum.

Pentru câteva ore am fost deasupra lumii intregi.

Doar pentru câteva ore. Avionul a aterizat uşor

precum o pasăre de mare. Primul lucru pe care l-

am făcut a fost să iau un metrou. Voiam neapărat

să ajung la Turnul cu Ceas. Voiam să opresc

timpul, să fac un favor lumii întregi. Urcam

fiecare treaptă cu o meticulozitate şi răbdare

nebănuite de mine până acum. Simţeam că urc în

turnul propriei minţi. A început să plouă.

Ascultam ploaia, monotonă şi rece. M-am oprit şi

am privit în jos - trecea un tren de noapte. Rapid şi

indiferent ca întotdeauna. Mă uit la ceas. 23:58.

120 de secunde la dispoziţie pentru a salva lumea.

Tic-tac, tic-tac. Am uitat din nou că nu sunt bună

la educaţie fizică şi m-am cocoţat pe ceas. Limba

minutarului m-a străpuns direct în inimă.

Începuseră să curgă din mine zahărul şi cafeaua ce

se contopeau cu ploaia. Mirosea a cafea proaspătă.

Am făcut cafea. Mai are nevoie de frişcă şi

scorţişoară.

Bip, bip, biiip…Bip, bip, biip… Aceeaşi

alarmă la 6.30. Mă trezesc cu o poftă nebună de

cafea. Nu ştiu dacă tot ce s-a întâmplat a fost vis

sau nu. Dar ştiu că pe noptieră trona un semn mare

şi roşu pe care scria „‟STOP‟‟. M-am repezit la

bibliotecă să caut cartea de vise a bunicii. Cafea-

băutul cafelei, în vis, ar însemna prevestire de zile

liniştite, de tihnă, cafeaua însăşi fiind un simbol al

vieţii netulburate, paşnice. Ceas- dacă visezi că

auzi un ceas care bate oră fixă, e semn favorabil,

de viaţă în tihnă şi în confort. Zâmbesc nostalgic

şi îmi pregătesc cafeaua mult dorită. Mă aşez la

birou şi scriu. Nu apuc decât să scriu data. De trei

ori „miau‟. Alteţele lor regale, Rose, Ducesa şi

Adeline îşi aşteaptă omleta cu cârnaţi. Pun apă în

ibric pentru încă o cafea, dar cutia de cafea e

goală…

Ăsta ar putea fi sfârşitul unui început de carte.

Doar că toate cărţile sunt mai complexe. Ele se

desfăşoară pe o perioadă îndelungată: zile întregi,

săptămâni, luni, ani, zeci de ani şi câte alte entităţi

inutile de a defini timpul. Oamenii se înşală

crezând că, atunci când definesc ceva, au control

asupra acelui lucru. Eroare. Mai sunt o mulţime de

lucruri indefinibile: viaţa, iubirea, arta,

frumuseţea, moartea, femeia. Toate aceste

concepte divine şi încărcate de sens sunt captive

în cutia paradoxurilor. Ele decurg din una într-

alta, fără a căpăta alte sensuri. Se definesc

reciproc. Sunt precum problemele de

combinatorică din matematică. Cărţile vorbesc

despre ele, dar nu vorbesc despre lucrurile

adevărate, palpabile, despre lucrurile murdare,

vulgare, realiste. Totuşi, nici un scriitor nu va

scrie vreodată despre cele mai frumoase şi boeme

lucruri din viaţa lui. Prin urmare, şi scriitorii sunt

nişte paradoxuri. Ei nu se vor ridica niciodată la

înălţimea celor şase cuvinte. Da, scriitorii sunt

viaţă (dar ei o sfidează), scriitorii iubesc (dar nu

sunt iubiţi), scriitorii sunt artişti (dar ei se

consideră nişte sclavi ai artei), scriitorii sunt

frumoşi (dar ei nu cred asta), scriitorii sunt morţi

(dar operele lor sunt eterne), scriitorii scriu pentru

femei (dar ele rareori află că sunt muze). Scriitorii

sunt cele mai solitare şi triste fiinţe.

- Va urma-


53

ARTĂ

Georgeta Blendea Zamfir

- Perioada: “ Flori aureolate de vis”, în pictura

artistei Ramona Pintea

Învăluită ca într-o mantie de aspiraţii prezente

doar în vis, artista Ramona Pintea are o colecţie de

tablouri etapizate pe perioade artistice.

Charles Baudelarie spune despre Poe: “Din sânul

unei lumi lacome, înfometate de materialităţi, Poe

s-a lansat în visuri”, iar Poe “Eureka”, afirma:

”Ofer această carte celor care au credinţa că

visurile sunt singurele realităţi”.

Aceste perioade din creaţia Ramonei Pintea

constau în atâta diversitate, încât impresionează

privitorul prin lumea picturală, ca un cer plin de

stele sclipitoare în noapte.

Expoziţia:”Învolburate Anotimpuri” include

lucrări presate artistic de generozitatea coloritului,

a formelor aerisite ducând clasicul să îmbrace

haina modernă. Ambianţa dintre clasic şi modern

da lucrărilor originalitate. Artistă căuta cu ardoare

expresia penelului care să-i redea interiorul

tumultuos, vibrând pe coordinate de micro şi

macro dimensiuni. Culoarea este cea care o

înfăţişează pe artistă, îmbrăcând-o în hlamida

amplă a frumosului ca pe Tintoretto.

Expoziţia de la Miami, de la Art Fuzion Gallery a

avut pe simeze tablouri în special din “Perioada

albastră”. Comunicarea prin arta folosirii

nuanţelor de albastru s-a făcut măiestrit venind pe

filiera şcolii londoneze pe care Ramona Pintea a

urmat-o.

Cupluri exprimând trăirile, în special de iubire,

comunica din tablouri aerul de senzualitate şi

sexualitate, aşa cum a remarcat şi William

Braemer, directorul galeriei de artă de la Miami.

Iubirea vorbeşte din tablourile Ramonei, artista

împărtăşind sentimentele pe care le trăieşte alături

de soţul ei. Un rai incredibil este spaţiul de

desfăşurare al dragostei lor. Statornicia şi armonia

din relaţie au fost perfecţionate prin urmarea

cursurilor lui Anthony Robbins pe întreg

mapamondul, unde acest guru al dezvoltării

personale, conferenţiază. Din bagajul de cultură

pe care îl deţine din multe cărţi citite, din jarul

sentimentelor de iubire, Ramona Pintea a alcătuit

substanţa tablourilor de cuplu, a căror vibraţie

realizată artistic impresionează profund.

Mărgăritare, flori, voaluri împodobesc tablourile

cuplurilor.

Din “Perioada albastră” face parte şi tabloul

“Maternitate”, o gamă de nuanţe coloristice pe

tonuri de albastru joacă în julur capetelor mamei

şi pruncului. Portretul este perfect ca şi al lui

“Moise” al lui Michelangello, comentat de

Zigmund Freud. Expresivitatea îl face pe Freud să

compună o adevărata istorie a lui Moise. Ramona

Pintea s-a hrănit pentru tabloul ei din sentimentul

etern, miraculos al maternităţii, al iubirii nesfârşite

pentru fiica ei.

Periaoda “Simfonia verii”, a adus pe simeze în

expoziţia de la hotel Phoenicia din Bucureşti,

tablouri reflectând admiraţia artistei pentru

nemuritoarea natură. Sentimentul naturii este

eminescian, de proporţii imense şi artista ştie să-l

redea în tablouri cu ape şi aer în care plutesc finite

abia aerate şi cad şiraguri de mărgăritare.

Expoziţia de la Braşov a reunit tablouri din toate

perioadele, mai puţin cea de la Londra când artista

era la studii.

Publicaţia “Corona Press” prin reprezentanta sa

scriitoarea Ileana Gafton, a evidenţiat aceste

tablouri, la fel şi televiziunea locală, toţi rămânând

fascinaţi în fața talentului Ramonei Pintea.

Aspiraţia artistei către o mega modernitate se

reflecta în “Perioada florilor aureolate de vis” că

un “Don Qujote” unde Cervantes pune în lumina o

exacerbare a personajului, Ramona Pintea vede

prin ochiul transmiţând o aură modernă – flori.

Florile sunt simbolul major al picturii talentatei

artiste. În fond fără flori polenizate sexual, n-ar

exista viaţă pe Planeta Albastră.

O expoziţie doar de tablouri cu flori!

Prin prisma viziunii artistice aceste flori prind o

aură de vis. Eşti în somn şi-ţi apar imagini

fantastice în frumuseţe, o oază de perfecţiune în

pustiul existenţei obişnuite. Cu fiecare tablou,

Ramona Pintea s-a depăşit pe sine, căutând cu

înfrigurare expresia care să-i reflecte structură

interioară, cu adevărat modernă. Dimitrie Anghel

are un volum de versuri “În grădină” unde

prezintă gama variată de flori însufleţite de

frumuseţea acestora care fascinează, întotdeauna.

O grădină este şi Perioada: “Flori aureolate de

vis” dar o grădină a raiului pe pământ pe care

Ramona şi soţul ei l-au creat pentru cuibuşorul lor.

Intrând în atelierul artistei te îmbeţi de culoare şi

lumina, de sentimentul integrării sufletului într-un

spaţiu de vis. Un vis adus din realitate, prins în

pânze de mari dimensiuni, ferestre spre visare şi

contemplare a ceea ce este mai frumos pe pământ-

florile.


54

Desenat, conturul imagistic al grupajului de flori

este clasic, dar mărimea, culoarea ireală a

inflorescenţelor, interferențele de linii, puncte,

acolade, tonuri de culoare încadrează arta

Ramonei Pintea în cel mai acut modernism.

Iată un tablou mare, un câmp cu flori de un

bleumarin ireal, sprijinite pe contururi magnifice

de flori roşii; nu se poate să nu vezi o grădină, dar

nu din realitate, dintr-un vis care te-a făcut fericit,

după o noapte de dragoste.

Bujorii inundă pânză ca o “Primăvara” a lui

Botticelli dar ce impune în acest tablou este

culoarea roz ca un cristal al iubirii.

Macii roşi, curgând ca un sânge înflăcărat de

iubire, amintesc de senzaţia avută în fața

nesfârşitelor câmpuri de maci din lanurile aurii de

grâu, când vara visează rodul bogat al pâinii adus

de Atotputernicul pe Pământ.

Într-un tablou pe mov, o avalanşă de întortochere,

o modernă aplicaţie, descifrezi la o mai atentă

privire, delicate brânduşe.

Doi trandafiri izbucnesc rubiniu alături de unul alb

printre puncte şi vapori ireali de culoare, stârnind

admiraţia.

Într-un tablou, avalanşa de culori, ambientate

modern, descifrez un trandafir albastru. Albastrul

este idealul inaccesibilităţii din filozofia germană,

însuşit de Mihai Eminescu în poezia “Floare

albastră”.

O crizantemă şi un trandafir pe nuanţele roșului

primesc albastrul ca pe un cer care alimentează

frumuseţea florilor aerate, simbolul inaccesibil al

nemuririi.

Un buchet de trandafiri albi ca al unei pure mirese

pluteşte într-o atmosferă de vis roz, punctat de

tonuri roşii. O creangă ca dintr-un brad de Crăciun

străjuieşte dând aerul de sărbătoare intimă. Mereu

sărbătoreşte cuplul, în ambianţa iubirii lui. De aici

substanţa arzătoare în frumuseţi pe care iubirea

artistei o extrage pentru a o împrăştia pe pânze.

Făt Frumos şi zâna lui zboară pe un cal alb până la

ochiul albastrul al Genarului, deasupra unui

buchet de flori de floarea-soarelui. Dar ele nu sunt

desenate astfel, sunt florile din visul aureolat de

iubire care a generat o poveste fantastică pe pânză.

Ramona Pintea este descendentă a pictorului

Epaminonda Bucevski care a avut atelier la Viena,

a fost prieten cu Mihai Eminescu, aşa cum reiese

din “Istoria Literaturii Romane“ a lui George

Călinescu.

Gena a curs, întrupându-se în fata frumoasă care

realizează tablouri fastuoase. Penetrantă prin

mesajul pe care-l transmite, pictura Ramonei

Pintea va rămâne în mintea privitorului ca o aură

de vis. Un vis ireal, dar paradoxal, un vis aşezat pe

pânze de mari dimensiuni. Visul de iubire pe care

cuplul îl trăieşte zi de zi, reuşind să se

înfrumuseţeze în fiecare clipă. Arta înnobilează,

întinereşte, da sens vieţii. Oamenii trebuie să

înveţe să se învăluie în frumos ca într-o hlamidă a

nopţii albastre.

