Cuprinsul: Pag.

Vasfle Mioc, dir. Ik. D. L. Munca elevilor în timp de räzboiu 1 Silt. C. Ghiban Avem şi noi Eroi. . . .! . . . . . . . . . . 6 Vasile Mureşanu Satul meu din valea Crasnei 7 Gheorghe Veniamin Declin 8 Tata (A. C.) • Nu te teme turmă mică şi credincioasă 9 E. S. A 'nflorit salcâmul ..' 14 Gh. Tobiaş Motiv rural .* >5 Constantin Juberian In satul meu 16 N. Perişoară • Cine eşti 16 Icni File rupte de nicăiri 17 Emil Alba Ziua libertăţii 24 Nlcolae Marghetici Stelele - 25 Maia Bistra Strigăt 26 Gheorghe D. Chtrtfi Ascultă copile ... 27-Viorel Ranga Ţara Visurilor Noastre 28 Mariana Georgescu-V. Azi a căzut întâiul M g de nea 28 Val de Mureş Mărfişpr de daruri şi de vis 29 Mlrcea Bent Oaia rătăcită 30 M. Radina Pastel . . . . . . . . . . . . . . . . , . . r . . . . . . . . 39 Ion Vasiloni In satul meu e primăvară .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40 Florin Marcu Dea mortis ; 40 Aurica Mitică Epigrame 41 Flor. I. N. Epigrame 42 Milovan Milenca O zi de vară 42 C. F. Loga Era 'n amurg de seară. . 43 Tora Ciobănaşul 48 D. D. Epigramă <•••••• 49 S. Mirescu Poezie, poezie românească 50 Mircea Borda Dor de Cluj 5 0

Ionel Bărzava Cântec vechiu . . . . 5 1 /. A. lerebeşti începutul educaţiei copilului •• 52 Val de Mureş Epigramă ••• 53 Sergia Dorian Am plătit 54 Gheorghe Tobiaş Didona 54 Ioniţă Buftea Păgâna .•, 62 M.. Cârstea Revedere •• 62 Leonida Danila Sonet ••- 63 Dom Belastână Autumnală •••• 64

Ţ a r a V i s u r i l o r N o a s t r e Anul VIII * Aprilie—Iunie Nr. 4 — 6

Revistă literară pentru tineret. Apare lunar, afară de lunile de vacanţa, sub conducerea prof. A u g us 11 n

C o s m a , Timişoara III, Str. Vadul Călugârenl nr. 2. — Inreg. la Tribunalul Tlmis-Tor. sub nr. 98/1941.

Munca elevilor în timp de războiu

Este o noţiune nouă, doar de câţiva ani, introdusă în vieaţa şcoalei la 'nceput sub numele de muncă obştească, iar apoi schimbată în muncă de războiu. Ea a fost o necesitate impusă de vremurile pe care le trăim, pentru a suplini braţele de muncă ce l ipsesc, fiind la o datorie sfântă de a-ne apăra Neamul şi Ţara. Dacă această muncă nu ar fi fost impusă de Ministerul Culturii Naţionale, ea ar fi trebuit să fie impusă de părinţi, de profesori şi de însăşi elevii. Oricât de mici ar fi ei elevii, cu slabele lor puteri, mai mulţi Ia un loc pot să supl inească pe unul mare, doar vorba poetului o spune atât de frumos şi clar „Unde-i unu nu-i putere, unde-s doi puterea creşte". De aceea sensul ei trebue înţeles mai adânc, trebue interpretată cu suflet şi cu dragoste de Neam şi Ţară, trebue văzute toate laturile ei şi efectul de viitor în educaţia tineretului de azi.

Din observările de pân'acum, se pare, că rostul ei a fost cel mai bine înţeles la ţară şi a pătruns la elevii dela sate, care au fătfut această muncă întotdeauna neforjati de ordinele au­torităţilor şcolare şi nici de dragul unui certificat, au făcut-o ca o necesitate de a munci, sau din lipsa braţelor necesare impuse de timpuri.

Elevii dela sate sunt aşteptaţi de părinţi să sosească şi să-le stea într'ajutor. Sunt programe fixate dinainte, fără a fi trecute pe hârtie, dar se spun sub forma: „Sâmbătă îmi sose ş t e copilul dela şcoli, Luni dimineaţa vom face cutare lucru". Ele-

vul sosit dela şcoală acasă, în prima zi este oaspe, e tratat cu toate bunătăţile, cu mâncările ce-i plac, toţi stau în jurul lui, i -se pune fel de fel de întrebări, evident în primul rând cum a terminat şcoala. Toate aceste onoruri nu se fac în cazul când e repetent sau chiar corigent, fiindcă vinovatul principal este el şi nu alţii, cum se dă de un timp încoace altă interpretare acestei nereuşite. La ţară e bine precizat acest lucru, nu ai trecut fiindcă nu ţi-ai făcut datoria. Tot în prima zi ia contact cu ca­marazii din sat, cu care întocmeşte programe pentru toată vara, pe care le execută seara, în zile de ploaie sau în zile de sărbători.

A doua zi după sosire, schimbă hainele, i -se dau haine de lucru, iar cele dela oraş sunt puse la păstrare pentru Dumineci şi sărbători. Porneşte la lucru în rând cu toţi sătenii, îi învaţă sau învaţă cântece noui, iar cântecele de ocazii se repetă. Munca merge mai greu la 'nceput, până se obişnueşte cu ea, cu soarele, cu diferitele unelte, pe care n'a pus mâna de un an şi cu altele noui la mânuirea cărora este introdus de cei bă­trâni şi în special de tatăl sau de bunicul lui, care-şi păstrează acest drept de' a fi iniţiatorul.

In câteva zile se schimbă culoarea copilului, pe palme se îngrocşă pielea la fel şi pe picioare, dă rezultate minunate pe teren, fiindcă pune în slujbă dibăcia câştigată la carte, astfel se situiază deasupra celorlalţi, începe să-i s tăpânească şi apoi să-i conducă. Seara se 'ntorc cu cântece, elevul în fruntea tuturor şi cu rezultate ce se comentează la masă şi de care se bucură toată familia.

Copilul ia contact cu toate realităţile din natură, arşiţa soarelui nu-1 mai supără, din contră îi dă sănătatea pe care o caută orăşenii tolăniţi la ştranduri, el o are din belşug şi în acelaşi timp produce ceva folositor. Această arşiţă se transforma de multe ori în ploaie şi furtună, îl udă până la piele, nu are niciun scut, nicio umbrelă, nimic, corpul lui se oţeleşte, primeşte aceste schimbări bruşce, care pe alţii neantrenaţi îi răpune. în­cepe să cunoască diferite semne de schimbare de vreme, pe care le au din belşug la ţară, învaţă când trebuesc făcute anume

lucrări şi cum trebue tratat pământul să dea rezultate dintre cele mai bune. Se 'nfrăteşte cu pădurea, cu pomii fructiferi, cu firul de iarbă, care-i oferă culcuş de un ceas Ia prânz, cu pa­sările care-i acompaniază munca cu cântecul lor, cu greerii care tot timpul îl însoţesc şi ziua şi noaptea.

Seara mai are timp să se 'ntâlnească cu camarazii din sat într'o sală, deobicei la şcoală, unde pregătesc împreună serbări pentru diferite ocazii sau pentru hramul bisericii.

Timpul de somn de 8 ore cel puţin, respectat în timpul anului, se reduce simţitor, e vara, lucrul e în toi, nu există timp pentru somn. El se completează în zilele de sărbători sau de ploaie. Zilele de ploaie nu oferă nici ele repaos absolut, fiindcă sunt întrebuinţate pentru diferite pregătiri în vederea altor lu­crări ce urmează a fi făcute în zilele bune ce vor veni. In zilele de Duminică şi sărbători iau parte la slujba religioasă alături de părinţi şi camarazi. Iar după masă sunt în jurul horei satului, unde tineretul dansează, iar bătrânii strânşi pâlcuri-pâlcuri dis­cută o muljime de probleme în legătură cu preocupările lor zilnice, apoi cu interesul comun şi ajung şi la chestiuni de po ­litică, în sfârşit mai aduc în discuţie rezultate obţinute cu dife­ritele încercări făcute.

Dar lunile de vară prin activitatea intensă, cu rezultate multe de fiecare zi trec pe neobservate . Semnalul de atenţie e dat, de rândunelele şi cocostârcii, care s'adună în fiecare zi să-şi facă zborul de antrenament pentru ţări îndepărtate, de frunzele copacilor, care 'ncep să 'ngălbenească, azi una mâine două şt aşa mai departe, apoi cad tot mai multe. Semnalul fiind dat, se socotesc zilele şi se dă liber copilului o săptămână îna­inte de plecare, în care timp i se pun la punct toate lucruşoa-rele lui. Mai încearcă albiturile, par'că gulerile au rămas prea mici, apoi hainele care s'au scurtat şi ele, pantofii par'că strâng, toate sunt semne că tânărul s'a desvoltat în mijlocul naturii, muşchii s'au întărit, plămânii s'au împrospătat, a devenit oţelit gata să suporte greutăţile unui an de şcoală, care cere mai mult efort decât munca fizică, lucru ce se cunoaşte foarte bine de lumea intelectuală. Vechiul dicton ce se găseşte în toate să-

lile de gimnastică „Mens sana in corpore sano", se găseşte aplicat la aceşti copii dresaţi şi oţeliţi, pe care nu-i doboară uşor o mică adiere de vânt, un curent în clasă sau pe coridoare şi nu pătrund în o r g a n i s m u l l o r nici boalele frecvente la oraş, ele rămân pentru cei dela oraşe, care au evitat să ia contact cu natura, singura salvatoare dela toate relele. Vin Ia şcoală plini de sănătate, modeşti , pătrunşi de sfaturile părinţiior şi bă­trânilor, să-şi continue lecţiile întrerupte, dar acum continuă cu experienţă mai multă, pătrunşi de mai multă realitate, într'un cadru care de multe ori îi sufocă, totuşi cu orizonturi şi mai largi decât acelea în care a muncit toată vara, trecând peste mări şi ţări, făcând incursiuni în desvoltarea acestei lumi, dela 'nceputurile ei, luând contact cu diferite culturi, în sfârşit sărind dela infinitul mic la infinit mare.

Cuvântul de muncă a avut darul să-i sperie la oraşe atât pe cei mari cât şi pe cei mici, aş putea spune că cei din urmă au fost speriati de primii. Intr'adevăr copiii având ordin să se prezinte pentru muncă, cei mari au şi căutat motiv de scutire, sau uşiţă de scăpare dela aceasta, de cele mai multe ori cău­tate în faja copilului, discutate în prezenta lui că de unde s'ar putea găsi un certificat fără să facă ceva el cel „mic şi slab". Doar forţele lui sunt cât se poate de reduse, nu are să reziste, par'că cine ştie ce lucru mare i se cere, doar nimeni nu-i pre­tinde să facă ceva peste puterile lui, dupăcum nu i se pretinde nici la şcoală să facă mai mult decât poate. Nu se pregăteşte pentru vieată? Ba da, vor spune cu toţii, dacă da, atunci de ce se fereşte de muncă? Nu va munci toată viaţa? Ori îşi închi-pue cineva că vor fi mereu părinţii alături care să muncească pentru el? Am şi răspunsul multora la aceasta, „da, va munci el când va fi mare", cred şi eu, dar dacă nu-e obişnuit cu asta de mic, nu va merge mai târziu, are să se poticnească, unii poate reuşesc să se redreseze, majoritatea însă nu, vor deveni oameni uşori, cărora le place să trăiască uşurel fără muncă, să curgă numai bogăţii le pentru a-şi satisface toate poftele pe spinarea altora şi ajungem la spectacolul hidos, că nimeni nu se gândeşte la a produce ceva cinstit şi demn, rezultat al unei

munci, ci exploatează fără scrupul munca altora. Nu există ceva mai solid, mai cinstit, mai superb pentru baza unei educaţii, decât munca. De aceea ea trebue făcută de mic copil. Copilul trebue obişnuit cu tot felul de muncă. Munca nu degradează pe nimeni, din contră te ridică, t e ridică de multeori pe cele mai înalte culmi. Să se citească în privinţa asta vieaţa oameni­lor de ştiinţă, care au inventat lucruri fără de care nici nu mai concepem că am putea trăi, cum şi-au început viaţa, prin ce mizerii au trecut, câte n'au îndurat până au ajuns acolo unde sunt. ;

Un viitor intelectual al Ţării româneşti trebue să cunoască în primul rând vieaţa dela ţară, fiindcă ea formează preocuparea principală a Neamului . De aceea e recomandabil să ia contact cât mai curând cu satul, unde să trăiască efectiv, să lucreze în rând cu copiii satelor, să cunoască pământul, să ştie să deose ­bească grâul de orz sau de secară, trifoiul de alte buruieni, raţa de gâscă şi mugetul vacii de sirenă şi altele. Ce bine că avem acum aceste sate, unde ne putem refugia să ne punem la adăpost de sălbătăciile războiului care nu cruţă nici tineri nici bătrâni. Ne-am ferit pân'acum de ele, fiindcă nu au confort, dar ce bune şi primitoare sunt acum, ne'mbrăţişează ca şi o mamă cu toată căldura, ne strânge la piept şi ne ocroteşte de orice pericol. Dacă aţi ajuns acolo nu vă feriţi să pune{i mâna pe greblă, pe sapă, pe seceră, ajutaţi văduvelor de rîzboi, care au rămas fără sprijin, bătrânilor ai căror feciori vă apără de duş­manii necruţători. Numai astfel veţi cunoaşte realitatea, după care se va înţelege precis sensul poeziilor lui Alecsandri şi Coşbuc.

Cei care rămân în oraşe, dacă simt cât de cât româneşte, dacă îşi dau seama de greutăţile timpului prin care trece Ţara şi Neamul, dacă învăţăturile dascăli lor au pătruns câtuşi de puţin în sufletul lor, vor căuta să se încadreze în această mun­că, să răspundă cu tot elanul lor t ineresc la chemarea ce li se face , astfel îşi servesc Ţara cu rezultatele muncii lor oricât de mici ar fi ele, pe de altă parte se pregătesc trupeşte şi sufle­teşte pentru viitor. Un popor care nu-şi educă tineretul pentru

viitor, este un popor senil , condamnat la moarte. Fără ideal, fără un scop nobil, vieaţa individului ca şi cea a colectivităţii nu merită şi nu poate să fîe păstrata. Să se la ca exemplu c o ­legii dela sate, care nu sunt cu nimic mai prejos ca cei dela oraşe, dar care lucrează de zor oriunde ar fi puşi. Ei cu sla­bele lor puteri ne asigură pâinea pe care o avem la'ndemână tot anul, să Ie fim şi noi într'ajutor. Daca nu putem forma echipe din elevii dela oraşe, cum se face în alte ţări, să nu ne ferim de munca fizică-din aer liber, ea ne va da forţe noui» experienţă, încredere în puterile noastre, care ne va duce Ia biruinţă. Nu se traeste pentru trecut, ci prin trecut; nu s e traeste pentru prezent, ci datorită prezentului; se traeste numaî pentru viitor. Pentru aceasta ne trebue tineret viguros la trup şi suflet, cu voinţă fermă şi hotărîtă, care să ştie că traeste numai pentru Neam, Ţară şi Rege, şi un astfel «le tânăr nu s e formează decât prin muncă cinstită de fiecare clipă.

Avem şi noi Ero i pe cu lmi d e g lo r i i Cum a m a v u t şi vom a v e a m e r e u Şi d a c ă e r i au r â s j e fu i to r i i , De s fân tu l n o s t ' ogo r p ă s t r a t cu s â n g e , Mai e s t e 'n c e r u r i su s un D u m n e z e u , Mai s u n t Ero i ce d u ş m a n i i v o r f r â n g e .

Noi nu i e r t ă m b a r b a r a lor p o r n i r e , Nici c h i a r d e i -ar i e r t a şi Cel de s u s , Căci ş i ru l l u n g d e suf le te m a r t i r e , î n s â n g e r a t e , ce r o r ă s b u n a r e , Din r a n a T r a n s i l v a n e i d e s u s , S ' a d u n ă to t ma i m u l t ă ' n v e r ş u n a r e .

V. Mioc, directorul Lie. „C. D. Loga

Avem şi noi Eroi

Noi a ş t e p t ă m să v ie z iua m a r e , Nu vom u i t a , a v e m şi noi Ero i , Ce ş t iu s ă p u n ă ţ ă r i i noui h o t a r e ; P r i n secol i i ce s o a r t a - i ' m p l e t e ş t e , O c l ipă t r e c ă t o a r e s u n t e m noi , D a r veşn ică e ţ a r a ce ne c r e ş t e .

M o r m â n t l â n g ă m o r m â n t vom s t a fer ice , C â n d p e s t e noi vo r c r e ş t e n u m a i f lor i , Vor od ihn i şi b r a ţ e l e vo in i ce , Când ţ a r a v a d o m n i 'n a ei s p l e n d o a r e I a r noi ce -am fost a i ei d e s r o b i t o r i , O vom p r iv i d in r a z e l e d e s o a r e :

F r u m o a s ă e, r o t u n d ă ca o f loa re , Ş i -a ei p e t a l e p l ine d e pa r fum, Şi-au r e g ă s i t , în vec i n e p i e r i t o a r e Comor i s ă p a t e 'n a u r u l de g lo r i i , Şi p u r u r e a u r m â n d ace la ş i d r u m , Vor p r e a m ă r i e t e r n D e s r o b i t o r i i .

