Curs 1

I. Actul administrativ

1. Teoria actul administrativ

Dintre toate institutiile fundamentale ale dr adm, analiza actului adm, ca forma principala de activitate a autoritatilor administratiei publice, a suferit cele mai putine modificari in doctrina, fata de perioada postbelica. Ca urmare a evolutiei acestei problematici la nivel european, concretizata si in Romania intr-o serie de reglementari vizand transparenta decizionala a administratiei publice, accesul la informatiile de interes public (Legea 544/2001), solutionarea intr-un termen determinat a petitiilor (art 51 din Constitutie, OG 27/2002, OG privind aprobarea tacita a autorizatiilor (27/2003) 30 de zile de raspuns, etc. cu efecte directe asupra practicii administrative si a jurisprudentei in contencios, consideram ca exista o serie de premise pentru regandirea teoriei actului administrativ.

Activitatea autoritatilor administratiei publice se caracterizeaza prin acte juridice, acte cu caracter politic, fapte materiale juridice, operatiuni tehnico-materiale. Toate aceste categorii de activitati sunt denumite generic in doctrina fapte administrative in sens larg. Producerea de efecte juridice consta in nasterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice, iar in cadrul formelor concrete de realizare a activitatii executive in sens larg, locul central il ocupa actele administrative. Doctina postdecembrista a reluat teza contractelor administrative, dezvoltata in perioada interbelica. Sintagma contract administrativ preia trasaturi definitorii ale actului de drept administrativ si respectiv ale contractului civil, fara a se identifica insa cu niciunul dintre acestea.

Dreptul administrativ e interesat in primul rand de studiul actelor administrative unilaterale si de cel al contractelor administrative => notiunea de act administrativ la care se refera art. 52 din C trebuie privita intr un sens larg, incluzand si contractele administrative.

Pe langa actele juridice, la nivelul autoritatilor administratiei publice intalnim si fapte materiale care nu concretizeaza o vointa juridica, dar de care legea leaga uneori producerea de efecte juridice. Operatiunile administrative se intalnesc la nivelul tuturor autoritatilor administratiei publice si ele, de cele mai multe ori, sunt legate de elaborarea si adoptarea actelor administrative. In ce priveste actele cu caracter politic, acestea emana de regula de la autoritatile centrale, fiind vorba de mesaje, declaratii, comunicate si nu produc efecte juridice.

Notiunea de act provine de la latinescu actum=a face, a actiona. In perioada interbelica se facea distinctie intre actele administrative propriu-zise, actele administrative cu caracter jurisdictional si actele administrative cu caracter pregatitor. Un alt autor facea distinctie intre actele puterii executive in raporturile cu Parlamentul si actele puterii executive in raporturile cu cetatenii. La randul lor, acestea din urma se delimitau, in trecut ca si in prezent, in 2 categorii: acte de autoritate si acte de gestiune.

Actele de autoritate = acele manifestari de vointa ale autoritatilor administratiei publice prin care se creeaza situatii juridice noi, supuse regimului de drept public.

Actele de gestiune = manifestari de vointa ale autoritatilor administratiei publice prin care se creeaza situatii juridice cu caracter patrimonial; privesc patrimonial statului sau al unitatilor administrative teritoriale. Daca aceste acte de gestiune privesc bunuri ale domeniului public, regimul

aplicabil e cel al dreptului public. Daca privesc bunuri ale domeniului privat, atunci ele se supun regimului dreptului privat.

In doctrina si in legislatie se utilizeaza atat notunea de act administrativ, punandu-se accent pe notiunea de activitate, cat si notiunea de act de drept administrativ, punandu-se accentul pe ideea de regim juridic aplicabil. Se distinge in doctrina intre o forma tipica, care in caz de litigiu, presupune un contencios administrativ, judiciar, traditional, potrivit legii contenciosului sau unor reglementari speciale si o forma atipica, care din anumite considerente (circumstante exceptionale, ratiuni politice) nu permite controlul instantelor judecatoresti (art.126 alin.6).

!!! OG sunt acte administrative, dar si in acelasi timp acte de guvernare sub aspectul continutului. Nu pot fi atacate in contencios administrativ, ci doar contencios constitutional.

Definitia si trasaturile dreptului administrativ

Actul administrativ = forma juridica principala de activitate a autoritatilor administratiei publice si in secundar a altor autoritati publice, ce consta intr-o manifestare unilaterala si expresa de vointa facuta in scopul de a produce efecte juridice, in realizarea puterii publice aflata, in principiu, sub controlul instantelor judecatoresti.

In doctrina nu exista unaniminate de opinii cu privire la numarul, denumirea si continutul trasaturilor actului administrativ. Exista insa trasaturi comune, care se regasesc la toti autorii:

1. Sunt acte juridice2. Sunt manifestari unilaterale de vointa3. Sunt emise in realizarea puterii publice

Sub aspect formal identificam urmatoarele trasaturi:

1. Actul administrative reprezinta forma juridica principal a de activitate a autoritatilor administratiei publice – actul administrativ reprezinta una din formele cu semnificatie juridica prin care autoritatile administratiei publice isi realizeaza competenta si implicit sarcinile ce le revin. Desi in mod traditional, in doctrina s-a apreciat ca ponderea actelor administrative creste pe masura ce urcam in ierarhia sistemului autoritatilor administratiei publice, in realitate, din analiza practicii administrative constatam ca exista un numar semnificativ de acte administrative si la nivelul autoritatilor locale autonome.

2. Actul administrativ reprezinta o vointa juridica unilaterala – caracterul unilateral reprezinta acea caracteristica a actului administrative de a fi emis fara participarea sau consimtamantul subiectelor de drept carora le este adresat sau cu privire la care genereaza drepturi si obligatii. Prin identificarea acestei trasaturi se urmareste pe de o parte includerea actului administrativ in sfera actelor juridice, iar pe de alta parte delimitarea actului administrativ de operatiunile administrative. Actul administrativ apare ca exteriorizarea vointei interne a unei structuri administrative de a produce efecte juridice, ea trebuind sa fie expresa, neindoielnica in a schimba ceva din ordinea juridica existenta. Fata de aceasta trasatura a actului administrative, in practica si in doctrina s-au ridicat o serie de probleme, cum ar fi:

a. Emiterea actului administrativ cu participarea mai multor persoane fizice – multe acte administrative concretizeaza decizii ale unor organe colegiale, fiind vorba despre rezultatul votului persoanelor care compun aceste organe (ex: Univ din Bucuresti). Fata de aceasta situatie s-a pus problema de a sti daca acordul de vointa care intervine in vederea emiterii actului administrativ nu e de natura sa inlature caracterul unilateral al acestuia. In doctrina s-a sustinut constant ca in aceasta situatie voianta fiecarei personae nu are relevanta decat in cadrul mecanismului decizional administrativ. Caracterul unilateral decurge din faptul ca acele persoane fizice actioneaza in vederea realizarii competentei organului administrativ. Cu alte cuvinte, in acest caz, manifestarile de vointa ale subiectelor participante converg spre acelasi efect juridic, in final realizandu-se o singura vointa juridica.

b. Emiterea actului administrativ cu participarea mai multor autoritati publice, respectiv a unei structuri administrative si a unei structuri nestatale (ca mai sus)

c. Emiterea actului administrativ la cererea prealabila – in acest caz putem intalni 2 situatii: cand cererea prealabila apartine chiar organului emitent si e adresata unei autoritati superioare si atunci cand cererea prealabila apartine unui alt subiect de drept care urmeaza sa fie beneficiarul actului administrativ. In primul caz vor fi puse in discutie conditiile procedurale de emitere a unui act administrativ, iar in a doua situatie cererea prealabila are valoarea unei conditii prevazute de lege pentru ca actul administrativ sa fie emis (eliberarea unei autorizatii de construire). In aceasta situatie s-a pus problema daca renuntarea beneficiarului la exercitiul dreptului conferit prin actul respectiv are valoare juridica. In doctrina s-a apreciat umanim ca e necesar ca renuntarea beneficiarului sa fie adusa la cunostinta emitentului actului pentru ca acesta sa emita un act de revocare a celui dintai.

3. Actul administrativ e emis numai in realizarea puterii publice – de aici decurge obligativitatea actelor administrative si executarea lor din oficiu.

4. Actul administrativ are un regim juridic specific, in centrul caruia se afla legea contenciosului administrativ.

Curs 2

Clasificarea actelor administrative

1. Dupa categoria organului administratiei publice de la care emana:- Acte care emana de la autoritati ale administratiei publice centrale- Acte care emana de la alte organe centrale de specialitate ale administratiei publice- Acte care emana de la autoritati ale administratiei de stat in teritoriu: prefect + servicii

deconcentrate - Acte care emana de la autoritati administrative autonome centrale: BNR, SIE, SPP, ANI, CAN,

CSAT- Acte care emana de la autoritati administrative locale- Acte care emana de la structure private, autorizate sa realizeze servicii publice fundamentale2. Dupa competenta materiala a autoritatii emitente:- Acte administrative cu caracter general ce provin de la autoritati administrative cu competenta

materiala generala (Guvernul)- Acte administrative de specialitate/acte de administrare speciale

3. Dupa competenta teritoriala a autoritatii emitente:- Acte ale administratiei publice centrale - Acte ale administratiei publice locale4. Dupa gradul de intindere a efectelor juridice:- Acte normative : contin reguli generale si impersonale, asemeni legilor, se adreseaza tuturor,

oricine putand intra sub incidenta lor la un moment dat- Acte administrative individuale: se adreseaza unor persoane fizice sau juridice determinate sau

reglementeaza situatii determinate; niciodata actele administrative individuale nu pot sa incalce actele administrative normative.

- Acte administrative cu caracter intern: se aplica in interiorul unei autoritati ale administratiei publice/institutii publice

Clasificare acte individuale:

A. Dupa continutul efectelor: - acte prin care se stabilesc drepturi sau obligatii determinate pentru subiectul carora li se

adreseaza- Actele de atribuire a unui statut personal (diploma de licenta, diploma de master, diploma de

doctorat, permisul de conducere, decizie de pensionare)- Acte de aplicare a constrangerii administrative : procesul verbal de stabilire si sanctionare

contraventionala - Acte administrative cu caracter jurisdictional = acte administrative tipice, intotdeauna motivate,

care, in cazuri stabilite de lege, solutioneaza cu forta de adevar legal si dupa procedura bazata pe principiile independentei si contradictorialitatii, litigii aparute la nivelul administratiei active (art. 21 C)

5. Dupa natura juridica:- Acte de autoritate : acte emise sau adoptate de o autoritate publica in mod unilateral, pe baza si

in vederea executarii legii, cu scopul, nasterii, modificarii sau stingerii unor raporturi juridice de drept administrativ

- Acte de gestiune : acte bilateral incheiate de autoritatile administratiei publice cu persoane fizice sau juridice ce privesc gestiunea domeniului public al statului sau unitatilor administrativ teritoriale si respectiv a domeniului privat al statului sau unitatilor administrative teritoriale

Conditiile de valabilitate ale actelor administrative

Legalitatea si oportunitatea actelor administrative

Regim juridic al actelor juridice = ansamblul regulilor de fond si forma care dau particularitate unor acte juridice in circuitul juridic.

In cazul actelor administrative avem in vedere conditiile de valabilitate / validitate ale actelor administrative, elementul central reprezentandu-l legalitatea, analizata diferit in doctrina traditionala, in raport cu oportunitatea.

Primul curent traditional: potrivit unei teorii fundamentata de specialisti ai facultatii de drept de la UBB – legalitatea e calificata ca o conditie de valabilitate a actelor administrative, alaturi de oportunitate.

Potrivit tezei dezvoltate de specialistii de drept public de la Bucuresti, oportunitatea e ea insasi o conditie de legalitate, fara de care nu putem vorbi de valabilitatea unui act administrativ.

Legalitatea actelor administrative, intr-o formulare generica = obligativitatea conformarii acestora dispozitiilor constitutionale, legilor adoptate de Parlament, tuturor actelor normative cu forta juridical ierarhic superioara.

Oportunitatea = se regaseste, potrivit unei teze fundamentata in doctrina administrativa occidentala, chiar in puterea discretionara de care dispune administratia, inteleasa ca acea marja de libertate, de apreciere, lasata la indemana celui chemat sa aplice legea. Depasirea limitelor puterii discretionare inseamna exces de putere si poate fi sanctionat in instanta de contencios administrativ.

Doctrina distinge intre conditii generale de legalitate si conditii specifice de legalitate pe considerente de oportunitate.

In sfera conditiilor generale de legalitate mentionam:

1. Actul administrativ trebuie sa fie emis in conformitate cu dispozitiile constitutionale, legile adoptate de Parlament si cu toate actele normative cu forta juridica superioara: consacra un principiu traditional, unanim recunoscut, aplicabil administratiei publice. Acesta e consacrat expres in art 1, alin 5 din C si in unele prevederi legale, precum legea adminitratiei publice locale

2. Actul administrativ trebuie sa fie emis de autoritatea competenta si in limitele competentei sale: e legata strans de problema competentei autoritatilor administratiei publice, privita ca ansamblu de atributii stabilite de constitutie sau de lege autoritatilor administratiei publice

3. Actul administrativ sa fie emis in forma si cu procedura prevazuta de lege

In ce priveste conditiile specifice de legalitate pe considerente de oportunitate = interesul public ocrotit de lege, fara a pune semnul egalitatii intre scopul legii si spiritul acesteia. Oportunitatea se regaseste in limitele dreptului de apreciere de care dispune o autoritate publica in aplicarea legii. Depasirea acestora inseamna excesul de putere.

Forma si procedura emiterii actelor administrative

Actului administrativ i se aplica o forma specifica, intelegandu-se atat aspectul exterior, cat si aspectele interioare ale mecanismului adoptarii sale. Actele administrative nu sunt in principiu

consensuale, datorita caracterului lor de acte autentice, acte emise in numele si sub autoritatea statului in realizarea puterii publice.

Actele administrative normative sunt elaborate intotdeauna in forma scrisa, Constitutia si legislatia in vigoare prevazand obligativitatea publicarii lor.

Actele administrative individuale sunt elaborate, de regula, in forma scrisa, cu unele exceptii, cand pot imbraca forma orala, in conditiile prevazute de lege, spre exemplu art.7 din OG 2/2001 privind regimul contraventiilor prevede ca avertismentul (cea mai usoara sanctiune contraventionala) consta in atentionarea verbala sau scrisa sa contravenientului asupra pericolului social al faptei savarsite, insotita de recomandarea de a respecta dispozitiile legale. In consecinta, avertismentul ca sanctiune contraventionala. De asemenea, mai pot exista ordinele date in teleconferinte, fie la nivel guvernamental, fie la nivelul prefecturilor.

De lege ferrenda, se considera ca toate actele administrative ar trebui sa aiba forma scrisa. Aceasta idee a generalizarii formei scrise e intarita si de ideea motivarii actului si a transparentei administratiei publice, element al dreptului la informatie reglementat in art.31 din C.

In ce priveste forma actelor administrative se mai distinge in doctrina intre 2 categorii: o prima categorie o constituie conditiile de forma exterioara, mai importante, a caror nerespectare poate atrage nulitatea sau doar anulabilitatea actului administrativ, precum autoritatea de la care emana, antetul autoritatii, data emiterii, data la care urmeaza sa intre in vigoare pentru actele normative, in cazul publicarii sau pentru actele individuale in cazul comunicarii, stampila, semnatura.

O a doua categorie de cerinte o constituie cele de ordin tehnic, de redactare, de importanta mai redusa, nerespectarea lor neatragand nulitatea.

In ce priveste procedura de elaborare a actelor administrative, aceasta cunoaste mai multe forme, de la cele mai simple, la cele mai complicate/complexe. In raport de momentul emiterii actului administrative delimitam 3 categorii de conditii procedurale: anterioare, concomitente si ulterioare emiterii/adoptarii actului administrative.

Curs 3

Conditiile procedurale privind admiterea actelor administrative

Anterioare emiterii actului administrativ: in procesul de elaborare al actelor administrative pot sa intervina o serie de operatiuni premergatoare, precum: referatele, studiile, procese verbale, sesizari, propuneri, anchete, dezbateri etc., cele mai importante fiind avizele si acordul prealabil.