Ovidiu Ţuţuianu: Magia muzicii

În copilărie. Sunt născut la Turnu Măgurele, în

ziua de 10 ianuarie 1942, din părinţi argeşeni cu

rădăcini ardeleneşti. Primele sunete magice ale

muzicii le-am auzit din gura mamei mele,

Filofteia-Aurica. Deşi nu avea o voce deosebită,

mama murmură cu duioşie şi simţire cântece de

leagăn şi mai apoi melodii de muzică populară sau

uşoară care mi-au încălzit copilăria! Tatăl meu,

Valeriu, de profesie inginer silvic avea o frumoasă

voce de bariton, pe care, nereuşind să o formeze în

cadrul pregătirii preoţeşti către care fusese

îndrumat de mama sa, şi-o exersa ocazional la

evenimente din familie sau la întâlniri cu prietenii.

În 1944, mama s-a îmbolnăvit de malarie şi la

recomandarea doctorilor, întreaga noastră familie

a trebuit să se mute la Pucioasa, o mică localitate

balneoclimaterică, amplasată pe râul Ialomiţa,

situată la 23 km nord de Târgovişte şi la numai

106 km de Bucureşti. Ne aflam încă în perioadă

de război şi primele sunete nemuzicale înregistrate

în memorie sunt cele legate de sirenele de alarmă

care sfâşiau brutal liniştea paşnicei urbe, marcând

începutul şi respectiv încetarea atacurilor aeriene,

destul de numeroase şi importante executate

asupra zonei petroliere Ploieşti-Târgovişte.

În pofida distrugerilor materiale şi a stresului

psihologic provocat de război, urmate după 1947,

de dramatice schimbări politice, sunetul magic al

muzicii a reuşit să aducă linişte şi optimism în

mică aşezare de pe Ialomiţa. Câţiva localnici,

animaţi de un grup de refugiaţi basarabeni, au

format o mişcare culturală activă, focalizată în


55

cadrul „Ateneului Popular”. Astfel s-au înjghebat

un cor şi o orchestră de coarde care concertau în

sala ateneului şi pe scena frumosului cinematograf

din parcul central al oraşului, iar ulterior, au

realizat numeroase turnee în satele şi comunele ce

formau pe atunci raionul Pucioasa. Animatorul

acestor formaţii (în calitate de dirijor şi de

violonist concertmaistru) la care s-a adăugat

ulterior şi „Orchesta pionierilor” era avocatul

basarabean Eugen Zagoicea.

Primul contact cu forme organizate ale muzicii l-

am avut în cadrul „grădiniţei” din Pucioasa unde,

educatoarele ne învăţau pe lângă melodii şi

minunatele noastre dansuri populare. Dintre

acestea o impresie specială în mintea şi sufletul

meu de copil a lăsat-o celebra Ciuleandră (dans

imortalizat de Liviu Rebreanu în romanul

omonim), cu a ei strigătură: „Două fire două paie,

ia Ciuleandra la bătaie!” care şi astăzi când încerc

să rememorez acel trecut, demult apus, îmi răsună

cu acurateţe în urechi!

Întrucât prin venirea la Pucioasa distanţa faţă de

sediul bunicilor paterni (Nămăeşti, lângă

Câmpulung Muşcel ) s-a diminuat considerabil,

am început să petrec tot mai mult timp la aceştia

în lumea mirifică a satului românesc fondat pe o

veche vatră dacică, în care au trăit mai multe

familii de Ţuţuieni, ale căror rădăcini se trag din

Mărginimea Sibiului.

La Nămăeşti, sunetele magice ale muzicii mi-au

parvenit prin două surse: una religioasă iar altă

laică. Bunica paternă Eugenia, ortodoxă

peracticantă , mă ducea frecvent la slujbele ce se

ţineau la biserica din sat dar mai ales la

Mănăstirea de maici (vechi locaş săpat în stânca

unui deal) cu renume şi în zilele noastre. La

slujbele respective, rezistam ore întregi în

picioare, chiar mai mult decât copii satului de

vârsta mea (spre mirarea şi mândria bunicii!)

impresionat de cântările bisericeşti şi în speţă de

armonia corului pe voci ale maicilor. La nunţi,

botezuri şi mai ales la sărbătorile de Paşti din

bătătura satului, unde se încingeau hore şi sârbe

(iar flăcăii îşi dădeau drăguţele în „dulap”, un fel

de carusel cu ax orizontal, învârtit manual,

distracţie ce se plătea cu covrigi sau cu ouă

încondeiate!) stăteam aproape de lăutarii satului

savurând melodiile şi urmărind cu atenţie modul

cum produceau muzica. Uneori la aceste

evenimente participa activ şi fiul poetului George

Topârceanu (devenit profesor de vioară la

Câmpulung Muşcel) care îşi doarme somnul de

veci, alături de mama sa şi sora poetului în

cimitirul satului, nu departe de locul unde sunt

înmormântaţi bunicii mei.

La Pucioasa stăteam ore întregi lipit de radioul

care transmitea muzică de toate genurile, nu

pierdeam niciunul din concertele de la „Ateneul

popular”şi de multe ori mă strecuram sub fereastra

casei doctorului Corneliu Constantinescu,

ascultând exerciţiile la pian ale fiului său Dan

Constantinescu, care avea să ajungă un cunoscut

pianist şi compozitor de muzică clasică. Văzând

pasiunea mea pentru muzică părinţii au făcut un

prim efort şi mi-au cumpărat o pianină (marca

August Förster). Şi astfel, la vârsta de 6 ani,

înainte de a merge la şcoală, am început studiul

pianului cu doamna Eugenia (Jeni) Boldur, o

distinsă basarabeancă, blondă şi cu ochii albaştri,

pianistă în orchestră „Ateneului Popular”. Trebuie

spus că în pofida dificultăţilor începutului şi a

regretului pentru timpul afectat lecţiilor şi

exersărilor (care bineînţeles că îmi reduceau orele

de joacă!) am fost pe deplin captat de răbdarea şi

tactul pedagogic al profesoarei mele. Păstrez şi

astăzi un fragment din prima metodă de pian

(celebra „Do, re, mi”!) pe paginile căreia d-na

Boldur desena color, deasupra portativului (ca

stimulent pentru exerciţiile reuşite) diverse

motive florale, animale şi alte microimagini, pe

care le arătam cu mândrie părinţilor şi prietenilor

de familie!

La şcoala elementară din Pucioasa. Intrarea la

şcoală (în 1948) a constituit un prilej de a-mi

spori contactele cu sunete magice ale muzicii. Una

din învăţătoare, doamna Elena Diaconescu (mama

colegului de clasă şi celui mai bun prieten din

copilărie, Florin Diaconescu, cel care va deveni

tenor la Opera Română din Bucureşti), deşi

exigentă la toate materiile, avea o înclinaţie

specială pentru muzică, dans şi teatru. Dânsa m-a

propulsat în corul şcolii, în echipa de dansuri şi

mi-a dat prilejul să mă produc în faţa publicului,

la serbările de sfârşit de an.

După trecerea anilor n-aş putea spune care a fost

solo-ul de pian cu care am debutat pe scena şcolii

însă îmi aduc perfect de bine aminte că unul

dintre primele succese l-am obţinut, acompaniind

pe muzica Valurilor Dunării de Iosif Ivanovici,

dansul colegei mele Aurora Fircea (cea care peste

ani va face carieră, în duet cu sora sa, ca interpretă

de muzică populară).


56

La vârsta de 9 ani, părinţii au făcut un nou efort pe

linia educaţiei mele muzicale: mi-au cumpărat o

vioară şi am început studiul acestui instrument cu

profesorul Anatol Zagoicea, tatăl dirijorului şi

concertmaistrului orchestrei Ateneului Popular.

Profesorul Zagoicea senior deşi nu era trecut cu

mult de 60 de ani, suferise o pareză, fiind

imobilizat într-un cărucior. Era o persoană foarte

exigentă şi trebuie să recunosc că îl enervam

adesea prin poziţia greşită de susţinere a viorii dar

şi cu erori de interpretare, aşa că uneori se mai

descărca şi dânsul aplicându-mi (pe diverse

porţiuni ale corpului, atunci când mă nimerea!)

„tuşeuri”, cu arcuşul său cu care mă dirija în

permanenţă.

În 1951 la iniţiativa d-lui Zagoicea junior, pe

lângă Ateneul Popular din Pucioasa s-a înfiinţat

„Orchestra pionierilor”unde am fost şi eu încadrat

la „vioară a II-a, fiind totodată mezinul formaţiei.

„Orchestra pionierilor” a concertat atât ca

formaţie proprie cât şi înglobată uneori în

orchestră Ateneului Popular pe diverse scene din

oraşul Pucioasa, precum şi în turnee efectuate în

localităţile din împrejurimi: Fieni, Moroieni,

Pietroşiţa, Diaconeşti, Brăneşti ş.a. Din repertoriul

ei au făcut parte piese de muzică populară

românească (Roata lin o învârtesc, Vine

primăvara, Nani-nani, La şezătoare, hore, sârbe şi

melodii promovate mai ales de celebra Maria

Tănase), muzică populară rusă („Vo pole berioza

stoiala”/Stătea mesteacănul pe câmp; „Oci

ciornâe”/Ochii negri; „Ştepi”/Stepa;

„Lastocica”/ Rândunica), muzică uşoară şi de

cameră (valsuri de Johan Strauss, Marşul de 1Mai

de Ciprian Porumbescu şi fragmente din Eine

kleine Nachtmuzic/ Mica serenadă de

W.A.Mozart).

Bineînţeles că Orchestra pionierilor se producea şi

cu ocazia serbărilor anuale şcolare, pe scena

liceului din Pucioasa. Un moment special în acest

context l-a reprezentat colaborarea liceului cu

tânărul (pe atuncea!) actor bucureştean Ion

Lucian, care a regizat ( în 1953) un muzical

intitulat Pupăza din tei, pe un text bazat pe

Amintirile din copilărie ale lui Ion Creangă.

Orchestra noastră intervenea în cursul desfăşurării

acţiunii cu scurte pasaje muzicale, acompaniind

personajele principale, între care interpretul

celebrului Ionică, s-a bucurat de un binemeritat

succes, spectacolul satisfăcând în final publicul,

interpreţii şi chiar pe viitorul mare artist şi regizor.

La liceul Mihai Viteazul din Bucureşti. În

1954 familia mea s-a mutat la Bucureşti, într-o

casă cumpărată cu mari eforturi ale părinţilor şi

bunicilor, situată în spatele bisericii Popa Nan, pe

Intrarea Gheorghe Costaforu nr.5. Cartierul era un

colţ de capitală liniştit, cu case la curte şi grădini

parfumate. Poate şi din aceste motive, a fost

preferat de o serie de personalităţi, inclusiv din

domeniul muzicii. Astfel, în capătul aleii mele, a

locuit mulţi ani (împreună cu soţia sa de profesie

medic) celebrul cântăreţ Gică Petrescu. Ca vecin,

maestrul Petrescu era o persoană foarte populară,

care acceptă cu plăcere să fie colindat (de

sărbători) de copii din cartier şi ne asigura accesul

gratuit (prin intrarea artiştilor) la spectacolele sale

susţinute mai ales la Teatrul de vară din Parcul 23

August.

Aflând de pasiunea mea pentru muzică, mi-a lăsat

atunci când s-a mutat, o serie de partituri, din

bogatul său repertoriu. Tot în zonă, au mai locuit

renumitele cântăreţe de muzică populară Maria

Tănase şi Ioana Radu precum şi violoncelistul de

notorietate Vladimir Orlov.

Ajuns în capitală, mi-am continuat studiile

şcolare (clasa a VII-a) la liceul de băieţi nr.13

„Mihai Viteazul”, dar din păcate, studiile

muzicale au fost parţial perturbate: am continuat

să iau lecţii sporadice de pian cu o profesoară

particulară dar am întrerupt studiul viorii; în

schimb am început să studiez acordeonul la

Palatul pionierilor (fostul palat regal Cotroceni).

