Marin PredaÎn câmpia Dunrii, cu câiva ani înaintea celui de-al doilea
rzboi mondial, se pare c timpul avea cu oamenii
nesfârit rbdare; viaa se scurgea aici fr conflicte mari.
  Era începutul verii.
  Familia Moromete se întorsese mai devreme de la câmp.
Cât ajunseser acas, Paraschiv, cel mai mare dintre copii,
se dduse jos din cru, lsase pe alii s deshame i s
dea jos uneltele, iar el întinsese pe prisp o hain veche i
se culcase peste ea gemând. La fel fcuse i al doilea fiu,
Nil; intrase în cas i dup ce se aruncase într-un pat,
începuse i el s geam, dar mai tare ca fratele su, ca i
când ar fi fost bolnav. Al treilea biat, Achim, se furiase în
grajdul cailor, se trântise în iesle s nu-l mai gseasc
nimeni, iar cele dou fete, Tita i Ilinca, plecaser repede la
gârl s se scalde.
  Rmas singur în mijlocul btturii, Moromete, tatl,
trsese crua sub umbra mare a celor doi salcâmi de lâng
poarta grdinii i apoi ieise i el la drum cu igara în gur.
Prea de la sine îneles c singur mama rmânea s aib
grij ca ziua s se sfâreasc bine.
  Moromete sttea pe stnoaga poditei i se uita peste
drum. Sttea degeaba, nu se uita în mod deosebit, dar pe
faa lui se vedea c n-ar fi ru dac s-ar ivi cineva… Oamenii
îns aveau treab prin curi, nu era timpul de ieit în drum.
Din mâna lui fumul igrii se ridica drept în sus, fr grab
i fr scop.
  — Ce mai faci, Moromete? Ai terminat, m, de sap?
  Iat c se ivise totui cineva. Moromete ridic fruntea i îl
vzu pe vecinul su din spatele casei apropiindu-se de
podic. Se uit numai o dat la el, apoi începu s se uite în
alt parte; se vedea c nu o astfel de apariie atepta. „… Pe
m-ta i pe tine, chiorule!” opti atunci Moromete pentru el
însui, ca i când pân atunci ar mai fi înjurat pe cineva în
gând i acum îl îngloba i pe vecin, fiindc tot apruse;
dup care rspunsese foarte binevoitor:
  — Da, am terminat… Tu mai ai, m, Blosule?
  — Am terminat i eu. Mai aveam un petic dincoace în
Pmânturi, mi l-au spat ai lui ugurlan… Ce faci,
Moromete, te-ai mai gândit? Îmi dai salcâmu la?
  Moromete se uit int la vecinul su înelegând pentru ce
ieise el la drum i nu rspunse la întrebare. „Da, am
discutat odat s-i vând un salcâm! Poate am s i-l vând…
poate n-o s i-l vând… De ce trebuie s ne grbim aa?!”
prea el s-i spun.
  — Dar Victor al tu… El nu mai iese la sap, Blosule? Sau
de când este voiajor nu-l mai aranjeaz? zise Moromete.
Adic… admitem cazul c fiind ocupat… mai adug el.
  Vecinul avu bnuiala c aceste cuvinte nu sunt chiar atât
de nevinovate cum s-ar fi putut înelege din glasul cu care
fuseser rostite, dar trecu peste asta.
  — Pi de ce zici c nu vreai s mi-l mai dai, Moromete? C
vroiam s i-l pltesc…
  Drept rspuns, Moromete începu s se uite pe cer.
  — S ii minte c la noapte o s plou. Dac d ploaia asta,
o s fac grmad de grâu, Tudore! zise el.
  Blosu nu mai zise nici el nimic, apoi dup câteva clipe
schimb vorba:
  — M întâlnii pe la prânz cu Jupuitu. Zicea c mâine
diminea o pornete prin sat dup fonciire.
  Moromete rmase nemicat.
  — Zice c a primit o dispoziie, sau un ordin, dracu s-l
ia… C cine are de achitat fonciire i n-o s-o achite mâine, o
s le ia din cas.
  Moromete se mohorî dintr-o dat. Vru s rspund, dar se
ridic pe neateptate de pe stnoag i sri spre poart; un
cal scpase din grajd i vroia s ias la drum.
  — Nea îndrt blegule, unde vrei s te duci? strig omul
închizându-i poarta în nas.
  Calul nu se sperie îns, rmase cu botul lâng uluc i
sufl puternic pe nri, apoi, cu dispre parc, se întoarse cu
spatele i începu s se frece de uluc.
  — Nea n-auzi surdule!… Tu-i adineaurea m-tii! strig
Moromete înfuriat.
  Calul se opri din scrpinat i porni nepstor spre prispa
casei unde zcea Paraschiv. Moromete se lu dup el, dar
calul nu-l lu în seam, se opri lâng prisp i întinse gâtul
lâng parmalâc, unde începu s road cu dinii dintr-un
drob de sare. Paraschiv ridic fruntea, se uit câteva clipe
ca i când n-ar fi îneles ce se întâmpla, apoi deodat îi
repezi calului cu toat puterea un picior în burt.
  Tot atunci mama iei în prag. Avea faa roie i obosit, iar
ndueala îi curgea în iroaie înnegrite peste obraji i gât.
  — Ilie, unde s-au dus fetele alea? Ce fac eu aici singur?
Acu se întunericete i ce mâncai?
  — Raci o s mâncm, fa, d-aia te vaii tu? rspunse
Moromete trgând calul spre grajd.
  Raci nu se gseau nicieri în apele satului. Tocmai raci,
prin urmare, aveau s mnânce la mas. Femeia se terse
cu dezndejde pe frunte, înghii în sec i pieri în tind.
  — Niculae, unde eti, m? strig Moromete spre grdin.
  — Aicea sunt! se auzi un glas de undeva.
  — Ce faci acolo? Treci încoace i ajut-i m-tii! Te dusei în
grdin sa te odihneti, c pân acum sttui! Când i-oi da
una dup ceaf, îi sar mucii pe jos!
  Pe poarta grdinii intr un biat de vreo doisprezece ani.
Avea capul gol i cmaa de pe el era ferfeni. Picioarele
goale erau pline de zgârieturi cu urme de sânge închegat
cu praf.
  — Treci la m-ta i vezi ce treab are! spuse iar
Moromete, pornind încet spre grdin.
 Chapter 2
 
  Biatul se urni de lâng poart i intr în tind. La vatr,
femeia se chinuia cu o mân s mestece mmliga, iar cu
alta s prjeasc nite ceap în tigaie. Alturi de vatr,
prins între dou crmizi, clocotea o oal cu ceva verde
înuntru. Femeia dduse jos cldarea cu mmlig i o
mesteca aprig, încercând din când în când s-o in pe loc cu
talpa piciorului.
  — Venii cu oile, m? Du-te repede i prinde-o pe Bisisica…
Viu i eu acum s le mulgem… S torn mmliga… Unde
sunt fetele alea?
  Biatul se uit la maic-sa i se întoarse alene îndrt, fr
s spun ceva. Iei în curte i începu s strâng oile spre
obor. Câiva miei sriser pe prisp i lingeau sare.
  — Câi, mânca-te-ar câinii! zise el apucând mieii de gât i
fcându-le vânt de pe prisp.
  Închise poarta oborului i rmase între oi tcut. Oborul
era mic i cele douzeci, douzeci i cinci de oi abia aveau
loc s se mite. Una dintre ele, care sttea alturi de biat,
frec pmântul cu copita ei mic i se culc încet,
suspinând. Era o oaie btrân i blând care mergea
totdeauna în urma cârdului.
  — Ai prins-o, m? Hai mai repede c se rcete mmliga!
  Biatul se întoarse nepstor spre mama lui care intrase
în obor cu un cldroi în mân i abia se mic.
  — Hai, Niculae… hai, Niculae! S nu-i dau acum câteva!
Unde e Bisisica? Treci s-o prindem, unde te tot uii? zise
femeia cu un glas moale i cam îndeprtat, ca i când ar fi
vorbit gardurilor.
apropiindu-se de o oaie neagr i cornut care se pitise
într-un col i atepta nemicat, ascultând parc cele ce se
spuneau despre ea.
  Biatul se repezi asupra ei i o apuc de picior; oaia nu se
mic, dar când îi simi piciorul prins zvâcni pe
neateptate i-l trânti pe biat cu burta la pmânt.
  — Fire-ai a naibii, dac nu te omor! scrâni el i ridicându-
se cu o sprinteneal uimitoare se repezi iar. De ast dat, el
n-o mai scp din mâini. Oaia srea în trei picioare i gemea
greu. Femeia se apropie cu cldarea i o apuc de cellalt
picior, o trase spre buza cldroiului i începu s-o mulg.
Niculae o inea de coarne i o izbea cu slbticie peste bot.
  — Mânca-te-ar lupii s te mnânce! Dac n-am s te omor
într-o zi…
  Femeia zise s-o lase în pace s nu mai dea în ea degeaba.
Cum degeaba? Mergea în frunte i totdeauna târa întreg
cârdul în goan peste izlaz i nu se mai oprea pân nu
ajungea pe locurile de pscut. Niculae era silit s alerge i
el i arunca zadarnic cu bulgri spre ea. Când ajungeau pe
mirite, biatul cdea istovit de goan pe o brazd i
plângea în netire. Uneori o prindea cu ajutorul altor biei
i o btea cu cruzime. Oaia se cuminea un timp, lsa alteia
conducerea cârdului, apoi iari îi lua locul. Câteodat,
înnebunit, Niculae alerga înaintea oilor aflate în plin
goan, desprea cârdul de oaia bezmetic, o alunga în
porumburi cu ciomagul i o btea cu bolovani pân îl
prseau puterile. Oaia srea din loc în loc, fugea, se oprea
tremurând i gemea de lovituri. În ziua aceea nu mai
alerga, dar a doua zi goana i chinul biatului reîncepeau
cu prospeime. Niculae o inea minte înc de pe când era
noatin.
aa o botezase Achim când o învase s împung ca
berbecii – ieise din cârd i ridicase fruntea spre pop.
Când printele fcuse semnul crucii zbicind din busuioc,
oaia, crezând c e vorba de împuns, se repezise în
patrafirul aceluia bestecind cu corniele ei mici printre
picioarele popii.
  — Gata, ai scpat, zise femeia lovind cu mil spinarea oii,
care în tot timpul mulsului tremurase ca frunza. D-i
drumul, Niculae!
  Biatul îi ddu drumul de coarne, izbind-o în acelai timp
cu piciorul în grumaz; apoi prinse alt oaie, care cât simi
mâna femeii sub uger, singur se ls pe cldroi i începu
s rumege linitit.