Teoria avizelor - se distinge intre:

- aviz facultativ: nu e obligatoriu sa fie cerut, iar daca e cerut nu e obligatoriu sa fie respectat- aviz consultativ: obligatoriu de cerut de catre autoritatea emitenta, dar al carui continut nu trebuie

respectat (avizul presedintelui Romaniei) - aviz conform: obligatoriu de solicitat si care trebuie obligatoriu respectat

In practica adm si implicit in jurisprudenta ridica probleme avizul conform pt ca in situatia in care acesta lipseste, actul administrativ nu poate fi emis. E motivul pt care in jurisprudenta s-a dezvoltat teoria actului conditie, avizul conform fiind asimilat unui act conditie de catre judecator pt a se da posibilitatea dezvoltarii lui in instanta de contencios adm.

Avizul = parerile, opiniile, pe care o autoritate a adm publice le solicita altei autoritati a administratiei intr-o problema sau mai multe, de la caz la caz, pt a se informa si a decide in cunostinta de cauza. Diferenta esentiala fata de actul administrative e faptul ca avizele nu produc efecte juridice prin ele insele. Dar atunci cand sunt conforme, actul, in absenta lor, nu pot fi emise.

Avizele pot sa provina de la:

- Structura interna a autoritatii emitente => avize interne- De la o alta autoritate administrative decat cea emitenta => avize externe

Acordul care exprima consimtamantul altui organ administrativ dat pt emiterea unui act de un alt organ poate fi la randul lui prealabil, concomitent sau ulterior emiterii unui act.

Acordul poate fi cerut fie organului ierarhic superior, fie unei alte autoritati situate pe o pozitie cel putin egala cu autoritatea emitenta.

Dintre operatiunile procedurale concomitente emiterii actului adm, cel mai des intalnite in practica sunt cvorumul, majoritatea ceruta de lege pt adoptarea actului si motivarea. Primele doua operatiuni procedurale concomitente sunt puse in discutie doar in cazul organelor colegiale.

Cvorum = numarul de membri raportat la totalul membrilor unui organ colegial, care trebuie sa fie prezent pentru ca deliberarile acestuia sa fie valabile, ca sedinta sa fie legala (ex: la sedinta de Guv – majoritatea absoluta)

Majoritatea ceruta de lege pt adoptarea actului = nr de voturi necesar pentru ca actul adm sa fie valabil.

Atat cvorumul, cat si majoritatea ceruta de lege pt adoptarea actului se exprima printr-o majoritate ce poate relativa sau simpla, absoluta si calificata.

Majoritatea relativa = majoritatea celor prezenti

Majoritatea absoluta = majoritatea membrilor unui organ colegial

Majoritatea calificata = majoritatea mai mare decat cea absoluta, de regula 2/3, dar poate fi si alt procent

La aceste conditii procedurale concomitente, unii autori adauga conditia semnarii si contrasemnarii actului adm, atat in cazul actelor organelor colegiale, cat si in cazul actelor organelor individuale.

In ceea ce priveste motivarea, desi intotdeauna in doctrina s-a sustinut ca e obligatoriu pt actele adm jurisdictionale, in timp, dupa anii 90, a fost dezvoltata ideea motivarii tuturor actelor adm, pornind de la dr la informatie, consacrat in art.31 din C.

Daca pt actele adm normative exista prevederi exprese in Legea 24/2000 cu privire la motivare, in ce priveste actele individuale adm, sunt unele reglementari legale care stabilesc necesitatea motivarii mai ales atunci cand continutul acestuia e nefavorabil celui caruia i se adreseaza (legea 544/2001 care reglementeaza accesul la informatiile de interes public – daca se refuza furnizarea informatiei trebuie sa se explice motivul).

In ceea ce priveste conditiile ulterioare, acestea sunt: comunicarea, publicarea, ratificarea sau confirmarea.

Comunicarea = operatiunea adm prin care autoritatea emitenta a unui act adm individual il aduce la cunostinta celui caruia i se adreseaza. Exista si situatia cand actele administrative individuale se publica in MO.

Publicarea = operatiunea prin care un act administrativ normativ e adus la cunostinta cetatenilor prin imprimare, afisare intr-un loc public sau prin alte mijloace de difuzare scrisa. In unele situatii, C prevede obligativitatea publicarii lor (HG sau OG), alteori exista prevederi exprese in texte legale, ex: Legea 24/2000.

Pot aparea situatii in care se publica acte adm individuale: lista celor reusiti la un concurs, listele electorale etc.

Aprobarea = manifestare de vointa unui organ superior prin care se declara de accord un act deja emis de un organ inferior.

In urma cu peste un deceniu a fost adoptata OUG 27/2003 privind procedura aprobarii tacite. Prevederile acestei ordonante se aplica autorizatiilor emise de autoritatile adm publice cu o serie de exceptii, la care Guv, prin HG, mai poate adauga si altele, la propunerea motivate a fiecarei autoritati a adm publice interesate.

Potrivit OG, prin autorizatie se intelege actul adm emis de autoritatile adm publice competente prin care se permite solicitantului desfasurarea unei anumite activitati, prestarea unui serviciu sau exercitarea unei profesii. Notiunea de autorizatie include si avizele, licentele, permisele, aprobarile sau alte asemenea operatiuni adm prealabile ori ulterioare autorizarii. In doctrina adm a fost criticata aceasta formulare deoarece ea asimileaza autorizatiilor, care sunt acte adm producatoare de efecte juridice, o serie de operatiuni adm, neproducatoare de efecte juridice prin ele insele.

Prin procedura aprobarii tacite se intelege procedura prin care autorizatia e considerata acordata daca autoritatea adm publice nu raspunde solicitantului in termenul prevazut de lege pentru emiterea respective autorizatii. Tacerea adm, atitudinea sa de pasivitate trebuie interpretata in sens pozitiv, in favoare solicitantului.

Efectele juridice ale actelor adm

Actele adm, ca orice acte juridice, dau nastere, modifica sau sting raporturi juridice, produc deci efecte juridice. Cu alte cuvinte, ele sunt emise in vederea producerii de efecte juridice.

Pentru fundamentarea fortei juridice a actelor adm, se face apel la prezumtia de legalitate, prezumtie relativa aflata la baza regimului juridica aplicabil actului adm. Doctrina spune, sub aspectul efectelor juridice, prezumtia de legalitate poate fi o prezumtie relativa, iar in unele situatii, de exceptie, o prezumtie absoluta de legalitate.

In primul caz, prezumtia relative de legalitate poate fi infranta in fata instantei de contencios adm, dovedindu-se cu probe ca actul adm e ilegal. In mod exceptional, exista si o prezumtie absoluta de legalitate, ce nu poate fi combatuta sub nicio forma, actele adm respective neputand fi supuse controlului judecatoresc. E vorba despre actele exceptate in mod absolute, prevazute chiar prin C la art.126 alin.7 – actele care privesc raporturile cu Parlamentul sau actele de comandament cu caracter militar.

Prezumtia de legalitate e asociata cu alte 2 prezumtii: prezumtia de autenticitate si cea de veridicitate. Prin prezumtia de autenticitate se intelege calitatea pe care o are actul adm de a fi considerat ca provine in mod real de la autoritatea evocata in forma sa exterioara. Prezumtia de veridicitate = calitatea actului adm de a corespunde adevarului, de a reflecta realitatea.

Forta juridica a unui act adm e data de locul pe care il ocupa autoritatea emitenta in sistemul organizarii adm publice, precum si de natura organului autoritatii respective. Actele adm au o forta juridica diferita in concordanta cu principiul ierarhiei actelor normative, consacrat de art.4 din Legea 24/2000.

Distinct de forta lor juridica, actele adm beneficiaza si de o forta probanta = puterea lor de a constitui o dovada despre cele constatate prin act. Actele juridice unilaterale ale autoritatilor adm publice se caracterizeaza prin regula executarii din oficiu. Nu trebuiesc investite cu formule executorii, asemeni hotararilor judecatoresti.

In ce priveste momentul de la care actul adm produce efecte juridice, de regula e acela al comunicarii pt actele adm individuale si al publicarii pt actele adm normative.

Conform Legii 24/2000, termenul de 3 zile la care se refera art.78 din C se calculeaza pe zile calendaristice, incepand cu data publicarii in MO si expira la ora 24 a celei de a treia zile de la publicare. Momentul intrarii in vigoare a HG, a actelor normative ale autoritatile adm autonome, precum si a ordinelor, instructiunilor si a altor acte normative emise de organele adm publice centrale de specialitate e cel a publicari in MO, partea I, daca in cuprinsul lor nu se prevede o data ulterioara.

In spiritul art.78 din C, ordonantele adoptate de Guv in baza unei legi special de abilitare intra in vigoare la 3 zile de la data publicarii, iar OUG ale Guv intra in vigoare de la data publicarii, sub conditia depunerii lor prealabile la camera competenta sa fie sesizata, potrivit C si legilor – art.11 din Legea 24/2000.

In principiu, actele adm produc efecte juridice pt viitor, fiind active si nu retroactive. Exista exceptii, cum ar fi actele declarative sau recognitive, care constata existenta sau intinderea unor dr sau obligatii ce au luat nastere anterior.

Mai exista acte adm normative interpretative, precum si acte adm jurisdictionale care pot sa recunoasca partilor situatii juridice preexistente emiterii lor.

Metodologia elaborarii actelor adm normative – legea 24/2000.

Curs 4

Modalitatile de iesire din vigoare a actelor administrative

1. Suspendarea = operatia de intrerupere temporara a efectelor juridice produse de un act administrativ. Reprezinta o garantie a asigurarii legalitatii, ce intervine doar in cazuri de exceptie, in situatii limita. Are in vedere fie o intrerupere vremelnica sau temporara a producerii de efecte juridice (ceea ce inseamna ca actul isi produce deja efecte juridice) sau amanarea producerii de efecte juridice.

E analizata in doctrina adeseori comparativ cu revocarea = incetarea definitiva a producerii de efecte juridice de catre un act administrativ. Suspendarea se deosebeste de revocare sub mai multe aspecte:

- Suspendarea apare ca o exceptie fata de revocare, ce constituie regula - Revocarea se dispune cand exista certitudine ca actul e ilegal, pe cand suspendarea intervine

cand exista dubii cu privire la legalitatea actului- Revocarea atrage incetarea definitiva a producerii de efecte juridice, pe cand suspendarea

atrage suspendarea temporara

La o analiza a practicii administrative, se constata insa ca revocarea intervine destul de rar, in timp ce suspendarea e pronuntata destul de des in instanta de contencios administrativ, in conditiile art.14 din Legea Contenciosului Administrativ.

Suspendarea actelor administrative poate interveni in urmatoarele situatii:

- De drept, in baza normelor constitutionale sau legale- In baza unei decizii a autoritatii ierarhic superioare- In baza deciziei autoritatii emitente de retragere vremelnica a actului- In baza unei hotarari judecatoresti sau a unei ordonante a Ministerului Public

In esenta, suspendarea poate fi dispusa prin act juridic sau poate fi opera legiuitorului.

Art.123, alin.5 din C: exercitarea controlului de legalitate de catre prefect asupra actelor autoritatilor locale atrage suspendarea de drept a actului administrativ atacat. Acest text constitutional e reluat in art.3 alin.3 din Legea Contenciosului Administrativ.

Potrivit OG 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor: plangerea contravenientului impotriva procesului verbal de sanctionare contraventionala atrage suspendarea executarii acestuia.

Legea contenciosului administrativ 554/2004 a introdus pt prima data posibilitatea de a solicita suspendarea unui act administrativ vatamator de catre instanta de contencios administrativ odata cu declansarea procedurii prealabile, potrivit art.14 din Legea Contenciosului Administrativ: suspendarea actului administrativ poate fi pusa in discutie odata cu declansarea plangerii prealabile doar pentru cazuri bine justificate si daca exista riscul producerii unor pagube iminente.

Daca instanta decide suspendarea actului administrativ, daca persoana vatamata nu introduce actiunea in anularea actului in contencios administrativ in termen de 60 de zile, suspendarea inceteaza de drept si fara nicio formalitate.

Sub aspect procedural, instant solutioneaza cererea de suspendare de urgenta si cu precadere cu citarea partilor. Hotararea prin care se pronunta suspendarea e executorie de drept. Ea poate fi atacata cu recurs in termen de 5 zile de la comunicare. Recursul nu este suspensiv de executare.

Suspendarea poate fi solicitata si odata cu cererea de anulare a actului administrativ, dupa derularea procedurii prealabile, pt aceleasi doua motive/considerente, in conditiile art.15 din Legea Contenciosului Administrativ.

2. Revocarea = operatiunea juridica prin care autoritatea emitenta a unui act administrativ sau autoritatea ierarhic superioara desfiinteaza acel act. E necesara in acest scop emiterea sau adoptarea unui act cu forta juridica cel putin egala cu cea a actului revocat. Atunci cand e realizata de autoritatea emitenta se mai numeste retractare.

Revocarea e un caz particular al nulitatii, dar reprezinta in acelasi timp un principiu fundamental al regimului juridic aplicabil actelor administrative. E consacrat legislativ de o maniera indirecta in art.7 din Legea Contenciosului Administrativ, care reglementeaza procedura prealabila. Potrivit acestei dispozitii, inainte de a se adresa instantei de contencios administrativ competente, cel vatamat intr-un drept al sau sau intr-un interes legitim printr-un act administrative unilateral trebuie sa solicite autoritatii publice emitente sau autoritatii ierarhic superioare daca aceasta exista, in termen de 30 de zile de la comunicarea actului revocarea in tot sau in parte a acestuia. Prin aceasta procedura, cea prealabila, s-a fundamentat dr autoritatii publice de a reveni oricand asupra actului emis.

Revocarea reprezinta o regula, un principiu al structurii functionale a administratiei publice. In practica administrativa, revocarea poate sa ridice probleme cu privire la situatia efectelor juridice deja produse prin actul initial, deja produse. Revocarea poate sa intervina pt nerespectarea conditiilor generale de legalitate, dar si pentru nerespectarea conditiei de oportunitate.

Asemeni actului care e revocat, si actul prin care se dispune revocarea poate sa fie atacat in instanta de contencios administrativ.

Actele administrative normative sunt intotdeauna revocabile. Actele administrative individuale sunt revocabile, cu urmatoarele exceptii (doar in doctrina, nu e un text de lege care sa precizeze cu caracter obligatoriu existent acestor exceptii):

- Actele administrative declarate irevocabile printr-o dispozitie expresa a legii- Actele administrative cu caracter jurisdictional- Actele administrative de aplicare a sanctiunilor corespunzatoare raspunderii administrative- Actele administrative de punere in executare a actelor procedurale penale- Actele administrative care au dat nastere la contracte civile - Actele administrative emise ca urmare a existentei unor contracte civile- Actele administrative care dau nastere la drepturi subiective garantate de lege sub aspectul

stabilitatii (ex: exercitarea unei profesii, a unei meserii)- Actele administrative care au fost executate material

Pentru actele administrative care nu mai pot fi revocate deoarece au intrat in circuitul civil, adica au produs efecte in campul unei alte ramuri a dreptului, Legea Contenciosului Administrativ a introdus posibilitatea solicitarii anularii acestora chiar de catre autoritatea emitenta, daca le considera nelegale in

instanta de contencios administrativ. Actiunea poate fi introdusa de autoritatea emitenta doar in termen de maxim un an de la data emiterii actului - art. alin.6.

3. Anularea si inexistenta actului administrativ

Principiul legalitatii, consacrat constitutional si legislativ se impune in activitatea autoritatilor administratiei publice, presupunand respectarea de catre aceasta in actiunile sale a tuturor actelor normative cu forta juridica superioara. In dreptul administrativ, problema nulitatii actelor emise sau adoptate de autoritatile administratiei publice se pune oarecum diferit decat in dreptul privat, mai ales datorita existentei mai multor categorii de interese: interesul general/statal, interesul local, interesul individual. Legea trebuie sa tina seama de aceste interese si sa le concilieze. Uneori ea declara inexistenta actului, alteori doar nulitatea, iar alteori doar anulabilitatea fata de anumite persoane.