Liceul Mihai Viteazul avea o frumoasă tradiţie

culturală, păstrată până în zilele noastre. În

primele rânduri se aflau sufletiştii profesori de

muzică Maxim Vasiliu (solist în corul

Filarmonicii Române) şi Vinicius Grefiens

(cunoscut compozitor). La finele anului şcolar se

organizau cu regularitate manifestări muzicale, la

care erau invitaţi să se producă diverşi elevi cu

preocupări în domeniu. Îmi amintesc cu nostalgie

că la serbarea absolvirii clasei a VII-a am

interpretat transcripţiile pentru pian ale

uverturilor: Dichter und Bauer/Poet şi ţăran de

Franz von Suppè şi Şi j΄etais Roi/De aş fi rege de

Adolphe Adam. Audienţa (printre care se afla

mama şi viitoarea mea tovarăşă de viaţă, pe atunci

în clasa a V-a) a fost impresionată încă de la

anunţarea titlului îndrăzneţ al celei de a doua

lucrări, care cred că mi-a adus aplauze

suplimentare! Printr-o adevărată minune,

partiturile celor două uverturi le mai am şi astăzi.


57

După mixtarea între timp a liceului, s-a organizat

un cor impresionant, care sub conducerea prof.

M.Vasiliu a concertat pe scena proprie şi a

participat la diverse evenimente artistice,

festivaluri şi concursuri, câştigând numeroase

premii. Printre soliştii vocali ai acestui cor din

generaţia mea s-au numărat Lucian Marinescu

(care a ajuns bariton al Operei Române) şi Petre

Geambaşu (care a performat în muzică uşoară).

Corul liceului era acompaniat de o orchestră în

care cântam şi eu la vioară. Printre colegii de

orchestră menţionez: violonistul Valeriu

Pârlea/Rogacev - care obţinea încă de pe atunci

succese remarcabile cu interpretarea Baladei lui

Ciprian Porumbescu-şi care a urmat conservatorul

de muzică, devenind interpret şi profesor de

vioară şi acordeonistul Florin (Ţuţu)

Condurăţeanu care deşi a urmat Institutul de

petrol şi gaze este cunoscut în prezent mai ales ca

ziarist şi moderator la televiziune.

Sunetele magice ale muzicii mi-au oferit prilejul

să cunosc o colegă de liceu, cu doi ani mai tânără,

Alexandra Drăgan (o foarte bună altistă, din corul

liceului) care, după o prietenie de 7 ani, mi-a

fost tovarăşă de viaţă timp de aproape 40 de ani !

În studenţie. Fiind atras puternic de ştiinţele

exacte (inclusiv sub influenţa paternă!), spre

decepţia profesorului M.Vasiliu care mă încuraja

să mă pregătesc pentru conservator, am reuşit în

1960 să promovez examenul de admitere la

Facultatea de Energetică din cadrul Institutului

Politehnic Bucureşti (IPB). Intrând în incinta

acestui prestigios lăcaş de învăţământ superior din

strada Polizu, călcam de fapt (la propriu şi la

figurat!) după două decenii, pe urmele tatălui meu.

Şi în cadrul Politehnicii am întâlnit o frumoasă

tradiţie muzicală, astfel că practic, în fiecare

facultate se colectau interpreţi vocali sau

instrumentali care se produceau cu diverse ocazii.

Printre cele mai active în acest sens erau

„Facultăţile celor 3E „(Energetică, Electrotehnică

şi Electronică).

Formaţia de muzică uşoară a IPB. Primul

contact l-am avut cu formaţia de muzică uşoară a

Politehnicii (bazată pe studenţi de la cele 3E)

avându-l ca animator şi dirijor pe saxofonistul

Ştefan (Fane) Berindei, fiul unui renumit

saxofonist care cânta în Orchestră Electrecord.

Am fost acceptat ca acordeonist şi am concertat cu

orchestra respectivă atât la manifestările

desfăşurate în localul din str.Nicolae Moxa, cât şi

în taberele studenţeşti organizate iarna la Predeal,

Sinaia, Timiş iar vara la Costineşti. Repertoriul

orchestrei era axat pe muzică latino (spaniolă şi

italiană), café concert şi jazz. La reîntâlnirea după

50 de ani cu unul din soliştii orchestrei, violonistul

Radu Mircea Jurebie (fost student la Electronică,

azi general de brigadă în rezervă) ne-am reamintit

cu emoţie de sunetele magice ale muzicii din

perioada studenţiei şi în special de o piesă din

repertoriul celebrei orchestre Helmuth Zacharias

(Sonnenschein/Lumina sorelui), pe care Radu

(acompaniat de noi) o interpretă cu o sensibilitate

deosebită, stârnind entuziasmul publicului care

cerea întotdeauna bis-ul!

În fotografia din fig.1, executată într-o dimineaţă

de relache, după un spectacol dat seara anterioară

la Casa de cultură din Predeal, apar, cu fes, între

două studente de la „Farmacie” şi unii membrii ai

formaţiei de muzică uşoară din IPB.

La sugestia „şefului de lucrări” de la Energetică,

ing. Dan Taşcă, am participat, la manifestările

muzicale din anul universitar 1960/1961

acompaniind la pian un student de la Facultatea de

mecanică ce a interpretat o arie de bariton din

opera Don Carlos de Giuseppe Verdi precum şi pe

colega mea de la Energetică, Mihaela Panaitescu,

care, a dansat, în stil sportiv, pe un potpuriu de

muzică uşoară. Aflând că am studiat şi vioara , dl.

ing.Taşcă mi-a sugerat să iau legătura cu

Orchestra de cameră a inginerilor (condusă de

prof.dr.ing. Petru Ghenghea).

Fig.1. Cu orchestra de muzică uşoară a I.P.B.,

Predeal, februarie, 1961


58

Fig.2. Cu orchestra de muzică populară a Casei

de cultură a studenţilor din Bucureşti, 29.12.1961

Din păcate, apucasem deja să mă „înrolez” în

Orchestră de muzică populară ”Mugurelul” a

Casei de cultură a studenţilor iar pe de altă parte,

la facultate, trebuia să fac faţă unor programe de

studiu foarte încărcate, cu multe şi pretenţioase

laboratoare şi proiecte.

Orchestra de muzică populară a Casei de cultură

a studenţilor

Una dintre primele activităţi desfăşurate în cadrul

Casei de cultură a studenţilor(CCS) din Bucureşti

s-a datorat Orchestrei de muzică populară

„Mugurelul” (numită uneori şi taraf), fondată prin

anii 1958-1959, de un grup de studenţi entuziaşti

şi iubitori de folclor, coordonat de Cicerone

(Cici) Limberea. Cert este faptul că, după după

începerea anului universitar 1960/1961, la

recomandarea colegului meu de facultate (mai

vârstnic)-Gheorghe (Gelu) Naiche şi după

vizionarea de către dl. Limberea am fost admis, la

vioară a II-a, în orchestră respectivă.

Deseori, dl. Limberea invita la conducerea

orchestrei alţi dirijori bine cunoscuţi în acea

perioadă, ca: Ion el Budişteanu, Ion Voinescu,

Tudor Pană, Gheorghe Oprea şa. În unele situaţii,

el ceda bagheta lui Gheorghe Zamfir (care studia

la acea vreme, compoziţia şi dirijatul la

conservatorul de muzică din Bucureşti), un

instrumentist de bază (la nai sau acordeon) al

formaţiei noastre.

Componenţii „Mugurelului” au fost, cel puţin în

perioada de început, instrumentişti amatori ,

formaţia fiind „întărită” pe parcurs, mai ales

pentru spectacolele importante şi turnee, cu elevi

de la şcolile de muzică, studenţi de la conservator

sau chiar reprezentanţi ai unor familii tradiţionale

de muzicanţi romi, ca de exemplu: Stanciu,

Dobre, Manta, Turcitu, Sandu, Carabulea.

În singura fotografie păstrată în arhiva proprie

(fig.2.), realizată în holul CCS după un spectacol,

apar unii componenţi ai orchestrei”Mugurelul”,

alături de solişti şi oficiali ai Instituţiei. Printre

absenţele de marcă din poză, se numără Gheorghe

Zamfir, cel care va ajunge marele virtuoz al

naiului, dirijor şi renumit compozitor, apreciat şi

recunoscut din păcate, mai mult în străinătate

decât în propria sa ţară ! „Mugurelul” a avut o

prezenţă concertistică activă, atât pe scena proprie

din localul menţionat mai înainte dar şi pe alte

scene din Bucureşti sau din alte centre

universitare din ţară.

În repertoriul său au figurat piese pentru orchestră

şi dansuri din folclorul tuturor regiunilor ţării (

Hora la mână, Hora rândunelelor, Brâul, Căluşul

oltenesc, Joc de doi, Hora Staccato, Ciocârlia ş.a)

acompanieri ale unor solişti vocali, bărbaţi sau

femei, din mediul studenţesc şi ulterior ale

diverselor formaţii studenţeşti de dansuri

populare, printre care se remarcau cele de la

Institutul de Construcţii şi de la ISE (actuala

ASE). Dintre soliştii vocali acompaniaţi de taraf

se pot menţiona: Tudor Heica, Petre Săbădeanu

(Filologie), Pigmalion Piepteanu (Medicină

veterinară) şi mai apoi Maria Stoica

(Conservator).

La fiecare concert piesa de deschidere era desigur

cea care dăduse numele orchestrei (Mugur,

mugurel),o melodie simplă dar pe care dirijorul

nostru o nuanţa în mod original printr-un largo

prelungit şi o trecere de la pianissimo la forţe,

care trezea interesul auditoriului, încă de la

primele măsuri.

„Mugurelul” a realizat şi apariţii live la

Televiziune (la 2 dintre ele, din perioada 1960-

1962 am luat parte şi eu) precum şi turnee în

străinătate, în Grecia, Turcia, Franţa (la care din

păcate n-am putut participa, întrucât s-au

organizat, în perioadele când eram ocupat cu

activităţile de practică în producţie (finele anilor I

şi ÎI) şi de pregătire militară (finele anului III).

Anii în care am activat la CCS au constituit cea

mai frumoasă perioadă a tinereţii mele (în care

sunetele magice ale muzicii au fost un adevărat

balsam tămăduitor, o destindere benefică după

încordarea şi oboseala acumulată după

numeroasele ore de curs, seminarii, laboratoare şi

proiecte!).

Îmi amintesc cu multă plăcere că la repetiţiile

orchestrei noastre, ne întâlneam şi cu studenţi din

cadrul altor formaţii. Astfel , la Muzică uşoară ,

repetau sub bagheta compozitoarei Camelia

Dăscălescu o serie de colegi de generaţie care

ulterior au ajuns vedete ale muzicii uşoare

româneşti ca: Dan Spătaru (ICEF), Pompilia

Stoian şi Anca Agemolu (Filologie), Lili Bulaiesi

(ISE) şa. Brigada artistică, funcţionând sub

îndrumarea actorului Dumitru Rucăreanu, se bază

mai ales pe Nae Lăzărescu, Nucu Păunescu şi Ilie


59

Dogaru (studenţi la ISE), primul citat, devenit

actor de bază la Teatrul de estradă „Constantin

Tănase”, plecat nu demult în nefiinţă.

Uneori, mai ales în turneele în ţară, ne-am regăsit

împreună, toate formaţiile menţionate mai înainte,

în programele complexe ale spectacolelor date de

Casa de cultură a studenţilor din Bucureşti.

La momentul 1963, când a trebuit să renunţ la

preocupările muzicale,a luat fiinţă în cadrul CCS

ansamblul folcloric „Doina”. Aşa cum aveam să

aflu ulterior, sub avântul impetuos al ansamblului

de dansuri, coordonat de maestrului coregraf

Gheorghe Baciu, „Mugurelul” avea să „rodească”

devenind un ansamblu profesionist, care atât sub

conducerea lui Cicerone Limberea dar şi a

compozitorului Constantin Arvinte, a contribuit

din plin la succesele naţionale şi internaţionale (în

majoritatea ţărilor de pe întregul mapamond!)

obţinute de ansamblul „Doina”. Dintre

instrumentiştii (foşti studenţi), care şi-au adus un

aport însemnat la prestigiul ansamblului „Doina”

s-au remarcat: Gheorghe Zamfir (nai), Dumitru

Fărcaş, (taragot) George Drosu, Horia Crişan, Ilie

Mihai (vioară).