SLT. C. GHIBAN

Satul meu din valea CrasneL., Satul mea din valea Crasnei, cuib de vise de-altă dată.. Glia sa cea românească de demult e 'nsträinatä. Nu mai vezi feciori la horă; doinele-au murit şi ele; Prin tăcerea 'ndurerată, cântece de cucuvele Se amestecă sinistru cu vre-un geamăt depărtat... Dascălii, trecând Feleacul, alungaţi-au fost din sat. Popa doarme somnul morţii sub o cruce albă, nouă. Unde-o mândră Consânzeană, varsă 'n seară stropi de rouă, Pe când plopi pe malul apei plâng de ţi-i mai mare jalea, Tânăra cu pâr de aur, cere Cerului scăparea:

„Doamne până când răbda-vei să fim robi pe-al nost' pământ? Au, durerea, 'nstrăinarea, rí au ajuns la Cerut Sfânt? Fă să vină-acas' pribegii ; 'ntinde robilor scăpare ; Şi dreptatea 7a s'aducă iarăşi România Mare.

Salul meu din valea Crasnei, pentru tine eu trăiesc, Pentru tine sângerează neamul meu, cel românesc; Pentru tine-atâîea jertfe Cerului noi am adus ; Dar, ca mâine, Răzbunarea ne va duce şi 'n apus. Va fi zi de sărbătoare cum nu poate spune gândul; Clopotele au să bAă zile 'ntregi şi nopţi de-arândul. Vom porni la luptă tineri şi bătrâni atbiţi de vreme, Ca să ducem libertatea, care 'n lanţuri grele geme. Iar dacă duşmanii 'n cale să ne stea ar cuteza, Vom urni din loc Feleacul şi pe ei l-om dărâma!.. Satul meu din valea Crasnei, vreau să mor pe al tău pământ, Ca o mână de ţărână ca 'nveliş pe-al meu mormânt Iar la cap, un plop, prin frunze, să jelească în delir Lăng'o cruce aruncată întfun colţ de cimitir...

Vas i le M u r e ş a n u

Declin Nepierdute ne recheamă Lungi popasuri tinereşti Lângă albe 'ntinse creste înălţate 'n 2ări cereşti...

Pentr'un cias de închinare, Naltă tulburare alină: Doar un basm ce tese visuri Pentru-o lume mai senină.

Vin frânturi de-odinioară Dintr'un cântec neîntrerupt, înfrăţite peste vremuri Cu un gând mai trist, mai mut.

Azi popasuri tinereşti, Iţî trimit mesajul blând Să nu simţi cum tu deseresti, Lângă vechi frânturi de cânt...

G e o r g e V e n i a m i n =>8>9@«<8<==

Nu te teme, turmă mică şi credincioasă...

(Scrisoare, de ziua micului Ticu, dar tipărită ca s'o citească şi când va fi mare, ca să o poată şi pricepe.)

Dragă Ticule, Ui doresc de ziua naşterii tale ca bunul Dumnezeu să te învrednicească de vremuri mai bune, lipsite de teama alarmei şi groaza bombardamentului. Dar bunul Dumnezeu să te păzească în frica lui şi să te ţină în dragostea lui. Să-ţi ţină pe draga ta mamă până la adânci bătrâneţe în cinstea ta şi'n dragostea ei şi să lungească şi zilele tatălui tău câtă vreme ai nevoie de ocrotirea lui. Şi să-ţi ocrotească pe 1oţi cari te iubesc şi pe cari îi iubeşti şi tu.

Mama îti va spune cât îmi pare de rău că nu \i le pot spune acestea, ci trebuie să ţi le scriu. Dar când vei creşte mai mare, vei putea înţelege că tata, — care e în slujba nea­mului şi a ţării, acolo, unde e pus, — cu cât este al mai multora al tuturora, cu atât te iubeşte mai mult pe tine şi pe voi pe toţi . Asta doar mama ţUar putea-o explica ca să poţi înţelege şi tu că eu nu sunt lângă tine acum, fiindcă nu vreau, ci fiindcă nu pot.

Căci toţi tatii, toţi oamenii cari vreau să rămână buni şi iubiţi în fa{a lui Dumnezeu şi respectaţi în fata neamului şi a Ţârii, fac ceeace trebue şi ceeace pot, nu ceeace vreau ei să facă.

Iar eu acum, nici nu ştiu câtă vreme, poate câteva săp­tămâni, poate mai mult, ori mai puţin, numai bunul Dumnezeu o ştie — nu pot face altceva decât să stau aici, unde sunt; să grijesc de cei ce sunt lângă mine şi să ocrotesc, doar cu truda mea, tot mai puţina mea trudă, cu îngrijorarea şi rugăciunea mea, în aceeaşi măsură şi pe cei c e sunt cu trupul departe d e mine.

Căci eu de aş ple:a de aici, — asta chiar de n'ar în{e-l ege -o alţii, e destul că o ştiu şi înţe leg eu, — şi nu m'aş pu-

tea întoarce pe timpul când aici e nevoie de mine, cu dreptul s'ar putea presupune că am fugit de primejdia, de care, fiindcă e a tuturora, mai slabi decât mine, eu n'am dreptul să fug şi să-i părăsesc în slăbiciunea lor ca să-mi închipui că mă mân­tui pe mine.

Căci mântuirea mea nu e acolo unde vreau eu, ci acolo unde m'a pus slujba ce mă cinsteşte şi unde vrea bunul Dum-neznu care mă ocroteşte pentru binele vostru, atât, cât aveţi nevoie de mine. Dar e bine s'o ştii şi tu, — oricât eşti de mic, ceeace uităm noi de atâtea ori, oricât suntem de mari — că Dumnezeu este Tatăl nostru al tuturora şi al tău; mai bun, mat puternic, mai iubitor decât Tata şi Mama şi El se îngrijeşte de noi în toate năcazurile noastre. El nu lasă asupra noastră decât ce ne é bine, chiar dacă nouă nu ni se pare că e. Căci noi nü ştim decât d u p ă , ce ne e bine şi ce ne e rău şi noi numai din durere învăţăm şi ne îndreptăm spre bine.

Pe ceilalţi oameni bunul Dumnezeu îi poate chema la s ine de oriunde; slujbaşii, cinstiţi să conducă treburile celor mulţi nu trebue să se lase chemaţi, decât dintre cei, între cari cu Jost puşi să lumineze drumul celor mulţi prin bezna vieţii lor.

Eu nu mă tem de moarte, căci ea nu vine nici mai iute, nici mai târziu decât i-e dat să vină; ea nu se impresionează de teama noastră, cum ne impresionăm noi de groaza ei; dar bunul Dumnezeu ne ocroteşte spre binele nostru şi alor noştri.

Tu să ştii că mie mi-e dor de voi toţi şi că gândul şi dragostea mi-e tot la voi şi simt mare nevoie să văd în ochii tăi şi să simt din strânsul mâinilor, dragostea ta şi a voastră; dar cu toate acestea tu vei rămâne acolo, până î{i voiu scrie eu să vii acasă; eu, deşi trebue să mă mulţumesc cu gândul şi cuvântul dragostei voastre, mulţumesc cu toate acestea bunului Dumnezeu că mi-a dat întotdeauna atât de mult şi de multe că n'am putut să mă obişnuinsc să simt în deajuns că atunci mi-e mai bine, când mă mulţumesc cu mai puţin.

Acestea nu le vei putea tu înţelege toate acum, dar Mama te. va face să înţelegi cât de mult te iubeşte Tata pe tine, pe ea şi pe toţi; şi va încerca să creadă, ca să te facă şi pe tine

s ă simţi, că el se trudeşte să facă doar ceeace e bine să facă iar ceeace face el, este spre binele vostru al tuturora.

Dragă Ticule, Mama în ziua naşterii tale, te va săruta şi pentru mine; eu mă voiu ruga de aici ca bunul Dumnezeu să te învălue cu bine pe tine şi pe cei ce te iubesc şi-i iubeşti şi mă voiu gândi cu drag la voi, încercând să vă simt lângă mine aşa, cum mă simt pe mine iângă voi.

Tu să simţi, chiar dacă n'ai înţelege că scrisoarea aceasta e semnul dragostei mele pentru tine şi pentru toii; căci tata îşi iubeşte cu aceaşi dragoste pe toţi copiii, cu care le-a iubit şi le iubeşte pe mama lor. Dragostea e una şi aceaşi, numai sem­mi dragostei e diferit, după măsura pe care o poate fiecare suporta pentru binele şi îmbunarea lui.

Cei mici au mai multă nevoie de arătarea dragostei: pentru a se umplea de ea ; iar cei mai măricei se pot mulţumi cu mai puţină arătare: pentru a putea şi ei să'nceapă să dea din ceeace au primit; căci nedând înşişi, dragostea, în loc să le priască, le va fi spre pierire.

Tu roagă pe Mama să-ţi pună bine scrisoarea aceasta ca s'o ai şi s'o poţi citi şi când îi fi mai mare, ca să te poată în­soţ i cu ea, dragostea Tatii şi a Mamei tale, şi atunci, când va trebui să ai şi tu aceeaşi dragoste faţă de copiii pe cari ţî-i va da bunul Dumnezeu să-i păzeşti şi ocroteşti ca să rămână ai Lui, pentruca să poată fi şi ai lor înşişi.

Căci tu nu poţi încă să înţelegi că toată grija, îngrijorarea ş i groaza vremilor ce ne albesc înainte de vreme, par o pe­deapsă bine învrednicită:

Pentrucă cei mari, nu ne-am dat seama că cea mai mare vrednicie şi distincţie a vieţii este să ţe învredniceşti a avea copii, atâţia de câţi te-o învrednici Dumnezeu; pe care să-i ocroteşti să rămână, prin rămânerea ta, pe drumul fericirii lor adevărate;

Şi că cei mici, au putut se conceapă îndrăzneală să li se pară că se pot mândri cu conştiinţa că pot avea ei menirea să schimbe legea firii: ca să nască cel de azi pe cel de ieri şi să

înveţe şi cârmuiască, ei, pe cei dela care au primit toi ce ştiu Şf tot ce sunt.

Generaţia noastră a simţit povara otrăvitoare a acestor gânduri şi simţăminte, fericind pe cei ce, nes imţindu-se vred­nici de-a putea avea şi ocroti pe ce i născuţi din trupul şi sân­ge le lor, au îndrăznit să creadă, că aceasta le poate fi fericirea şi binele.

Dar binele tău este şi rămâne: în a da şi a te da. Dar ca să nu uiţi că trebuie să dai mult şi să te dai şi mai mult, irebue sà ai mulţi ai tăi, atâţia câţi poţi avea şi trebue să ai. 7u nu poţi să te crezi, fiindcă nu eşti: Creeatorul vieţii, ci doar biet îngrijitor şi ocrotitor al ei, atunci când ea e plăpândă şi ne ­putincioasă. Dar numai ocrotind pe alţii, te poţi ocroti pe tint însuţi.

Tu, Ticule, doar peste multe decenii vei putea să înţelegi răsturnările vremilor printre primejdiile cărora r e strecurăm care ne uimesc şi umilesc şi pe noi pe cei albiţi şi îndoiţi de greul vieţii.

Căci cine ar fi putut crede vreodată că Dumnezeu ne poate aduce, într'o clipită, pe cei ce aveam de toate într'atâta^ că nu credeam întru nimic, decât în cele ce ni se părea că sunt numai ale noastre — să ne facă — pe cei ce nu puteam crede celor flămânzi, de sătui ce eram — să ne bucurăm de-o supă caldă ce n i s e ' m p a r t e de oameni, c e ' n c e p a simţi mila lui Dumnezeu începând înşişi a milui pe fraţii lor năpăstuiţi.

Şi cine ar fi crezut că poate să ne aducă, pe cei ce eram veşnic nemulţumiţi : pentrucă ne îmbuibam în toate bunurile lumii, — siguri de tăria noastră în ele şi de veşnlcirea lor în puterea noastră, — să dăm zi de zi, mulţumită lui Dum­nezeu, că ne mai dă încă o zi de vieaţă, o bucată de pâine în gură, o haină de îmbrăcat şi un pat cald de odihnit, chiar de ar fi ceva mai tare decât puful din care am fugit; şi să ne'n-chinam mulţumiţi că n'am ajuns încă să trăim — din mila, oricât de smerită, a altora, — ca să ne putem sătura; nici n'am ajuns încă să fim fericiţi că am găsi t , în sfârşit, peştera care să ni se pară că ne poate ocroti:

In lumina orbitoare a arderii valorilor — avere, plăceri şi onoruri — în tăria cărora încrezându-ne, ne-am pus toată nă­dejdea binelui vieţii; în lumina orbitoare a răsturnărilor vremii, omenirea face într'o clipă, înapoi, drumul pe care 1-a făcut în mii de ani, prin întunericul care 1-a crezut lumina, spre propria lui pierzanie; aceasta ca să nu ne mai pierdem, ca să ne re­găsim pe noi regăsind drumul dragostei faţă de Dumnezeu şi faţă de cei ai Lui, de-aproape şi departe de noi.

Cine ar fi putut să credă că sunt deajuns câteva ceasuri de noapte şi câteva atacuri banditeşti asupra femeilor şi co ­piilor fără de apărare, date de îngâmfarea mercenară şi laşă a siguranţei de sus, ca, cei ce se ţineau mândri că se pot bucura de orice aparenţe şi nădejde de biruinţă — a celor cu cari sun­tem încleştaţi pe vieaţă şi pe moarte: — să-i blesteme mai sin­cer şi mai amar, decât cei c e au simţit întotdeauna că ideal is ­mul şi patriotismul duşmanilor noştri e tăria vremelnică a pu­terilor întunerecului şi a inconştienţei întovărăşite, pentru a dărâma o lume veche şi o civilizaţie creştină; inconştienţă în­tovărăşită crezând că cei rămaşi pe drumuri le vor fi lor tribu­tari, prin munca-le robită aurului acelora. Căci după mărunta lor socoteală făcută fără crâşmarul vremilor, — ei singuri ar rămâne în putinţă de a furniza, pe bani scumpi, — ce vor fi plătiţi în robie de decenii, — pâine şi unelte, celor flămânzi şi neputincioşi.

Socoteală fără minte, făcută de cei ce vor putea avea vreme să-şi simtă nebunia socoteli i lor, Ia tulburarea limbilor celor ce s'au unit să reînalţe turnul Babilonului împotriva Celuj de Sus. „Lumea nouă", care a crezut că poate nepedepsi tă să dea mâna „cu dracul şi cu toţi îngerii lui", ca să dărâme şi pustiiască casa civilizaţiei creştine a bătrânei Europa, va putea să se convingă de puterea Celui ce nu va opri să se prăbu­şească în groapă cioclită altora.

Dragă Ticule, pentru puţinătatea anilor ce ţi-i-a dat Dum­nezeu şi pentru frăgezimea vieţii din tine, desigur limba ce ţi-o vorbesc, este în mare parte necunoscută şi greu de înţeles, dar vieaţa nu va întârzia să te înveţe să o cunoşti şi înţelegi.

Dar oricât de tineri şi fragezi aţi fi, e bine să o ştiţi, şi pentruca să nu pieriţi, voi ce veţi rămâne din încleştarea apoca­liptică cu duşmanii noştri, ai neamului şi ai Ţării; să o ştiţi şi să nu uitaţi: că noi, cari ne jertfim pe câmpul de luptă şi sun­tem jertfiţi acasă, suntem conştienţi de jertfa ce o facem pentru binele celor ce rămân.

Căci în urma jertfelor noastre, voi veţi putea duce o vieaţă mai omenească şi mai românească. Neamul va supravieţui mai puternic şi mai unit ca oricând; iar ţara, în hotarele-i, cel puţin cele avute, — pierdute şi redobândite, va cuprinde toată suflarea ce grăieşte şi simte româneşte.

Credinţa aceasta să o {ii şi pretuieşti ca pe cel mai fru­mos dar de ziua naşterii tale.

Căci dacă veţi crede voi — beneficiarii rodurilor crescute şi coapte în pământul plămădit cu lacrimile, sudorile de sânge şi trupurile sfârtecate ale jertfelor noastre — de veţi crede voi cu tăria degnădăjdaită a conştiinţei jertfei ce o purtăm pe umeri, — toate acestea „şi mai mari decât acestea veţi vedea", spre binele vostru şi spre mărirea neamului şi a ţării.

Te sărută cu drag pe tine şi pe toţi

15 Maiu 1944.

In ima-mi e un lac In e a s 'a s c ă l d a t d o r u l . I z v o r u l ? Ochii ce -au s e c a t . A t r e m u r a t o c r e a n g ă d e s a l câm. Ai v e n i t ? A nflor i t s a l c â m u l . Din cer o s t e a s 'a d e s p r i n s . A n i n s ? S a l c â m u l şi c a s t a n u l a u p l â n s . M ' a m d e p r i n s cu a ş t e p t a r e a .

T a t a (A. C.)