  — Vezi, asta de ce st?! îngân Niculae, ca i când cineva
ar fi pretins c toate oile seamn cu Bisisica. Nu tiu,
mam, dar eu m-am sturat… Eu le lovete moartea de oi,
îngân el mai departe jelindu-se. Eu nu m mai duc cu
oile… Toat lumea le d la cioban, numai tata s-a gsit mai
breaz s m trimit pe mine… De ce nu-i spui s le dea la
cioban? De dou luni de zile nu m-am mai dus la coala. Are
sa m lase repetent…
  — Gata, zise femeia, alta… Hai mai repede c se rcete
mmliga!…
  Niculae prinse alt oaie care nu mai era blând. El o
apuc de bot cu ur i-i strânse nasul:
  — Stai! Ce! o iai pe urmele Bisisichii, fire-ai a naibii?!
bolborosi el. Apoi se adres mamei cu alt glas: Eu spun una
i tu te faci c n-auzi! N-auzi c m las repetent?
  — Ce s-i fac eu dac te las repetent? Parc dac te duci
nu te las! rspunse femeia cu gândul în alt parte.
  — N-auzi c nu m las?! zise biatul necjit. De câte ori
vreai s-i tot spun?
  — Ce s-mi tot spui? întreb femeia cu acelai glas
îndeprtat i îmbulzit de alte gânduri. Alta, spuse ea iar. Se
vede c nu prea le-ai pscut azi… Asta abia a dat câteva
picturi!
  — N-auzi, mam?
  — Aud, m, aud! Spune! rspunse femeia mai apropiat.
  — Pi nu i-am mai spus? „Tu, Moromete, nu te speria c
n-ai cri i c n-ai venit ast-toamn, eu te trec clasa numai
s vii la examen. S învei pentru examen, c nu i-am pus
note”…
  — Pi s te duci la examen, zise femeia, iari cu gândul
împrtiat.
  — Pi înva! rspunse femeia moale.
  — Cum s înv?! strig Niculae deodat atât de indignat
i furios c ridic i braele, i glasul lui de copil rsun
ascuit în linitea amurgului care începuse s acopere
salcâmii.
  — Ia i tu o carte cu oile i citete. Ce vreai s-i fac eu?
rspunse femeia cu un glas în care rzbtuser câteva
urme de interes.
  — Care carte, mam, care carte? Nici Citirea n-a vrut s-
mi cumpere tata. De unde s iau, c nimeni nu mi-o d.
Dac m-ar lsa s m duc la scoal…
  Femeia tcea i mulgea mai departe oaia.
  — Mai e vreuna? întreb ea apucând alt oaie. Treci i
ine-o s nu-mi verse laptele, mai spuse ea, strângând
cldroiul între genunchi.
  Niculae apuc oaia de gât cu o mân, iar cu cealalt o
atinse pe femeie pe umr.
  — Mam, spune-i tu lui tata… zise el rugtor, dar glasul i
se rupse i scoase un strigt. Oaia se micase i-l clcase pe
o bub de pe picior cu copita ei mic i ascuit. Niculae
izbucni pe neateptate într-un plâns sfâietor i se ls jos
ca o cârp.
  — Ce e, m, te-a clcat? întreb femeia sec. De ce nu te
pzeti? ine oaia s nu-mi verse laptele!
  La auzul glasului lipsit de mil al mamei, biatul începu s
plâng i mai adânc, perpelindu-se pe jos i izbind cu
pumnii lui mici în pmântul afânat de blegarul vechi al
oilor. Femeia prinse alt oaie i începu s mulg singur i
tcut, în timp ce Niculae continua s plâng. Într-o vreme
el încet orice micare, se ridic în capul oaselor i rmase
cu coatele pe genunchi. Se simea c durerea piciorului îi
trecuse de mult, el îns plângea mai departe pe genunchi,
ca i când ar fi cântat ceva lung i dezndjduit:
  — Aaa… aaa…
  — Ce e acolo m? se auzi din drum glasul lui Moromete.
Iar te-a clcat oaia? Taci din gur, c nu-i iese maele.
  Femeia tocmai atunci terminase de muls i pleca din obor.
Ea se opri în mijlocul btturii i vorbi cu un glas care îl
fcu pe Niculae s se opreasc din plâns.
  — Lovi-o-ar moartea de vorb, de care nu te mai saturi,
Ilie! Toat ziua stai de vorb i beai la tutun i mie îmi arde
cmaa pe mine. Dac alii n-au treab i au chef de
vorb… Copilul sta plânge aici i el st la poart i bea
tutun. Venii de la deal i v lungii ca vitele… i eu s îndop
singur o ceat de haidamaci…
  Paraschiv ridic fruntea i-o privi pe femeie cu o ur
cuibrit în el de pe vremea când mama lui bun murise.
Din drum, Moromete se urni spre poart i intr în curte
tcut.
  — Ce e, fa, zltato, ce vreai s fac eu? Dac e bleg i-l
calc i oile…
drum.
banii?
 
  Cele dou fete ale lui Moromete ajunseser la gârl i
începuser s se scalde. Apa era rece, dar în timpul zilei
fuseser la munc i a doua zi era duminic, era cluul, nu
puteau sta fr s se spele.
  — Ce facem, fa? zise cea mai mare, Tita, dup ce intr în
ap i începu s clnne din dini. E rece ca gheaa.
  — Ei, ca gheaa, vezi-i de treab, aa e la început,
rspunse cealalt intrând în gârl vitejete.
  Tita se aplec i o stropi pe neateptate cu un val de ap.
Fata cea mic ip ascuit, se strâmb înfiorat, apoi
deodat se aplec i ea i o împroc pe sor-sa de sus pân
jos. Se blcir câtva timp ipând mereu, apoi Tita se opri i
strig:
  — Ajunge, treci i m freac pe spinare, trebuie s ne
întoarcem acas!
  Fetele începur s se spele pe rând, cea mai mare
uitându-se din când în când cu team s nu le vad cineva.
Într-un timp ea chiar sri din ap i se repezi spre mal.
Partea de gârl unde se scldau era un loc dosnic la
marginea satului, numit, nu se tie de ce, Valea Morii.
Lâng vale se întindea un fel de crâng lat, mai mult un fel
de iaz prsit de apele râului care curgeau pe marginea
satului, Dinspre partea aceea, care fcea un cot mare lâng
gropanul unde stteau fetele, se auzea cineva plescind
prin ap i apropiindu-se din ce în ce.
  — Treci, f, afar, Ilinco, n-auzi c vine cineva? zise Tita
speriat.
  — F, zpcito, nu i-e ruine? Treci afar, n-auzi?
  Fata îns, chiar de-ar fi vrut s se mai ascund, n-ar mai fi
avut timp. De dup cotul apei se ivi, printre frunzele
aplecate ale crcilor de slcii, partea de la genunchi în jos a
picioarelor cuiva. Fata cea mare când vzu pantalonii aceia
umblând prin ap, îi trase repede cmaa pe cap i pieri în
tufiul slciilor tremurând. De-acolo ea auzi numaidecât
nite glasuri i înghe.
  — Ce faci, f, aici, te scalzi?
  — Da, m scald, ce s fac, rspunse Ilinca i începu s
râd.
  — Scald-te, f, se auzi iari glasul acela.
  — Pi, m scald, rspunse iar Ilinca. Apoi fata din tufi se
auzi strigat:
  — Tito, treci încoace c nu e nimeni. E Florica lui Miule i
cu ga Leana, vor s prind pete. S-au îmbrcat în
pantaloni.
  Tita iei din tufi înc înspimântat i când le vzu pe cele
dou cu plasa, începu s râd:
  — Ce naiba, Floareo, zise ea, ai bgat-o în pantaloni? Era
s mor de fric. i proasta aia sta în ap. Dac era un biat,
f, ce te fceai?
  Ilinca râse iar:
  — Da’ ce, mi-era fric de el? Îi dam cu nmol în ochi!
  — Ei, ce tie ea, zise muierea cu plasa.
  — Ai prins mult pete? întreb Tita schimbând vorba.
  — Am prins pe dracu ghem! De câte ori ridicm plasa,
numai broate i mormoloci.
  — Tata spunea c ia pe la Bucureti mnânc broatele!
Zicea c le îndoap cu carne i le bag la cuptor, aa vii. Pe
urm, când încep s fac poc-poc, le scot afar i le
mnânc cu furculia, zise Ilinca scuipând pe marginea
apei.
  — Prostia ta, rspunse cea cu plasa. Ia uitai-v!
  Cele dou ridicar plasa la mal i o ddur peste cap.
Numaidecât un broscoi orci cu putere fcând s rsune
valea i âni înapoi în ap stropind în ochi pe cele dou
pescuitoare. Alte broate, de toate mrimile srir de pe
mal împrocând apa. Un singur petior, ca un deget de
copil, strlucea în buruienile de pe mal i chiar i acela era
gata s alunece înapoi dac una din pescuitoare nu l-ar fi
prins numaidecât. Înainte de a-l arunca în oal, ea se uit la
el cum zvâcnete.
  — Hai s mergem, Ilinco, ce tot mai atepi, nu vezi c te-
ai învineit?
  Fata iei clnnind i se îmbrc repede.
  — Stai, fa, c mergem i noi, zise fata cu plasa. Ai auzit?
Se mrit Polina.
  — Polina lui Blosu? Pi tim, rspunse Ilinca.
  — Nu, nu tii, c nu cu Biric se mrit, rspunse fata.
Apoi se adres însoitoarei: Hai s mergem i noi, ga Leano,
c eu i-am spus c pân nu plou, petii nu ies de pe fund.
F, Tito, voi tii c Polina era în vorb cu alde Biric. Ei,
acu’ se mrit cu Stan Cotelici.
  — Cu chiopu?! întreb Tita, uimit. Cu urâtul la? Pi ce
moartea gsit-o s-l ia pe-la? C dup ce e chiop, mai e i
fcut!
  — Da’ ce, fa, el nu trebuie s se însoare? Trebuie s-l ia
cineva! zise Leana înfurând plasa.
  — S-l ia moartea! rspunse Tita, râzând.
  — De ce, fa? Eu cum l-am luat pe Ene al meu? Ce are Stan
Cotelii de fugii de el?
  — E urââât, ga Leano, rspunse Tita, luând-o pe lâng
slcii. i n-ar fi nimic, dar matale l-ai vzut cum umbl? Are
atâta avere i parc e milog!…
  — E bine s strâng omul, rspunse Leana cu îndoial.
  — Hai, fa, îmbrac-te mai repede! zise Tita, rstindu-se
spre sor-sa. De ce nu-i cârpeti fusta aia, nu vezi c i se
vede buca?
  — Ce s mai cârpesc, am tot cârpit-o… ia las-m în pace!
Dac mi vede, ce? Cine o vede, s mi-o mnânce! rspunse
Ilinca la fel de rstit.
  — Ce tie ea, râse fata cu plasa. S te vedem la anul sau la
anul lalalt, tot aa ai s zici?
  Cu toate c era într-adevr nevoie de anii aceia ca s nu
mai zic (Ilinca n-avea nici paisprezece ani), când fusese
pomenit numele lui Biric, fata cea mic a lui Moromete se
roise. Flcul îns nu tia nimic. El era prieten cu fraii ei,
venea des seara pe la ei, jucau cu el tabinet, era vesel… i
mai ales cânta frumos.
