1

Structuri dramatice în timp. Comedia populară, Plaut și

Goldoni

Ruzsicska Patricia-Jana-Maria

REZUMAT

E o dovadă grăitoare că natura e pretutindeni aceeași și că, dacă te inspiri din

izvoarele ei, nu greșești niciodată caracterele.1

Limba latină scrisă este rezultatul unei lungi evoluții. Ea s-a perfecționat datorită

forței sale interne. Amestecul cu graiul altor popoare de origini diferite, etrusce și italice, a

creat o limbă nouă, limba latină de o puternică originalitate. Studierea ei poate da o primă

imagine a acelei concordanțe între spiritul național și limbaj, necesar apariției unei literaturi.

Atât limba cât și literatura au evoluat.

Limba scrisă a autorilor clasici nu este identică cu cea vorbită zilnic de romani. Limba

latină literară se remarcă prin claritate desăvârșită și o precizie perfectă a enunțurilor.

Condițiile în care s-a format limba literară a romanilor, arată că literatura lor se bazează pe

originalitatea autorilor latini. Modul lor de viață, stilul și temperamentul îi făceau să creeze

opere noi, diferite de cele ale predecesorilor greci. Autorii latini s-au manifestat în diferite

genuri și specii literare. Începuturile teatrului roman cult, mai ales ale comediei constituie

evenimentul cel mai important al dezvoltării literaturii latine.

Pentru a defini conceptul de teatru, am pornit de la ideea că elementele lui

componente, literatura dramatică, arta scenariului și publicul formează o unitate

indestructibilă. Literatura dramatică este valorificată în arta spectacolului teatral a cărui

reușită se datorează impactului dintre textul literar și creația scenică. Arta spectacolului

modelează și formează gustul și atitudinea publicului. Spectacolul dramatic se constituie ca o

artă a comunicării într-o concepție despre lume, determinată de epocă. În lucrarea mea,

Structuri dramatice în timp. Comedia populară, Plaut și Goldoni, am urmărit modul cum s-a

1 Carlo Goldoni, Memoriile domnului Goldoni menite să lămurească Istoria vieții sale și pe ceea a Teatrului său,

traducere de Victoria Ursu, Ed. pentru Literatură Universală, București, 1967, p. 242

2

continuat tradiția deschisă de dramaturgii antici latini în timp și felul cum a fost valorificată și

prelucrată de dramaturgii moderni. Dat fiind faptul că, subiectul abordat nu este nou, am găsit

un material bibliografic bogat referitor la această temă. În primul capitol, Terminologie latină

și italiană. Noțiuni cheie în domeniul teatral, am socotit că teatrul este o artă cu un limbaj

specific, așa că, am explicat termenii importanți: act, acțiune, actor, comedie, joc, mască,

personaj, rol, scenă, subiect, spectacol, teatru, etc. Am consultat numeroase dicționare,

enciclopedii, lucrările domnului profesor Dan Negrescu despre terminologie și cultură latină

și alte surse bibliografice de specialitate în care am căutat etimologia termenilor, cuvinte

derivate, expresii și formule consacrate, elemente argotice, din domeniul teatral. Pentru că cei

doi comediografi, care alcătuiesc subiectul acestei lucrări, își scriu operele în limba latină,

Plaut, și în italiană, Carlo Goldoni, am notat cuvintele în ambele limbi, pentru a crea o

imagine complexă a actului teatral. O importanță deosebită pentru limba latină este cuvântul

carmen,-inis, care denumește poezia, un termen ce cuprinde textul, muzica, formule magice

de rugăciune, de vrajă, descântece. Pentru definirea acestui termen m-am oprit asupra

părerilor profesorilor: N.I. Barbu, Dan Negrescu și William Beare, ale căror opere sunt

trecute în referințele bibliografice. Numeroase creații ale literaturii nescrise sunt cunoscute

sub această denumire carmina convivalia, carmina saliaria, carmen fratrum arvalum,

carmina Marciana, carmina triumphalia și altele.

