ILARIE VORONCA

BRĂŢARA NOPŢILOR

CU UN DESEN DE VICTOR BRAUNER

Editura „UNU”1929

COLOMBEI

I

În ochii noştri apele cresc şi se întunecăDesenează fântâni degetele s-au deschis zăvoarele sângeluiDumineca limpezeşte ca un obraz aerulŞi în dantela pieptului caisele clopotelor împart o aromă,Clopote, clopote, cunosc răcoarea şi argintul vostruPrepelicar liniştea urma inimii o adulmecăŞi ca buruieni mari nopţile se desfac pe genunchii cetăţiiÎndoaie ca tot atâtea trestii mătasea nervilorSe năpustesc caleştile visuluiPromontoriile somnului în prăvălireUmbrele împletesc din buciume şi luceferi o velinţăPun la căpătâiul cerşetorului o pernă de surâsuri,Zborul păsărilor a închipuit o eşarfăŞi ca un bivol sub laţul vântului se opinteşte pădurea.

Iată un şarpe se târăşte peste pleoapele noastreUn ţipăt clatină ca ulmi umeriiDurerile, ce nămol, ne sug tălpileFraţii mei fraţii mei ştiu foamea şi suferinţa voastrăDe câte ori am vrut să vă dau un ospăţ somptuos din inima şi plămânii meiMi-am încovoiat şi eu trupul în mucegaiul zilelorAm cântat frunzele toamna înserarea iubireaDar simţeam cum din unghere ochii voştri mă pândeau ca arcaşiiAdăstaţi din talgerul inimii o chemareO trâmbiţă de spume să spargă adâncurilePorumbelul glasului să vă aducă un salut sub aripăSă vă învăluie ca serpentine privirileŞi incendiul vocilorPâine să fie cântecul pentru deznădejdea voastrăÎn sălile de aşteptare tristeţea ca un samovar bolboroseşte

În curând trenul nevăzutului va veni să vă ducă undeInfirmierii cerului răvăşesc vata norilorZăngănesc în boschete metalele toamneiBurghiul timpului a găurit timpaneleSimt în carnea mea frigul vostru ca o muşcăturăCând în odăile mari lămpile sunt ca funde de galăNimeni nu vă rosteşte numeleCa lupi focul bijuteriilor vă îndepărteazăÎn jurul meselor gesturile fac unde ca nuferiiŞi sânii matroanelor atârnă ca fructele putrede.

Dar iată aici în poemul acesta eu vă sărut gleznele sângerateŞi mâinile tale Ştefan Roll care la cinci dimineaţa freacă podeaua lăptărieiPentru ca apoi să taie profilul îngerilor în poemeŞi dăruie bucuria paharului cu lapte celor umili şi săraciÎmi descui ca un ghiozdan pânteculŞi vă întind ficatul meu ca o oglindăVă primesc în mine precum în cearceaful lacului steleleVântul a frizat norii a răsfirat păpădia cânteculuiCa-ntr-un termometru urcă în mădularele mele mercurul tristeţiiPurtaţi pasărea visului pe creştetŞi nopţile vă împodobesc cu o beteală de linişteCând ploaia îşi desface cozile de păun în privireŞi pe frunzele ochilor melcii somnului înaintează.

Ca un steag limba atinge membrana ceruluiDiamantul inimii taie ferestrele nevăzutuluiŞi flăcările izbucnesc în valuri lungi ca zăpezileSe întretaie ca miresmele săbiilor stelelorObrazul vântului se încumetă până la mineTâmplele desfac o paloare ca şervetele.

Priveşte: în părul ceasului deznădejdea n-a rupt panglicele izvoarelor

Şi surâsul tău se revarsă ca o aureolă borealăPe coastă brazii îţi întind buzele de sareCa şopârle vânturile circulă în membre.În nisipul frunţii argintesc peştii fulgerelor,Se decojeşte în palmă portocala furtunilorLicoarea soarelui umple arborii ca eprubeteZilele cresc în pupilă podgorii, lebede,Ursul răzvrătirii n-a sfărâmat toată zmeura din suflet,Şi pe limbă harfele depărtărilor aduc coacăze.

Prin creierul meu trec toate veştile ca-ntr-o cutie de poştăBatistele glasului flutură ca în lumina amiezii grădinileDau de perete porţile sângeluiToate zgomotele universului sună mă încing ca un chimirŞtiu, zornăiesc banii durerilorCrivăţul mâhnirilor şuierăMânia veacurilor rostogoleşte stâncileDegetele tristeţii pătrund în mănuşa inimiiDin toate părţile bărcile întunericului se apropieUrzesc un lăicer vaieteleIederea vocilor se veştejeşte.

A hoo A hoo vânătorul timpului aruncă în scântei bardaMistreţul primeşte tăişul ca o floare roşie în frunteDesişurile închid frunza ecoului ca o carteNumai visul scaldă plaja inimii se retrage ca o mareeVisul flux reflux al gânduluiAtingere în zvonul balului de rochia dansatoreiÎmpleteşte o beteală din vânturile bolnaveCascada părului se desface pe braţeRotunjeşte pietrele umerilor, înalţă spicul glasului.Călătorii nevăzutului se plimbă în vagoanele tăceriiNopţile, agită ca o băutură eventaliile aerului, nopţile,Din agrafa lunei faldurile cerului se desfac în brocarteNopţile cu mâini atât de uşoare cuprind trupurile,

Şi ca ferestre ascund obrajii, ca ierburi înalte,Nopţile, alunecă o sanie pe zăpezile glasului,Aprind jarul buruienilor în buzunarul văilor,Se topesc asemeni catargelor la orizontul inimiiNopţile aduc o dulceaţă pe buze ca struguriiDar uneori sunt amare ca trezirile în ospiciu,Clănţănesc scheletele pomilorCa rădăcini în noi oasele,Pastile în esofagul umbrelor pereţii se dizolvăOdăile, câmpurile, munţii se nesfârşescCoama infinitului flutură,Nechează armăsarii vântuluiLa orice răspântie glasurile înalţă jertfe.

Noaptea se ridică în vârful degetelorÎşi îmbracă basmalele de luceferi,E un neguţător de covoare persane,Sună măzăriche ploaia mărgelelor,E o ghicitoare şi boabele de cafea îi pun o brăţarăCiteşte drumul curcubeielor în palma văzduhuluiNoaptea nemărgineşte apele şi oamenii,Amestecă asemeni glasurilor, cetăţile,Surpă în noi toate ruinele poftelorNoapte amforăÎn cenuşă, zborul vulturului,Plasă de siguranţă pentru zborul mortal al gândului,Albie a visului, noapte,În paharul vântului spumă,Cum luminezi lucrurile pe dinăuntru ca o radiografie,Pe stânca ta norii iscălesc fulgere ca turiştiiAduci din adâncuri o găleata cu linişte foarte limpedeŞi ce ferigă desface pe umerii tăi spaima,Ce alge umbrele învăluie braţele,Licheni şi muşchi paşii tăi în scorbura ceruluiNoapte rachetă în atingere cu mingea lumilor.

II

Nopţile trec din mână în mână ca îmbrăcămintea bogatuluiDesfac cearceafuri peste oasele gheţarilorŞoldul colinelor primeşte lebăda umbreiSălciile întind lacului o oglindă.Sălcii, voi aburiţi aerul ca ferestrele transatlanticuluiFlăcări urcă din voi ca din urnele trecutului,Nuielele voastre au subţiat norii ca vocile,Au ars privirile în arşiţă ca savanele.

Haide, izbucniţi cascade din pietrele liniştii,Revărsaţi-vă buchete de lacrimi peste întinderea somnului,Umerii cărbunarilor se macină în docuriDe cărbune e sângele lor ca scorburile trăsniteŞi şlepurile înghit cu sacii ultimele rămăşiţe ale surâsuluiTrupurile se veştejesc ca lămpile frunzelor,Lămpile clatină cheile apelor în salinăTârnăcoapele taie în sare dantela zborului.

Sare, sân de spumă, panoplie de zăpadă,Degetul tău ustură ca vântul stepelor,Sare, cum pui o panglică de sete gâtlejului,Braţele osândiţilor te flutură ca o maramăColivii, bulgării tăi au închis mierla gemetelor,Şi fumul amarului tău nu răzbate prin veselia ospeţelorNu sfâşie ca o sirenă întunericul minţilorNu trece ca o coadă de cometă prin plantele burţilor,Clopoţeii solniţelor sună o tristeţe neînţeleasă.