A 'nflorit salcâmul

Ul t ima l a c r i m ă î n t u n e c ă z a r e a , d o r u l p r i b e a g s ' a ş t e r n e d r u m u l u i , u m b r a dudu lu i î n t u n e c ă c ă r a r e a . S t e l e l e ce ru lu i s ' au a s c u n s d e fr ica d o r u l u i . B u m b a c u l a l b , a r u n c a t în mi i de b a l o t u r i , p l u t e ş t e p e cer , s e ' n d r e a p t ă s p r e a l t e ţ ă r i . Vân tu l h a r n i c , ş ă g a l n i c , face p â r t i i în o m ă t u l de m i r e s m e . H o r b o t a nucu lu i , cuibul cuculu i 1-a a c o p e r i t . C ă r ă b u ş u l a a d o r m i t . F u r n i c a ' n t â r z i a t ă , c h e a m ă l icur ic i i s 'o p e t r e a c ă ; la g e a m u - i î nch i s , s t ă t r i s t , g r e i e r u l cu g h i t a r a . Conce r tu l din" l ac , s 'a t e r m i n a t , în t r e s t i ş , l e b e d a s 'a cu lca t . A ' n o p t a t . Luna p r i v e g h e a z ă . C ineva în v i s o f t ează . M ' a i c h e m a t ? F lo r i l e s ' au s c u t u r a t . E. S.

Motiv rural Găinile şi gâştele dorm afară, Câinele geme lângă scară.

In vatră tăciunii au murit; Prin vis cineva a vorbit.

Somnul a furat toată casai Dorm icoanele, doarme preoteasa.

In năframă pâinea a aţipit, învelită bine lângă cuţit.

Prin tindă şi prin pridvoare, Umblă zâne-fecioare.

Miroase a busuioc şi sulfină, Afară-i lună plină.

Dorm găinile cu cocoşii Şi babele cu moşii.

Gh. T o b i a s

In satul meu In satul meu cu multă jale In satul mea tac şi viori, Trag clopotele 'n danga. Şi nu s'aud cântând cimpoi. Tristeţea lor aşa de lungă, De atât amar şi de nevoi, Rostogolită-i cu apa 'n vale. Şi fetele au uitat de hori.

In satul meu bătrâne plâng, In satul meu doar doina plânge, Târziu cândfocu-i stins în vatră, Şi fluierul desmiardă jalea. Când câinii afară a jale latră, Suspină el, suspină valea, Şi apele în vaduri plâng Şi satul meu cü hohot plânge.

In satul meu bătrâni albiţi, In satul meu i-atâta jale Tăcuţi şi trişti cu jale seara, Când clopotele trag în dungă Privind cum joacă 'n vatră para Când plânge doina ce-ţi alungă tar ziua merg pe drum proptiţi Dorul celor duşi în vale.

In satul meu din munţi, uitat In satul meu şi 'n orice sat

Cons tan t in J u b e r i a n ci. VII, L. T. D. Caransebeş

Cine eşti? Cine eş t i tu , suf le te t r u d i t , C a r e p l â n g i în m i n e la r ă s c r u c i ? S p u n e - m i în s fârş i t : d e u n d e vii ? Spune -mi în s f â r ş i t : î n c o t r o t e d u c i ?

Eşt i v l ă s t a r u l t o a m n e l o r t â r z i i ? F r a t e cu susp inu l v â n t u l u i h o i n a r ? Sau un b i e t d r u m e ţ r ă t ă c i t o r P e c ă r ă r i d e vis f ă r ă h o t a r ?

Eşt i o f loa re r ă t ă c i t ă sus p e cu lme , U n d e ce ru l şi p ă m â n t u l se c o n f u n d ă ? Sau v â s l a ş c a r e m ă duce s p r e e t e r n P e - a n e m ă r g i n i r i i u n d ă l ină

Cine eş t i tu , suf le te t r u d i t . C a r e p l âng i în m i n e l a r ă s c r u c i ? S p u n e - m i îns fâ r ş i t : d e u n d e v i i ? S p u n e - m i î n s f â r ş i t : î n c o t r o t e d u c i ?

e lev . N. P e r i ş o a r ă L. M. M. V.

File rupte de nicăiri

Adolescenţii V.

Au trecut anii. Primaverile copilăriei fără reîntoarcere. Pe uli{a lor au înflorit an după an, băgrinii şi castanii şi în fiecare toamnă cu frunzele ce picau încet cădea şi un văl de pe marea taină a nevinovăţiei . S'au schimbat multe. Copiii au crescut şt nu le mai ardea de joacă.

Intr'o toamnă, ca amintirile bătrâne ce se duc s'a pornit şi Griveiu pe drumul cel fără reîntoarcere. Şi în luminile ce se stingeau, ale ochilor lui mari şi buni, Vaier şi-a citit povestea unei copilării ce s'a sfârşit. încet le-a închis pleoapele, tremu-, rătoarea lui mână şi întunerecul ce s'a aşternut peste ele, a fost şi piatra de mormânt a copilăriei.

Apoi a bătut sfielnic la porţile raiului unul dintre ai lor. S'a st ins un camarad ducând la cer, copilăria lui, luminoasă ca soarele ce răsare. Băeţii l-au plâns. Dar vremea s'a scurs îna­inte, pe mormântul lui s'a aşternut uitarea, iar pe ei viaţa i-a mânat într'un iureş turbat, înainte.

Prima lux Cap. VI.

Aş vrea să vă poves tesc iubirea lor. Aşa cum s'a născut sub cele dintâi raze ale soarelui de primăvară. S'au întâlnit două suflete pe poteca vieţii şi un timp au fost unul. A fost frumos.

* * *

Amiazăzi. Se întorcea dela şcoală cu gândurile lui. Visa. L-au trezit două râsete înfundate. Înciudat s'a uitat înapoi. Dar încruntarea i s'a topit în uimire. Două fete. Surâdeau. Nete­mătoare. Şi în părul uneia, soarele împletea cununi de raze. In râs şi în ochi era primăvara. Greu s'a urnit înainte. O săp­tămână i-a fost gândul numai la ea.

Intr'o după amiază. Stătea tolănit pe divan şi citea când a dat buzna peste el Anişoara. -

— Scoală- te ! — La c e ? — Am vizită. — Şi ce dacă ai. Treci dincolo. Nu mă interesează: — O a r e ? Cartea a sburat cât colo. Dintr'un salt a fost în picioare. — Cine- i? Anişoara a surâs şireată. Apoi a tulit-o afară. S'a auzit un

clinchenit de râsete, voci „tnuereşti" şi două fete au intrat înă­untru. Şi una aducea în păru-i parcă cascade de lumină.

Vaier, fratele meu. Veronica Amza. Veronica Amza. Veronica. Un surâs. Cosite de aur. Două inimi. Tinereţe. Primăvară.

Se întâlneau zilnic. Nu şi-au spus niciodată că se iubesc. Grăiau ochii. Şi inimile.

Intr'o seară de Mai. Un parc cu aceleaşi alei, pe cari s'au plimbat şi se vor mai plimba atâţia.

S'au aşezat pe o bancă mai răzleţită. Tăceau. Sentimentele n'au nevoe să se exprime.

Li s'au împreunat mâinile. Şi ochii în cari dogorea flacăra dragostei s'au privit adânc.

— Veronica! — Tac i !

In aer plutea o boare uşoară, îmbălsămată de parfumul florilor. Firmamentul era senin. Aceleaşi stele eterne. Şi portile cerului parcă erau deschise .

Toate trec C a p . vi .

N'a voit să creadă. — Ai văzut-o t u ? — Cum te văd. — Cu e l ? — Cu e l ? — Nu se poate. Celălalt a tăcut. Valer a simţit cum 1-a străpuns parcă un

pumnal ros de rugină. A stat năuc, Nu voia să creadă. Şi totuşi. Totul era aşa de evident. Deaceea s'au despărţit deci. Ca să-1 schimbe. Şi tocmai cu Zeno Dalea. Un înfumurat şi un prost. Să-1 prefere pe el, lui. II durea mândria. Deeaceea i-a spus că s'a sfârşit. Că nu mai are nici un rost să continue. Atunci a tăcut. Nu 1-a lăsat să vorbească mândria. I-ar fi căzut în ge­nunchi. S'o roage. Să-i spuie cât o iubeşte. N'a zis nimic. A lăsat-o să plece.

Acum vedea bine. Totul n'a fost decât un capriciu. L-a iubit e adevărat, dar ca pe ceva nou. Acum totul a trecut.

Prietenul i-a strâns mâna cu dragoste. Vedea că îl doare. Prea e sensibil . Voia să-i dea un sfat bun :

— U i t - o ! Să o u i t e ? E singurul lucru cuminte. Dar poate să-1 facă? — Ai dreptate. La revedere. — La revedere. A plecat. Celălalt l-a urmărit cu privirea dând din umeri.

O să-i treacă. Se va lecui de poezie. A luat-o încet spre casă. Îşi simţea sufletul pustiu. Şi era

atât de singur. Băetii ! S'au risipit care încotro. Şi sufletele nu mai sunt cum erau odată.

Acasă l-a întâmpinat Anişoara.

— Ce ai Valer? — Nimic. S'a uitat la el lung, apoi a tăcut. L-a lăsat singur. S'a

strecurat până în odaia Iui. Greoi s'a lăsat într'un jeli. Era atât pustiu în el, atâtea gânduri, atâta dezamăgire.

înspre seară a ieşit să se mai plimbe. Să-i risipească vân­tul gândurile. Buimac a apucat pe drumurile vechi. II purtau aducerile aminte. A intrat în parc . S'a îndreptat mecanic spre banca veche. Banca lor.

N'a apucat să şeadă. S'a auzit undeva mai departe scrâşni­tul prundişului pe alee. Nu mai putea să plece. A sărit într'un tufiş, lângă un salcâm. Venea cineva. S'au apropiat paşii. Apoi s'au desluşit voci cunoscute.

Luna a apărut de după nori, mare şi i-a luminat. Veronica. N'au stat pe bancă. Au trecut înainte. N'a plâns. N'a gemut. Doar mâinile s'au încleştat de salcâm de au căzut peste el, o ploaie de mâţişori, ce voiau să acopere parcă prima durere.

Greoi a apucat-o spre casă. Şi cu fiecare pas se desl ipea parcă o bucăţică de carne, se îngropa o amintire. Icoana ei din inimă s'a făcut ţăndări. Si îl răneau. Mai era oare ceva frumos pe lume? Ochii îi rătăciau în gol. Şi atunci văzu. Noaptea era minunată şi în înălţimi cerul etern, senin ca mai înainte.

VII.

In prag de viaţă nouă Cap . VIII .

Gaudeamus igitur? „Gaudeamus igitur Juvenes dum sumus" Ultimul acord s'a spart ca cercurile unui butoiu hodorogit.

S'au nisipit pe încetul, înainte de a se ivi zorile. Să se culce. După banchetul lor de bacalaureat. Cu fete, muzică, dans, şampanie.

Au dispărut în negură, pâlcuri. A rămas ultimul în sala mare, goală, gătită cu ghirlănzi. Deabia când s'au stins lumini-

le şi-a dat seama că trebue să plece. Nu acasă. Nu îi era somn* Era încă negură şi se simţea bine. Ca de atâtea alte ori paşii 1 au îndemnat să se plimbe. Singur. Numai singur poti înţelege mărejia unui răsărit de soare, ce Ui curăţă sufletul şi te înalţă spre frumos.

Trecuse vremea. Se schimbase. Acum era poet şi îi plăcea să filosofeze. Să se plimbe singur, să discute, să se înflăcăreze pentru o ideie.

Lumea era o ideie şi era în căr{i. Cealaltă lume... n'o'nţe-legea... Trecuse.

I se păreau veacuri lunile cari trecuseră dela prima iubire. Veronica e frumoasă şi astăzi, dar parcă ar trăi în altă lume. De lumea ei el s'a despărţit.

Traeste în alta. Cu Hamlet, cu doctorul Faust, cu eroii lui Balzac. Departe de prostia oamenilor. Cu cărţile, cu muzica cu apusurile de soare.

Câte idealuri s'au năruit deatunci, câte altele noi s'au născut şi au murit şi ele. Cum a trecut timpul. Atâta t imp în­grămădit în câteva luni. S'a schimbat totul. S'au întrupat noi vise, au murit rând pe rând.

A murit şi Anişoara. Tata?., . Mai mult la cimitir printe cei morţi. De la cei viii n u m a i aşteaptă nimic.

S'a vândut casa copiilor. Cu amintirile din ea. Acum stau în centru, în două camere, un bătrân ce iese din via{ă, un tânăr ce intră în ea.

18 ani. început de viaţă. Unde-i râsul veşnicei t inereţ i? II frământă îndoielile. II dor întrebările, îl chinue sensul vieţii. D e ce a fost să fie a ş a ? D e c e nu a l tcum? Acasă s'au îngrămă­dit pe masă, şi'n rafturi, tomuri peste tomuri.

Dar cărţile nu spun nimic. Pun întrebări fără să le d e s -lege. Şi el nu poate trăi, acceptând totul pentrucă aşa trebue să fie. D e c e ?

Cât sunt de dureroase primele resemnări, constatările marilor nemernicii. înainte flutura o banderă pe care erau scrise cuvinte mari. Acum nu mai este nimic. Dar va trebui să fie ceva.

Şi căutarea e lungă, dureroasă, istovitoare. *

Paşii l'au dus încet pe cărările amintirii. Iată parcul. Aleea* Aici au s ta t? Pe buze îi flutură un surâs sceptic . Aude de undeva dedeparte, în minte acorduri din „Rigoletto" „La donna e mobile" *) Atunci n'a crezut. Acum crede. El a sperat atâtea. A crezut atâtea. Dorea atâta frumuseţe. Atâta armonie. Şi a c u m ? Ce greu e să recunoşti că un lucru este aşa cum e şi nu cum l-ai dorit tu. A fost. Să moară amintirea. Aleea s'a sfârşit. In fa{ă e apa. Dincolo „jungla" copilăriei. Şi un câmp. Nu-i încă nimeni ca să-1 treacă dincolo. Va trece singur. Câteva smunci-turì. A ajuns. Paşii îl poartă mai grei. Uite insula. Poteca. D e ce nu mai strigă pe ea nimeni ? Undeva departe se aude un lătrat. Străin. Cântă cocoşii . Mijesc zorile. Şi paşii îl poarta îna­inte înspre uliţa copilăriei.

Vivere e militare Cap . IX.

Ce grei sunt paşii. Şi pulberea de aur a amintirii. Mai­danul. Aici au dărâmat coliba duşmană. Aici a fost cetatea de ghiaţă. Se luminează. E zarea viorie. Şi sub lumina tremurătoare nu se vede nimic, nimic.

Ce grei sunt paşii. Bălăriile sunt aici tăiate. Se pune fundamentul la o casă

nouă. Mai sunt câteva. Se va naşte o stradă. Poate că o s'o îndrepte şi pe a lor ; n'o să mai fie hudiţa. Dar nici ce a fost n'o să mai fie.

A răsărit soarele. E încă linişte şi se observă cum se urcă pe cer, încet, încet ca un uriaş tăvălug de foc. Mâine, poimâne n'o să se mai lase văzut aşa de lesne. O să-i astupe cu un blockhaus orizontul.

Merge înainte. Aici a fost pe vremuri la el acasă. Parcă nu s'ar fi schimbat nimic.

*) Ştiu că e o platitudine şi o banalitate ce gândeşte asupra femeilor Valer, dar aşa gândeşte şi sute de băeţi gândesc la fel.

Aceleaşi case. Aceeaşi lume tăcută. Nu se arată nimeni încă. In înălţimi negura se luptă cu aurora. Liniştea e atotstăpâ* nitoare. Şi-i bine. Hudiţă tăcută şi fără oameni. Colindă pe ea doar amintirile.

A ajuns. Portiţa scârţâie în ţâţâni. Nu latră nimeni ? Se îndreaptă spre cuşca lui Grivei. E încă acolo. Dar înăuntru nu e nimeni. Nici o urmă. Pe cuştile câinilor nu se pun epitafe.

In fund e portiţa dela grădină. S'ar duce. Dar... o uşă se deschide .

— Pe cine căutaţi d-voastră? — Eu?... Pe nimeni. Ar vrea să spună că îşi caută copilăria, amintirile. Dar

parcă străinul l-ar pr icepe? Ne interesează atât de puţin du­rerile altora.

Dă să iese . Celălalt îl urmăreşte cu priviri uluite. „Are haine bune, nu pare să fie h o f . II lasă să plece.

S'a închis în urmă o poartă. S'a închis în inimă o viaţă. Şi din ea simte cum creşte alta. Amint ir i le? Parcă pier

una câte una. Trecutul e trecut. Şi în fata lui se înaltă aidoma soarelui ce răsare, viitorul.

Soarele e sus pe cer. Dimineaţă. Lumea se trezeşte pe încetul. O nouă zi. O nouă viaţă.

Din case, de pretutindeni se ivesc stoluri; stoluri, oameni. Aleargă la muncă. înainte. Pare că sunt târîţi cu toţi de un curent colectiv. Înainte. In urmă n'a rămas decât uliţa copilăriei. In faţă e viata care-i târeşte pe toti, îi înalţă, îi doboară.

O uriaşă încleştare de energie. Viată. Şi băiatul s imte cum îi dispar şovăeli le , durerile, durerile şi nostaljiile. Ii c locoteşte sângele, ii tremură toţi muşchii. E tânăr. Nu mai are ce plânge. Trecutul e trecut. In faţă-i, titanic se ridică viitorul. Şi simte din adâncu-i, din întreaga-i fiinţă dorinţa de faptă. In pieptu-i a murit o via{ă şi se naşte clocotitoare, măreaţă, se toasă de luptă, una nouă.