Anularea actului administrativ = operatia juridica prin care se dispune desfiintarea acelui act, incetarea definitiva a producerii de efecte juridice.

In doctrina interbelica s-a conturat o teorie a nulitatilor, nuantata, bazata pe gravitatea ilegalitatilor, dar si pe interesele aflate in joc. Fata de preocuparile specialistilor in drept civil si respectiv in TGD, vizand problema nulitatii, in doctrina postbelica, autorii de drept administrativ au cautat sa lamureasca urmatoarele probleme:

a. Posibilitatea admiterii teoriei nulitatii absolute si a nulitatii relative: raspunsul a fost in principiu favorabil, considerandu-se ca nulitatea poate fi absoluta sau relativa, in functie de interesul ocrotit de norma incalcata prin actul ilegal sau de gravitatea viciilor de ilegalitate

b. Posibilitatea admiterii teoriei anulabilitatii: in raport de gravitatea nerespectarii conditiilor de valabilitate ale unui act administrativ, in doctrina un autor a apreciat ca sunt nule acele acte care nu intrunesc conditiile esentiale pentru a lua fiinta si respectiv anulabile actele ce contin incalcari de mica insemnatate a conditiilor cerute pentru existenta lor

c. Posibilitatea admiterii teoriei inexistentei: a fost sustinuta constant de-a lungul vremii, devenind in prezent o notiune de rang constitutional

d. Raportul dintre nulitate si revocare: unii autori privesc revocarea ca un caz particular al nulitatii, iar alti autori o privesc distinct, ca pe o institutie de sine statatoare. In dreptul administrativ, nulitatea deriva din incalcarea conditiilor de forma sau de fond a actului administrativ.

Potrivit doctrine actuale, viciile de ilegalitate care afecteaza actele administrative nu au toate aceeiasi gravitate. Uneori viciul de ilegalitate aduce atingere interesului public, alteori doar celui particular. Orice teorie a nulitatii actelor administrative trebuie sa porneasca de la realitatea ca viciile care afecteaza legalitatea acestora nu au toate o valoare egala.

E firesc sa apreciem ca nerespectarea unei reguli de fond are o importanta mai mare decat nerespectarea unei reguli de forma, motiv pentru care cauzele de nulitate pot fi structurate dupa cum au in vedere conditii de fond sau conditii de forma. Nerespectarea unor conditii de fond privind continutul va atrage nulitatea absoluta, iar nerespectarea unei conditii de forma va atrage nulitatea relativa.

Pot exista situatii, domenii, in care nerespectarea unor conditii de forma sa fie mai grava si sa atraga nulitatea absoluta – ex: potrivit art.17 din OG 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor: lipsa mentiunilor privind numele, prenumele si calitatea agentului constatator, numele si prenumele

contravenientului / denumire si sediu pt persoana juridica, fapta savarsita si data comiterii, precum si semnatura agentului constatator va atrage nulitatea absoluta a procesului verbal de sanctionare contraventionala. Pentru restul mentiunilor stabilitate de legiuitor va intervene doar nulitatea relativa, ce permite agentului constatator sa acopere lipsurile existente.

Nulitatea absoluta intervine cand se incalca o conditie de legalitate de mare importanta, stabilita in concret in functie de dispozitiile normelor juridice, care contureaza regimul juridic aplicabil actului administrativ in discutie. Nulitatea relativa intervine pentru nerespectarea unei conditii de legalitate de mai mica importanta. In absenta unor precizari exprese in vreun text de lege (ar trebui sa se ragaseasca in Codul de Procedura Administrativa) se considera ca o conditie a nulitatii actelor administrative, nulitate absoluta si nulitate relativa, nu se poate face decat pentru acele materii in care exista precizari exprese ale legii (OG 2/2001 de exemplu).

Dincolo de asemenea prevederi exprese, distinctia dintre nulitate absoluta si nulitate relative nu are relevanta practica, putand fi sustinuta si teoria unicitatii nulitatii. In instanta de contencios administrative, judecatorul poate sa decida anularea actului administrativ fara a fi preocupat de aceasta distinctie. In schimb, potrivit aceleiasi legi, judecatorul poate sa decida nulitatea partiala a unui act administrativ, daca aceasta i-a fost solicitata in mod intemeiat.

In cazul inexistentei nu mai opereaza prezumtia de legalitate, incalcarea legii fiind atat de evidenta incat oricine o poate sesiza. Inexistenta e consacrata constitutional in cazul nepublicarii decretelor presedintelui (art.100 C) si a nepublicarii actelor Guvernului, cu exceptia hotararilor ce contin secrete cu caracter militar, care se comunica doar institutiilor interesate. Prevederi ale Legii 24/2000 stabilesc publicarea actelor administrative normative sub sanctiunea inexistentei.

Curs 5

Contractele administrative

Evolutia doctrinei

Administratia publica actioneaza in unele cazuri si prin acte contractuale, pe care le incheie cu particulari. Contractele incheiate de administratie cu particularii in scopul de a colabora in vederea satisfacerii unei serviciu public sau a unui interes general, supuse unui regim de drept administrativ, sunt identificate in doctrina sub denumirea de contracte administrative. Sunt considerate, de ex, contractele de servicii publice, concesiunea domeniului public sau a proprietatii publice, contractul de lucrari publice.

Regimul juridic special, caruia ii sunt supuse contractele administrative, se caracterizeaza prin forme speciale necesare pt incheierea lor, prin principii speciale cu privire la executare.

Teoria contractelor administrative a aparut si s-a dezvoltat in dreptul francez modern, ca o creatie a jurisprudentei Consiliului de Stat, preluata apoi de doctrina administrativa franceza. Regimul juridic distinct aplicabil contractelor administrative consta in faptul ca regulile de ordin tehnic, privitoare la incheierea, executarea sau desfiintarea acestora sunt in mare parte diferite de regulile aplicabile contractelor civile, existand si unele asemanari cu acestea.

In doctrina administrativa franceza, contractul administrativ e privit ca fiind contractual incheiat de o persoana publica, identificat prin intermediul unui criteriu alternativ, si anume prezenta unor clauze

exorbitante sau participarea cocontractantilor la executarea aceluiasi serviciu public. Natura administrativa a contractului poate fi decisa de legiuitor, de anumite jurisdictii, precum si prin acordul de vointa al partilor.

In Romania, teoria contractelor administrative a aparut si a evoluat odata cu dezvoltarea raporturilor juridice dintre administratie si intreprinzatorii particulari, ce aveau ca obiect concesiunea unor lucrari publice sau servicii publice. Ea a fost privita cu unele rezerve de autorii interbelici.

Pana in 1948 pot fi identificate 3 mari teorii:

1. Teoria de acceptare a teoriei contractelor administrative in sens restrans – pornea de la ideea potrivit careia concesiunea e un contract de drept public, de serviciu public sau pur si simplu un contract administrativ propriu-zis

2. A fost respinsa orice teorie cu privire al existenta contractelor administrative – sustinatorii acestei teze au pornit de la teoria divizarii/delimitarii actelor administrative in acte de autoritate si acte de gestiune (privite exclusiv ca fiind contracte supuse regimului dreptului privat)

Prof. Negulescu califica concesiunea ca un act mixt, act de gestiune, o combinatie de dispozitii regulamentare si contractuale, supuse primele dreptului public, celelalte dreptului privat.

3. Toate contractele incheiate de administratia publica erau privite ca fiind contracte administrative (sensul larg)

Definitia si trasaturile contractului administrativ

Contractul administrativ = acord de vointa dintre o autoritate publica aflata pe o pozitie de superioritate juridica, pe de o parte, si alte subiecte de drept, pe de alta parte, prin care se urmareste satisfacerea unui interes general prin prestarea unui serviciu public, efectuarea unei lucrari publice etc., supus unui regim de putere publica.

Trasaturi:

1. Acord de vointa intre o autoritate a administratiei publice sau alt subiect de drept autorizat de aceasta, pe de o parte, si un particular, pe de alta parte

2. Presupune efectuarea de lucrari, prestare de servicii de catre particulari in schimbul unei plati3. Partile trebuie sa accepte unele clauze de natura regulamentara, stabilite prin lege sau in baza

legii prin HG4. Cand interesul public o cere sau cand particularul nu si-a indeplinit din culpa obligatiile

contractuale sau cand executarea devine prea impovaratoare pt particular, autoritatea administratiei publice poate modifica sau rezilia unilateral contractul

5. Partile au inteles ca se vor supune unui regim de drept public6. Solutionarea litigiilor revine instantelor de contencios administrativ

Regimul juridic aplicabil

Contractul administrativ imprumuta si elemente din dreptul privat, cum ar fi conditiile de validitate, dar se remarca prin 2 elemente esentiale:

- Are la baza inegalitatea juridica partilor

- Autoritatea publica, parte in contract, nu dispune de o libertate de vointa juridica, specifica contractelor civile

Legea actuala a contenciosului administrativ asimileaza actului administrativ, definit in art.2, lit.c, o serie de contracte calificate ca administrative, adaugand ca prin legi speciale pot fi prevazute si alte contracte administrative supuse controlului instantelor de contencios administrativ.

Controlul asupra administratiei publice

Formele de control asupra administratiei publice

Administratia publica se prezinta ca un ansamblu sistematizat de organe structurate dupa competenta lor materiale si teritoriala.

In raport cu Guv distingem:

- Organe subordonate direct sau indirect acestuia- Autoritati administrative centrale autonome (supuse unui control parlamentar)- Autoritati administrative locale autonome (controlate prin tutela administrativa exercitata de

prefect)

In doctrina au fost identificate mai multe criterii de clasificare a controlului asupra administratiei publice:

- Dupa natura autoritatii publice care il exercita: Controlul parlamentar Controlul exercitat de autoritati ale administratiei publice Controlul judecatoresc asupra administratiei publice

- Dupa regimul procedural aplicabil: Control contencios (exercitat de instantele judecatoresti si de CCR asupra OG) Control necontencios: exercitat de Parlament, de Avocatul Poportului si de autoritatile

supraordonate ierarhic - Dupa efectele pe care le determina

Control care atrage atentionari si sanctionari ale autoritatilor administratiei publice si functionarilor publici, insotite de anularea actelor

Control ce atrage doar atentionari si sanctionari

Controlul parlamentar

Doctrina de drept public distinge intre:

- un control parlamentar traditional, reglementat in C, art.111, 112, 113, 114 - un control parlamentar modern exercitat prin intermediul unor autoritati publice, distinct de

Parlament, precum Avocatul Poporului.

Controlul administrativ

Garantarea legalitatii actelor administrative prin intermediul controlului presupune si existenta unor forme de control in cadrul autoritatilor administratiei publice. Controlul infaptuit de adm publica asupra ei insesi poarta denumirea de control administrativ.

Poate fi:

- intern: realizat de persoane, compartimente etc. din interiorul organului administrativ - extern: delimitat in doctrina sub 4 forme:

ierarhic de supraveghere generala un control de tutela administrativa control specializat

In doctrina administrativa se distinge, in raport cu prevederea art.7 din Legea contenciosului administrativ referitor la procedura prealabila intre:

- recurs gratios, la autoritatea emitenta- recurs ierarhic, la autoritatea ierarhic superioara, daca exista

Controlul administrativ jurisdictional

Dupa 1990, in doctrina administrativa a fost pusa in discutie problema existentei unui control administrativ jurisdictional ce exprima in esenta situatia unor autoritati la nivelul adm active, investite cu atributii jurisdictionale, ce solutioneaza conflicte aparute intre administratia respectiva si particulari. Aceste jurisdictii administrative au avut intotdeauna o baza legala.

Prima lege a contenciosului adm, 29/1990 a dat in competenta instantei supreme controlul actelor administrative jurisdictionale dupa epuizarea cailor administrativ jurisdictionale de atac, in termen de 15 zile de la comunicare. Era recunoscut astfel legal existenta unor asemenea acte si implicit a unui control administrativ jurisdictional.

Curtea de Conturi, pana la inlaturarea atributiilor sale jurisdictionale, ca urmare a revizuirii contitutionale din 2003, a beneficiat de asemenea atributii jurisdictionale. Introducerea in C, ca urmare a revizuirii din 2003 a alin.4 la art.21, a consacrat la nivel constitutional existenta jurisdictiilor speciale administrative, carora le-a conferit un caracter facultativ si gratuit. Reglementarea constitutionala a permis celor interesati in aceasta materie si in acord cu o decizie a CCR sa atace direct in contencios administrativ un act administrativ, ce sub aspect legislativ era supus unor cai administrative jurisdictionale de atac.

In concesinta, in prezent, art.6 din Legea Contenciosului Adm dezvolta prevederea constitutionala reglementand modul in care cei interesati se pot duce direct in instanta de contencios adm sau pot urma procedura administrativ jurisdictionala, intr o prima etapa, pentru ca apoi, in baza unei notificari, sa poata actiona direct in instanta de contencios administrativ.

Potrivit legii, art.2, lit.d – actul adm jurisdictional = actul emis de o autoritate administrativa, investita prin lege organica cu atributii de jurisdictie administrativa speciala. Jurisdictia administrativa speciala, art.2, lit.e = activitatea infaptuita de o autoritate administrativa care are, conform legii organice speciale in materie, competenta de solutionare a unui conflict privind un act administrativ, dupa procedura

bazata pe principiile contradictorialitatii, asigurarii dreptului la aparare si independentei activitatii administrativ jurisdictionale (ex: Consiliul National de Solutionare a Contestatiilor).

II. Contenciosul administrativ

Contenciosul administrativ = in esenta, o forma juridica de aparare a particularilor, persoane fizice sau juridice, impotriva abuzurilor administratiei publice in principal.

Etimologic: contencios = lat. contendere, a lupta

Traditional = totalitatea litigiilor nascute intre particulari si adm publica, cu ocazia organizarii si functionarii serviciilor publice, in care sunt puse in cauza reguli, principii si situatii juridice apartinand dreptului public.

In doctrina actuala, in sens restrans = totalitatea litigiilor aflate in competenta sectiilor de contencios adm si fiscal de la nivelul tribunalelor, curtilor de apel si instantelor supreme.

Continutul si sfera contenciosului adm ca fenomen juridic au variat de la o tara la alta, de la o perioada la alta. Institutia contenciosului adm, modelul, a aparut si s-a dezvoltat pt prima data in Franta, care dispune de peste 200 ani de o justitie administrativa distincta, reprezentata la ora actuala de tribunale administrative, curti adm de apel si Consiliul de Stat. Modelul francez a fost preluat si de alte state europene, precum Germania, Grecia, Portugalia etc.

Sub aspect formal s-au dezvoltat de-a lungul vremii 3 mari sisteme de control judiciar asupra administratiei publice:

1. sistemul administratorului judecator (jurisdictiile speciale adm)2. sistemul francez al unei jurisdictii adm distincte (caracterizat prin solutionarea litigiilor cu

administratia de catre instantele specializate)3. sistemul anglo-saxon (caracterizat prin solutionarea litigiilor cu adm de instantele de drept

comun)2 principii fundamentale au caracterizat inca de la inceput sistemul francez:

- separarea activitatilor administrative de activitatilor judiciare- separarea administratiei active de justitia administrativa ce constituie un ordin de jurisdictie

paralel, distinct de puterea judiciara

Evolutia legislatiei in domeniu

Inca din vremea lui Cuza a fost infiintat Consiliul de Stat (1864), dupa modelul francez, printr-o lege speciala, ca organ consultativ pe langa Guv, avand si atributii jurisdictionale.

1866 – Consiliul de Stat a fost desfiintat printr-o prevedere expresa a C. Litigiile in materia adm fiind incredintata instantelor de dr comun.

1905-1948: prin intermediul unor legi privitoare la organizarea instantei supreme de atunci a fost creata, apoi desfiintata si din nou creata o sectie de contencios adm specializata in acest tip de litigiu.