Sare, în care scrâşnesc dinţii ocnaşilorDar clinchetul cupelor acoperă furtuna lanţurilor

Tânărul elegant înnoadă cravata cerului,Execută o piruetă dinaintea înaltelor taine,Marea îşi pune o rochie de galăPrinde o medalie la gâtul vântului.Nervure farurile brăzdează frunzele valurilor,Şi visul despleteşte în coame de catifea peştii,Vopseşte părul minutului, marea,Umple ceştile ochilor îndepărtează umerii bărcilor.

Marea îşi varsă bijuteriile în şorţul amurgului,Cleştele vântului îi ondulează bucleleCa vegetale şerpii trec prin coastele de azurÎnalţă statui din spumele umbrelorSpânzurători catargele sângeră apusulMarea alungă haitele ei de glasuriCă urcă-se din adâncuri luceferiiSapă ca un ocnaş gresia zilelorAlunecă arcuş pe strunele zărilorSe joacă rostogolind ca arşice înecaţii pe băncile de valuri.Mare, limbă atârnând la gura pământuluiCum ai vrea să te rupi din maxilarele stâncilorSă lingi testiculul lunei pântecul nopţiiBalele tale umezesc ţărmurileMânia îţi umflă nărileTe ridică până la buruiana ceruluiDar neputincioasă cortina apelor cade în prăpăstii.

Marea îşi pune în plete un curcubeu ca un pieptene de dansatoare spaniolăArmăsari albi valurile muşcă hamul brumelorValurile, valiza cu batistele vântului răvăşiteŞi spumele presară flori ca sub paşii învingătoruluiMarea e o mănuşă aruncată în arena nopţiiUnde e cutezătorul care s-o înapoieze frumoasei din balconul cerului?

Marea e un teren de fotbalCine va trece mingea prin poarta descătuşării finaleCine va da semnalul înfrângerii, izbânzii?Marea e un circ şi se dau peste cap maimuţele valurilor,Marea stăruie îndelung în privire precum în scoică vuietulMarea acrobat se leagănă pe trapezul aeruluiUneori se culcă la picioarele vântului ca un câine bătutMarea arborează pavilionul de pirat al nopţii.

III

Ascute grezia vântului, albesc în singurătate aluviunile vocilorMunţii şi-au despletit coamele scormonesc jăratecul stelelorCa armăsari munţii au muşcat zăbala zăpezilorŞeaua cerului cu armurării şi pe iataganele brazilor se încolăcesc şerpii furtunilorCa la o horă chiuie joagărele şi oglinzile ecoului îşi împart cioburile.

Defilarea butucilor ca steaguriBivoli înălţimile se tăvălesc în noaptea ca într-o mlaştinăCa un fior mugetul lor a încreţit fruntea amurguluiŞi boturile au scuturat în văzduh carnea fulgerelorMunţii s-au năsputit în arena privirilorToreador inima îi întărâtă fluturând mantie sângeleMinutele sună, izbesc treptele trupului ca mărgelele.

Noaptea munţii îşi arată plămada adevăratăPasărea liniilor sărută infinitulNamilele piscurilor sunt continentele tăceriiAu aruncat păstaia luminii şi deodatăUriaşe, falangele lor au atins clapele nevăzutului,S-au revărsat în deşertul zărilorAu umplut ca un fum dormitoarele veşnicieiDin văgăuni se caţără buruiana acordurilorApare o scriere secretă pe coala auzului.Munţii stau neclintiţi ca ferestrele oceanelorŞi eşarfele vietăţilor li se desfăşoară în măruntaieLampioanele păsărilor îi împodobesc ca sălile de balNoaptea i-a destins ca nişte plămâni ai planeteiMunţii îşi dilată nările vuiesc cotloanele sângelui

Pe margini ca maşini de călcat trenurile îndreaptă cuta rochiilor de ierburiLa şoldurile lor drumurile înnoadă fundePeste creştete umbrele au clătinat clopote cu dangătul nesimţit ca zborul uliuluiPrin nisipul ochiului pânze trec ca pe ecranul mărilor,Fluvii li se tolănesc pe glezne ca pisicileÎn catifea muşchiul stâncilorŞi prin zăbrelele nopţilor munţii îşi întind gâtul ca girafele.

Noaptea a descuiat uşile de lemn bătrân ale încheieturilorŞi tăria munţilor a pătruns ca o răcoareNoaptea deşteaptă toate tăcerile curmate în temereNoaptea a trecut prin mâini vălul coastelor împăduriteNoaptea călăuzeşte pupila către lacătele munţilorBrăzdează inima în nefiinţăPrecum în palmă vrăjitoarea a citit căile zodiilor.

Cât de mic eşti dinaintea acestor raci imenşi, munţii,Foarfecele lor taie mătasea timpuluiMunţii s-au neclintit asemeni cetăţilor fermecate din basme şi făt-frumosAtinge obrajii izvoarelor adormite.Vârfurile au ondulat pletele respiraţieiŞi pieptul se încumetă ca o trâmbiţăSparge alune zările ascultăCe platoşe pentru ciocnirea de pe urmăCând plantele se vor întâlni pe masa de biliard a veşnicieiCând piscurile vor desfăşura scrisoarea cu marginea de doliu, a nopţiiBucuriile şi tristeţile laolaltă ca ouăle de prepeliţă zdrobite de călcâiul vânătorului.

Dar am văzut prăvălindu-se ca o ţâţă bătrână muntele pe pântecul planetei

În povârniş drumul ca un lănţuşor de ceasornicŞi oamenii tăiau o pârtie cu lopeţi minusculeCa furnici pe muşuroaiele munţilor oamenii scrijeleau sticla ceasuluiOamenii: duceau pe umeri butoiaşe cu lapte pentru trândăvia orăşenilorEra într-un sat în AlpiTorentul rostogolise cu bolovani în prăpastie caseleŞi în subsuoara muntelui oamenii căutau cu târnăcopul osul cărăriiCascadele făceau spume la gură ca bidiviiiÎntre crengile brazilor borangicul aeruluiŞi violoncelele gheţarilor se înfiorau la atingerea vântuluiCa o mireasă zăpada deretica peretele codrilorMunţii spărgeau haina priveliştii ca umerii luptătoruluiŞi furtunile: ce pene strălucitoare în pletele munţilor!Munţii se apleacă peste păienjenişul oglinzilorÎntreabă imaginea din adâncuriCine a scăpărat amnarul ţipătului?Cine a întrerupt cu un chiot nemişcarea în amurg a munţilor?

IV

Aruncă în văgăuni săbiile îndoieliiCaută un cuvânt ca o patlagină pentru acest deget rănit: inima,Haitele de dureri se năpustesc în stâna glasului;Toate sirenele continentului sfâşie zărileIncendiul de zgomote sparge digurile nemişcării.Un cuvânt, un cuvânt, ca peştele oferit de dresor foceiPentru reprezentaţia de galăUn cuvânt ca atingerea mingii de piciorul potrivnicului la oinăUn cuvânt care să închidă zbaterea peste fluviile orelor.

Sfârşitul ca o broboadă scutură colbul privirilorFloare a soarelui fruntea, se umflă de seminţele gânduluiPornesc vreascurile atâtor patimi în vatra sângeluiÎnşiră pe aţa plânsului metaniile ochilorDar toţi cerbii surâsului vin să bea din ciutura amintiriiPe şesul pieptului numai înstrăinările au rămas ca ştiuleţii.Să cânt suferinţa care a pus un nimb pe fruntea sacrificatuluiŞi peniţa cu care scriu poemul acestaSă sfârtece limba celor ce nu cunosc pelinul neliniştiiAu adunat în curţile lor fânul mulţimirii în căpiţeŞi râd răsunător ca pocnetele bicelor.Haide: smulgeţi paiele din salteaua inimiiRostogolească-se puhoaiele vorbelor;Şi munţii, munţii,Munţii stau dinaintea noastră ca nişte gatereSă şlefuiască altfel scândura văzduhului.

V

Şoim, ochiul răscoleşte somnul lânced al plantelorArcul vinelor se încoardă şi zbârnâie spre inimă săgeata sângeluiInima, ce tragere la ţintă, cutezătorii îşi încearcă putereaŞi la douăeci şi cinci de ani inima e un carton ciuruit de plumburile ţinţaşilor la bâlciuri

Omidă, tuberculoza urcă pe frunze plămânii atâtor prieteniŞtiu: alţii înaintea mea au fluturat steagul geamătului în trenţeDar am văzut: fraţii mei nu aveau bani să-şi cumpere covorul aeruluiUnde e şipotul pentru nicovala frunţii înfierbântată,În odăi întunecoase scuipatul lumina ca o candelă roşieMucegaiul desfăcea un evantaliu la ferestreŞi tusea scrâşnea ca în colţii dulăilor oasele.