  Cele trei fete o luar înainte, iar muierea mergea în urma
lor cu plasa pe umr. Soarele asfinise i în aer începuser
s bâzâie ânarii. Când cotir dup Valea Morii i se
apropiau de pdurea de la marginea satului, muierea care
mergea mereu în urm se mir:
  — Parc ne-ar fi auzit, fa! la care iese din pdure nu e
Biric?
  Fetele bgar i ele de seam i încetinir paii. Tceau.
Se gândeau dac trebuie sau nu s-i spun tirea flcului.
  — Ce mai faci, Biric, n-ai mai venit pe la noi! îndrzni
totui fata cea mic a lui Moromete când Biric le ajunse
din urm.
  Biric nu rspunse. Se cunotea c îi pare bine c a
întâlnit-o pe Tita. Ddu bun seara i se apropie de ea.
  — Tito, vreau s-i spun ceva… Am fluierat asear la Polina
i nu tiu ce e cu ea, n-a vrut s mai ias, opti el dup ce se
îndeprt puin cu fata. Spune-i c am s trec disear…
Dac nu mai vrea s vorbeasc cu mine, s-mi spun!
  S-ar fi putut crede c flcul nu dorea s tie decât atât,
dar Titei nu-i scp turburarea care îl stpânea.
  Cunotea i ea bine aceast turburare. De aproape un an
de zile era în vorb cu Victor, fratele Polinei. Victor Blosu
nu spunea c nu ine la ea, dar nici nu se strduia s arate
c ine.
  — Atâta vreau s tiu, continu Biric, de ast dat fr s-
i mai ascund îngrijorarea. Ai s-i spui, Tito?
  Tita ovia s rspund.
  — Biric! Se vorbete c Polina… Nu tiu, aa am auzit…
Tu nu tii nimic? E vorba de Stan Cotelici, cic s-ar mrita
cu el. Trebuie s vorbeti tu cu ea, s vezi ce s-a întâmplat.
  Biric se posomori i amui. Mai merse câiva pai cu fata,
apoi, fr mai întrebe ceva, se îndeprt. Fata cea mic a lui
Moromete îl strig din urm, dar flcul nu rspunse.
 
 Chapter 4
  — Trecei la mas, ori vrei s v chem cu lutari? strig
Catrina Moromete din pragul tindei. Ilie, unde s-au dus
fetele alea? Numai tu le-ai dat nas; unde-or fi ele acuma?
Sculai în sus! Paraschive, Nil, voi n-auzii? Niculae, tu ce
mai atepi? Ai bgat nasul între picioare…
  Femeia se opri deodat din vorbit i chipul i se schimonosi
de spaim. Pe alturi de ea âni Duulache, câinele, ieind
din tind cu o bucat mare de ceva alb în gur, pesemne
brânz. Femeia îl întreb:
Las jos, n-auzii?
  Paraschiv începu s râd, sculându-se de pe dulam.
  — Las jos, las jos, mânca-te-ar câinii, las jooos!… striga
zadarnic femeia. Câinele pierise în grdin. Acum s
mâncai câinele, spuse mai departe Catrina, uitându-se
crunt la fiul vitreg care râdea.
  — De ce s mâncm câinele, f, proasto? întreb
Moromete, linitit încet. Apoi, tot linitit, spuse mai departe
i la fel de încet, ca i când ar fi vorbit cu el însui: De ce s
mâncm, fa, zltato, srito de la locul tu. E bun câinele de
mâncat, fa? E bun s te mnânce el pe tine! i chiar o s te
mnânce. Azi i-a luat brânza, mâine o s-i ia…
  — Nu trecei o dat la mas? strig femeia scoas din
mini. Dac n-o s m duc în lume i s v las… i moartea
s v ia pe toi i la cimitir s v duc!…
  — Taci, fa, din gur, dosdito! zise iar Moromete i mai
linitit ca înainte. Vezi-i, fa, de treab! Ai fcut mâncare?
Spune o dat i taci, c nu suntei surzi.
  Paraschiv sttea pe prisp i rânjea. Femeia amui, nu mai
zise nimic. Pe drum se vzur cele dou fete apropiindu-se
de cas. Moromete i ridic de pe prisp i, în tcerea care
se lsase, glasul lui picur linitit încet, de ast dat
spunând îns altceva:
  — Tu, Paraschive, ce stai acilea i beleti fasolele la mine?
Ce, nu i-am mai vzut dinii ia de mult? Rânjeti ca un
colat la maic-ta, parc tu ai fi mai breaz. De ce nu treci la
mas? i pe voi v-a gsit scldatul? Dac v iau de pr i
mtur bttura cu voi, v scutesc de-o treab mâine
diminea. O lsai pe m-ta singur i v ducei. Unde sunt
ilali?
curtea rsun de un glas puternic i amenintor fcându-i
pe toi s tresar de team.
  — Nil! Achime! strig Moromete de dou ori.
  Dup un timp, se auzi în cas cum cineva sare din pat; în
acelai timp, poarta grajdului se deschise i se vzu, venind
încet i frecându-se cu mâinile la ochi, Achim.
  — Ce e, m, cu voi? întreb Moromete, cu glasul dinainte,
încet linitit. Ba chiar blând. Nu v e foame? Stai la mas!
Putei pe urm s dormii pân poimâine diminea…
  Catrina Moromete se terse pe frunte de sudoare i intr
în tind. Unul câte unul, copiii intrar în tinda casei. Se
înserase bine i de pe vatr focul arunca pân departe o
fâie roie de lumin fcând s strluceasc bttura.
  Cât ieeau din iarn i pân aproape de sfântul Niculaie,
Moromeii mâncau în tind la o mas joas i rotund,
aezai în jurul ei pe nite scunele cât palma. Fr s se
tie când, copiii se aezaser cu vremea unul lâng altul,
dup fire i neam. Cei trei frai vitregi, Paraschiv, Nil i
Achim, stteau spre partea dinafar a tindei, ca i când ar fi
fost gata în orice clip s se scoale de la mas i s plece
afar. De cealalt parte a mesei, lâng vatr, jumtate
întoars spre strchinile i oalele cu mâncare de pe foc,
sttea întotdeauna Catrina Moromete, mama vitreg a celor
trei frai, iar lâng ea îi avea pe ai ei, pe Niculae, pe Ilinca i
pe Tita, copii fcui cu Moromete. Dar Catrina fusese i ea
mritat înainte de a-l lua pe Moromete: brbatul acesta îi
murise în timpul rzboiului, dar nu pe front, fiindc nu
împlinise înc anii ca s fie luat militar, ci acas de ap la
plmâni; îi lsase o fat (pe care Catrina o nscu dup
moartea lui) i când plec din casa socrilor n-o lu cu ea, o
ls btrânului Nfliu, bâtului, cum îi spuneau cu toi, cu
care îns Catrina nu se avea bine.
  Moromete sttea parc deasupra tuturor. Locul lui era
pragul celei de-a doua odi, de pe care el stpânea cu
privirea pe fiecare. Toi ceilali stteau umr lâng umr,
înghesuii, masa fiind prea mic. Moromete n-o mai
schimbase de pe vremea primei lui cstorii, dei numrul
copiilor crescuse. El edea bine pe pragul lui, putea s se
mite în voie i de altfel nimnui nu-i trecuse prin cap c ar
fi bine s se schimbe masa aceea joas i plin de arsurile
de la tigaie.
  Paraschiv, Nil i Achim nu erau din firea lor nite copii
tcui, moi ori lipsii de veselie. Totui, ca totdeauna, ei se
aezar la mas abseni, uitându-se în gol, oftând, parc ar
fi trebuit nu s mnânce, ci s ridice pietre de moar.
Moromete se aez i el pe prag, fcând în acelai timp
câteva cruci repezi i închizând o clip, evlavios, ochii.
Niculae, care nu avea scaun, se aez turcete pe pmânt.
  — Du-te, m, i ia-i o pern, dosditule, de câte ori s-i
spui? C tia nu sunt în stare s fac mcar un scaun, zise
femeia, uitându-se la cei trei care ateptau, tcui i
plictisii, mâncarea.
  — Tu de ce nu faci? zise Achim, ai crui ochi clipir ascuit,
înfigându-se din golul în care erau pierdui mai înainte, în
cei ai mamei vitrege.
  Moromete, care tocmai îi fcuse cruce, se uit la femeie
cu gura cscat mirare.
  — Taci, fa, din gur, n-auzi?! zise el, apucând lingura de
lemn între degete.
de sudoare, fr s-i pese de privirea brbatului.
  — De ce colat?! întreb moale Paraschiv, apucând i el
lingura într-un fel anumit, vrând s spun c vrea s
mnânce mai repede.
  — Taci, m, din gur! zise i Nil cu un glas i mai moale
decât al fratelui, aproape optit.
  — Cine v întrece? rspunse Catrina. Aeaz-te mas,
ridic-te mas. Abia se mic, abia se aeaz, cleaf-cleaf,
parc i-ai da s mnânce otrav.
  — Pui, fa, mâncarea-aia o dat?! zise Moromete linitit,
dar în glas cu fire de ameninare.
  Cele dou fete tceau. Niculae se uita la tatl su
nemicat, cu ochii pironii pe fruntea larg, descoperit de
golul prului czut de o parte de alta a cretetului. Catrina
apuc o oal mare de pe vatr i o trase lâng ea. Fata cea
mare, Tita, desprinse dintr-un cui de lâng firid o a
subire de bumbac i tie mmliga în felii groase. Ilinca
aez în mijlocul mesei o strachin larg i adânc, iar
femeia o umplu numaidecât cu ciorb verde i groas de
ierburi.
maic-sa.
  — Da’ ce! Ce Duulache? Mie s-mi dai brânz, zise iar
Niculae, trântind lingura pe mas.
  — Parc spuneai c s le mnânce lupii de oi, îngân
femeia mai moale, cu un glas nepstor.
  — Mnânc, m, acilea i nu te mai miorli, puturosule! Te
gsi brâna. Când e, te uii chiondrâ la ea, zise tatl
nepstor i el, înghiind un dumicat mare.
  Niculae amui. Pieptul i se ridic i coborî repede; buzele îi
tremurar. Câteva clipe se uit la maic-sa. Femeia mânca
cu gândurile în alt parte. Biatul se uit atunci spre sor-
sa Ilinca, dar fiecare mânca repede, însufleit pe
neateptate, tcut i parc nemaisimind pe cel de alturi.
Biatul înghii greu, se ridic de la mas i iei afar.
Aproape c nimeni nu-l lu în seam.
  — Dac mnânci, mi-eti ca un frate, Niculae, zise Achim
batjocoritor, dac nu mnânci, mi-eti ca doi.
  — S te ia naiba, izbucni biatul hohotind i fcându-se
nevzut.
  Pe faa femeii trecu o umbr de durere auzind plânsul de
afar al copilului.
  — De ce nu-l lai în pace Ilie? opti ea, privindu-i brbatul
fr team. N-ajunge c îl trimei ca vai de capul lui i
rabd de sete toat ziua cu oile? Îl mai faci i puturos. Voi
v ducei i muncii ca oamenii, v mai odihnii, avei ap,
mâncai, i el, sracu, rabd de sete toat ziua i alearg
dup zpcita aia de Bisisica…
  Moromete se scul de la mas tcut i iei afar. Dup
câtva timp se auzir câteva cuvinte înnbuite i pe urm
tatl se întoarse inându-l pe biat de mân.
