11 Noiembrie Scripturile VOL 2

1 Noiembrie2 Cronici 1.1-14

Inima înţeleaptă a lui Ezechia înţelege că Pastele trebuie să fie restabilit: acesta va avea loc în luna a doua, cum autoriza Numeri 9.11. Inima largă a lui Ezechia cuprinde întregul Israel, unde trimite soli... întocmai cum astăzi Domnul face publică, peste tot, invitaţia Lui de har. Oare vede El în noi acei servitori cărora să le poată încredinţa preţiosul mesaj? Ce conţine acest mesaj?1) „Întoarceţi-vă la Domnul": pocăinţa.2) „Daţi mâna Domnului": credinţa.3) „Veniţi la sfântul Lui locaş": căutaţi locul prezenţei Sale.4) Slujiţi Domnului".5) În sfârşit: Să ştiţi că El este milos şi îndurător (v. 9).

Un asemenea mesaj este întâmpinat cu mult dispreţ,iar atitudinea pe care prea mulţi oameni o au faţă de chemările harului este una de neîncredere sau de indiferenţă. Totuşi atenţionarea lor a meritat, pentru că unii s-au smerit şi au venit la Ierusalim, locul unde se strângea o mare adunare. Acolo continuă curăţirea începută prin leviţi. Altarele pe care Ahaz le făcuse pentru sine însuşi „în toate colţurile Ierusalimului" (28.24) ajung din urmă necurăţiile din templu, fiind şi ele aruncate tot în adâncul pârâului Chedron (29.16).


Asemenea împăratului din parabolă, Ezechia a făcut ca invitaţia harului să fie proclamată în toată ţara: „Iată, am pregătit ospăţul meu; ... toate sunt gata. Veniţi ..." (Matei 22.4). Mulţi n-au luat-o în seamă, dar şi dintre cei care au venit, mulţi nu se sfinţiseră (v.17). Ce era de făcut? Ar fi trebuit trimişi acasă? Deloc! Întocmai cum invitaţii la marea sărbătoare primesc din partea împăratului câte o haină de nuntă, harul lui Dumnezeu se ocupă de curăţirea acestor israeliţi, ca să-i aducă într-o stare potrivită cu sfinţenia prezenţei Lui. Şi această curăţire este atinsă tocmai prin intermediul Paştelui pe care au venit să-1 celebreze. Sângele animalelor înjunghiate le asigură sfinţirea.

Gândurile ni se îndreaptă spre sângele lui Isus, Mielul sfânt al lui Dumnezeu, ce curăţă orice păcat (1 Ioan 1.7).

În ce-i priveşte pe cei slabi şi ignoranţi, Ezechia, ca simbol al lui Hristos, mediază pentru ei înaintea lui Dumnezeu care iartă. Urmează sărbătoarea Azimelor. Ea ne vorbeşte despre sfinţirea practică. O mare bucurie o însoţeşte, dovadă că punerea deoparte pentru Dumnezeu nu poate fi nicidecum sinonimă cu tristeţea. Şi rugăciunea purtătorilor de cuvânt ai poporului îşi atinge scopul: „s-a suit până la locuinţa cea sfântă a Domnului din ceruri".


Israeliţii care au răspuns chemării lui Ezechia au trăit experienţa prezenţei Domnului şi a bucuriei pe care ea o aduce. Ei pleacă acum, plini de entuziasm, pe întreg cuprinsul ţării, pentru a distruge toate urmele religiei idolatre. După ce au experimentat în mod personal valoarea adevăratei închinări din partea lui Israel, ei realizează acum cât de mult se depărtaseră de ea înainte.

Acesta este un adevăr de o importanţă vitală! Pentru a fi în stare să judeci răul, trebuie înainte de orice să-L fi întâlnit pe Domnul. Nu poţi să-i ceri cuiva să respingă lumea şi idolii ei; asta ar însemna să-ţi pierzi timpul. Mai întâi trebuie să-i conducem la Isus şi apoi să aşteptăm roadele. Iată lecţia pe care ne-o oferă aici Ezechia!

Binefacerea nu se desparte de celelalte jertfe (vezi Evrei 13.15-16). Cele dintâi roade şi zeciuielile sunt strânse în grămezi în perioada dintre cele două mari sărbători anuale care au urmat celei a Paştelui: Cincizecimea, în luna a treia, şi sărbătoarea Corturilor, în luna a şaptea (v.7). Împăratul aduce din averile lui ceea ce este necesar pentru arderile-de-tot şi poporul îl imită, cum făcuse deja când distrusese falşii dumnezei. Forţa exemplului este mai mare decât cea a cuvintelor. Să nu uităm faptul acesta şi în ceea ce ne priveşte pe noi (vezi 2 Tes. 3.7-9).

4 Noiembrie2 Cronici31.9-21

Împăratul îi întreabă pe preoţi şi pe leviţi cu privire la „grămezi". În acelaşi fel, Domnul ia notă de tot ceea ce dăm (sau nu dăm) pentru El. Vor fi totdeauna lucruri puţine: „cinci pâini de orz şi doi peştişori", dar El le poate transforma în „mare abundenţă". Şi încă va mai rămâne ceva după ce fiecare se va fi săturat (v.10; vezi Ioan 6.12 şi de asemeni Maleahi 3.10). Nimic din ceea ce ne dă Dumnezeu nu trebuie să se piardă sau să se risipească.

Sunt desemnaţi supraveghetori şi administratori. Funcţiile lor constau pentru unii în a veghea asupra proviziilor, iar pentru ceilalţi în a „împărţi cu credincioşie fraţilor lor" (v. 15). „încolo", spune apostolul, „se cere administratorilor ca fiecare să fie găsit credincios" (1 Corinteni 4.2). Pavel însuşi a dat un exemplu în acest sens, când a mers personal la Ierusalim ca să ducă darurile strânse pentru sfinţii de acolo (Romani 15.25-26; 1 Corinteni 16.3-4). Dar această credincioşie este la fel de importantă când este vorba de hrana spirituală a poporului lui Dumnezeu.