O potecă dincolo de fruntariile chinuluiO păşune pentru foamea de linişteSpuma vânturilor alunecă pe plaja ondulată a ceruluiŞi în gâtlejul zărilor vântul amurgului gâlgâieArmatele pădurilor se prăvălesc în torenteŢipetele se deschid, scânteie ca pumnalele.Dar îmi plec genunchiul aici pentru surâsul tău femeie,Prietenă, soţie,Iederă peste balconul patului, binecuvântare,Tu străjuieşti malul trupului mâncat de suferinţăAş vrea să trec veşniciei numele tău LinaCare ai dăruit dantela mângăierilor, în nopţile de febră, soţuluiCând obrajii îi semănau tot mai mult cu zăpadaŞi profilul începea să fie un coupe-papier pentru fila văzduhuluiDar degetele tale agitau borangcul iubirii

Şi o aromă înviora încheieturileFemeie, buclă la tâmpla sinucisuluiCum pui o panglică de lumină întemniţaţilor din birouriCum dai avânt prepeliţei pitulate în iarba din ochii poetuluiGândesc la numele tău scump gravat în curcubeul ineluluiAscult legănarea lanurilor de grâu în atingere ca oceaneleSe înalţă ca o flacără ziua din amfora văilorŞi pe piscurile cu gheţuri veşnice urzica soarelui muşcă.

VI

Am aruncat năvodul să prind peştii culorilorGlasul e străveziu în zare ca un ou de găinuşeCutia gândului se ascunde în tufişurile creieruluiHăitaşii destinului o alungă,Şi amintirea curge cum dintr-un cerb rănit sângele.Maxilarele cerului s-au încleştat în aluatul luminiiŞi cât de albă e bluza decoltată a mărilor.

Adun toate înfăţişările lumii sub cristalul pleoapeiClatin în mâini ocheanul minutuluiContinentele flutură în privire ca bandajele nopţilorCu spatele adus înspre fruntea hârtieiStrâng colierele aerului din nevăzut melcii de suneteSchimb turnesol inima în eprubeta versului.A trecut peste cetăţi lebăda somnuluiSe adună în jgheabul văgăunilor aiurarea ecouluiÎn închipuire bărcile de lumină aruncă ancoreleRănile iernii se închid pe crengile trupuluiTâmpla se apropie de incandescenţa norilorŞi de ţărână bucuria anotimpului răzbate cu rădăcinile.

VII

La poarta amurgului se ciocneşte legătura de chei a sălciilorÎntre trestiile uscate păsări cad în somn ca mănuşileSună ţambalele vântului şi dansatoarea sângelui începe danţul cuţitelorSângele, ce vin bătrân în canaua vinelor,Sângele, ce felinar luminând subterna trupuluiSângele, cum încearcă rezistenţa tâmplelor,Şi încleştează în gratiile nopţii unghiile călătoruluiDin compartimentul de clasa III-aPe băncile de lemn maldărul de oameni se clatină ca nămolul tulburat de piciorul înotătoruluiRespiraţia o pătură neagră scutură aerulŞarpele oboselii urcă pe scările încheieturilorTrupurile se apropie se recunosc între ele:Bucăţi din acelaşi postav al nopţii,Tampoane nopţile se sărutăŞi o savană cu ierburi aprinse despleteşte fumul locomotiveiCu un deget, trenul pipăie gingia tuneluluiE o intrare din noapte în noapteBisturiu prin măruntaiele munteluiScrâşnesc fălcile osiilorAburi ling pereţiMuşcă firida nărilorE o trecere din noapte în noapte.

VIII

Ce scrumieră noaptea pentru cenuşa pomilor pe crestePlecarea aprinde focuri de artificii sub ţeastăDar unde te întorci fântânile nopţii sug aurul potecilorŞi botul beznelor răscoleşte troscotul ceruluiCa huruitoarea leproşilor apropierea întunericului se vesteşteSpaimele te întâmpină la răspântii precum în carnaval măştile,Pocneşte duşumeaua văzduhuluiCa un ţignal se întrerupe tăcereaLăcustă noaptea ţâşneşte pe frunza auzului.

Te închipui acar pe căile stelelorMişti în pleoapă un macaz şi se prăvălesc vagoane luceferiiCerescul mecanic se tulbură în beteala priviriiBucla cometelor trece peste fruntea laculuiŞi pe sticlă răsuflării planetele sună precum măzărichea de gheaţă

Spală batistele vorbelor în spuma vocilorMulţimea se încinge ca o pădure în augustArma creşte o fierbinţeală toridă către grinzile ceruluiE o rătăcire prin bâlciuriŞi ca liane se împletesc în jurul tău gesturileMulţimea clocoteşte precum vegetaţiile la cingătoarea pământuluiÎn gavanoasele nopţii se amestecă licorile inimilorŞi pe deasupra şovăie, dansatoare pe sârma privirii, luna.

IX

Uneori zăvoarele vulcanilor se descuieAtunci noaptea ţâşneşte din cratere ca un chiotPoartă dantela lavei şi la sân colierul de pietre din adâncuriÎnaintează spre scena şesurilor ca un pas în lunecare ca o baletistăÎn urma ei cenuşa cădelniţează miresmeŞi ierburile prind de veste îşi apleacă tulpinile arse.Noapte urcând din pântecul pământuluiCa să întâlnească noaptea coborând din pleoapa ceruluiNoapte înăuntru şi în afarăNoapte din culisele munţilorCu trena de blesteme năpârlind şopârla închipuiriiNoapte, cum fulgeră în degetele tale diamantul sângeluiCum pustieşti ceardacul inimiiCum lipeşte smoala buzelor tale de fruntea ucenicului ciubotarÎndoit peste oglinda pingelelorTu ai săpat jghiaburi sub ochii lui mari ca două perne de catifea.

Straja păsărilor zăngăne metalul zboruluiStelele se schimbă la ore regulate ca grăniceriiVântul aleargă înnebunit prin buruieniVeveriţe lămpile au obosit cad din scorbura ferestrelorŞi numai în nopţile de pe piscuri împăduriteStrăvezi prin cristalul glasului peştele albastru al ecoului.

X

Noaptea e o fundă la genunchiul MediteraneiCa păunaşi valurile ciugulesc grăunţele de glasuriCoboară o cortină albastră pe terasa privirilorSă răvăşesc amintirile ca-n staul paieleCântecul e o panoplie, înfăşoară inimile.

Dar la creştetul pământuluiNoaptea e un steag de zăpeziE o temniţă de cristalE o frunză şi nervurele ei sunt coarnele renilorReni, reni, ca placa negativă a fotografiilorReni ca nişte balamale la porţile piscurilorCând peste umerii umflaţi şi sterpi ai stâncilorCerul trage plapoma vântuluiŞi copitele voastre scrijelesc marmora iernilor.Reni, nopţile nu tulbură apa din ochii voştri ca evantaliileNopţile vă arată drumul prin colibele învelite în piei de focăNopţile trec ca îngerii prin fumul lămpilorŞi în uleiul de peşte feştila cântă încet ca un samovar.Luna e o inimă păstrată în borcanul cu alcool al azuruluiSe deznoadă uneori bicele chiciuriiRenii cunosc pleoapa adăpostuluiŞi nopţile alungă iepele albe ale omătului.Gheaţa a adunat toate oglinzile aeruluiGheaţa e un sărut pe fruntea albastruluiE respirarea mărilor în limpezimePe dedesubt peştii ca suliţe o muşcăDar gheaţa trece ca o mână prin harfele furtunilorToarnă coniacul visului în vinele îngheţatului.Şi nopţile se fugăresc, apleacă sălciile din amintire

Aprind un foc somptous din surcelele stelelorAdună de pe flori polenul somnuluiŞi-l dăruie cerşetorului la răspântieNumai nopţile se apleacă peste iazul din privirea cerşetoruluiCând se sfârşesc balurileCând invitaţii întârziaţi îşi iau rămas bunŞi bucuria ca o pasăre îşi scormoneşte fulgii în colivia pieptului.

XI

Acum în tipografii maşinile dorm ca nişte peşti uriaşiPrin ferestrele înalte noaptea îşi scutură sacii cu făină albastrăŞi curelele stau nemişcate ca nişte panglici ale tăceriiNoaptea a pus lacătul ei nevăzut peste roţile care au vânturat glasul veaculuiNoaptea a neclintit aceste batoze ale gânduluiA legat în căpiţe grâul pentru legănarea ochiuluiA oprit împreunarea literelor fulgerând ca solziiŞi toată sala maşinilor e un muzeu cu monştri mariniCu un brâu sulul de hârtie pentru cingătoarea visuluiVisul atinge cu o melodie urechea frunzelorŞi, pupile, rotativele se dilată în orbita nopţilor.

