Dublul "Descalecat": Dragos si Bogdan; Moldova pana la domnia lui Alexandru cel Bun

Din secolul al XIII-lea, teritoriul Moldovei se afla sub dominatia tatarilor, care isi stabilisera un centru politic la gurile Dunarii. Pe aici trecea si importantul drum comercial care lega zone din Europa Centrala (Polonia) cu Marea Neagra, ceea ce a favorizat in mare masura unificarea economica a acestui spatiu.

Evolutia spre cristalizarea unor formatiuni politice in aceasta zona este ilustrata de un document din 1332 al cancelariei papale; acesta vorbea despre "puternicii acelor locuri" care confiscasera bunurile episcopiei Cumaniei. Unirea acestor formatiuni a fost favorizata de lupta regalitatii maghiare pentru inlaturarea dominatiei tatare si de succesele lui Basarab.

Initiativa regelui maghiar de a apara hotarele rasaritene ale Ungariei a condus la crearea unei marci de aparare in nordul Moldovei. In timpul celei mai insemnate campanii contra tatarilor (1347-1352), desfasurate la est de Carpati din initiativa regelui Ludovic I de Anjou, are loc "Descalecatul lui Dragos" (pe la 1352), care semnifica intemeiere Marcii Moldovei (Moldova Mica), ca entitate dependenta de Regatul Ungariei. Fruntasul romanilor maramureseni trece muntii insotit de "ceata" propriilor razboinici si preia in stapanire voievodatul de pe valea unde curge raul Moldova. Cu timpul, tinuturile nordice ale spatiului est-carpatic, altele decat marca organizata pe valea amintita, preiau hidronimul. Stapanirea Moldovei de catre Dragos si urmasii sai, Sas si Balc, mentine dependenta fata de regele Ungariei, dar acest statut nu este acceptat de localnici, care se rascoala in 1359. Li se alatura Bogdan din Cuhea, renumit pentru ostilitatea manifestata fata de politica lui Ludovic I de ingradire a autonomiei Maramuresului, structura politica traditionala a romanilor din nordul Transilvaniei.

"Descalecatul lui Bogdan" are drept consecinta aparitia Moldovei ca stat independent. In perioada 1364-1365, regele Ungariei este obligat de imprejurarile internationale sa recunoasca independenta celui de-al doilea stat romanesc ("cea de-a doua libertate romaneasca", dupa cum o numea Nicolae Iorga), cu capitala la Baia. Succesorul lui Bogdan, fiul sau, Latcu, intra in legatura cu papalitatea. In 1370 el accepta constituirea unei episcopii catolice la Siret. Drept raspuns, i se recunoaste titlul de "duce" al Moldovei, tara con-siderata "parte a natiunii romane". In schimb, Petru I (1376-1391) intemeiaza o mitropolie ortodoxa cu sediul la Suceava (1386), unde muta capitala Moldovei. Pentru a contracara tendintele expansioniste ale Ungariei, Petru I Musat inaugureaza traditia depunerii juramantului de fidelitate (vasalitate) fata de regele Poloniei, in septembrie 1387. Tot el acorda un imprumut important suzeranului sau, Vladislav Jagello, conducatorul uniunii politice polono-lituaniene (1388). Imprumutul este garantat de Jagello prin cedarea temporara a orasului Halici si a teritoriului inconjurator. Urmeaza Roman I (1392-1394) care, in 1393, se intituleaza "mare singur stapanitor", domn "al Tarii Moldovei, de la Munte pana la Mare" (titlu care semnifica, pe de o parte, instituirea domniei autocrate in Moldova si, pe de alta parte, desavarsirea teritoriala a Moldovei). Stat riveran la Marea Neagra, Moldova este recunoscuta in Europa ca o tara romaneasca. In unele izvoare ale epocii, ea este numita Valahia Minor, pentru a fi deosebita de Valahia Maior, statul romanesc dintre Carpati, Dunare si Marea Neagra. In vremea lui Alexandru cel Bun (1400-1432), Moldova s-a consolidat din punct de vedere institutional, economic si cultural; in 1401 mitropolia

Moldovei, cu scaunul la Suceava, a fost recunoscuta de patriarhul Constantinopolului. Insemnatatea constituirii statelor medievale a fost majora pentru dezvoltarea civilizatiei romanesti. Statul a oglindit evolutia acestei civilizatii, careia i-a asigurat cadrul favorabil dezvoltarii si afirmarii ei.