Orchestra de muzică populară a IPB. Cel puţin

în perioada 1960-1965, IPB a furnizat un număr

impresionant de instrumentişti pentru orchestră de

muzică populară a Casei de cultură a studenţilor,

ceea ce a permis ca aceştia (printre care mă aflam

şi eu) să formeze „orchestra de muzică populară a

Politehnicii”, care se întrunea pentru repetiţii la

cantina institutului din piaţa Buzeşti şi concerta

independent sub conducerea lui Cicerone

Limberea şi a violonistului Tudor Pană, fost

concertmaistru al reputatului ansamblu folcloric

„Ciocârlia”. Această formaţie a participat (cu

piese preluate din repertoriul „Mugurelului”) la

diverse festivaluri studenţeşti şi alte manifestări

muzicale pe scenele bucureştene (fig.3) cât şi în

taberele studenţeşti organizate în vacanţele de

iarnă (la Predeal, Sinaia, Timiş) sau de vară

(Costineşti). Fig.3. Orchestra de muzică populară

Fig.4. Partitura liedului Stelele-n cer a

studenţilor din IPB, 1961 Versuri: Mihai

Eminescu; Muzica: Ovidiu Ţuţuianu

Practicarea eclectică a diverselor genuri de

muzică, pe diverse instrumente, la care s-au

adăugat carenţele de ordin teoretic inclusiv din

domeniul armoniei şi contrapunctului au

influenţat negativ performanţele mele muzicale.

Partea pozitivă a constituit-o faptul că în perioada

studenţiei am schiţat primele compoziţii muzicale

(sub influenţa curentului romantic), din care am

recuperat într-un caiet de muzică prăfuit,

următoarele piese: Gavotte (la major), Baladă (re

minor) Marş (la major), Vals (fă major), Dans

maghiar (si bemol), Idilă (pe versurile poetului

Oreste Georgescu), Cântec (pe versurile poetului

George Topârceanu), Serenadă (mi major),

Aşteptare/Tango ( mi minor).

La armată. Chiar şi în perioada satisfacerii

stagiului militar (în regimul studenţesc, cu termen

redus), sunetele magice ale muzicii mi-au fost

aproape şi m-au ajutat să depăşesc această

perioadă dificilă din viaţa unui tânăr. Atât la finele

anului al III-lea, în convocarea efectuată la

Regimentul de transmisiuni de la Buzău /Crâng

cât şi la finele anului al V-lea (1965) în cadrul

Şcolii de ofiţeri de rezervă de la Otopeni, am făcut

parte, alături de colegi- în majoritate de la IPB-

dintr-o formaţie de muzică uşoară, condusă de

colegul meu de facultate Cristian Enescu (pianist

şi ghitarist). Activând în formaţie ca acordeonist,

am profitat de ocazie şi am învăţat să cânt şi la

ghitară. Şi astfel, datorită repetiţiilor şi

spectacolelor date am reuşit să ne mai sustragem

de la plictisitoarele şi obositoarele ore de

instrucţie militară !

În „producţie”. În decembrie 1965, conform

repartiţiei ministeriale, mi-am început activitatea

în producţie la Întreprinderea electrocentrale

Bucureşti (unde avem să lucrez, mai ales la CET

Grozăveşti, aproape 12 ani!). Şi pentru că aici m-

am reîntâlnit cu fostul meu coleg de facultate şi de

armată, Cristian Enescu, am înjghebat (pe lângă

plăcere, fiind şi o sarcină de sindicat şi UTC !) o


60

formaţie de muzică uşoară , în cadrul Brigăzii

artistice a întreprinderii. Cristian, ca dirijor cânta

la orgă electronică sau ghitară iar eu la acordeon.

Regimul dificil de lucru (ambii lucram ca ingineri

de serviciu, în ture, atât ziua cât şi noaptea!) şi

insuficienta susţinere din partea conducerii

întreprinderii a făcut ca această formaţie să aibă o

viaţă destul de scurtă, nerezistând decât cca 2 ani.

Ani de zile, am rămas numai un consumator de

sunete muzicale, de care aveam mare nevoie, în

condiţiile de stres şi poluare (inclusiv fonică!) în

care îmi desfăşuram activitatea, în centralele

termoelectrice din Bucureşti. În 1968 am finalizat

perioada de stagiatură cu o lucrarea axată pe

Noxele la locurile de muncă din CET Grozăveşti,

în care printre factorii care caracterizau ergonomia

locului de muncă (mai ales la personalul din

camerele de comandă) am identificat solicitările

fizice şi mentale din schimbul de noapte.

Pentru combaterea monotoniei, pentru relaxarea

psihică şi prevenirea tendinţei de somnolenţă a

personalului de tură, am propus conducerii

întreprinderii şi am experimentat, cu succes,

introducerea unor emisiuni muzicale în schimbul

de noapte. Rezultatele acestui experiment în care

sunetele magice ale muzicii aveau şi efecte

pozitive în procesul de producţie (mobilizarea

personalului pentru înregistrarea la timp a

parametrilor în foile de date şi prevenirea unor

erori în supravegherea instalaţiilor) au fost

prezentate în articolul Emisiuni muzicale în

schimbul de noapte, publicat în revista ”Protecţia

muncii” , nr.9, 1969, p.30-31. Astfel, întâmplător

(sau poate nu!) debutul meu în literatura tehnico-

ştiinţifică a fost marcat de o lucrare cu tematică

muzicală!

După ieşirea din regimul de tură am început să

frecventez spectacolele de operă şi operetă

precum şi concertele de la Ateneul Român. De

asemenea, timp de 3 ani am urmat în cadrul aşa

zisei Universităţi populare, cursul de „Istorie şi

cultură muzicală”, exemplificat cu concerte la sala

Dalles precum şi la Casa prieteniei româno-

sovietice (ARLUS). Prelegerile erau ţinute de

critici muzicali de marcă, printre care se aflau

Octavian Cosma, Eugen Pricope, George Bălan,

Ada Brumaru, Iosif Sava.

Din notiţele rămase de la cursurile respective

rezultă că, pe lângă exemplificări live ale unor

formaţii camerale am audiat şi înregistrări parţiale

din concerte semnificative, printre care :

Concertul nr.5 pentru pian şi orchestră în

mi bemol major (Imperialul) de Ludwig

van Beethoven (solist Radu Lupu);

Concertul pentru două viori şi orchestră de

Johan Sebastian Bach (solişti David şi Igor

Oistrah);

Anii au trecut şi activitatea profesională şi

familială m-au determinat să apelez tot mai rar la

vioară sau la pian, cu menţiunea că deşi m-am

mutat cu locuinţa prin diferite cartiere ale

Capitalei, am cărat cu mine, tot timpul,

instrumentele respective.

În „străinătate”. În luna mai 1994, pe când

coordonăm activitatea de protecţia mediului din

RENEL, am participat la un tur de studii în

domeniu, organizat în statul California - S.U.A.

Programul a cuprins, printre altele şi o vizită la

Centrul de eficienţă energetică aparţinând de

Pacific Gas –San Francisco. Delegaţia noastră,

(formată din reprezentanţi ai companiilor de

specialitate din Letonia, Lituania, Polonia,

Republica Cehă, România, Slovacia şi Ungaria,

însoţiţi de reprezentantul sponsorului, Rob

Donovan) a fost cazată la hotelul Marriott

Fisherman΄s Wharf din San Francisco. Într-o

dimineaţă, (împreună cu mai tânărul meu coleg

de Grozăveşti, ing. Paul Iliescu-Saligny) am

coborât mai devreme în holul hotelului pentru

servirea micului dejun. În aşteptarea colegilor de

grup, văzând că în centrul holului se „lăfăia” un

impunător pian negru (marca Steinway), am cerut

permisiunea, băiatului de la recepţie să-l „încerc!

Şi pentru că era atâta linişte în jur şi cum „pofta

vine mâncând”, mixingul de muzică (café concert,

populară, jazz, chiar şi clasică!) m-a „furat” şi am

pierdut noţiunea timpului. M-au trezit din starea

de reverie aplauzele colegilor, apăruţi cu toţii între

timp, la care s-au adăugat cele ale personalului

care ne pregătise micul dejun. În final, a apărut şi

patronul hotelului, care mai în glumă/ mai în

serios, după o scurtă chestionare, mi-a făcut o

ofertă de colaborare ca pianist de entertainment!

La pensie. După ieşirea la pensie în 2004, am

continuat să mai colaborez cu unele firme private,

pe probleme de consultanţă energie-mediu

înconjurător şi audit al sistemelor de management

calitate-mediu-securitate şi sănătate în muncă. În

luna septembrie a anului 2009, am efectuat un

asemenea audit la Sucursala Buzău a S.I.S.E.

MUNTENIA NORD. Servind cina la restaurantul

hotelului Pietroasele din Buzău, în compania

colegilor din echipa de audit şi a reprezentanţilor


61

gazdelor a venit vorba, printre altele şi despre

muzică. Fiind unul din subiectele mele de suflet,

mă „scapă gura” şi relatez pe scurt despre

preocupările mele muzicale din vremea studenţiei!

Deodată îl văd pe directorul gazdelor că se ridică

de la masă şi peste câteva minute apare însoţit de

doi bărbaţi pe care mi-i prezintă în calitate de

muzicanţi ai localului. Aceştia mă invită la ringul

orchestrei unde tronează un pian (mai modest ca

cel din California!). Nu rezist tentaţiei şi-l

acompaniez pe violonist la un scurt program de

romanţe şi piese de café concert. În final primesc

aplauze de la masa colegilor (precum şi de la alte

mese, pentru că între timp localul se umpluse!)

precum şi ofertă din partea muzicanţilor localului

de a reveni în mijlocul lor cât de curând!

În luna aprilie 2013, am participat, ca

membru fondator la şedinţa de constituire

a Literar-Ing -Cercul Literar al Scriitorilor

Ingineri din AGIR (Asociaţia Generală a

Inginerilor din România). Activitatea din

cadrul cercului m-a stimulat ca pe lângă

producţiile literare să revin la compoziţii

muzicale pe versuri ale colegilor

(ex.:“Dorul”/Doina Barca; “Calea

fumului”/Lucian Gruia; “Poezia”/Nicolae Vasile)

iar ulterior pe versuri proprii (ex.: „Imnul

energeticienilor”, „Marşul inginerilor”).

Compoziţiile au fost interpretate atât în cadrul

cercului cât şi la întâlnirile cu colegii de facultate,

cu menţiunea că piesele cu tematici inginereşti au

fost lansate, chiar la Buzău, împreună cu

muzicanţii hotelului Pietroasele, cu care m-am

revăzut în 2013 şi 2014, cu ocazia unor

simpozioane tehnice! Recitind poezia lui Mihai

Eminescu, Stelele-n cer am fost fascinat de

muzicalitatea ei, transpunând-o recent pe note

(fig.4).

În loc de epilog.

De-a lungul istoriei, muzica a fost percepută în

diverse moduri funcţie de formarea profesională,

de nivelul de cultură (generală şi specifică) şi

contextul social/istoric. Printre alţii, Aristotel, la

întrebarea „Ce reprezintă muzica: mijloc educativ,

amuzament, desfătare intelectuală, a dat

următorul răspuns: „Putem cu deplin temei

asimila muzica tuturor acestor categorii”.

Derulând reperele muzicale autobiografice nu pot

decât să-i dau dreptate întru-totul marelui învăţat

al antichităţii. La acestea îmi permit să adaug

unele viziuni personale.

În anul 2005, viaţa mea familială a fost zguduită

de mai multe şocuri, culminate prin decesul

neaşteptat şi rapid al soţiei (la aproape jumătate de

secol de la dată când ne-am cunoscut!). A fost un

moment de mare cumpănă pe care l-am depăşit cu

dificultate, cu ajutorul a două două terapii

neconvenţionale: prin muzică şi prin scris. Cu

această ocazie m-am întrebat, aşa cum am făcut-o

de mai multe ori pe parcursul existenţei mele, ce

este de fapt muzica? Bazat pe experienţa mea de

amator „proiectant”, „executant/furnizor” şi

„consumator” de muzică, am căutat şi cred că am

găsit un răspuns în înţelepciunea populară.

Pornind de la ipoteza că omul constituie un sistem

tripartit, compus din minte, suflet şi trup (corp), în

opinia mea muzica este o împletire magică de

material şi imaterial, care este receptată:

- de minte, cu localizare la creier. Vezi

expresiile: „ Nu-mi mai iese din minte

melodia aceea!” şi „Muzica asta îmi crapă

capul!”;

- de suflet, cu localizarea la inimă.Vezi

expresiile: „Cântecul acesta mi-a mers la

inimă/suflet! şi „Zi-ne (cântă-ne) ceva de

inimă albastră!”;

- de trup, cu localizare în ureche, ţesutul

conjuctiv-epitelial (piele), sistemul pilos

(păr), precum şi în gură!? .Vezi expresiile:

„ Are ureche muzicală”; „Simţea muzica

prin toţi porii pielii!”; „Ascultând acea

melodie, mi s-a făcut pielea de găină şi mi

s-a zbârlit părul!; „Mănâncă muzica pe

pâine”! şi „Nu mai înghit/gust o asemenea

muzică!”.