  — Stai i mnânc, nu te prosti, zise Moromete aezându-l
la mas. D-i, fa, nite brânz, hai, el se duce cu oile, de!
  — Nu mnânc brânz, scrâni Niculae, tergându-i obrajii
ptai de acrimi.
  Strachina de pe mas se golise între timp. Catrina se
întoarse i apuc oala din spate.
  — Nu-i arde lui de brânz, zise ea, turnând în strachin. I-
e necaz c o s rmân repetent. I-e necaz i lui c anul
trecut i-a luat-o a lui percitoru înainte, c tot aa, te-ai
apucat s-l trimii cu oile… Parc mureai dac-l lsai barem
o lun, acolo, s se duc… i-e drag i lui…
  — Ia mai las, zise Ilinca, uitându-se suprat spre maic-
sa. Ne gsi coala!
amenintor spre fat.
  — F! F! F, n-auzi? mormi Moromete. Pune, fa,
mâncarea i mai trage-te pe flcile alea c te-or fi durând
de când vorbeti! Alt treab n-avem noi acuma! Ne
apucm s studiem. Mai bine vezi ce-o s faci, c mâine
diminea… dar ce zic eu: mâine dis-de-diminea o s vie
la s-i ia oalele din cas.
  — De ce s-mi ia oalele din cas? întreb femeia
nevinovat.
  — Aa! Ca s se mire protii, rspunse omul. Vezi c se
umfl laptele…
  Tita se întoarse i ddu la o parte de pe vatr o oal plin
cu lapte. Catrina turn iari ciorb în strachina de pe
mas, care între timp iar se golise.
  — Ce faci, m, c am vorbit iar cu Ctnoiu. Zice c
sptmâna asta pleac la Bucureti, zise Achim, uitându-se
pe sub sprâncene la tatl su.
  — Duc-se învârtindu-se! rspunse Moromete
  Nepstor, Achim continu, fcând o socoteal simpl:
  — Avem douzeci i patru de oi, toate cu lapte. Asta
înseamn dou sute patruzeci de lei pe zi. Într-o
sptmân…
prostia ta din cap.
  — M, eu i-am spus! zise Achim cu dispre parc. La
toamn trebuie s pltim banca. Eu zic c trebuie s-mi
spui o dat, dac îmi dai sau nu-mi dai drumul!
  Catrina care ascultase se amestec i ea:
  — Las-l, m, s se duc. Nu e vorba numai de banc, dar
sunt i ei biei mari… N-au o trean pe ei… Cu ce s-i
cumpere?
  — i ce bgai în voi dac pleac cu oile? întreb
Moromete curios.
  — Cum ce bgm? Mai e o gin, mai e un miel!…
  — A! fcu Moromete, oile pleac, mieii rmân! Dar
muierea parc nu auzi.
  — i pe urm, zise ea, peste o sptmân, dou, începe
secerea, facem pâine… Am trit noi i fr oi!
  — Taci, mam, din gur, zise Ilinca scoas parc din srite.
S vii tu la deal i s munceti i s vezi pe urm cum e fr
lapte…
  — Las-o, Ilinco, c o gsir ginile i mieii. E plin de gini
i miei, zise tatl cu ironie.
  Niculae se întoarse spre sor-sa i-i arse o palm peste
cap, scrânind din dini.
  — Ce te-amesteci?! rspunse Niculae, srind în sus de la
mas, gata s fug afar.
  — Niculae, dac m scol la tine, te dau cu capul de perei
pân îi ies bolboile ochilor, zise Moromete fulgerându-l cu
privirea.
  — Ce s-amestec ea? zise biatul argos.
  — Ce e, m, îi pare bine c n-o s te mai duci cu oile?!
întreb Tita cu glas subire i înalt. Nu-i fie fric, ai s
mergi la deal s dea zece sudori din tine.
  — Ce-avei, fa, cu el? se rsti mama furioas. Nu putei s
v vedei de treab?
  — Vezi s nu-i dau eu una peste nas, amenin mama.
  — M, se vede c nu suntei muncii, m! se prbui
Moromete de uimire. Pi eu când veneam de la deal
adormeam cu dumicatul în gur! Acu’ v sparg oalele i
strchinile astea în cap! Nici la sfânta mas nu v-
astâmprai! Niculae, stai jos i bag în tine i dac mai
sufli o vorb te… te…
  Toi lsar ochii în jos i se fcu tcere. Catrina schimb
strachina turn al doilea fel de mâncare, laptele fiert.
Moromete lu dou felii mmlig i le puse în strachina
plin. În aceeai clip, vreo ase linguri se îndreptar spre
mijlocul mesei i începur s dumice mmliga în strachin.
Niculae îi strecurase i el lingura printre ceilali i abia
izbuti s apuce ceva i s duc la gur. Strachina se goli
numaidecât. Femeia o umplu iari. Într-un timp, Niculae
prinse lingura sor-sii într-a lui i o izbi afar, scrânind,
stropindu-i pe toi cu laptele fierbinte. În aceeai clip,
palma lui Moromete se ridic i czu pe capul lui ca o
greutate de fier, detunându-l. Biatul încremeni cu ochii
holbai, strânse din dini i rsufl greu. Dei sttea jos, se
cltin i se lungi moale alturi de mas.
  — Scoal’ în sus! zise Moromete încet, dar cu un glas
îndesat.
  Biatul se ridic în palme i genunchi, rmase astfel o
clip, apoi se ridic în capul oaselor.
  — Ia i mnânc! rosti cu acelai glas omul.
  Niculae se întoarse spre mas, arunc spre sor-sa o
privire care mocnea de ur i apuc lingura în mân. În
acest timp, îns, strachina se golise iari. Femeia turn a
treia oar, se uit spre Ilinca i ls oala în jos.
  — Gata, sta e tot laptele, zise ea, dei nu-l rsturnase pe
tot…
  Pân la sfâritul mesei, nimeni nu mai vorbi. Moromete îi
întinse picioarele i împinse masa mai încolo de lâng el,
frecându-i mâinile una de alta s se curee de mmlig.
Femeia i fetele strângeau oalele i strchinile.
  — S nu vii încoace, lovi-te-ar jigodia, c-i sparg capul,
zise Catrina, ameninând câinele care atepta pe prisp s
se rstoarne masa.
repetând ironia tatlui.
  — Paraschive, dup demâncare ce urmeaz? întreb
Moromete.
  — O igare, rspunse Niculae.
  — Ce e, m, ai înviat? zise Ilinca râzând. Ai un cap ca de
dovleac.
  — i tu, ca de… ca… Tâmpito! se bâlbâi Niculae.
  — Tat, îl auzi? se miorli fata, crezând c tatl are s-i
mai dea o palm lui Niculae, dar omul parc n-auzi, se
cuta mereu în buzunarele flanelei.
  — N-auzi, m, s-mi dai o igare, Paraschive, zise el,
pregtindu-i o foi de jurnal.
  — De unde s-i dau dac n-am, mormi Paraschiv ca un
urs.
  Moromete nu-l lu în seam. Întinse foia spre fiu s-i pun
tutun dar deodat ls hârtia jos i opti apsat:
  — Ia tcei! Sst! Tcei din gur!
  Toi copiii se uitar la el fr s îneleag ce vrea.
  — Ce este? Ce s-a întâmplat? îl întreb muierea.
  — Taci! zise omul, ateptând încordat.
  Fiecare rmase la locul lui în tcere. Paraschiv, Nil i
Achim stteau nemicai în câte un col al tindei. Femeia i
fetele rmaser i ele nemicate, cu câte o strachin sau o
lingur în mân, cu gura puin deschis a mirare i
neînelegere.
  În tcerea aceea se auzi deodat din deprtare un om
care mergea pe drum i cânta.
  Afar toate zgomotele se topir numaidecât i peste sat se
ls deodat o linite mare. Cântecul flcului acoperea
întinderea i adâncimea nopii.
  Era al unei fete prsite, cântat îns de un flcu. Spunea
c odat era iarn, dar el, biatul, tot venea la ea, acum e
soare i frumos i el nu mai vrea s vin… Vocea urca în
noapte i în amintire cu patim clocotitoare… Moromete se
ridic i iei pe prisp. El se întoarse îns numaidecât
îndrt i se aez iar pe pragul lui. Ceilali ascultau toi
fr s se mite, uitând în aceste clipe de ei înii.
  — Doamne sfinte, cum cânt flcul sta! murmur mama
uimit. Biric e, nu-i aa, Tito? întreb ea când afar
cântecul nu se mai auzi.
  — Da, el e! rspunse fata.
  Moromeii se dezmorir i revenir iari la starea lor
dinainte. Masa se terminase i acum ar fi trebuit s se
culce, dar cei trei, Paraschiv, Nil i Achim, care dormiser
 
  Când se desprise de Tita lui Moromete, lui Biric numai
de cântat nu-i ardea; se grbise s se duc acas, s stea la
mas i s plece pe urm s-o cheme pe Polina la poart. Se
dusese acas, dar nu putuse s mnânce i plecase
devreme, nu mai avusese rbdare s atepte pân dup
mâncarea oamenilor.
  Biric avea douzeci i patru de ani i era în vorb cu
Polina de prin iarn. Nu tia ce s mai cread despre ea. I
se mai întâmplase o dat s in la o fat i nici atunci nu
înelesese pentru ce la început fetei îi plcuse i mai pe
urm, tot aa, nu mai vrusese s ias la poart. Acum îns
era parc mai ru, înelegea i mai puin. Intrase în vorb
cu Polina la un clic, la curat porumb, se juca ineluul.
Polina nu ghicise c inelul e la Biric i cel care avea
cureaua i conducea jocul îl întrebase: „Câte s-i dau,
Biric?” „Câte vrei!” rspunsese Biric i asta însemna c
trebuia doar s-i ating palma, adic de form.
  Atunci vzuse un surâs de batjocur pe buzele fetei, parc
ar fi vrut s-i spun c n-are nici un rost s-o crue, fiindc
tot nu-i place de el.
  „Ba nu, d-i una fierbinte ca focul”, spusese atunci Biric.
  Jocul continuase i Biric fusese scos s ghiceasc la cine e
inelul. Greise înadins, tia c inelul trebuie s fie la Polina.
  „Câte s-i dau, Polino?” întrebase într-adevr cel care
conducea.
  „D-i una moale ca lâna i una iute ca fulgerul”, rspunse
Polina.
