Eugen Ionescu remarca in 1962,prin suita de eseuri din Note si contranote, o caracteristica a poeticii moderne,coreland-o cu formula sa dramatica a teatrului absurd.Astfel,dramaturgul evidentia o anumita simbioza intre doua concepte aparent antagoni-ce-comicul si tragicul-intr-un cadru al ars poeticii moderniste:”Comicul,fiind intuitie a absurdului,mi se pare mai deznadajduitor decat tragicul.Comicul nu ofera vreo iesire.Spun deznadajduitor ,dar,in realitate,el este dincolo de disperare ori de speranta.”Citatul se releva a fi in deplina consonanta cu o alta afirmatie a dramaturgului,un potential motto al speciei farsei tragice promovate de Ionescu :”S-a sfarsit cu drama,cu tragedia.Tragicul devine comic si comicul devine tragic.”

Receptata prin prisma unei estetici si dramaturgii rigide de sorginte clasica,formu-la adoptata de dramaturg,capabila sa inchisteze elemente antitetice, poate parea hibirda si aberanta,dar intr-o epoca de interferenta a genurilor literare,o anumita pulverizare a gra-nitelor dintre categoriile estetice este naturala.

Aceaste transfigurari si metamorfoze ale speciilor clasice au ca fundament ,in stricto sensu,schimbarea opticii in relatiile individului cu societatea si,in extremis,chiar si revitalizarea unui conceptii legate de arta(care inceteaza a mai fi conceputa ca un act de mimesis a universului obiectiv,devenind materializarea unei proiectii interioare,deci fan-teziste).Atfel,individul din teatrul asurd este un non-erou,alienat de propria existenta,con-fruntat cu dimensiunea thanatica,conceputa ca un eveniment-destin(reprezentand o finali-tate inerenta),pendeluand intre angoasele existentiale si teama de vid ontologic.Centrat pe zodia nefasta a acestor angoase,teatrul absurd isi plaseaza in mod firesc conceptele opera-tionale intr-o zona de fuziune a comicului cu tragicul.Tragic prin existenta unor limite i-nerente conditiei umane sub care fixat,non-eroul farsei tragice este simultan comic si grotesc prin sterilitatea gestului de traversare a unui univers guvernat de legi absurde.

Notiunile de tragic,respectiv comic comporta unele transfigurari,comparativ cu acele concepte relevate de tragedia elina sau de comedia clasica franceza,in unisonanta cu realitatile unei societati de consum,in care individul,absolvit de orice vina sau respon-sabilitate,este o parte contitutiva a sistemului.Metamorfozarea notiunii de tragic sta sub semnul distrugerii raportului de subordonare a universului uman fata d ordinea divina(La-place afirma in secolul al XXI-lea ca Dumnezeu este o ipostaza de care spiritul rational nu mai are nevoie).Lipsa acestui raport nu poate fi suplinita de o eventuala relatie simila-ra om-societatea contemporana,incapabila sa confere un specific necesar tragediei –care “implica teroarea,aprecierea justa,necesitatea,responsabilitatea”(Fr.Durrenmatt) si domi-nata de o acuta lipsa de semnificatie si esential.Astfel se explica statusul de non-erou al individului plasat intr-un univers absurd,martor impasibil al dezagregarii istorice(Ionescu isi fixa regretul de a trai in prezent prin nostalgia unei alte lumi-“...unii oameni au desco-perit Capul Bunei Sperante,au descoperit Americile,au descoperit orase necunoscute,pa-late,fructe,[...],si noi,noi suntem aici printre oamenii cei mai urati de pe pamant,printre i-dioti,printre badarani...”).

Traind intr-o sfera dominata de concepte si valori degradate,acest individ este o sursa de comic prin incercarea de a-si manifesta libertatea.Esenta acestui comic este di-ferita de cea a comicului traditional-care presupunea antonomia creata de unele vicii uni-versale si aparenta acestora(prostia,parcimonitia,narcisismul,egoismul,etc).Comicul din farsa tragica vizeaza dimensiunea absurda a existentei,confrundand individul cu inerenta sa conditie uman sau cu mecanismul social imbecilizant in care este angrenat.Acest tip de comic nu isi propune sa corijeze ,nu are o intentie moralizatoare,ci vizeaza demascara re-

1

sorturilor interioare ale unui dimensiuni predestinate efemeritatii,avand o functionalitate antiiluzionista.Prin aceasta optica,comicul se releva a fi,dupa cum afirma si Ionescu,mai dezolant decat tragicul pentru ca elementele plasate sub semnul sau tin de insasi condi-tia umana,sunt incorijabile si universal valabile.