Octomvrie 1943 — Martie 1944.

Ziua libertăţii 3/15 Mai, 1848

Te-au zămislit tăriile durerii Şi'n adâncimi de veacuri ai dospit Iar când Bărnuţiu te-a chemat la viată Din patru zeci de mii de piepturi Ca un şuvoiu năpraznic ai sbucnit.

II

Era gătit Blajul de sărbătoare Iar câmpul libertăţii — câmpul tău Vibra cuprins de o caldă înfiorare Şi era plin de atâta sărbătoare încât a plâns din ceruri Dumnezeu

III

Ivirea Ta — o rază de lumină Din noaptea unei mii de ani chemată Cu lacrimi calde — a botezat-o Sfântul Când genunchind poporu'n lutul jilav A fremătat din adâncimi pământul.

IV

Era sbucnirea spre o viaţă nouă Cu clocotu-aşteptării d'un mileniu Care muşcând din noapte, ca valul dintr'o stâncă Strivind trufia cismei sub opincă Sfărmau cătuşa vremii: Ardelenii.

"Deasupra tuturor ca un Arhanghel Ca o măreaţă, falnică figură Stătea Bărnuţiu şi lumii vestea sfânta 'Nviere In jurul fui poporul în blândă îngenunchiere Sorbea cuvântul, avid, ca pe-o Cuminecătură.

VI

Aşa a fost atuncia, în ziua aceea mare Când se'mpletea din vise măreţul Ideal Mustea pământul avid de jertfele aduse Gemea sub roată Horia — şi clocotea în

[inimi de iobagi Iubirea pătimaşe, a gliei din Ardeal.

VII

Azi, am croit cărare de luminat Şi am înălţat altare de închinat : Odesa — Sevastopol — Crimeia Stalingrad, Cuban — Stepa Nogaică — pe întins nemărginit... Sunt drumuri de lumină spre visul de 'mplinit.

Emil Albu Elev, Şcoala Mil i tară

Stelele F a r m e c u l s t e l e l o r se r u p e a d e s e a E l e cad d e p e ' n t in su l c e r e sc f ă r ă m a r g i n i , L u n e c â n d zeci s a u c h i a r s u t e mi l i oane d e ani

Acolo u n d e z iua ş! n o a p t e a s u n t la fel, U n d e T i m p u l cel veşn ic nu e c u p r i n s în m i n u t e . . . . Din d r u m u l lor f ă r ă c a p ă t s ' o p r e s c v r e o d a t ă ?

Atunc ia , un suflet se f rânge în d o u ă : F i e c a r e om a r e o s t e a c ă l ă u z i t o a r e Şi când s t e a u a i d i s p a r e d e p e a l b a s t r u l c e r e sc A m â n d o i t r e c în l u m e a f ă r ă î n c e p u t , f ă r ă s fâ rş i t , U n d e de m i l i a r d e d e an i v i a ţ a - i a c e e a ş i .

. . . N o a p t e a , c â n d ce ru l p l in e d e s te le , C a u t s ă v ă d s t e a u a ce mi-esfe s o r t i t ă . D a r p r i n t r e a t â t e a cum po t s ă o a f l u ? P o a t e - c ă - i a s t a ce l uceş t e d e a s u p r a - m i D a r p o a t e că s t r ă l u c e în a l t e lumi , d e p a r t e . . . . Şi c â t e s u n t , t o a t e c o n d u c c â t e o v i a ţ ă !

I a r c â n d din p â l p â i r e a u n e i a d in e l e î n ţ e l e g că- i p e ca l e să-şi d e s t r a m e v i a ţ a , O p r i v e s c ţ i n t ă , a ş t e p t â n d s ă se p r ă b u ş e a s c ă , Căci de-i a m e a şi mi-e sc r i s s ă cad o d a t ă cu d â n s a , Să p o t t r ă i c l ipa cea ma i s u b l i m ă a v ie ţ i i .

17 Mai 1944. Nicolae Marghe t i c i

Strigăt Poţi tu, mamă, înţelege Nebunia fără seamă, Ce mă scurmă, mă doboară Fără preget, fără lege, Spune-mi, poţi tu înţelege,

Tu ai rătăcit vreodată Fără gânduri, fără teamă, Fără suflet, fără ţintă, Intr'o seară inorata, Tu ai rătăcit vreodată,

Mamă? Mamă?

Nimeni, nimeni nu te 'ntreabă, In spoiala lor pitică, Cine eşti, sau ce-i în tine, Trec, dispar târîţi de grabă, Nime 'n cale-ţi nu te 'ntrebă

De nimica.

Tu-i priveşti şi râzi în silă, Lupi ce-ar vrea să se sărute Şi se 'mbată şi se luptă Şi se taie fără milă, Tu-i priveşti şi râzi în silă:

Brute!

In noroiul de pe stradă Te înfunzi şi nu ţi-i seamă Că minciunile din tine Poate lumea să le vadă, S ă le caute în noroiul de pe stradă.

Mamă.

Spune-mi, crezi tu în iubire, In cuvinte fără şir, Frământare fară noimă La răscruci de rătăcire, Asta, mamă, nu-i iubire,

E delir!

Hohotind prin mahalale Chiotele sunt în toiu, Şi 'n viata pângărită De Măria Sa Păcatul, Vezi ecoul vieţii tale Rătăcind prin mahalale

In noroi.

Poti tu, oare înţelege? Visele mi se destramă Şi mă 'ndoaie, mă doboară Intr'o lume fără lege,

. Dar . . . mai bine nu 'ntelege, Mamă!

Maia B i s t r a - B e g a - V o l g a - B u g

Ascultă copile... Ascultă copile durerea cea mută Şoptită de glasuri din unde de val; Ascultă cântarea de nimeni ştiută Venind de departe, din tristul Ardeal.

Ascultă copile, zefirul ce-adie; Pricepe-i povestea din şoaptele sale; El vine, nepoate, din ţară pustie Şi-aduce pe aripi tristeţe şi jale.

Ascultă copiie, în faptul 'nserărn Cântarea cea sfântă ce-o cântă cavalul. E doina de fale simbol al durerii, Prin ea plânge Iancu şi plânge Ardealul...

G h e o r g h e D . Ch i r i l ă ci. VII, L. C. D. Oravita

Ţara visurilor noastre Când mereu adie vântul , Prin munţi doina se răs frânge , In spre zăr i le albastre, Sună buciumul a j a l e ! Ţara visuri lor noastre , Pasc o i ţe le în vale Către t ine-Ardeal m i - e gâudul . To t ce- i viu ori mort, tot p lânge t

Unde- i numai bogăţ ie , Iar spre zările a lbastre , Câmp de-arg int şi munţi de aur, Când mereu adie vântul, E-un adevărat tezaur ! Către t ine-Ardeal mi-e gândul ; Insă nu e v e s e l i e . Ţara visuri lor n o a s t r e !

VIOREL I. RANGA cl. VI, L. C. D. Oraviţa

Azi a căzut întâiul fulg de nea Azi a căzut întâiul fulg de nea Ca o petală mică dintr'o floare, Pe care-o nevăzută mână rea A smuls-o şi-a zvârlit-o pe cărare.

Azi a căzut întâiul fulg de nea, O lacrimă ce a picurat uşoară Cum depe boltă se desprinde o stea Ce 'n neştiute spaţii va să moară.

Azi a căzut întâiul fulg de nea, Un sol venit din depărtări sihastre Şi s'a pierdut în zare, undeva Tot astfel ca iluziile noastre.

Azi a căzut întâiul fulg de nea. M a r i a n a G e o r g e s c u - V â l c e a

VIII. L. c. s.

Mărţişor de daruri şi de vis. — Martie 1944 —

Lui Lux!

P e n t r u suf le tu l t ă u , i u b i t o , p e n t r u t i ne , — P e n t r u z â m b e t e l e t a l e s e n i n e , Am p l e c a t s p r e z ă r i l e d e s c h i s e cu t o i a g d e d o r u r i în m â n ă , Şi cu d e s a g a d o l d a r a d e v i se , — D r u m lung , p e s t e h o t a r în ţ a r a , U n d e , — p r e a f r u m o a s ă r e g i n ă şi z â n ă , — D o m n e ş t e de v e a c u r i : P r i m ă v a r a !

Am î n t â l n i t - o p e r e g i n ă . P l i m b â n d u - s e p e a r i p i d e a lb ină . . . c â n d m a v ă z u t , — o c l ipă s 'a o p r i t în d r u m , Şi a j u t a t d e ea , ca ş i 'n t r e c u t , — ş i -acum, — Ţ i - a m î m p l e t i t , i u b i t o , d in fir de p o e z i e , Alb m ă r ţ i ş o r d e d o r u r i şi de vis . . . Mi-a fost n e c t a r u l f lor i lor : — c e r n e a l ă a u r i e , — P r e a a l b e l e p e t a l e : — file d e m a n u s c r i s , — Şi-o r a z ă d e l a s o a r e : — p r e a s t r ă l u c i t condeiu . . . cu z â n a P r i v ă v e r i i , în c â n t de gh ioce i , Am sc r i s i a r p e n t r u t i n e , s imbo l i c măr ţ i şo r . . . Să-1 p o r ţ i în o r i ce c l ipă , în g â n d u r i şi 'n p r i v i r i , —

Şi, p e n t r u a l t ă u suflet s ă fie t a l i s m a n ; Să ' n c h i d ă 'n a lu i r â n d u r i b u c h e t d e a m i n t i r i , cu l e se 'n p r i m ă v a r ă , d e - a r â n d u l , — a n d e a n ! —

Val de Mureş

Oaia rătăcită (Urmare)

x Cap. IV.

Toată noaptea de Joi spre Vineri fu pentru Macarie un chin.'j

Nu putu închide ochii o clipă. Se frământa gândindu-se ce se întâmplase acolo în liniştea serii, în lumina palidă a Luni i? Cine trăsese întâ iu? Ce se întâmplase cu negustorul şi s l u g a ? Dacă îi omorîseră? La gândul acesta, Macarie se 'nfio-ra. Nu socotea ca prea mare păcate furturile făptuite de tâlhari, mai ales că-i făceau şi lui parte.

Moartea unui om însă o socotea un lucru adânc, ne'nţeles, pe care oamenii n'au dreptul să-1 provoace credea şi în duhu­rile morţilor cari puteau veni să tulbure din răzbunare, odihna celor ce Ie pregătiseră moartea,

Vineri dimineaţă Macarie, palid şi cu ochii umflaţi de ne ­somn, se duse la cârciumă. Acolo află, cu prefăcută mirare, că, aseară se auziseră două detunături dinspre dealul tâlharilor, dar ţăranii nu îndrăsniseră să meargă într'acolo în puterea nopţii.

Dis de dimineaţă însă, o ceată de ţărani mai inimoşi se duse pân'acolo. In mijlocul drumului zăcea mort negustorul iar alături de el, legat şi cu un căluş în gur*, sluga.

Carul gol, se afla culcat pe-o rână în şanţul drumului, tras de animalele dornice de iarba de pe margini.

Ţăranii aduseră la han carul, leşul şi pe servitor. Acesta după ce se întări cu câteva înghiţituri de băuturi, povesti cum se întâmplase nenorocirea.

Când ajunseseră la poalele dealului, îşi încărcaseră armele şi ce dăduseră jos din car. Se credeau aproape scăpaţi, când în vârful dealului, li se strigă să stea, în timp ce umbre ne lă­murite începură să fuiască printre copacii din marginea drumului.

Negustorul, iute de mână, îndreptă arma spre ele şi trase. Plumbul se pierdu în depărtare, căci negustorul trăsese

spre întunecime, fără a avea vreme să ţintească. El era însă luminat din plin de pâlpâiala galbenă a opai­

ţului ce ardea fumegând într'un colt al carului. Aproape imediat desişul fu luminat de fulgerul unei des ­

cărcaturi şi negustorul se prăbuşi înainte de a putea trage a doua oară.

Cât despre slugă, aceasta înlemnise şi fu desarmat şi le ­gat la repezeală.

După aceea, tâlharii, vre-o zece, opriseră animalele s p e ­riate, goliseră carul cărând lucrurile în pădure şi luând mortu­lui şi slugii armele şi lucrurile de preţ, îi lăsaseră în grija Domnului.

Macarie, turburat peste măsură de povestire şi de vederea negustorului, îşi petrecu toată ziua la cârciumă, încercând să - ş înnece în vin amarul.

Când se duse într'amurg acasă, în tot lungul drumului, pe la porţi, leliţele, cu mâna la gură, vorbeau cu groază de noua nelegiuire a tâlharilor, până când erau chemate în fugă de scân­cetul copilului din ieagăn sau de bucatete dela foc cari aş tep­tau venirea bărbaţilor osteniţi de muncă.

Macarie începu să dreagă o stricăciune dela o roată a ca­rului, dar nu-şi putu aţinti multă vreme atenţia asupra lucrului.

Cină câteva îmbucături de slănină cu ceapă şi pâne multă, le udă cu o cană de vin, după care se culcă.

Multă vreme rămase treaz, cuprins de gânduri. întrebările din seara trecută îşi primiseră răspunsul, prea

puţin liniştitor însă. Acum se ridicau altele ; tot atât de supărătoare. Ce să facă e l ? Tâlharii nu-şi ţinuseră făgăduiala. Să-i tră­

deze la rândul său ? S'ar fi răzbunat, împăcându-şi totodată şi fărâma de omenie ce-i rămăsese, dar ar fi pierdut câştigul pri­mit din dărnicia lui Ioanichie.

In sufletul lui Macarie, lipsit de o creştere în frica lui Dumnezeu şi întunecat de avariţie şi beţie, se dădea o crâncenă luptă între dragostea de bani şi cea de oameni. Până la urmă, el adormi, obosit de atâtea sbuciumări.

Iată că în somn i se întâmplă ceea ce de mult nu-şi mai amintea să i se fi întâmplat: visă pe mama sa. Era aşa cum nelămurit ş i-o mai aducea aminte decând era mic. 11 privea trist şi-n ochi îi mijeau lacrimi.

O întrebă dece e tristă iar ea îi răspunse că el o supăra prea mult.

Nu crezuse că băiatul ei, copil de cinstiţi gospodari , să se înhăiteze cu nelegiuiţii. De voia ca ea să nu mai fie superata şi să-1 ierte, să se lapede de tovarăşii săi şi să trăiască cinstit şi cu frica lui Dumnezeu muncind moşia agonisită de părinţi cu greu dar pe dreptate.

Macarie tocmai voi să răspundă când arătarea se resfiră ca un abur şi el se trezi.

îşi aminti clar întreg visul şi se'ntrebă ce poate să în­semne. Stând apoi să cugete mai adânc, îşi zise că mama sa avea dreptate în toate.

El ar fi putut trăi cinstit cu atât cât moştenise dela părinţi. Căzuse însă în patima beţiei şi ca să şi-o poată îndeplini, ne voind să înstrăineze din pământ pe care-1 socotea sfânt, trebuia să ajungă altfel la bani.

Pe urmă se certase cu Dumnezeu. E drept că-i luase de­odată nevasta şi copilul, dar oare, nu vedea în sat destui oameni, pierzând mult mai mult, şi totuşi nenorocirea par'că îi apropia de D-zeu, întărindu-i în credinţă!

Hotărît, prea se pripise. îşi iubise nevasta desigur, dar trebuia să lase ca uitarea să-i v indece rana. Mai avea multă ca le de străbătut pe drumul vieţii şi simţea cum totul în trupul lui se răscoleşte, cerându-şi dreptul la partea din vieaţă. El trăia din amintiri, dar amintirile erau mai potrivite la bătrâneţe ş'apoi cui o să-i rămână moşia şi galbenii săi.

Se împăcase până atunci cu legătura cu tâlharii, dar iată că aceşt ia nu ţinuseră seama de dorinţele lui. Avea să rupă cu ei şi va începe o nouă vieaţă.

Cu astfel de gânduri îşi petrecu Macarie întreaga Sâmbătă. Spre seară, se gândi că ar fi bine să înceapă împăcarea cu Domnul .

De altfel bătrânul şi bunul preot Avram putea să-i dea cu dragoste înţelepte sfaturi.

Puţin dupăce părintele se întorsese dela vecernie, Lupu, câinele casei dădu de veste prin lătrături înverşunate, că om strein a întrat în bătătură.

Părintele ieşi pe prispă şi faţa lui arăta o adâncă dar îndreptăţită mirare la vederea celui vestit de dulău. Cu glas de blândă dojana zise părintele:

— Fii binevenit, fiule. Nu te prea cunoaşte Lupu, de latră atât de întărîtat.

Cred acum că după ce ai venit la preot, vei trece mai des şi pragul casei Domnului.

Macarie nu răspunse decât „sărut mâna, părinte", după care întră în casă şi dând bineţe maicii preotese, intrară în camera din faţă.

Văzând că Macarie şovăe înainte de a vorbi, părintele z i s e :

— Intrăzneşte, fătul meu, nu te sfii. Destăinuie ce ai pe suflet, cu incredere.