În cadrul cuvintelor polisemantice ca: actor, joc, circ, comedie, teatru, am notat

fiecare sens introducând termenul în diferite expresii referitoare la teatru în cele două limbi.

Comedia, ca specie a genului dramatic, beneficiază de numeroase studii interesante și

fundamentate, de aceea am acordat o atenție deosebită acestui termen care constituie

elementul de bază al acestei lucrări. Am explicat etimologia cuvântului, părerile lui Platon și

Aristotel despre comedie, clasificarea făcută de Claudia Palombi, denumirile în limba latină

și definițiile date de Cristina Iridon, Marie-Claude Hubert, și Marian Popa. Comedia latină a

fost mult apreciată de poporul roman care avea înclinații spre umor, veselie, știind să

găsească ridicolul și să descopere partea caricaturală în înfățișarea oamenilor.

Sfârșitul secolului al III-a a.Chr. și începutul secolului următor, constituie vârsta de

aur a acestei specii la care mă refer pe larg în capitolul al doilea, Structura comediei latine. În

primele patru subcapitole am insistat pe faptul că la baza comediei latine se află literatura

populară. Ținând cont că teatrul este o artă cu caracter pluridisciplinar, am selectat doar acele

creații ale literaturii nescrise în care se îmbină dansul, mișcările corporale, muzica, ritmul și

textul. Cântecul saliilor, al fraților arvali, cântecele de ospăț și bocetele sunt mici reprezentații

cu reguli bine stabilite ca niște indicații regizorale. Cântecul saliilor și al fraților arvali erau

3

ceremonii religioase, repetate an de an, cu structuri fixe, considerate printre cele mai vechi

creații ale literaturii latine populare. Vitejia și dorința de superioritate a poporului roman este

glorificată în cântecele de ospăț prin repetarea unor texte însoțite de flaut, închinate eroilor

neamului. Din cauza condițiilor istorice neprielnice, aceste fapte legendare nu au fost adunate

și prelucrate ca cele de pe teritoriul grec, dar despre existența lor, stau mărturie numeroase

fresce, scoase la iveală de ultimele descoperiri arheologice, sau sunt menționate în scrierile

autorilor antici.

O altă creație a literaturii populare nescrise sunt bocetele, adică niște cântece de jale,

în care rudele celui dispărut își exprimă durerea și aduc elogii răposatului. În cadrul acestui

ritual se executau, alături de cântecele rostite de praefica (femei special angajate), un dans în

ritm lent însoțit de gesturi mimate. Formulele erau incantate de femei, apoi repetate de

întreaga adunare într-un ceremonial bine stabilit și structurat.

Manifestările satirice reflectă cel mai bine felul de a fi al acestui popor. Atitudinea

critică se îmbină cu ironia, fapt ce reiese din expresii, precum și din acel cognomen folosit

pentru a sublinia un defect fizic sau moral.

Din categoria poeziei satirice fac parte versurile fescennine, un dialog aluziv, cu

glume răutăcioase și jocuri de cuvinte. Aceste mici reprezentații scenice au la bază

convingerea că numai persiflându-se oamenii pot schimba atitudinea zeilor care sunt invidioși

pe bunăstarea lor. Poetul latin Horațiu face o scurtă prezentare a versurilor și arată ce ofrande

se aduceau zeilor pentru a-i îmbuna. Poporul roman a stabilit obligații precise și reciproce cu

zeii: omul îi aduce jertfe, iar zeul are obligația de a-l ajuta conform principiului do ut des.

Transmiterea versurilor se făcea sub forma unui dialog alternativ dintr-o parte a

participanților și din alta, de aceea ele constituie forma primară care stă la baza satirei și a

comediei populare. Aceste versuri circulau oral sau în scris dovată fiind epigrama scrisă pe

pereți în timpul domniei lui Nero.

Mai târziu, s-a dezvoltat satura, care provenea tot din Etruria, dar era un produs

dramatic, mai distins, un dans magic, cu muzică, dialog, pantomimă, și joc de scenă. Romanii

au adus numeroase inovații, încât consideră că aceasta este o creație proprie.