Aparuta in 1962,dupa ce autorul ei trecuse printr-o perioada lunga de boala,piesa “Regele moare” este centrata pe tema cu valente thanatice a confruntarii individului cu moartea,Ionescu numind-o “ucenicia sa la moarte”.Farsa ilustreaza damnarea heidegge-riana a individului care proiectat spre viitor,aduce prezentul sub zodia lui zum Tode sein,dar non-eroul ionescian nu are aceeasi esenta ca omul din sistemul filozofic al lui Hei-degger,ci este un om neautentic,care nu a reusit sa steabileasca raporturi autentice cu nici un element al universului sau.De aceea,el nu este familiarizat cu acel viitor individual,al sau,finalizat cu propria moarte.Regele Berenger este ancorat in prezent,gata sa isi renege trecutul si incapabil sa isi accepte cu adevarat viitorul(“Iar incepeti?Ma plictisiti!Am sa mor,da,am sa mor.Peste patruzeci de ani,peste cincizeci de ani,peste trei sute de ani.Mai tarziu.Cand oi vreau eu...”).Lipsit de constiinta devenirii temporale,Berenjer este plasat de Margareta,prima sa sotie,intr-o zona a prezentului perisabil,care devine trecut:”Erai un drumet care intarzie intr-un han,uitand ca scopul calatoriei nu e hanul.”In opozitie,Maria, cea de-a doua sotie,evita sistematic initierea regelui in moarte,iluzionandu-l cu posibilita-tea unei alte finalitati,astfel incat Beranger,prins intre ipostazele antinomice ale reginelor,este un alienat in timp,prin lipsa de perceptie reala a devenirii si a proiectarii sale in spa-tiul devenirii.

Iesirea din timp,sugerata de Ionescu printr-un complex arsenal comic si grotesc (functia libajului ,foarte bine speculata,este relevanta),este generata de neaderenta la o realitate antagonica iluziei,care cauzeaza si interpretarea eronata atat a propriei stari de spirit,cat si a tuturor miscarilor decadente din jur(“...pamantul asta care se crapa,granite-le care se dau inapoi,...,oricum,va trebui sa fac randuiala.O sa cautam sa gasim o cale.”).

Absorbit de o realitate iluzorie,Berenger nu poate intelege simptomele ce prefigu-reaza inerenta finalitate;el trebui sa fie anuntat ca moare(“Sire,trebuie sa te instiintez ca ai sa mori.”),dar iesirea din temporalitate si disperarea printre ceilalti il fac sa recepteze distorsionat replicile tuturor personajelor(mai putin ale Mariei),cu care nu poate stabili o comuncicare autentica.Remarcam un element comun creatiei ionesciene si celei aparti-nand lui Caragiale-delirul verbal ca simpton al vidului intelectual si al dezarticularii fiin-tei.Verbiajul declanseaza un repertoriu de locuri comune,nonsensuri,truisme,ticuri verba-le,putant fi relaute cu scop strict audititiv.Ele invadeaza scena inlocuind,in mod aberant, actiunea propriu-zisa.Sub o avalansa de cuvinte straine unul fata de altul,utilizate de per-sonaje ce le ignora sensul,mesajul devine nul.Personajele vor doar sa vorbeasca,nu sa co-munice,nu asculta pe nimeni si nu se mai asculta nici macar pe ele,codul semnificativ co-mun incercand sa mai functioneze.Daca la Caragiale logoreea demagogica mai insemna ceva,in viziunea lui Ionescu figura de stil dominanta este galimatiasul,care nu mai justifi-ca nimic.O a doua sursa de comic este reperabila in incercarile disperate ale personajului de a replia realitatea conform viziunii sale interioare,ignorand imposibilitatea unui astfel de demers.Berenger incearca in mod sistematic sa ii convinga pe ceilalti,sa creeze iluzia stapanirii de sine,sa muleze realitatea dupa matricea sa interioara;el omite insa toate simptomele inerentului sfarsit,pe care este incapabil sa il accepte cu adevarat.

In sfarsitul piesei,confruntat cu timpul care s-a epuizat,eliberat de lucruri,deta-

2

sat de placeri,regele amnezic uita in cele din urma totul si asezat pe tron,gol si singur, pierde orice coordonata spatiala sau temporala,cufundandu-se in neant.

In dramaturgia romana,criticii au reperat similaritati intre creatia ionesciana si cea soresciana,ambii scriitori transpunand in operele lor revolta omului confruntat cu abera-tiile istoriei si cu absurdul circumstantelor care ii determina,la intamplare,existenta.A-vand ca alt punct de reper literatura lui Camus,Sorescu accentueaza raportul tragic dintre individ si existenta sa,urmarind o iesire din cercul vicios al determinarilor meschine(spa-tiale,temporale,de circumstanta)pe care conditia umana le presupune,iesire ce ar putea fi tradusa,in lipsa unei optiuni viabile,in gestul unei sinucideri.