Doar de asta sunt aci. Să mi se spună nedumeririle, pentru a le putea lămuri, să aflu necazurile pentru a le putea mângâia, să cunosc durerile pentru a le putea alina, să aflu păcatele, pentru a le putea curaţi, cu ajutorul şi voia lui Dumnezeu.

Atunci Macarie povesti părintelui greşelile vieţii de până atunci şi hotărîrea de a şi-o schimba în bine. Multă vreme preoteasa auzi şopotul molcom al vorbelor din odaia în care un tânăr se lepăda de trecut şi-şi îndrepta paşii spre un viitor luminos.

Când Macarie se întoarse acasă, se simţi mult mai uşurat. Părintele îl des legase de jurământul dat tâlharilor, fiind,

făcut la strâmtoare. Pentrucă şi el se bucurase însă, de roadele tâlhăriilor, Macarie trebuia să şi le răscumpere din greu cu vieaţa de pocăinţă, iar datoria sa era să desvălue pe nelegiuiţi,, ca să-i ajungă mânia lui Dumnezeu şi a oamenilor. Numai im-piedecându-i pentru totdeauna de a face nelegiuiri, i se iertau poate cele făptuite cu ajutorul său.

Macarie hotărî ca deja din noaptea aceea să se ducă la Bàlgrad, la stăpânire. Mai întâiu însă trebuia să meargă pela tâlhari să le spună că pleacă. Dacă ei ar fi băgat de seamă că el nu mai e în sat, ar fi prins bănuieli şi ar fi luat măsuri de apărare.

Dupăce se întunecase bine, Macarie călărea pe cărarea spre vizuina hoţilor. Cu două zile mai înainte făcuse acelaşi drum atunci se ducea să le înlesnească o lovitură bună. Acum, s e ducea să le pregătească pierzania.

Cap. V.

După ce Macarie îşi opri calul înspumat la poalele dea-ului , schimbă ţipătul de bufniţă cu santinela, apoi urcă panta. Tâlharul îi ieşi înainte şi în timp ce-i lega calul de un copac ceva mai depărtat de drum îi spuse că ioanichie era foarte mulţumit de prada ultimă.

Pe urmă veni şi legă pe Macarie la ochi. II legase şi altă dată, dar aşa pornit cum era atunci contra tâlharilor, se gândi că 'ntradevăr fusese legat la ochi de nu observase că nici după atâta vreme cât i-a servit cu credinţă, tâlharii n'aveauîncredere deplină în el. Această constatare îl întărâtă şi mai mult. San­tinela îl luă apoi de mână şi îl conduse printr'un cotlon bine

ascuns de un crâng, până la un bătrân copac scorburos ce as­cundea o trapă. Pe aici era intrarea numai pentru oameni, în­gustă şi uşor de apărat. Lăzile cu pradă erau aduse în vizuină prin nişte subterane ale căror guri se deschideau departe de drum pe coasta abruptă şi stâncoasă a râului. După ce Maca-rie coborî câteva trepte, mai fácu câţiva paşi într'un coridor întorchiat şi ajunse într'o cameră unde îl izbi mirosal de fum ş i acreală de înghesuială. Legătura îi fu luată dela ochi şi la lumina slabă a unui foc ce mocnea în mijlocul încăperii , văzu pe lângă pereţi vre-o 18 tâlhari dormind sau dormitând pe pături.

Macarie se 'ndreptă spre o perdea care despărţea camera tâlharilor de cea a lui loanichie. Dând perdeaua la o parte Ma­carie găsi pe loanichie şezând pe o canapea, iar alături de el sta o fată tânără. Frumuseţea şi fineţea trăsăturilor ei s'ar fi potrivit mult mai bine în saloanele unui nobil decât în vizui­na unui şef de tâlhari.

b a n i c h i e încerca să-şi ascundă nemulţumirea că fusese tocmai acum surprins de Macarie şi acesta nu putea să-şi as­cundă mirarea, căci până atunci nu ştiuse nimic de fată. loa­nichie o trimise în altă cameră, apoi dădu bineţe Iui Macarie şi-1 pofti să şadă.

Am avut o pradă minunată, Macarie, rupse loanichie tă­cerea, meriţi să te bucuri şi tu de ea.

Zicând acestea îi întinse două inele cu pietre preţioase. Văzând că Macarie nu se grăbeşte să le ia, ca altădată,

îi zise, ridicându-si sprâncenele, a mirare:

— Noa da c e - i ? ce te supără ? de-mi va sta în putinţă te împac.

— Multe, frate loanichie, răspunse Macarie căutând să se stăpânească.

Mai întâiu, ne învoisem să nu ucideţi pe negustori şi acum aţi făcut-o. Apoi, nici după atâta timp n'aveţi încredere în mine, şi mă legaţi la ochi când vin aici.

In sfârşit cred că m'am învrednicit de destulă prietenie ca

să fi. aflat de fetiţa aceasta şi tu mi-ai ascuns-o. Să nu te s u ­pere spusele mele dar sunt îndreptăţite.

N'am dece mă supăra măcar că vocea ta nu-mi place. Cu negustorul şi noi am fi vrut să nu se întâmple aşa. De erau pe aproape oameni de-ai stăpânirii, nu ne era bine. Cine 1-a pus să tragă e l ? Ar fi scăpat doar cu pierderea mărfii. M'am gân­dit că ti-i supăra o ţâră şi de aia ţi-e darul mai mare.

Cât despre fată, fiindcă şi aşa ai văzut-o, îţi pot spune că e o orfană. Părinţii ei au murit acum vre-o doisprezece ani şi am crescut-o eu. Ea crede că i-s tată. Mi-e dragă ca ochii din cap şi nu sfătuesc pe nimeni să se apropie de ea.

Tu eşti bătrân, Ioanichie şi ea e frumoasă şi fragedă. Ce ai de gând cu ea ?

— O ţin pentru mine Macarie, să-mi mângâie bătrâneţele. — N'ai rău gust! Dar să lăsăm asta. N'am venit aci la taifas,

nici după răsplată, ci ca să-ţi spun că vreo câteva zile va trebui să pui o iscoadă în sat, dintre oamenii tăi.

— D e c e ? — Eu am niscaiva treburi pe la Bălgrad şi poate mai departe. — Hm, ai treabă pe la oraş? Asta-i lucru mare şi înainte de

a-ţi da drumul trebue să vorbesc cu ajutorii mei. Aceştia fură chemaţi şi se sfătuiră cu Ioanichie, în taină, apoi

acesta zise : — Iată, ce spun tovarăşii mei. Ai venit aci supărat pe noi,

şi acum zici că mergi la oraş. Acolo te întâlneşti des cu ispita. Deaceea, îţi cerem să înoieşti în faţa noastră jurământul de credinţă.

La aceasta nu se aşteptase Macarie. încercă să se împotri­vească puţin dar trebui să se supună până la urmă pentru a nu trezi bănuiala tâlharilor.

Dupăce isprăvi, plecă, fierbând de mânie. Ioanichie spuse să nu mai fie legat la ochi. Cu gândul la răzbunare, Macarie îşi în­tipări cu grijă în minte cotiturile drumului de intrare în văgăună.

încă în aceeaşi noapte, nevăzut de nimeni, Macarie părăsi satul. A doua zi, la slujbă, înzadar căuta preotul cu privirea prin

biserică oaia rătăcită şi, după credinţa sa, întoarsă la turmă.

Cap. VI. La Bălgrad Macarie aranja mai întâiu nişte mărunte treburi

apoi cu sfială se duse la stăpânire. Cu greu izbuti să le spună celor de acolo cum stau lucrurile, întorcând aşa vorbele ca el să nu fie socotit ca tâlhar.

Domnii cei mari la început n'au vrut să-i dea crezare, gân-dindu-se că vrea să-i înşele. Nici nu voiau să-şi închipuie că un ţăran prost poate să le dea pe mână o ceată de tâlhari cari nu se lăsaseră prinşi nici de încercatele gărzi împărăteşti.

Mare noroc a avut Macarie cu un domn care cunoscuse pe tatăl său de când avusese ceva proces pela oraş.

Acesta îi deschise uşile pe la domnii înalţi. Astfel Macarie putu vedea săculeţul cu galbenii puşi de o parte pentru premiu şi diploma nobiliară, cu pecetea şi iscălitura împăratului. Această di­plomă putea fi completată de comandantul oraşului şi predată celui care ar fi dat pe tâlhari, vii sau morţi, în mâna stăpânirii.

Din mărimea răsplăţii se putea vedea ce mare preţ punea stăpânirea pe stârpirea tâlharilor care îi produseră atâta ruşine.

Macarie se 'nţelesese cu părintele să predea pe nelegiuiţi din dorinţa de a face bine în locul răului ce-1 făcuse şi nu din poftă de bani.

Văzând însă acum galbenii care aşteptau numai să intre în punga lui, se gândi că tot mai bine ar fi să-i primească, gândind că-i va da mai târziu bisericii.

Din partea stăpânirii primi şi vre-o 12 oameni înarmaţi, care să-1 ajute la prinderea tâlharilor şi să-i aducă la Bălgrad.

Macarie plecă într'o seară şi se 'nţelese ca oamenii să-1 ur­meze în seara viitoare şi nevăzuţi de nimeni să vină pe la miezul nopţii la el acasă, în marginea satului.

Intorcându-se dela oraş, Macarie se abătu pe la tâlhari. Stătu puţin de poveşti cu ei, apoi spunând că e grăbit să ajungă acasă, îi pofti pe seara viitoare la el, la un pahar, cu vin, când le va spune multe şi frumoase dela oraş.

Tâlharii mai fuseseră la Macarie, căci avea un vin ce-ţi mer­gea la inimă. Veneau seara, îmbrăcaţi ţărăneşte aşa că n'aveau de ce se teme.

Chiar dacă acum ar fi avut bănueli, acestea ar fi fost spul­berate de purtarea francă a lui Macarie.

Dacă avea cineva prilej de nemulţumire, acela era Ioanichie, căci Macarie adusese dela oraş o pereche de cercei scumpi pentru Lenuţa, fata căpitanului şi aceasta păruse că îi primeşte cu bucurie. •Ioanichie însă nu se îngrijă prea mult. La nevoe ştia el cum să se scape de cei nepoftiţi.

La plecare, Ioanichie strigă: — Aşadar pe mâine seară ! Ai grijă şi-ţi pregăteşte bine sacul

cu minciuni. — Nu-i nevoie, răspuse Macarie. L-am şi pregătit şi de altfel,

mâine nu veţi afla decât adevărul.

VII

De două ore se căsnea Macarie să-şi îmbete tovarăşii. In parte isbutise. Cei mai mulţi se sculaseră clătinându-se să se întindă pe pat, dar puţini ajunseseră acolo.

Mai bine se ţinea Ioanichie. Macarie îi tot turna de băut şi-i spunea la verzi şi uscate până simţea că răguşeşte.

Până la urmă şi Ioanichie adormi cu capul pe masă. Macarie îi mai turnă cu sila un pahar pe gât, apoi zgudui vre-o câţiva din tâlhari şi văzând că nu se trezesc, ieşi în curte şi flueră de două ori.

De prin şură, din grajd, de prin paie, ieşiră unul câte unul, oamenii stăpânirii. Macarie mai chemă de prin vecini vreo câţiva ţărani cu furci şi topoare şi oamenii înconjurară strâns casa.

Tocmai voia Macarie să între în casă cu câţiva oameni, pentru a lega pe bandiţi când şeful soldaţilor îl opri şi-i spuse că poate bandiţii se pot trezi şi se vor împotrivi, ceeace ar putea fi cu pri­mejdie pentru oamenii săi. El îşi dădu cu părerea că poate ar fi mai bine ca tâlharii să fie daţi în grija cuiva de care să nu se poată feri cu puterea omenească. Spuse că cel mai sigur mijloc ar fi să i se dee foc casei. Macarie, domn mare cum va ajunge, şi aşa nu va mai putea locui în căsuţa aceea bătrânească, acoperită cu paie şi nepodită, Macarie trebui să-1 primească şi el. Pierderea casei era nimic pe lângă câştigul ce-1 va avea. Comoara lui din pivniţa casei nu putea suferi nici o stricăciune.

Ţăranii aduseră deci găleţi cu apă pentru a împiedeca întin­derea focului la alte case şi îngrămădiră paie şi bucăţi de lemne la uşi şi ferestre Macarie îşi adunase din casă ce avea mai de preţ. Tâlharii dormeau duşi.

Mai multe lopeţi de cărbuni aprinşi fură aruncate pe casă şi pe la uşă şi ferestre.

Focul se aprinse repede, „ca de paie". Primejdie nu era căci nu adia nici cel mai mic vânt şi casa lui Macarie era la marginea satului şi era singură în câmp.

In curând casa fu o singură flacără uriaşă. Tâlharii au murit de sigur repede, înăbuşiţi de fum. Doar unul

sau doi s'au trezit şi au încercat să străbată cercul de fum dar au fost împinşi cu brutalitate înapoi de vreo furcă sau un topor bine aruncat.

La lumina roşiatică a focului, care a ţinut până spre ziuă, oamenii păreau diavoli păzind cazanul cu sufletele păcătoşilor din iad.

Când se crăpa de ziuă, Macarie cu trei oameni era Ia poalele dealului cu vizuina. Tovarăşii se ascunseră pe după copaci şi Ma­carie chemă cu semnalul obişnuit pe tâlharul rămas de pază în vârful dealului. Acesta veni fără să bănuiască ceva, şi 'n timp ce Macarie vorbea cu el, şase mâini îl înfăşcară, legându-1.

Carul ce ducea prizonierul şi rămăşiţele tovarăşilor săi, porni a doua zi spre Bălgrad.

Macarie n'avea nici acum odihnă. Domnii dela stăpânire se bucurară că regiunea fusese scăpată

în sfârşit de nişte nelegiuiţi a căror faimă ajunsese până la urechile slăvitului împărat ; dar dispariţia mărfii furate tot nu se lămurise şi Macarie se legă să facă şi asta.

(Va urma) B e n a M i r c e a VI B. Loga

Pastel Noaptea'şi toarce 'n taină firul Luna pal id s tră luceş te Pr in brădet, Printre nori Mai străbate doar zefirul Firea 'ntreagă 'ncremeneş te Rar.. . încet . Pomi ş i flori.

D o a r o mică păsărică S'a trezit Dar cuprinsă ca de f r i c a Adormit

Prin ferestre întră raze De argint Ste le le îţi par topaze Strălucind.

Doar izvorul ş o ş o t e ş t e Dulce cânt Pace -adâncă , lin d o m n e ş t e P e pământ .

M. Radina

In satul meu e primăvară In satul meu e primăvară, Grădinile au înverzit, Pasările s'au întors iară Din drumul lung şi pribegit.

leii'n floare-şi plâng menirea Plopii'n satul meu din deal, Parcă nu sunt în România Se tot uită înspre Ardeal.

S'au scurs iernile dearândul S'au pierdut în suspinări Nu putem decât cu gândul •Să v'aducem alinări...

Tristă-i ţara fără numel Trişti sunt împliniţi trei ani, Doamne! cât o să suspine Moţii toţi rămaşi orfani.

Amintiri, pierdute'n noapte! Amintiri ce nu mai sunt!! Ah ! dece nu poţi dreptate Să ndici pe cel căzut?

In satul meu e primăvară Dar suferinţa ca un val, Ne fură gândurile iară Apoi te lasă în Ardeal...

Ion Vas i lon i e lev ş c . de Contabilitate, Orşova-Severin

Dea mortis O z â n ă f r u m o a s ă în a l b î m b r ă c a t ă Z â m b e ş t e , îi cheamă. . . Şi to ţ i cu 'n foca re A l e a r g ă s ă p r i n d ă pe z â n ' a d o r a t ă .

In u r m a lo r f lu tur i î n t u n e c ă z a r e a — Sun t f i lele r u p t e din c a r t e a v ie ţ i i — Ca f runze le t o a m n e i c e - a c o p ă r c ă r a r e a .

„ O p r e ş t e t e , z â n ă din z ă r i l e — a l b a s t r e ; A s u p r ă - n e p l eacă - ' ţ i p r i v i r e a t a b l â n d ă Şi s t a v i l ă p u n e d u r e r i l o r n o a s t r e " !

D a r to ţ i s e ' n f ioa ră când e a se op re ş t e . . . P e f run te - ' i s ă r u t ă cu z â m b e t u - i r e c e , L e - a d o a r m e d u r e r e a . Şi i a r ă ş i p o r n e ş t e .

Căci z â n a f r u m o a s ă din z ă r i l e - a l b a s t r e In a lb î m b r ă c a t ă , ce s t a v i l ă p u n e Cu z â m b e t u - i r e c e d u r e r i l o r n o a s t r e E... M o a r t e a .

F lo r in M a r c u

Epigrame D-lui Costei Giurgiţa, care spune că ;

a transpirat citindu-mi poezia.

Dacă „Plouă" te -a torturat, să ierţi, Căci nu am scris-o cu ăst interes . De und' să şt iu că sunt analfabeţi Care transpiră pân' c i tesc un vers ?

Aceluiaşi, care îmi scrie că somnu-ml e pe cale de a veni. 1

Că somnu' a v e a să vină — fiind pe drum — Cu l in iş tea ce doar el ne oferă , Mă crede — amice — am priceput acum Citindu-ţi e p i g r a m a somniferă.

