IMUNITATILE SI PRIVILEGIILE DIPLOMATICE

Drepturile speciale stabilite şi acceptate pentru diplomaţie constituie instituţia imunităţilor diplomatice care a aparut din cele mai vechi timpuri. Încă din orânduirea sclavagistă şi inceputul orândurii feudale exista practica solii lor, solii de atunci find, practic, ambasadori temporari. Fără să existe acorduri explicite ei se bucurau de inviolabilitatea personală, ca să poată fi puşi la adăpost de orice primejdii, ameninţări sau presiuni în îndeplinirea misiunii pe care o aveau. În acelaşi spirit, trebuie menţionat că la Roma, cât timp solii ţărilor prietene se aflau pe teritoriul roman, se bucurau de o atenţie deosebită, persoana lor fiind considerată sacră şi inviolabilă, chiar dacă ei veneau dintr-o ţară duşmană. Dacă cineva aduce daune solului unei ţări duşmane, faptul trebuia socotit ca o încălcare a dreptului ginţilor, deoarece solii sunt consideraţi persoane sfinte (sancti habentur legati) – afirma jurisconsultul Pomponius în Digesta (L, 7, 17). Chiar şi la popoarele migratoare se încetăţenise ideea despre inviolabilitatea solilor. Astfel, Attila, conducătorul hunilor, n-a îndrăznit să-l ucidă pe Vigilo, solul bizantin, deşi aflase că acesta venise cu misiunea să-l asasineze; episod petrecut in anul 448 d. Hristos. Legea Salică prevedea că pentru asasinarea unui sol trebuia plătită uriaşa sumă de răscumpărare – wergheld – de 1800 solizi, în timp ce pentru asasinarea unui ostaş din armata regelui francilor se plătea numai 600 de solizi.

Odată cu apariţia reprezentanţelor diplomatice permanente, la inviolabilitatea diplomatică s-a adăugat inviolabilitatea domiciliului şi imunitatea de jurisdicţie.

În anul 1670, Adunarea generală a Provinciilor Unite – Ţările de Jos – a emis un decret prin care s-a prevăzut că ambasadorii străini, precum şi membrii suitei lor, în timpul şederii în ţară, nu pot fi arestaţi, iar averea lor nu poate fi sechestrată pentru datorii contractate în Olanda, iar în 1708, mergând pe aceeaşi linie, Petru I, într-o scrisoare adresată moştenitorului tronului, îl sfătuia pe acesta să ordone organelor statului sa nu îndrăznească să aducă vreo atingere onoarei ambasadorilor, să nu reţină sau să aresteze oamenii acestora şi să nu le confişte sau sechestreze bunurile.

În 1709, parlamentul englez a votat legea intitulată “Actul de garanţie a privilegiilor ambasadorilor şi miniştrilor faţă de suveranii şi demnitarii străini”, în care se stabilea ca toate măsurile judecatoreşti luate împotriva agenţilor diplomatici acreditaţi, indiferent de rangul acestora, vor fi considerate nule, iar persoanele vinovate de luarea unor asemenea măsuri vor fi pedepsite; În anul 1794, Convenţia franceză a adoptat o lege conform

căreia, organelor publice li se interzicea săvârşirea oricăror acte care ar putea constitui atingeri împotriva reprezentanţilor statelor străine.

Apariţia şi recunoaşterea instituţiei diplomaţiei a făcut necesară şi naşterea unor teorii care urmăresc să arate fundamentul acesteia ca obiect de drept internaţional. Una dintre aceste teorii, apărută în perioada absolutismului şi care a predominat până la începutul secolului al XX-lea, a fost teoria extrateritorialitătii, formulată pentru prima dată de Hugo Grotius; o altă teorie, apărută tot în perioada absolutismului, a fost aceea a „reprezentării” susţinută de Burlamaqui şi Montesquieu. A treia teorie este teoria funcţiei, susţinută de Vottel. Cu toate că regulile referitoare la imunităţile diplomatice au o lungă istorie, iar practica a generat acel ansamblu de reguli speciale care constituie partea cea mai stabilă şi necontestată a dreptului internaţional cutumiar, existău raţiuni importante pentru a codifica, mai curând într-o convenţie internaţională aceste reguli bine stabilite.