Fluture, plumbul şi-a lăsat polenul pe degetele zeţaruluiLa ora închipuită umerii lui nu se mai apleacă peste oglinda cuvântuluiEl trezeşte dangătul care doarme în clopotul apusuluiEl ca o lampă desenează în unghere conturul cânteculuiCa vegetale metalele primesc clorofila cerneleiFoile se sărutăSe fecundează rădăcinile vorbelorJurnalele, afişele, câte curcubeieStrigătele cresc, învăluie ca o pădure de lianePlăcile vibreazăŞi flutură basmalele coalelorO licoare se urcă în eprubeta vântuluiSângele gândului circulă în artere dinamourileSe amplifică zumzetul tiparului ca o aclamare sub balconul învingătorului.

De aici, maşinile se smucesc în cureleIzbesc cremenea minutuluiÎn zăbale spuma e dantela de strigăteÎn coamele lor manuscrisele au împletit bucleŞi literele aruncă lumini ca brăţările dansatoareiAgită teancul de hârtii ca tot atâtea mâini pe peronul despărţiriiŢâşnesc semnale asemeni contrabandiştilor din tufişuriSe împletesc serpentinele de culor şi de imaginiSe desface o cortină peste balul inscripţiilor, cerneala.

Ucenicii culeg zvonul în tăcere ca scafandrieriiAleg cochiliileMărgeanele rare ale versuluiJoacă în palme pietricelele silabelorAlătură ecourile precum un pianist clapeleAruncă pe umerii planetelor o beteală de cântece.Tipografii, voi sunteţi ţâţele pământuluiPrin spuma voastră se limpezesc dantelele glasuluiŞi mieii închipuirii vin să bea laptele vostruLaptele vostru se umflă în cana văzduhuluiFlutură o eşarfă de azur peste întinderiŞi o lumină se desface din voi ca din frunţile sfinţilor.

TipografiiCutii pentru bijuteriile visuluiEvantalii de apeGlastre pentru buruiana inimii sălbatecăOglinzi în care imaginea sufletului se adunăPrecum în fundul ceştilor de cafea rămăşiţele nopţiiAle nopţii care tulbură tălăngile plantelorŞi vrăjitoarea atentă poate rosti adevărul impalpabil.

Cărţile sunt încă umede de sărutul maşinilorLimba primeşte gustul amar al plumbuluiCărţile vin pe buzele mele ca toate şipotele

Ca toate păsărileCărţile: câte lacăte la poarta de stejar a solitudiniiCărţile: câte trepte înspre ferăstruica deschisă nevăzutuluiDin tipografii pornesc trâmbiţele de nouriDin tipografii izbucnesc havuzuri vocileÎn cearceafuri trupul furtunilorŞi ca fântâni, tipografiile se adâncesc în argila nopţilor.

XII

Te plimbi în căluşeii sângelui, ca scrânciob inimaDe pe trapezul privirii se avântă în salt mortal zărileZările ca nişte clopote se nesfârşesc dar acrobat vântulJonglează elegant cu frunzele cu tăcerileŞi în borcanul pieptului peştele glasului se încoardă.Caută în fund buruiana care să desfacă lacătele oceanelorCaută în sticlă poleiala şi ca o pasăre lumina să înfrângă paiul ecouluiArată-se din unde obrazul scump precum la atingerea bagheteiOrhestra prinde ca un cercel la urechea dirijorului sunetul aşteptatCheamă de la apus împărţitorul de semne,Cine să dezlege inscripţiile cometelor pe copacul văzduhului?Cheamă de la răsărit trâmbiţele incendiilor.Cine să oprească hergheliile aruncate ca bretele peste umerii planetei?Cheamă de la miază-zi armatele albastre ale fluviilorFundele de nisip înfloresc pe sânii de golfuriŞi cu un glas farmecă valurile ca şerpii.Cheamă de la miază-noapte pădurile de viscolMiază-noapte şoim de zăpadăMiază-noapte în dantelă vultur.Cheamă turmele de elefanţi când în trecerea lor au răsturnat pajiştile şi codrii,Cheamă pantera urmărită de saltul brusc ca o ejaculare a tigrului,Lupii hămesiţi dând târcoale focului,În jurul lui cinează cu sufletul pitulat ca o prepeliţă căutătorii de aurCheamă bizonii ca nişte covoare negre peste savanele continentuluiCheamă bufniţele aceste glande ale nopţiiCheamă furtunile cascadele animale pitice şi uriaşe,

Plantele, oceanele,Cheamă văzutul şi nevăzutulŞi întreabă-te: unde e spada care să răscolească măruntaiele înţelesuluiUnde e începutul unde e sfârşitulCare e rostul tău în temniţa infinitului cetitoruleUnde sunt clapele din care pipăitul tău să deştepte răspunsulRĂSPUNSUL ca o melodie încuiată în lemnul de abanos al flautului.

XIII

Ca o mână osoasă desperarea trece prin pletele gânduluiO nelinişte urcă în lucruri ca un fum îneacă respiraţiaCorabia nopţii îşi aruncă ancorele în nămolul inimiiDar amintirea scânteie între degete ca un pumnal amintireaJertfeşte în rugăciune mielul obosit al minutuluiŞi sângele gâlgâie răcoreşte plosca ochiului.Amintirea ca o sanie chiuie sub ferestrele întristăriiAmintirea dăruie flăcări inelelor bolnaveScutură un cearceaf şi apar vedeniile surâsuluiCopilăria atât de prietenoasă se apropie, face o reverenţă:Depozitul de cherestea e în dosul casei ca un parc de vânătoareŞi printre stivele înalte cerbii închipuirii îşi întind gâtulStive pe care mă căţăram adulmecând cum un câine urma sturzului, singurătateaUneori printre şipcile lungi cât o buruiană răzbăteaCa un glas subţireCâte o buruiană sau poate copilăriaCopilăria ca o trecătoare între fierăstraiele munţilorCu bucuria basmelor lui Ispirescu; aşteptamIvirea prinţeselor din apa scândurilorŞi alături Chelaru, feciorul factorului, prietenul meu din şcoala primarăCum lăsam melcii să se plimbe pe frunzele palmelorCe mai faci Chelaru, vei şti oare că amintirea te-a scos ca pe o cochilie din nisipul trecutuluiCând te-am revăzut în 1923 erai impiegat la gara MărăşeştiCopilăria mea ca o paiaţă legată de sforile şinelor de fierTrenul ca un cuţit tăia paginile ţinutuluiTrenuri treceau prin catifeaua anilorŞi de pe ceardac ascultam ţipătul lor ca al raţelor sălbatece

De pe ceardac urmăream farurile căutându-se ca îndrăgostiţiŞi fiecare tren despleta o părere de rău ca o privireFiecare tren îmi umplea sufletul cu depărtareDepărtarea creştea, dădea în foc ca lapteleDepărtarea ca un dangăt se umfla în clopotele pleoapelorDepărtarea năruia pereţii fermeca pasărea măiastră a visului.Atunci noaptea răcnea ca un mistreţ înjunghiatŞi vântul îşi năpustea puhoaiele în care o fată rea aruncase lăzile cu lighioaneVântul lovea în cercevele râcâia ţestele dezgropateVântul îşi rotea coada între luceferiCa un plug răsturna brazdele nopţiiAle nopţii în creştere ca o inundaţie în odăileReci, odăile ca nişte oglinzi adâncindu-seOdăile pline de liniştea câmpului dimprejurPrecum respiraţia abureşte sticlaPrecum în fundul mărilor clopotele scufundate au vrăjit peştiiPrecum în aer zborul desface un evantaliu de păsări.Şi ţipătul nopţii întindea praştia auzuluiŞi plânsul Mamei în camera de alături ca un borangicPlânsul Mamei ca un vers în hohotul nopţiiTrecea o panică prin herghelia stivelorUn înger îşi făcea o eşarfă din plânsul MameiUn înger îşi luneca degetele prin părul despletit peste porumbeii umerilor.Şi numai câteodată lătratul dulăilor prăvălea bolovanii tăceriiŞi trecerea expresului zguduia toate fierăriile gânduluiTrecerea expresului aplaudaSpărgea ca un talaz promontoriul plămânilorŞi în guşa expresului se zvârcolea noapteaCum în pliscul pelicanului peştele.Noaptea îşi număra părerile de rău, toamneleNoaptea arunca un postav cleios prin ferestrele sângeluiNoaptea trăgea afară (cu ce căngi?) cadavrele plutind în nămolul tăcerii

Tăcerea şi noaptea, tăcerea şi noaptea.