  Pe cea iute ca fulgerul o primise drept în inim i se
înfiorase de bucurie. În seara aceea nu mai vorbise nimic cu
ea, dar în seara urmtoare venise singur la poarta ei i
fluierase. tia c n-are s ias, c trebuia s vin seri de-a
rândul la poarta ei pentru ca ea s aib timp s se
gândeasc i abia dup mai multe seri din acestea ea s
ias în sfârit i s-i spun, s-i dea de îneles, c s-a gândit
la el i îi place, sau s-a gândit i n-o las maic-sa. Dar ce
ciudat lucru, ea ieise chiar în prima sear – a doua sear
de când intrase în vorb cu ea – i nu suflase nici un cuvânt
nici despre maic-sa, nici despre cineva de-ai ei i nici
mcar cuvintele obinuite: „M duc, ne vede cineva”. Se
apropiase de el dintr-o dat, foarte hotrât, zpcindu-l
prin nepsarea ei fa de primejdiile care o pândeau,
primejdii adevrate i cunoscute de toate fetele i de care
ea parc nici nu vroia s tie.
  Înelesese mai târziu c ea inea la el mai de mult, nu vroia
s spun de când, era limpede c nu din seara aceea cu
ineluul, ci mult mai dinainte. Faptul c o fat ca Polina
inea la el – el care plcea fetelor doar când cânta, mai mult
nu inea la el niciuna fiindc era flcu cu muli frai i nu-i
venea decât un pogon de pmânt – îl fcuse mai pe urm pe
Biric s uite c e flcu srac i s se gândeasc mai cu
îndrzneal la însurtoarea lui. Când îi dduse apoi de
îneles Polinei c se gândete s se ia cu ea, Polina se fcuse
roie i se uitase la el cu nite ochi ciudai, ca în seara aceea
la clic: „i dac eu nu vreau, ce-ai s faci, Biric?” întrebase
ea. „De ce s nu vrei?” „Mai tii? Poate c nu in la tine.” El
o apucase de mân crezând c glumete, dar ea îl lovise
peste bra i se trsese îndrt. Pruse cu adevrat
mânioas pe el i Biric nu prea înelesese.
  Aducându-i aminte de aceast întâmplare uitat, Biric se
opri în mijlocul drumului lovit parc fr veste de înelesul
târziu i cumplit pe care aceste cuvinte ale ei îl adevereau.
Vru s se întoarc din drum, dar continu totui s mearg
spre casa Polinei i mergând el uit c vroia s afle ceva de
la ea; nu mai vroia decât s-o vad. Întâi de toate s-o vad.
Parc îi uitase chipul i neputându-se grbi decât la pas,
deodat el începu s cânte. Gândul c s-ar putea ca ea s
nu ias nici de ast dat – i atunci ar fi rmas singur cu
dorina lui chinuitoare de a-i vedea chipul – se ascunsese
undeva în adâncul inimii i cânta într-o ciudat uitare de
sine.
  În dreptul Moromeilor glasul su se frânse tot aa cum
începuse, pe neateptate. Casa Polinei era la un pas; Biric
se opri pe podica lui Blosu i fluier.
  Casa Polinei rmase linitit. Biric mai atept puin i
fluier din nou. De ast dat auzi ua de la tind
deschizându-se. Gardul lui Blosu era înalt i Biric n-o
vedea pe fat. Dar nici nu se uita, fiindc auzind-o c vine,
hotrâse s nu dea bun seara i nici s înceap el cel
dintâi vorba. Portia scârâi uor i câteva clipe tcerea nu
fu turburat de nimic; Biric edea pe podic, jumtate
întors i atepta.
  — Ce e, m? Ce fluieri aici? Ce, e târla lui tac-tu?
  Biric se rsuci speriat. În poart, în locul Polinei, îl
recunoscu pe Blosu.
  — De ce s nu fluier? bolborosi el cu un glas sumbru. Nu
cumva crezi c te-am fluierat pe dumneata?
  Dup ce spuse aceste cuvinte, Biric vru s se
îndeprteze.
  — Pleac în… m-tii d-aici i s nu te mai prind c fluieri la
poarta mea, c pun câinii pe tine.
  Biric se apropie cu bgare de seam de tatl Polinei i îi
opti:
  — Nea Tudore, ia seama la vorb c nu i-am fcut nimic.
  — Ce s iau seama la vorb? Ce caui tu la fata mea?
  i fr s mai dea alte lmuriri, îl i apuc pe flcu de
gulerul cmii i îl îmbrânci. Biric se trase singur îndrt,
dar puse mâna pe stinghia stnoagei, gata s-o smulg.
Rmase îns nemicat. În spatele lui Blosu apruse Victor,
voiajorul, cu o mciuc în mân.
  Biric atept câteva clipe ovielnic, apoi se îndeprt cu
fruntea în pmânt.
  Curând îns se întoarse înapoi. Cei doi nu mai erau la
poart. Vru s fluiere, dar se rzgândi i din nou se
îndeprt. De ast dat se opri în dreptul Moromeilor. Veni
lâng gard i opti prin întuneric:
  — B Nil-m’!
  — Cee-m’? Care eti? opti Nil de pe prisp.
  — Ia vin pân-aici, zise iar glasul de lâng garduri. Eu sunt!
Biric.
  — Tu eti, Biric? întreb el.
  — Vreau s-i spun ceva lui Nil, rspunse Biric.
  Flcul intr în curte i se apropie prin întuneric de cei de
pe prisp.
întuneric de stâlpul casei.
Hai, nu mergi, ce mai stai? N-ai mâncat?
  — Hai, c merg, acuma, rspunse Nil, coborând de pe
prisp.
  Biric se aez pe prisp i deodat izbucni.
  — Nea Ilie, ce dracu vreai s se întâmple? tii i dumneata
c la o fat mare i-un mgar zbiar! Eram în vorb cu asta
a lui Blosu.
  — Mi Biric, prost mai eti, zise Moromete, în oapt, ca
i când s-ar fi temut s nu-l aud vecinul. Nu mai gseti tu
alt fat? E satul plin. i nu-i ajunge aici, te mai duci i la
Miroi i la Balaci, poi s iai satele la rând pân la Dunre.
D-aia te vaii tu? Îmi spuse i mie adineauri în drum alde
tat-su c Polina i cu la sunt în vorb de mult… C e
daravel veche…
  În acest timp, Biric se sculase de pe prisp i se tot mica,
ascultându-l pe Moromete.
  Paraschiv, Nil i Achim tresrir la strigtul flcului.
Biric porni repede pe lâng prisp i se opri lâng gardul
grdiniei în dreptul cruia se ghicea prin întuneric casa i
bttura lui Tudor Blosu.
  — De ce mini, m? strig Biric spre Tudor Blosu. De ce
mini, m? spuse el din nou, ca i când ar fi tiut c acela îl
ascult. Nea Tudore, s fiu al dracu… las! Iar tu, Polino, s
nu crezi c eu am s mai… c n-o s mai dau eu ochii cu
tine!
  Flcul plec de lâng gard i înjur încet; el veni îns
numaidecât îndrt i de ast dat începu s strige fr
team, ca i când ceea ce spusese înainte l-ar fi rscolit ru,
fcându-l s-i piard msura:
  — Ce e, m, ce crezi tu, ai? C dac m goneti de la
poart… Da’ ce, m, crezi c te-am fluierat pe tine? Asmui
câinii pe mine, m, ca pe-un igan? De ce s asmui câinele
pe mine, nea Tudore, dac ai o fat i fluier cineva la ea,
dumneata trebuie s asmui câinele? Ce i-am fcut eu
dumitale? i-am fcut eu ceva vreodat? Pi de ce asmui
câinele pe mine, nea Tudore, dac de furat nu te-am furat,
de fcut nu i-am fcut nimic? Atunci de ce s asmui
câinele pe mine, nea Tudore? De ce s asmui câinele pe
mine, m, tu-i dumnezeul m-tii, Blosule! Chiorule!
  — Biric! strig Nil de pe undeva unde era.
  — Biric, taci, m, din gur, unde-ai but? murmur
Paraschiv.
  Îl tiau un flcu la locul lui i erau nedumerii de aceste
strigte. Socotir c trebuie s-l in de ru, dar Biric se
smuci.
  — Ia las-m, b! strig el pornind iute spre poart. Hai,
Nil, mergi sau nu mergi? Ce crede el c eu sunt prost?
  Spunând cuvântul prost, flcul âni deodat înapoi lâng
grdini i începu din nou s strige.
  — F, Polino, uite ce e! Dac tu crezi c eu sunt prost, fii tu
mai deteapt. Eu te las, f, mrit-te! Mrit-te cu chiopul
la i las-m pe mine aa prost cum sunt eu. i dac
dumneata, nea Tudore, iei la mine i amui câinele, pi
las!…
  Pe la casele vecinilor se vedeau pâlcuri întunecate de
biei i fete care ascultau în tcere. Biric iei în drum i-l
strig din nou pe Nil, întrebându-l dac merge sau nu.
Nil vru s-i rspund, dar flcul ieise la osea i plecase.
  — Asmute câinele pe mine! strig el iar, oprindu-se în
mijlocul osele ca i când cei care ascultau i-ar fi cerut
socoteal. Am venit i eu la poarta lui ca un flcu i el sare
la mine, parc a fi venit s-i sparg casa… Las, Blosule!
Mai vorbim noi doi, cu voiajorul tu cu tot… v aranjez eu
pe voi, încheie el amenintor i de ast dat se îndeprt
de tot de casa fetei.
 
  Tot timpul acesta, de dincolo, din curtea lui Tudor Blosu
nu se auzise nimic, ca i când casa ar fi fost pustie.
Paraschiv, Nil i Achim, împreun cu tatl lor ieiser
câteipatru în poart. Mai pe urm, se apropiaser i cele
dou fete i Niculae în urm. Când Biric o lu încet spre
osea, Nil se dezlipi de lâng poart, unde sttea rezemat,
i porni alene în urma lui. Moromete îl petrecu o vreme cu
privirea pân se îndeprt câiva pai de anul oselei, apoi
îl strig deodat, ca i când pân atunci ar fi stat la îndoial,
gândindu-se la ceva.
  — Nu te mai duce, zise Moromete încet. Ia vin’ încoace.
  Nil se întoarse nedumerit i se opri lâng podic.
  — Nu te mai duce, spuse din nou omul. Iart-o în seara asta
c nu moare! Nu i-o fur nimeni.
  Paraschiv i Achim se uitau intrigai la tatl lor. Nu-i oprise
pe niciunul, în nici o sear, s plece de acas. Se
îndeprtar alene de lâng poart, pornind spre un grup de
fete i biei de alturi, unde cineva cânta din fluier, iar
ceilali jucau.
  — Nil, vin’ încoace când îi spun, zise Moromete din nou,
dup ce Paraschiv i Achim se îndeprtaser.
  Omul intr în curte i porni spre grdin, iar feciorul îl
ascult. Când ajunser în fundul grdinii, Moromete se opri
lâng un dud i se aez pe o buturug de soc, fcându-i
semn flcului s se aeze alturi:
  — Nil, zise Moromete cu un glas moale pe care fiul nu îl
cunotea. Tu ce zici, m, s se duc la cu oile la Bucureti?
  Auzind întrebarea tatlui rmase într-o tcere încrcat
de zpceal i de uimire. Dup felul cum inea capul în jos
se vedea c nu e obinuit s-l pun, acest cap, la întrebri
aa de grele, parc îl trgea capul în jos de grea ce era
întrebarea tatlui. Moromete continu:
  — Eu i-a da drumul, dar vezi i tu c dac n-am avea
bruma aia de lapte de la oi, ce-am mânca? Nu poi s dai la
sap i la secere i s n-ai de mâncare decât tir i tevie.