Primele încercări de codificare s-au realizat prin anexa a XVII-a la Actul final al Congresului de la Viena din 1815, modificat trei ani mai târziu la Aix-la Chapelle. Dar, evoluţia progresivă a relaţiilor internaţionale a făcut necesară elaborarea şi codificarea unor norme privitoare la imunităţile şi privilegiile diplomatice care să răspundă noii realităţi.

Astfel, cea de-a V-a Conferinţă internaţională americană întrunită la Havana în 1928, a adoptat Convenţia privind agenţii diplomatici; iar Convenţia de la Viena din 18 aprilie 1961 privind relaţiile diplomatice a realizat codificarea normelor cutumiare deja existente, la care s-a adăugat dimensiunea novatoare; de dezvoltare progresivă, luând act de noile realităţi ce se manifestaseră în viaţa diplomatică. internaţională şi a exigenţelor acestora, introducând noi reguli ce nu fuseseră încă universal acceptate.

Noţiunea şi clasificarea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice

Este deja un adevăr unanim recunoscut că cel mai expresiv element al statutului diplomatic îl reprezintă imunitatea. În accepţiunea cea mai largă, prin imunitatea diplomatică se înţelege tratamentul pe care, în dreptul internaţional, statele sunt obligate să-l acorde organelor diplomatice străine acreditate în acestea. În sens restrâns însă, imunitatea diplomatică înseamnă scutirea de care se bucură organele diplomatice de sarcinile şi obligaţiile2 la care sunt ţinuţi alţi subiecţi de drept (cetăţeni sau străini) care

2

se află pe teritoriul acelui stat3; exceptarea de la o obligaţie juridică generală, scoaterea lor de sub jurisdicţia penală şi civilă a statului acreditar.

Apare evidentă excepţia pe care imunitatea diplomatică o constituie faţă de principiul general de supunere faţă de jurisdicţia locală a individului rezident pe teritoriul statului. În fapt este un drept acordat de statul acreditar unei misiuni diplomatice şi personalului său precum şi a bunurilor lor. În baza acestui drept se constituie exceptarea de la jurisdicţia autorităţilor judiciare sau de la cea pe care ar putea să o exercite autorităţile administrative ale statului acrditar; cu alte cuvinte de la jurisdicţia penală, civilă şi administrativă a statului străin pe teritoriul căruia se află.

În literatura de specialitate, când se defineşte noţiunea de imunitate, se insistă asupra faptului că imunitatea înseamnă numai imunitatea de la exercitarea jurisdicţiei şi nu imunitatea de la jurisdicţia insăşi, adică de la răspunderea legală.

Privilegiile diplomatice constituie, de asemenea, un tratament special datorat agenţilor diplomatici, conţinutul lor constănd în beneficiul la unele facilităţi determinate de prestaţii speciale şi se exprimă în acordarea de către statul de reşedinţă a unor înlesniri excepţionale şi care au un conţinut, în principal, pozitiv, neimplicând în mod necesar, o activitate specială din partea beneficiarilor. În consecinţă, privilegiile sunt înlesnirile sau avantajele juridice acordate de statul acreditar unei misiuni diplomatice şi agenţilor diplomatic, un tratament juridic aparte, favorabil, aplicat acestora, atât în raport cu străiniii obişnuiţi, şi chiar faţă de proprii cetăţeni ai statului acredita. Trebuie arătat că nici o Convenţia de la Viena, deşi le tratează ca noţiuni distincte nu face distincţie între ele, nu le defineşte şi nici nu oferă criterii care să conducă la distincţie între ele. Apare evident însă faptul că imunitatea de jurisdicţie, spre exemplu, este altceva decât un privilegiu oarecare.

