1

UNIVERSITATEA BUCUREȘTI FACULTATEA DE ISTORIE SECȚIA ISTORIE ANUL I, ZI

CELȚII ȘI CIVILIZAȚIA CELTICĂ-HENRI HUBERT

TEMĂ LA MODULUL CULTURI PREISTORICE PE TERITORIUL ROMÂNIEI

PREZENTARE DE CARTE

STUDENT, VOICULESCU IOANA

2

Henri Hubert s-a remarcat în literatura de specialitate prin contribuțiile sale la

cunoașterea originii civilizației celtice. Autorul a cercetat și valorificat pe rând datele

antropologice, lingvistice, arheologice și istorice. Profunzimea gândirii, acuratețea și eleganța

exprimării, prudența ipotezelor, toate aceste calități îl caracterizează pe sociolog și conferă

lucrării de față o foarte mare veridicitate.

Lucrarea debutează cu o Intruducere (p. 17-30) în care este prezentat progresul

contactelor dintre celți și greci, mișcările celților și semnificațiile lor, rolul istoric al celților,

precum și poziția geografică a așezărilor celtice.

Structurată în două volume, cartea surprinde într-un mod fascinant istoria și evoluția

celților. Ea reprezintă studiul de bază și nu se poate întreprinde o inițiere în istoria și

civilizația celților fără cunoașterea ei.

Volumul întâi analizează la început limbile celtice, în lumina dialectelor folosite încă

din zilele noastre: irlandeza, gaelica din Scoția, galeza, bretona și a documentelor vechi,

păstrate sau descoperite. Idiomurileceltice sunt apoi situate în marea familie a limbilor indo-

europene, unde apar între limbile germanice și cele italice. După o prezentare succintă a

datelor arheologice, urmează o largă trecere în revistă a originii și îndelungatei și remarcabilei

Expansiuni a celților, din eopca bronzului până la sfârșitul epocii Hallstatt.

Capitolul I are ca subiect (p. 31-38) Numele și tipologia. Autorul prezintă originea

numelui de celți precum și datele antropologice culese pentru determinarea provenienței

acestora. Se presupune că numele celților ar proveni de la niște popoare ce purtau numele de

Galli, care au invadat Macedonia și Grecia și s-au stabilit în Asia Mică. De altfel, numele de

celți și de gali erau în exclusivitate numele popoarelor celtice continentale, locuitorii Irlandei

de pildă, nu se identificau cu asemenea nume.

Pe de altă parte, antropologii au încercat sa dea numele lor unuia sau altuia dintre tipurile

fizice dominante în Europa, însă din fericire nu toți antropologii manifestă această tendință.

Potrivit autorilor greci și latini, celții oameni înalți, limfatici, cu pielea albă și părul blond.

Celții au fost puși în legătură de către antropologi cu tipul de brahicefali bruni din Europa

occidentală și din regiunile alpine, precum și cu brahicefalii sau mesaticefalii înalti din nordul

și nord-vestul Europei. Cei din urmă se diferențiază de cei dintâi prin alungirea feței,

3

accentuarea arcadelor superioare, forma pentagonală a proiecției orizontale a craniului și

înălțimea corpului. De altfel, s-a ajuns la concluzia că este antiștiințific să definești un grup de

oameni, antic sau modern, după caracetere fizice definite. Astfel, pentru descrierea grupărilor

celtice este absolut necesară o coroborare între materialele antropologice existente cu celelalte

documente.

Capitolele II, III și IV tratează în aceeași măsură subiectul cu privire la Limba celților. Hubert

susține faptul că limba constituie una dintre cele mai caracteristice, clare și mai exacte indicii

al societăților. Limbile formează un indiciu al relațiilor de rudenie sau vecinătate între

societăți. Comparațiile realizate între limbile celtice și cele indo-europene ne furnizează

informații cu privire la vecinătăților celților în diferite momente din trecut și totodată asupra

amplasamentului habitatului lor. Mai mult, numoeroasele limbi celtice vechi sunt reprezentate

prin ceea ce se cheama galica, unde se amestecă rămășițele mai multor dialecte, sau chiar

limbi vorbite pe continent și în Insulele Britanice. La baza studiului științific comparativ al

limbilor celtice se află Gramatica celtică de Zeus, puplicată în 1853. Această carte a instituit

compararea metodică între goidelică, brittonică și rămășițele vechii galici. De altfel, înrudirea

limbilor celtice rezultă în primul rând din concordanța vocabularelor lor. Hubert încearcă o

comparație între gramatica galicii cu cea a celților și prezintă asemănările celor două la nivel

de substantiv și verbe. În acest sens, J. Loth arată că evoluția fonetică a celor două s-a petrecut

în același sens atât pe insule cât și pe continent, ceea ce confirmă faptul că limbile erau

apropiate, că vorbitorii lor aveau aceleași ticuri de pronunție pe care le păstrau de la strămoșii

lor. De asemenea, Sfântul Ieronim, care a fost un mare călător, a menționat în comentariul său

din Epistola către galați, că galații din Asia Mică ar fi vorbit un dialect celtic apropae identic

cu al oamenilor din Trier. Din păcate, autoritatea acestui sfânt a fost pusă la îndoială, deoarece

s-a presupus că el copiase un autor mai vechi. În continuare, Bopp, autorul Gramaticii lui

Zeus, a impus introducerea limbilor celtice în familia limbilor indo-europene. Prin urmare s-a