Piesa “Iona”face parte integranta dintr-o trilogie (“Setea muntelui de sare”)ce da alte valente raporturilor incordate dintre om si conditia sa existentiala.”Iona” reprezinta o reinterpretare a mitului biblic al pescarului Iona,pedepsit de divinitate din cauza nesupu-nerii si inghitit de un peste urias,dar nu se constituie intr-o transpunera moderna a acestei parabole crestine despre limitele omului deoarece,lipsita de conotatiile biblice,capata fun-damental alte valente.

Esenta poemului nu este exprimata direct-ea se comunica disimulativ,deruntant,sub aparenta unui monolog absurd,formula dramatica realizata ca un pseudo-dialog(in piesa evoluan dun singur personaj din doi figuranti).Ca si alti dramaturgi(Eugen Ionescu,Samuel Beckett),Sorecu trateaza absdurdul existential intr-o maniera realista si grava,dar care are doar o aparenta comica(desi locotorul parcuge o tragedie,logosul si compor-tamnetul sau este,in expresivitatea lui imediata,comice;el se amuze si se autopersifleaza).Astfel,decorul este schematizat la maxim,avand un grad simbolic ridicat,dar nereprezen-tand o imagine reala.Inca din debut Iona este plasat in gura pestelui(nici in interior,nici in exterior),ceea ce marcheaza pozitia sa precara,avand langa el un acvariu-imagine redusa, creata artificial,simbol al limitarii si artificialului.Pescarul nu dispera in situatia exceptio-bala,absurda,anormala in care se afla,instalandu-se in burta pestelui ca intr-un spatiu fi-resc si elaborand solutii pentru a iesi.Burtile de pesti in care va fi inchistat succesiv Iona reprezinta zidurile concentrice in care spiritul uman este captiv.Perforarea acestora este lipsita de orice finalitate deoarece specificul uman nu se constituie intr-o conditie a ilimi-tari,ci este realmente captiv prin neputinta emanciparii fata de conditionarile individua-le,sociale,istorice,ontologice.Necesitatea nasterilor succesive deriva din dorinta de a accede la ilimitare(“Ne scapa mereu cate ceva in viata,de aceea trebuie sa ne nastem me-reu.”),iar experienta lui Iona rezuma repetatele tentetive ale umanului de a materializa reinventarea sinelui la nivelul propriei conditii ideale:a libertatii si a imortalitatii.

Iona reuseste sa isi mentina echilibrul prin logos,un logos ce pe de-o parte persi-fleaza situatia tragicomica in care se fla,iar pe de alta patetizeaza starea de moarte.Totusi, inadecvarii absurd comice a preocuparilor personajului la situatia in care se afla(“Demult trebuia sa-mi pun eu ochelari.Neglijezi azi,neglijezi maine,ajungi sa nu-ti mai vezi frate-le.”)ii corespund clisee in planul purei oralitati,stridente rezultate din aplicarea unor clisee si functionarea unor automatisme verbale in contexte cu desavarsire improprii. Pe parcursul acestui discurs de factura antipoetica apar interminent propozitii cu accent liric,gratuitatea facondei,potentata comic prin ilogisme si enormitati,e contrapunctata prin semnalizari verbale ale unui fond de intensa,paralizanta angoasa(“Trebuie sa sting cu o pleoapa toate lucrurile care au mai ramas aprinse,papucii de langa pat,cuierul,tablourile”).

3

Limbajul acesta de farsa,de teatru de revista nu este ,evident,decat un cod in spi-rit avangardist,o conventie literara de aparenta anticonventioanala,parodica,pentru trans-miterea unui mesaj neperisabil in timp printr-un demers modern.Efectele de umor,umor negru,dadaistic,sunt create prin discordanta violenta intre realul concret,material,imediat si cel substituit de acesta in minte personajului(“Chitul traieste in apa si umezeala-l razbeste si trece-nauntru.”).

Piesa lui Marin Sorescu releva doar aparent tragismul eroului,doar conditia tragi-ca,la nivelul absurdului,a umanului.Eroul parvine insa la sublim prin logos.Formulat,constientizat,absurdul isi devine propria negatie.Ilogicul ramane inchistat in expresie;limitat prin insasi natura conditionarilor sale multiple,umanul se afirma prin capacitatea de a-si verbaliza infirmitatile.

Situata sub semnul formulei uni teatru absurd,notiunea de comic sufera transfor-mari inerenta.Intr-un cadru in care omul este pus in situatia de a-si infrunta in mod clar si irevocabil conditia,comicul se traduce prin incercarile stangace,sortite esecului,de trans-gresare a unor limite ce tin de insasi sfera ontologicului.Plasat intr-un context inedit,uma-nul isi pierde echilibrul si incepe sa aplice(mai mult la nivelul logosului,actiunea fiind sufocata de dimensiunea lingvistica) absolut irational clisee si automatisme verbale.

4