Apare o altă creație populară, atellana, care se dezvoltă în paralel cu literatura cultă.

Actorii jucau mascați și erau angajați în roluri fixe. Cele patru tipuri de personaje: Maccus,

Bucco, Pappus și Dossenus vor fi preluate de commedia dellʼarte. Aceștia se bazau pe intrigi

și pe propria improvizare. Autorii care fac din atellană o compoziție cu text stabil sunt:

Lucius Pomponius Bononiensis și Novius. Cei doi critică moravurile societății și pe

demnitarii Romei, dar sub pretext că satirizează pe cei din Campania sau Galia, pentru a nu

4

le fi cenzurate operele.

Mimul este o reprezentare satirică. La început, mimul era un actor, care imita

personaje cu mască, deci, mima doar prin corp. Apoi și piesa jucată s-a numit mim. Aceasta

era o îmbinare de gesturi, mișcare și text. Subiectele erau inspirate din realitate, reușind să

impresioneze prin naturalețe și spontaneitate publicul. Dintre mimografii acelor timpuri

amintesc pe Decimus Laberius, Publius Syrus și Lucius Valerius contemporan cu Cicero.

Versurile fescennine, satura, atellana și mimul sunt creații dramatice care vor constitui bazele

literaturii scrise și embrionii teatrului latin, iar mai târziu, ai celui italian. Am precizat

înclinația poporului roman pentru jocuri și spectacol. Alături de jocurile de circ, luptele de

gladiatori și de animale, se prezentau în cadrul serbărilor, spectacole de teatru.

În capitole distincte, prezint aparația literaturii culte, în anul 240 a. Chr., când s-a

prezentat prima reprezentație dramatică al lui Livius Andronicus. După această dată urmează

o bogată producție teatrală, prezentată de scriitori latini care de fapt proveneau din alte zone

ale Italiei: Appius Claudius, Ennius, Plaut, Caecillius Statius, Naevius și Terențiu. Cu timpul,

apar tot mai mulți scriitori, mai ales, după extinderea imperiului și romanizarea teritoriilor

cucerite, care prin operele lor ajută la înflorirea și dezvoltarea literaturii latine. Istoricul Ernst

Robert Curtius vorbește despre Romania, definită ca o lume în care limbile și literaturile au

fost influențate și hrănite de limba latină. Acestă limbă este produsul unui popor format prin

voință, pentru care disciplina și datoria sunt valori de bază.

Reprezentațiile populare satirice pe care le-am amintit vor ajuta la apariția unor creații

literare de marea valoare cum sunt cele ale lui Plaut. Creația dramatică latină își va extrage

seva din elementele autohtone dar și dintr-un fenomen de imitația în timpul procesului de

asimilare. Totuși, în privința acestei influențe a teatrului grecesc, trebuie să se țină cont de

ideile lui Cicero pentru care imitația era o întrecere (aemulatio), deci romanii au depășit

modelul grecesc prin originalitate și valoare.

În subcapitolul, Teatrul latin – baza teatrului european, subliniez faptul că civilizația

și cultura Romei antice au lăsat literaturii și culturii moderne cea mai prețioasă moștenere,

deoarece teatrul latin este considerat părintele teatrului europenan medieval și renascentist.

Acesta a atins cote înalte prin eforturi deosebite și bine gândite. În primul rând, dezvoltarea

dramaturgiei primește un impuls considerabil prin ridicarea primelor teatre monumentale, atât

prin exteriorul clădirii, cât și interiorul ei. Apoi, reprezentațiile sunt concepute după cele trei

elemente de bază: actor, autor, spectator, adică, instanțele comunicării dramatice. Actorii

trebuie să fie talentați pentru a transmite publicului emoții, să se perfecționeze mereu și să fie

conștienți că rolul lor este să îmbine folosul cu plăcerea, acel utile dulci horațian. Autorul

5

dramatic trebuie să-și aleagă astfel subiectele, încât fiecare om să se regăsească atât în

caractere, cât și în vârstă. Spectatorul este cel care vine la teatru, urmărește jocul actorilor,

mișcările lor, percepe replicile, sesizează învățămintele și simte mesajul pe care îl transmite

autorul dramatic prin text, iar actorul prin interpretare. Între actor și spectator se stabilește o

relație, pe care Marino Barchiesi și Eugen Cizek o numesc metateatru.