Ezechia a făcut ceea ce era bine şi drept şi adevărat. „A lucrat cu toată inima". Frumos rezumat al activităţii sale. Fie ca Domnul să poată spune acelaşi lucru despre fiecare dintre noi la sfârşitul lucrărilor noastre!


Ne puteam aştepta ca „aceste lucruri şi această credincioşie"» plăcute lui Dumnezeu, să-i fie insuportabile marelui Vrăjmaş. Ele l-au făcut să se ridice împotriva lui Israel şi a împăratului lor.

Bucuria pe care o putem experimenta în Domnul nu trebuie să ne facă să uităm de existenţa acestui adversar care dă târcoale în jurul nostru ca un leu care răcneşte şi caută pe cine să înghită (1 Petru 5.8). Satan deci va prelua ofensiva. El îl îndreaptă împotriva Ierusalimului pe puternicul împărat al Asiriei, care începe prin a adresa poporului un mesaj ameninţător şi perfid: „Ezechia" - le spune el - „vă amăgeşte ca să vă dea morţii prin foamete şi prin sete" (v. 11). Mare minciună! Nu erau cămările templului pline cu grămezi de provizii strânse încă de pe vremea când în ţară era belşug (31.10-11)? Şi, graţie apeductului pe care împăratul tocmai îl construise (comparaţi v. 4 cu 2 împăraţi 18.17; 20.20), în interiorul cetăţii curgea apă proaspătă.

Tot aşa vorbeşte înşelătorul şi astăzi. A-l asculta, încercând totodată să rămânem aproape de Domnul Isus, înseamnă să ne expunem la lipsuri şi privaţiuni. Dar noi ştim că adevărul este reversul a ceea ce spune el. Hristos este pâinea vieţii (Ioan 6.48, 51) şi sursa de apă vie (Ioan 7.37), în timp ce, în afara Lui, domneşte setea (v. 4).


În cartea 2 împăraţi (cap. 18 şi 19) am citit în detaliu remarcile jignitoare ale lui Rab-Şache, urmate de scrisoarea din partea împăratului Asiriei. Cum răspunde Ezechia? El se roagă! Împreună cu Isaia strigă la Dumnezeu în această privinţă. Iată cea mai mică adunare de rugăciune. Dar Domnul a prevăzut-o şi ea are o putere irezistibilă, conform promisiunii Lui: „Dacă doi dintre voi se vor învoi ... asupra oricărui lucru, orice ar cere, li se va face de la Tatăl Meu care este în ceruri" (Matei 18.19). Vedem astfel pe de o parte doi oameni rugându-se, iar pe de cealaltă parte, o armată formidabilă. Victoria este a primilor; masa atacatorilor este zdrobită, fără ca aceştia să-şi poată explica cum. Şeful lor se întoarce „cu faţa ruşinată (lit: cu ruşinea feţei)", pentru a pieri, la rândul său, asasinat de cei doi fii ai săi.

După împăratul Asiriei vine împăratul spaimelor: Moartea (Iov 18.14), vrăjmaş încă mai înfricoşător, care se prezintă pentru a-1 înghiţi pe Ezechia. Dar şi contra acestuia rugăciunea lui este suverană şi Dumnezeu îl scapă din nou.

Observăm cu tristeţe că această fericită domnie nu se sfârşeşte fără o pată întunecată: o gravă slăbiciune, generată de mândrie, care va fi urmată de umilinţă, iar apoi de restaurare.


Domnia lui Manase bate un dublu record: este cea ţttai lungă (cincizeci şi cinci de ani) şi cea mai rea. Cum se explică această durată de excepţie, de vreme ce nedreptatea era insuportabilă în ochii lui Dumnezeu? Cunoaştem motivul şi ne minunăm: este răbdarea haru-lui. Să nu uităm că aceasta caracterizează cele două cărţi ale Cronicilor de la un capăt la celălalt. După ce a vorbit lui Mânase şi poporului său, deşi ei n-au vrut să asculte (v.10), Domnul foloseşte limbajul lanţurilor şi al captivităţii, care este, în sfârşit, ascultat. Exemplul lui Manase ne învaţă că nu există păcătos atât de mare căruia Dumnezeu să nu poată să-i schimbe inima. Şi această istorie, din toată Scriptura, este una dintre cele mai încurajatoare. Să nu considerăm niciodată că o persoană este prea mult legată de păcat pentru a nu mai putea fi mântuită.

De asemenea, în această domnie lipsită de evlavie a lui Manase, avem rezumată istoria profetică a lui Israel. Numele acestui împărat semnifică „uitare" şi ne reaminteşte de declaraţia Domnului: „Poporul Meu M-a uitat de zile fără număr" (Ieremia 2.32). Exilul actual al lui Israel sub jugul naţiunilor este consecinţa acestui abandon; dar tot el va fi, ca şi în cazul lui Manase, mijlocul de trezire, în cele din urmă, a conştiinţelor şi a inimilor lor.


Nu numai că harul lui Dumnezeu se lasă mişcat de rugăciunea stăruitoare a lui Manase, dar îi oferă încă o dată ocazia să repare, într-o anumită măsură, răul pe care-1 făcuse mai înainte. În adevăr, există întoarceri la Dumnezeu şi pe patul de moarte. Dar dacă aceste întoar-ceri oferă posibilitatea salvării sufletului, ele nu mai lasă timp pentru a-I mai putea servi Domnului aici jos, pe pământ. Şi asta ar fi o pierdere mare pentru eternitate! (2 Corinteni 5.10; 1 Corinteni 3.15).