Urmând linia generală a Comisiei de drept international, Convenţia de la Viena face distincţie între privilegiile şi imunităţile misiunii diplomatice şi privilegiile şi imunităţile agenţilor diplomatici şi ale altor membri ai misiunii diplomatice; prin această clasificare, Convenţia se îndepărtează de la concepţia veche, potrivit căreia statutul misiunii apărea ca o consecinţă a tratamentului datorat ambasadorului. Alegerea criteriilor pentru a diferenţia imunităţile de privilegii s-a făcut în funcţie de epoca istorică şi de stadiul evoluţiei acestor instituţii, un rol impotant fiind atribuit temeiului pe care acestea au fost acordata – temeiul legal sau ideea de curtoazie. 3

În prezent însă, atât imunităţile cât şi privilegiile au un caracter convenţional, după cum ambele apar ca o exceptare de la aplicarea unor prevederi legale. Ceea ce le diferenţiază este gradul sporit de importanţă pe care imunităţile par să-l aibă pentru funcţionarea misiunii dipomatice, implicaţiile mult mai mari pe care acestea le au asupra activităţii diplomatice.

Trebuie, de asemenea menţionat că poziţia imunităţilor şi privilegiilor faţă de ordinea juridică din statul acreditar nu este identică, în veme ce imunităţile ţin de dreptul procesual – neexistând posibilitatea de a sancţiona neobservarea unei norme de drept material, privilegiile ţin de dreptul material, şi nu de cel procesual – nu există o obligaţie pentru agentul diplomatic într-un domeniu în care pentru orice altcineva există o asemenea obligaţie.

Clasificarea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice

Enumerarea principalelor imunităţi şi privilegii diplomatice acceptate de către toate statele reflectă necesitatea de a se asigura prin acestea independenţa totală a diplomaţilor faţă de autoritatea statului acreditar:

imunitatea de jurisdicţie -penală, civilă, administrativă- imunitatea de executare a misiunii dipomatice şi a agentului

diplomatic; inviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice, a bunurilor acesteia şi

a arhivelor; inviolabilitatea personală a agentului diplomatic, a reşedinţei şi a

bunurilor sale; libertatea de comunicare; libertatea de mişcare; scutirea de obligaţia de a face depoziţie sau de a îndeplini rolul de

expert; scutirea de la obligaţiile din domeniul asigurărilor sociale; folosirea

drapelului şi a emblemei naţionale; procurarea de localuri pentru misiune şi locuinţe pentru membrii acesteia.Imunităţile şi privilegiile diplomatice pot fi clasificate în funcţie de

mai multe criterii:A. După obiectului lor, se poate stabili o diferenţiere între imunităţile

şi privilegiile reale şi cele personale. Primele sunt imunităţile destinate a proteja lucrurile care se găsesc într-un raport determinat cu misiunea diplomatică sau cu membrii ei (inviolabilitatea localului misiunii, a reşedinţei şefului de misiune şi a personalului oficial, arhivei,

corespondenţei, autovehiculelor, bunurilor mobiliare, ş. a.); din a doua categorie făcând parte cele care se referă la persoana agentului diplomatic (imunitatea de jurisdicţie, inviolabilitattea personală, ş. a.).

B. După sfera de aplicare a fiecăruia dintre ele, imunităţile pot fi: funcţionale (cele care privesc actele îndeplinite în exerciţiul funcţiunilor şi deci, activitatea oficială a agentului diplomatic) şi extrafuncţionale (cele care se extind la acte care exced sfera funcţiei, adică cele care se referă la viaţa particulară a agentului diplomatic).

Aşadar, imunităţile, după unii autori, din punctul de vedere al sferei de aplicare sunt absolute – corespunzătoare imunităţile extrafuncţionale – şi relative – celor funcţionale.

C. Din punctul de vedere al beneficiarului, avem imunităţi şi privilegii care sunt acordate reprezentanţei diplomatice (ca organ instituţional) şi cele care sunt acordate agenţilor diplomatici; această ultimă clasificare este cea mai vastă şi cuprinzătoare.