întreprins o cercetare în vederea clarificării apartenenței celților în rândul limbilor de origine

indo-europeană și s-a constat că înrudirea acestora este atestată de gramatica lor și confirmată

prin compararea cu limbi care nu sunt indo-europene, cu gramatica semită. Totodată, limbile

celtice se disting de ansamblul limbilor indo-europene la nivel de fonetică. Prin prisma

faptului că asociații celților vorbeau limbi aproape în întregime dispărute, putem constata

faptul că nu există asemănări în ceea ce privește vocabularul. De altfel, celții apar drept indo-

europeni prin origine și nu prin adopțiune. În continuarea comparației dintre limbile celtice și

celelalte limbi indo-europene se impun două mari grupuri de limbi, acelea fiind: limbile

4

germanice și cele italice. Astfel, cele două grupuri de limbi prezintă, în relație cu celtica,

raporturi care a putea caracteriza o întreagă familie de limbi și pe lângă familia occidentală a

limbilor indo-europene apar și raporturi importante cu alte două grupuri din vecinătate, grupul

slav și cel baltic. Printre elementele de fonetică și morfologie, cea mai importantă modificare

o reprezintă ritmul lingvistic. Mai mult, celtica mai prezintă asemănări și cu italica și

germanica. Sa demonstrat că asemănarea dintre celtică și italică este de același ordin ca și cea

dintre limbile Indiei și limbile Iraniene. În limbile italice, de exemplu, s-au identificat

numeroase asemănări în ceea ce privește prepozițiile și verbele. În ceea ce privește

asemănarea dintre limbile celtice și cele germanice s-a constatat diferențe capitale în

declinarea substantivului și adjectivului, însă vocabularul celor două este foarte asemănător.

Aceste asemănări rezultă dintr-o îndelungată perioadă de viață în comun. Astfel, relațiile

dintre celtică și germanică sunt foarte diferite față de cele dintre celtică și italică, deoarece

cele doua limbi, celtica și germanica, izvorăsc dintr-o limbă mamă nu prea îndepărtată și au la

bază un vocabular comun, format prin contactul a două popoare. Un element de noutate îl

constuie descoperirea lingviștilor cu privire la indiciile de înrudire a limbilor occidentale Prin

urmare, aceștia disting un vocabular al nord-vestului care se opune celui mediteraneean.

Conform celor descoperite, celtica prezintă multe cuvinte care au echivalente pe de o parte în

limbile slave și pe de alta în limbile baltice- lituaniana, letona, vechea prusiană. De altfel s-a

demonstrat că germanica și celtica prezintă, cu dialectele baltice mai multe concordanțe

specifice decât italica. Pe lângă contactele cu popoarele germanice, slave și italiote, celții au

avut contacte și limbile precum ilira, traca și daco-geta. Astfel, ilirii au avut cu celții raporturi

de ordin istoric, iar tracii prezentau asemănări religioase. Greaca prezintă o serie de cuvinte

comune cu celtica, cel mai adesea sunt rare. În plus, greaca a păstrat câteva relicve din vechile

limbi ale Asiei Mici, cum ar fi frigiana, care este tracică, iar altele sunt numai în parte indo-

europene, cum ar fi hittita. Înrudirea celticii cu indo-iraniana se recunoaște după vocabularul

comun, dar cuprinde un număr nesemnificativ de cuvinte demne de luat în seamă: termeni

tehnici puțini sau deloc, formele feminine ale substantivelor care desemnează numerele trei și

patru, un grup important de cuvinte ce aparțin domeniului religios sau politico-religios. De

asemenea, afinitățile dintre celtică și dialectele cunoscute sub numele de tokhariană sunt de

natură gramaticală, asemenea celor dintre celtică și italică. Potrivit vechilor scriiitori greci și

latini, celților li se opun două popoare de mari dimensiuni și anume iberii și ligurii, iberii fiind

semnalați de antici în Insulele Britanice.

5

În capitolul V, apar Datele arheologice cu privire la civilizația celtică. Autorul susține

imposibilitatea de a despărți cu totul datele arheologice de cele etnologice, deoarece sunt

strâns legate una de cealaltă. Celții po fi reprezentați pe harta arheologică a Europei datorită

monumentelor și obiectelor descoperite în eopa denumită La Tene. Primele descoperiri de

morminte și obiecte de podoabe au avut loc la Monterfortino. Revenind la civilizația de tip La

Tene, se constată faptul că aceasta făcea referire doar la unul dintre grupurile celtice. Consider

că autorul conferă o mare importanță acestei civilizații, La Tene, probabil, datorită

multitudinii obiectelor și armelor descoperite pe teritoriile acesteia. Acest lucru înseamna că

această civilizație are o bogată tradiție culturală în spate. De altfel, în stațiunea cu același

nume, au fost descoperite numeroase resturi de harnașament, vehicule, arme de tot siul și

schelete, care erau mărturii ale episoadelor tragice din istoria acestei civilizații. Obiectele

cărora civilizația La Tene le-a conferit un stil sunt armele, accesoriile vestimentare și

bijuteriile, vasele de ceramică și metal. Prin urmare, arma cea mai infonsivă este sabia,

folosită în lupte. Tactica folosită de gali este lupta apropiată, cu sabia, atacul fiind pregătit

prin aruncarea de la distanță a lăncilor. Mai apoi au început să fie utilizate și carele de luptă,

însă lupta se ducea tot cu sabia, regulă uzitată și de celți. În continuare autorule descrie modul