Dovada convertirii este dată de roadele ei. Toată Iuda este martoră a convertirii lui Manase. Falşii dumnezei, pe care-i servise atât de mult, sunt respinşi; închinarea la idoli este înlocuită de închinarea faţă de Domnul, în adevăr, semn al unei adevărate convertiri (1 Tesaloniceni 1.9). Acest cuvânt semnifică o întoarcere, o schimbare completă a direcţiei. Domnul Isus devine scopul vieţii, iar întreaga energie pusă până atunci în slujba lumii şi a păcatului este înlocuită prin devotamentul faţă de Domnul.

Amon n-a tras nici un profit de pe urma exemplului tatălui său (Ieremia 8. 12). Smerenia nu îşi găseşte loc în inima lui. De aceea trece „ca floarea câmpului" după expresia profetului: „Vântul Domnului suflă peste ea" (Isaia 40.6-7).

9 Noiembrie2 Cronici 34.1-7 şi 34.29-33

Iosia semnifică: „Cel căruia Dumnezeu îi poartă de grijă". Şi toţi credincioşii am avea dreptul să purtăm acest nume frumos, însoţit încă de la naştere de această purtare de grijă, la vârsta de şaisprezece ani, Iosia începe să-L caute pe Domnul. El întreprinde apoi marea lucrare de trezire pe care am văzut-o în 2 împăraţi 22 şi 23.

Şaisprezece ani este poate vârsta unora dintre cititorii noştri. Ei nu mai sunt copii; viaţa li se deschide înainte cu toate posibilităţile ei. Tinereţea reprezintă un capital preţios, oferit de Dumnezeu. Cum îl vor folosi? Unii îl irosesc prosteşte ... şi îi culeg mai apoi roadele amare. Alţii, mai prudenţi din punct de vedere omenesc, îşi dedică zilele tinereţii pentru pregătirea unei poziţii avantajoase, în sfârşit, alţii, cei mai înţelepţi, procedează precum Iosia. Întâi îl caută pe Domnul, apoi pun totul în acord cu voia Lui (Matei 6.33). Legea a fost regăsită în templu în timpul acestor strădanii. Pentru a face tot poporul să beneficieze de ea, Iosia trebuie să-i oblige să-L slujească pe Domnul (v. 33). Este semn rău! Oare ascultarea faţă de Domnul nu trebuie întotdeauna să izvorască din dragostea noastră pentru El? ,Aceste cuvinte pe care ţi le poruncesc astăzi să fie în inima ta" spunea Moise poporului în momentul când le dădea această carte (Deut. 6.6).

10 Noiembrie2 Cronici 4.1-14Celebrarea Paştelui de către Iosia şi popor ocupă aici aproape întregul capitol, în timp ce 2 împăraţi nu i-a consacrat decât trei versete (23.21-23). Este rezultatul întoarcerii la Domnul, la care am asistat în capitolul anterior. Pastele era pentru Israel cea dintâi instituire divină (prin lege). Dumnezeu li-1 dăduse chiar înainte ca ei să fi părăsit Egiptul. El reprezenta memorialul marii eliberări a lui Israel. Un astfel de „memorial" au şi copiii lui Dumnezeu de astăzi (1 Corinteni 11.24-25). În jurul Mesei Domnului, în fiecare zi dintâi a săptămânii, cei răscumpăraţi îşi aduc aminte de marea lor mântuire şi de Cel care a împlinit-o. Ce caracterizează în acelaşi timp şi Pastele de atunci şi închinarea creştină de astăzi? În primul rând, prezenţa chivotului: Hristos (v. 3). Apoi, în mod necesar, sfinţenia: Chivotul fiind sfânt, trebuia ca leviţii să se sfinţească, ca să fie potriviţi acestei prezenţe, în sfârşit, motivul însuşi al sărbătorii era aducerea de jertfe. Ele ne reamintesc de jertfa pe care fiecare credincios este chemat să o ofere, nu numai duminica, ci fără încetare, lui Dumnezeu: „o jertfă de laudă, adică rodul buzelor care mărturisesc Numele Lui" (Evrei 13.15).11 Noiembrie2 Cronici 35.15-27

Pagina este pe punctul de a fi întoarsă. Domniile groaznice ale lui Manase şi Amon L-au determinat pe Domnul să ia o decizie irevocabilă cu privire la Iuda. Dar ce frumos este să vedem harul producând încă o dată, în această perioadă finală, o renaştere ca cea a lui Iosia!

Judecata lumii actuale este şi ea la uşă. Toate lucrurile ne-o arată. Totuşi, chiar în timpuri ca acestea, Duhului lui Dumnezeu îi face plăcere să facă treziri ici şi colo. Dorinţa Lui este să se facă o trezire întâi în inima fiecăruia dintre noi.

Iată cum acest Paşte readuce în minte zilele de altădată, mergând nu numai până la cele ale lui Solomon şi ale lui David, ci până la ale lui Samuel. Totul este în armonie; fiecare se află la locul lui; dragostea frăţească este la lucru. Această imagine străluceşte cu atât mai mult cu cât se află intercalată între domniile rele ale împăraţilor precedenţi şi decadenţa finală care va urma.

Sfârşitul lui Iosia nu este la înălţimea vieţii pe care a dus-o el. Ca şi Ezechia, se încurcă în relaţiile sale cu puterile politice ale timpului. În pofida unui avertisment care venea din partea lui Dumnezeu însuşi, i se opune lui Faraon şi îşi găseşte moartea într-o bătălie în care n-ar fi trebuit să se angajeze.