Se îngrămădeşte sarea minutelor în fundurile visuluiDar sub pleoapa furtunilor copilăria zgârie şi strigăCere case din zahăr candelAurul potecilor în codruCăci se apropie zmeul cu o falcă-n cer şi una-n pământŞi aruncă peste oglinzi cenuşa spaimei.Neînţeleşi şi neînţelegători,Ne lovim unii de alţii, tăiem din culorile colinelor hainele închipuiriiNeînţeleşi şi neînţelegători până dincolo de genele cimitiruluiNeînţeleşi şi neînţelegători în zbaterea dintre orbitele planetelor(Şi totuşi tu cititorule îngâmfat ai voi înţelesul poemului)Un poem ca atâtea alte stele ca atâtea alte planteDar nu simţi cum năvăleşte din ţesuturile mele o flacărăNu simţi cum armăsari năzdrăvani gândurile imaginele mănâncă jăratecSângele meu ca o lance izbeşte lespezile ceruluiDeschidă-se mormintele şi iasă fiul omuluiPumnii mei zguduie temeliile soareluiTemeliile nopţilorŞi ca prâslea cu cuţitul insomniei sub bărbie aştept venirea pasărei măiastreRotesc braţele în zdrenţele văzduhuluiPrivirea e un arcuş deşteaptă viorile depărtărilor.Pintenul neliniştii îmi sângeră coapseleTe clatini ca o algă în borcanul cu dantelele mărilorFlux al dorului peste nisipul din ziRecunoşti în glasul meu pânzele ţesute de păianjenii misterelorUnde e canaua din care să curgă vinul de Drăgăşani al zorilor?Şi drumurile se nasc ca izvoarele din cremenea munţilorŞi drumurile desfac evantalii, ca fluviile, peste ţâţele dealurilorTotuşi nici un diamant n-a tăiat sticla ceruluiDincolo de azur alfabetul stelelor încetează

Şi privirile cad ca păsările istovite.

Înalţ deasupra capului inima ca pe o torţă orbitoareInima să spargă tenebrele trupurilorInima pe tava oceanelor ca un alt cap al sfântului IoanCu sângele despletit printre fântânile furtunilorŞi să danseze împrejur destrăbălat vântulVântul ca o Salomee crescută din urna arterelorŞi cu pânzele tuturor corăbiilor scufundate drept voaluriCând numai ochiul zvârcolit aruncă blestemele şi profeţiaCând izbucnirea magneziului într-o zecime de secundăA făcut ca placa fotografică a creierului să prindă conturul revelaţieiCând cometele desfac o perdea de iederă peste balconul surâsuluiŞi un golfstream de cântece încălzeşte toate mările sufletului.

XIV

Unde sunteţi corăbii, cuvinte unde sunteţiSă încarc în voi tot amarul, toată bucuria din mineÎncă un cuvânt şi altele ca o armată de şlepuri spintecând peştele argintat al DunăreiŞlepuri în care violoncelele câmpurilor şi-au dăruit corzileŞlepuri în care păpuşoiul se leagănă ca o chemare a pitpalaculuiGrăunţele sunt cristalele soarelui în eprubetele după-amiezelorGrăunţele sunt mărgelele din fluierul mierlelorFiece cuvânt e poate o corăbioară de hârtie în jgheabul copilărieiDar fiece cuvânt e poate corabia în care voi răsturna cărbuniiMirodeniile, nisipul închipuirii, fildeşul elefanţilorDupă vânturile toride în zăpuşala inimiiCând plantele ca nişte plămâni uriaşi se destindeau prin coastele azurului,Şi ca frunzele de platan păsările pluteau în privire.Cuvinte, corăbii pentru coraliile glasuluiPentru aurul strâns în funduriPentru tristeţea care îşi sună clopotele în cortina timpuluiPentru sticlirea de silex a surâsuluiPentru nădejdea mângâind umerii ca o blană de vulpe albastră.

XV

Auziţi ţipătul meu voi culegători de perleMunţii de ape au zdrobit plămânii voştri şi degetele scrijelesc pântecul oceanuluiTrupul vostru seamănă tot mai mult cu sidefulCa o panglică sideful, semn închis între paginile de stridiiSideful alunecă o perdea peste zăvoarele apelorŞi ziua un lichid tulbure urcă în culoarul vinelor.

Trupul vostru e un deget în mănuşa valuluiTrupul vostru ca o năframă la tâmpla brumelorPoetul e fratele vostru, el se adânceşte în oceanul azuruluiCerul e o stridie imensă între carapacele munţilorŞi acorduri prelungi se scutură peste zări ca bandajele zboruluiMâinile au răvăşit noriiMâinile trec ca un şuier prevestitor prin părul sălciilorMâinile ca oglinzile se apleacă înspre buzele foculuiMâinile scormonesc pernele visului.

XVI

Se dilată ca o pupilă râsul izbeşte în cremene zorileŞi fulgerul nopţii se deznoadă pe umărul apelor

Zăngănesc lanţurile sângelui în închisorile vinelorSe deşteaptă o pasăre sub frunte şi scormoneşte huma ecouluiPână unde loveşti cu un târnăcop bulgărul de sare al creieruluiPână unde se topesc în flacăra gândului figurile de ceară ale zilelor.

Şi semenul tău,Semenul tău cititorule ar voi să înalţe deasupra capului arcuşul libertăţiiCa un toreador care oferă reginei inima fumegândă a tauruluiCa amfora ficatului dăruită acvileiSemenul tău caută în dâra plugului seminţele dezlegăriiSemenul tău zgârie scoarţa copacilor,Atinge de tâmpla lui cădelniţele izvoarelorSemenul tău se roagă, blestemă, binecuvântează, înjurăÎnalţă catedralele corăbiilor, spintecă cu maşini uriaşe pântecul vântuluiÎnspumează armăsarii glasului, dărâmă şi clădeşte laolaltăAţâţă tendoanele cărbunilor în muşchii vapoarelorŞi ca tot atâtea antene nervii lui captează spasmul timpuluiCalcă pe grumajii colinelor, strânge în pumni coarnele munţilorCaută în nisipul nemişcării grăuntele de aur al revelaţieiSe închide în suferinţă ca în cochilia lui melculSe apleacă peste buchetele visului: bibliotecileSub clopotniţe de tăcere bibliotecile prelungesc panglica dangătuluiBibliotecile, aceste anticamere ale veşniciei, aceste grădini ale extazului

Fiecare frunte: o ciutură adâncită în gâtlejul unei fântâni de azurStrăjuită de busturi atente, mesele sunt poteci prin toamna cuvintelorUn fluviu de linişte alunecă prin sălile ca oglinzileŞi totuşi se aude mugetul nescăzut al foametei al durerilorBandajele cărţilor nu-s deajuns să acopere rănilor gândului şi ale cărniiDar încetinit gestul agită batista de cristal a minutuluiŞi deodată din buclele paginilor prinţesele ţâşnesc ca jedourileAduc în mâini mătăsăriile cânteculuiFlutură în privire pădurea de smaragd a bucuriei nedesluşiteAşa cum plămânul se desfată în mirosul reavăn al fânuluiŞi cum mâinile rotunjesc în aer obrazul oval al zboruluiMâinile ca doi porumbei legaţi de panglicele braţelorMâinile care au atins sâmburele magic din piersica poemuluiŞi s-au trezit cetăţile adormite în oceanele bibliotecilorPentru coraliile sângelui insule prin undele nevăzutuluiBiblioteci asemeni ceasornicelor cu nisip pentru măsurarea nesfârşituluiOamenii ca sălciile îşi scaldă feţele în plânsul crepuscululuiOamenii întârzie în biblioteci în aşteptarea cântecului care trebuie să vină.

Biblioteci căi ferate ale închipuiriiBiblioteci flori la cheotoarea nemărginiriiCând ochiul ca un călăreţ bate toate hotarele furtunilorCând craniul se umple de infinit ca o ploscă adâncită în şipot pentru ospăţul vânătorilorCum păsările sparg în ciocurile lor metaniile colorate ale ecouluiCum feţele înecaţilor trec prin vitrinele somnului.

Toate vămile primesc beteala amurguluiUn fluier se rupe din orice lacrimă din orice tâmplăRotească peste paragina ochiului uliul luminos al nopţiiStingă-se sub vatră jarul luceferilor

Corbul minţii odihnească-se pe, aplecată, crucea vântului.