Încă din perioada studenţiei am început să sesizez

că fiecare gen al muzicii bune are valenţe generale

şi specifice care trebuie valorificate atât de

„producători” cât şi de „consumatori”.

Conştientizând importanţa folclorului în muzică

unei naţiuni şi în speţă minunată bogăţie şi

„unitatea în varietate” a sunetelor magice din

cântecul popular românesc şi a mişcărilor măiestre

ale dansului popular românesc, m-am întrebat de

unde ne vin acestea? Peste ani, când am fost

cuprins de o mare pasiune pentru istoria veche a

neamului nostru, cred că am găsit o explicaţie şi la

această întrebare: nimic nu este întâmplător, iar

noi românii suntem urmaşii uneia dintre cele mai

vechi civilizaţii (numită de Nicolae Densuşianu

„civilizaţia pelasgică”), născută pe meleagurile

noastre cu 13 000-15 000 de ani în urmă!


62

Vasilică GRIGORAŞ

Filmul „Drumul nostru”, de Ben Todică,

invitaţie la reflecţie

Joi, 23 iulie 2015. O zi de vară caniculară, o zi din

luna unui cuptor mult prea fierbinte. O zi în care,

de dimineaţă soarele arde puternic, trimiţându-şi

razele parcă anume pentru a pârjoli fără milă totul

în cale. Avertizare meteo, atenţionare specială şi

pentru zona de est a ţării, în judeţul Vaslui. În

asemenea condiţii, fiecare încearcă să stea cât mai

departe de pământul şi atmosfera încinse de astru

diurn înflăcărat. Cu toate acestea, un număr

însemnat de iubitori de cultură şi artă, de frumos

din Bârlad, Huşi, Puieşti şi Vaslui s-au îndreptat

de dimineaţă spre Colegiul Economic „Anghel

Rugină” din Vaslui, unde a avut loc Colocviul

ştiinţific „Ben Todică- ambasadorul românilor de

pretutindeni în dialog cu vasluienii”

Invitat de onoare, e adevărat prin mijloacele

tehnice moderne de comunicare, scriitorul,

jurnalistul şi cineastul Ben Todică, fiu al acestor

meleaguri, trăitor de 35 de ani în îndepărtata

Australie. Dacă, în anii trecuţi, Benoni Todică ne-

a fost oaspete în calitate de scriitor şi jurnalist, de

această dată, ne-a făcut marea onoare de a ne oferi

prilejul să vizionăm una din producţiile sale de

film: „Drumul nostru”. Un film despre

exploatarea minereului de uraniu din Banat luat

ca plată pentru datoriile de război de sovietici. Un

film despre realităţile în care au trăit oamenii din

acea zonă în perioada comunismului.

Moderatorul colocviului, dr. Valeriu Lupu a dat

cuvântul unor personalităţi marcante ale

învăţământului, literaturii, artelor, muzicii de pe

meleaguri vasluiene: ing. Vasile Pavăl (primarul

municipiului Vaslui), prof. Theodor Codreanu,

(scriitor, eminescolog), prof. Andrei Petruş

(scriitor, poet), prof. Gheorghe Alupoaei

(sculptor), prof. Dumitru Jijie (compozitor,

orchestrator), prof. Teodor Pracsiu (scriitor şi

critic de teatru), Geta Modiga (responsabil Centrul

Mihai Eminescu din Bârlad), poeta Dorina Stoica,

Bârlad, prof. Valentina Lupu, prof. Angela Rusu,

prof. Elena Anuşca-Doglan.

Intenţia organizatorilor a fost promovarea filmului

cineastului vasluian/australian, trezirea interesului

unui public cât mai extins pentru vizionarea

filmului. Colocviul a avut un real ecou în

comunitatea vasluiană. Dacă, la momentul

respectiv se vorbea doar despre un fapt reprobabil

de viol, participanţii la colocviu au fost

impresionaţi de ceea ce au văzut şi auzit frumos şi

interesant la această întâlnirea de suflet cu

cineastul Ben Todică şi filmul său „Drumul

nostru”. Cu toţii au povestit or au scris despre

aceste lucruri, reliefând importanţa unor asemenea

acţiuni, invitând la vizionarea filmului de pe

youtube.

Ben Todică face film cu aceeaşi pasiune

descoperită în tinereţe şi cultivată în timp până la

confirmare şi performanţă. Dragostea sa pentru

semeni este oxigenul care întreţine flacăra actului

creaţiei. A învăţat în timp, în ţară şi în anii de

pribegie că iubind aproapele este cel mai mare

cadou şi respect adus Creatorului. Afirmă că

atunci „când am propus să-l facem sfânt pe

Eminescu, nu m-am referit la salvarea lui, ci la

salvarea semenilor săi, a poporului român.

Românii sunt cei care au nevoie de un stâlp adânc

înfipt în pământ".

Revenind în ţară, observă că în locurile în care a

crescut şi muncit, din primăvară până în toamnă,

peste sudoarea înaintaşilor nu mai există decât

verdele naturii, iar iarna, doar zăpadă. Verdele

deplin şi albul imaculat, din voia Domnului,

sfinţesc şi întreţin viaţa acestor locuri. Însă ce s-a

întâmplat în ultimul timp? Sub pretext ecologic s-

a distrus tot, s-a nivelat totul, s-a şters orice urmă

de existenţă a exploatării miniere din zonă. Cu alte

cuvinte, unii şi-au bătut joc de întreaga naţiune. A

fost demolat un întreg muzeu ancorat cu trudă

incomensurabilă în trupul ţării, un document de

necontestat al sacrificiului unei întregi generaţii de

români. O gaură neagră de 50 de ani în istoria

noastră.

De aici, ideea realizării filmului „Drumul nostru".

Filmul vrea să asigure prin dovezi întreaga

naţiune, dar şi pe străini, că poporul român nu

poate fi incriminat de niciuna din învinuirile care i

se aduc sau i se propun de „unii" ca să-şi

recunoască trecutul ca pe un păcat.

Românii nu au de ce să-şi incrimineze trecutul, un

trecut impus de alţii (vezi comunismul) căci în

oricare trecut ar fi fost el, românul ar fi trudit la

fel de greu ca să-şi crească copiii şi să-şi apere

credinţa şi demnitatea de om. Cei care ne cer acest

lucru ne spun în continuare „ţine capul plecat, eşti

vinovat!" pentru ca ei să continue cu furtul şi

distrugerea, fără procese de conştiinţă.


63

Filmul este realizat după 20 de ani de la plecarea

lui Ben Todică de pe meleaguri bănăţene, timp în

care, în România a avut loc înlăturarea

comunismului. „Drumul nostru” este o călătorie

în spaţiu şi timp, o reîntâlnire cu oameni şi locuri

dragi, într-o lună de iarnă. Zăpada albă dă culoare

şi parcă încălzeşte cumva imaginea locurilor

pustiite. Ben Todică îşi exprimă nostalgia pentru

meleagurile natale, pe care o mărturiseşte cu

tristeţe în film. Pentru el, zăpada este ceva poetic,

iar în ţara adoptivă se întâlneşte doar pe crestele

munţilor. Un motiv al realizării filmului este şi

alinarea dorului pentru patria mamă.

Filmul este o îmbinare, tehnic vorbind, fericită

între călătoria să în România, străbătând cu emoţie

şi uimire drumuri cunoscute şi bătătorite cândva

de Ben Todică şi pasaje filmate de cineast în

perioada când locuia în Ciudanoviţa şi lucra în

mină. Această alternanţă în timp a imaginilor

sporeşte valoarea filmului.

Filmul e muzical. E un cântec de leagăn, o

mângâiere. Este şi o întâlnire cu prima iubire sau

o reîntâlnire. Inima vibrează la maxim, emoţiile

clocotesc precum la o întâlnire de poveste. O

întâlnire cu toate fragrantele ei. Secvenţele din

film sunt asemenea unor coarde de instrument

muzical. Acestea nu fac zgomot, însă fin atinse, în

mişcarea lor încep să cânte, să râdă sau să plângă.

Să cânte şi să râdă pentru că acolo musteşte şi,

parcă şi acum tresaltă copilăria şi tinereţea,

uimirea şi curiozitatea cineastului; să plângă

asemenea unui semnal de alarmă pus în funcţiune

cu dibăcie şi rost. Identificarea şi declanşarea

acestor resorturi printr-o formă artistică precum

filmul este meritul incontestabil al lui Ben Todică.

Filmul este şi un SOS faţă de dezastrul din zonele

miniere ale Banatului. Noi, românii suntem

renumiţi prin toleranţa răului sau poate prin „e

bine şi-aşa”, fenomene pe care unii le numesc

laşitate, lipsă de respect faţă de noi înşine;

acceptăm cu prea mare uşurinţă ceea ce vine de la

cei care ne vor răul sau suntem în cârdăşie cu ei.

„Drumul nostru” îndeamnă spre conturarea şi

manifestarea simţului datoriei faţă de trecutul,

prezentul şi viitorul neamului din care ne tragem.

De la vlădică la opincă avem această datorie. Însă,

cine mai vorbeşte astăzi de datoriile indivizilor

faţă de societate? Nici de datoriile şi obligaţiile

clasei politice, nici ale magistraţilor, nici, ale... şi

aş putea continua în modul cel mai trist cu putinţă.

Toţi vrem drepturi cât mai multe, libertăţi depline,

n-are importanţă că nu construim nimic bun, că nu

facem nimic spre binele altora sau al neamului;

parcă nu conştientizăm nimic, nici atunci când

facem rău semenilor sau chiar facem acest lucru

cu bună ştiinţă. Filmul „Drumul nostru” este o

invitaţie la reflecţie, la analiză a stării de fapt din

Banat, ca de altfel din întreaga Românie, dar şi o

invitaţie la acţiune, la construcţie, la dezvoltare a

ţării. Filmul trebuie văzut de cei mai în vârstă

spre readucere în memorie a vremurilor postbelice

cu lumini şi umbre, cu bucurii şi tristeţi, dar şi de

cei tineri pentru cunoaşterea, păstrarea şi

continuarea valorilor milenare.

Filmele lui Ben Todică sunt toate la stadiu de

„manuscris” pentru că el a „pictat” întotdeauna cu

mâna, a pictat ce a simţit el şi niciodată agenda

vreunui sistem. A învăţat singur de la giganţii

filmului savurând prin iubire şi admiraţie

măiestria şi talentul lor, însă la aplicare,

întotdeauna s-a izbit, cu nedumerire, de

eschivările celor care sunt în posturi de conducere,

care ar fi trebuit să apere adevărul şi dreptatea,

dreptul de a ne dezvolta, de a ne îndrepta întru

împlinire, înspre cinstire. Dar n-a fost să fie aşa

nici în România şi nici în lume, aşa cum

mărturiseşte Ben Todică: „în Occident, cu cât se

vorbeşti mai tare de pace, ei şi mai mult se

înarmează” .

Prin revenirea pe meleagurile natale şi călătoria

împreună cu prieteni şi cunoscuţi, Ben Todică

mărturiseşte încă odată faptul că iubeşte până la

dăruire fiecare cărămidă şi fiecare pietricică de

granit care mai sunt în aceste locuri. Consideră că

„Filmul «Drumul nostru» este pentru români

exact ce sunt piramidele pentru omenire”.

Cineastul Ben Todică a făcut o ofertă mai mult

decât generoasă instituţiilor culturale publice din

România (biblioteci, muzee, posturi TV, centre

culturale...) donând filmul „Drumul nostru”, fără

a avea pretenţii pentru drepturi de autor.

Generozitatea lui se explică prin dragostea pentru

România şi români, pentru tânăra generaţie şi cele

care vor veni pentru a-şi cunoaşte cu adevărat

trecutul, cu bune şi mai puţin bune.


64

Traduceri

Luca Cippolla (Italia)

Îl pioppo

Non come bandiera

che sventola al poggiolo

né di canto orfico şi tratta,

stella

anemica ţi sveli

e riflessa luce

al pioppo..

languono i ricordi

d'una mente

a trama largă

che giusto una carezza mendica

all'istante

sotteso

nella sua brezza.

Plopul

Nu ca steag

care flutură balconului

nici de cânt orfic nu este vorba,

stea

anemică te dezvălui

și lumină reflectată

plopului..

lâncezesc amintirile

unei minți

cu urzeala lată

ce chiar o mângâiere cerșește

momentului

de sub

briza lui.

Îl giardino

Per amarti qui ţi devo toccare, mă

nel giardino mi basterà sentirti;

per annusare un fiore mi devo chinare, lì

nel recinto dei suoi petali potrò vestirmi;

e per giocar coi pesci non şo nuotare, mă

non sarà più agevole mutarmi în essi?