În ansamblul său, poporul lui Iuda nu urmase exemplul lui Iosia. Multe semne indică aceasta. Ascultarea de lege le fusese impusă. La momentul Paştelui, arătaseră mult mai puţină bucurie şi spontaneitate decât la Pastele lui Ezechia. A fost necesar ca împăratul şi condu-cătorii poporului să dea animalele pentru sacrificii (35.7-9). Acum, când credinciosul Iosia a fost scos din scenă, când cel drept a fost „luat (sau strâns, adunat) dinaintea răului" (Isaia 57.1), nimic nu-L mai reţine pe Domnul să împlinească judecata faţă de Iuda. Atunci evenimentele se petrec repede: Se succed patru suverani: Ioahaz, Ioiachim, Ioiachin şi Zedechia; unul mai rău ca altul. Spiritul lor de revoltă le-a oferit întâi egiptenilor, apoi babi-lonienilor, ocazia să intervină în treburile micii împărăţii. Potrivnicul şi vrăjmaşul intră pe porţile Ierusalimului (PI. Ier. 4.12) şi, în trei rânduri, atât obiectele Templului cât şi persoanele suferă aceeaşi soartă, fiind înstrăinate, parţial, în Babilon. Versetul 14 şi următoarele scot în evidenţă faptul că mai-marii preoţilor şi poporul împart răspunderea împăraţilor lor în judecata care-i loveşte.


Deşi sunt cărţi ale harului, „Cronicile" sunt totuşi obligate să concluzioneze: „și n-a mai fost vindecare", pentru că atunci când harul este dispreţuit, nu mai rămâne decât „o înfricoşătoare aşteptare sigură a judecăţii" (Evrei 10.27). Expresia din v.15: „îi era milă de poporul Său", devine în v. 17: „Nu a avut milă..."

În acelaşi fel, Cel căruia „I se făcuse milă" de mulţimi a trebuit să pronunţe foarte curând o sentinţă irevocabilă împotriva cetăţilor din care ieşiseră mulţimile (Matei 9.36; 11.21, 23). În pofida acestui lucru, încă găsim aici harul divin. Cărţile Cronicilor, prin contrast cu cele ale împăraţilor, trec foarte repede peste această tristă perioadă finală. Iar aceste cărţi nu se termină cu deportarea însăşi, ci cu decretul lui Cir care avea să-i pună capăt şaptezeci de ani mai târziu! Harul insondabil al lui Dumnezeu are astfel întotdeauna ultimul cuvânt.

Putem vedea că aceste evenimente nu ni se relatează aşa cum ar face-o manualele noastre de istorie. Dumnezeu nu ne aduce la cunoştinţă fapte doar pentru a satisface interesul nostru

intelectual sau pentru a ne mobila memoria. Intenţia Lui este să vorbească conştiinţelor noastre şi să ne atingă inimile. Şi-a atins El această ţintă pe când ţi S-a adresat ţie?

14 NoiembrieEzra 1.1-11

Prin Ieremia, Domnul fixase mai dinainte ca durata captivităţii în Babilon să fie de şaptezeci de ani. Aceia care, asemenea lui Daniel, cercetau Scripturile, avuseseră posibilitatea să cunoască sfârşitul apropiat (Daniel 9.2). Cei şaptezeci de ani sunt număraţi de la primul an al lui Nebucadneţar, cel responsabil cu transportarea, până la primul an al lui Cirus, cel care îi va pune punct (Ieremia 25.1, 11). Cu circa două secole mai devreme, Domnul îl identificase deja, pe nume, pe acest ultim împărat (Isaia 44.28; 45.1). Fără nici o îndoială, Cirus avea cunoştinţă de această profeţie, deoarece era conştient că ea reprezenta un instrument ales de Dumnezeu ca să restabilească închinarea faţă de El.

In acelaşi timp, Domnul trezeşte duhul unui număr de iudei exilaţi, dintre aceia care-şi aminteau de Ierusalim cu lacrimi şi care făceau din el „cea dintâi dintre bucuriile lor" (vezi Psalmul 137.1, 5, 6). Prieteni creştini, şi noi ne aflăm într-un „ţinut străin". Tânjim noi după Cetatea cerească? Duhul nostru a fost el „trezit" ca să-L aşteptăm pe Domnul Isus? El este marele împărat, centrul profeţiilor, Cel Căruia Dumnezeu îi va da în curând toate împărăţiile pământului (v. 2), ca să-Şi restabilească lauda şi gloria.

15 NoiembrieEzra 2.1, 2 şi 59-70

Drumul spre Ierusalim este deschis. Câţi sunt cei care vor profita de aceasta? Ceva mai puţin de cincizeci de mii de oameni din diferite pături sociale ale poporului. În plus, printre cei din această rămăşiţă slabă existau unii care nu puteau dovedi că aparţineau cu adevărat lui Israel. Chiar şi dintre preoţi fuseseră neglijenţi, ceea ce mai apoi îi va împiedica să-şi îndeplinească serviciul divin. Vai, mulţi creştini sunt ca aceşti israeliţi! Ei nu pot afirma cu siguranţă că sunt copii ai lui Dumnezeu. Dacă vreunul dintre cititorii noştri se găseşte într-o asemenea situaţie, atunci să apeleze la „înregistrarea sa genealogică" (v. 62). O va găsi în Biblia lui. Să se prindă cu fermitate de pasaje ca Ioan 1.12; 1 Ioan 5.1,13. Atât de multe suflete cu mari îndoieli (sau ezitări) au găsit, în aceste versete şi în altele, dovada incontestabilă că aparţin familiei lui Dumnezeu!

Dumnezeu îşi are ochii aţintiţi asupra acestei rămăşiţe fără putere. A numărat-o cu atenţie şi urmează să vegheze cu gingăşie asupra ei nu doar datorită îndurării Sale, ci şi pentru că are un plan măreţ cu privire la ea: descendenţilor acestor iudei reîntorşi în ţară le va fi prezentat, după paisprezece generaţii, Hristos, Mesia al lui Israel (Matei 1.17).