XVII

Cascadă prin mâinile torcând beteala visuluiMieii cerului părăsesc între degete buclele de azurŞi inima devine o punte între ev şi fiinţăRăsună porţile singurătăţii se închide robinetul meterezelorCa un păun crepusculul se desfoaie luminează coridoarele cetăţiiCând iubirea sclipeşte precum diamantul din paharul învingătoruluiIubirea licoare magică în ceaşca de cafea a capuluiŞi covoarele se adâncesc în ele înşile ca sărutarea la infinit a oglinzilorO amforă-i iubirea pe umărul destins al cânteculuiVietăţile îşi înalţă frunţile din noroiul de suferinţeÎncă o dată spaima, durerea, ura se trag înapoi la atingerea buzelorÎncă o dată ca un steag auzul flutură în bucuria uitării de sine.Spintecă întunerecul ca un hohot de far înnebunitCa un far care caută în naufragiu deznădejdea corăbiei supte înspre adânc de boturile valurilorŞi mulţimea priveşte de pe punte la năpustirea monştrilor înfometaţiGroaza creşte ca trupul desfăcut în înalt al apelorDar scânteiază precum cremenea sufletele, şi iubireaLeagă în jurul inimii colacul de salvare.

Iubirea macină o făină de stele pentru pâinea extazuluiIubirea clădeşte din nou lumea pe dinăuntrul pleoapelorDeschide braţele ca ferestrele anotimpurilorŞi albesc vorbele în pârâul vocilorAl vocilor împreunate ca mările orizontuluiDe-a lungul drumului cu priviri ca ferigileCu inflexiuni ca îndoirea elegantă a păpurişului

Cu genunchiul în colb şi sărutarea ca o frunte a mâiniiCu apropierile precum atingerea de sub pleoapa pământului a lacrimei fântânilor.

Iubirea-i un refugiu pentru doliul rupt din păragina pieptuluiPentru zgomotul de lupte zăngănind în metalele oaselorE firul de aur din balanţa zilelorCând dinţii se înfig în pulpele norilor în obrajii vântului.

Dar ca un şarpe gândul pândeşte în nisipul minţiiŞi vânătorul alungă ciuta peste vâltorile fructuluiMinciuna fierbe-n tâmplă ca-n subterană mustulIubirea-i arcuşul de parfum peste strunele crinuluiRodesc prunii din livezile glasului se lasă cortina amintirilorPlutesc berzele revenirei peste aburul irosit din azima somnuluiSe întorc limbile vântului pe cadranul văzduhuluiŞi trupul se umple de sunetul repetat al orei.Privire răsfrântă în privireSurâs adâncit în surâsFoc jucând peste două inimi topite-ntr-un profilFăcătoare de minuni schimbând ghimpii în funde de aurorăŞi prin pletele împreunate lumina trece ca un landou sărbătorescNoaptea se răsuceşte în adâncuri ca o buruiană secatăCerul e un pian nesfârşit, oceanul e pedala,Ca păsări gleznele cântă, sufletul trâmbiţează,Iubirea ca razele Roentgen arată lampioanele dintre coaste.

XVIII

Noaptea e înaltă şi se ridică foarte încet dintre coroleNoapte necunoscută câinelui cât şi regeluiNoapte ca o diademă pe fruntea somnambululuiNoapte oglindă lăuntrică a obrazuluiNoapte ca mugetele-n frunză, şi-n pădurile sălbateceNoaptea e manivela care porneşte curentul electric al elanuluiOchii ejaculează din orbite şi flutură ca alge prin transparenţa copacilorRefluxul retrage mâna oceanului din palmele stâncilor.

Corabia care îndreaptă spre semafor salutul pânzeiE orbul ridicând o cupă în aurora borealăE orbul care muşcă rodia lacrimeiŞi priveşte mai înăuntru fără minciuna văzuluiE orbul care pipăie la subsuoara cuvintelor osul zboruluiE orbul care prinde între gene funigeii cânteculuiCând toamna dă drumul tuturor păsărilor din coliviile vinelorŞi pomii îşi muşcă degetele, aruncă mănuşa zilelor,Când se încing codrii şi flăcările trec ca o horă de haiduci fantasticăŞi duduie spinarea ceruluiŞi hanurile îngenunchează la răscruci ca bivolii.

XIX

O suferinţă suie în termometrul azuruluiŞi vulturii-şi rup aşchii din zbor pentru exempleDar omul spintecă pântecul berbecului, dar omulPune un steag de doliu la fereastra miracoluluiAstupă cu bancnote ocheanul prin care ar putea privi în veşnicieTaie în bucăţi vocea profetului,Se prosternă viţelului de aur,Nu simte viziunea călcând cu el alăturiÎn zilele cu soare, în bucla arăturei,În nopţile-n beteală în argintul peştilor răsfoind filele apelorÎn cuibu-n care vrabia aduce mei şi ovăz din câmp,În ecoul ploii pe lespezi de-anotimpuri,În fundele ce-n aer desenează chemarea mierlelor,În aburul rugăciunii urcând din ceaunul văilor.Şi de fiecare dată porumbelul călător al cânteculuiSe depărtează cu părerea de rău că nimeniNu i-a luat de sub aripă scrisoare revelaţieiÎn vreme ce colinele şi cerul îşi împreună oglinzile.

Dar aminteşte-ţi viaţa risipită în atâtea coliereViaţa din vioară, din păpuriş, din mânaCare mută ca un resort figurile de şah ale zilelor,Viaţa desfăcută ca o cometă în mansarde,Viaţa mucezită cu toate uneltele speranţei în temniţi,Insomnia o amforă pe buza prăpastiei de brumă.Şi aminteşte-ţi războaiele, inundaţiile, pogromurileAminteşte-ţi splendoarea de apocalips a frământărilor perpetueŞi ruperea din sânul matern şi aruncarea între balaurii existenţeiŞi glasul care nu mai poate scăpa din ocna obicinuinţii,Priveliştea cu brazii ca anahoreţi ai spiritului inaccesibili,

Limba azurului trasă tot mai adânc în gâtlejul resemnărilorŞi plecarea definitivă a unui prieten pe o targă de umbreŞi acest surâs, o! acest trist surâs pe un obraz care nu mai e al meuUn obraz care vine la suprafaţă ca un înecat din undele de staniuUn obraz care a fost al altuiaUn obraz care va fi al tuturoraCând feeria copilăriei e apusăCând basmul visului nu se mai deapănăCând oglinzile ne oferă măşti în aşteptarea carnavalului ultimCând huruitul ancorelor anunţă un etern naufragiu.

XX

Mărgelele stelelor pe ramuri întunecateŞi pocnesc în piersicile de catifea sâmburii ca biceleNăvala apelor ca un potop de pumnalePrăvălirea viilor pe costişe cu boabele de soare între frunze,Câmpurile cu oase de fum, fluviile cu armuri de crepuscul,Şi tot ce ţi se dăruie în sânge sau în pupilăViscolul în respiraţie prin văile torideCavalcadele de fantome prin zăpezile pleoapelorCa o cometă singurătateaAtinge planetele gândului răstoarnă tărăboanţelor de vorbeSingurătatea ecoului ca o castanietă în palmele vântuluiSingurătatea rămânerii pe ţărm când s-au rupt din varul privirilor vapoareleŞi mâinile s-au oprit ca păsările pe mormintele zărilor.Dar noaptea ca o veveriţă sare din crengile apelorNoaptea mângâie cu un deget chivăra norilorFlorile sunt grăunţele răsturnate din sacul râsuluiFlorile sunt miresele aeruluiFlorile hohotesc la răspântii.Păsări au deschis în evantai forma zboruluiŞi fereastra opacă a anotimpului anunţă auroraDar ploaia agită panglici multicolore ca papagalulDăruit de marinarul şchiop al prostituateiŞi surâsul prizonier al buzelor se apleacă peste gratiile dinţilorDinţii aceste geamuri cu glastre de măghiran şi cu storul roşu al limbiiCând în ferigă e un tunel de miresme pătrunde trenulŞi castelanul inimii scoboară pont-levisulArmăsarul visului tropăie la scarăUrmează retragere cu torţe a plopilor victorioasă

Bolţile glasului răsună de fanfara oceanelorVântul învârteşte şi duce în deşerturi arpegiul rupt din harfele marilor capitale

XXI

În rădăcini şi-n zvonuri adorm prinţesele de dantelăŞi pasul absentului urcă pe treptele din sânge,Absentul se apleacă peste balconul ochiuluiAbsentul îţi opreşte mâna într-un acord al pianuluiAbsentul te salută în poarta dimineţiiE mesagerul nopţii sau poate-al nemişcăriiÎn palme-i saltă cerul ca o creastă de cocoş proaspăt tăiatăDesface pe genunchi ca o gazetă lanul cu păpuşoi şi guşteriÎnaintează alaiul cu trâmbiţe de ţărânăRămasul bun străvede o părere de rău nevătămatăCum e încă fragedă carnea ursului încuiată în veşnicia relativă a gheţarilorCum sunetul răzbeşte prin crepuscul şi prin flautCum aerul e-o fundă la gâtul căprioarei încremenite-n peisagiuCum izvoarele ţâşnesc din căderile stelelor în august.Astfel în lama de cuţit a valului furtuna încrustează un cântecAstfel anii cari au trecut asemeni caselor pe roate ale saltimbancilorŞi anii cari au să vină cum scoboară la sfârşitul iernilorTurmele din turlele munţilorŞi clopotele plutesc ca îngerii peste leagănele de spice.Dar se sparge arcul inimii nu mai e căldura aşteptărilorSufletul nu mai e lupa care să concentreze razele speranţeiŞi trupul se întoarce într-însul fără zare ca o barcă părăsită în nisipTrupul se închide în cristalul gestului mereu acelaşiFără pasul care să calce alături de zimţii drumuluiFără mâna care să se frângă în curelele de transmisiune ale aventuriiFără izbucnirea de o clipă,Fie şi de o clipă numai, a farului răscolit din lumina adâncului.