Aurica Mit ică , Lugo j

Epigrame D-lui Daf, relativ la epigrama adresată lui Telus.

Ca să rămâi năuc când vezi un „cias" Zău, prietene , aceas ta - i „mare dramă". Insă că eşti năuc să n'o mai spui, Fiindc' am v ă z u t - o chiar din epigramă.

Aceluiaşi, care scrie să nu ne mire faptul că a întârziat răspunsul pentru mai bine de o lună.

Dar faptul cum s ă nu ne mire, — Amice, şti i că asta- i bună — Ca să-ţ i storci creerul o lună Şi să scoţi în fine şapte ş i re . . . ?

Flor I. N. V. Lie. Militar

O zi de vară Soarele răsare prea de vreme. Cer senin, fără nici

un pic de nori. E ora şase, dimineaţă. Ţăranul îşi înjugă boii, şi porneşte la cositul

grâului. Mergând la lucru, trece pe lângă livezi, care se

întind în depărtare ca un curcubeu, cu culori de flori felurite, care îti farmecă vederea. Vântuletul şovăie încet, încet, parcă vrea să ne arate că vine obosit din ţările fericirii, răsfirând mirosul de flori. Trecătorul se opreşte respirând adânc, ca să se sature de mirosul, care îţi pătrunde în fundul inimii. Păsările trezindu-se din somn, prin ciripitul lor sonor, arată mulţumirea către D-zeu, fiindcă le-a scăpat de învelişul cel negru al nopţii.

Pornind înainte, călătorul plin de admiraţie, se gândeşte în sine: „Intr'adevăr este Dumnezeu, căci nu­mai El e atât de desăvârşit şi de puternic, să facă aceste frumuseţi în natura cuceritoare".

Soarele dogoreşte mai tare fiindcă se apropie sfâr­şitul lui Iulie.

Inamiază, când numai şovăie nici vântul, viaţa pe pământ amorţeşte.

Tăcere mare! Prin câmpuri şi prin sate. Oamenii, după ce s'au întors dela câmp, iau masa, apoi trag un somn bun. Animalele, sătule de păscut, găsind umbră se culcă şi ele, dând din când în când din coadă, apărându-se de vreo muscă răutăcioasă.

Câinele, cu gura căscată şi limba lăsată în afară merge de coace 'n colo. Păsările cu aripile lăsate în jos, cu ciocul deschis, se ascund prin crengile copaci­lor şi a buruienilor.

Mare căldură. Mai spre seară începe reînvierea. Soarele se lasă mai jos. Din toate părţile se aude

cântatul şi flueratul. Nişte ţipete copilăreşti se aud de acolo din balta de scăldare. începe veselie mare.

Noaptea se apropie. Soarele cade după dealuri. Milovan Mi lenco

ci. V. Dd. S. S.

E r a ' n a m u r g d e s e a r ă Lucian sta rezumat de pian cu mâinile crispate strângând

lemnul ce vibra, căutând să-şi infiltreze pănă'n adâncurile fiinţei sale acordurile ce-1 făceau că se piardă cu privirile undeva departe, poate la o fiinţă dragă.

In sala scundă, până'n depărtatele colţuri ce se perd în în­tunecime molcomă străbat în răsvrăţire crescândă accentele unei melodii sbuciumate.

Perechile înlănţuite cu simţurile răvăşite de doruri plutesc ca'ntr'o lume imaterială. In jocul cuvintelor lor şoptite de glasuri sugrumate, se simte clocotul sufletului ce ţipă chinuit de dorinţă. In murmurul de mătăsuri şi prin aerul încărcat cu miros dulceag, privirile ce tremură sub pleoapele fierbinţi tresar înfiorate şi uneori ochii se închid când buzele pe furiş se ating în sărutări frenetice.

Când cântecul încetează, dorinţele se potolesc, iar privirile aprinse dispar din ochii ce par înecaţi de adâncuri, căutând echi­librul sufletului ce s'a lăsat răpit de farmecul amăgirii. Mişcările încetează din ce în ce, până se perd în bâzâitul ventilatorului, care nu pridideşte de-a primeni aerul îmbâcsit cu mirosuri ieftine.

Când ultimele acorduri se perdura absorbite de mătăsurile foşnitoare, Lucian păru că'şi revine din toropeale ce-1 moleşea. Privi oarecum mirat în jurul său, întrebându-se ce caută şi ce 1-a adus aci ? îşi plimbă distrat privirea peste mulţimea necunoscută şi se simţi singur şi străin printre acele fiinţe.

A venit aci, crezând că îşi va putea consuma în vâltoarea dânsului neliniştea ce-1 muncea şi nesiguranţa în care dăinuia de atâta timp, dar această privelişte mai rău îi împovăra simţirea. Totul îi părea falş, păpuşerie, joc de porunceală. Sentimentele de care păreau animate acele fiinţe le credea deasemenea falşe.

„Măşti de împrumut, un joc forţat de exaltarea momentului" — îşi zicea în sine, şi un zâmbet amar îi flutură în colţul buzelor, în semn de dispreţ, — „minciună, peste tot minciună, joc de paiaţe sulemenite, simfonie fantastică de linguşire şi desmăţ, alunecuş pentru fiinţele inocente în vârtejul blestemat." Şi totuşi simţea în sinea sa că le invidiază pe aceste fiinţe. Ar fi vrut să se transpună măcar o clipă în locul lor, să-şi poate amăgi suferinţa, să se simtă fericit.

„Fericire, — îngânară buzele palide şi străvezii — te voiu găsi vreodată? De câte ori nu a visat-o, de câte ori nu a furat-o în vis crezându-se fericit; dar totul a fost doar vis, vis searbăd şi

nimic altceva, căci adevărata fericire o avem doar în iluzia fericirii noastre.

Desgustat de ceeace i se înfăţişa ochilor, Lucian părăsi sala mergând să-şi caute liniştea sufletului departe de aceste locuri, undeva în farmecul naturii unde să fie numai el cu gândurile lui, undeva unde nu străbate vuetul glasurilor încrucişate ale mulţimii ce împestriţa trotuarele şi nici sgomotul maşinilor.

Era către seară. Deasupra, undeva departe, obosit în mişca-rea-i veşnică, dupăce însemnase pe răbojul cerului încă o zi scursă din drumu-i nesfârşit, la marginea orizontului unde cerul pare năruit, soarele pregătea aşternuturile întunerecului dispărând într'un ocean de purpură.

Se simţea cum vine noaptea. Umbrele, încărcate cu fâlfâiri primăvăratece culese din florile

poenelor, îmbrăcau toată zarea pregătind calea amurgului. Lumina zilei slăbea pe nesimţite. La apus un fascicol de raze se perdea în licăr stins, iar la marginea zării o ultimă geană vânătă de lumină pâlpâia pierzându-se prelung. Intunerecul cuprinse întreaga fire cu desfăcutele falduri ale vestmântului său negru.

Odată cu lumina a dispărut şi sgomotul obişnuit al zilei. Li­nişte odihnitoare domnea'n întreaga fire.

Pe aleea singuratecă pe care apucase, Lucian era însoţit doar de svonul frunzelor de arţari care-i ţineau tovărăşie până la barieră, la întretăierea cu calea ferată unde aleea se termina şi de unde începea pădurea. Acolo la barieră fu nevoit să se oprească şi să aştepte trecerea unui tren. Din depărtare sosea sunetul roţilor în ritm sacadat şi crud, însoţit de răsuflarea greoaie a colosului. Nu după mult timp desluşi pe paravanul întunerecului licărul a doui ochi se creşteau, roşii, cu reflexe de jăratec ascuns sub o primă pătură de cenuşe transparentă. Cu şuier prelung, în sgomot asur­zitor colosul trecu aruncând snop de scântei în fumul greu de căr­bune ce îmbâcsea aerul uşor al nopţii.

Lucian traversă linia şi se apropie de pădurea ce se proecta ca o fantomă gigantică pe panorama cerului presărat cü stele, înainta încet pe poteca bătucită, printre copacii ce străjuiau neclintiţi ca nişte cavaleri de bronz într'un castel singuratec. O linişte si-

hastră plutea în faldurile de taină şi surpriză ale pădurii. Cu tea-ma'n suflet de a nu deştepta zeii protectori ai pădurilor, Lucian alunecă în umbră pe poteca ascunsă. Cu gândurile prăfuite de pulberea iluziilor ^stinse el se îndreptă către părăul ce s'ascundea sub crengile plecate. Apa limpede a părăufui se strecura'n susur odihnitor tremurând pe prundişul lunecos, ca un cântec cu mân­gâieri catifelate ; şi'n liniştea nopţii melodia părăului părea cântecul singurătăţii.

Aerul se răcise, bobi de rouă încropind firele de iarbă. Lu­cian se-aşeză pe covorul moale al ierbii, roua scăldându-i faţa aprinsă, şi rămase cu privirea pierdută către stelele ce sclipeau prin cetina frunzarului.

In urechi cu cântecul părâului, în extazul beatitudinii gându­rilor ce pluteau în jurul unei imagini dragă, Lucian lăsă ca ochii sufletului să răsbată prin sita genei înrourate către spuja amintirilor, pentru a se încălzi la flacăra lor. Ce plăcută-i singurătatea! Dai libertate gândurilor să alerge'n trecut şi ai impresia că simţi tot parfumul clipelor de-odinioară, ce nu se mai întorc. Şi întradevăr gândurile lui se perdeau în trecut, scormonindu-1 cu atâta ardoare, încât părea că-1 retrăieşte aevea. Se gândea la căsuţa din sătucul lui în care i-a zâmbit soarele de-atâtea ori atingându-i ochii som­noroşi din dimineţile târzi", strivindu-i stropii genelor ce ardeau ca'n pară; revedea gârla pe apa căreia şi-a 'ncercat primele va­poraşe de hârtie... „Locuri ale copilăriei, unde sunt?"... Se perdeau în pulberea amintirilor...

Gândurile ce-i fluturau în jurul unor imagini atât de diverse se adunau deodată în jurul unei singure fiinţe. Prin icoanele aurite ale sufletului său răsărea chipul surâzător al Adei . . .

. . . „Ada" . . . , şopti Lucian cu tremur în glas. „Ada" . . . , îngână pârâul . . . . . . „Adişor" . . . „Adişor" . . . , murmă pădurea 'n cadenţă de litanii. „E mult de-atunci, de când am zărit-o prima dată" — gândi

el. Era într'un amurg de seară când privirile ei au poposit o clipă asupra lui cutremurându-1. Dece a trebuit s'o întâlnească?! A fost

atunci o smăcinare dulce a sufletului, o exaltare a simţirii îngro zitor de delicioasă.

De-atunci, de câte ori a trecut pe lângă ea, de câte ori nu a tresărit la pasu-i mic şi măsurat ca într'o plutire molatecă !

S'a obişnuit atât de mult cu imaginea ei în suflet, încât când o întâlnea undeva, ea îi părea străină, şi deabia îndrăznea pe furiş, şi cu întreruperi să înalţe mută spre ea privirea, ca nu cumva să-1 înţeleagă şi să se supere. Oare o va cunoaşte vreodată, va asculta îndeaproape glasul ei cu mângâieri catifelate? Cât de mult ar fi dorit s'o aibă acum lângă el, încet să şi-o apropie şi să privească cerul cu stele oglindindu-se în ochii ei de opal, ce par înecaţi cu fâlfâiri de adâncuri.

Oare îşi va odihni vreodată capul obosit de umărul ei gingaş, îi va săruta vreodată genele cu reflexe de cărbune ce tremurau când privirile li se 'ntâlneau?

II munceau atât de mult aceste întrebări, şi găsea o deosebită plăcere să se chinuiască căutându-le răspuns, plăcere caracteristică persoanelor visătoare. Şi Lucian era un visător, visător nu în în­ţelesul vulgar al cuvântului, ci meditativ, cu puture de concentrare în sinea sa, contemplativ.

Sta şi cugeta departe de ea şi se înfiora la gândul că o iubea zadarnic; clar nu, nu era zadarnic, căci ea, dece îl privea întot­deauna cu o nespusă tristeţe, dacă nu fiindcă-i era drag? Ce era oare acea tristeţe dacă nu şoapta tainicelor doruri, ale fiinţei sale crude şi ne-atinse de şoapte veninoase şi viclene?

Era iubirea neîmpărtăşită, era bogăţia de frumuseţeţe ce aştepta s-o 'mpărtăşească fiinţei dragi.

„Nu sunt eu dragul Adei?" — gândi Lucian.

La această întrebare nu îndrăznea să caute deslegare de teama soluţiei, oricare ar fi ea. Va lăsa timpul să-i dea deslegare.

— „Voi aştepta şi voiu gusta toată dulceaţa din chinul aştep­tării. Imaginea ei nu mi se va şterge niciodată, iar peste chipul ei xiitarea nu-şi va ţese firele odihnei". —

Asta era fericirea lui. Când timpi s'or scurge şi nu va mai-avea puterea să-i recheme aevea icoana ei, se va simţi fericit pri­vind la flacăra hrănită cu amintiri, dacă şi ele se vor mistui, îşi va ceti trecutul în spuja cărbunilor învăluiţi de cenuşe.

* * *

Luna răsărise de mult, durând podeţ de aur peste apa ce se scurgea în oglinzi, şerpuitoare pe prundişul lunecos ducând încet la vale cântecul singurătăţii.

Pătruns de răcoarea nopţii Lucian părăsi covorul pufos în-dreptându-se spre casă. Era târziu. Când ajunse la marginea pădurii, se opri şi privi îndărăt spre întunerecul ce străjuia sub copaci şi se gândi că viitorul lui e tot atât de nepătruns.

Mai privi odată pădurea şi cerul înstelat şt o porni cu paşi înceţi gândindu-se că trebuie să fie târziu. Intr'adevăr era târziu '-era timpul în care strigoii părăsesc sicriile, şi când la răscrucea drumurilor bântue para comorilor îngropate.

C. T . Loga imra)hiiffliiMiij«iiiiiii iiiiiipiiimiiii'Piiiii

Ciobănaşul Măi c iobane dela oi Tu n'ai gri jă nici nevoi Tu cânţi mereu din cimpoi Turmelor ta le de oi Şi cânţi dulce , trist cu drag Din f lueraşul de fag Mioriţele s e s trâng Iară i svoarele p lâng. Codrul freamătă duios , Iară tu ca un făt-frumos Pr ibegeş t i din loc în loc Sărman om făr' de noroc ; Căci la hori când te duci, La umbră d e a s ă de nuci, Sau la umbră de alun, Unde fete le s'adun, Stai de-oparte şi-i priveşt i

Nu îndrăsneşt i să te iveş t i . Scoţi cavalul dela brâu Şi ui tându-te la grâu, Tu începi ca să horeşt i Şi p e toţi îi 'nvese leş t i . Şi păşind pe frunze moi , Ei s e 'nvârte câte doi , P e când o dulce fetiţă, Rumenă ca o garof i ţă , Punându-ţ i mâna pe piept , T e priveşte în ochi d r e p t : „Frunză verde daraboi Măi, c iobane dela oi , Spune cine ţ i -s mai dragi Din caval dulce cui tragi ?" „Frunză verde de -a lbăs tr i ţă Dulce, dragă copil ită

D r a g i îmi sunt o i ţe le Şi cu mioriţele . D r a g ă îmi es te iarba verde U n d e urma mi-i s e p ierde . Dragi îmi sunt multe le s te le , Ce mi-s suriori le mele . D r a g îmi mai e s t e isvorul El îmi murmură tot dorul !" «frunză verde d'artăraş Iubitul meu ciobănaş, Să nu crezi că mi-i de ş a g ă Dar eu oare nu ţ i-s dragă? «Frunză verde garofiţă D r a g ă , dulce copil ită, Sorta-mi tristă nici nu vrea Ca să fii mândruţa mea Şi-apoi viaţ'ar fi amar Că eu sunt copil hoinar După-ai tăi tu vei tânji Şi oftând te vei topi ." „Frunză verde dedi ţe l , Sărmanul meu c iobănel , T u nu şti i eu cât suspin C ă viaţa mi -es te un chin T u nu ştii cât te iubesc ,

Că pentru t ine tră iesc . Nu ştii ş i să crezi nu vrei Că nu-mi va fi dor de-ai mei ; Că a tuncea când iubeşti Nu ştii nici unde trăieşt i , Viaţa-ţi pare-atunci un vis Pământul , un paradis !" „Frunză verde de alun Să nu crezi că sunt nebun Dacă dulce copi l i tă , Rumenă ca o garof i ţă , Iţi voi spune că iubirea Aduce omului p ie irea . Că i coană 'nşe lă toare In as tă viaţă trecătoare Nu e s t e decât iubirea Care lasă amint irea . Şi ochii tăi de peruzea In curând ar lăcrima, Zilele ta le sen ine Sar în noura la mine, Că tu n'ai să poti pătrunde In a sufletului unde Şi nici n'ai să în ţe leg i Dece suntem noi pr ibeg i?

T o r a cl. VI L. C. S.

uvesiiiiiiiiiigSM

Epigramă O mică parodie la bacoviana „Plouă" a d-şoarei AuricaMitrică.

Plouă. Versuri, versuri multe; Plouă, fără să oprească Plouă ne 'ncetat.

Gânduri. Cine o s'asculte, Fără s'aţipească, Atâta surogat. D . D.