Psalmul 137 ni-i arată pe exilaţii lui Iuda lângă malurile râurilor Babilonului, incapabili să cânte, din cauza tristeţii. Dar acum este Psalmul 126 cel care vorbeşte: „Când a întors Domnul pe captivii Sionului... gura ne era plină de râs şi limba de strigăte de bucurie ... Domnul a făcut mari lucruri pentru noi: suntem bucuroşi (Ps. 126.1-3). Dar nu era aceasta şi o poruncă

divină? (Isaia 48.20). Ei celebrează „sărbătoarea Corturilor", sărbătoarea bucuriei (în v.ll îi vedem de asemenea cântând). Prima lor grijă se îndreaptă spre altarul Domnului pe care îl aşază „pe temelia lui". Motivul lor este demn de remarcat: ,pentru că teama era peste ei din cauza popoarelor acelor ţări" (v. 3). Frica îi conduce nu la asigurarea propriei protecţii, ci la strângerea în jurul Domnului, El fiind acela care-i va apăra.

Apoi sunt puse fundaţiile noii case. Faptul acesta dă naştere unei ceremonii mişcătoare, în care îşi fac apariţia atât bucuria cât şi lacrimile (vezi Ieremia 33.10, 11). Ce contrast cu primul templu! Acelaşi contrast există şi între începuturile Bisericii, relatate în cartea Fapte, şi slaba mărturie colectivă pe care cei credincioşi o mai pot da în mijlocul ruinei actuale.


Situaţia oamenilor lui Iuda n-a scăpat atenţiei naţiunilor din jur. Iată-i cum vin cu o ofertă tentantă: „Să construim cu voi, deoarece căutăm ca şi voi pe Dumnezeul vostru ..." (v. 2). Nu era acesta un gest de prietenie din partea lor? Lucrarea ar înainta mult mai repede. Şi un refuz i-ar jigni cu siguranţă pe aceşti oameni. Dar conducătorii iudeilor nu sunt nicidecum naivi. Ei resping ferm sugestia, spre deosebire de Iosua şi de mai-marii lui Israel care se lăsaseră înşelaţi altădată de un truc asemănător (Iosua 9). Ca să ia parte la o lucrare a lui Dumnezeu, este esenţial ca cei implicaţi în ea să aparţină poporului lui Dumnezeu. Să nu ne temem să menţinem o despărţire categorică faţă de cercurile religioase ale căror principii sunt confuze, chiar dacă aceasta ar intra în contradicţie cu ceea ce ar sugera falsa dragoste sau, simplu, dorinţa de a nu-i leza pe alţii.

Ceea ce urmează aruncă o lumină asupra identităţii acestor ajutoare binevoitoare: vrăjmaşi! Nereuşindu-le înşelăciunea, ei îşi descoperă jocul şi recurg la ameninţări. Apoi, schimbând încă o dată tactica, trimit o scrisoare acuzatoare lui Artaxerxes, noul conducător al imperiului.

18 NoiembrieEzra 7.17-24; 5.1-5

Ca să oprească lucrarea fiilor lui Iuda, vrăjmaşii lor au folosit, pe rând, şiretenia (v. 2), intimidarea (v. 4-5) şi acuzaţiile (v. 6-16). Acum, când au obţinut de la împărat sprijinul pe care-1 doreau, folosesc o nouă armă: violenţa. Ei se duc în grabă lângă iudei, ca să-i oprească „prin forţă şi cu putere" (v. 23) de la continuarea lucrării. Dar adevăratul motiv ca lucrarea să fie oprită este altul. Profetul Hagai ni-1 face cunoscut în primul său capitol: este însăşi lipsa de credinţă şi neglijenţa poporului. De-a lungul anilor (în jur de cincisprezece) care s-au scurs de la punerea temeliilor, preocuparea pentru casa lui Dumnezeu scăzuse treptat şi fiecare începuse să se ocupe de propria casă. Vai! Nu trecem şi noi astăzi, ca oameni credincioşi, prin asemenea perioade de declin spiritual? Domnul şi Casa Lui (Adunarea) nu ne mai atrag inimile. Şi, proporţional cu lipsa de interes pentru cele ale Domnului, creşte preocuparea noastră cu propriile afaceri. Totuşi, Dumnezeu nu vrea să ne lase în această stare. El ni Se adresează în acelaşi fel în care îi vorbeşte aici lui Iuda. La îndemnul lui Hagai şi al lui Zaharia, poporul se trezeşte, iese din indiferenţă şi reîncepe lucrul19 NoiembrieEzra 5.6-17

În timp ce, sub „ochiul Dumnezeului lor" (v.5; Psalmul 32.8), iudeii au reînceput lucrul, vrăjmaşii, pe de altă parte, îşi reiau planurile rele.

Atât timp cât viaţa noastră creştină se află în declin, cât timp ne căutăm propriile interese, nu-i dăm diavolului nici o bătaie de cap. În mod sigur va avea grijă să nu ne deranjeze din somnul nostru. Îi convine de minune. Dar odată ce Domnul, prin Cuvântul Său, ne trezeşte inima şi zelul pentru El, imediat îl găsim pe Satan din nou în drumul nostru (vezi 1 Corinteni 16.9).

Guvernatorul şi însoţitorii lui folosesc aceleaşi tactici care au reuşit atât de bine în capitolul anterior: ei îi scriu lui Darius, noului împărat, încercând să-1 facă să intervină, dar de data aceasta îşi ascund vrăjmăşia sub o haină a indiferenţei şi chiar a toleranţei. Scrisoarea lor, care cuprinde declaraţiile bătrânilor lui Iuda, constituie în mod involuntar o frumoasă mărturie în favoarea acestora (v. 11 şi următoarele). Aceşti bătrâni nu s-au ruşinat să se numească pe ei înşişi slujitori ai lui Dumnezeu, nici să descopere ce a făcut Domnul pentru ei, chiar dacă aceasta însemna să mărturisească greşelile părinţilor lor.