Fundamentarea teoretică a imunităţilor şi privilegiilor diplomatice

Experţii în drept internaţional ca şi cei din domeniul academic au analizat ţi evaluat ce anume stă la baza limitării prerogativelor absolute şi exclusive ale statului pe care le include jurisdicţia sa teritorială, ce justificare poate fi adusă pentru a face ca mecanismul care materializează jurisdicţia teritorială statală să fie oprit în funcţionarea lui, atunci când este vorba de misiunile diplomatice şi membrii acestora, care sunt criteriile care au fost hotărâtoare laacordarea acestui tratament, categoriile de persoane care beneficiază de acest tratament, precum şi intinderea acestui tratament.

Există mai multe teorii privind fundamentarea – justificarea imunităţilor şi privilegiilor de care se bucură un agent diplomatic; aceasta fundamentare teoretică a variat de la o epocă la alta. Teoria extrateritorialităţii ambasadorului, aceea a carasterului său reprezentativ, aceea a interesului funcţiunii, precum şi cea a “convenţiei tacite” între guvernul acreditar au fost invocate, când separat, când împreună, pentru justificarea imunităţii de jurisicţie. Rezultatul acestor evasluări teoretice poate fi mai uşor de interpretat pornin de la teoriile amintite ce sa află la baza instituţiei imunităţii şi privilegiilor.

Teoria extrateritorialităţii

Prima şi cea mai veche pare să fie doctrina “extrateritorialităţii”. În sensul originar şi cel mai cuprinzător, extrateritorialitatea – expresia

provine de la Hugo Grotius care spunea dspre agentul diplomatic; fingitur extra territorium – constituia ficţiunea juridica în virtutea căreia persoanele, locuinţa şi bunurile anumitor organe de stat străine trebuiau să fie considerate ca existând, nu pe teritoriul statului în care materialmente se aflau, ci pe teritoriul statului căruia aparţinea agentul diplomatic s-ar fi aflat în afara teritoriului statului acreditar, iar clădirile ocupate de misiune erau considerate ca fiind o porţiune din teritoriul străin enclavat în teritoriul statului de reşedinţă.

Teoria extrateritorialităţii reprezintă teoria cea mai importantă din istoria doctrinelor, care a fundamentat, justificat imunităţile şi privilegiile diplomatice; triumfând timp de aproape trei secole – secolul XVII – începutul secolului XX – şi inspirat multe practici şi proiecte de codificare.

Teoria aparţine lui Hugo Grotius şi se bazează pe observaţia că ambasadorul nu este ţinut să respecte legea străină a ţării unde el îndeplineşte o misiune, întrucât, susţine el, acesta este considerat că n-a părăsit niciodată ţara sa, întrucât funcţiile pe care le exercită în statul acreditar sunt realizate la fel cum ar fi în propria ţară. Ambasada este considerată ca o părticică din teritoriul naţional şi, ca atare, ambasadorul nu face decât să respecte legea ţării pe teritoriul căreia se află, care este cea a statului său.

Aplicarea acestei ficţiuni poate da naştere uneori la abuzuri din parte reprezentanţilor diplomatici. Ea reprezintă, aşadar, o ficţiune inutilă şi periculoasă, pentru că ar justifica arbitrariul, deoarece o misiune diplomatică ar putea îndeplini, la sediul său, orice acte, licite în statul său – cum ar fi spionajul – fără a încălca legea statului acreditar. Doctrinaa fost serios criticată, fiind astfel şi abandonată.

Caracterul reprezentativ (teoria reprezentării)

O altă teorie care a fost pusă la baza imunităţilor şi privilegiilor diplomatice este aceea a “caracterului reprezentativ” al trimisului său sau aceea a substituirii de suveranitate – trimisul fiind considerat un alter ego al suveranului – conform acestei teorii, agentul diplomatic, ca reprezentant al unui stat suveran, se substituie statului trimiţător şi deci, imunitatea unui diplomat ar fi imunitatea suveranului său, care i-a fost transferată.

