După 1867,   guvernul  maghiar   a   adoptat   o   poziție   prin   care   toți   locuitorii   regatului   erau considerați  o   singură  națiune,  adică   toți   erau  considerați  unguri.  Acest  punct  de  vedere  a devenit politică oficială a politicienilor și statului ungar. Ideea de "Națiune politică ungară" nu a fost însă acceptată de grupurile etnice ne-maghiare(români, slovaci, sârbi, etc.) care trăiau în regat. Liderii politici ai grupurilor etnice ne-maghiare considerau Regatul Ungariei drept o țară compusă  din  mai  multe  națiuni,  nu  doar  din  unguri   și   cereau   recunoșterea  drepturilor   lor colective.

Pentru o lungă perioadă de timp, numărul ne-maghiarilor care trăiau în Regatul Ungariei a fost mult  mai  mare   decât   cel   al   etnicilor   unguri.   Conform   datelor   recensămintelor   din   1787, populația regatului maghiar număra 8.500.000 de locuitori din care 43% era ungur[2] 57% alte etnii. În 1809, populația număra 3.000.000 unguri și 7.000.000 alte etnii[necesită citare]. Întrucât o politică intensă de maghiarizare a fost implementată de-abia după 1867, relațiile etnice s-au schimbat   în   favoarea maghiarilor:  conform datelor  din  1900,  numărul  vorbitorilor  de   limbă maghiară din regat era de 8.500.000, iar numărul vorbitorilor de alte limbi era de 8.100.000. În 1910, numărul vorbitorilor de maghiară era de 9.944.628, iar a celorlate limbi de 8.319.905.

Opresiunile violente

Deși   politica  maghiarizării   a   fost   dusă   în   general   prin   diverse   forme  de  discriminare   (vezi secțiunile care urmează), aceste măsuri au fost uneori întărite și de un aparat opresiv al statului și guvernelor, care a folosit și măsuri violente. De exemplu, mulți intelectuali și activiști slovaci (ca Janko Kráľ care în 1848-49 a luptat împotriva revoluției maghiară anti-habsburgică) au fost întemnițați   sau   chiar   condamnați   la  moarte   în   timpul   revoluției   de   la   1848   din   regiunile habsburgice.

Educația

Școlile   fondate   de   biserici   aveau   dreptul   de   a   educa   în   limbile   minoritare.   Aceste   școli confesionale au fost înființate însă înainte de 1867, adică în circumstanțe socio-politice diferite. Clauza  38  din   legea  naționalităților  Regatului  Ungariei   din  1868,   specifica   faptul   că   școlile confesionale puteau fi închise și înlocuite cu școli fondate de comune și sponsorizate de guvern. În realitate,  majoritatea elevilor din aceste noi școli   fondate de comune care erau vorbitori nativi de limbi minoritare erau instruiți exclusiv în limba maghiară. Numărul de școli cu predare în   limbi  minoritare  au   scăzut   constant:   în  perioada  1880   -  1913,   când  numărul   școlilor   cu predare exclusivă în maghiară s-a dublat, numărul școlilor cu predare în limbi minoritare s-a înjumătățit. 

Maghiarizarea susținută  a  sistemului  educațional  din Ungaria  a   făcut  ca numărul  școlilor   în limbile minoritare să se micșoreze constant. 

Partea   centrală   a   Regatului   Ungariei   a   fost   colonizată   cu   persoane   aparținând   diversor naționalități însecolul XVIII. Colonizarea s-a făcut în regiunile Dunantul și Alföld din Ungaria de astăzi, precum și înVoievodina din actuala Serbia.

La   începutul   secolului   XVIII,   după   războaiele   cu   turcii,   regiunile   sudice   erau   populate preponderent deslavi și sârbi, cu o densitate scăzută a populației. În următoarele două secole regiunea  a   fost   colonizată  de numeroși  germani,  precum și  membri  ai  altor  grupuri  etnice (slovaci, rusini, etc) și în aceeași perioadă s-au așezat aici și unguri. Guvernarea habsburgică a favorizat în special așezarea germanilor, ca parte a politicii de germanizare.

Transilvania era cea mai defavorizată în ceea ce privește ponderea reprezentării populației sale în parlamentul maghiar. Astfel, cu cât o regiune era mai românească (din punct de vedere al numărului de locuitori), cu atât era mai slabă reprezentarea sa în rândul deputaților. Din totalul deputaților transilvăneni din parlamentul  ungar,  35 dintre ei  erau din partea celor 4  județe majoritar maghiare și a marilor orașe (în total 20% din populația Transilvaniei) și doar 30 dintre ei erau din partea a altor 72% din populație, care era în mare majoritate românească. Cu alte cuvinte, printre români era o medie de un deputat la fiecare 60.000 de locuitori, în timp ce printre maghiari era o medie de un deputat la fiecare 5.000 de locuitori.