O nouă scrisoare a acuzatorilor pleacă deci spre capitala imperiului, dar ea îi va pune în încurcătură.

Nu numai că cercetările pe care Darius le întreprinde permit redescoperirea edictului lui Cirus, dar însuşi împăratul, în răspunsul său, ia în mână cauza rămăşiţei lui Iuda şi a construirii Templului. Şi, ca paharul să fíe plin, dă dispoziţie chiar vrăjmaşilor iudeilor să le acorde acestora tot ajutorul necesar. În finalul său, decretul lui Darius este însoţit de cumplite ameninţări contra acelor persoane care i-ar modifica conţinutul. Acesta a fost deci rezultatul poziţiei clare şi îndrăzneţe adoptate de bătrânii iudeilor (5.11,12; vezi Matei 10.32). Atitudinea lor I-a dat Domnului ocazia să-Şi arate public aprobarea.

Este încurajator să-1 vedem pe împărat, în v. 10, recunoscând puterea rugăciunilor către Dumnezeul cerurilor şi chiar solicitându-le pentru sine şi pentru fiii săi. Acest Dumnezeu al cerurilor este acum Tatăl nostru; să nu neglijăm să-I vorbim. În plus, suntem îndemnaţi să ne rugăm „pentru toţi oamenii" - şi în mod special ,pentru împăraţi (autorităţi) şi pentru toţi cei care sunt în poziţii înalte, ca să ducem o viaţă paşnică şi liniştită, în toată evlavia şi demnitatea" (1 Timotei 2.1, 2).

21 NoiembrieEzra 8J3-22

Acuzatorii iudeilor au înţeles că n-ar fi fost înţelept să se opună ordinelor pe care le primiseră. Ei le execută prompt, dar cu resentimentele care se subînţeleg.Cu o asemenea protecţie din partea autorităţilor şi dispunând de noi mijloace materiale, bătrânii iudeilor încheie construirea templului. Dar să remarcăm acest detaliu important: dacă ei prosperă, nu este datorită decretului lui Darius, ci „prin profeţiile lui Hagai profetul şi ale lui Zaharia, fiul lui Ido" (v. 14). Tot aşa se prezintă şi situaţia celui credincios. Izvorul prosperităţii lui nu se găseşte în împrejurările favorabile în care Dumnezeu îl pune aici, pe pământ, ci în supunerea faţă de Cuvântul Dumnezeului său.

Inaugurarea casei are loc cu bucurie. Totuşi, ce mare este contrastul faţă de inaugurarea primului templu, când s-au sacrificat douăzeci şi două de mii de boi şi o sută douăzeci de mii de oi (2 Cronici 7.5). Nu se face nici o menţiune aici cu privire la foc coborând din cer sau la glorie umplând casa, deoarece chivotul lui Dumnezeu fusese pierdut; el nu va mai fi regăsit.

După dedicarea Casei, Pastele şi sărbătoarea Azimelor se ţin în luna întâi. În pofida slăbiciunii lor, Dumnezeu a bucurat inimile acestor sărmani iudei, după întoarcerea lor din exil.


S-au scurs aproximativ patruzeci de ani între evenimentele din cap. 6 şi cele cu care începe cap. 7; este vorba de călătoria lui Ezra sub domnia lui Artaxerxes. Spre deosebire de preoţii neglijenţi - a căror problemă a fost în cap. 2.61-62 - Ezra este capabil să reconstituie genealogia întorcându-se până la Aaron. De asemenea, el este „cărturar priceput în legea lui Moise". Cât de bine este să fim instruiţi în Cuvântul lui Dumnezeu! Dar nu este de ajuns să-1 cunoaştem prin inteligenţă şi memorie, asemenea materiilor învăţate la şcoală. Acest gen de cunoaştere nu serveşte decât la umflarea mândriei (1 Corinteni 8.1; 13.2). Este deci vital să iubim acest Cuvânt şi Persoana pe care ne-o prezintă. Priviţi-1 pe Ezra! El „îşi îndreptase inima să caute legea Domnului" (v. 10), şi nu numai să o caute, ci şi „s-o împlinească", deoarece cunoaşterea (chiar cu inima) nu este suficientă, dacă nu punem în practică ceea ce ne-a învăţat Scriptura (Iacov 1.22). Numai când aceste condiţii sunt împlinite, o persoană va putea să-şi asume responsabilitatea de a-i învăţa pe alţii.

Cu bunăvoinţă şi generozitate, împăratul a dat toate dispoziţiile necesare pentru a-i permite lui Ezra să întreprindă călătoria şi, de asemeni, să se ocupe, la sosirea lui, de lucrarea casei Domnului.


Ezra a păzit Cuvântul lui Dumnezeu şi n-a făcut de ruşine Numele Lui. Ezra şi oamenii care se strâng ca răspuns la chemarea sa vor fi făcuţi conştienţi de propria slăbiciune (sunt cel mult o mie cinci sute), dar, în acelaşi timp, şi de faptul că Dumnezeu le-a „pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni nu poate s-o închidă" (Apoc. 3.8). Artaxerxes I (Longimanus), zis Mână Lungă, asemenea predecesorilor săi Cirus şi Darius, este un instrument pregătit de Domnul ca să ţină deschisă uşa reîntoarcerii la Ierusalim pentru rămăşiţa exilată a lui Iuda.