Per discerner l'errore m'affido ad uno specchio

eppure oltre îl fiume basterà guardare

me e te

come altri ed altre..

Capiremo allora i noştri giochi

ove îl sole qui şi cela sovente dietro nubi di fosforo.

Nessun costume di scena

nella materia

del tutto distinguibile e indistinto,

Amore

ci dissolva come verşi

în seno al canto.

Grădina

Ca să te iubesc aici trebuie să te ating, dar

în grădina n-am decât să te simt;

ca să miros o floare trebuie să mă îndoi, acolo

în gardul petalelor ei voi putea să mă îmbrac;

și ca să joc cu peștii nu știu să înot, dar

nu va fi mai ușor să mă schimb în ei?

Ca să disting greșeala mă bazez pe o oglindă

însă dincolo de râu va fi de ajuns să mă uit

la mine și la tine

precum și la alți și alte..

Vom înțelege atunci jocurile noastre

unde soarele aici se ascunde deseori după nori de

fosfor.

Nici un costum de scenă

în materia

totului sesizabil și indistinct,

Dragoste

să ne desfacă ca versuri

într-un cânt.

Îl libertino

Addormentò per un secondo

le labbra smunte

e la treccia ad un sonoro e

pallido richiamo,

l'unto che dalla terra cola

è sterco di vacca

e la sua pelle secca..

al risveglio -

riso beffardo dei primi anni -

îl fato,

l'ora scocca, un agguato,

solo passo di fado..

tu e la tua collezione di

donne,

treno già deragliato.

Libertinul

Adormi timp de o secundă

buzele supte

și cosița unei rechemări

sonore și palide,

unsoarea care curge din pământ

e balegă de vacă

și pielea ei usucă..

la trezire -

râsul zeflemitor al primilor ani -

soarta,

ceasul bate, o ambuscadă,

doar un pas de fado..

tu și colecția ta de

femei,

tren deja deraiat.


65

Evenimente culturale

Prezentări remarcabile de artă, cultură și

știință românească la ARA 2015

de Prof. Dr. Ileana Costea

Al 39-lea Congres anual al Academiei Româno-

Americane de Arte și Științe, Frascati, Italia,

28-31 iulie, 2015

Prof. Dr. Ileana Costea, autoarea articolului, cu

Dr. Cătălina Curceanu la Congresul al 39-lea

ARA de la Frascati, iulie 2015.

Într-o seară la sfârşitul lunii iulie-“cuptor” (nume

care nu a fost dezis de valul de căldură

înăbuşitoare venit peste Europa vara aceasta), pe

terasa unui hotel din mică localitate Frascati, se

aude vorbind înflăcărat româneşte. Un grup de

români din diverse colţuri ale lumii ciocnesc un

pahar de vin alb, rece, sec, foarte fin la gust,

celebrul vin italienesc Frascati. Plini de voie bună

şi antren, povestesc, glumesc. Din când în când

mai şi traduc în engleză pentru cei doi care nu ştiu

limba română, cunoscutul pictor american (Jerry

W. McDaniel, profesor la FIT/SUNY, SUA) şi

matematiciana elveţiană, Dna. Raţiu; împărtăşesc

impresii despre sesiunile ce au avut loc în timpul

acelei zile. Căci toţi au venit pentru a participa la

Congresul Academiei Româno-Americane de Arte

şi Ştiinţe (ARA). Sunt binecuvântaţi de briza

plăcută care răcoreşte aerul seara în frumoasa

regiune Tuscolana, la numai 20 km de centrul

Romei, Italia. Este vorba de cel de al 39-lea

congres anual ARA, organizat pe campusul

Institutului Naţional de Fizică Nucleară de la

Frascati, LNF-INFN (Laboratori Nazionali di

Frascati Instituto Nazionale di Fisica Nucleare).

Pe terasa hotelului Villa Merced câţiva din

participanţii de la Congresul ARA povestesc

despre sesiunile ţinute în timpul zilei. De la stânga

la dreapta, Ileana Costea, Doina Uricariu, Livio

Dimitriu, Tudor Raţiu şi soţia, şi Jerry W.

McDaniel.

Congresul şi Organizatorii.

La Congresul anual ARA se întâlnesc intelectuali

de origine română de pretutindeni, şi prieteni ai

României de diverse naţionalităţi pentru a

prezenţa şi discuta contribuţii recente în domeniile

artei şi ştiinţei; participă unii dintre cele mai

recunoscute şi respectate personalităţi din

domeniul academic.

Anul acesta congresul a fost organizat de Dr.

Cătălina Oana Curceanu, Congress Chair, în

colaborare cu Ruxandra Vidu, Preşedinta ARA şi

membrii de conducere a Academiei ARA. Un rol

important în invitarea “speaker-ilor” l-a avut Dna.

Dr. Oana Leonte, una din consilierii congresului.

Dr. Cătălina Curceanu, Congress Chair, deschide

Congresul ARA de la Frascati. La masa de

prezidiu Dr. Umberto Dosselli, Directorul

Institutului LNF-INFN, Dna. Dana


66

Constantinescu, Ambasadoarea României în Italia,

şi Dr. Ruxandra Vidu, Preşedinta ARA.

La masa de înscriere la Congres, Preşedinta ARA,

Ruxandra Vidu (dreapta), cu doi studenţi ai dânsei

din România, Mirela Ionela Mihai şi George

Ţepeş, doctoranzi la Universitatea “Politehnică”

(UP), Bucureşti.

La deschiderea oficială a Congresului

Ambasadoarea României în Italia, Dna. Dana

Constantinescu, a adresat participanţilor de

origine română în limba lor maternă un îndemn:

"Vă încurajez şi vă doresc din tot sufletul să

simţiţi în continuare româneşte, să continuaţi să

faceţi lucrurile minunate pe care le faceţi şi să

puneţi suflet românesc în tot ceea ce faceţi.”

Poză de grup cu participanţi la al 39-lea Congres

ARA.

Spicuiri din program

La Congres au avut loc numeroase prezentări

despre idei inovatoare în tehnologie, medicină,

educaţie, sociologie, filozofie, artă, arhitectură şi

cultură. Articolul de faţă prezintă doar câteva

spicuiri din program

(http://www.americanromanianacademy.org).

Keynote Speakers şi Invitaţi de Onoare

Speech-ul Keynote al Doinei Uricariu (Director al

Institutului Cultural Român din New York)

“Poezia şi Politica Memoriei” a atins un punct

important: fiecare din noi avem “o maşină a

timpului” a noastră, memoria umană fiind cea care

ne construieşte şi ne defineşte, devenind adevărata

noastră carte de identitate, putând reprezenta

“carnetul nostru de condus” către viitor.

Memoriile, poezia, istoria sunt influenţate de

politică şi forţele culturale.

Politicile memoriei dau formă memoriei colective,

felului în care ea este scrisă şi transmisă istoria

următoarelor generaţii.

Dr. Oana Leonte introducând-o pe Dr. Doina

Uricariu ca keynote speaker.

Un lucru deosebit a fost prezentarea video-ului

despre Memorialul Sighet şi un fragment din

filmul regizorului Andrei Zincă, Proiecte din

Trecut, după romanul Anei Blandiana despre

deportările în Bărăgan. Participanţii de la Congres

au apreciat aceste “documente” importante ale

istoriei recente a României sub comunism.

Închisoarea de la Sighet, azi Memorialul

Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei.

Unele prezentări au fost în domeniul ştiinţei:

ingineria polimerilor şi arhitectura complexă a

materialelor hibride (Acad. Bogdan C.

Simionescu, Academia Română din România), al

sintezelor organice enantio-selective (Prof. Sorin

I. Roşca, Secţia de Chimie Organică

''C.D.Nenitescu'', Universitatea “Politehnica'' din

Bucureşti), “Tehnici de mecanică geometrică în

înregistrarea imaginii” (Prof. Tudor Raţiu,

Departamentul de Matematică, Scoala Politehnica

Federală din Lausanne), “Microcircuite

prefrontale corticale” (Dr. Ioan Opriş,

Departmentul de Fiziologie şi Farmacologie,

Universitatea Wake Forest, Scoala de Medicină,

NC, SUA).


67

Arhitectul Livio Dimitriu (Professor la Şcoala de

Arhitectură a Institutului Pratt din Brooklyn, New

York) a abordat o temă inedită: ”Probleme de

traducere în arhitectură”. Cu numeroase

exemplificări susţinute de imagini edificatoare el a

prezentat audienţei modul în care arhitecţii

studiază cultura în complexitatea ei şi introduc în

operă lor: geometrie, biologie, artă de toate

formele, filosofie, sociologie, etc. Transformarea

acestei uriaşe varietăţi de interese în forma

construită ce urmează a fi locuită implică un

proces de traducere dintr-o “limbă” într-alta.

Metodologia traducerii între poezie, pictură, sunet,

sculptură şi arhitectură Livio Dimitriu a prezentat-

o cu exemple de creaţie la poeţi ca Rimbaud şi

Appolinaire, la pictori ca Juan Gris, şi în

complexul de la Târgul Jiu al lui Brâncuşi.

Arhitectul Livio Dimitriu prezentând ”Probleme

de traducere în arhitectură”,

În domeniul artei Prof. Mihaela D. Leonida

(Universitatea Fairleigh Dickinson University,

Teaneck, NJ, SUA) a prezentat un subiect drag

românilor, tradiţia icoanelor pe sticlă: materiale,

tehnici şi secrete. Dânsa a animat prezentarea cu

numeroase exemple de icoane româneşti din

diverse regiuni ale ţării.

Mese rotunde

La Congresul Academiei ARA de anul acesta au

avut loc trei mese rotunde.

Prof. Dr. Ruxandra Vidu (Unversity of California

at Davis) a condus Masa Rotundă “ARA – o

platformă de networking pentru cercetare şi

diseminare într-o lume sustenabilă” despre un

obiectiv care o preocupă: de a crea o platformă

ARA de network puternică şi mai largă de

comunicare pentru comunitatea Româno-

Americană de cercetători din toată lumea, oameni

de ştiinţă şi din domeniul artistic, pentru a face

schimburi de informaţii şi a spori vizibilitatea şi

impactul ARA şi a membrilor ei. S-au discutat

diversele posibilităţi de finanţare existente, destul

de numeroase şi variate, care trebuie însă

explorate.

Prof. Dr. Ileana Costea (California State

University, Northridge) a condus Masa Rotundă

“Spaţiul Mioritic al Românului din Exil”. Dânsa a

prezentat spectrul larg al atitudinii românului

exilat faţă de tot ce este românesc, faţă de limba

maternă şi de România: de la dor şi nostalgie, la

acţiuni de promovare a culturii româneşti, de

implicare în politica sau economia din ţară, până

la atitudinea opusă, de totală negare a lui “a fi

român”. Şi totuşi, conştient sau nu, indiferent

unde se poziţionează un român exilat pe acest

spectru, el poartă în sine, oriunde s-ar afla,

“spaţiul Mioritic”. Dr. Doina Uricariu (poetă,

scriitoare, editoare) a prezentat situaţia scriitorilor

din exil din experienţa anilor cât a locuit la New

York. Ion Lazu (scriitor din Bucureşti) a vorbit

despre nefericita neglijare în ţară a scriitorilor din

exil, omiterea acestora din diverse dicționare,

istorii literare și antologii importante, şi despre

modul în care el personal a scris despre ei şi le-a

prezentat opera de-a lungul anilor în blogul lui

literar şi în Calendarul Scriitorilor (publicat

recent). Dânsul le-a pus şi lor, scriitorilor români

din afara ţarii, plăci memoriale pe casele unde

au locuit aceştia în Bucureşti, în cadrul proiectului

de care s-a ocupat şi care a fost descris în cartea

lui “Odisea plăcilor memoriale”. Ben Todica

(creator de emisiuni la secţia română de radio şi

TV din Melbourne, scriitor şi cineast) a vorbit

despre despre “cordonul ombilical cultural”. Petra

Vlah (poetă) a intervenit printr-o pre-înregistrare

video explicând cum, după 36 ani de trai în Los

Angeles, dorul, niciodată stins, o face să se

întoarcă în ţară.

Ileana Costea conducând masa rotundă “Spaţiul

Mioritic al Românului din Exil”, Doina Uricariu şi

cei doi participanţi pe Skype, Ben Todica – din

Melbourne şi Ion Lazu din Bucureşti.

A treia masă rotundă, foarte interesantă şi aceasta,

pe tema “Micro expresii şi grafologie în Educaţie.