Poezie, poezie românească P a s ă r e cu aripi de sidef Scumpa poez ie românească A'nceput în suf lete să crească Şi să ţeasă gânduri în gherghef .

S'a lăsat în revărsări de zori Duh ş i s lovă dela Cel de sus Şi -a gră i t o v o c e de Isus P o e z i e , poez ie să nu mori .

T e purtăm în suflete cu toţii S lovă încrustată pe roboj Să te scrim cu măsgâl ic i de boj Să te pomenească şi nepoţii .

I svorăşte poez i e ca un râu Să porneşt i din suflet de haiduc: Să te cânte vara pe zăpuc Fete le cu secerea la brâu

Poez i e , poez i e românească Tu eşt i toată fericirea noas tră Căci pe tine tot românul astăzi T e cântă până în amurg de z i .

Sa l ă sa t în revărări de zori Duh şi S lovă dela Cel de s u s Şi -a grăit cu voce de Isus Poez ie , poez i e să nu pieri .

Mirescu S. ci. II L. C. S.

Dor de Cluj „Dar s a t u 'n c a r e m ' a m n ă s c u t a c u m d e j a l e - i s t r ă ­

b ă t u t , nu s e a u d p r i v i g h i t o r i , nu s u n t nici h o r i şi n i c i v i o r i " .

Aces t c â n t e c p a r ' c ă e s t e făcu t a n u m e p e n t r u n o i , cei ce a t r e b u i t s ă p l ecăm d in locu r i l e n o a s t r e d r a g i , u n d e am făcut p r imi i paş i în v i a ţ ă .

De c â t e or i a u d c â n t e c u l a c e s t a , r u p t d in suf le tu l n o s t r u , m ă c u p r i n d e ace la ş i d o r s fâş ie to r d e a v e d e a şi î m b r ă ţ i ş a cu p r i v i r e a t o t c e e a c e î n t r ' o t o a m n ă cu a m i n ­t i r i t r i s t e a t r e b u i t s ă p ă r ă s i m .

Acelaşi d o r m ă c u p r i n d e d e c â t e o r i m ă d u c la b u ­nicul la Aiud şi v ă d d r u m u l c a r e ş e r p u i e ş t e p r i n t r e d e a l u r i s p r e T u r d a , l a Cluj , g â n d u l îmi p l e a c ă î n t r ' a c o l o şi îmi a d u c a m i n t e d e c l ipe le f r u m o a s e ce l e - am pe t recu t» G r ă d i n a n o a s t r ă f r u m o a s ă , în c a r e f lor i le şi t r a n d a f i r i i a g ă ţ ă t o r i î ţ i l u a u v e d e r e a , d e a l u l Fe l eacu lu i p e c a r e d e

a t â t e a o r i c o b o r a m cu p ă r u l f l u t u r â n d în v â n t cu s a n i a , a p o i lacul d in p a r c cu m i n u n ă ţ i i l e lui şi c e t ă ţ u i a d e p e c a r e în N o a p t e a S fân t ă t u n u r i l e a n u n ţ a u : „Hr i s t o s a î n v i a t " .

Câ t e f a r m e c e , c â t e b u c u r i i , c â t e v i se nu a m fău r i t î n a c e s t cuib a l v i su r i l o r n o a s t r e . F r u m o a s ă şi p r i m i t o a r e e s t e T i m i ş o a r a , d a r o r i c â t de f r u m o a s ă a r fi şi o r i ce n e - a r î m b i a p e n t r u a r e n u n ţ a la Clujul n o s t r u d r a g , c red c ă pu ţ in i a r fi a c e i a c a r e de b u n ă voie a r r e n u n ţ a Ia r e î n t o a r c e r e .

Ca o r i c e p r i m ă v a r ă şi a c e a s t a ne -a a d u s nou i s p e ­r a n ţ e , ma i mu l t ca o r i c â n d î n c e p e să s e d e s v ă l u e r a z e l u m i n o a s e a unu i nou s o a r e r ă s a r e . C red in ţ a n o a s t r ă t a r e î n t r ' o d r e p t a t e c a r e nu m a i p o a t e î n t â r z i a şi c r e ­d i n ţ a în D u m n e z e u , n e - a făcut s ă fim t a r i şi o ţe l i ţ i în fa ţa d u r e r i l o r p e c a r e l e -am s u p o r t a t d e p a t r u a n i în­coace şi ca şi s t e j a r i i n ' a m p l e c a t g r u m a z u l şi f r u n t e a ci a m s t a t d r e p ţ i .

Şi cân tecu l s p u n e : „Că va v e n i o p r i m ă v a r ă cu flori şi r â s e t p r i n câmpi i , ş i - am să m ă ' n t o r c aco lo i a r ă în s a t u 'n c a r e m ' a m n ă s c u t " . Aşa şi noi cei c a r e a m p leca t n e vom î n t o a r c e î n a p o i la Cluj , b u c u r o ş i , p r e c u m şi p ă s ă r i l e c ă l ă t o a r e o d a t ă cu v e n i r e a p r i m ă v e r i i s e ' n to rc l a cu ibu r i l e lo r , n e v o m î n t o a r c e şi vom j u c a h o r a m a r e în p i a ţ a „Uni r i i " fiind a şeza ţ i î n t r ' o ţ a r ă m a r e : De la Ni s t ru p â n ' l a T i s a şi d e l a D u n ă r e la M a r e .

M i r c e a B o r d a cl. I l l a B. Lie. C. D. L o g a

Cântec vechia... Tresare după fiecare colţ, atâta ciripire: De cântec viu de cântec mort, d'eterna fericire . . . •

In fiecare braţ zdrobit, se naşte o speranţă, Ca o lumină 'n infinit, o veche, grea romanţă . . .

- Se sparg, se name palate, în propria lor lumina, De ne'nţeles, nepriceput. . . aceleaşi taine în surdină . . .

Nevrednic de viaţa lui, şi vrednic de viaţă . . . Se pierde 'n Jocul ăstei lumi, eternul Om de ghiaţă . . .

Apare iarăşi, peste el, suind mereu, mereu . . . Şi cade iar. . . nu râde ! i-o frântură dintr'un Leu . . .

Vai, câte vise au căzut şi câte idealuri !. . . Mereu sub gândul tău de sus, în ale tale valuri. . .

Timişoara, 10 Martie 1944.

Singura realitate precisă; cu bogate surprize în viitorul unei ţări, o constitue copilul. Element de permanentă energie a colectivităţii, copilul a fost mereu definit, îngrijit şi educat ; după codul unor anume sisteme de pedagogie clasică, modernă şi contemporană. In primul rând el este o b o ­găţie a familiei. Lipsa unei astfel de podoabe în familiile autentice, era con­siderată o evidentă ruşine şi femeia respectivă nu avea curajul Să iasă'n public, fără frica unei surprize.

Virtutea de-a avea copii este azi ó rara avis. Civilizaţia modernă este direct răspunzătoare de existenţa acestui viciu. Oamenii au început să cro­iască maşini pentru distrugere şi-au uitat sau I-au trecut în subconştient — elementul sufletesc uman, în continuă evoluţie.

Problema importantă în cazul de faţă este educaţia pe care trebue s'o dăm copilului. Un distins pedagog spunea odată că şcoala este o grădină, în care învăţătorul este grădinar iar copiii sunt flori. Nici că se poate o mai bogată participare la definiţia misiunii educaţiei ! Copilul trebue tratat ca o floare sensibilă la orice condiţiuni atmosferice neprielnice. Recunoaştem că fiinţa copilului vine în contact cu elemente lipsite de educaţie şi atunci se petrec un proces progresiv de puternică desagregare interioară. Din mlădiţa tânără, gingaşă ca o floare, vom primi un mărăcine. Fenomenul poate primi caractere endemice, situaţie periculoasă pentru existenţa unei naţiuni.

întâia creştere o primeşte copilul în familie. Un mediu restrâns, pe care începe să-1 cunoască, să-1 imite şi să se contopească cu fiinţa intimă a acestuia.

Ionel B â r z a v a Lie. Construcţii

începutul educaţiei copilului

Progresiv în sufletul copilului, noţiunea de familie primeşte nuanţe* spaţiale. Vede dincolo de leagăn, camera de studiu a tatălui sau curtea casei-Până acum a primit numai o îngrijire higienică şi aici este momentul înce­perii educaţiei sufleteşti. In clipa când puiul de om rosteşte cuvântul mamă, poate învăţa şi rugăciunea. Este principiul cu care trebue să înceapă orice acţiune, în consecinţă şi educaţia.

Fireşte, nu o meditaţie austeră, cu dogmele cuprinse în dimensiunea interioară a rugăciunii, ci o rostire mistică a ei, ca să fie adânc pătruns de semnificaţia pe care o poartă lauda cerească. Rostirea rugăciunii în acest climat, dă copilului o senzaţie elementară a prezenţei elementului divin în lume. Operaţia mereu repetată, se va declara ea însăşi a doua natură a copilului.

Am citit într'un tratat de psihologie contemporană, că rugăciunea s'ar transmite pereditar şi n'ar fi prea multă nevoe, la insistare asupra ei. Noul născut cu astfel de aptitudini îşi va face singur rugăciunea, în caz contrar educaţia religioasă n'are influenţă asupra formării lui ulterioare. Aşa crede pedagogul francez şi acestei opinii în materie de educaţie, îi lipseşte o in­formaţie de tactică pedagogică. Educatorul indiferent de categorie, are misiunea de-a da naştere la aptitudini noui, de-a promova pe cele existente şi-a combate pe cele rele. Năravul rău se înlătură întotdeauna cu un obiceiu bun. Deci nu creearea de goluri religioase interioare în educaţia copilului, ci acoperirea lor prin aptitudini zise — tot în podagogia franceză — câştigate. In acest sens copilul participă şi el la procesul muncii continue: întrebarea care urmează, o interesează pe ceea ce se numeşte mamă, căci toată această acţiune se petrece sub directa ei supraveghere.

I. A. T e r e b e ş t i

Epigramă Lui Dante, care făcând o asociere... subtilă, afirmă: „înţeleg eşti Val de Mureş, şi producţia ta e... apă!".

Pentru ca să n'o păţeşt i Altădată când ci teşt i Tot ce pe hârt ie -aştern, Şi s'ajungi. . . „Dante 'n ... infern!... Ţ i -recomand: prudenţă mare Şi... o barcă de salvare! . . .

Val d e Mureş

Am plătit Nădejde, numai tu ai rămas, la noi de mas. Crustă ţi-am făcut din suflet şi acolo, — poate — fiindcă aşa ni-e scris să te-avem numai pe tine. Am făcut ce am putut, şi din tot ce am avut ţi-am adus, tribut. Ne-a încovoiat povara, dar (deşi creştea ocara —) plini de har, ne-am zidit în lacrimi seara, ce ne poartă spre altar. Şi oricât ar fi de greu, ne 'nchinăm l'acelaşi zeu şi-1 cinstim -cu suferinţă

şi credinţă aşteptare şi voinţă zămislită din dorinţă.

* Dar, se pare înzadar, căci şi azi obida, stă 'n pofida drepturilor strămoşeşti. Nu ne măsura răbdarea care-a fost totdeauna cu un rost înţelege: , Ţi-am plătit şi chinuit, un întreg popor îţi spune hotărît. De nu poţi singură, fii sigură că-ţi vom arde împlinirea şi-ţi vom dăltui mărirea, în sabie.

SERGIU DORION

Didona* Episodul III

„Pauvre Didone! On t'a séduite De tes maris le triste sort! L'un, en mourant, couse ta fuite, L'antre, en fuyant, cause ta mort".

(După Ausene)

CORUL. Un zeu orânduieş te cu gr i jă lumea t o a t ă : Căci soare le încă lzeş te înt inderea sărată, Puhoiul d e s de p loaie , în arş i ţa f ierbinte,

*) Episodul I şi II în No. 9 şi 10, 1942.

Adapă răbdătoarea ţărână însetată , Ce'n taină înco l ţeş te seminţe le 'ngropate . In faptul seri i vântul de odată se s târneşte Să scuture smochinul ce s tă p lecat de roadă Şi uşurează creanga smochinului prea pl ină. Un zeu milos aş terne a serii umbră rece Ce dă de şt ire celor ce trec în caravane, Cu buze însetate , urcaţi p e dromadere , Să-ş i facă 'n grabă corturi, la adăpos t , în oaze . Apoi cupola nopţii , so l emnă şi tăcută, Ce scapără ref lexe d e - o p a l e şi rubine, Închide ochiul umed al sclavului ce p l â n g e Şi dă cu prisosinţă cămile lor odihnă, Dă somn adânc cetăţii ş i lo tuş i lor rouă.. . Dar cine poartă grija palate lor de piatră Ce tăinuesc secrete pe veci n e c u n o s c u t e ? Şi c ine ş t i e bine , ce gânduri şi h imere , Se sbat şi s e frământă sub fruntea 'ncoronată? Dest inul s e s trecoară în să l i le r ega l e , Uşor ca în col iba leproş i lor de-afarâ, Oricât de 'mpodobite's cu prupură ş i aur. Câţi regi nu fug în umbră să-ş i b l e s t e m e urs i ta Şi câţi nu îş i aruncă, în valuri verzi coroana!

IARBAS. Opriţi-vă o clipă, privi ţ i -mă cu milă . . . Sunt os teni t ş i pal id, cu haina zdrenţuită, Am rătăcit prin şesuri pusti i ş i arzătoare ,

' Călăuzit de vânturi v ic lene şi v r ă ş m a ş e . Prin seculari i codri , cu ramuri necl intite , împiedecat de fiare, d e ierburi ş i l i a n e ; Credeam că uraganul , ce 'mprăşt ie nisipul, Sub dunele înalte , îmi va găti mormântul . . . Dar, mai bolnav, mai s ingur, mai plin de desnădejde Mă 'ntore cu ochii tulburi, cu p le te prăfuite. P e ca l ea stri bătută ş i -a tât de cunoscută Voi nu aveţi o vorbă mai bună pentru mine ? Din zi în zi ace l eaş i cuvinte v e n i n o a s e ?

CORUL. Aşa e soarta: unul suspină şi j e l e ş t e , In vreme ce un altul, favorizat ş i vese l , Ridică cupa pl ină şi b e a cu n e p ă s a r e !

IARBAS. Cătuşe nevăzute şi lanţuri arzătoare îmi înconjoară pieptul ş i braţe le -amândouă !

Cuvinte nerost i te , dorinţi înmormântate , Şi pasiuni ascunse , renasc ca din cenuşe .

CORUL. Cetesc p e faţa-ţi dorul, prieten cu mânia Şi d r a g o s t e a subl imă ce chiama răsbunarea .

ÍARBAS. Am fost v i teaz, dar astăzi mai l a ş sunt ca femeia Am fos t un domn cucernic, dar sunt tiran atroce. . . Fantome nevăzute îmi tulbură odihna Şi-mi lasă remuşcare în f iecare noapte . . . Spuneţ i -mi , aţi văzut -o de er i? E tot f r u m o a s ă ? Din ochii plini de s te le şi farmece barbare, Au mai curs lacrimi multe, ca per le l e din m a r e ?

CORUL. Ea ne-a rugat mâhnită s'o părăs im o clipă Şi s'a închis în t inda păzi tă de zăvoare, Unde a prins a spune cuvinte dureroasă , Uimită, memişcată , sălbat ică, pierdută. . . Apoi, cu faţa'n pa lme , a isbucnit în p lânse i , In va ie te duioase , în g e a m ă t şi 'n b l e s t e m e ! Ţipând, lovea cu pumnii a ziduri lor lespez i , Cuprinsă de furie, bolnavă, desplet i tă . . . Târziu, sub ziduri umezi , sărmană, — istovită —, A l e ş inat în t inda, păzi tă de zăvoare . Pândind la porti cu spaimă, am stat, nel inişt i te , De t eamă că'n m â n i e şi'n crudă desnădejde , Să nu o i sp i tească suprema laş i ta te . Găsind pumnalul care, în c l ipè de durere , Strălucitor străbate, o inimă pierdută. Şi-a revenit în fire, din lunga le targ ie , Slăbită, amărîtă, cu ochii plini de groază, Cu v o c e a tremurată, cu haina zdrenţuită. O, zei , recunoşt inţă îţi datorăm de-apururi , Căci străjuind alături de voi viaţa- i scumpă, I-aţi insuflat curajul, gon ind s inistre gânduri .

IARBAS. Ar trebui ca ves t ea s'o cred cu nepăsare , Şi împietrit la suf let d e - o ve şn ică răceală, Să-mi văd de drum mai s igur , mai trist ca niciodată, Dar jur pe zei i lumii, cu c a p e t e de fiare Că spada-mi ascuţită, va cere răzbunare!

CORUL. Arată-te des to in ic şi vrednic de-al tău nume De fa ima ta, de neamul v i teaz ş i de onoare . E cl ipa, larbas , iată p e - a l e e 'ntunecată,

Furiş ca hoţii noaptea pe groaznicul Eneas t Nu are coif, nici scutul cel mare de aramă, Nici p la toşa lucioasă, nici sabia vest i tă . . .

IARBAS. Ascundeţi-mă bine , în rândurile voastre, Căci frica ruş inoasă l-ar face să se'ntoarcă, Cum a fugit , ingratul , din flăcările Troie i , Ca să aprindă flăcări, în inimile noastre .