Scrisoarea împăratului arată că el era atent la toate, întâi restabileşte închinarea în Ierusalim, cu tot ce era necesar jertfelor şi întreţinerii leviţilor; apoi pune în funcţie magistraţi şi judecători; în sfârşit, lucru remarcabil, dă instrucţiuni lui Ezra pentru a le face cunoscut tuturor legile Dumnezeului său (v. 25). „Inima împăratului în mâna Domnului este ca nişte izvoare de apă: El o îndreaptă încotro vrea" (Prov. 21.1; vezi şi Prov. 8.15-16). Ezra îl binecuvântează pe Domnul, ca pe Acela care a pus astfel de gânduri în inima împăratului. Să ne străduim, asemenea lui Ezra, să vedem întotdeauna „mâna", da, „mâna bună a lui Dumnezeu" (v. 6, 9, 28; 8.18, 31), în orice ni se întâmplă.

24 NoiembrieEzra 8.1 şi 8.15-30

Adunarea îşi face tabăra lângă râul Ahaba. Pentru a-şi completa rândurile, Ezra trebuie să trimită după unii dintre leviţi. „Puţini sunt lucrătorii" şi „mare este secerişul" le spune

Domnul ucenicilor Săi (Matei 9.37). Astăzi, El priveşte asupra tuturor răscumpăraţilor Săi de pe pământ şi îi ştie pe nume pe aceia care vor să-I slujească cu adevărat.

Este acum totul gata pentru plecare? Nu; un lucru esenţial lipseşte încă! Întocmai cum un călător nu pleacă fără să-şi studieze mai înainte harta, lui Ezra îi este necesar să cunoască drumul pe care trebuie să-1 urmeze şi, în consecinţă, îl consultă pe Domnul. „Calea cea dreaptă pentru noi şi pentru copiii noştri" - nu este oare cea a ascultării depline de Dumnezeu? Hristos a fost primul care a evidenţiat-o în această lume (1 Petru 2.21), astfel încât Scriptura, care ne descoperă paşii desăvârşiţi ai căii Lui, devine într-un fel o „hartă rutieră" pentru noi. Vai, adesea pierdem calea sigură şi adevărată, pentru că mergem pe căile întortocheate ale voinţei noastre!

Smerenia, dependenţa, încrederea în Dumnezeu şi nu în om sunt câteva dintre lecţiile binecuvântate pe care le învăţăm în compania lui Ezra ... sau, mai degrabă, în compania Domnului Isus.

25 NoiembrieEzra 10.31-36; 9.1-4

În timpul primei întoarceri în Ierusalim, Cirus înmânase iudeilor repatriaţi un număr dintre vasele Casei lui Dumnezeu. Nici Ezra, nici însoţitorii lui n-au plecat cu mâinile goale. împăratul şi anturajul său, ca şi israeliţii care au rămas în exil, au dat daruri pentru templu.

Cu această bogăţie care ar fi putut atrage jefuitori, firava caravană fără escortă (dar protejată de mâna bună a lui Dumnezeu) a ajuns la Ierusalim. Prima lor preocupare este să înmâneze preţioasa încărcătură preoţilor responsabili. Apoi „repede", în acord cu ordinul pe care-1 primiseră (7.17), aduc sacrificii.

Să ne gândim la „Talanţii" care ni s-au încredinţat pentru drum (Matei 25.15). Ce valoare adăugăm noi tuturor acestor daruri pe care ni le-a acordat Domnul: sănătate, inteligenţă, memorie şi, mai presus de toate, Cuvântul Lui? Când vom ajunge în cetatea cerească, totul va fi cântărit şi numărat la scara de valori a sanctuarului (vezi v. 33; Luca 12, sf. v. 48).

Totuşi, întoarcerea lui Ezra este umbrită dintr-o dată de ceea ce aude despre popor. Astfel, asistăm la o scenă de durere şi de lacrimi. „Râuri de apă curg din ochii mei, pentru că nu se păzeşte legea Ta" - spune psalmistul (Ps. 119.136).


Să luăm seama la atitudinea lui Ezra din acest capitol şi s-o imităm. Oricine altcineva ar fi adus poporului reproşurile cele mai severe. Ezra însă se înfăţişează înaintea lui Dumnezeu, acuzându-se pe sine împreună cu întregul Israel. Jertfind doisprezece boi şi doisprezece ţapi (8.35), el reafirmase unitatea poporului lui Dumnezeu. O consecinţă naturală a acestei unităţi este împărţirea responsabilităţii şi a suferinţei (vezi 1 Corinteni 12.26). Ce lecţie în această privinţă ne dă acest slujitor al lui Dumnezeu! El ne învaţă nu numai să evităm să scoatem în evidenţă greşelile altor creştini, ci şi să simţim noi înşine ruşinea şi durerea lor înaintea Domnului. „Dumnezeul meu, îmi este ruşine şi nu îndrăznesc să-mi ridic faţa către Tine" - spune omul lui Dumnezeu (v. 6).Cuvintele lui Ezra sunt cu adevărat mişcătoare. Ele pun în antiteză îndurarea Dumnezeului lui Israel cu nerecunoştinţa poporului Său. Dar, în timp ce simte profund greutatea păcatului pe care nu 1-a comis personal, Ezra n-are nici o putere să facă ceva pentru a-1 îndepărta de sub ochii unui Dumnezeu sfânt. Unul singur a avut puterea să împlinească ispăşirea. Fiul lui

Dumnezeu, luând asupra Sa păcatele noastre, a fost în stare să exclame în suferinţa Sa inexprimabilă: „M-au ajuns pedepsele pentru nelegiuirile Mele ..." (Psalmul 40.12).