Al doilea nucleu statal - Bogdan I - Apariția statului feudal independent

Voievodul Bogdan[19] din Maramureș a intrat alături de alții în conflict cu regele ungar[11]

spre sfârșitul primei jumătăți a secolului XIII. Considerat cea mai importantă persoană dintre răzvrătiți, în jurul anilor 1342-1343 regele Ludovic I i-a retras titlul de voievod declarându-l „infidel notoriu” și, din cauza unei intervenții armate, viitorul voievod al Moldovei decide să treacă Carpații Orientali[19][21] însoțit de întreg clanul său (fiii, rudele și o mică armată).

Probabil instalat în partea de nord, a început să se apropie politic și militar de „marca de hotar”, condusă de unul dintre căpitanii regali succesori ai lui Dragoș. În jurul anului 1363, Bogdan alungă pe ultimul succesor - Balc [21] sau Băliță, într-un moment militar în care regele Ludovic este ocupat cu o campanie împotriva lui Dușan al Serbiei și nu are timp pentru asigurarea unei succesiuni fidele regatului ungar - în Moldova - și unul politic în care populația locală este nemulțumită de evidenta tendință de suzeranitate a Ungariei.

Având posibilitatea de a organiza o forță militară redutabilă cu ajutorul căreia a dominat viața politică locală, Bogdan a putut pune bazele viitorului stat fie prin lupte fie prin tratative.

Încercările ulterioare ale lui Ludovic cel Mare al Ungariei de a-l readuce pe Bogdan la statutul de vasal nu reușesc și, ca atare, acesta, învingător asupra forțelor militare trimise contra lui, se menține ca domn independent. Pe data de 2 februarie 1365 regele Ungariei, este nevoit să recunoască faptul că Țara Moldovei nu mai era stăpînită de el[21].

Din Maramureș în Moldova - Tranziția

Bogdan (care deținea o reședință fortificată la Cuhea sau Cuhnea - descoperită în timpul săpăturilor arheologice efectuate în deceniul 6 al secolului XX sub conducerea lui Radu Popa), făcea parte dintr-o familie de cnezi[9] ce stăpâneau douăzeci și două de sate pe cursul superior al Izei (între Strâmtura și Bârsana), dar și pe Valea Vișeului[23].

A fost proclamat voievod al întregului Maramureș în timpul domniei regelui Carol Robert de Anjou (1308-1342). În acest interval a reușit să mențină autonomia voievodală, însă la începutul domniei lui Ludovic I de Anjou (1342-1382), casa regală reușește să-l destituie[23].

Există două ipoteze cu privire la motivele acestei decizii politice: fie un conflict cu nobilul maghiar Ioan - castelan al cetății Visc - reprezentantul regelui în Maramureș, fie o decizie a fostului rege Carol Robert de a impune o taxă de 18 dinari pentru fiecare "poartă iobăgească", ceea ce ar fi dus la o mișcare de amploare a maramureșenilor pentru apărarea

vechilor libertăți. Au urmat aproape două decenii în care în ciuda „infidelității” de care era acuzat de regalitatea maghiară, aceasta nu a confiscat averile și nici nu a luat alte măsuri juridice împotriva lui, posibil pe fondul notorietății de care Bogdan se bucura în rândul comunității locale. Înainte de 1345 majoritatea populației românești maramureșene deja se răzvrătise[23].

Deși fugit, se pare că viitorul domnitor nu a renunțat de la bun început la ideea revenirii, deoarece mai tîrziu sunt amintiți că au pătruns în Maramureș "invasores de Mulwa". Odată însă cu incendierea bisericii și curții din Cuhea și confiscarea domeniului său, precum și acordarea cnezatului Cuhea din Maramureș cu satele aparținătoare ca răsplată lui Balc și fraților lui prin Diploma regelui Ludovic din 2 februarie 1365[21], voievodul se instalează definitiv în Moldova.