în care au evoluat săbiile de-a lungul perioadei și astfel apare pumnalul cu mâner

antropomorf. Sabia era atârnată pe partea dreapta a corpului și se agăța de o centură și nu de o

eșarfă. Pe lângă săbii și pumnale, în morminte se găsesc vârfuri de lance și de suliță. Cele mai

vechi dintre ele seamănă cu vârfurile hallstattiene. Acestea dunt lame alungite, având forma

frunzei de salvie, cu nervură centrală mai mult sau mai puțin accentuată. Unele dintre ele sunt

foarte lungi, între 0,40 și 0,50 m. Ca și arme de apărare cele mai obișnuite sunt scuturile, iar

celții le preferau pe cele rotunde, confecționate din răchită sau din metal. Scutul celților

istorici, galii și irlandezii era mare și alungit, fie oval, fie dreptunghiular, uneori relativ îngust.

Cele mai vechi atestări ale scutului celtic apar în monumente figurate, o teacă de sabie La

Tene I, descoperită la Hallstatt, pe care sunt gravați războinici cu scuturi, vase italice cu

personaje, cum ar fi situla din La Certosa ca și o stelă din Bologna. Totodată, scututrile

britanice din secolele I înaintea erei noastre și I era noastră amintesc de scutul La Tene II, prin

imboldul lor fusiform. Scuturile galice erau foarte bogat împodobite și purtau embleme. Așa

sunt scuturile de pe arcul de la Orange și scutul de pe râul Witham cu însemnul mistrețului.

De asemenea, galii aduc încă un element de noutate și anume căștile galice din epoca La

Tene. Aceste căști sunt italo-grecești și direct importate din țările celtice sau foarte bogat

decorate cu motive celtice. Cea mai deosebită a fost găsită la Amfreville-sousles-Monts,

deoarce este acoperită cu registre decorative, unele din aur, modelat cu ciocanul, altele

6

încrustate cu email. Galii au avut și un alt soi de cască, alcătuită dintr-o calotă sferică

înconjurată de un cordon în relief, dedesubtul căreia se deschide o adâncitură de la care

marginea devine evazată. Aceste căști aveau obrăzarele asimetrice, asemănătoare cu cele ale

căștii romane. Casca și obrăzarele au fost găsite în împrejurimile Alesiei. De altfel, căștile din

epoca La Tene sunt totodată importate sau imitate. Hubert continuă seria descrierilor cu

obiectele de podoabă și accesoriile costumului. O parte importantă o constituia giuvaerurile

încântătoare realizate din catarmele de la centuri și acele cu care își prindeau mantiile. Cele

mai vechi podoabe, denumite fibule, au adesea arcul foarte ridicat, piciorul era uneori înălțat

ușor, alteori tinde să se apropie de arc. Printre fibulele cu picior ușor înălțat există unele al

căror arc este alcătuit dintr-o tijă destul de tare, ciudat modelată cu reliefuri între care

elementul principal este un cap de om. Bumbul ia forma unui cap. Printre fibulele cu coada

îndreptată spre arc se află o serie întreagă la care coada se termină printr-un gol în interior.

Corpul arcului este lățit astfel încât să formeze și el o figură asemănătoare. În continuare apar

fibule mai simple, coada lor se termină printr-un bumb complicat ce amintește figurile de

păsări menționate mai înainte, în general fibulele prezintă o spiră în plus. În cea de-a doua

perioadă, coada fibulei, care se apropie de arc, ajunge să fie legată de acesta prin intermediul

unui inel. Cele mai vechi fibule identificate sunt fibulele cu timpan, la care întregul dispozitiv

de prindere este ascuns sub arcul în formă de timpan, ca și fibulele inelare provenite din

stațiunile arheologice iberice și din Pirinei, unde fibula este fixată pe un inel ce-i traversează

capătul și piciorul. După fibulă, cea mai caracteristică piesă a gallilor este torque-sul. Acesta

este confecționat dintr-o tijă de metal răsucită, o tijă cu creste ascuțite și proeminente și

constituia un obiect de ofrandă. Cele mai vechi torques-uri sunt foarte simple, unele goale în

interior , alcătuite dintr-un tup de bronz încovoiat în formă de cerc , altele formate dintr-o tijă

metalică masivă, cea din urmă este netedă. Brățările au făcut parte exclusiv din podoabele

femeilor, însă există brățări prețioase purtate de conducători în război. De-a lungul timpului,

brățările au suferit anumite schimbări, astfel , apar brățările cu ove, ce se prezintă ca un șirag

de ouă secționate prin mijloc, brățări destul de grele. Mai apoi, aceste brățări se simplifică și

ajung să arate ca o simplă sârmă răsucită în spirală în jurul unei tije. De asemenea, apar

centiroanele din lanț de fier. O altăcomponentă importantă o constituie ceramica, care este

foarte varaiată. În primele perioade La Tene apar vase carenate cu gâtul fie înalt, fie scund.

Toate vasele sunt lucrate dintr-o pastă destul de fină și acoperită cu o angubă brună ori

negriciosă și lustruită. Ele sunt împodobite , cu ajutorul dăltiței, cu desene rectilinii, puse în

valoare prin vopsire în roșu și alb. Vasele carenate derivă din situlele italice din bronz nituit ,

frecvente în mormintele hallstattiene. În cea de-a doua perioadă se remarcă ceramica de tip

7

balustre. Acestea sunt monocrome și împodobite numai cu brâul în relief și cu un decor lucios

realizat cu lustruitorul, sau picate cu fonduri albe, netede și motive roșii sau brune. Inventarul

mormintelor La Tene se constituie în principal din arme, bijuterii, vase. În ceea ce privește

arta decorativă, aceasta este strict lineară, caracterizată prin bogăția ornamentelor. Arta celtică

a preluat mai cu seamă volutele, din care a făcut ornamente în S și, prin combinare, triscelele.