Ideile anticilor latini, ca piesele să fie pe placul publicului, încât acesta să plece sătul

de glume și cu zâmbetul pe buze, vor rezista în timp și vor fi reluate și prelucrate de marii

dramatugi ai Europei: Shakespeare, Lope de Vega, Goethe, Schiller, Molière și Goldoni.

Spectacolul comic oferea publicului posibilitatea de a-și descătușa sufletul. Prin

comedie se scot în evidență contrastul dintre realitate și iluzie, dintre esență și aparență, dintre

serios și derizoriu, dintre scopuri și mijloace. Trăsătura dominantă a comediei este comicul cu

menirea de a stârni râsul. Mijloacele lui de comunicare diferă de la o epocă la alta. În

antichitate sunt serbările, sărbătorile și jocurile, iar mai tâziu, apare carnavalul. Sub masca de

carnaval se ascunde o parodie a unei răsturnări, a unei lumi pe dos. Regizorul David Esrig

afirmă că mască de carnaval poate fi folosită de oricine, în timp ce masca de comedie

dezvăluie identitatea reală a personajului.

Măștile din comedia atellană se vor transforma în personaje din comediile lui Plaut.

Pappus va deveni un tată autoritar și zgârcit, Maccus, un militar mincinos și lăudăros,

Dossenus este strămoșul parazitului, dar joacă și rolul de sclav, iar Bucco va deveni

negustorul de curtezane. Cu toate că Plaut se inspiră din comedia nēa grecească, am căutat în

comediile lui transformările, inovațiile, și informațiile despre realitățile romane.

În ceea ce privește structura comediilor am prezentat în primul rând compoziția

creațiilor populare, apoi organizarea comediilor latine, în general, cu cele trei părți: prologul,

corpul piesei și epilogul, iar în capitoul următor am făcut referire doar la structura comediilor

plautine, subliniind și diferențele care apar față de comedia greacă. M-am oprit asupra celor

două componente ale prologului: argumentul cu rezumetul piesei în acrostih și didascalia în

care Plaut dă numele autorului și titlul piesei în limba greacă, dar subiectul îl prelucrează și îl

adaptează la realitățile romane. Astfel apare titlul piesei în limba latină, diferite obiceiuri și

tradiții romane, zeități, legi și instituții din Roma. Comedia populară se menține alături de

comedia literară până la sfârșitul antichității: mimul și atellana bucurându-se de succes. Mai

târziu, măștile atellanei apar în comedia populară italiană, commedia dellʼarte, care vor suferi

transformările gândite de Carlo Goldoni pentru a reforma teatrul italian. Pentru a prezenta

aceste idei reformatoare am consultat numeroase studii în limba română și italiană: Otilia

Doroteea Borcia, Francesco de Sanctis, Mario Apollonio, Edmondo Rho, Ettore Caccia, Luigi

6

Tornelli, Siro Ferrone și alții.

Obiectivul principal al acestei lucrări a fost de a scoate în evidență că la baza

comediei culte, stau creațiile autohtone și comedia populară italică. La rândul ei, comedia

cultă romană va fi sursă de inspirație pentru comedia italiană și universală. Acest fapt îl

putem descoperi în schemele din arborele genealogic al măștilor din commedia dellʼarte,

întocmit de teatrologul David Esrig din care reie că Brighella își are rădăcina în teatrul

roman, Arlecchino, în atellana și teatrul din Roma antică, Pulcinella, în jocurile atellane,

Pantalone, în atellană și teatrul lui Plaut, Il Dottore în farsa romană, iar Capitano, în atellana

și teatrul lui Plaut prin acel Pirgopolinice din Miles Gloriosus.