C din 1923 consacra un text special contenciosului adm, pe care il da in controlul puterii judecatoresti, potrivit legii speciale. Mentiona 2 categorii de acte exceptate de la control: actele de guvernamant si actele de comandament cu caracter militar.

In baza acestei C a fost adoptata prima lege speciala in materia contenciosului adm, legea din 1925. Si aceasta lege dadea actele adm in controlul instantelor judiciare.

Cu toate acestea, printr-o lege din 1939 au fost infiintate curti administrative competente sa solutioneze conflictele cu privire la actele autoritatilor locale.

1948 - a fost desfiintata institutia contenciosului adm, admitandu-se doar un control indirect asupra actelor adm.

In baza unui art din C din 1965, care stabilea, consacra posibilitatea celui vatamat intr-un drept al sau printr-un act ilegal al unui organ de stat de a cere organelor competente anularea actului si repararea pagubei a fost adoptata Legea 1/1967 cu privire la judecarea cererilor celor vatamati in drepturile lor prin acte adm ilegale de catre tribunal.

Dupa `90 a fost adoptata Legea 29/1990, care a reformat din temelii institutia contenciosului adm, inlocuita in prezent cu Legea 554/2004 privind aceeasi institutie.

Curs 6

Conditii:

1. Actul atacat sa fie un act administrativ: analiza porneste de la continutul art.52, alin.1 din C, care se refera la actiunea in justitie atat impotriva unui act administrativ, cat si impotriva nesolutionarii in termenul legal al unei cereri.

Refuzul nejustificat poate sa intervina fie ca urmare a refuzului de a solutionare, fie ca urmare a tardivitatii in solutionare, ceea ce echivaleaza cu tacerea administratiei. Potrivit actualei reglementari, Legii 554/2004, se asimileaza actelor adm unilaterale si refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim sau, dupa caz, faptul de a nu raspunde solicitantului in termenul legal.

Potrivit legii, nesolutionarea in termenul legal al unei cereri consta in faptul de a nu raspunde solicitantului in termen de 30 de zile de la inregistrarea cererii, daca prin lege nu se prevede un alt termen.

In ce priveste refuzul nejustificat de o solutiona o cerere = exprimarea explicita cu exces de putere a vointei de a nu rezolva cererea unei persoane, fiind asimilata refuzului nejustificat si nepunerea in executare a actului adm emis ca urmare a solutionarii favorabile a cererii sau, dupa caz, a plangerii prealabile.

Potrivit legii, art.2, lit.c act adm = actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publica in regim de putere publica, in vederea organizarii executarii legii sau organizarii in concret a legii, care da nastere, modifica sau stinge raporturi juridice. Pt prima data, Legea 554/2004 a asimilat actelor administrative anumite tipuri de contracte administrative, enumerandu-le:

- contractele incheiate de autoritatile publice, care au ca obiect punerea in valoare a bunurilor proprietate publica (OUG 54/2006)

- executarea lucrarilor de interes public- prestarea serviciilor publice- achizitiile publice (OUG 34/2006)

In 2007 legiuitorul a completat textul initial, precizand ca: prin legi speciale pot fi prevazute si alte categorii de contracte administrative supuse competentei instantelor de contencios administrativ. E vorba de sensul larg al notiunii de act administrativ.

Legea actuala a transat cu claritate problema posibilitatii anularii in instanta de contencios administrativ si a actelor administrative normative. E vorba de o solutie consacrata deja, prin decizii ale CCR, dar si prin decizii ale Instantei Supreme. Nelegalitatea, ca si neconstitutionalitatea actelor administrative nu poate constitui obiect de sesizare a CCR, fiind cenzurabile doar in instanta de contencios administrativ, cu exceptia OG.

Identificarea concreta a actului administrativ reprezinta o operatie de apreciere, de investigare a vointei autoritatii emitente, de cercetare a formei pe care o imbraca. Pentru a delimita actul administrativ de celelalte acte juridice ale autoritatilor publice si respectiv de operatiunile administrative neproducatoare de efecte juridice. Spre pilda, in jurisprudenta a aparut problema delimitarii actului administrativ de simplele adrese, circulare sau de alte inscrisuri neproducatoare de efecte juridice.

Potrivit actualei reglementari, instanta de contencios administrativ e competenta sa se pronunte si asupra legalitatii operatiunilor adm care au stat la baza emiterii actului administrativ supus judecatii.

In ce priveste refuzul nejustificat al unei autoritati adm, ca specie a actului adm atacat, acesta s-a regasit traditional in legislatie si a fost acceptat in jurisprudenta romaneasca. Recursul contra tacerii adm publice a fost expres reglementat in Franta, printr-o lege din 1900, fiind preluat in legislatia romaneasca in 1905 si apoi in 1912, ambele reglementari avand in vedere reorganizarea instantei supreme, pentru ca in legea contenciosului adm din 1925 sa se regaseasca sub formularea „reaua vointa a adm de a rezolva cererea”.

In ce priveste drepturile ce puteau fi invocate, practica judecatoreasca a identificat 2 exceptii: - refuzul de a rezolva cereri privitoare la dr contractuale- refuzul administratiei de a executa o hotarare judecatoreasca

In ce priveste jurisprudenta actuala, au fost situatii in care instantele de contencios adm au admis actiuni, considerand refuzul nejustificat, ca de ex refuzul unui primar de a intocmi un proces verbal de evaluare a unei gospodarii demolate abuziv sau refuzul unui minister de a reincadra o persoana in postul de munca din care fusese abuziv inlaturata. Dintre actiunile respinse: refuzul unor autoritati ale adm publice de a inscrie sume de bani in bugetul de stat, refuzul unei autoritati administrative de a elibera o adeverinta cu formularea indicata de petent.

2. Actul atacat sa vatame un drept sau un interes legitim (public sau privat): pana la revizuirea constitutionala, din 2003, analiza acestei conditii se facea prin raportatea fostului art.48 (actual 52) la art.21, ce consacra accesul liber la justitie. In forma actuala, art.52 a consacrat expres posibilitatea actiunii in instanta de contencios adm si in cazul incalcarii unui interes legitim si nu doar a unui drept recunoscut de lege.

Prima lege de infiintare a Consiliului de Stat din 1864 a avut in vedere vatamarea unor simple interese ale particularilor, pt ca intreaga legislatie ulterioara sa se refere doar la dr recunoscute de lege . Dupa 140 ani, abia in 2004, legiuitorul organic a reluat ideea vatamarii interesului legitim. In ce priveste dr subiectiv vatamat, acesta a fost definit in doctrina = acea putere de a pretinde cuiva un lucru oarecare, o actiune sau o inactiune, putere recunoscuta si garantata de ordinea juridica prin posibilitatea de a exercita la nevoie o actiune in justitie.

Legea defineste dr vatamat = orice drept prevazut de C sau de un alt act normativ caruia i se aduce o atingere printr-un act administrativ.

In ce priveste considerarea unui interes ca fiind legitim, in doctrina s-a apreciat ca acesta ar trebui sa-si aiba izvorul si sa fie ocrotit de o prevedere a unei norme juridice scrise sau cutumiare. In jurisprudenta s-a relevat ca interesul trebuie sa fie legitim, personal, direct si actual. Legea contenciosului adm face distinctie intre interesul legitim privat ce presupune un contencios subiectiv si interesul legitim public, ce presupune un contencios obiectiv.

Interesul legitim privat = posibilitatea de a pretinde o anumita conduita in considerarea realizarii unui drept subiectiv, viitor si previzibil, prefigurat.

Interesul legitim public = interesul care vizeaza ordinea de drept si democratia constitutionala, garantarea drepturilor, libertatilor si indatoririlor fundamentale ale cetatenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competentei autoritatilor publice.

In fata instantei de judecata e mai usor de demonstrat un interes legitim decat un drept recunoscut de lege, dar actiunile intemeiate pe interesul legitim sunt mai putin numeroase.

3. Actul sa emane de la o autoritate publica: Legea 29/1990 a avut in vedere actele adm emise de autoritatile adm. Ulterior, prin intrarea in vigoare a C, la 8 dec 1991, sfera notiunii s-a extins, art.48, actual 52 introducand notiunea de autoritate publica. Prin decizia CCR 97/1997, instanta constitutionala a asimilat semnificatia notiunii de autoritate adm din art.1 din Legea 29/1990 cu notiunea de autoritate publica din art.48 din C.

Legea actuala defineste notiunea de autoritate publica = orice organ de stat sau al unititatii adm teritoriale (Guv, ministere, autoritatile locale alese etc.) care actioneaza in regim de putere publica pentru satisfacerea unui interes legitim public, fiind asimilate autoritatilor publice persoanele juridice de drept privat, care potrivit legii au obtinut statul de utilitate publica sau sunt autorizate sa presteze un serviciu public in regim de putere publica.

In baza acestei prevederi legale, institutiile de utilitate publica (institutiile de invatamant particular, spitale private, institutii de cultura private), desi persoane juridice de drept privat, sunt asimilate, pentru ca actele lor sa poata fi supuse controlului instantelor de contencios adm.

In egala masura, organele de conducere ale ordinelor profesionale (avocatura, notari, grefieri, executori judecatoresti, arhitecti, medici, experti contabili etc.) sunt asimilate autoritatilor publice, pt ca actele lor sa poata fi controlate in contencios adm.

4. Sa fie indeplinita procedura prealabila: in doctrina se face distinctia intre recursul gratios la autoritatea emitenta si recursul ierarhic la autoritatea superioara, daca exista.

Legislatia a admis traditional necesitatea indeplinirii unei proceduri prealabile, constand in obligatia de a mai face o solicitare catre autoritatea emitenta sau autoritatea ierarhic superioara, in incercarea de a indrepta vatamarea produsa, inainte de a te adresa instantei de contencios administrativ. Legea 554/2004 a mentinut caracterul obligatoriu al procedurii prealabile, stabilind si o serie de exceptii, situatii in care cel in cauza se poate adresa direct instantei.

Potrivit art 7 alin 1 din Lege, inainte de a se adresa instantei de contencios adm competente, persoana care se considera vatamata intr-un drept sau intr-un interes legitim, printr-un act adm individual trebuie sa solicite autoritatii publice emitente sau autoritatii ierarhic superioare, daca aceasta exista, in termen de 30 de zile de la data comunicarii actului, revocarea in tot sau in parte a acestuia.

In ce priveste actul adm normativ, legea prevede ca plangerea poate fi formulata oricand (oricand vezi ca te vatama).

Legea prevede expres ca in cazul actiunilor introduse de prefect, avocatul poporului, ministerul public, agentia nationala a functionarilor publici sau al actiunilor care privesc cererile persoanelor vatamate prin ordonante sau dispozitii din ordonante (art.9), precum si in cazul actiunilor impotriva refuzul nejustificat de solutionare a unei cereri sau faptul de a nu raspunde in termen legal nu e obligatorie plangerea prealabila.

5. Actiunea sa fie introdusa in termen ( + de citit in carte)

Legea 554/2004 prevede un termen general de 6 luni (Legea veche prevedea un termen de 30 zile) pentru introducerea actiunii in cazul actelor administrative individuale, termen calificat expres ca fiind un termen de PRESCRIPTIE. Potrivit art.11 din Legea 554/2004, acesta curge:

De la data comunicarii raspunsului la plangerea prealabila De la data comunicarii refuzului nejustificat de solutionare a cererii De la data expirarii termenului de solutionare a plangerii prealabile De la data expirarii termenului legal de solutionare a cererii.

Asemenea vechii reglementari si acuala vege a mentinut termenul de 1 an de la data comunicarii actului, data luarii la cunostinta, data introducerii cererii dupa caz, termen in care poate fi introdusa actiunea in contencios administrativ pentru motive temeinice, termen calificat expres ca fiind un termen de DECADERE.

In cazul actiunilor formulate de Prefect, de Avocatul Poporului, de Ministerul Public si de Agentia Nationala a Functionarilor Publici, termenul de 6 luni curge de la data cand s-a cunoscut existenta actului nelegal.

Ordonantele sau dispozitiile din Ordonante care se considera a fi neconstitutionale precum si actele administrative cu caracter normativ care se considera a fi nelegale pot fi atacate ORICAND !

6. Actul sa nu fie emis anterior intrarii in vigoare a legii contenciosului administrativ

Aceasta conditie are in vedere conflictul de legi, art.37 din legea 554/2004 precizand:

Cauzele aflate pe rolul instantelor la data intrarii in vigoare a legii (6 ianuarie 2005) vor continua sa se judece potrivit legii aplicabile in momenul sesizarii instantei.

Actele administrative exceptate de la controlul in contencios administrativ

Ideea unei categorii de acte administrative exceptate de la controlul in contencios administrativ isi are originea in doctrina administrativa franceza. Inca de la inceputul activitatii sale Constiliul de Stat a recunoscut, prin jurisprudenta sa, existanta unor categorii de acte administrative care datorita unor ratiuni superioare nu puteau fi controlate si nici anulate de instanta de contencios administrativ.

Pe baza jurisprudentei Consiliului de Stat francez, s-a dezvoltat teoria actelor de guvernamant, care n-a fost consacrata legislativ, in timp ce in Romania aceasta categorie de acte va fi mentionata expres in Constitutia din 1923 pentru ca Legea contenciosului administrativ din 1925 sa enumere o serie de acte incluse in sfera actelor de guvernamant.

Cu ocazia revizuirii Constitutiei din 1991, in anul 2003 s-au introdus in art.126 alin.6, 2 categorii de acte exceptate de la controlul in contencios administrativ, garantat expres prin Constitutie:

Actele care privesc raporturile cu Parlamentul (vechea categorie a actelor de guvernamant) Actele de comandament cu caracter militar

Chiar din perioada interbelica doctrinarii au delimitat intre:

- Acte exceptate datorita naturii lor speciale - Acte exceptate datorita existentei unui recurs paralel (situatia prin care prin lege speciala se

prevede o alta procedura judiciara pentru anumite acte administrative - de exemplu regimul contraventiilor – fondul se judeca in instanta de drept comun).

Actele exceptate au fost denumite FINE DE NEPRIMIRE.

In urma prevederilor constitutionale nou introduse care mentionau expres cele 2 categorii de acte administrative exceptate de la controlul in contencios administrativ, in doctrina s-a considerat ca legea nu mai poate adauga si altele. Cu toate acestea Legea 554/2004 intrata in vigoare la 6 ianuarie 2005, a introdus in art.5 care e intitulat „ Actele nesupuse controlului si limitele controlului”, inca 2 categorii de acte administrative exceptate aplicand continutul art. 52 alin.2 din Constitutie (conditiile si limitele exercitarii acestui drept).

In art.5 este vorba despre :

Acte exceptate datorita unui „recurs paralel” Acte emise in circumstante exceptionale care pot fi atacate doar pentru EXCES DE PUTERE.

Se face distinctie intre:

- Acte administrative exceptate cu caracter absolut (cele prevazute in art.126 alin.6 teza 1 si in art.5 lit.a si b din Legea 554/2004)

- Acte administrative exceptate cu caracter relativ (acte avand o natura legala: cele prevazute in art.5 alin.2 si 3

In timp ce prima categorie de acte nu pot fi controlate sub nicio forma, de nicio instanta judecatoreasca, cea de-a doua categorie poate fi supusa controlului instantelor de drept comun pentru actele pentru care se prevede o alta procedura judiciara si instantelor de contencios administrativ pentru actele emise in circumstante exceptionale, doar daca au fost emise cu exces de putere.

Legea defineste actele care privesc raporturile cu Parlamentul ca fiind: „Actele emise de o autoritate publica, in realizarea atributiilor sale, prevazute de Constiutie sau de o lege organica in raporturile de natura politica cu Parlamentul"

Judecatorul administrativ urmeazasa verifice de la caz la caz daca actul administrativ a carui anulare a fost ceruta intra in aceasta categorie. Este vorba in principal despre acte ale Presedintelui Romaniei in raporturile cu Parlamentul si respectiv despre acte ala Guvernului Romaniei in raporturile cu Parlamentul.

De exemplu, urmatoarele acte intra: Decretul de promulgare a unei legi, decretul de desemnare a unui candidat pentru functie de prim-ministru.