Decorul celtic este gravat sau scos în relif, ori în relief îmbinat, prelucrat cu dalta de gravură.

Arta celtică preferă bosele, ca și crestele foarte precise, care produc umbre bine delimitate.

Una dintre particularitățile artei în La Tene este utilizarea unor materiale diferitepentru

decorarea metalului. Două asemenea materiale prezintă un interes deosebit coralul și emailul.

Utilizarea emailului a favorizat dezvoltarea gustului pentru obiectele din sticlă și o anume

abiliate în fabricarea lor.

Cpitolul I din partea a doua a primului volum, pune în discuție Originile Celților. La începu

se discută despre separarea goidelilor și a bretonilor, care a urmat ca rezultat al destrămării

comunității italo-celtice. În primul rând, situarea geografică a latinilor a corespuns cu ce a

goidelilor, aceștia sunt celții care au avansat cel mai mult spre vest. De asemenea, în Italia mai

apare și civilizația Villanova, care se manifestă o dată cu coborârea în Grecia a succesorilor

micenienilor. Așadar, separarea grupului goidelic și cea dintâi colonizare celtică a Insulelor

Britanice trebuie să fie contemporană. Diferențierea dialectelor cum ar fi dialectele brittonice,

umbrice, dorice, a urmat la o dată nesigură, la colectivitățile rămase în contact unele cu altele.

Despărțirea popoarelor celtice în două grupuri este un fapt petrecut în vechime, având o

deosebită importanță. În ceea ce privește localizarea geografică a celților, o teorie susține

faptul că aceștia ar veni din vest. Pe timpul lui Tarquinius Superbus, galii se stabiliseră în

număr mare , în centrul Galiei noastre. Istoricul Ephoros oferă mărturii cu privire la

cataclismele maritimi cărora anticii auziseră că le-ar fi căazut victime celți. Pe de altă parte, K

Schumacher susține că mișcările celților s-ar fi produs de la vest la est. Celții care populau

Rhenania veneau din Galia. Dacă e să ne raportăm la frecvența numelor celtice de pe

teritoriile Germaniei observăm că acestea sunt foarte frecvente, de denumiri geografice până

la cele hidronimice. De altfel, celții și-au croit din pământurile ligurilor și ale iberilor o mare

parte a treitoriului lor german, dar cu siguranță într-o epocă foarte veche. Totodată, granița

arheologică relativ statornică era cea dintre celți și germani. Ea trecea la începutul epocii La

Tene , puțin mai la est de crestele munților Thuringiei, între cursurile superioare ale râurilor

Saale și Elster Blanche. În aceste zone s-au efectuat și săpături care au scos la iveală un

anumit număr de cimitire. Unele cimitire sunt alcătuite din morminte de înhumare, altele sunt

8

de incinerație. De exemplu, în cimitirele germanice se găsesc obiecte de fabricație celtică. În

perioada La Tene I, harta arheologică coincide foarte mult cu cea lingvistică. Deplasarea spre

vest și sud a galilor nu alternase încă vechiul echilibru al așezărilor lor. Examinarea riturilor

funerare relevă faptul că ăn perioada în care civilizația celtică se întindea până la nesfârșit,

unul din principalele ei ținuturi de baștină era aici. În zona Germaniei s-a descoperit un

depozit important lângă Laipzig. El se compune dintr-un colier de fier gravat, cu extremitățile

terminate prin bumbi dispuși în unghi drept. Este un tip de colier ce se găsește în Germania

răsăriteană până la Baltica, dar care provine din ținuturile ilire. Se remarcă preponderența

tumulilor pe teritoriile Germaniei. Mai apoi, apărut un fapt care a tulburat considerabil tabloul

arheologiei occidentale și anume răspândirea civilizației reprezentate mai cu seamă de acea

ceramică ciudată numită lusaciana, care s-a întins până în Franța. Autorul amintește și de

ținutul de origine al Godeilor care se presupune că s-ar fi așezat în nordul teritoriului brittonic.

Aceștia aveau obiceiuri funerare bine definite. Ei își îngropau morții sub tumuli circulari, în

gropi unde corpul era chircit și așezat pe o parte și care comportau fie o pardoseală de piatră,

fie o construție de lemn, iar mai târziu ei s-aiu incinerat. În gropi se gaseau gobeleturi cu

brâuri și numeroase arme din silex. Gobeleturile în formă de clopot s-au răspândit în zona de

coastă a nord-estului european, în zona monumentelor magalitce și în numeroase morminte

daneze. S-a mai descoperit o ceramică a constructorilor de megalite din Germania de nord, o

ceramică a locuințelor lacustre, una cu decor din benzi gravate, alta cu decor alcătuit din

puncte adânc imprimate. Ceramica cu benzi în prealabil, este indiciul unei civilizații ale cărei

trăsături sunt foarte precise, răspândite de la Dunărea de Jos până în Franța. Elementul

formării celților îl constituie amalgamul etnografic al Germaniei occidentale.

