Luceafarul

de Mihai Eminescu

-Tema si viziunea despre lume-

Poemul „Luceafarul” a fost publicat pentru prima data in Almanahul

Societatii Academice Social – literare Romania Juna din Viena, in 1883.Ulterior

poemul apare in editia Principes ingrijita de Titu Maiorescu.

Din punctul de vedere al curentului cultural caruia i se circumscrie,

„Luceafarul” este o creatie romantica, in primul rand datorita surseu de

inspiratie. La baza poemului se afla in primul rand sursele folclorice, doua

basme „Fata in gradina de aur” si „Fecioara fara corp” culese de Richard

Kunisch si mitul „Zburatorului”. Existenta unei surse filozofice este dovedita de

marturisirea lui Eminescu ca intentia sa a fost sa infatiseze o drama a geniului

insingurat si nefericit. Pentru acesta, el a asimilat teoria lui Schopenhauer

despre antinomiile dintre omul de geniu si omul comun pe care le transforma

in simboluri lirice.

Poezia „Luceafarul” de Mihai Eminescu este o creatie romantica si pentru

ca in cadrul ei regula clasica a puritatii genurilor este anulata: desi are un fir

epic, personaje si o voce narativa, schimburi de replici care ii confera caracter

dramatic, in aceasta poezie este predominant lirismul regasit la nivelul

replicilor.In consecinta, „Luceafarul” poate fi considerat un poem liric, schema

epica fiind doar cadrul, iar intamplarile si personajele sunt de fapt simboluri

lirice, metafore ce sintetizeaza diferite idei filozofice. Interferenta de genuri

caracteristica romantismului confera poeziei o mare profunzime si posibilitati

multiple de interpretare: poveste fantastica de iubire, alegorie pe tema

geniului, poezie de viziune simbolica.

„Luceafarul” are doua teme – iubirea si geniul dublate despre o viziune

romantica asupra lumii.O idee relevanta pentru cele doua teme este aceea ca

geniul isi doreste sa cunoasca iubirea si tinde spre aceasta. Ideea se reflecta in

tabloul 1, in secventa in care „Luceafarul” decide sa renunte la conditia de

nemuritor pentru „o axa de iubire”. La solicitarea fetei de a deveni muritor el

raspunde: „Tu-mi ceri chiar nemurirea mea/In schimb pe-o sarutare/Dar voi sa

stii asemenea/Cat te iubesc de tare”. „Da, ma voi nste din pacat/Privind o alta

lege/Cu vesnicia sunt bogat/ si voi sa ma dezlege”. De asemenea tema geniului

se reflecta in monologul demiurgului din tabloul al 3-lea. El defineste conditia

geniului prin antiteza cu omul comun.

Incipitul poemului sta sub semnul basmului, si aminteste de formula

initiala a acestuia, avand rolul de a crea cadrul fabulos si perspectiva temporala

de natura mitica. Adverbul „odata” sugereaza timpul nedeterminat al

genezelor, acel „illo tempore” in care orice intamplare capata importanta unui

act fundamental. Comparatiile „ca-n povesti” si „ca niciodata” dovedesc

unicitatea devenind si o trasatura a fetei de imparat, caracteristica ce reiese din

primele doua strofe prin superlativul popular „prea frumoasa”, sintagma „una

la parinti”, dar mai ales prin comparatia ampla: „cum e fecioara intre sfinti si

luna intre stele”. Spatiul si decorul poemului sunt de tipul celor din basme.

Decorul este abstract, pustiu si se intinde intre cuprinsul cerului in care se vede

decat austrul singuratic si intinderea marii. Fereastra dinspre care fata priveste

spre „Luceafar” este simbol al deschiderii si sugereaza posibilitatea evadarii din

spatiul limitat al palatului spre spatiu infinit al universului cosmic. De

asemenea, acest prim tablou contureaza un portret romantic al fetei visatoare

prin pozitia nostalgica a capului sprijinit in maini, stand cu coatele pe pervaz,

contempland intinderea marii si a cerului. Aceasta stare de reverie, vaga la

inceput, naste un obiect al visarii care devine treptat realitate, strabatandu-se

astfel calea de la imaginarul oniric la existentul obiectiv. Ogilnda din odaia fetei

este un simbol romantic care permite dilatarea fiintei.

Tabloul al doilea se desfasoara in planul uman-terestru si prezinta

povestea de dragoste dintre Catalina si Catalin.Cele doua nume derivate unul

din celalalt isi dovedesc compatibilitatea dintre cele doua fiinte.Catalina are

foarte multe din atributele fetei de imparat ceea ce demonstreaza ca e una si

aceeasi persoana.Personajul nou introdus in acest tablou este Catalin, fiinta

umana construita in antiteza cu „Luceafarul”. Catalin este un „copil din flori”, in

opozitie cu „Luceafarul” care de fiecare data isi mentioneaza originea. Lui ii

apartine incercarea de a o cuceri pe Catalina si are aparenta de Cupidon a

tuturor indragostitilor reali. „si-n treacat o cuprinse lin/intr-un ungher

degraba”.

Tabloul al treilea se desfasoara in planul universal cosmic si urmareste

calatoria lui Hyperion la Demiurg si dialogul cu acesta. Calatoria spre acesta

este o calatorie in sens invers evolutiei lumii, o calatorie spre haosul initial

acolo unde isi afla locul Demiurgul. In rugamintea „Luceafarului” se regasesc

apelative specifice enei rugaciuni crestine, dar aceasta nu are rolul decat de a

sugera ca „Luceafarul” nu isi cunoaste adevarata conditie. El cere o alta soarta,

cea de muritor in schimbul unei ore de iubire. Strofa finala evidentiaza

omniscienta demiurgica: ,, si pentru cine vrei sa mori ?”, acesta este un indemn

de intoarcere spre pamantul ratacitor fiind argumentul forte al Demmiurgului.

Tabloul al patrulea se desfasoara in ambele planuri: atat in planul uman-

terestru, cat si in cel universal-cosmic. In finalul poeziei, „Luceafarul se

adreseaza fetei cu apelativul „chip de lut”, dovedind ca a realizat ca aceasta

este o fiinta obisnuita, avand un caracter inferior. Cu toate acestea finalul

poemului dovedeste in mare parte un lucru paradoxal, asa cum observa si

Constantin Noica, acela al salvarii imaginii de geniu a „Luceafarului” prin

hotararea fetei.

In opinia mea, tema si viziunea despre lume in poezia „Luceafarul”

surprinde conditia omului de geniu, dar in egala masura ilustreaza conceptia lui

Eminescu despre forta oniricului.

In concluzie poemul „Luceafarul” este o sinteza a creatiei eminesciene in

masura in care surprinde teme, motive si imagini poetice cu care poetul

opereaza si in alte creatii.