Acte care NU intra in aceasta categorie: Ordonantele Guvernului

Desi la prima vedere decretul de numire / revocare a unui membru al Guvernului, s-ar parea ca nu intra in categoria actelor care privesc raporturile cu Parlamentul este evident ca are o natura politica si poate fi exceptat datorita modalitatii de formare a Guvernului in baza votului majoritatii parlamentare.

Actele de comandament cu caracter militar – Sunt definite in lege ca reprezentand: „ Actele administrative referitoare la problemele strict militare ale activitatii din cadrul fortelor armate, specifice organizarii militare care presupun dreptul comandantilor de a da ordine subordonatilor in aspecte privitoare la conducerea trupei in timp de pace sau razboi ori, dupa caz, la indeplinirea serviciului militar.” Aceasta categorie de acte exceptate a aparut in urma Primului Razboi Mondial, cand s-a urmarit ca nesupunerea subordonatilor in timpul luptei fata de actele de comanda ale superiorilor sa nu poate fi cenzurata(controlata) in instanta.

Aceasta categorie de acte se intemeia pe necesitatea asigurarii spiritului de disciplina a subordonatilor, raportat la ideea de prestigiu si de autoritate a superiorilor, precum si a conditiilor de unitate, capacitate si rapiditate necesare operariunilor militare .

Nu orice act administrativ de la nivelul fortelor armate intra in categoria actelor de comandament cu caracter militar.

De exemplu: actele de transfer, detasare, delegare in interiorul fortelor armate port fi cenzurate in instanta de contencios administrativ, judecatorii urmand sa interpreteze restrictiv exceptia.

In articolul 5 alin.3 din Legea 554/2004 adauga prevederilor constitutionale o serie de acte emise in circumstante exceptionale, care datorita naturii lor speciale pot fi atacate in contencios administrativ doar daca au fost emise cu EXCES DE PUTERE.

Excesul de putere este definit de lege ca reprezentand: „Exercitarea dreptului de apreciere al autoritatilor publice prin incalcarea limitelor competentei prevazute de lege sau prin incalcarea drepturilor si libertatilor cetatenilor ”

Actele mentionate in art.5 alin.3 sunt:

Actele administrative pentru aplicarea starii de razboi, starii de asediu sau starii de urgenta Actele administrative care privesc apararea si securitatea nationala Actele administrative emise pentru restabilirea ordinii publice, precum si pentru inalturarea

consecintelor calamitatilor naturale, a epidemiilor si epizotiilor.

Aceste acte pot fi atacate NUMAI pentru EXCES de PUTERE.

Prin Decizia 302 /2011 s-a adminis exceptia de neconstitutionalitate a art.5 alin.3 din Legea 554/2004, Curtea Constitutionala constatand ca sintagma cele care privesc ”apararea si securitatea nationala” cuprinsa de acestea este neconstitutionala contravenind dispozitiilor art.126 alin.6 din Constitutie.

A doua categorie de acte, referitoare la un „recurs paralel” - Acestea sunt exceptate doar de la controlul in instanta de contencios administrativ, dar care pot fi controlate, in conditiile legii in instanta de drept comun.

Potrivit art.5 alin.2 din legea 554/2004, nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ, actele administrative pentru modificarea sau desfiintarea carora se prevede prin LEGE ORGANICA o alta procedura judiciara.

Exista reglementari legale care, desi e vorba despre acte administrative emise de autoritati ale administratiei publice, trimit in anumite situatii mai ales pentru considerente de ordin practic la instanta de drept comun. (legea fondului funciar).

In materia contraventiilor, OG 2/2001 stabileste competenta judecatoriei in cazul plangerilor impotriva proceselor verbale de constatare si sanctionare a contraventiilor.

Problema care a fost sesizata de doctrina se refera la faptul ca nu intotdeauna stabilirea unei alte proceduri judiciare pentru actul administrativ in cauza se face prin lege organica. Astfel, OG 2/2001 reglementeaza in domeniul legii ordinare. (ceea ce e in dezacord cu art.5 alin.2 din Legea 544/2004)

De asemenea actele de gestiune ale autoritatilor administratiei publice, care privesc bunurile domeniului privat al statului sau unitatilor administrativ-teritoriale se supun regimului dreptului comun si sunt cenzurabile in instanta de drept comun. Pentru domeniul public, competenta este instanta de contencios administrativ.

Aspecte procedurale privind contenciosul administrativ

Procedura in contencios administrativ este analizata sumar la disciplina drept administrativ, intelegerea ei deplina presupunand si dispozitiile Codului de Procedura Civila.

Sesizarea instantei de contencios administrativ

A. Subiectele de sesizare

Potrivit legii 554/2004 sesizarea instantei poate fi facuta de catre persoana vatamata, de catre prefect, potrivit art.123 alin.5 din Constitutie si art.3 din Lege, de catre Avocatul Poporului, de catre Ministerul Public, de catre Agentia Nationala a Functionarilor Publici.

Notiunea de „persoana vatamata” este definita expres in art.2 lit.a din lege, intr-un sens larg: „ Orice persoana titulara a unui drept ori a unui interes legitim, vatamata de o autoritate publica printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea in termenul legal a unei cereri”

Sunt asimilate persoanei vatamate si grupul de persoane fizice fara persoanalitate juridica, titulari al unor drepturi subiective sau interese legitime private, precum si organismele sociale care invoca vatamarea prin actul administrativ atacat fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor si intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate.

Sesizarea facuta de catre Prefect – Prefectul exercita controlul de legalitate asupra actelor administrative ale consiliilor locale, primarului, consiliilor judetene si Presedintelui consiliilor judetene.

Desi legea nu prevede obligativitatea procedurii prealabile in cazul controlului exercitat de Prefect, in practica administrativa, in unele judete el este uzual.

Introducerea actiunii in contencios administrativ de catre Prefect, atrage SUSPENDAREA DE DREPT a actului administrativ, fiind vorba de o actiune scutita de taxa de timbru.

Termenul in care prefectul poate sa atace actele administrative ale autoritatilor locale este de 6 luni, care incepe sa curga de la comunicarea actului (de catre secretarul unitatii administrativ teritoriale) sau de la data la care prefectul a luat cunostiinta, indiferent ca este vorba de act administrativ individual sau normativ.

Tot art.3 din lege prevede posibilitatea de actiune in contancios administrativ de catre Agentia Nationala a Functionarilor publici, in cazul actelor autoritatilor publice centrale si locale prin care se incalca legislatia privind functia publica, in conditilor legii 554/2004 si legii 188/1999. Si in acest caz e vorba de un contencios obiectiv, care nu e supus taxei de timbru.

Avocatul Poporului, in urma controlului realizat in baza legii sale organice, care apreciaza ilegalitatea actului sau refuzul autoritatii administrative de a-si realiza atributiile legale si nu poate fi inlaturata decat prin justitie, poate sesiza instanta de contencios administrativ de la domiciliul petentului.

Petitionarul dobandeste de drept calitate de reclamant, urmand a fi citat in aceasta calitate. Daca petitionarul nu isi insuseste actiunea formulata de Avocatul Poporului la primul termen de judecata, instanta de contencios administrativ anuleaza cererea.

Ministerul Public – Atunci cand in urma exercitarii atributiilor prevazute de legea sa organica, apreciaza ca incalcarile drepturilor, libertatilor si intereselor legitime ale persoanelor se datoreaza existentei unor acte administrative unilaterale individuale, emise cu exces de putere, cu acordul prealabil al acestora, sesizeaza instanta de contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice sau de la sediul persoane juridice vatamate.

Petitionarul dobandeste de drept calitatea de reclamant urmand a fi citat in aceasta calitate. Atunci cand Ministerul Public apreciaza ca prin emiterea unui act administrativ normativ se vatama un interes legitim public, sesizeaza instanta de contencios competenta de la sediul autoritatii publice emitente.

Autoritatea emitenta a unui act administrativ ce a intrat in circuitul juridic civil, producand efecte juridice si nu mai poate fi revocat, poate sa solicite in instanta de contencios administrativ anularea acestuia, actiunea putand fi introdusa in maxim un an de la emiterea actului. (art.1 alin.6)

Continuare procedura contenciosul administrativ

La Prefect si ANFP = sunt scutite de taxa de timbru.

Cand autoritatea emitenta solicita anularea actului in instanta, actiunea poate fi introdusa in maxim un an.

Potrivit unei dispozitii finale a legii, actiunile introduse de persoanele de drept public si de orice autoritate publica in apararea unui interes public, precum si cele introduse impotriva actelor administrative normative nu mai pot fi retrase, cu exceptia situatiei in care ele sunt formulate si pentru apararea drepturilor sau intereselor legitime de care pot dispune persoanele fizice sau juridice de drept privat.

In ce priveste controlul in instanta de contencios-administrativ asupra actelor administrative care pot fi supuse unui control administrativ-jurisdictional, legea 554/2004 reglementeaza in art.6, posibilele situatii care pot aparea pornind de la prevederea art.21 alin.4 din Constitutie: „ Jursidictiile speciale administrative sunt facultative si gratuite ”.

1. Daca partea vatamata nu doreste sa urmeze procedura admnistrativ-jurisdictionala, atunci ea este obligata sa respecte conditia procedurii prealabile.

2. Partea vatamata a urmat deja o prima cale administrativ-jurisdictionala si renunta la cea de-a 2-a, legea stabilind ca actul in cauza poate fi atacat direct la instanta de contencios administrativ in termen de 15 zile de la comunicare.

3. Daca partea care a optat pentru jurisdictia administrativa speciala sau pentru calea de atac la un alt organ administrativ-jurisdictional intelege sa renunte la aceasta, in timpul solutionarii litigiului este obligata sa notifice decizia de renuntare organului administrativ jurisdictional. Putand sa atace actul direct la instanta de contencios-administrativ in termen de 15 zile de la notificare. (nu mai e necesara procedura prealabila). Aceste termene sunt termene de decadere.(exemplu de jurisdictie administrativa: Constiliul National de Solutionare a Contestatiilor).

Judecata la instanta de fond

In ce priveste obiectul actiunii judiciare acesta poate fi :

1. Un act administrativ unilateral2. Nesolutionarea in termen legal al unei cereri3. Raspuns nejustificat / Absenta unui raspuns 4. Potrivit legii instanta de contencios administrativ e competenta sa solutionze litigiile care apar in

fazele premergatoare incheierii unui contract administrativ precum si orice litigii legate de incheierea, modificarea, executarea, interpretarea, incetarea contractului administrativ, tinand cont de regula dupa care principiul libertatii contractuale e subordonat principiului prioritatii interesului public.

Actiunile legate de Ordonantele Guvernului

Art.126 alin.6 teza 2 din Constitutiei creaza posibilitatea ca prin intermediul instantei de contencios administrativ sa poti sesiza CCR cu prevederile unei Ordonante a Guvernului considerata vatamatoare.

Persoana vatamata intr-un drept al sau sau intr-un interes legitim prin Ordonante sau dispozitii din Ordonante, introduce actiune la instanta de contencios administrativ, insotita de exceptia de neconstitutionalitate. Instanta, daca apreciaza ca exceptia indeplineste conditiile prevazute legea CCR (Lg 47/1992) sesizeaza prin incheiere motivata CCR si suspenda solutionare cauzei pe FOND.

Dupa pronuntarea CCR, instanta de contencios administrativ repune cauza pe rol si da termen cu citarea partilor. Daca Ordonanta sau o dispozitie a acesteia a fost declarata neconstitutionala instanta solutioneaza fondul cauzei, iar in caz contrar actiunea se respinge ca inadmisibila.

Obiectul actiunii si solutiile ce pot fi date

In cazul introducerii actiunii in contencios administrativ reclamantul poate solicita:

Anularea actului Anularea actului si obligarea la despagubiri Plata unor despagubiri

Legea 554/2004 consacra expres posibilitatea de a solicita pe langa daunele materiale si daune morale.

Art.10 din Lg 554/2004 reglementeaza competenta materiala si teritoriala in materie:

Competenta materiala

Litigiile privind actele administrative emise sau incheiate de autoritatile publice locale si judetene, precum si cele care privesc taxe si impozite, contributii, datorii vamale, precum si accesorii ale acestora de pana la 1.000.000 lei se solutioneaza in fond de catre tribunalele administrative fiscale (adica sectiile de contencios administrativ ale tribunalelor), iar cele privind actele administrative emise sau incheiate de autoritatile publice centrale, precum si cele care privesc taxe si impozite, contributii, datorii vamale, precum si accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 lei se solutioneaza in fond de sectiile de contencios administrativ si fiscal ale curtilor de apel, daca prin lege nu se prevede altfel.

Universitatile publice – Recurs in interesul legii, se actioneaza la Tribunal. D Tofan e de parere ca e de interes national si trebuie sa se actioneze impotriva lor la Curtea de Apel.

Competenta teritoriala

Reclamantul se poate adresa instantei de la domiciliul sau sau celei de la domiciliul paratului. Daca reclamantul a optat pentru instanta de la domiciliul paratului nu se poate invoca exceptia necompetentei teritoriale.

Procedura in contencios administrativ are ca specific caracterul URGENT al solutionarii cauzelor, caracter PUBLIC si caracterul ACCESIBILITATII – in ce priveste cuantumul taxei.

Cererile adresate instantei se judecata de urgenta si cu precadere in sedinta publica, in completul stabilit de lege, iar hotararile date urmeaza sa fie redactate si motivate in cel mult 30 de zile de la pronuntare.

Taxa de timbru – modificari fata de carte !!

In ce priveste taxa de timbru ea este modica, fiind prevazuta in OUG 80/2013.

Potrivit art.16 din OUG 80/2013, cererile pentru anularea actului sau dupa caz, recunoasterea dreptului pretins, precum si pentru eliberarea unui certificat, a unei adeverinte sau a oricarui alt inscris se taxeaza cu 50 lei.

Cererile cu caracter patrimonial prin care se solicita si repararea pagubelor suferite printr-un act administrativ se taxeaza cu 10 % din valoarea pretinsa, dar nu mai mult de 300 de lei.

Art.24 din OUG 80/2013 reglementeaza taxele din materia recursului in contencios administrativ.

Legiuitorul reglementeaza posibilitatea solicitarii suspendarii actului administrativ in regim de urgenta o data cu depunerea plangerii prealabile cu dovada realizarii acesteia potrivt art.14 din lege (de recitit si invatat acest articol):

Daca exista cazuri bine justificate Pentru prevenirea unei pagube iminente

Suspendarea poate fi solicitata o data cu cererea de anularea pentru aceleasi 2 conditii de mai sus, in conditiile art.15 din lege.

Se pot identifica urmatoarele solutii ale instantei de fond:

Instanta solutionand actiunea poate, dupa caz, sa anuleze in tot sau in parte actul administrativ, sa oblige autoritatea sa emita un act administrativ, sa elibereze un alt inscris sau sa efectueze o anumita operatiune administrativa.

Instanta e competenta sa se pronunta si asupra legalitatii operatiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecatii.

In cazul solutionarii cererii, instanta va hotari si asupra despgubirilor pentu daune materiale si morale daca au fost solicitate. ( + de citit art.18 in materia contractelor administative)

Judecata in recurs

Legea stabileste un termen de 15 zile de la comunicarea hotararii pronuntate in prima instanta, pentru introducerea recursului care se depune efectiv la instanta de fond.

In art.20 se prevede ca "Recursul suspenda executarea si se judeca de urgenta. In cazul admiterii recursului, instanta de recurs, casand sentinta va rejudeca litigiul in fond. Daca hotararea primei instantei a fost pronuntata fara a se judeca fondul ori daca judecata s-a facut in lipsa parti care a fost nelegal citata atat

la administrarea probelor, cat si la dezbaterea fondului, cauza se va trimite o singura data la aceasta instanta" (instanta de fond).

Este obligatorie publicarea hotararilor judecatoresti definitive si irevocabile prin care s-au anulat in tot sau in parte ACTE ADMINISTRATIVE cu caracter NORMATIV – in Monotorul Oficial partea I sau, dupa caz, in Monitorele Oficiale ale judetelor. (ele fiind general obligatorii erga omnes si producand efecte pentru viitor) – Principiul simetriei juridice.