Capitolul II prezintă Expansiunea celților în Insulele Britanice. Relatarea primei expediții a

lui Cezar în Britannia face referire etnografia bretono. El consemna că Britannia era locuită de

oameni care conform tradiției erau aborigeni. Zona de coastă însă era ocpată de alții, aduși din

Belgia expedițiile de jaf sau de războaie. Astfel, numele popoarelor din Belgia se regăseau în

Marea Britanie. Se considera că belgii din Anglia pot fi rămășițe ale trupelor lui Diviciacus,

numărul lor crescând chiar în vremea lui Cezar. La baza originii Irlandei se află diverse mituri

care atestă originea civilizației. Este de altfel opera unor teoreticieni și a unor mitografi.

Epopeile eroice stau mărturie că invadatorii din preistoria mitică irlandeză erau personaje

familiare din mitologia irlandeză. Se spunea că Irlanda ar fi fost ocupată de o rasă de genii sau

demoni de origine marină. De asemenea, se vorbește depre invadarea lui Nemed care venea

din Spania. Aceste mituri sunt nefondate și au caracter de anecdotă. În Irlanda se atestă și

9

existența unor clanuri, ceeau ce demonstrează faptul că în Irlanda exista o ierarhizare precisă.

Se amintește și de poporul picților, care era destul de important încât să-și fi dat numele

ansamblului Insulelor Britanice. Se pare că picții și goidelii ar fi urmat același drum și au

procedat cam ăn aceeași manieră pentru a-și extinde așezările. Ajungând în Marea Britanie, pe

coastele din sud și din est și au ocupat pe rând Irlanda. Constructorii tumulilor rotunzi au

pătruns treptat în Irlanda și toate straturile britanice s-au suprapus aici cu regularitate. După

stabilirea goidelilor în Marea Britanie au avut loc trei colonizări celtice, a picților, a bretonilor

și a belgilor. De altfel, una dintre cele mai remarcabile așezări celtice din Marea Britanie este

satul pe piloni Glastonbury, în Somerset. Bretonii și belgii au trecut dincolo de insula

Britannia și au străbătut Marea Irlandei, continuîndu-și mișcarea spre vest. Așadar, lista

triburilor non gaelice din Irlanda oferă elementele unui tablou al populației din insulă

dinaintea venirii goidelilor, ci înregistrează aporturile succesive ale colonizării celtice, dintre

care primul au fost goidelii.

Capitolul III descrie Expansiunea celților pe continent în Epoca Bronzului. Hubert începe

acest capitol prin demonstrarea partcipării goidelilor la extinderea celticii continentale.

Pornind de la această ideea, s-au formulat diverse ipoteze cum ar fi și cea a lui Zimmer, care

susține că înainte de a coloniza insulele, aceștia s-ar fi întins până la Loara. Autorul ajunge la

concluzia că nu au rămas urme lingvistice sigure ale goidelismului , nici în Galia, nici în

teritoriile înglobate prin extinderea continentală a Celticei, deoarece aceștia n-au lăsat niciun

indiciu sigur al prezenței lor. Arheologii susțin prezența celților pe mare, ei pretindeau că ar fi

fost importatorii bronzului pe mare până au ajuns în Spania. În ceea ce privește amalgamul de

obiecte, se constată apariția unor spade cu mâner plat ale căror plăsele formate din două

bucăți, erau nituite pe langheta ce prelungea baza lamei. Existența celților în Franța și

Germania era demonstrată de practicarea înmormântărilor cu tumuli în prima perioadă a

epocii bronzului.

Capitolul IV oferă o amplă descriere cu privire la Expansiunea celților pe continent în Epoca

Hallsatt. Germania se afla în atreia perioadă a epocii bronzului când în Franța a început epoca

Hallstattm denumită și epoca tumulilor. Prctica înmormântării sub tumuli s-a generalizat în

departamentele răsăritene ale Franței și ajuns până în vest. Acești tumuli se compun în

principal din construcții de piatră, realizată din meloni. De asemenea se remarcă invazia

celților datorită apariției săbiilor de bronz cu langhetă și cele cu mâner plin de tip Moringen,

iar acum sunt în mare parte săbii hallstattiene. S-a constatat faptul că existența celților pe

10

malul stâng al Ronului duce la ipoteza conform căreia predecesorii săi ar fi fost tot celți. De

asemenea, se observă faptul că celții ajung și pe teritoriul constructorilor de palatine. În

răstimpul unei lungi perioade a neoliticului și în toată epoca bronzului, Elveția a fost așezarea

cea mai importantă a constructorilor de locuințe lacustre. Se pare că locuitorii palafitelor au

cunscut, în așezările lor lacustre, un maximum de confort. La sfârșitul epocii Hallsttat, însă,

celții depășiseră până foarte departe marginile teritoriului și veniseră să se alăture, în Italia,

verilor lor, osco-umbrii. Aceștia pătrunseseră probabil prin trecătorile răsăritene ale Alpilor.