Dar ce facem la toamn cu împrumutul de la banc? i te
pomeneti mâine-poimâine c mai vine i Jupuitu cu
fonciirea! Tu auzi, m? întreb Moromete cu un glas
nelinitit de tcerea fiului.
  Nil tui, micându-se pe buturug.
  — De, m, zise el încet. Ai auzit ce zicea mama: (Moromete
tresri când îl auzi vorbind astfel) ar fi bine s se duc…
Dac face ceva, ne mai cumprm i noi… mai pstrm
grâul… nu mai facem ca anul trecut, s rmânem toat
iarna fr pâine…
  — M, Nil, îngân Moromete cu acelai glas moale pe
care copiii nu prea i-l cunoteau, ce mâncm, m, te întreb?
Se duce el cu oile la Bucureti, asta nu e greu, dar ce
mâncm?
  — Mai sunt oameni care n-au oi i triesc, muncesc. Ce s
facem?!
  Cuvintele ce s facem, flcul le spusese nu ca un rspuns,
ci ca o hotrâre. Glasul i se schimbase, suna mai încreztor,
ca al unui om de ndejde pe care te poi bizui.
  — Bine, Nil! Te-am întrebat ca s nu zicei c aa i pe
dincolo, îngân Moromete, ridicându-se de pe buturug.
Vz c Paraschiv sta, degeaba a fcut armata. Nu se
însoar, nu se gândete la nimic… Îl întreb într-o zi: „Ce
facem, Paraschive? Vine la cu fonciirea, n-am pltit-o de
doi ani de zile”. „Ce s facem, rspunde el cu botul la al lui
ca de zvod, pi de ce n-ai pltit-o pân acuma?” „Pi ai
uitat c am cumprat noatinile alea?” „Ei i dac le-ai
cumprat, ce-ai fcut, zice, acu vinde-le la loc i pltete
fonciirea.” „Dar tu ce faci, n-ai de gând s te însori? Alii ca
tine sunt la casele lor, ca oamenii, cu copii, cu vita lor în
bttur.” „Cu cine s m însor?” zice. „Cum cu cine s te
însori? Se prpdir fetele pe lumea asta i nu gsii cu
cine s te însori?” „D-le-n iacacine de fete!” zice. Aa c,
treaba voastr! Facei cum tii, dar s nu mai aud pe urm
c zicei c eu v-am oprit.
  Moromete vorbise încet i rar, cu fruntea aplecat în jos,
se ridicase în picioare i frmânta o foi de jurnal în palm.
Nil se ridic i el de pe buturug.
  — Nu tiu dac tu te-ai gândit pân acum, reîncepu
Moromete. Anul trecut am fcut crua i d-aia am rmas
cu fonciirea nepltit… Acuma, sta vrea s se duc la
Bucureti cu oile. Bine, s se duc, s-l vedem ce face. Eu
nu zic s fac dou mii de lei pe lun. Dou mii de lei, nu e
glum. Sunt patruzeci de duble de grâu. Asta nu se poate,
murmur Moromete speriat parc. Ascult, Nil. Pân în
toamn sunt trei luni de zile. Dac el vine la toamn i-mi
întinde ase mii de lei în mân, i nu douzeci, cum se laud
el, pi atunci mai dau i vreo dou crue de grâu i am
scpat anul sta i de banc i de fonciire. Pi crezi c vine
el de la Bucureti cu ase mii de lei, Nil? Crezi c vine,
m?
  — ase mii de lei? Adic dou mii de lei pe lun? se gândi
Nil. Pi de ce s nu vie?
  — Pi vine? zise Moromete, începând s scapere dintr-un
amnar. Aduce el ase mii de lei? C atunci n-ar mai zice
nimeni nimic. Am rbda vara asta, am plti banca i ne-ar
rmâne nou aproape tot grâul. La anu vedem noi pe urm
ce-om mai face. Da’ vine? Aduce el ase mii de lei?
  — Eu zic c aduce, rspunse Nil convins. El se luda cu
de trei ori pe-atât!
  — Poate s aduc i de cinci ori atât, asta nu m privete
pe mine, zise Moromete. N-are decât s v rmân vou, s
v îmbrcai i s facei ce vrei cu ei. Mi-e s-mi dea ase
mii de lei. Pi aduce el, de! Vine el cu ase mii de lei?
  Ajunser la poarta grdinii i Moromete o deschise încet.
Nil trecu în curte alturi de tatl su, gândindu-se dac
acuma are s poat pleca prin sat.
  — i nici ase, îngân Moromete dup un timp cam
îndelungat de tcere. Patru mii de lei, m! exclam el ca i
când s-ar fi tocmit cu cineva. Hai, las! Ai câtigat, oile sunt
sntoase!… Mie d-mi patru mii… Pi îmi d el patru mii
de lei?…
  — Aduce, m! Las-l încolo! Dac nici patru mii de lei n-
aduce, atunci…
 
 
  Dup plecarea lui Biric i a lui Paraschiv i Achim, Tita i
Ilinca mai sttuser puin în drum apoi se culcaser
ostenite. Catrina Moromete îl chemase pe Niculae în tind,
vrând s-i dea de mâncare laptele pe care i-l oprise.
  — Nu mnânc, se strâmbase biatul âfnos. Nu mi-e
foame.
  — Ia i mnânc, ce vreai, s i-l torn în cap? zise mama
suprat. Crezi c mi-e mil de tine? Dar mâine-poimâine
iar te apuci s zaci de friguri i… s mai stau atunci i de
tine, c nu sunt stul de câte am în spinare…
  Biatul se aez pe pragul unde sttea tatl su i la
început mânc sclifosindu-se, dar apoi foamea i se deschise
i la sfârit miorli:
  — Mai e? Mai d-mi!
  — Niculae! Niculae! Se vede c bine-i face tat-tu c te
plesnete, zise mama.
  Niculae o privi nevinovat i mama se înmuie. Biatul o
simi chiar c se cznete s nu râd.
  — Hai, mam, mai d-mi! Zu mi-e foame!
  — Na! fcu femeia, care între timp cutase prin oalele de
pe poli i scoase o bucat mic de brânz. Hai mai
repede, bag-n tine, c sunt moart de osteneal.
  Dup ce mânc, Niculae iei pe prisp i se vârî în
aternut. Tocmai atunci tatl i fratele intrau în curte pe
poarta grdinii, vorbind între ei. Biatul încremeni sub
ptur când auzi ceea ce spunea tatl su. Inima îi btea ca
un ciocan. Sri din aternut gâfâind i intr în tind peste
maic-sa, care se sperie când îl vzu cum arat.
  — Mam, am scpat de oi, opti el cu glas aprins.
  — Ce-i veni? zise ea suprat parc. Cine i-a spus?
  — Tata! Uite-l afar, vorbete cu Nil despre Achim, zice
c s se duc.
  — Prostia ta, rspunse femeia necjit parc de bucuria
biatului. O s te duci acolo, la deal, i-o s fie vai de pielea
ta. Era mai bine cu oile. Fugi i te culc, nu mai sta aci
degeaba!
  Niculae iei din tind niel bleojdit, dar cât ajunse afar,
începu s sar în aternut ca o zvârlug. Moromete, care se
aezase pe prisp, se pomeni deodat cu el în spinare. Omul
se scutur suprat i încerc s-l dea la o parte, dar biatul
îl apucase de gât i se inea de el ca scaiul.
  — D-te, m, la o parte, zpcitule! mormi tatl sâcâit,
vrând s par c n-are nici un chef. Se vede c nu vii colo la
sap; ai s vezi tu ce-ai s peti! D-te la o parte, n-auzi?
  Niculae sri de pe prisp, i se lu dup câine, dar nici
Duulache n-avea chef, pentru c se feri dinaintea lui i
porni repede spre grdin cu capul în jos.
  — Ilie, zise femeia închizând ua tindei i apropiindu-se de
brbat. Ea se aez pe aternut oftând i se întinse rupt de
oboseal. E bine c-i dai drumul s se duc, zise ea
gemând. Aa fac copiii oamenilor i d-aia o duc bine. Numai
s nu rbdm noi p-aci degeaba.
  Moromete nu rspunse nimic, începu s se dezbrace. Nil
se duse la cellalt capt al prispei i se prefcu c vrea s
se culce, dar o lu încet spre poart. Din drum, Paraschiv
chem:
  — Hai, b, c viu acuma, rspunse Nil din mers, suprat
parc.
râsul prea ascuit al vreunei fete, ori clocotea de fluieratul
prelung, ca o chemare îndeprtat, al vreunui biat.
  Niculae dormea cu tatl su, spate în spate. El se culc
puin nelinitit de tcerea tatlui i ascult mult vreme
târâitul ciudat al ginilor urcate pe crcile celor câiva
pruni din grdin. Atepta ca taic-su s adoarm i s se
bucure în voie c a scpat de oi i mai ales de Bisisica.
  Când simi micarea uoar a spatelui tatlui su, se ridic
într-un cot i se rezem de perete. Îi venea greu s cread
c peste câteva zile n-are s se mai scoale cu noaptea-n
cap, s scoat oile din obor i s plece cu ele pe izlaz. S
porneasc spre matca satului i s treac prin apa gârlei
care totdeauna dimineaa îi chinuia picioarele umflate,
bobotite de bubele care îi zvâcneau s coac. Dincolo de
gârl erau nite gropi mici, pline de cicoare cu floarea
albastr ca cerul de primvar. În fiecare diminea
Niculae uita de ele i se împiedica în cotoarele lor verzi i
rsfirate, fcându-l s urle de durere. Într-o zi se înfuriase
i le fcuse ferfeni cu ciomagul. La fel se înfuriase
dezndjduit de piatra de hotar din capul miritii. Era o
piatr coluroas, înfipt adânc în pmânt i învlit în
ierburi, încât nu se vedea deloc. De nenumrate ori se
izbise cu picioarele de ea i czuse leinat alturi.
  Nu-i venea mai ales s cread c are s scape de bieii de
pe izlaz care uneori îl chinuiau. Cei mari îl puneau s le
vad de oi, sau îl trimiteau cine tie pe unde s fure tutun
sau struguri de pe loturile oamenilor. Când jucau bobic, îl
ineau numai în fund s prind bobicul i când îi venea
rândul, îl lsau s dea numai o dat i apoi îl trimiteau iar la
fund… Dar ceea ce îl chinuia mai mult era faptul c cei mari
îl sileau s se ia la lupt cu ali copii chiar dac n-avea nici
un chef. Vrând-nevrând, învase s se lupte i s se bat cu
ciomagul.