Ultimele modificari ale legii prin legea 138/2014 – in materia de executare – nu se cer la examen.

Exceptia de nelegalitate = O aparare pe care o parte dintr-un proces o ridica impotriva unui act administrativ considerat nelegal si are incidenta in cauza respectiva. Ea poate fi ridicata in orice faza procesuala si de catre orice parte din proces, inclusiv din oficiu de catre instanta de judecata.

Prin exceptia de nelegalitate, cel care o ridica urmareste ca instanta, constatand nelegalitatea actului sa dea o solutie favorabila, inlaturand efectele acestuia din proces. Exceptia de nelegalitate a fost pentru prima data reglementata in legislatie prin legea 554/2004 in art.4 care a suferit modificari succesive, cea mai recenta fiind adusa prin legea 76/2012 de punere in aplicare a codului de procedura civila. Potrivit cadrului legal actual ea priveste doar:

Actele administrative individuale (actul adm normativ poate fi atacat pentru nelegalitate doar pe cale directa, iar aici solutia este erga omnes !!!)

Desi, in mod traditional, exceptia de nelegalitate a avut in vedere actele administrative normative, care pana in anii 1990 nu puteau fi controlate de instanta de judecata.

In 2012, textul anterior care a prevazut competenta instantei specializate de contencios administrativ de a solutiona exceptia de nelegalitate a fost modificat, stabilindu-se ca instanta investita cu fondul litigiului se va pronunta si asupra exceptiei de nelegalitate. In cazul in care se constata nelegalitatea actului administrativ cu caracter individual, instanta va solutiona cauza fara a tine seama de actul a carui nelegalitate a fost constatat. (exceptia de nelegalitate = efecte inter partes litigantes).

Actele administrative cu caracter normativ nu pot forma obiect al exceptiei de nelegalitate. Controlul judecatoresc al acestora se exercita de catre instanta de contencios administrativ in cadrul actiunii in anulare, in conditiile prevazute de lege.

Domeniul public si proprietatea publica

Aparitia si dezvoltarea teoriei domeniului public

Din toate timpurile s-a simtit necesitatea se a se scoate de sub incidenta regulilor dreptului privat o categorie de bunuri care fiind destinate folosintei intregii colectivitati urmau sa fie conduse de reguli

speciale. Aceste bunuri considerate de mai mare importanta pentru interesul societatii au format in timp DOMENIUL PUBLIC.

Notiunea de „ domeniu „ isi are originea in cuv lat. DOMINIUM = stapanire ,proprietate . DOMINUS=proprietar.

In doctrina se admite unanim ca bunurilor din domeniul public li se aplica un regim juridic exorbitant,derogatoriu de la dreptul comun. De-a lungul vremii,doctrina juridica privind domeniul public a incercat sa raspunda unor probleme precum :

Stabilirea naturii juridice a dreptului exercitat asupra bunurilor care il compun si titularii acestui drept

Stabilirea sferei de cuprindere a domeniului public si a caracteristicilor regimului inalienabilitatii

In dreptul roman bunurile se clasificau in BUNURI DIN PATRIMONIU / BUNURI DIN AFARA PATRIMONIULUI. Cele din urma fiind considerate ca sunt afectate uzului public ( res comunnaes) fie direct fie ca o consecinta a destinatiei lor.

In vechiul drept francez in perioada monarhiilor absolute , domeniul public nu putea fi conceput separat de domeniul privat al monarhului,ambele facand parte din proprietatea suveranului. Treptat a fost dezvolta principiul INALIENABILITATII bunurilor domeniului public .

Ca urmare a Revolutiei franceze din 1879 regele a fost deposedat de domeniul public,natiunea franceza fiind decalrata proprietarea domeniului public. Astfel codul domenial francez din 1790 a trecut proprietatea asupra domeniului public de la rege la natiune si a trecut in domeniul national toate proprietatile producatoare de venituri alaturi de bunurile afectate folosintei tututor.

In 1833 Victor Proudhon consacra principiul inalienabilitatii bunurilor domeniului public reluand distinctia intre domeniul public si domeniul privat si consacrand si un domeniul al suveranitatii.

Acestui autor ii revine meritul de a fi consacrat si relativitatea principiului inalienabilitatii ,bunurile domeniului public putand fi oricand dezafectate pentru a fi instrainate.

Spre sfarsitul sec 19 si prima parte a sec 20 doctrina franceza ca si cea romaneasca au fost preocupate de stabilirea cat mai precisa a criteriilor de delimitarea a bunurilor domeniului public si implicit a dreptului pe care statul prin autoritatile sale il exercita asupra acestora.

1. Teoria folosintei generale si a inexistentei unui drept de proprietate

Potrivit acesteia s-a considerat ca din domeniul public fac parte bunurile afectate folosintei tuturor si asupra carora administratiei nu are un drept de proprietate. Se considera ca nu e un drept de proprietate ci un drept de folosinta.

2. Teoria dreptului de proprietate

Domeniul public era alcatuit din bunuri afectate uzului tuturor , bunuri inalientabile si imprescriptibile,spre deosebire de bunurile din domeniul privat al administratiei ,care nu sunt afectate folosintei tuturor fiind

alienabile si prescriptibile. Potrivit acestei teorii adiministratia dispune de un drept de proprietate asupra bunurilor domeniului public .

Ambele teorii recurd la acelasi criteriu de domenialitate ,cel al afectarii bunurilor uzului tuturor,wlw fiind diferite doar sub aspectul dreptului statului asupra bunurilor domeniului public

3. Teoria serviciului public

Aceasta teorie considera ca apartin domeniului public toate bunurile mobile si imobile afectate unui serviciu public,care datorita acestei afectari sunt inalienabile si imprescriptibile. Aceasta teorie nu e de acceptat .

4. Teoria interesului general

Potrivit acestei teorii s-a apreciat ca pot fi reunite cele 2 citerii de delimitare a bunurilor domeniului public ( folosinta generala si serviciu public ) prin introducerea ideii de interes general,considerandu-se ca bunurile afecata unui interes general sunt ale domeniului public.

Delimitarea domeniului public de domeniul privat – reflectarea ideii de bun domenial in legislatia romaneasca

Orice societate ajunsa intr-un anumit stadiu de organizare presupune ca element obligatoriu recunoasterea in afara de bunurile fiecarui individ a unei categorii de bunuri apartinand colectivitatii.

Aceste bunuri s-au delimitat in 2 categorii :

1. Bunuri asemanatoare celor detinute de particulari si asupra carora autoritatea publica exercita acelasi drepturi ca si acestia formand domeniul privat.

2. Bunurile considerate de mai mare importanta pentru interesele sociale ,bunuri care au fost supuse unor restrictii pentru a impiedica deturnarea lor de la scopurile pe care le deserveau,formand domeniul public.

Respectarea intereselor societatii se opune ca bunurile domeniului public sa fie instrainate,de aici caracteristica esentiala a acestora de a fi inalienabile.

In doctrina interbelica s-a apreciat ca domeniul public si domeniul privat formeaza domeniul administrativ , compus din toatalitatea bunurilor mobile sau imobile posedate de stat, judete,comune si stabilimente publice.

Spre deosebire de acesta , domeniul civil este constituit din totalitatea bunurilor care apartin particularilor ,aflate in comert , facand obiectul unei proprietati civile.

Fata de o astfel de delimitare domeniul public era format din totalitatea bunurilor mobile sau imobile , destinata prin natura lor sau printr-o dispozitie legala ( prin destinatia legii ) in mod permanent pentru folosirea tuturor , destinate uzului public si scoase din circuitul civil. Desi apare simpla, delimitarea bunurilor nesusceptibile de apropriere privata ,dar destinate folosintei tuturor,fata de bunurile domeniului privat,fata de bunurile apartinand particularilor , in practica administrativa au aparut in timp multe controverse ce au condus la elaborarea unor teorii diferite , mai ales sub aspectul continutului notiunii si al regimului juridic aplicabil.

De aici identificarea unei sfere mai largi sau mai restranse a bunurilor domeniului public. La problemele aparute in practica a contribuit si diversitatea terminologica,legislatia utilizand notiuni diferite precum : proprietate publica,bun public,proprietate de stat , domeniul public.

Evolutia legislatiei romanesti in materie

Regulamentele organice sunt primele acte juridice care se aproprie de o consacrare moderna a ideii de bun public,desi sintagma domeniu public ,nu e folosita expres.

In reglementarile din timpul lui Cuza s-a utilizat expres sintagma de „ domeniu public comunal ” , „ domeniu public judetean ” , „domeniu privat ”.

Constitutie din 1866 a folosit atat notiunile de proprietate publica / privata cat si pe cea de domeniu public.

Constitutia din 1923 a continut o reglementare mai ampla a materiei referindu-se si la proprietatea publica si la cea privata , dar recurgand si la o enumerare a bunurilor domeniului public.

In dreptul socialist pe fondul disparitiei distinctiei dintre dreptul public si dreptul privat s-a renuntat la delimitarea proprietatii in proprietate publica si proprietate privata,regimul proprietatii private devenind unul foarte strict.

Notiunea de domeniu public a fost reluata in legislatia de dupa 1990 , spre exemplu legea 18/1991 ( legea fondului funciar ) , Legea privind autorizarea constuctiilor ( L 50/1991 ) etc.

Constitutia a reglementat proprietatea privata intr-un articol special in titlul consacrat drepturilor,lib si indatoririlor fundamentale ( art 44). Proprietatea publica in art 136 in titlu referitor la Economie si Finante.

Fundamente constitutionale ale proprietatii publice

Legea 213/1998 – Legea privind bunurile proprietate publica

Proprietatea a redevenit o institutie fundamentala dupa 1990 , avand o semnificatie constitutionala si reprezentand o insitutie de granita la interferenta dreptului administrativ cu dreptul civil.

Art 136 din Constitutia republicata avand ca titul marginal „ Proprietatea Publica ” contine 4 categorii de dispozitii ce privesc :

1. Structura de baza a proprietatii2. Pozitia generala a statului fata de properietatea publica si titularii sai3. Regimul juridic aplicabil proprietatii publice4. Principiul fundamental al proprietatii private ( principiul inviolabilitatii proprietatii private)

Art 136 din Constitutie consacra cele 2 forme de proprietate ( publica sau privata) apoi precizeaza ca proprietatea publica este garantata si orcorita prin lege si stabileste titularii dreptului de proprietate publica,care pot fi doar statul sau unitatile administrativ-teritoriale. ( Judet,oras,comuna)

Acest articol enumera exemplificativ bunurile proprietate publica , mentioneaza caracteristica esentiala a proprietatii publice de a fi INALIENABILA si stabileste regimul juridic aplicabil bunurilor proprietate publica .

De asemenea art 136 statueaza principiul inviolabilitatii proprietatii private,in conditiile legii organice.

Prin art 136 (2) s-a rezolvat vechea disputa privind titularii dreptului de proprietate publica,care nu pot fi decat statul ( proprietate publica de interes national ) sau unitatile administrativ-teritoriale ( proprietate publica de interes judetean,orasesnesc,comunal) ,este vorba de o fictiune juridica pentru care a optat legiutorul constitutant. Statul sau unitatile adm-teritoriale fiind entiati abstracte in numele carora actioneaza de fapt autoritatile administratiei publice centrale ( Guvern + Ministere) sau autoritatile locale alese ( consiliul judetean + consiliul local). S-a recurs la aceasta fictione juridica in scopul protejarii bunurilor proprietate publica.

In art 136 alin 3 din Constitutie , bunurile proprietate publica sunt :

„ Bogatii ale subsolului , spatiul aerian , apele cu potential energetic valorificabil de interes national,plajele,marea teritoriala,resursele naturale ale zonei economice si ale platoului continetal,precum si alte bunuri stabilite de lege organica fac obiectul exclusiv al proprietatii publice.”

Proprietata publica are ca obiect exclusiv bunurile la care se refera alin (3) art 136 , unele fiind nominalizate, altele fiind identificiate printr-un criteriu generic ( interesul public, interesul national),iar altele urmand a fi stabilite prin lege organica ( Legea 213/1998 ). Sunt utilizate astfel 3 procedee :

Enumerarea concreta ( criteriul generic – interesul national sau public si norma de trimitere)Pot fi identificate astfel 2 citerii de identificare a bunurilor proprietate publica:

1. Criteriul destinatiei bunurilor2. Criteriul declaratiei legii

Dintre caracterele specifice proprietatii publice Constitutia retine doar INALIENABILITATEA ,care e cea mai importanta din care deriva celelalte de natura legala ( insesizabilitatea,imprescriptibilitatea)

In ce priveste regimul juridic aplicabil proprietatii publice art. 136 alin (4) prevede ca acestea pot fi date in conditiile legii organice in administrarea regiilor autonome si institutiilor publice sau pot fi concesionate sau inchiriate oricui in conditiile legii. De asemenea ele pot fi date in folosinta gratuita institutiilor de utilitate publica . Exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate publica poate fi directa sau indirecta prin constituirea in conditiile legii de drepturi reale ( drepturi de administrare, dreptul de concesiune,dreptul de folosinta gratuita) si de creanta ( inchiriere).

Corelatia proprietate publica – domeniu public

Din analiza dispozitiilor constitutionale rezulta caracterul de exceptie al proprietatii publice. Proprietatea publica vizeaza deci o sfera limitata de bunuri scoase din circuitul civil,care dormeaza domeniul public,sintagma care fara a fi utilizata expres de Constitutie , este subinteleasa.

Intrebarea esentiala la care specialistii s-au vazut nevoiti sa raspunda se refera la identificarea continutului notiunii de proprietate publica in raport cu sfera bunurilor apartinand domeniului public si implicit la corecta intelegere a relatiei dintre aceste 2 notiuni , fie in sensul stabilirii unei semnificatii comune , fie in sensul stabilirii unui raport de la intreg la parte.

Raspunsul la aceasta intrebare nu a putut face abstractie de analiza notiunilor colaterale de domeniu privat sau proprietate privata, tot asa cum nu a putut evita identificarea unor citerii de domenialitate publica sau problema regimului juridic aplicabil , care e distinct de cel al dreptului comun.

In problema corelatiei celor 2 notiuni , cu toata varietatea de opinii exprimate dupa anul 1990 pot fi identificate urmatoarele teorii :

1. Teoria conform careia cele 2 notiuni sunt echivalente – teza sustinuta atat de autori de drept administrativ cat si de autori de drept civil.

2. Teoria conform careia domeniul public constituie obiectul exclusiv al dreptului de proprietate publica , teorie care corespunde primei pozitii.

3. Teoria conform careia domeniul public are o sfera mai larga decat cea a proprietatii publice ( intreg – parte) , el incluzand pentru anumite consideratii pe langa toate bunurile proprietate publica si unele bunuri proprietate privata , dezvoltata de administrativisti si apartine prof. Iorgovan.

4. Teoria conform careia stabilirea raportului de la intreg – parte in sens invers, considerandu-se ca notiunea de proprietate publica este mai larga decat cea a domeniului public ,ea incluzand si domeiul privat ( Civilistul Ion Filipescu . )

5. Identificarea unui sens larg al notiunii de domeniu public,corespunator celei de-a treia teorii si a unui sens resprans al notiunii de domeniu public ,care sustine echivalenta celor 2 notiuni ,conform primelor 2 notiuni ( Civilistul Liviu Pop-Cluj )- teorie pe care o impartaseste si D Tofan.

Adoptata relativ tarziu , legea 213/1998 privind regimul proprietatii publice ea nu a reusit sa clarifice raportul dintre cele 2 notiuni utilizand aleatoriu cand notiunea de proprietate publica cand notiunea de domeniu public.

Fara a putea nega relativitatea ideii de domenialitate publica si chiar a sferei de cuprindere a domeniului public in permanenta evolutie in raport cu realitatile economice , sociale si politice din interpretarea legii s-a putut contura in punct de vedere unitar. Aceasta deoarece trebuia optat intre cele 2 pozitii mari ( cea care pune semnul identiatii intre notunile de proprietate publica si domeniu public si cea care stabileste un raport de la intreg la parte).