XXII

În cutia glasului se împletesc panglicele cântecelorSunt cântecele ca nişte coralii de crepuscul peste fluviile AfriciiSunt cântecele negrilor reţinuţi în spini invizibili rochiile dansuluiSunt cântecele prizonierului care a uitat obrazul azimei de acasăSunt cântecele ca gene de catifea umbrind ochii catedralelor.

Ce zid al plângerii e inimaŞi sângele duce la vale cântecele de tristeţeCa arborii smulşi din rădăcini de puhoaiele munţilorCa turmele de nouri care merg să se adape din jgeabul mărilorŞi fiecare pasăre e o ghitară pentru degetele vântuluiFiecare pasăre poposeşte ca o medalie pe pieptul aeruluiCând bem din cupa sânilor limpezimea speranţeiŞi diademele nopţilor strălucesc pe umerii plantelor.

Atunci prin calvarul tâmplelor răzbate cascada somnuluiSomnul cu năvala cailor albi şi a steagurilor de apăSomnul ca o cuşcă de gheaţă pentru prepeliţa surâsului.Lămpile se ciulesc ca urechile vitelor la apropierea furtuniiRuginesc în hangarele văzduhului roţile mari ale colinelorSe ating de buruieni mandolinele şerpilorŞi în oglinda frunţii panoplia drumului se aureşte.

XXIII

Furtunile apleacă balanţa zilelor furtunileAu aruncat peste umărul nostru banduliera fulgeruluiBeteala incendiilorFurtunile au spart ferestrele vântuluiŞi se despletesc coamele de ţipeteSe leagănă fluxul glasuluiCârma inimii gemeŞi ca o colivie ochiul primeşte pasărea ploii.Ploaia – câte scări de mătase pentru buclele norilorCâte coarde destinate peste ecoul flăcărilorCând cavalerul cu mandolina amurgului la subţioară se opreşte sub balconul de apăŞi castelana desprinde ca o fundă surâsul din cascada de azur a singurătăţii.Câmpiile dansează cu pasul lent în ierburiŞi fluviile ca şerpii se târăsc pe spinarea nopţii,Noaptea se teme de alunecarea în oglindă a şarpeluiNoaptea îşi scufundă faţa în fântâna de răcoare a auroreiNoaptea se prelinge pe geamul opac al sângeluiCa o bufniţă noaptea adoarme în ruinele oceanelor.Dar uraganul nechează ca un armăsar la jarul stelelorCopacii bat mătăniiŞi cerul îşi oferă pântecul bisturiului în zigzag al trăsnetului.Se scutură ca o mantie un suflu peste întinderiCa bărci uriaşe codrii naufragiază-n dantelele de brumăVocile, ca frunze, vibrează-n transparenţă.Şi totuşi răscoleşti cu unghiile azurul şi ţărânaDin carnea ta rupi arcul cu care vei stăpâni zimbrii visuluiSângele tău e-n trâmbiţele vinelor chiotulCare va deştepta cocoşul sălbatec şi pantera

Cum rădăcinile îţi pun brăţări la glezneŞi hăţurile drumurilor îţi rod palmele şi umeriiŞi cuţitul destinului îţi smulge zileleCum de pe trupul peştelui solzii.

Dar ca nişte cupe mările se ridică până la buzele luneiMările sunt mâinile orbilor înălţate în laptele lumineiMările sunt treptele pentru intrarea în amfiteatru a acestei dansatoare:AVENTURAAplauzele se frâng ca păsările în pânzele corăbiilorŞi valul pune pe fruntea înecatului o aureolă.

Târziu în sertarele văilor izvoarele sunt ca şuviţele de păr ale iubitului dispărutVisurile încremenesc ca stalactitele în peşterile ochiuluiLa sânul anotimpurilor atârnă colierele de fructeŞi către acoperişul frunţii se înalţă colonadele florilor.

XXIV

Din frunte nu rămâne decât un cântec de algeCu părul cum e goana năpraznică a cailor înspăimântaţiPloaia ca un haiduc iese înainte cu flinta fulgerului ridicatăPloaia pune hamuri de apă în boturile vânturilor cari s-au luat la întrecereIzbeşte-n carne şi-n rădăcină muşcăRoţile pocnesc în ţăndări ca seminţele de cucutăPaharele pomilor se tulburăŞi uleiul sfânt al clopotelor trece prin pâlnia fântânilor.Dar braţele ca melcii rup un chiot în auzul veşnicieiDin ochii-n nemişcare nu scapără amnarul priviriiŞi buzele ca iederi se împletesc în cupru.De unde se revarsă acest suflu de groază?Din ce crater se târăşte o lavă de linişte eternă?Şi îngheţarea în somnul ca peştera-n crepusculCu foarfece de umbră taie respiraţiaAsemeni faldurilor mari ale norilorLipeşte chiparoşii ploii de fereastra obrazului.O mână de măcelar dură se răsuceşte în gâtlejul văzduhuluiŞi între vegetale ţâşnesc glandele cometelorSmulge din raftul coastelor inima,Înnoadă ca eşarfe gleznele peste umărul rugăciunii.

Şi poate că sub iazul mort al feţii cu lişiţă şi păianjeniSub surâsul de cretă peste varul gingiilorO ghitară se încoardă şi vibrează fluxul unei game divineUn must de glasuri în slavă circulă prin ţevile cărnii desfăcute.Un evantai de flăcări se-nalţă din cenuşa pleoapelorŞi trupul se preface într-o cale lactee a zboruluiCând oasele albesc şlefuite în argint

Ca instrumentele de muzică ale vântului.

XXV

Sprâncenele se îmbină ca arpegiile a două pianeŞi fierăstrăul vremii scrâşneşte peste scândura frunţiiDupă aceea fruntea pluteşte prin rugina sticleiCa o cădere de frunze,Căci frunzele sunt mareele toamnelor, frunzeleSunt scoicile rămase pe plaja văzduhuluiCând oceanele de culori ale anotimpului au secat,Când amurgurile colindă cu cântecele lor de funingineŞi în jurul plopilor furtuna se zdrenţuie ca îmbrăcămintea cerşetoarei.Sunt semnalele destinului încrustate în coaja acestei portocaleE cărbunele nopţii cristalizat în diamantul stelei polareE dimineaţa rumenă din miezul unui mărŞi vinul care musteşte în soare şi în tâmplăCând scoboară cu fluierul în desagă ciobanii de pe culmile visuluiŞi e un colier mirosul verde al crângului pe grumajii asinului.

XXVI

Ca bărcile alunecă prin os lumini ovaleŞi vânturi în catarge se rup ca albatroşiiUrmează goana oglinzilor pe scările priviriiCu palmele în zare sprijinite pe munţii de-aluminiumMunţii cari sunt orge sub colonadele nopţilorMunţii trecând ca nişte caravane prin somnul azurului.Încă o dată noaptea deschide un compas peste planşeta inimiiNoaptea îşi regăseşte în iarbă respiraţiaNoaptea-şi alunecă pe trepte rochia de blestemeNoaptea ca o sondă aruncă ţiţeiul de păcateŞi omul îşi oferă fruntea acestui pumnal invizibilOmul înalţă capul prin cascada de smoalăCu semnul umbrelor pe piept ca o cocardăCu strunele trupului bine întinse în aşteptarea arcuşului miracolCu surâsul plutind ca o flamură peste scoborâşul abrupt al obrazului.Dar în pupilă ca-ntr-o deltă se revarsă fluviile tuturor făpturilorÎn pupilă fulgerul întâlneşte zmeuraPupila pune pe dinăuntru o fundă de culoarea nufăruluiŞi toamna aduce brocartele şi panopliile ei în ruginăPentru gloria plantelorPentru gloria somnului rotind ca şoimul

Bucură-te: peste ceardacul fructului se apleacă trupul zvelt al seminţeiŞi răzbeşte prin pulpa de noapte elanul sevei împrospătateSe desface vibrarea în adânc a trâmbiţelor reînnoirii,Exaltarea infinită a spermei în transparenţa ringlodelorSărbătoarea firului de iarbă răsucit în desfrunzirea mormintelor,Reînvierea cântecului răstignit în fluier şi în alună.