Diplomatul îl reprezintă pe suveran, şeful statului, este agentul acestuia, iar statul primitor este obligat să trateze trimisul într-un mod corespunzător cu caracterului lui reprezentativ.“Teroria reprezentării”, considerată de unii autori prima concepţie cu privire la fundamentul imunităţilor – susţinută dde Montesquieu; care afirma că “ambasadorii sunt

cuvântul prinţului care îi trimite şi acest cuvânt trebuie să fie liber” şi Burlamqui; este fundamentată prin formula “par in parem non habet jurisdictionem”. Se consideră că orice ofensă dusă diplomatului era ofensă adusă suveranului, iar pentru că un stat nu poate fi supus legilor altuia, se ajungea la concluzia că nici diplomatul nu poate fi supus legislaţiei statului de reşedinţăPărerea nu mai poate fi susţinută în timpurile moderne, întrucât diplomaţii nu mai reprezintă pe şeful de stat – chiar dacă ambasadorii sunt numiţi de acesta – ci statul, a cărui politică sunt obligaţi să o urmeze.

Pe de altă parte, natura raporturilor de reprezentare între diplomat şi statul pe care îl reprezintă nu este de subrogare, cum în mod implicit face teria reprezentării. Diplomatul are, într-adevăr dreptul de reprezentare generală a statului, în numele căruia acţionează, dar el îndeplineşte sarcini concrete primite de la guvernul său, în temeiul unor reguli care sunt de drept edministrativ, nefiind o substituire.

Paul Fuachille dă o interpretare corectă caracterului reprezentativ al agentului diplomatic, din care deduce nevoia de asigurare a independenţei sale faţă de statul acrediatar, ca premisă necesară exercitării funcţiei sale.

Convenţia de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic nu respinge complet aceată teorie, astfel că în textul final este luată în considerare şi teoria caracterului reprezentativ -recunoscând că misiunea diplomatică “reprezintă statele”.

Pe de altă parte, nici teoria caracterului reprezentativ – în formularea actuală – nu asigură o explicaţie corespunzătoare, fiind uneori ilogică sau inaplicabilă. Potrivit acestei teze, s-ar ajunge, să se acorde un statut mai larg decât este necesar, şi dacă în mod logic uneori, aceasta s-ar putea justifica, în schimb în alte cazuri, s-ar nega minimum de tratament care s-ar cuveni acordat, pe motiv că persoana respectivă nu are caracter reprezentativ; în lumina teoriei reprezentării ar trebui prevăzut un statut special pentru şeful de misiune în raport cu ceilalţi agenţi diplomatici – ceea ce nu se întâmplă.

Necesitatea funcţională (teoria funcţiei)

Vottel a elaborat o teorie denumită funcţională care se bazează pe ideea că un reprezentant diplomatic nu va putea exercita funcţiile sale dacă nu este independent faţă de statul de reşedinţă.

Tendinţa modernă este să se acorde imunităţi şi privilegii unui trimis pe baza “necesităţii funcţionale” (functional necessity), adică imunităţile sunt acordate diplomaţilor pentru că aceştia nu ar putea să-şi exercite funcţiile lor în mod deplin decât dacă se bucură de asemenea imunităţi. Această teorie a fost denumită şi teoria serviciului public (fundamentul privilegiilor şi imunităţilor constând în scopul urmărit de misiune).

Apare evident că, dacă agenţii diplomatici ar fi supuşi în mod obişnuit intervenţiei legale şi politice din partea statului sau a indivizilor şi astfel, ar deveni mai mult sau mai puţin dependenţi de bunăvoinţa guvernului statului în care sunt acreditaţi, ei ar fi influenţaţi de considerente de securitate şi confort într-un grad care i-ar împiedica materialmente să-şi exercite funcţiile. Această teorie a necesităţii funcţionale este astăzi larg admisă în doctrină şi în lucrările Institului de drept internaţional şi ale lui Harvard Law School; este acceptată de jurisprudenţă şi practică şi consacrată în preambulul Convenţiei de la Viena. Acest element din preambulul Convenţiei de la Viena pentru codificarea dreptului diplomatic poate fi regăsit, de altfel în Modus Vivendi al Societăţii Naţiunilor, iar prevederi similare au apărut, în mod frecvent, în cele mai moderne acte constitutive ale organizaţiilor internaţionale, precum şi în alte protocoale şi convenţii în cheiate în domeniul privilegiilor şi imunităţilor care au premers Convenţiei de codificare de la Viena.