Definitia dreptului de proprietate publica

Daca pana recent legea 213/1998 a constituit principala reglementare in materia proprietatii publice,modificarile si completarile aduse prin legea 71/2011 - de punere in aplicare a Codului Civil ( 287/2009) incepand cu data de 1 octombrie 2011, atrag un nou sediu al materiei,cel stabilit in Titlul 6,denumit „ proprietatea publica” din cartea 3 , intitulata „ despre bunuri”.

LPA a Codului Civil a abrogat mare parte din legea 213/1998 schimbandu-i titlul in legea privind bunurile proprietate publica. Potrivit art 858 din Codul Civil , proprietatea publica este definita ca reprezentand „ dreptul de proprietate ce apartine statului sau unei unitati administrativ-teritoriale asupra bunurilor care prin natura lor sau prin declaratia legii sunt de uz sau de interes public,cu conditia sa fie dobandite prin unul din modurile prevazute de lege. Din analiza acestei definitii constata ca ea se refera la 2 elemente specifice regimului juridic aplicabil acesteia si anume:

- Titularii dreptului de proprietate publica- Sfera bunurilor apartinand proprietatii publice , stabilta pe baza criteriilor de domenialitate publica.

( natura lor,destinatia legii )

De altfel un text aproape similar ,dar intr-o alta formulare se regaseste in Titlul 1 , al aceleiasi Carti a Codului Civil. Potrivit art 554 (1) : „ bunurile statului si ale unitatilor-adm teritoriale care prin natura lor sau prin declaratia legii sunt de uz sau de interes public formeaza obiectul proprietatii publice . Insa numai daca au fost legal dobandite de catre acestea.”.

Obiectul proprietatii publice

Potrivit art 859 NCC avand ca titlu marginal „ Obiectul proprietatii publice. Delimitarea domeniului privat” : „Constituie obiect exclusiv a proprietatii publice bogatiile de interes public ale subsolului….spatiul aerian , precum si alte bunuri stabilite prin lege organica.” Alin 2 prevede ca celelalte bunuri care apartin statului sau unitatilor administrativ-teritoriale fac parte,dupa caz din domeniul public sau din domeniul privat al acesotra ,insa numai daca au fost la randul lor dobandite prin unul dintre modurile prevazute de lege.

Alineatul 1 al art 859 reia ad literam continutul art 136 (3) din Constitutie. In Alineatul 2 al art 859 se face o trecere de la notiunea de proprietate publica , notiune de rang constitutional, la notiunile de domeniu public si domeniu privat , notiuni de rang legal. Textul NCC se refera exclusiv la bunuri proprietate publica care pot apartine doar domeniului public deoarece domeniul privat are in vedere bunurile care apartin statului sau unitatilor administrativ-teritoriale asemini oricarui particular,lor aplicandu-i-se regimul dreptului comun.

Sfera bunurilor domeniului public

In art 3 alin 1 al Legii 213/1998 sunt identificate urmatoarele 3 cateogrii de bunuri care alcatuiesc domeniul public :

1. Bunurile prevazute in art 126 alin. 3 din Constitutie2. Bunurile stabilite in anexa la lege

3. Pot fi adaugate orice alte bunuri care potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau de interes public si sunt dobandite de stat sau de unitatile administrativ-teritoriale prin modurile prevazute de lege.

Se distinge apoi intre domeniul public al statului,domeniul public judetean si domeniul public orasenesc sau comuna.

Fata de aceasta modalitate de prezentare a sferei bunurilor domeniului public constatam ca legiuitorul utilizeaza sintagma „ domeniu public ” pentru a se referi mai intai la bunurile enumerate in art 136(3) din Constitutie , ce apartin proprietatii publice. Apoi sunt avute in vedere bunurile enumerate cu caracter exemplificativ in anexa la lege fiind vorba de norma de trimitere.. Mai pot apartine domeniului public , bunurile care indeplinesc criteriile de domenialitate publica.

In plus, desi legea are ca obiect de reglmentare bunurile proprietate publica , lista din anexa se intituleaza „ lista cuprinzand unele bunuri care alcatuiesc domeniul public al statului sau initatilor adminsitrativ-teritoriale” . In consecinta , legea 213/1998 ne determina sa identificam sfera bunurilor proprietatii publica cu sfera bunurilor apartinand domeniului public ,fiind voba de notiuni care curpind aceeasi sfera de bunuri. Astfel Legea operareaza cu notiunea de domeniu public pt a identifica bunuri ,care potrivit Constitutiei, sunt obiect al proprietatii publice,de unde concluzia conform careia orice bun al proprietatii publice este si un bun al domeniului public. Aceasta concluzie rezulta si mai clar din continutul art 860 NCC potrivit caruia :

” bunurile proprietate publica fac parte din domeniul public national , judetean , local. Delimitarea dintre domeniul public national,jdetean sau local , se face in conditiile legii . Bunurile care formeaza obiectul exclusiv al proprietatii publice a statului sau unitatilor administrativ-teritoriale potrivit unei legi organice nu pot fi trecute din domeniul public al statului in domeniul public al unei unitati administrativ- teritoriale sau decat ca urmare a modificarii legii organice. In celelalte cazuri trecerea unui bun din domeniul public al statului in domeniul public al unitatillor adminsitrativ teritoriale si invers se face in conditiile legii”

Criterii de domenialitate publica

Unul dintre criterii l-a reprezentat dintotdeauna NATURA BUNURILOR, apreciata ca determinanta in delimitarea celor 2 domenii , datorita existentei unor bunuri ce nu pot apartine cuiva vreodata.

Un alt criteriu este cel al AFECTARII BUNULUI UNUI SERVICIU PUBLIC, insuficient deoarece tot mai multe servicii publice sunt realizata cu bunuri private.

Doctrina mentioneaza si criteriul UZULUI DIRECT si GENERAL al bunului public, legislatia utilizand sintagma UZ si INTERES PUBLIC , fara insa ca aceste notiuni sa fie definite efectiv intr-un act normativ, fiind vorba de concepte juridice nedeterminate.

In raport cu domeniul public, domeniul privat al statului sau unitatilor administrativ-teritoriale reprezinta regula, dreptul de proprietate asupra bunurilor apartinand acestuia fiind exercitat de autoritatile administratiei publice centrale sau locale. Potrivit art 4 alin 1 din Legea 213/1998 , domeniul privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale este alcatuit din bunuri aflate in proprietatea lor si care nu fac parte din domeniul public fiind supuse regimului dreptului privat/comun. Asupra acestor bunuri statul sau unitatile administrativ-teritoriale au un drept de proprietate privata.

Caracterele dreptulului de proprietate publica

Civilistii si administrativistii au avut dintotdeauna un punct de vedere comun. Axul principal a proprietatii publice il constitutie principiul inalienabilitatii, adoptat la jum secolului 20. Durata sa este limitata doar la perioada in care bunul face parte din domeniul public,adica la durata afectatiunii bunului domeniului public. O data dezafectat de caracterul public,bunul respectiv putand fi instrainat.

Ca o consecinta a inalienabilitatii ,dreptul de proprietate asupra bunurilor proprietate publica este imprescriptibil,ceea ce exclude posibilitatea dobandirii acestor bunuri pe cale UZUCAPIUNII sau pe calea Posesiei de buna-credinta in cazul bunurilor mobile.

O alta consecinta a inalienabilitatii este insesizabilitatea acestor bunuri , care se opune urmariri lor silite. Potrivit 871 NCC bunurile proprietate publica sunt : Inalienabila,imprescriptibile si insesizabile , proprietatea asupra acestor bunuri nu se stinge prin neuz si nu poate fi dobandita de terti prin uzucapiune , sau dupa caz prin posesia de buna-credinta asupra bunurilor mobile.

Art 862 consacra limitele exercitarii dreptului de proprietate publica,astfel dreptulul de proprietate publica e susceptibil de orice limite reglementate de lege sau de Cod pentru dreptul de proprietate privata , in masura in care acestea sunt compatibile cu uzul sau interesul public caruia ii sunt destinate bunurile afectate.

Modurile de dobandire ale bunurilor proprietate publica

Art 863 NCC enumera preluand partial art 7 din Legea 312/1998 , urmatoarele modalitati de deobandire a bunurilor proprietate publica:

1. Achizitie publica efectuata in conditiile legii ( Este vorba de OUG 34/2006 privind contractele de achizie publica , fiind necesar sa fie vorba de bunuri care raspund uzului sau interesului public.)

2. Expropriere pentru cauza de utilizate publica ,in conditiile legii ( Legea 33/1994 – privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica + Legea 255/2010 – privind exproprierea pentru cauza de utilitate publica ,necesara realizarii unor obiective de interes national , judetean si local . Prin efectul exproprierii bunurile imobile , proprietatea persoanelor fizice sau juridice precum si proprietatea privata a unitatilor administrativ-teritoriale trec in domeniul public al statului sau unitatilor administrativ-teritoriale pentru cauza de utilitate publica)

3. Prin donatie sau legat ,acceptat in conditiile legii daca bunul prin natura lui sua vointa dispunatorului devine de UZ sau de INTERES PUBLIC.

4. Prin conventie cu titlu oneros daca bunul prin natura lui sau prin vointa dobnaditorului ( stat sau unitati administrativ – teritoriale) , devine de uz sau de interes public.

5. Prin transferul unui bun din domeniul privat al statului in domeniul public al acestuia sau din domeniul privat al unei unitati administrativ-teritoriale in domeniulu public al acesteia,in conditiile legii

6. Prin alte moduri stabilite de lege.

Potrivit art 8 al legii 213/1998 trecere bunului din domeniul privat al statului sau al unitatilor administrativ-teritoriale se face dupa caz , prin HG , a Consiliului Judetean, a Consiliului judetean al Municipiului Bucuresti sau al Consiliului Local. In caz de litigiu ,art 8 stabileste competenta instantei de Contencios administrativ in a carei raza teritoriala se afla bunul.

Potrivit art 9 din lege , trecerea unui bun din domeniul public al statului in domeniul public al unei unitati administrativ-teritoriale se face la cererea Consiliului Judetean, a Consiliul General al Minicipiului Bucuresti, sau a Consiliului Local, dupa caz, prin Hotararea Guvernului.

Trecerea unui bun din domeniul public al unei unitati administrativ teritoriale in domeniul public al statului se face la cererea Guvernului prin Hotarare a CJ , CGMB ,CL.

Art 10 al legii stabileste regimul trecerii unui bun din domeniul public in domeniul privat, pornind de la premisa ca inalienabiltiatea domeniului public nu poate fi absoluta deoarece ea provine din ordinea civila care se poate schimba.

Potrivit legii trecerea din domeniul public in domeniul privat se face ,dupa caz, prin HG, a CJ,a CGMB sau a CL ,daca prin Constitutie sau prin lege nu se dispune altfel. Prevederea legala trimite in continuare la art 8 (2) in ce priveste actiunea in justitie impotriva hotararii de trece a bunului in domeniul privat.

Stingerea dreptului de proprietate publica

Este reglementata in 864 NCC ,potrivit caruia dreptul de proprietate publica se stinge:

Daca bunul a pierit sau a fost trecut in domeniul privat Daca a incetat uzul sau interesul public ,cu respectarea coditiilor legale.

Apararea dreptului de proprietate publica

Potrivit 865 NCC,obligatia apararii in justitie a proprietatii publice revine titularului.Titularii drepturilor corespunzatoare proprietatii publice sunt obligati sa il informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusa dreptului de proprietate publica ,in conditiile prevazute de NCPC.

Potrivit art 12 din legea 213/1998 – litigiile privitaore la dreptul de administare statul e reprezentat de Ministerul Finantelor Publice , iar unitatile administrativ-teritoriale de catre Consiliile Judetene, CGMB , Consiliile Locale – care dau mandar scris in fiecare caz celui care sta in justitie ( Presedintele Consiliului Judetean, Primarul).

Administrativ - Curs 10

05.01.15

Inventarierea bunurilor proprietate publica conform legii 213/1998

Potrivit art.20 din lg 213/1998 privind bunurile proprietate publica, evidenta contabil-financiara a bunurilor care alcatuiesc domeniul public la statului si unitatilor administrativ-teritoriale se tine distinct in contabilitate potrivit normelor metodologice elaborate de Ministerul Finantelor Publice si aprobate prin hotarare a guvernului.

Potrivit art.20 din lg 213/1998, inventarul bunurilor proprietate a statului se intocmeste, dupa caz, de ministere, de celelalte organe de specialitate ale administratiei publice centrale, precum si de autoritatile publice centrale care au in administrare asemenea bunuri. Centralizarea inventarului se realizeaza de Ministerul Finantelor Publice si se supune spre aprobare Guvernului. In baza acestor prevederi legale e in vigoare in prezent HG 1705/2006 pt aprobarea inventarului centralizat al bunurilor din domeniul public al statului.

Potrivit art.21 din lg 213/1998, inventarul bunurilor care alcatuiesc domeniul public al unitatilor administrativ-teritoriale se intocmeste, dupa caz, de comisii special constituite conduse de presedintele consiliilor judetene, respectiv primarul general al municipiului Bucuresti. Pt Municipiul Bucuresti nu exista o inventariere.

Inregistrarea operatiunilor de modificare a regimului juridic al bunurilor din domeniul public al statului sau unitatilor administrativ-teritoriale revine, potrivit art.23 din lege, ministerelor, celorlalte organe de specialitate ale administratiei publice, autoritatilor public centrale, consiliilor judetene, consiliului general al municipiului Bucuresti si consiliilor locale, dupa caz.

Potrivit art.120 alin.1 din lg 215/2001privind administratia publica locala, apartin domeniului public de interes local sau judetean, bunurile care potrivit legii sau prin natura lor sunt de uz sau de interes public si nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes public national. Desi lg 215/2001 nu se refera expres la lg 213/1998 se intelege ca pe aceasta o are in vedere in primul rand, iar lg 213/1998 a adoptat solutia unei anexe care nominalizeaza:

1.bunurile domeniului public al statului

2.bunurile domeniului public judetean

3.bunurile domeniului public local al comunelor, oraselor si municipiilor

AUB 1/2012 regimul aplicabil proprietatii publice

Raspunderea in dreptul administrativ

Traditional in doctrina administrativa au fost identificate 3 forme de raspundere:

1.raspundere administrativ-disciplinara (statutul functionarilor publici)

2.raspundere administrativ-contraventionala (cea mai amplu analizata)

3.raspundere administrativ-patrimoniala (legea contenciosului administrativ - daune materiale)

/!\ Exista insa in legislatia romaneasca actuala si o forma de raspundere administrativa propriu-zisa creata in urma unor abateri administrative care nu se incadreaza in niciuna din cele 3 forme mai sus mentionate.

Raspunderea administrativ-contraventionala

Evolutia legislatiei in materie si aspecte de drept comparat.

Domeniul contraventional reprezinta un domeniu cu implicatii profunde si complexe in viata de zi cu zi si implicit in practica administrativa a autoritatiilor cu atributii in aceasta materie. In pofida semnificatiei sociale evidente, legislatia romaneasca in materie e departe de a fi cristalizata, sistematizata si de a fi condus spre un punct de vedere unitar in ce priveste clarificarea naturii juridice a contaventiei ca raspundere contraventionala.

La origine in Romania, materia contraventiilor a avut o natura penala, ilicitul contraventional fiind consacrat in legislatia penala in cadrul impartirii tripartite a acestuia in: crime, delicte si contraventii.

Codul penal roman din 1865 a prevazut contraventia in primul articol ce delimita faptele penale in contraventii, delicte si crime, dupa criteriul sanctiunii aplicate, contraventia fiind infractiunea pe care legea o pedepsea cu inchisoare politieneasca si cu amenda.

Din prevederile codului au fost identificate elementele esentiale ale regimului juridic aplicabil raspunderii contraventionale. In principiu, contraventiile erau fapte savarsite fara intentie, persoanele juridice (morale) nu puteau fi sanctionate contraventional, tentativa nu se pedepsea, iar contaventiilor li se aplicau circumstante atenuante si cauze de exonerare de raspundere, pedepsele fiind inchisoarea de la 1 la 15 zile si amenda de la 5 la 25 lei.