Un model psiho-educaţional.” a fost organizată şi

ţinută de Antoneta Firuţa-Tacea şi Maria Mion

Pop de la Universitea din Bucureşti, România.


68

Din Sesiunile la Congres

În domeniul artei interesante au fost prezentările:

Dr. Carmen Săbău despre opera pictorului Lucian

Grigorescu; Dr. Isabella Săbău despre “Visual

Literacy” în epoca digitală şi cea a pictorului

american Jerry W. McDaniel, despre lucrările lui

de inspiraţie româneasca (Lucian Blaga, Ana

Blandiana, Ion Ţuculescu) ilustrate cu diapozitive

şi videouri cu numeroase imagini viu colorate.

În faţa standului cu ilustraţii pentru poezii de

Blandiana şi Blaga create de Jerry W. McDaniel.

De la stânga la dreapta, din SUA: Oana Leonte,

Jerry W. McDaniel, Ileana Costea, şi din Canada:

Dorin Stoica.

Două lucrări pe temă de poezie au fost: “Paradis

sau neant” (Dinu Leonte) şi “Textul epic al

poeziei lui Arghezi” (Raluca Boca).

Personal m-a fascinat studiul Angelei

Stoica (Universitatea din Montreal) despre

valorificarea limbii şi culturii materne la copiii care

trebuie să înveţe franceză ca a doua limbă, ceea ce îi

ajută atât în relaţiile cu familia cât şi în performanţa

şcolară.

Prezentările au fost de mare ţinută; cele tehnice au

atins profunzimi uneori greu de înţeles pentru cei

din afara domeniului. Pentru audienţa ARA o

prezentare de gen TED, de ştiinţă popularizată ar

fi fost de mai larg interes.

Anul acesta volumul de Proceedings a fost

publicat într-un format frumos, cu o imagine de

pictură abstractă viu colorată pentru coperta

donată Academiei de artistă din România,

Luminiţa Gliga. Toate lucrările din Proceedings

au atribuite numere DOI (Digital Object

Identifier) pentru identificare şi accesarea lor

online. Ruxandra Vidu încearcă să introducă

Proceedingul ARA în circuitul ÎŞI (Internaţional

Scientific Indexing) în speranţa de a atrage un cât

mai mare număr de participanţi de elită. De-a

lungul existenţei ei ARA a avut ca membri

personalităţi de elită precum scriitorii Eugen

Ionesco şi Virgil Gheorghiu, filozoful Mircea

Eliade, prof. George Emil Palade, premiat Nobel

în fiziologie şi medicină în 1999, şi mai recent,

astronautul Dr. Dumitru-Dorin Prunariu.

La Congres s-a ţinut şi o expoziţie de carte cu

vânzare de: Doina Uricariu; Ana Blandiana (cu

ilustraţii de Jerry W. McDaniel); Paul D. Quilian,

Aspazia Oţel Petrescu, şi Ileana Costea. Cartea

Ilenei, “Exerciţii de Neuitare - publicată de editura

Reflection Publishing Co. a fost lansată anul

acesta la ARA Frascati.

În zilele congresului, după-amiază, după sesiuni,

s-au făcut mici excursii: în centrul vechi al

oraşului Frsacati, la vilele-palate din zona Castelli

Romani, Lazio, la orăşelul papal Castel Gandolfo,

şi o vizită la Accademia di România unde

participanţii ARA au fost primiţi de Daniela

Crăsnaru, Director Adjunct.

Vizita la frumoasa clădire a Accademia di

România.

Activitatea “turistică” culminantă a fost vizitarea

acceleratorului în după amiza ultimei zile a

congresului ghidată de Dr. Mihail Iliescu

(cercetător în fizică experimentală nucleară la

LNF) care, cu isteţime de povestitor fascinant şi

adâncă cunoaştere a domeniului lui, a explicat pe

înţelesul tuturor termeni şi concepte ultra-savante

despre experimentul DAΦNE. O frumoasă

încheiere a celor câteva zile de schimburi

intelectuale intense.

Vizitarea acceleratorului.

La banchetul organizat la un restaurant tipic din

Frascati, Zarazà s-au înmânat premile de anul


69

acesta ale Academiei ARA pentru contribuţii de

excepţie, pentru lucrări excepţionale prezentate la

congres următorilor: Acad. Sorin Roşca, Acad.

Prof. Bogdan Simionescu, şi Prof. Dr. Tudor

Raţiu, Doina Uricariu şi Mihaela D. Leonida;

pentru deosebită organizare a congresului: Dr.

Cătălina Curceanu; pentru suportul continuu

acordat academiei ARA şi pentru excelenţă

academică: Dr. Carmen Săbău, Premiul ARA

pentru Excelenţă în Artă: Dr. Luminiţa Glica; şi

Premiul ARA "Prof. Dr. Mircea Săbău" pentru

Excelenţă în Fizică şi Chimie”: Prof. Dr. Ioana

Ionel.

Ruxandra Vidu (Preşedinta ARA) şi Marius

Enăchescu (Vice-Preşedinte ARA) împart

premiile Academiei.

În comparaţie cu situaţia din trecut, când la

congresul anual participau 300-400 de persoane,

în ultimii ani prezenţa este mult mai redusă (40-

60) fapt ce se poate datora schimbării situaţiei

politice după 1989 şi crizei economice mondiale.

“ARA este o Academie care se bazează pe

„membership‟, nu este susţinută de nici un guvern,

de nici un partid şi atunci e greu să organizezi

ceva de mare amploare fără susţinerea puternică a

membrilor ei." a afirmat prof. Dr. Ruxandra Vidu.

Pasiunea şi convingerea celor din conducerea

ARA nu sunt suficiente pentru acoperirea

cheltuielilor necesare. Prezenţa unor “speakers”

de mare valoare se datorează contribuţiei meritorii

a numeroşi sponsori.

O chemare trebuie adresată instituţiilor

universitare şi de cercetare din România spre a

realiza importanța Academiei Româno-Americane

de Arte şi Ştiinţe şi a considera importantă

trimiterea de reprezentanţi (studenţi, cercetători,

profesori) la congresele viitoare, a anunţa pe scară

largă congresul anual ARA, a informa asupra

prezentărilor şi sesiunilor interesante făcute în anii

trecuţi. Profesorii care au studenţi la masterat sau

doctorat ar fi indicat să definească proiecte la care

studenţii să poată să-şi aducă contribuţia la ARA,

fie prin a participa în acţiunea de promovare a

academiei şi congresului anual, fie la menţinerea

bazelor de date necesare, sau la dezvoltarea şi

menținerea paginii de web ARA şi a congreselor.

Cei interesaţi sunt invitaţi să comunice prin email

cu Preşedinta ARA scriind la:

[email protected].

Două lucruri care ar aduce ARA în secolul XXI

sunt: crearea unei platforme de comunicare pe

Internet între membrii actuali şi potenţiali ARA în

intervalul dintre congrese şi extinderea sesiunilor

congresului prin videoconferinţe la distanţă. În

acest mod cei ce nu vor putea fi fizic prezenţi vor

beneficia de o taxă de participare redusă, acesta

făcând posibilă o participare mult mai numeroasă.

O dovadă că participarea online funcţionează cu

succes a fost făcută anul acesta la ARA 2015

Frascati la masa rotundă “Spaţiul Mioritic al

românului din exil”, organizată de Prof. Dr. Ileana

Costea la care s-a făcut legătura între Frascati,

Melbourne şi Bucureşti.

Următorul Congres ARA se va ține la

Montreal, 28-31 iulie, 2016. “Sper ca anul viitor,

când Congresul ARA aniversează 40 de ani, să

avem o cifră record de participanți, mai ales

pentru că există o comunitate foarte mare de

români în zona Montreal.” (Ruxandra Vidu)

LANSAREA ANTOLOGIEI ” LIMBA

NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ” – STARPRESS

2015 la RM.VÂLCEA - OSPĂŢ AL

CUVÂNTULUI de ZIUA LIMBII ROMÂNE

Luni, 31 august 2015, la Biblioteca

Judeţeană Antim Ivireanul din Rm.Vâlcea a fost


70

sărbătorită Ziua Limbii Române prin lansarea

Antologiei de poezie şi proză STARPRESS 2015

(a doua ediţie), sub coordonarea doamnei Ligya

Diaconescu, scriitor, promotor cultural de talie

internaţională, membru al Clubului de Presă

Transatlantic, membru fondator al „Association

des mass-medias et journalistes d'expression

roumaine sans frontier - Toronto", director al

Revistei română - canado-americane

STARPRESS şi prezentări de carte, recitări, luări

de cuvânt, îmbinate cu emoţionante momente de

muzică autentică românească .

Un moment important l-a constituit prezentarea

Antologiei „Columna Românismului” realizată de

domnul George Rotaru, directorul Casei Artelor

Poligrafice Editoriale Rotarexim din Râmnicu

Vâlcea.

De altfel, cei doi sunt şi organizatorii sărbătoririi

Zilei Limbii Române la Rm.Vâlcea, împreună cu

Liga Scriitorilor Români, reprezentată de

inimosul preşedinte, Alexandru Florin Ţene,

preotul CONSTANTIN MĂNESCU –

preşedintele filialei Rm.Vâlcea şi secretarul

executiv al Ligii din Rm.Vâlcea –Ion Nălbitoru.

Manifestările dedicate Zilei Limbii Române au

demarat în 30 august la Piteşti, Curtea de Argeş şi

Domneşti şi s-au încheiat în 1 septembrie, cu

arborarea drapelului naţional cu panglica Columna

Românismului – la Călimăneşti, pe vârful

Muntelui Cozia.

Este greu să cuprinzi în cuvinte încărcătura

emoţională şi truda organizatorilor dar şi

simţămintele celor prezenţi la manifestare, peste

100 de participanţi din întreaga ţara şi diaspora (

sosiţi la Rm.Vâlcea graţie scriitoarei Ligya

Diaconescu, cunoscută deja pentru dăruirea cu,

care militează pentru promovarea limbii şi culturii

române în ţară şi în străinătate, pentru încurajarea

talentelor şi pentru reunirea scriitorilor români din

întreaga lume la manifestările organizate de

domnia sa.

Preşedintele Ligii Scriitorilor din România,

scriitorul ALEXANDRU FLORIN ŢENE a

prezentat-o pe doamna Ligya Diaconescu, ca fiind

cunoscut şi deja în ţară şi în diaspora pentru

dăruirea cu, care militează pentru promovarea

limbii şi culturii române în ţară şi în întreaga

lume, pentru încurajarea talentelor. Un adevărat

Mecena al timpurilor noastre, care organizează

multe acţiuni, întâlniri naţionale şi internaţionale

din fonduri proprii şi a reuşit să creeze o punte de

legătura culturală între românii din toate statele

lumii, făcând ceea ce ar trebui să facă Ministerul

Culturii. Totodată, domnia sa promovează prin

revista proprie dar şi prin alte 84 de reviste, ziare,

posturi de radio şi TV din ţară şi diaspora –

talentul românesc pe toate meridianele, fiind şi

membru fondator al Asociaţiei Internaţionale a

Jurnaliştilor de Origine Română / Toronto

/Canada. Organizează concursuri internaţionale de

poezie şi proză pentru românii din întreaga lume,

fiind recunoscută ca oferind premii, sejururi la

mare şi la munte, de câte 8-10 zile (scriitorii

câştigători beneficiind de câte două locuri – fiind

însoţiţi în sejurul oferit de câte o altă persoană din

familie sau prieteni).

Despre Ligya Diaconescu şi colaborarea cu

domnia sa a vorbit apoi scriitorul ION

NĂLBITORU - redactorul şef al Revistei

Memoria Slovelor / a Ligii Scriitorilor Vâlceni,

menţionând colaborarea permanentă dintre

domnia sa şi revista STARPRESS Internaţional .

Ion Nălbitoru a vorbit și despre activitatea

doamnei Ligya Diaconescu pe plan intern şi

extern în cadrul revistei româno-canado-

americane – STARPRESS dar și despre

antologiile bilingve ale domniei sale (româno-

engleză, româno-franceză, româno-italiană,

româno-spaniolă etc.)

Cu mare drag şi emoţie, o mare parte a scriitorilor

prezenţi în Antologia LIMBA NOASTRĂ CEA

ROMÂNĂ a fost prezentă la sărbătoarea de suflet

: - OLIMPIA SAVA – Galaţi; - ELENA BUICĂ

–Toronto - Canada ; - RODICA CALOTĂ – Tg.