Convenţia de drept internaţional aelaborat, pe această bază, proiectul de articole în materia codificării dreptului diplomatic; pe aceeaşi linie s-a plasat şi Convenţia de la Viena din 1961 privitoare la relaţiile diplomatice atunci când, în Preambul, se stipulează: “Statele Părţii la prezenta Convenţie, convinse că scopul acestor privilegii şi imunităţi este nu de a crea avantaje unor indivizi, ci de a asigura îndeplinirea eficace a funcţiilor misiunilor diplomatice…”

Teoria necesităţii funcţionale, mai simplă şi mai raţională, corespunde mult mai bine stadiului actual al relaţiilor internaţionale; legând acordarea privilegiilor şi imunităţilor de îndeplinirea funcţiilor, doctrina şi practica sunt capabile să preîntâmpine anumite abuzuri.

Teoria nu este însă pe deplin satisfăcătoare şi la adăpost de orice critică, pentru că dă naştere la interpretări restrictive care pot fi dăunătoare relaţiilor internaţionale (este suficient să reamintim faptul că practica de a face diferenţieri între activităţile oficiale şi cele private ale agenţilor diplomatici, refuzând imunităţile şi privilegiile pentru aceasta din urmă, are la bază tocmai această teorie a necesităţii funcţionale). Conceptul imunităţii funcţionale nu constituie o bază pe deplin satisfăcătoare şi pentru că prilejuieşte diferenţe de vederi şi de atitudini cu privire la faptul de a şti care

acte jurisdicţionale din partea unui stat ar constitui o interferenţă cu funcţiile legitime ale unui agent diplomatic.

Cu toate acestea, doctrina “imunităţii funcţionle” pare să fie singura bază practicabilă pentru imunităţile diplomaţilor în special, dacă avem în vedere practica modernă a statelor. În ciuda lacunelor sale, teoria necesităţii funcţionale este considerată ca fiind cea mai convenabilă ca bază a unei convenţii internaţionale multilaterale menite să consacre minimul de imunităţi şi privilegii de care agentul diplomatic trebuie să beneficieze.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că teoria functională, completată cu cea a reprezentării explică în bună măsură, dar nu în totalitate, ansamblul de imunităţi şi privilegii. Imunităţile şi privilegiile apar ca o consecinţă necesară a dreptului fundamental la independenţă, la suveranitate şi respect mutual al statelor. Pe aceste principii şi pentru aceste raţiuni, este necesar să se recunoască privilegiile şi imunitatea de la jurisdicţia penală şi civilă pentru agentul diplomatic în statul în care el funcţionează.

Reciprocitatea în acordarea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice

Este bine ştiut că relaţiile internaţionale au constituit un domeniu în care reciprocitatea a jucat dintotdeauna un rol important. Se pune, aşadar, problema dacă imunităţile şi privilegiile diplomatice nu au la bază unul din principiile cu aplicaţie fundamentală în relaţiile internaţionale şi în dreptul internaţional, şi anume, principiul reciprocităţii sau, cel puţin, dacă principiul reciprocităţii nu are vreun efect în această materie. S-a subliniat adesea ideea că recursul la reciprocitate intervine, de regulă, în ipoteza acordării unui avantaj special care nu este prevăzut pe alte temeiuri; or, avantajul nu se acordă sau nu poate explica acordarea sa decât în condiţii de reciprocitate. În lipsa obligaţiei, singurul temei care poate explica acordarea tratamentului special îl constituie primirea la rândul său a unui tratament echivalent – deci ideea de reciprocitate. Cu toate acestea, se considera că reciprocitatea nu ar trebui invocată pentru a motiva o măsură restrictivă care ar putea fi aplicată faţă de organele străine, pentru a răspunde la măsurile analoage edictate de statutul de apartenenţă al acelor orgne ci, dimpotrivă, trebuie să i se dea o finalitate pozitivă, generând sau extinzând un tratament.