Celții le străbătuseră pe cele occidentale, fie dupa ce traversaseră ținutul Valais, unde nu se

opriseră, fie după traversarea Savoiei, unde a lăsat câteva urme ale popasului. Din nou

remarcăm prezența armelor și podoabelor și a mormintelor. Cimitirele apuse din Valea

Padului diferă destul de mult de cele răsăritene. Ceramica se compune în principal din urne

globulare și vase cu picior scobit. Urnele cele mai vechi sunt decorate cu brâuri paralele de

triunghiuri gravate. Mormintele sunt construite fie din movile de pietriș, fie dintr-o cistă de

piatră îngropată nu prea adânc și inconjurată de niște bolovani. Astfel, dacă au existat celți în

Italia de nord înainte de invazia din secolul IV, ei au trăit pe platoul Somma, iar în cimitirul

de la Goleasca se găsesc rămășițele unuia dintre contingentele lor. O altă inscripție arată că

celții atinseseră extremitatea răsăriteană a Alpilor și de aici se revărsau în Italia. Data

inscripțiilor corespunde celei a tipului de căști, care erau confecționate din bronz. O

expansiune bruscă s-a produs la sfârșitul epocii Hallsttat. O atestă cimitirele destul de

numeroase , înșirate între crestele Platoului și Pirinei. Majoriatatea cimitirelor sunt alcătuite

din tumuli care acoperă incinerații. În alte cimitire, mormintele se află la suprafața solului și

în rânduri aliniate.

Cpitolul V se referă cu precădere la Expansiunea celților în epoca Hallsttat de sfârșit.

Această perioadă reprezintă momentul în care numeroase grupuri de celți au trecut munții. La

sud de Pirinei au fost semnalați o serie de tumuli de incinerare, apoi cimitire care datează de

la sfărșitul celei de-a treia perioede hallstatt. În Spania tumulii fără construcție interioară

reprezenta un elemnt nou pentru aceștia. În nordul Italiei și a Adriaticii, grecii nu avuseseră

contacte directe cu celții. Teritoriul ocupat de celți poate fi jalonată în valea râului Ebro, în

Valea lui Jalon, spre Andaluzia, în Sierra Morena. Așezările celților au fost deranjate de

invazia iberlor de pe valea râului Ebru. Aceștia au înaintat spre nord în defavoarea ligurilor,

fapt ce a determinat organizarea unor expediții miliatre împotriva acestora și au dus un război

de nimicire. Pe de altă parte, celții ajunși pe coasta regiunii Provence în ultimii ai ai veacului

11

al V-lea, fără a reuși să-i absoarbă pe liguri, au exercitat mereu presiuni asupra ținutului

Languedoc.

Volumul al doilea debutează cu prezentarea, în continuare, a expansiunii celtice în epoca La

Tene. Apoi se examinează cuceririle care au pus capăt hegemoniei celtice în Occident.

Romanii au acapart întreaga Italie, pe urmă Spania, Galia și, în final, au apărut în Marea

Briatanie, în secolul I al erei noastre. După aceea în marea insulă s-au instalat saxonii,

avansâd rapid în decursul secolului al VI-lea. Scandinavii s-au impus și ei, la rândul lor,

începând de la sfârșitul veacului VIII.

Primul capitol tratează tema Celții în Italia. În continuare, civilizața La Tene urmează tiparul

civilizației Hallstatt. Ea îi dezvoltă datele și o înlocuiește imediat. Astfel, spada La Tene este

un pumnal alungit cu antene, fibula La Tene este o fibulă Certosa cu capătul îndoit, a cărui

extremitate se înconvoaie sre arc, brățările și torques-urile se aseamănă la început cu mici

diferențe cum ar fi faptul că ceramica continuă modele hallstattiene. Majoritatea celților și-au

înlocuit tumulii prin cimitire cu morminte plane, mai ales cei care au ocupat Spania.

Civilizația La Tene s-a răspândit în Franța între anii 500 și 400. Așadar, marea invazie celtică

în Italia se încadrează în această perioadă. Istoricii antici sunt de părere că patrunderea celților

în Italia s-a produs ca o invazie în masă, efectuată de un popor care forma o mare armată.

Celții au pătruns treptat în interiorul Italiei și au întemeiat chiar și unele orașe. Galii, de

exemplu, se diferențiau de italieni prin scturile pe care le dețineau, acestea fiind net supeioare.

În aceeși epocă, masa celtică s-a extins și în alte direcții decât spre Italia. Prin urmare, celții

au fost găsiți de către romani în Austria și chiar și în Ungaria.

Capitolul II prezintă Celții pe teritoriile Orientale. În jurul anului 300 se plaseză în

evoluția civilizației La Tene o cotitură, iar arheologii au numit această perioadă La Tene II.

Autorul realizează o fascinantă descriere a luptelor pe care galii le susțin de-a lungul acestei

perioade. Invadatorii Balcanilor, care nu mai aveu loc pe terenurile suprapopulate, și-au creat

teritorii în nordul peninsulei. Galii, pe de altă parte, au încercat să se stabilească în Asia și au

ajuns în cele din urmă să împartă acest teritoriu. Un trib și-a însușit Hellespontul, un altul

Eolida și Ionia și un al treilea sudul Asiei Mici. A urmat apoi un proces amplu de elenizare a

galatilor. De altfel, lumea celtică nu a profitat de acest fapt. Un fapt sigur îl reprezintă și

fenomenul de la Dunăre. Prin urmare, civilizația celților din acestă zonă s-a impus dacilor, la

fel cum s-a impus și ilirilor sau rheților. În orice caz, Dacii, tributari înainte ca celții să fii

12

coborât pe Valea Dunării ai civilizației scitice, au devenit tributari ai ai civilizației celtice.

Totodată, celții datorau grecilor moneda. Piesele de aur sau de argint pe care le-au primit sunt

în mare parte de origine macedoneană și se pot data prin intremediul domniilor celor care le-

au emis, constituind astfel un izvor de documentare pentru istoria celticii dunărene. Celții au

păstrat cu fidelitate tipurile, titlul și greutatea pieselor macedoneene. Dincolo de Viena,

piesele mari devin sporadice, iar formatul se micșorează pe măsură ce avansăm spre vest.