  Într-o zi, era singur cu oile pe mirite i se pomenise cu o
magaoaie peste el. Era o artare înfricotoare, cu faa
borocoit cu smârc i cu dinii rânjii. Era spre sear,
ieise din porumb i venea spre el încet, ca într-un vis…
Avea fust roie, zdrenuit, i în mân un os alb de cal. De
groaz Niculae apucase ciomagul cu amândou mâinile i
pocnise magaoaia drept în moalele capului. Magaoaia
czuse jos fr s se mai mite, iar Niculae, înspimântat,
luase oile la goan i începuse s fug cu ele spre cas. A
doua zi magaoaia a venit iar, dar cu înc doi ini i l-au
btut cu ciomegele pân l-au lsat în nesimire pe mirite.
Oile au intrat în porumb i au fost duse la oborul comunal,
iar Niculae a fost luat de frai în cru i dus acas, zob. A
zcut o sptmân i s-a vindecat, dar dup aceea l-au prins
frigurile. Când s-a vindecat i de friguri, s-a dus iar cu oile.
  Puin timp dup aceea, într-o diminea, se pomeni cu
Achim pe mirite, clare pe cai. Fratele îi spuse s lase oile
i s vie cu el. Au ieit în izlaz, alturi de care se afla o
mirite larg de vreo zece pogoane. Pe izlaz, un cârd de
zece-cincisprezece biei jucau bobicul. Unii erau de seama
lui, alii mai mari cu un an sau doi. Achim desclec i ddu
drumul la cai apoi se apropie.
  — B, ce facei voi aicea-m’? strig el i se uit peste ceata
de biei.
  Câiva mai sfioi, care stteau jos pe flanele, se ridicar în
picioare i se uitau cu team la Achim. Vreo câiva mai
nepstori jucau bobicul fr s se sinchiseasc. Deodat
Achim se repezi spre ei ca un uliu, trânti vreo câiva de
pmânt i ddu câteva picioare i palme în dreapta i în
stânga.
  — Ce, voi n-auzii? mârâi Achim. Eu strig la voi i voi jucai
bobicul… mama voastr!
  — Nea Achime, s nu ne înjuri c chem pe tata de colea,
zise unul colos, fulgerându-l cu privirea.
  Achim âni ca ars spre cel care vorbise, îl apuc de gât,
ddu cu el de pmânt i sri cu picioarele pe el.
  — P m-ta i pe tat-tu! url el ca turbat. Du-te i cheam
pe tat-tu! S-mi spunei care ai fost ia care l-ai btut pe
frate-meu, c dac nu, v belesc pe toi!
  Achim n-avea atunci mai mult de aptesprezece ani, dar
pentru bieii de-acolo el prea mai fioros ca un om mare.
Niciunul dintre biei nu vorbi.
  — Niculae, strig Achim, îi cunoti? Ia treci încoace.
  — Nu-i cunosc, c aveau flanelele pe cap când au venit,
rspunse Niculae.
biciul, Niculae. Nu vrei s spunei!… Stai c v-art eu
acuma.
  Achim apuc biciul i, fr s se gândeasc nici o clip, se
repezi la unul i-l plesni peste spinare. Cel lovit url i
apuc biciul în mân.
  — Nea Achime, nu tiu, eu sunt de pe Delavale, nu mai da.
  Achim se repezi la altul i mai furios.
  — i tu eti de pe Delavale? Pân-n sear am s v bat!
  — Spunei, m, ce, s mnânc eu btaie pentru ei? se auzi
un glas speriat.
  — Aaaa! Tu tii? Spune numaidecât c-i roz beregata!
rcni Achim iar, repezindu-se spre cel care vorbise.
  Biatul se feri, se uit în jur i deodat vorbi pe
nersuflate.
  — Nea Achime, nu da! Al lui Voicu Câinaru i cu al lui
Burtic l-au btut.
  Achim se întoarse spre Niculae, îi arunc plria de
pmânt i îl asmui ca i când ar fi fost câine:
  — Ai auzit? Pune mâna pe ei!
  Niculae, slbit de friguri, galben la fa, nu se mic.
  — Pune, m, mâna pe ei, n-auzi? strig Achim scos din
srite.
  Niculae nu se mica.
  — Al lui Câinaru i Burtic! strig atunci Achim pe cei care
îl btuser pe Niculae. Achim avea un glas ciudat,
ascunzând ceva tainic i cumplit i Niculae se speriase mai
ru de acest glas al fratelui su decât de loviturile
magaoaielor, atunci pe mirite, când fusese btut. Venii
încoace al lui Câinaru i Burtic. Venii încoace c nu v fac
nimic, mai spuse Achim.
  Cei doi se apropiar i unul din ei îi scoase pearca lui de
plrie gurit în fund de bobic i zise:
  — Nea Achime, uite, vezi, mi-a spart capul! Zu, nea
Achime, c mi-a spart capul! Am dat i eu, a dat i el.
  — Taci din gur, urâtule, rspunse Achim care începuse s
se înveseleasc, îl vedei? E frate-meu. Eu nu in cu el, chiar
dac mi-e frate. Tu, sta, cu capul spart, repede-te la el i
d cu el în pmânt.
  Niculae se uitase la fratele su i se fcuse i mai galben.
Achim nu se sinchisea.
  — N-auzi, m, sta cu capul spart? se rsti Achim spre
biatul cu capul spart.
  — Nea Achime, zu, ne-am btut în parte, se rugar iar cei
doi biei.
  — Nea Achime, las-i, nea Achime! srir i ceilali.
  Ochii lui Achim sticlir. Îl apuc pe cel cu plria gurit
i-l izbi de pmânt.
  — N-auzi ce-i spun? Repede-te la el c te omor… pe m-ta
de urât!…
  Biatul se scul de jos furios i, nemaitiind ce s fac, se
repezi la Niculae. Niculae nu se mic din loc. Înaintea lui,
cel cu plria gurit se opri ca intuit de privirea mare,
nemicat, a celui asupra cruia era asmuit. Îi întoarse
capul spre Achim, dar tot atunci acesta url la el:
  — Repede-te în el… pe m-ta de urât!
  Biatul se repezi în Niculae i îl apuc de gât. Niculae se
înepeni i rmase mai departe nemicat.
  — D cu el în pmânt! strig Achim, apropiindu-se cu
biciul în mân.
Niculae i îl trânti la pmânt. Apoi, speriat, cu privirea
rtcit, plin de groaz, se ridic de pe el i rmase
nemicat, uitându-se la Niculae care, galben la fa, nu-l
slbea din ochi pe fratele su. Câtva timp, toi rmaser
nemicai i tcui, în clipa urmtoare, Niculae sri în sus ca
mucat de un arpe. Se repezi spre cel care îl trântise i îl
apuc de gât. Luat pe neateptate, cellalt biat rmase cu
ochii holbai i scoase limba afar, horcind. Chipul i se
învineise ca un ficat, se fcuse apoi pmântiu. Niculae
strângea ca un nebun i-l împingea de-a-ndrtelea. Cel
strâns de gât se împiedic de ceva i czu. Niculae îi ddu
drumul i se întoarse spre cellalt. Vzându-l c vine,
biatul o lu la fug peste câmp.
  Achim se repezi îns numaidecât i în câiva pai îl apuc
de ceaf.
  — Stai, pe m-ta, fricosule. M vezi tu c-i iu parte? Bate-
te cu el… Ai venit amândoi i v-ai pus i l-ai omorât cu
ciomegele. Erai doi, mama voastr… Stai aici!
  Niculae se repezi spre el cu un ciomag i vru s-l izbeasc
în cap, dar biatul se feri i puse el mâna pe un ciomag.
  — Nea Achime, strig el, artându-l pe Niculae. Îi sparg
capul; spune-i s nu s-apuce de mine!
  — Niculae, scrâni Achim, auzi ce spune?
  Niculae azvârli pe neateptate ciomagul i se repezi spre
cellalt cu o iueal neateptat. Luat tot fr veste, biatul
se cltin i czu. Atunci Niculae sri în sus cu aceeai
iueal, puse mâna pe un ciomag i începu s-l loveasc pe
cel de jos cu toat puterea. Biatul urla, încerca s se
ridice, dar câte o lovitur de ciomag îl culca iar la loc.
  — Ajunge, Niculae, stai! zise Achim, apropiindu-se. Spune-
i s-i cear iertare.
iertare!
  Gândindu-se c acum are s scape de toate, Niculae gemu
în aternut i se uit la spinarea tatlui su care se mica i
rsufla în somn.
  „O s m rog de el s nu m ia la sap i o s m lase,
gândi Niculae suspinând. La secere o s m duc, dar s nu
m ia la sap pân nu-mi trec bubele i s pot s m duc i
eu la coal.”
  — Ce faci, m, tu n-ai de gând s-adormi? spuse Moromete
deodat, cu un glas atât de treaz c biatul se înfiora.
  — Ba dorm, rspunse el uimit c tatl su putuse s stea
aa de linitit atât de mult vreme.
  — Cum dormi? întreb Moromete aspru. S mergi colo la
sap i s dai i o s te mai vz eu atunci c beleti ochii în
loc s dormi.
  Niculae se ls pe cptâi i gemu. Apoi rmase nemicat.
Pe drum se auzea din ce în ce mai rar câte un flcu care se
întorcea acas fluierând. De undeva rzbtu un ipt uor,
subire, de fat sau de femeie tânr, înecat de întunericul
nopii. Prin vârfurile salcâmilor bâzâiau ânarii. Moromete
se ridic din aternut i se întoarse pe neateptate spre
Niculae. Biatul închise ochii, speriat.
  — Nu dormi, m, o dat? zise el apsat, cu un glas
turbure.
  Niculae nu rspunse. Omul nu se mic. Biatul îl simea
înc întors spre el i inima îi ticia. Moromete se trânti iar
pe cptâi i peste câteva clipe Niculae îi simi spinarea
ridicându-se i rsuflând încet. „A adormit”, gândi el dup o
vreme, dar ca i când omul l-ar fi auzit gândind, se ridic
iari într-un cot i se întoarse spre fiu.
  — M, da tu n-ai de gând s dormi o dat? îngân el
rguit i furios.
  Din nou omul se trânti pe cptâi, dar Niculae atept
mult vreme fr ca s-i mai simt spinarea micându-se.
„Nu poate s doarm. Te pomeneti c se rzgândete i
nu-i mai d drumul lui Achim”, gândi Niculae iari. Dup
un timp se liniti îns. „Cine tie la ce se gândete, îi spuse
el. O s vedem mâine diminea”.
  Moromete se ridic a treia oar, dar acum nu se mai
întoarse spre biat. Niculae îl auzi scotocind mult vreme
sub cptâi, auzi apoi un zgomot de hârtie rupt, pe urm
amnarul izbind în piatr. Dup aceea nu se mai auzi nimic.
Niculae atept o vreme cu ochii închii, apoi îi mic
pleoapele. Tatl sttea pe marginea prispei cu spatele îndoit
i fuma. Biatul închise ochii i se hotrî s adoarm.
Atept somnul timp îndelungat i adormi. Moromete mai
sttea înc pe marginea prispei, cu spatele îndoit i fuma.
 Chapter 8
  În acest timp Paraschiv i Achim ateptaser în drum.
Erau atât de curioi s afle ce îi spunea tatl lor lui Nil,
încât nu avur rbdare pân a doua zi; renunar s se mai
duc la fetele la care umblau i îl ateptar pe fratele lor s
vin i s afle ce era…
  — Ce-ai vorbit, m, ce i-a spus? întreb Paraschiv în
oapt când Nil iei la ei.