În acest sens, în ultimul capitol, Raportul comediei italiene cu cea romană, am pus în

analiza discursului dramatic, conceptele prezentate anterior. Demersul meu analitic cuprinde

un raport cu două părți delimitate în funcție de operele literare ale celor doi comediografi:

Plaut și Carlo Goldoni. Ca metodă de cercetare, am ales analiza globală a textelor dramatice,

dar și o analiză a unor fragmente semnificative care au note comune, așa cum sunt concepțiile

celor două servitoare: una din teatrul antic latin și una din opera lui Goldoni. Atât Syra din

piesa Mercator, cât și Smeraldina din Il servitore di due padroni își expun părerile în privința

bărbaților, în pofida veacurilor care au trecut. Syra este revoltată că bărbatul nu este pedepsit

când este infidel, dar nevasta, când greșește, este repede izgnonită. Ea propune o lege egală

pentru toți. Dacă ar fi și soțul alungat din casă, lumea ar fi plină de bărbați singuri, mai mulți

decât femei. La fel gândește și Smeraldina, revoltată pe acuzațiile de infidelitate pe care

Silvio i le adresează Claricei. Folosindu-se de proverbul, noi cu ponosul, iar voi cu folosul, ea

deplâmge soarta femeilor ponegrite și dojenite atunci când greșesc, pe când bărbații sunt

liberi să facă vor. Ajunge la concluzia că ei au acest avantaj, deoarce fac legile (pe vremea

aceea, judecători fiind doar bărbații), și atunci li se trece totul cu vederea. La fel ca Syra, vine

și ea cu propunere, ca toți bărbații necredincioși să țină în mână o creangă, și atunci orașele

s-ar transforma în adevărate păduri.

Pentru prezentarea vieții și a operei celor doi comediografi, pentru clasificarea

comediilor și indicarea surselor de inspirație am consultat istorii literare, studii critice,

antologii și istorii (Theodor Mommsen, Giuliano Procacci, Jean Bayet, Pierre Grimal și alții).

Prin acestă abordare interdisciplinară, am reușit să scot în evidență aspecte și idei comune ale

celor doi dramaturgi.

Originalitatea acestei lucrări constă în faptul că am selectat conflicte, teme și motive

analizând cele douăzeci de comedii plautine, (Vidularia fiind incompletă). Conflictele între

generații, între soți, cele sociale, tema banului, a paternității, a călătoriei, motivul dublului, al

7

zestrei, al păcălitorului păcălit, al teatrului în teatru, le vom regăsi în piesele goldoniene,

implicând, bineînțeles, transformările istorice și sociale ale timpului. În evoluția personajelor

trebuie să ținem cont de condițiile istorice și economice ale epocilor în care cei doi

dramaturgi au trăit. La Plaut predomină personajele masculine, iar Goldoni, ca iluminist,

militează pentru emanciparea femeii. El preia de la Plaut și unele tipuri de personaje: al

bădăranului, al avarului, al sclavului șiret, al tânărului risipitor, dar creează noi tipologii în

concordanță cu relațiile sociale: al burghezului parvenit, al nobilului decăzut, al curtezanului,

al cicisbeului, al bârfitorului, al mincinosului, al ursuzului, etc. Concomitent cu piesele de

caracter, el păstrează unele elemente din commedia dellʼarte pentru a-și mulțumi publicul.

Ținând cont de mărturisirea autorului italian, în Memorii, că a avut ca puncte de reper geniile

antichității: Plaut și Terențiu pot concluziona influența comediei latine asupra celei italiene.