(se a scunde , Eneas intră)

CORUL. De unde cobori, Doamne , în ceasul dupăamiezi i , Cu mersul fără grabă, cum nu ţ i -e obiceiul , Cu s traele de pânză, ne'ncinse 'n brâu şi z a l e ?

ENEAS. Deschide-ţ i drum spre poarta reginei !

CORUL. Ai o ves t e !

ENEAS. Din parte-mi sper că e s t e ultimul mesag iu .

IARBAS. (eş ind din ascunzătoare) Ţi-o jur că mi-I vei spune , biet a sas in netrebnic, Căci sub pumnal vei geme , p lângând cu desperare Ca ispăş ire pentru nevrednicele-ţ i fapte!

ENEAS. Nu te cunosc străine, mă miră aste vorbe, Ce nu s e spun în faţa femei lor cetăţii .

IARBAS. Te miră mai de grabă st i letul meu şi s p a d a ! Tu eşt i Eneas , la şu l , infamul şi fugarul, Adus din largul mării de vânturi b les temate , Ca o n e n o r o c i r e !

ENEAS. Barbarule , ia s e a m a !

IARBAS. Eneas cel din Troia , amantul , concubinul, Unei fec ioare sf inte ce -acum e adulteră !

ENEAS Făţarnicule, crezi că mi-e frică, sau că tremur, De-un cerşe tor în straie ce -abea se ţin pe u m e r i ? Desculţ şi de ocară. . .

CORUL. Dar el e Iarbas.

ENEAS. Fie !

IARBAS. Te potr iveşt i cu mine la luptă grea şi trântă, O s ingură 'mbrânceală ţ i -ar frânge capul , câ ine !

ENEAS. Nu-s mânios din fire, ci cumpătat la v o r b e ; Dar astfel de insul te , rost i te de-un netrebnic , Mă îmboldesc . . .

•CORUL. Deci lapta , începeţ i -o .

ENEAS. N'am spadă !

IARBAS, ( tăbărând asupra lu i ; Cu atâta mai b ine ; lupta e mai devreme g a t a !

ENEAS. (apărându-se , îi smulge spada) E v i a ţ î ta în mâna unui troian puternic.

( se luptă)

CORUL. Priviţi femei şi fete cum luptă două fiare Cu nesfârşită ură şi dragos te în piepturi , Încolăciţi ca şerpi i şi furioşi ca tigrii !

DIDONA. Opriţi-1 pe nebunul şi asasinul larbas ! Tu fiară zvăpăiată,'f lămândă şi turbată, Ai cutezat ca braţul sălbatic, ars de soare , Să ţi-1 înalţi spre pieptul unui fecior de z e u ? Retrage- te 'n pădure, ca leul ş i răcneşte!

(Iarbas i e se ) A fost rănit E n e a s ? Aduceţi-1 în casă, Imbălsămaţi-i rana ş i daţi-i vin să be ie ş i -apoi culcat lăsaţi-1 s ă doarmă pe covoare .

ENEAS. Regină, despre mine să nu ai nici o grijă ' Căci nici un rău în luptă n'am suferit din parte- i ;

Abia o mică rană la coapsă s â n g e r e a z ă ! El a plăt it-o bietul cu răni mai dureroase , In cap, la piept şi 'n pulpă.

DIDONA. Stai cu m i n e i Să vezi în Carthagina o zi de sărbătoare. Curând bătrânii preoţi , desculţi , în s traie sfinte, Vor arde nard, tămâie ş i ierburi aromate , P e - a c e s t al tar de cedru împodobit cu frunze. Vei auzi , Eneas , din corul celor tineri Un straniu imn, un cântec sublim spre zeul lunei . Fec ioare le din templu în purpură şi 'n aur, Cu văluri parfumate, vor îuvârti o horă, Dansând ciudat în jurul altarului în flăcări.

ENEAS : Didona, gânduri negre , îmi p o p o s e s c în suflet, Ca 'ntr'un pust iu sălbatic, ş iraguri de cocoat e.

DIDONA. Cum ai pălit de -odată!

-ENEAS. Pr iveş te marea verde, cu valuri sbuciumate, Ce s e lovesc de stâncă, mugind inspumegate .

In depărtare — mică — o pânză se g ă z e ş t e Şi poţi vedea cum creş te , din valuri cum răsare* Corabia ce saltă cu legănări uşoare .

DIDONA. Da, o zăresc, e mică ş i -ab ia se des luşe ş t e .

ENEAS. Aceia mă va duce spre ţărmuri fericite , Spre-o ţară fermecată, cu ţărmuri verzi cu dealuri,, Cu munţi albaştri pururi înzăpeziţ i în zare , Cu râuri l inişt i te , cu lacuri minunate . Acolo mirţi şi lauri s e l e a g ă n ă la s o a r e Şi vântul cald desmiardă lămâi le în p â r g ă . De ce taci ? Voiu aprinde acolo mari a l tare , Recunoşt inţă pentru o zei tate s cumpă .

DIDONA. Dispari în fundul mării , corabie- fantomă Şi s t inge - t e în zare, ca un miraj s in i s tru; Să nu-ţi mai umfle vântul în t inse le v intrele , Ci marea să îngheţe pe unde treci grăbi tă . Urgia să-ţ i fărâme, catargul tău şi prora, Căci iată, sunt blestemul ce îl aduci cu t ine Şi simt suflarea morţii în pânze le umflate. . . Să nu te ajute fluxul ci să 'mpietrească în v i l u r i , Să nu-ţi deschidă cerul luminători în cale , Ci luna să pălească şi s te le le să cadă! Ajungă-te furtuna cu trăsnetul şi focul Acopere- te norii , înghită-te adâncul , Să nu străbaţi vicleană, prin vălul alb de ceaţă, Să-ţi rătăceşti cărarea.

ENEAS. Zadarnic orice vorbă, Căci sprintenă, pe apă, ea lunecă u ş o a r ă ; Talazul s e apleacă sub pântecele sa l e .

DIDONA. Ai milă de femeia ce-ţi cade la pic ioare, De cea mai blestemată fiinţă de sub soare , Fugara amăgită de ja lnice himere . Regină sunt, dar s â n g e barbar îmi arde 'n v i n e r Dar astăzi umilită, bolnavă şi învinsă îngenunchez în faţa bărbatului ce pleacă.

CORUL. . . .Părea că din cetate s e iscă o furtună, Mai mare ca oceanul , mai repede ca focul...

DIDONA. Dacă. în piept ai suflet şi 'n inimă ai milă, Dacă ai s â n g e nobil ş i generos , Eneas , Apleacă-te spre roaba ce 'n chinuri g r e l e moare..»

Tu eşt i ca chiparosul ori ca un cedru falnic, De care se agată, în codru, o l iană. Dar, când furtuna vine ş i când copacul cade, Liana, fără sprij in, s e încovo ie , c a d e . . .

ENEAS. Aproape , mai aproape , corabie frumoasă! Destinul meu te duce, ca o săgeată 'n aer. Tu vei cunoaşte cerul senin at altei patrii, Azurul dimineţi i , opalul înserării .

DIDONA. Rămâi, rămâi alături, de jalnica mireasă, care-ş i presară părul şi fruntea cu cenuşe . . .

CORUL. Năvalnici nori în goană îmbrăţişau pământul Ca sufletul cetăţii ce părăsea ruina.

DI DONA. Tu vei cunoaşte ţărmuri şi ape minunate , Cetăţi întemeia-ve i , răsboaie mari purta-vei , Ce-ţi vor aduce pradă ş i g lor i e în vec ie . La biata tyriana, Didona cea uitată, T e vei gândi vreodată, în c l ipe de tăcere?

ENEAS. Eu am copil , avere , părinţi.. . a m fraţi şi r u d e ; Nu pot să-mi calc onoarea faţă de viaţa-mi dragă, Ce priYeghiază încă p lângând de Styx dincolo .

CORUL. Frumoasa Carthagină zăcea sub catacl ismul Ce s e sfârşi când totul zăcea în nemişcare .

DIDONA. Şi nu te vei întoarce, din drumul tău vr'odată, împins de un dor fanatic spre vechea ta iubire ?

ENEAS. O, sunt atâtea drumuri de străbătut în v i a ţ ă !

DIDONA. Corabia-fantomă, cetate-plut i toare , Se -aprop ie mai tare, mai ameninţătoare; Un mauselou lacustru, un catafalc pe apă...

CORUL. Priviţi femei cu ja le , priviţi înspăimântate , Cum, s'a oprit a lene , în golf, pe tărâm de piatră, Corabia ce astăzi de cea din urmă oară, Se sprijină de cheiul , grădinilor rega le . Un vânt prielnic bate.

ENEAS. Nu mai privesc în urmă, Ci ca un l a ş , spre mare a lerg la luntrea neagră ; Duceţ i -mă departe , puteri necunoscute , Spre mări, spre ţări, spre soare , la margini le lumii !

(a leargă la corabie)

DIDONA. O, fericire st insă, într'un amurg funebru, O, clipă b les temată , ce-ţ i iei în grabă sborul , O, noapte , o măreaţă, te -apropi i , cuvioasă, Cum poţi să 'ngădui oare atâta l a ş i t a t e ? Cum cerul nu se surpă, cum s o a r e l e nu m o a r e S'aprindă lumea toată, cetăţi le, oceanul ; Şi s te le le rebele , ca flăcări p lut i toare Să cadă câte una în ape l e sărate. O, gheţuri reci, e terne, acoperiţ i -mi pieptul , St ingeţi -mi răsuflarea ş i flacăra din suflet, Ce arde violentă, eternă, dureroasă.

O, iată, deci sfârşitul unor speranţe sfinte, Nenorocire mie , b les tem celui ce pleacă.

Femei , chemaţi preoţi i , poporul şi soldaţii Aprindeţi în cătuie tămâie, nard şi smirnă Aduceţi torţe, flăcări, aprindeţi fac le , focuri, Vreau flăcări multe, flăcări, aprindeţi miriade, Vreau limbi d e foc să ardă, g i n g a ş e , jucăuşe . . . Aduceţi foc că jertfă pe-altar, curând voiu pune .

(întră preoţii, dansatoare le , soldaţii ş i poporu l ) Cântaţi cântaţi cu vuiet , ca un ta laz de apă, Aprindeţi aromate şi flăcări, miriade.

Tăcere, căci spre mare, vreau să privesc o clipă, Vreau să suspin odată spre valuri le n e g r e ,.. Voi, valuri călătoare, c e 'n f iecare clipă. Venind din depărtare loviţi cu s g o m o t ţârmul. N'aţi auzit o vorbă din gura lui divină, N'aţi ogl indi t obrazul şi ochii d e jărat ic? Încingeţi tot altarul cu flăcări arzătoare. Căci fumurile sacre s e vor opri în ceruri Şi vor vorbi cu zeii despre acea regină Ce'n ja l ea ei amară ş i 'n umilinţa-i mare S'a s inuc i s ! (ia pumnalul) Aduceţi toate , flăcări, făclii ş i focuri nalte, Vreau flăcări, multe flăcări, aprindeţi miriade, Vreau limbi de foc să ardă Í (se aruncă p e altarul în curs

de flăcări) D idona vrea să moară! ( se s inucide cu un pumnal)

SFÂRŞIT GH. TOBIAS

P ă g â n a Citeşte-mi, ţigană, pe stele menirea Fâ cruce pe cărţi şi dă-mi de noroc, Descântă pe veci să-mi piară iubirea

'Şi pune în cupă tăciune din foc.

N Venin de năpârcă să torni pe tăciune Iar cupa vrăjită s'o sorb ca un vin, Mi-e sete de moarte — sătulă-s de lume,. De viaţă, de oameni, de rău şi de chin.

Iluzie deşartă îmi este viaţa Căci numai durere mi-a hărăzit; Sudalmă şi vrajă — a fost dimineaţa Pe car' ursitorile mi v'au ursit.

Rămână-vă vouă lumea vicleana Minciuna şi-argintul vă fie stăpân ! ...Legaţi de blesteme şi schilozi rămână Cei ce-or atinge mormântul păgân!

Ion i ţă Buf t ea IIMlh^MillllllllliifhiillU iiHiiPiiiuuiii 'Puiii

Revedere Te-am revăzut în astă zi cu soare Când primăvara mi-a bătut la poartă Şi tu ai fost întâia floare Ce 'n cale mi-a zâmbit . . . zâmbire moartă.

Erai acum cu ochi lipsiţi de dor Şi mi-ai părut pierdută 'n valul lumii . . .

în calea ta am vrut să mă cobor Ca altădată 'n pragul rugăciunii,

Dar n'am putut să-ţi mai vorbesc nimic. Uitarea s'aşternuse 'n calea firii, Părea că 'n altă lume un pitic Mi-ar fi cântat fiorul despărţirii.

Tu nu ai înţeles că vieaţa noastră Fusese dată pradă suferinţii Privind în zarea tainică şi-albastră Nu te-au mişcat cărările dorinţii.

Credeam că fermecată de iubirea Ce ţi-o câutam în serile târzii, Tu vei putea să-mi cruţi nefericirea De-a te-aştepta şi tu să nu mai vii,

Dar nu ai înţeles nici tu chemarea Din glasul sfânt al dorurilor mele, Căci este — atât de greu s'alegi cărarea Ce duce la-ale dragostelor stele.

M. C â r s t e a L. M. M. V.

iiiii^iiimimiijfhiiiiii UlUipuiuillliiPuiil

Sonet... Purta în ochi amurguri liniştite, In păr rugina toamnelor târzii, In vorbă un acord de armonii, Iubita mea din visuri despletite...

In piept o 'nlănţuire de ispite, in zâmbete duminici de florii,

In lacrime izvoare argintii Purta copila zilelor sfinţite.

Şi rătăceam cu dânsa peste lunci, Mi-s dragi şi astăzi clipele de-atunci Lăsate pe meleaguri transilvane...

Azi peste noi s'aştern cenuşa anii, De zâmbete ni-s buzele orfane... Suntem bătrâni ca slova din cazanii...

Leonida Danila Năsăud

Autumnală Am plecat, de-acasă, la vale, Intr'o zi de toamnă; Şi-am lăsat atâta jale, Peste tot, în sat, pe cale, Si-am lăsat o toamnă.

Frunzele cădeau într'una, Ramuri sfârtecate, Ducând cu ele câte una, Cu clipele de totdeauna, Doruri spulberate.

Am umblat pe uliţi mute, Cu toiagu'n mână, Mi-au răspuns ecouri slute, Strigând în urma mea un : du-te, Cu toiagu'n mână.

Şi-am lăsat acolo'n sat, Unde azi e toamnă, De durere sfârtecat', O inimă, când am plecat, Intr'o zi de toamnă.

Doru D e l a s t â n ă

Pentru strânsoarea vremilor ce ne apasă, dar ne şi umple de nădejdea .împlinirii Jarii visurilor noastre, ca jie un rod îm­plinit al suferinţelor tuturora, ne-am văzut , nevoiţi a scoate numărul ultim întreit, Nr. 4—6, împlinind, — pe lângă toate greutăţile materiale, pe cari numai-cei ce le fac, l e înţeleg, — trecând'peste ce ne-am angajat; dând iu.bitH.or noştri cititori peste 32Ó de pagini de revistă, cea mai bună de . acest gen pe ţara. •'• • ' r " • < • ".' •••••• > ••••!• • .-•

De nu eram lăsaţi numai la puterile noastre şi ale, singu­rului, inimosului, şi într'adevăr iubitorului de şcoală marele sprijinitor al nostru f si a tot ce-i bine şi spre binele 1 fiilor Nea­mului: d-l dir. al lie. D. L. Vastle Mioc — desigur făceam mult mai multe şi mai împlinite.

D-lui dir. Mioc, care chemat şă-şi facă datoria şi cil fapta de arme pentru întregirea neamului, îi dorim din toată inima, încununarea vrednică a vredniciei lui: să sé reîntoarcă sănătos între cei dragi ai Iui: copiii, şcoala şi munca pentru cei chemaţi a. deveni, prin pilda şi cuvântul nostru, neamul de mâine. Să fie încredinţat de toată dragostea noastră şi de re­cunoştinţa tuturor pentru binele cărora bine a lucrat.

Mulţumim d-lui G. Matheiu şi tuturor celor ce au contri­buit la tipărirea revistei — pentru dragostea şi grija de-a face ca revista să fie tot mai apreciată.

Colaboratorilot noştri dragi, toată dragostea noastră, ne­putinţa ne-a împiedecat să-i putem mulţumi pe toţi. Sute de pagini bune au rămas nepublicate. I.e dorim vacanţă plăcută şi reîntâlnirea în paginile revistei cu un pas mai aproape de ceea ce va să vină : ,

Ţ a r a Visur i lo r N o a s t r e

Lucrările pentru numărul 7, Septemvrie 1944, se vor tri­mite până la data de 15 Septemvrie 1944 pe adresa: Timişoara 111., Strada Vadul Călugăreni Nr. 2.

Abonamentul pentru anul 1944—1945 . . . 800 Lei

Pentru autorităţi . . . . . . . . . . . 2000 Lei

REDACŢIA Şl ADMINISTRAŢIA :

Prof. Augustin Cosma, Timişoara III, strada Vadul Câlugăreni nr. 2

INSTITUTUL DE ARTE GRAFICE - G M A T H E I U - TIMl$OARA,;ţ TElEfON 24-66