Codul penal roman de la 1936 a mentinut prevederile reglementarii anterioare cu privire la contraventii aducand un plus de precizari.

Dupa anul 50, in fostele state socialiste, a fost declansat un proces de dezincriminare a contraventiilor care, fiind scoase din sfera ilicitului penal, au fost calificate ca fiind abateri administrative.

Decretul 1884/1954 pt reglementarea sanctionarii contraventiilor a abrogat dispozitiile din codul penal si din legile speciale privind stabilirea si sanctionarea faptelor ce constituie contraventii, acestea fiind scoase din sfera faptelor penale si trecute in sfera abaterilor administrative.

Sub aspectul modului de reglementare a contraventiei s-au dezvoltat doua sisteme: sistemul unei legi cadru in materie care sa prevada regimul juridic aplicabil in materie contraventionala (Bulgaria si Romania) si sistemul unui cod contraventional care sa contina atat regimul aplicabil, cat si principalele contraventii (Polonia si Ungaria).

Decretul din 54 care stabilise principalele reguli privind constatarea contraventiei, aplicarea sanctiunii, exercitarea cailor de atac si executarea sanctiunii a admis si posibilitatea sanctionarii persoanelor juridice in cazurile prevazute de lege sau de alte acte normative. Fata de organizarea statala specifica a acelei perioade, stabilirea si sanctionarea era prevazuta ca putand fi realizata atat prin lege, cat si prin acte normative ale autoritatilor centrale sau locale, precum si prin hotarari ale organelor locale ale puterii de stat.

Decretul din 54 a fost inlocuit prin lg 32/1968 privind stabilirea si sanctionarea contraventiilor care a urmarit reducerea nr de acte normative ce prevedeau contraventii, precum si stabilirea mai judicioasa a faptelor pt care urma sa intervina raspunderea contraventionala. Paradoxal fata de intentia declarata a legiuitorului in

urmatoarele decenii s-a ajuns la un nr impresionant de acte normative care stabileau si sanctionau contraventii.

Dupa decembrie 89 reglementarea din 68 a fost amplu modificata, o problema esentiala fiind determinata de caracterul dinamic al modificarii cuantumului amenzilor contraventionale, dat de o inflatie galopanta. Vechea lege a fost inlocuita abia prin OG 2/2001 aprobata cu modificari si completari prin lg 180/2002.

Studiem: definitie, trasaturi, sanctiunile contraventionale, subiectele raspunderii contraventionale, cauzele care inlatura raspunderea, procedura contraventionala: constatare, aplicarea sanctiunii, exercitarea cailor de atac,

Majoritatea specialistilor considera contraventia o institutie a dreptului administrativ cu trasaturi specifice, unii dintre ei formuland propuneri de instituire a unui sistem juridic si infiintarea unei noi ramuri de drept, dreptul contraventional.

Ca fenomen juridic, contraventia e o fapta constand intr-o actiune sau inactiune, imputabila autorului ei si prevazuta de norma de dr admin pt a carei savarsire se aplica o sanctiune.

Def. potrivit art.1 din OG2/2001: legea contraventionala apara valorile sociale care nu sunt ocrotite de legea penala. Constituie contraventie fapta savarsita cu vinovatie, stabilita si sanctionata ca atare prin lege, ordonanta, hotarare a Guvernului sau, dupa caz, hotarare a consiliului local al comunei, orasului, municipiului, consiliului judetean ori a consiliului general al municipiului Bucuresti. Exista o opinie critica privind modul de definire ce se intemeiaza pe constatarea potrivit careia o fapta nu poate fi sanctionata, ci doar cel care o savarseste. Din definitia actuala rezulta 2 trasaturi:

1.fapta savarsita cu vinovatie, avand caracter ilicit, ilicitul contraventional putand consta intr-o actiune, inactiune sau fapte comisiv omisive legate de o anumita atitudine psihica a autorului acestora fata de consecintele lor negative. Ca si in dr penal, vinovatia imbraca 2 forme: intentie si culpa.

2.actele normative prin care pot fi stabilite si sanctionate contraventii.

Potrivit art.2 alin.1 contraventii pot fi stabilite si sanctionate prin legi, ordonante sau hotarari ale Guvernului, in toate domeniile de activitate, fiind consacrata o competenta materiala generala.

Potrivit art.2 alin.2 prin hotarari ale autoritatii administratiei publice locale sau judetene se stabilesc sau se sanctioneaza contraventii in toate domeniile de activitate pt care acestora le sunt stabilite atributii prin lege in masura in care in domeniile respective nu sunt stabilite prin legi, ordonante sau hotarari ale Guvernului. In general, din textele mentionate, rezulta ca doar faptele considerate ca atare prin legi, ordonante, hg sau acte ale autoritatilor deliberative reprezinta contraventii, fiind vorba de principiul legalitatii contraventionalizarii.

Spre deosebire de vechea legea, og 2/2001 a introdus prevederi speciale privind municipiul Bucuresti. Potrivit art.2 alin.3 consiliile locale ale sectoarelor pot stabili si sanctiona contraventii in mai multe domenii enumerate: salubritate, intretinerea parcurilor si spatiilor verzi, amenajarea si curatenia spatiilor din jurul blocurilor de locuinte, precum si a terenurilor virane.

Potrivit art.2 alin.2 CGMB poate stabili si alte domenii de activitate din competenta consiliilor locale ale sectoarelor in care acestea pot stabili si sanctiona contraventii, fiind necesara delegarea competentelor.

La aceaste dispozitii initiale, legea de aprobare a introdus un nou aliniat, potrivit caruia hotararile consiliilor locale, judetene sau cele ale sectoarelor municipiului Bucuresti prin care s-au stabilit contraventii cu incalcarea principiilor prevazute la aliniatele anterioare sunt nule de drept. Nulitatea se constata de instanta de contencios administrativ competenta la cererea oricarei persoane interesate.

Actele normative prin care se stabilesc contraventii vor cuprinde obligatoriu descrierea faptelor ce constituie contraventie si sanctiunea ce urmeaza sa se aplice pt fiecare dintre aceastea. In cazul sanctiunii cu amenda, se vor stabili limita minima si maxima a acesteia sau, dupa caz, cote procentuale din anumite valori.

Actele normative prin care se stabilesc contraventiile intra in vigoare in termen de 30 de zile de la data publicarii lor, iar in cazul hotararile consiliilor locale sau judetene, punerea in aplicare se face in raport cu art.49 alin.2 din lg administratiei publice locale, potrivit caruia actele se aduc la cunostiinta se face in termen de 5 zile de la data comunicarii oficiale catre prefect.

In situatii urgente poate fi prevazuta intrarea in vigoare a aceastor acte intr-un termen mai scurt de 30 de zile, dar nu mai putin de 10 zile.

Admin curs 11

Ce nu intra la examen: prelegerea 12, prelegerea 14, prelegerea 15 !!!

Raspunderea administrativ patrimoniala - o invatam singuri, intra la examen!

Materia legata de domeniul public si proprietatea publica o invatam noi din cursuri, in manual nu e actualizat!

9 subiecte la examen - 1 punct din oficiu

Sanctiunile contraventionale

Sanctiunea reprezinta element structural al normei juridice. Se urmareste restabilirea ordinii juridice care a fost incalcata.

Prin comparatie cu sanctiunile civile, sanctiunile contraventionale sunt mai complexe si se schimba foarte des.

OG 2/2001 materia generala care se completeaza cu legi speciale. Se vorbeste de un drept contraventional.

Sanctiunile contraventionale sunt definite ca o grupa a sanctiunilor juridice care se aplica persoane fizice si juridice care au savarsit contraventii. In OG 2/200, art.5: sanctiuni principale si sanctiuni complementare

Sanctiuni contraventionale principale sunt: avertisment, amenda, prestarea unei activitati in folosul comunitatii.

Sanctiuni complementare: confiscarea bunurilor folosite, destinate sau rezultate din contraventii, suspendarea/anularea avizului, acordului, autorizatiei de exercitare a unei activitati, inchiderea unitatii, blocarea contului bancar, retragere licentei titlului pt anumite operatiuni, desfiintarea lucrarilor si aducerea terenului in starea initiala, etc.

OG 2/2001 enumera doar o parte dintre ele, se pot stabili prin legi speciale alte sanctiuni principale si complementare.

Importanete practice:

-nu se pot aplica in acelasi timp 2 sanctiuni principale,

-se poate aplica o sanctiune contraventionala principala si una sau mai multe sanctiuni contraventionale complementare,

-sanctiunea stabilita trebuie sa fie proportionala cu gradul de pericol social al faptei savarsite,

-sanctiunea complementara se aplica in functie de natura sau gravitatea faptei,

Agentii comstatatori au o marja de libertate pt stabilirea proportionalitatii, amenda are un minim si un maxim. Daca se judeca pe cuantum, instanta stabileste.

Principiul proportionalitatii este foarte important in practica.

Averismentul - atentionarea verbala sau scrisa a contavenientuui asupra pericolului social al faptei savarsite insotita de recomandarea de a respecta prevederile legale. Se aplica pt fapte de gravitate redusa. Poate fi aplicat si daca nu e prevazut de legea speciala.

De lege ferenda: a se renunta la avertismentul in forma orala.

Amenda contraventionala - sanctiune contraventionala principala, caracter administrativ, nu se pune accentul pe cuantum, ci pe materia unde e reglementata fapta, sanctiune pecuniara principala.

Definitie: consta in micsorarea silita a patrimoniului celui sanctionat, acesta fiind obligat sa plateasca suma de bani fixata drept sanctiune.

Art.8 OG 2/2001 stabileste limitele minime si limitele maxime.

Sumele provenite din amenzile contraventionale aplicate persoanelor juridice se fac integral venit la bugetul de stat, cu exceptia celor aplicate de autoritatile administratiei publice locale si amenzilor privind circulatia pe drumurile publice.

Sumele provenite din amenzile aplicate persoanelor fizice se fac integral venit la bugetul local.

Prestarea unei activitati in folosul comunitatii - armonizarea cu legislatia europeana, reglementata de OG 2/2001 si OG 55/2002, poate fi prevazuta numai in legi sau OG, se stabileste alternativ cu amenda, poate fi aplicata de instanta de judecata, ori de cate ori se face referire la inchisoarea contraventionala se are in vedere prestarea unei activitati in folosul comunitatii, aplicarea se face fara acordul contravenientului.

Confiscarea bunurilor folosite, destinate sau rezultate din contraventii are caracter obligatoriu atunci cand actul normativ o prevede in mod expres.

Subiectele raspunderii contraventionale:

-subiectul activ: contravenientul (persoana fizica sau persoana juridica)

-subiectul pasiv: persoana fizica, structura organizatorica, functionar public, autoritate publica

In cazul raspunderii contraventionale, contravenientul va deveni subiect pasiv, iar subiectul activ va fi reprezentat de o autoritate publica centrala sau locala ori chiar de o entitate privata care e autorizata de o autoritate publica sa presteze un serviciu public.

Raspunderea contraventionala se aplica indiferent daca e cetatean roman cu domiciliul in tara sau strainatate, cetatean strain sau apatrid. -> principiul generalitatii

Exceptia de pa acest principiu este minorul care nu implinit 14 ani.

Alte exceptii: in cazul unui militar, procesul verbal de constatare a contraventie se trimite comandantului, militarului nu i se aplica sanctiuni contraventionald, ci masuri disciplinare.

MApN, MAI si alte autoritati care au structuri militare vor stabili prin regulamente interne organele si sanctiunile in legatura cu serviciul.

Reglementqrea in vigoare transforma sanctionarea perosnei juridice din exceptie in regula, ca atare persoana juridica raspunde contraventional in cazurile si in conditiile prevazute de actele normative prin care se sanctioneaza contraventii.

Cauzele care inlatura raspunderea contraventionala:

-legitima aparare

-starea de necesitate

-constrangerea fizica sau morala

-cazul fortuit

-iresponsabilitatea

-betia involuntara completa

-eroarea de fapt

-infirmitatea daca are legatura cu fapta savarsita

-minoritatea, minorii sub 14 ani nu au capacitatea de a-si reprezenta faptele si pericolul social

Obligativitatea constatarii acestor cauze se face doar de instanta, altfel agentii constatatori ar putea abuza de dreptul de a constata cauzele care inlatura raspundere contraventionala.

Prescriptia

- cu privire la aplicarea amenzii contraventionale, art.13 - 6 luni de la data savarsirii faptei, in cazul contraventiilor contiunue - termenul de 6 luni curge de la data incetarii savarsirii faptei. Prin legi speciale se poate stabili si alt termen.

- prescriptia executarii sanctiunilor contraventionale - daca procesul verbal de constatare ancontraventiei nu a fost cumunicat contravenientului in termen de o luna de la data aplicarii sanctiunii.

Procedura aplicarii sanctiunilor contraventionale

I. Constatarea contraventiei

II. Aplicarea sanctiunii contraventionale

III. Exercitarea cailor de atac

IV. Executarea sanctiunilor

I. Constatarea contraventiei se face printr-un proces vebal incheiat de persoanele prevazute in actul normativ care stabileste si sanctioneaza contraventia, termenul general fiind de agenti constatatori.

Agenii constatatori pot fi: primarii, persoane imputernicite in acest scop de ministrii, de prefecti de presedintele consiliului judetean, de primar, ofiterii din cadrul MAI, in general persoane din cadrul executivului.

Ofiterii si subofiterii constata contraventiile privind: apararea ordinii publice, circulatia pe drumurile publice, comert, vanzarea circulatia si transportul produselor alimentare si nealimentare.

Natura juridica a procesului verbal de constatare si sanctionare a contraventiei (nu tot timpul cel care constata si sanctioneaza):

- act administrativ cu caracterjurisdictional

- act administrativ

- act administrativ pregatitor

Atunci cand se completeaza un astfel de act, se realizeaza puterea statala, deci e un act administrativ.

Procesul verbal nu se ataca in prima instanta la instanta de contencios-administrativ.

Art.16 si art.17: ceea ce trebuie sa contina in mod obligatoriu un proces verbal de constatare si lipsa caror mentiuni atrag nulitatea din oficiu.

Contine: numele, prenumele, calitatea si institutia din care face agentul constatator,

-datele persoanale din actul de identitate ale contravenientului, ocupatia si locul de munca,

-descrierea faptei contraventionala, cu indicarea datei, locului si orei cand s-a petrecut fapta,

-aratarea tuturor imprejurarilor ce pot servi la aprecierea gravitatii faptelor si evaluarea eventualelor pagube pricinuite,

-indicarea actului normativ prin care se stabileste si se sanctioneza contraventia,

-posibilitatea achitarii in 48 h a jumatate din cuantumul amenzii, regula abaltiunii, daca actul normatov permite o asemenea posibilitate,

-termenul de exercitare a caii de atac,

-organul la care se depune plangerea si necesitatea indicarii societatii de asigurari, dar numai in situatia in care fapta a avut ca urmare un accident de circulatie.

Reguli speciale pt apatrizi, cetateni straini si cetateni romani cu domiciliul in afara tarii

Reguli speciale pt minori peste 14 ani

Reguli specifice pt persoana juridica

In cazul in care in momentul incheierii procesului verbal, agentul constatator e obligat sa aduca la cunostiinta contravenientului dreptul de a face obiectiuni la procesul verbal care se trec la alte mentiuni, sub sanctiunea nulitatii absolute.

Art.17 indica o serie de elemente amintite de art.16 care daca nu se regasesc atrag nulitatea procesului verbal.

Art.19 procesul verbal se semneaza pe fiecare pagina de agentul constatator si de contravenient. Daca nu este semnat de contravenient aceasta trebuie constata cu un martor. In lipsa unui martor se precizeaza in procesul verbal conditiile care au dus la incheierea procesului verbal in aceste conditii.

Procesul verbal repreainta unicul act probator al contraventiei in fata instantei, organului de executare.

Caile de atac impotriva procesului verbal: judecatorie si apoi apel!!!