Jiu; - TUDOSIA LAZĂR- Buceşti, Galaţi; -

MARIANA POPA – Braşov; - GINA AGAPIE –

Buzău; - VIRGIL CIUCĂ - New York –USA; -

ALEXANDRU FLORIN ŢENE – Cluj Napoca ; -

MARIA CHIRTOACĂ – Câmpulung Argeş; -

FLORIN T. ROMAN - Arad; - CORNELIU

ZEANA – Bucureşti; - VIORICA POPESCU –

Braşov; - Lavinia Hutiş oru Dumitriu – Bucureşti;

- VASILE SZOLGA – Bucureşti; - ŢÂŢÂNA

NICA ŢENE – Cluj Napoca;- MIHAI

MANOLESCU– Bucureşti; - ION PÂRAIANU-

Roşiile- Vâlcea; - Aurelia Corbeanu / Curtea de

Argeş; - ION NĂLBITORU-Brezoi ; - LIGYA

DIACONESCU –Rm.Vâlcea –România / Canada.

Au lipsit motivat, cunoscuta romancieră DORA

ALINA ROMANESCU din Mangalia şi scriitorul

ION GOCIU din Tg. Jiu – care, potrivit

programului trebuiau să-şi prezinte ultimele creaţii

literare.

Scriitoarea LIGYA DIACONESCU a înmânat

DIPLOMA DE EXCELENŢĂ PENTRU

ÎNTREAGA ACTIVITATE LITERARĂ din


71

partea Revistei STARPRESS, unor scriitori

consacraţi din ţară şi diaspora şi a salutat prezenţa

la eveniment a poetei Daniela Popescu din Spania,

câştigătoarea locului al ll lea a concursului

internaţional de poezie STARPRESS 2014, a

căror câştigători au fost premiaţi în anul 2014, de

Ziua Limbii Române , 31 august – la Hotel Rio

din Jupiter, ocazie cu, care a fost lansată şi prima

ANTOLOGIE –LIMBA NOASTRĂ CEA

ROMÂNĂ -STARPRESS 2014.

În cadrul manifestării, s-a păstrat un moment de

reculegere pentru iniţiatorul legiferării Zilei

Limbii Române în ţara noastră, regretatul scriitor

CORNELIU LEU a cărui fiu, VLAD a fost

prezent la manifestări. Scriitoarea Ligya

Diaconescu în alocuţiunea domniei sale a

menţionat efortul făcut împreună cu domnul

CORNELIU LEU dar şi GEORGE ROTARU

pentru ca poporul român să aibă o Sărbătoare a

Limbii Române.

Ziua limbii Române a fost marcată şi prin

prezentarea Antologiei COLUMNA

ROMÂNISMULUI sub coordonarea domnului

GEORGE ROTARU – director al Casei Artelor

Poligrafice Editoriale Rotarexim care a înmânat

câte un exemplar autorilor prezenţi în antologie –

în sală (câţiva dintre aceştia contribuind şi la

realizarea Antologiei LIMBA NOASTRĂ CEA

ROMÂNĂ - STRARPRESS 2015), cei prezenţi

recitând câte o poezie “aşternută “ spre nemurire

în paginile cărţii , cuprinşi de emoţie şi bucuria de

a fi prezenţi la această minunată manifestare cu,

care, LIGYA DIACONESCU ne-a obişnuit an de

an, în ţară şi străinătate (Mariana Popă, Gina

Agapie, Rodica Calota etc.)

A avut loc şi lansarea revistei literare "Memoria

slovelor" a Ligii Scriitorilor Vâlcea, de către

redactorul şef al acesteia, ION NĂLBITORU care

a acordat şi premiile câştigătorilor unui concurs

de poezie şi proză.

Domnul Alexandru Florin Ţene a trecut în revistă

principalele aspecte ale devenirii literare ale

Domniei Sale, ale înfiinţării Ligii Scriitorilor din

România, după ce în timpul petrecut în Belgia a

putut constata că în această ţară există mai multe

asociaţii ale scriitorilor, menţionând că Liga

Scriitorilor nu se opune Uniunii Scriitorilor din

România, ci că are ca principal obiectiv atragerea

şi promovarea talentelor.

A evidenţiat totodată activitatea bogată a Ligii

care are 23 de filiale din care 9 în diaspora,

emisiuni de televiziune, 17 reviste online şi pe

hârtie, cât şi marea şansă pe care a avut-o de a o

avea colaboratoare pe doamna Ligya Diaconescu,

care face totul gratuit, din pasiune pentru limba

română, aşa cum Ministerul Culturii ar trebui să

facă.

Din partea Ligii Scriitorilor din România, domnul

Alexandru Florin Ţene a dăruit ultimul număr al

revistei “Agora literară” şi a conferit două

medalii cu brevet „VIRTUTEA LITERARĂ”

scriitorilor Ion Nălbitoru și Ion Părăianu.

Cu ocazia ZILEI NAŢIONALE A LIMBII

ROMÂNE, Biblioteca Judeţeană Antim Ivireanul

Vâlcea a primit medalia omagială "AL. FLORIN

ŢENE - VIVAT CULTURA!" şi STEAUA

LITERATURII ROMÂNE EMINESCU, din

partea Ligii Scriitorilor Români, pentru

"activitatea neobosită a colectivului în

promovarea culturii şi literaturii române în rândul

cititorilor vâlceni."

Recitaluri de poezie dedicate Zilei Limbii Române

au prezentat LAVINIA HUTISORU DUMITRIU

– din Bucureşti, prezentă în proiectele

STARPRESS şi actorul CRISTIAN

ALEXANDRESCU.

Când trăieşti departe de ţara ta natală, veştile

bune, venite din locurile unde ai respirat

odinioară, îţi aduc o mare bucurie în suflet. Sunt

ca o adiere caldă de primăvară peste coline

îngheţate. Şi pentru prozatoarea Elena Buică din

Toronto-Canada, invitaţia de a participa la

manifestările dedicate Zilei Limbii Române la

Rm.Vâlcea şi lansarea Antologiei ”LIMBA

NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ ” din care face

parte, a constituit o mare bucurie şi s-a deplasat

peste mări şi ţari să - şi prezinte ultimele două

cărţi publicate şi să reîntâlnească scriitorii

cunoscuţi cu ocazia a numeroase activităţi

culturale, multe organizate de Revista

Internaţională STARPRESS .

Au avut loc prezentări de carte ale scriitorilor:

AL. FLORIN ŢENE - romanul

RĂZBUNAREA GEMENELOR;

ELENA BUICĂ – proză / SCRIITORII

DE IERI ŞI DE AZI

ION NĂLBITORU – romanul

URMAŞUL LUI DRACULA

MARIA CHIRTOACĂ – volumul de

poezie “O DRAGOSTE FARĂ HOTARE”

DANIELA POPESCU - volumul de

poezie “ E(C)LIPSA”

CRISTINA NĂLBITORU –“ POVEŞTI

DRĂGUŢE PENTRU FĂPTURI-MICUŢE “

OLIMPIA SAVA –volumul de poezie “

ÎNVÂRTIND CUVINTELE”


72

TUDOSIA LAZĂR – romanul “ CUTIA

PANDOREI”

Momentele literare au fost colorate cu muzica

bună, autentică, românească, susţinută de formaţia

“ IZORASUL “ şi de renumiţii interpreţi de

muzica populară şi romanţe, GHEORGHE

CĂRBUENSCU, DUMITRU MIUŢĂ, ION

LUPU, ALIN PAVELESCU, ION ENACHE.

După mai bine de aproape 4 ceasuri , participanţii

s-au “mutat” de la Bibliotecă la un “OSPĂŢ AL

CUVÂNTULUI ROMANESC”, oferit cu drag de

Ligya Diaconescu şi George Rotaru, la

Restaurantul SUPCA din Rm.Vâlcea unde îi

aştepta o masă românească şi un splendid

program artistic susţinut de artiştii care le-au

încântat sufletele mai înainte, prin muzică lor şi

ANSAMBLUL “ IZVOR DE VÂLCEA“ care

sărbătorea 25 de ani de la înfiinţare.

Nici aici surprizele nu s-au oprit . O serie de

oameni de cultură au fost răsplătiţi de George

Rotaru, directorul Casei Artelor Poligrafice

Editoriale Rotarexim din partea ROTAREXIM

cu medalii şi trofeul “CARTE DE

ÎNVĂŢĂTURĂ CINSTE CUI TE-A SCRIS”

pentru activitatea literară din partea Companiei

Rotarexim Bibliostar; Asociaţiei de Cronologie,

Scientologie,Astronomie; Asociaţiei de

Vexilologie –“ Tricolorul” şi Asociaţiei

Româno-Japoneze de Educaţie şi Ştiinţă.

Printre “”medaliaţi” s-au numărat şi Editura

Olimpias din Galaţi – reprezentată de directorul

Olimpia Sava dar şi Revista Memoria Slovelor –

a Ligii Scriitorilor din Rm.Vâlcea- reprezentată de

redactorul – şef Ion Nălbitoru.

Printre acestea, menţionăm pe ELENA BUICĂ

din Canada, care a primit distincţia "Aripi spre

Univers" şi care deosebit de emoţionată prin

mesajul de mulţumire al românului plecat departe

de casă, de patria mamă, suferind de permanentă

boala a sufletului, “dorul”de ţara a emoţionat pe

cei prezenţi şi a smuls câteva lacrimi, multora.

Scriitoarea LIGYA DIACONESCU a fost

premiată cu placheta “CARTE DE

ÎNVĂŢĂTURĂ, CINSTE CUI TE-A SCRIS”. A

mulţumit cu multă emoţie .

Cu placheta “CARTE DE ÎNVĂŢĂTURĂ,

CINSTE CUI TE-A SCRIS” a fost recompensat

şi preotul CONSTANTIN MĂNESCU–

preşedintele Ligii Scriitorilor - filiala Rm.Vâlcea.

În seară, târziu, prin glasul greierilor acompaniat

de Bătrânul Alutus, rând pe rând, oaspeţii şi-au

luat rămas bun de la organizatori şi au promis că

vor participa mai departe la astfel de

sărbători româneşti.

Mulţi dintre ei au petrecut trei zile minunate la

Rm.Vâlcea, asigurate de Ligya Diaconescu şi

o parte a acestora, însoţiţi de Ligya Diaconescu au

vizitat o serie de mănăstiri renumite din zonă,

(Lacul Frumos – Vlădeşti / - unde s-a înregistrat

punctual maxim de vizibilitate al eclipsei din 1999

- mânăstire în care au fost încântaţi de părintele

Galaction Zelig , care le-a cântat, le-a recitat şi cu,

care au avut discuţii de neuitat, redându-le multă

căldură sufletească şi lumină ), la Schitul

Sărăcineşti din Păuşeşti-Măglaşi, la care au fost

primiţi cu mult drag, primind şi iconiţe sfinţite

drept talismane şi la Mănăstirea Govora, la care

există singura icoană a Maicii Domnului cu aripi ,

unde florile au parcă mai multă strălucire, culoare

şi miros.

Oaspeţii au fost încântaţi şi de staţiunile vâlcene,

care redau sănătatea şi liniştea , Băile Olă

neşti, Govora şi Călimăneşti-Căciulata dar şi de

răcoarea Salinei de la Ocnele Mari, în care au

vizitat şi biserica Sfânta Varvara, ocrotitoarea

minerilor.

Întrebând-o pe doamna Ligya Diaconescu ce ar

dori să spună la sfârşitul proiectului, aceasta mi-a

răspuns: “Mulţumesc mult celor sosiţi la această

minunată sărbătoare, tuturor celor care au putut să

fie prezenţi la lansarea Antologiei LIMBA

NOASTRĂ CEA ROMÂNĂ - STARPRESS

2014, la Ziua Limbii Române – alături de noi,

Bunului Dumnezeu că a îngăduit şi ne-a sprijinit

în tot ce am întreprins.

Cunoaşterea şi vorbirea limbii române este o

dovadă de patriotism şi de profund respect al

individului faţă de conaţionali şi faţă de sine,

dar şi faţă de înaintaşii care s-au jertfit ca noi

să putem vorbi astăzi cu mândrie limba

română în interiorul şi exteriorul fruntariilor

patriei.

La mulţi ani Limbii Române, la mulţi ani - tuturor,

la mulţi ani românilor, oriunde s-ar afla.”

Semnal editorial

ISSN 2343-8061

%2*'$1,$revistabogdania.ro/pdf/Revista-Bogdania-nr-15-16-sept-oct-2015.pdf · IUBIREA ne-a ridicat...

Documents

Transcript of %2*'$1,$revistabogdania.ro/pdf/Revista-Bogdania-nr-15-16-sept-oct-2015.pdf · IUBIREA ne-a ridicat...