Capitolul III tratează tema Celții pe teritoriile Occidentale Italia și Spania. Toate

mișcările celților încep să se producă cu participarea belgilor ăn preajma secolului al III-lea.

Ceilalți gali încearcă să le țină piept sau îi urmează. Din dorința de a-și croi un Imperiu la

Dunăre și în Orient ,cete noi coboară în Italia și în Spania. La un secol după invazie, galii au

fost tulburați de sosirea unui puternic contingent de transalpin. Localnicii au început trativele

cu ei și i-au determinat să se întoarcă la Roma. Romanii, de altfel, au reușit să întemeieze

două colonii, una pe malul drept al Padului și una a ocupat Modena, cu misiunea de a

supraveghea drumul. În aceeași epocă , noi cete de celți au pătruns în Spania, pe care invazia

iberilor o desprțiseră câteva secole de Celtica. În toată această perioadă, civilizația așezărilor

galice s-a dezvoltat în mod autonom. În locul fibulelor de ti La Tene I, se găsesc tipuri foarte

curioase de tranziție, între modele Hallstattiene și cele de La Tene. Lipsește de asemnea,

spada mare din prima perioadă a aacestei civilizații. Ea este înlocuită ulterior cu săbii mici,

derivate din pumnalul cu antene. În momentul în care au începu războaiele punice, echilibrul

etnic în Spania era constituit astfelȘ în centru pe platou luase naștere un grup de popoare cu

mare valoare militară, ale căror cadre erau iberce, însă celții ocupau poziții favorabile. Mai

apoi, autorul descrie luptele pe care celții le duc împotriva conducătorului asupritor, Hannibal.

Capitolul IV îi descrie pe celți în sectorul Occidental Germania și Galia. Dezvoltarea

așezărilor celtice fusese oprită de geți și de daci. Boii au ajuns până la Tisa, dar dominația lor

nu s-a extins până mai departe. Civilizația celtică s-a răspândit în Transilvania, iar dacii s-au

celtizat. Asupra germanilor, celții au exercitat o acțiune politică și militară dintre care cele

mai însemnate fiindȘ tremenii de cultură, vocabular politic, juridic, militar. Celții par să fie

de-a lungul timpului educatorii populațiilor germanice. Au existat în Germania,rege celt și de

asemenea între celți și germani s-au contractat căsătorii si prietenii. O altă dovadă a legaturilor

strânse dintre celți și germani este existența numelor germanice care au formă celtică. Potrivit

unor istorici, prezentarea colonizării celților îmbracă forma unor expediții duse împotriva

popoarelor stanilite în Germania. Mai mult, în ceea ce privește arheologia celtică, momentul

13

cel mai important l-a constituit descoperirea vasului de argint la Gundestrup, în Iutlanda,

dincolo de teritoriul propriu al celților, în ținutul cimbrilor, datează exact de la sfârșitul epocii

La Tene. Așadar, influența civilizatoare și politică a celților în Germania era în plin avânt în

timpul secolelor III și II.

Capitolul V prezintă Tabloul Galiei Celtice. Astfel, în centrul și sud-estul Belgiei

existau mari popoare al cărui treitoriu corespundea celui al mai multor departamente. Harta

politică era mai fragmentată pe țărmul Mării Mînecii, în Pirinei și în Alpi. Examinarea

numelor de popoare arăta că orice colonizare celtică era opera unui detul de mic număr de

națiuni care s-au tot divizat.Unele nume sunt ininteligibile, iar alte sunt foate limpezi. De

altfel, harta Celticei în epoca romană reprezenta aproape exact starea țării în momentul

cucerii. Pe parcursul unui anumit interval de timp nu s-au schimbat nici așezările, nici riturile

funerare. Mormintele La Tene erau săpate în tumuli. De asemnea, mormintele noi constituiau

adevărate osuare, ceea ce indica o schimbare radicală în etnografie. Așadar, se poate constata

că populația și-a schimbat locul.

Capitolul I din partea a doua a volumului 2 descrie Romanii în Italia, în Spania și în

Galia. Autorul descrie sfărșitul independenței Celticei și exitența pericolului germanic. În

plus, republica romană se pregătea să ia în stăpânire ținuturile galice. De altfel, cele patru

mari popare galice fuseseră zdrobite, iar statul popoarelor celtice era foarte nesigur. În Spania,

căderea orașului Numantia marchează sfârșitul independenței țării. Romanizarea Galiei a

reprezentat preluarea modelului roman în materie de vestimentație, mobilier, veselă, bijuterii.

Totodată, procesul s-a concretizat în măsura în care Galia primea destul de mulți coloniști

italieni.

Romanii în Britannia constituie tema celui de-al II-lea Capitol. Potrvit istoricilor,

Britannia încă nu fusese cucerită de către romani, iar civilizația celtică a reușit să se păstreze,

arta celtică s-a păstrat, ornamentația a evoluat cu gust. Britannia a rămas netulburată pînă în

vremea lui Caligula, când s-a conturat procesul de romanizare. Prin urmare, romanii au

întemeiat o colonie la Camulodumul și un sistem de mici forturi pe latura de vest, spre

Cornwall ori spre neamul silurilor, pe ultimele metereze ale platourilor calcaroase. În cele din

urmă Britannia este cucerită cu excepția Caledonii și a părții centrale a Țării Galilor.