Exemplul lui Ezra făcuse deja ca „toţi cei care tremurau la cuvintele Dumnezeului lui Israel" să se smerească împreună cu el (9.4). Acum, ca răspuns la rugăciunea lui, acelaşi simţământ se trezeşte în inimile unei mulţimi foarte mari de oameni din Israel, bărbaţi, femei şi copii (v. 1). Tinereţea (să fii tânăr) nu te poate împiedica să te întristezi de ceea ce-L dezonorează pe Dumnezeu. Aceste căsătorii cu persoane străine amintesc acelora dintre noi care sunt credincioşi despre mondenitate. „Nu vă înjugaţi nepotrivit cu cei necredincioşi; pentru că ce legătură este între dreptate şi fărădelege sau ce comuniune are lumina cu întunericul? (2 Cor. 6.14). Oare n-am permis noi în multe ocazii acestui intrus să pătrundă în casele şi în vieţile noastre? Tinerii au fost, adesea, primii care l-au introdus în casele părinţilor lor. Ei bine! Nu este de ajuns să descoperim acest rău în lumina Cuvântului şi să ne smerim. Trebuie să acţionăm despărţindu-ne de el. Aceasta va implica, spre exemplu, să ne examinăm obiceiurile cu o reală severitate: cărţile din biblioteca noastră, hainele, obiectele de toaletă..., ca să îndepărtăm fără milă toate lucrurile „străine". Este o misiune neplăcută, care va dura probabil un timp (v.13), dar acesta este preţul pentru reluarea relaţiilor fericite cu Domnul.

28 NoiembrieNeemia 1.1-n

Din punct de vedere istoric, cartea Neemia este ultima privire pe care Vechiul Testament ne permite s-o aruncăm asupra poporului Israel. Evenimentele descrise în ea încep la circa treizeci de ani după cele relatate în cartea Estera şi la treisprezece ani după întoarcerea lui Ezra. În consecinţă, învăţăturile ei ne sunt potrivite în special nouă, creştinilor „peste care au ajuns sfârşiturile veacurilor" (1 Cor. 10.11). Ce popor demn de compătimit! El se află „în mare necaz şi în ruşine", după relatarea câtorva călători (v.3). Însă Dumnezeu a pregătit pe cineva care va pune la inimă această situaţie. Este Neemia! Acest om este sensibil la suferinţele şi la umilinţa celor „care au rămas, care au scăpat din captivitate" şi măr turiseşte înaintea Domnului păcatele care le-au cauzat situaţia. Ezra făcuse şi el acelaşi lucru (Ezra 9). Dumnezeu alege întotdeauna, din mijlocul celor care iubesc poporul Său, instrumente ale eliberării lor.

Dar să ne fixăm ochii asupra Unuia mai mare decât Neemia. Cine a pus la inimă condiţia disperată a lui Israel şi a lumii în general, dacă nu însuşi Fiul lui Dumnezeu? El a înţeles starea noastră mizerabilă, a pătruns până în acel abis al păcatului în care căzusem şi a venit să ne scoată din el.

29 NoiembrieNeemia 2.1-8

În timp ce fiii lui Iuda se aflau în mare necaz şi în ruşine, Neemia deţinea una dintre poziţiile cele mai de cinste la curte: cea de paharnic al împăratului. Ar fi putut, din egoism, să-şi păstreze acest post avantajos sau chiar să şi-1 justifice, spunând: «Deoarece am

încrederea împăratului, lângă el voi fi mai de folos poporului meu. Pentru scopul acesta m-a pus Dumnezeu aici». Dar Neemia nu judecă în felul acesta. Inima lui, asemenea celei a lui Moise altădată, îl îndeamnă să-şi viziteze fraţii, pe fiii lui Israel (Fapte 7.23). Decât să se bucure de plăcerile de o clipă ale palatului imperial, el alege „mai degrabă să sufere răul cu poporul lui Dumnezeu" (Evrei 11.25).

Să remarcăm că discuţia lui cu Artaxerxes nu este doar precedată (1.11), ci şi însoţită (v. 5) de rugăciune, între întrebarea împăratului şi propriul răspuns, Neemia găseşte timp să-I vorbească lui Dumnezeu în inima sa. Numim aceasta «rugăciune-săgeată». Să imităm mai des acest exemplu şi vom vedea, ca şi acest slujitor (al Domnului mai degrabă decât al împăratului), mâna bună a lui Dumnezeu odihnindu-se asupra noastră şi asupra a tot ce facem.

30 NoiembrieNeemia 2.9-20

Neemia a ajuns la Ierusalim având scrisori din partea împăratului. El începe prin a inspecta zidurile sau, mai degrabă, ceea ce mai rămăsese din ele. Fraţii lui îi relataseră despre ele (1.2-3), dar el vrea să evalueze personal extinderea stricăciunilor. Consternarea îl copleşeşte înaintea acestei privelişti cu care, în ce-i priveşte, locuitorii Ierusalimului se obişnuiseră! Fără nici o îndoială, şi noi, creştinii, ne aflăm în pericolul de a înceta să ne mai întristăm de situaţia de ruină în care Biserica responsabilă se găseşte astăzi. Nici un zid nu o protejează împotriva invaziei din partea lumii şi o astfel de stare serveşte perfect scopurilor vrăjmaşilor ei.

În timpul lui Zorobabel şi al lui Ezra, aceşti vrăjmaşi ai lui Israel se numeau Bişlam, Tabeel ... Tatnai, Şetar-Boznai şi însoţitorii lor. Sub Neemia, Israel se confruntă cu Sanbalat, Tobia şi Gheşem. Diavolul foloseşte o varietate de lucrători. El îşi înnoieşte mereu «personalul». Scopul lui însă este întotdeauna acelaşi: să menţină poporul lui Dumnezeu în înjosire şi în sclavie.

Neemia ştie ce trebuie făcut ca să-i îndemne pe bărbaţii din Ierusalim. Numele lui înseamnă: Domnul a mângâiat (sau «Mângâierea Domnului», cap. 1 v.l notă). El primeşte acest răspuns îmbucurător şi încurajator: „Să ne ridicăm şi să reconstruim!" (v. 18).

11 Noiembrie Scripturile VOL 2

Documents

Transcript of 11 Noiembrie Scripturile VOL 2