Unii autori au susţinut că, de vreme ce imunităţile şi privilegiile sunt oferite pornind de la faptul că ele vor fi în mod reciproc acordate, violarea lor de către un stat va afecta într-un sens defavorabil pe reprezentanţii proprii în străinătate. Convenţia de la Viena din 1961 permite o asemenea

practică – atât în sens negativ, deci o aplicare restrictivă, cât şi în sens pozitiv, deci o extindere a regimului de imunităţi şi privilegii.

Potrivit articolului 47 din Convenţia de la Viena 1961 nu se consideră discriminare: faptul că statul acreditar aplică în mod restrictiv una din dispoziţiile prevăzute în Convenţie pentru motivul că aceasta este aplicată în acest mod misiunii sale din statul acreditant (punctul 2a) şi posibilitatea să unele state îşi asigură în mod reciproc, prin cutumă sau pe cale de acord, un tratament mai favorabil decât cel cerut de dispoziţiile prezentei convenţii.

Rezultă că imunităţile şi privilegiile îşi au baza în normele dreptului diplomatic, minimul acestora este stabilit prin Convenţia de la Viena din 1961, cele care depăşesc acest minimum devin obligatorii pe baza de reciprocitate. Statele pot, convenţional, să stabilească imunităţi şi privilegii mai mari decât cele cuprinse în Convenţia de la Viena din anul 1961; ele pot însă hotărî restrângerea lor, numai dacă nu este asigurată reciprocitatea; aşa cum, statele în condiţii de reciprocitate, pot restrânge unele imunităţi şi privilegii dacă o situaţie de excepţie ar impune-o. Trebuie să menţionăm însă că această aplicaţie care s-a dat principiului reciprocităţii conduce la grave consecinţe; din represalii în represalii, se poate ajunge la restrângerea privilegiilor la maximum, iar unele state ar putea fi tentate să decidă în mod unilateral care sunt privilegiile pe care le acordă diplomaţilor străini şi care sunt cele pe care le pot refuza.

Concluzia este că se poate ajunge la practici dicriminatorii supărătoare, diplomaţii dintr-o ţară bucurându-se de privilegii diferenţiate. Doctrina a criticat o asemenea soluţie, arătând că “în contextul modern al societăţii internaţionale, aplicarea principiului reciprocităţii în ceea ce priveşte drepturile minime ale unui trimis nu pare să contribuie la menţinerea unor mai bune relaţii internaţionale”. Daca s-ar adopta principiul reciprocităţii ar însemna ca statele să fie confruntate cu problema de a avea “variate seturi de reguli” care privesc imunităţile trimişilor acreditaţi de ele, or, aceasta ar duce la confuzie şi incertitudine, atât pentru autorităţile administrative, cât şi pentru instanţele judecătoreşti naţionale.

Trebuie spus ca , ideea de reciprocitate ar putea fi avută în vedere, dar numai ca unul dintre elementele secundare, complementare, care stă la baza imunităţilor şi privilegiilor diplomatice, deoarece rolul pe care acest concept l-a avut în trecut nu mai poate subzista astăzi, când statutul diplomatic constituie o regulă generalmente recunoscută şi înscrisă în Convenţia de codificare a dreptuli diplomatic – devenind o regulă convenţională recunoscută şi practicată de toate statele. Ca urmare, principiului reciprocităţii nu i se poate contesta unu anumit rol regulator; dar acesta nu trebuie admis a funcţiona într-un sens distructiv. Ca atare, dacă apare pe

deplin admisibil ca două state să se pună de acord ori să practice un sistem, care să ducă la acordarea unui tratament mai favorabil.