14

Capitolul III se referă la Sfârșitul Britanniei și al Irlandei Centrale. Prin urmare,

istoricii îi atribuie lui Vortingern răspunderea de a-i fi introdus pe saxoni în Mare Britanie.

Aceștia trebuiau să lupte împotriva picților, fapt ce demonstrează caracterul slab al celților.

Mai apoi, introducerea creștinismului în Britannia a contribuit în mare parte la

denațonalizarea celților. Istoria Bretagnei este însă foarte vagă și de altfel legenda spune mai

mult decât isoria. Cnsider că este importantă cunoașterea atât a faptelor istorice, cât și a

legendelor care stau la baza descrierii unor civilizații. Mai târziu, apar incursiunile scoților, iar

irlandezii încep să ducă povara luptelor. De altfel, Irlanda a suferit de pe urma dispariției

milițiilor războinice de mercenari care contituiau un fel de armată de apărare și atac. Au avut

loc războaie și rivalități interne datorită neînțelegerilor dintre cele două dinastii existente în

Irlanda. În final toate cele trei Țări, Țara Galilor, Scoția și Irlanda au dus lupte pentru

obținerea independenței și în cele din urmă au obținut ceea ce și-au dorit.

Capitolul I din partea a treia are ca și subiect Obiectul și metoda unui studiu sociologic

asupra celților. În Irlanda, mitologia și povestirile eroice constituie o tradiție conservată oral,

ca și poemele druizilor. În acest capitol, ni se mai prezintă ideea de solidaritate și importanța

acesteia în comunitățile mai mici. Prin urmare, solidaritatea poparelor celtice se explică prin

sentimentul de înrudire, al originii comune. Celții aveau cel puțin o instituție care putea

asigura legături afective și acestea erau sacerdoțiul druizilor, erau proeți însărcinați cu

păstrarea tradițiilor. La nivel de limbă și fonetică, celții sunt strânși legați de indo-arieni, care

prezintă cam aceleași caracteristici. Hubert mai explică existența a trei sisteme de instituții sau

rituri ce corespund unor forme arhaice de viață și anume vânătoarea de capete, frăția de sânge

și sistemul darurilor. Primul sistem, vânătoarea de capete se referea la câștigul învingătorului,

de exemplu Galii tăiau capul dușmanilor morți. Frăția de sânge presupune pecetluirea

alianțelor printr-un rit a frăției de sânge, fiecare parte bând din sângele celuilalt. Un al treilea

sistem de fapte și de rituri s-a păstrat prin mijlocirea instituțiilor celtice, sistemul darurilor,

care practic avea la bază principiul reciprocității. Darul presupune o contrapartidă, acesta este

obligatoriu, dar îl obligă și pe solicitant.

Capitolul II se referă la structura societății celtice, diviziunile societății, dreptul civil și

al proprietății, dreptul penal, instituțiile politice. În societatea celtică , statul rămâne

rudimentar și nediferenția. Societatea era divizită în triburi, clanuri, familie. În societatea

celtică, triburile constituie gruparea de celule ce reprezintă prima unitate socială. Familia este

grupul de strămoși siguri , destul de apropiați și merge pe linie directă. În societățile celtice

15

era permisă atât onogamia cât și poligamia. Modul de transmitere a moștenirii și a succesiunii

se realiza în funcție de oragnizarea familiei. Deșo celții sunt un popor destul de mobil, după

întemeierea familiei aceștia aleg să aibă un cămin stabil pentru siguranță. În ceea ce privește

dreptul penal, acesta era palicat foarte drastic tuturor celor care nu respectau normele

societății. De altfel, organizarea era destul de riguroasă, societatea avea la bază o armată care

să asigure ordinea și disciplina.

Ultimele trei capitole III, IV și V, fac referire la religia celților, cadrul vieții sociale al

acestora precum și activitățile sociale. Așadar, religia reprezintă un alt element al organizăroo

sociale și astfel își face apariția sacerdoțiul druizilor, care a transformat poporul celtic într-

unul coerent. În anumite părți druizii asistă și la sacrificări și aveau implementată o doctrină

completă cu privire la nemurire. Acest mod de organizare sporește unitatea religioasă din

interiorul civilizațiilor celtice. Mai mult, celții constituiau o civilizație care punea mare accent

pe agricultură. În ceea ce privește timpul, celții socoteau timpul în funcție de ciclul Lunii și

numărătoarea nopții. Baza economie celtice o constituia moneda Galică. Arta celtică, de altfel

e bogată în ornamente și reprezentări figurative.

16

CONCLUZII

Celții reprezintă o civilizație fascinantă, având o bogată istorie politică și culturală. Aceștia au

reușit să străbată cea mai mare parte a Europei , din care au reușit să cucerească și să

colonizeze o treime și anume Insulele Britanice, Franța, Spania, Câmpia Pandului, Iliria,

Tracia, Galatia, Valea Dunării și Germania până la Elba. Într-un timp și mai scurt au reușit să-

și piardă toate teritoriile continentale și unele insule. Într-o parte au fost supuși, în alta

alungați, însă înlăturați din punct de vedere politic. Dar începând cu secolul al VI-lea, statele

independente din insule au fost supuse unor asalturi neîntrerupte , în urma cărora au cedat. Cu

toate acestea, celții rămân un popor cu o minunată tradiție culturală.

17