  — Ce s-mi spuie, c s se duc sta cu oile la Bucureti,
rspunse Nil pe scurt, cu un glas moale, parc vinovat.
  — Nil, opti Paraschiv gros, i-ai spus ceva? Suntem frai,
dar s tii c eu…
  Nil ls fruntea în jos i bombni furios:
  — Ce, b, eti nebun? Cum o s-i spui?
  — Hai mai încolo, s nu ne-aud, zise Achim. Hai la ga
Mria s vorbim acolo, c tot nu mai avem timp s ne
ducem pe la fete.
  — Dar hai mai repede, s nu se culce ga Mria.
  Pornir câteitrei alene. Nil tcea i dup mers parc n-
avea nici un chef. Cotir pe nite ulie i se oprir în faa
unei curi mici, fr garduri, în fund se vedea o csu
învlit cu paie, un bordei asemntor cu un cote mai mare
de psri. La un ochi de geam, pâlpâia o lamp chioar.
  Bordeiul acesta unde vroiau s intre era al tuii lor, Mria
Moromete, sora mai mare a tatlui. Tua era o femeie de
vreo cincizeci de ani i nu avea nici copii, nici brbat. Ca s
scape de ea, Moromete îi cumprase undeva un loc de cas
i îi fcuse acest bordei.
  Mria Moromete îl învinuia pe fratele ei c nu s-a putut
mrita i-i face un rost. Spunea c n-a ajutat-o, c i-a furat
pmântul din spatele casei, c la împritul celor trei
pogoane motenite, Moromete a ales pmântul cel mai bun
pe care se putea pune vie i c a gonit-o din casa
printeasc ca un ho. De fapt ea ar fi vrut ca fratele ei s
nu se mai fi însurat a doua oar, s-o fi inut-o pe ea în cas,
s-i creasc ea pe cei trei, Paraschiv, Nil i Achim, i s fi
trit aa linitit pân la btrânee, încât dup ce fratele se
însura a doua oar i îi cumpr i-i fcu acest bordei,
Mria Moromete se înfurie i începu s cear dreptul ei de
motenire asupra casei printeti i mai ales asupra locului
din spatele casei. Fiindc pe jumtate din acel loc se afla
casa printeasc i gospodria i pentru c trecuser
aproape cincisprezece ani fr ca gospodria s fie
împrit, motenirea în cazul casei i locului trecea de
drept celui care o folosea. Mria Moromete nu tiuse i nici
acum nu tia acest lucru. Nici Moromete nu tia i chiar
dac ar fi tiut tot n-ar fi avut ce face cu el.
  Mria Moromete tria cu o ndejde a ei veche: s dea acel
loc lui Paraschiv sau Nil, care o fi mai vrednic, i acela s
fac o cas unde s-o aduc i pe ea, s aib grij de ea când
n-avea s mai poat munci. Paraschiv îi spusese c în
curând o s se însoare, s-i fac acolo cas i s-o aduc s
triasc i ea pe lâng el. De fapt, mritiul ei nefericit din
tineree o înrise; fcuse un copil care îi murise dup doi
ani de trai ru i dup moartea copilului brbatul o
alungase.
  Tria acum singur în bordeiul ei i n-o ducea prea ru, la
treierat îi bga grâul în main o dat cu al lui Moromete,
iar la secere la fel, veneau cei trei nepoi, Paraschiv, Nil i
Achim i o ajutau. În schimb, ea le fcea flanele i ciorapi.
  În sat i se spunea Guica i nu avea nume bun; se temeau
de ea pentru c cunotea pcatele tuturor i avea limba
ascuit. Toat ziua lucra la ciorapi, aezat pe un scunel
în faa bordeiului i oprea trectorii de pe drum pe care îi
întreba fel de fel de nimicuri. Unii ocoleau, ddeau prin alt
parte.
  Iat cum se întâmpla când cineva trecea prin faa curii ei.
Mria Moromete oprea trectorul strigându-l cu un glas
tainic: „Ei, cutare, ia stai niel.”
  Intrigat, omul se oprea. Mria Moromete se ridica de pe
scunel i venea în drum. Se apropia în tcere, misterios.
Apoi întreba în oapt: „Unde te duci?”
  Mirat, omul spunea unde se duce.
  „Ce caui acolo?” întreba femeia mai departe.
  Înc nedumerit, trectorul rspundea i spunea pentru ce
se duce, ce treab are acolo de fcut. Mria Moromete
spunea atunci despre omul acela unde se ducea trectorul,
c a auzit c acesta vrea s fac cutare lucru.
  „Aa o fi?” întreba ea cu privirea aprins de curiozitate.
  Trectorul rspundea c se poate, aa o fi.
  „Pi atunci frate-su ce-o s zic?” întreba ea atunci.
  „Dracul s-i ia, ga Mario, de unde s tiu eu ce-o s zic
frate-su?!” rspundea trectorul.
  „Nu se poate, spunea femeia cu glasul ei ascuit. E dreptul
lui.” „O fi, ga Mario, ce m-amestec eu în daravelile lor!”
ridica trectorul din umeri, grbindu-se s se îndeprteze.
  „Ei, nu-i aa!” rspundea Guica indignat i se întorcea pe
scunelul ei, bestecind la ciorap.
  Dup o vreme trecea o muiere. Mria Moromete se ridica
i o oprea: „Cutri, unde te duci? Ia stai niel!” Se apropia
i îi spunea: „Auzi ce vrea s fac alde cutare? M întâlnii
adineauri cu cutare – i spunea numele celui pe care îl
oprise mai înainte – se ducea pe la el i mi-a spus i mie. Tu
ce zici? la o s vrea? O s-l lase?”
  Rspândea deci tirea pe socoteala celui dinainte i acest
lucru turbura deseori apele, învrjbind chiar i pe cei mai
panici.
  Mria Moromete oprea chiar i pe copiii foarte mici. „Ce-
ai mâncat asear?” îi întreba ea în oapt, punându-le în
mân o jumtate de mr stricat sau câteva semine de
floarea-soarelui.
toamna la câmpie s schimbe fructele lor pe porumb i
grâu. Mria Moromete oprea fiecare cru care trecea
prin dreptul bordeiului ei. Se apropia de coviltirul
mocanului, se uita în crua lui, îi rscolea sacii cu mere i
cu nuci, lua câteva în care îi înfigea dinii i abia la urm
întreba cum le d. Omul spunea cum, iar femeia îi întorcea
spatele, mâncând din fructele luate, spunând c nu sunt
bune, sunt acre i viermnoase. În acest fel nu numai c se
stura mâncând, dar chiar strângea câte un scule. Se
vede îns c într-o toamn, un mocan a inut-o minte i
când a ajuns în dreptul ei n-a mai vrut s opreasc.
  „Stai, m! n-auzi c vreau s iau nite mere?” a strigat
femeia de pe scunelul ei.
  Mocanul a oprit i s-a aezat în dreptul coviltirului s n-o
lase s se urce.
  „Ai mere bune?” a întrebat ea vrând s-l dea la o parte.
  „Da, am mere frumoase, adu porumbul i-i dau.” „Ia s
vd!” a spus femeia încercând zadarnic s-l dea la o parte.
  „Adu întâi porumbul”, a spus mocanul linitit.
  „Ia s vd, m, stai s vd i eu ce mere ai!” a spus Mria
cu un glas înepat i cam tare.
  „Nu ipa, leic, de ce ipi?! Adu porumbul i atunci te uii!”
i-a rspuns mocanul fr s se dea la o parte.
  „Du-te naibii cu merele tale! a zis atunci femeia
îndeprtându-se de om. Parc n-am mai vzut mere! Uit-te
al naibii! Pe ce s-i dau eu porumbul meu, mocanului! Parc
fr merele voastre viermnoase nu triesc!” „Nu ipa,
leic, de ce ipi aa?” a spus mocanul uitându-se în urma ei
uimit.
  „Du-te naibii, m, ce dac ip? ip în curtea mea, în satul
meu, mocane!” „Leic, nu mai guici aa, c nu i-am spart
casa, a spus iar mocanul cu vocea lui moale de muntean. Ce
guicii aa, leic? Vai, vai! Cum mai guic! Ca o purcea!” a
mai adugat mocanul nedumerit i vorba a fost prins de
vecini. Mria Moromete se înfuria ru când i se spunea
Guica.
ciocni în ochiul de geam.
  — Ga Mario, deschide!
  Mria Moromete deschise ua i cei trei se aplecar pe
rând s nu se loveasc de pragul de sus. Paraschiv abia
intr în bordei.
  — Ga Mario, exclam el, gata, îi d drumul lui Achim cu
oile la Bucureti! Începe rfuiala!
  i râse hurducat, plesnindu-i palmele una de alta, apoi
frecându-le repede în semn de mare bucurie nestpânit.
Mria Moromete se înfipse în ochii lui i întreb, încet,
ascuit, abia inându-i rsuflarea:
  — Ce vorbeti, m? Îi d drumul? Zu? Cum a fost? Ce-a
zis?
spre pat, vrând s se aeze, dar mtua îl preveni.
  — Stai naibii jos pe pmânt, c se rupe patul cu tine… Apoi
relu întrebrile. Zu, m? Ia spunei! Ce zicea, ce zicea?!
  — Avem douzeci i patru de oi cu lapte, asta înseamn
dou sute patruzeci de lei pe zi, zise Paraschiv miorlit,
încercând s imite glasul farnic al fratelui su mai mic;
aa le tot spunea sta la mas.
  — i el ce zicea?! Ce zicea?! întreb Guica cu glas înecat
de curiozitate i plcere. Alea ce zicea, puturoasele alea?
M-sa, m-sa ce zicea?
fac asemntor cu al mamei vitrege adic: cinstit i
înelegtor aa cum îi rspunsese tatlui lor la mas:
  — Las-l m, s se duc. Nu e vorba numai de banc, dar
sunt i ei biei mari…
  Paraschiv izbucni în hohote groase. Mtua nu râse, îns
chipul ei zbârcit i negru i gura cu buzele supte înuntru
se frmântar de plcere. Nil zâmbi stingherit, parc
ruinat. El spuse:
  — Hai, b, ce râdei aa?
  — Pe urm l-a luat pe sta în grdin i nu tiu ce i-a spus.
Ce i-a spus, Nil? întreb Achim.
  — Ce mai întrebi, nu spusei o dat? bombni Nil.
  — Zu, m? Te-a luat în grdin! i ce i-a spus? întreb
Guica ca i când n-ar fi auzit bombneala lui Nil. Ce i-a
spus, Nil? Spune, m, d-te naibii, c cine tie ce i-o fi
spus i tu n-ai îneles. Hai, spune!
  Nil tcea cu fruntea în pmânt. Faptul c se lsa greu,
pân la urm le stric cheful celor doi frai i îl întrebar
dac da sau nu, îi d drumul lui Achim s se duc?
  — Nu v spusei, b, c îi d? Ce tot întrebai atâta? Numa