XXVII

O iederă de linişti suie pe colonada umbreiPâraiele respiră prin colierele de calcar ale clopotelorPâraiele trec ca luminile prin sticla cânteculuiŞi plânsul vibrează în scoica drumului în pantofii zăpezii,O suferinţă e totdeauna aproape, în pasăre, în buruiană,În scoarţa copacilor care filtrează aurora,În fluierul rupt în stâncă de fălcile valului,În mădularul vântului şi-n buclele din spermă,O suferinţă-n şarpe şi-n crengile înalte,În fundul acestui pahar al nopţii cu drojdia luminiiCând ochii explodează la depărtări ca obuzele,Când ochii fac ravagii în pământul obrajilorŞi plumbul miracolului găureşte aripa auzului.Atunci tu vii cu uliul fluviului încuiat în inelAtunci tu acoperi cu sânul ca o cască schimonosirea zileiŞi viaţa rupe în dinţi carnea unei garoafeAtunci tu-mi răcoreşti în izvorul umărului capul incendiatAtunci tu eşti prezenţa şi poate eşti răspunsul.

XXVIII

Prin mâini ne trec izvoare-n evantaiul nopţii,Când pură apa frunţii se atinge de vitralii,Şi-n fructul inimii tresaltă sâmburele aventuriiResortul braţelor se destinde spre codrii eternelor absenţeÎn cuşca de sticlă a oceanelor se străvede păunul furtuneiDar e o platoşă visul prin ierburile MarseBuzele au supt bomboana amară a uităreiObrazul e o cruce rămasă în solitudineObrazul se înalţă spre catapeteasma păduriiŞi un acord de orge se desface din zăpezile în topire:Destinul apasă pedala marilor inundaţiiFluviile se umflă şi învelesc ca panglici trompetele de apePuhoiul chiuie în ziduri şi-n mâinile sonore,În grâu şi în pleoapă e-aceeaşi dezolare,Pe deal pieptănătura ruptă a viei în abanosul brumei,Şi turmele lichide trecând peste arăturăÎn hambarele prăbuşite limbile de valuriŞi surâsul părăsit prin oglinzile gărilorCând orologiile sunt melcii cari ating cu antenele minutelor veşnicia.

Dar să-ţi vorbesc de nopţile dresorului între leoaicele zvelteŞi fremătătorii tigri şi jaguari fluizi ca nişte eşarfeCu blănuri care au păstrat aurora roşcovană a ecuatoruluiCu unghiile ca alcooluri în cupele de umbrăŞi saltul doritor de sânge prefăcut într-o alintare a aeruluiŞi coamele scuturate ca tot atâtea cascade de ferigăBiciul ca un pocnet brăzdează pâinea lampioanelorÎn ochi e o succesiune dramatică de ţinuturi sălbateceŞi-n duioşie glezna se apleacă spre şarpele oboselii.

Nopţile dau târcoale vocilor ca şi foculuiPădurea-şi ridică în zare braţele ei de frunzeŞi priveşte cum marea ca o pasăre îşi netezeşte peneleScormoneşte măruntaiele pământuluiŞi scutură în ciocul de ape zdrenţele crepusculului.Pe urmă marea e o cutie de scrisori pentru plicul albastru al vapoarelorPentru surâsul, ca o frunză veştedă, al înecatuluiŞi nopţile inundă scrinurile vechi ale cânteculuiPrin catedralele de umbră tristeţile se preumblă ca mireseleCând toreador anotimpul prinde din goană coamele furtuneiCând peste comorile cugetului joacă focurile galbene ale insomniei.

În adânc bâtlanii desfac zăpada aripeiÎn amintire câmpiile îşi prind la gât colierele fânuluiCântă pasărea lacrimei în colivia obrazuluiŞi pătrunde ca un pumnal şoseaua sub noapte şi sub frunte.

XXIX

Gesturile trec ca urzici prin ochii spectatorilorUrzici aceste broderii pe ghergheful vântuluiAceste dantele în cruzimea oglinzilorEchilibristul urcă pe o scară de priviri până la trapezul luneiŞi capetele se aruncă în sus ca pălăriile oferite matadoruluiNopţile circului sunt brăzdate de limbile proiectoarelorŞi-n fâşia de raze e sângele luminos al acrobatuluiE chimirul care sună monezile peştilor în întunecimile de apeE pavăza transparentă a saltuluiPe-un trup ce se-ncovoaie ca arcul de aramă.

Dar din noaptea pământului iese frăgezimea legumeiŞi în noaptea inimii răzbate titanicul deşteptător al iubiriiGleznele cântecului au agerima cerboaicelorŞi-n arătura grasă a sărutului anotimpul germinează,Rotunjeşte-n aerul bronzat coapsele fructuluiTrezeşte-n vitrinele cărnei păpuşile cu resort ale muşchilorSpumegă în ţesuturi şi în vine alcoolul libertăţii.

XXX

Ridică vioară fruntea până la arcuşul nopţiiPrimeşte-n piept incendiul buclelor nocturneŞi prelungeşte-n rana adâncă ţipătul purcelului târât spre moarteŢipătul ca un păr fantastic pe umerii auzuluiCheie să scormonească în veşnicia lacătŢipătul care se-nalţă asemenea valului, cu buze de mareeSă atingă ovalul planetei pe etajera morţiiA morţii crescute ca o pâine în cuptorul din pântecA morţii care te pândeşte în curcubeu şi-n frunzăŞi ca o clapă sonoră vibrează în bronzul trotuarelorSângeră în aromă căpşuna pasuluiSună ca o castanietă în tavernele oaselor.Dar peisagiul de dezolare rămâne în urmă ca fumul expresuluiIntri în compartimentul speranţei şi aştepţi ivirea în pupilăA grâului zvelt ca un cârd de berzeŞi capul fecioresc al câmpului cu părul de lucernă şi de orzCu floarea orizontului crescută în glastra respiraţieiŞi cofele dealurilor pline de mierea dimineţeiÎţi amintesc lumina răsfrântă din incandescenţa zborului.

XXXI

Întristarea e un spital e o noapte inversăDesface gratiile de lacrimi peste balconul priviriiAruncă o cenuşe de crepuscul în apele tulburi ale geamătului.

Întristarea apleacă salcia ochiuluiCheamă plânsul fiinţei iubiteŞi e o suferinţă pe buzele de aerŞi e o resemnare în glasul răsfirat în păpădieCe folos că troica soarelui sună la scarăŞi vrăbiile duc în ciripit trena de mireasă a anotimpuluiŞi aurul păstrăvilor zornăie în punga râului de munteLa ce bun zigzagul ghicit de cocor în fulgerInelul de răcoare din degetul fântâneiFluierul de verdeaţă în codru şi în urecheCând se-nfioară holda cu grâne ca o coapsăŞi orice spic e-o orgă prin valurile de seminţeŞi orice buruiană e-un hohot de lumină,Piciorul trezeşte vioara potecii, o încoardă.Palmele păpuşoiului alintă moneda cântecului pe fereastrăDar noaptea ca un paznic încearcă lacătele tristeţiiDar dinăuntru noaptea rânjeşte în geamul inimiiŞi muşcă braţul iubitei,Chinuie pântecul mamelor,Mâna care a uitat să mângâie sfâşie mătasea sărutuluiŞi dintr-o dată cheile iubirii cad în oceanul de ură.

Ura izbucnită fără veste în încleştarea cărneiUra sărind ca o piatră netedă peste apele tâmplelorŞi noaptea se urzeşte în suveica singurătăţei.

Dar zorile rup de pe trupuri cămăşile de păcateÎmpodobesc oraşul cu brăţările ferestrelorŞi umerii se apropie în trezie ca bărcile pescarilorUmerii luminează în aerul pur iarba fermecată a surâsuluiOchii îşi cer iertare prin roua regăsireiÎn odaie sărbătoarea iubirii e cu steaguri de şoapteBolţile inimii răsună de chioteCădelniţele sărutului desfac fundele iertăriiŞi pe războiul vocilor se ţese covorul bucuriilor dulbe.

Iunie 1927 – august 1929