Pentru a-mi susține această informație, am adăugat unele argumente persoanele. Am

interpretat în paralel piesele lui Plaut, Stichus și Casina cu Il servitore di due padroni și La

putta onorata de Goldoni. În plus, am prezentat motivul dublului împrumutat de Goldoni în

I due gemelli veneziani din piesa Menaechmi al lui Plaut, dar la comediograful italian este

înlăturat fratele geamăn care reprezintă răul, menținând nota comică a piesei, prin felul

prostănac și grosolan de a se comporta cu logodnica. Operele suport le-am ales în funcție de

natura lor reprezentativă pentru cei doi autori, dar și de preferințele personale, dorind să

demonstrez că Plaut s-a inspirat din creațiile populare tradiționale. Commedia dellʼarte

folosește teme, motive și personaje din comedia latină, iar Goldoni, prelucrează literatura

antică, comediile populare și pe cele plautine, mărturisindu-și înclinația pentru acestea.

Pentru a sublinia influența unor tipologii plautine în teatrul universal am scos în

evidență punctele comune ale celor doi avari: Euclio din Aulularia a lui Plaut și Harpagon din

piesa Lʼavare de Molière. Cei doi avari, prezintă aceeași teamă de a nu li se descoperi oala/

caseta cu bani, bănuiesc și îi acuză pe cei din jur de furt, cerându-le să arate și a treia mână

pentru a se convinge că nu au furat, au aceleași obiceiuri de a gusta din piață diferite produse,

plângându-se de scumpetea lor, până și replica de a-și căsătorii fetele, ,,fără zestre” este

identică. Întâlnim iarăși fragmente din piese și replici din care se desprind concepții comune.

Când cei doi avari discută cu viitorii gineri, primii sunt focalizați pe ideea comorii, iar ceilalți

insistă pe frumusețea și valoarea deosebită a iubitelor. De aceea, confuzia ce apare produce

comicul de situație. Tipul avarului apare și la Goldoni nu numai în piesele în care îl plasează

ca titlu, Lʼavaro, Lʼavaro geloso, Lʼavaro fastoso, dar și în alte piese ca Sior Todero

brontolon preocupat numai de zestrea nepoatei, precum și în comedia Il ritorno dalla

villeggiatura, în care Bernardino, unchiul lui Leonardo refuză să își ajute nepotul pentru a-și

8

salva căsnicia și situația materială falimentară. În raporturile făcute am arătat că cei doi

folosesc aceleași tipuri de comic: de situație, de caracter, de moravuri, de limbaj și de nume.

Doresc ca prin acest demers de a raporta operele acestor autori să aduc unele

completări despre importanța teatrului latin pentru teatrul modern, și totodată să propun unele

deschideri pentru cercetările viitoare, conștientă fiind că subiectul conține încă resurse

bogate. Propun un moment de reflecție asupra multiplelor posibilități de abordare.

Importanța celor doi comediografi este de necontestat. Plaut a urcat pe scena teatrului

universal ca rege al comediei antice latine, cum afirmă Eugen Cizek. Operele lui vor fi

interpretate în limba latină până în perioada Renașterii. Aș aminti conținutul unei invitații la

teatru, care circula în Germania la începutul secolului al XVI –lea: ,,Cine dorește să vadă un

spectacol latin, așa cum se juca pe scena clasică, în forul din Roma să grăbească pașii înspre

strălucita aulă de îndată ce mândrul Phoebus va vesti ora”, notată de Ion Zamfirescu în

Istoria universală a teatrului, volumul III. În spațiul cultural românesc, operele lui au fost

traduse în proză și în versuri, i s-au dedicat numeroase studii, recunoscându-l ca pe un

magician, care ne atrage într-un univers imaginar și care are abilitatea de a-și aranja astfel

piesele, încât să prindă viață, să se miște și să emoționeze.

Comediile lui Carlo Goldoni atrag numeroase aprecieri. În afară de cuvintele

istoriografului Francesco de Sanctis care îl consideră un Galileu al noii literaturi pentru felul

cum a transpus natura în teatru, aș aminti remarca lui Voltaire care afirmă că în marea sa

lume, care a fost teatrul, aproape că nu este defect omenesc care să nu fi fost descoperit de

Goldoni. Criticul italian, Siro Ferrone compară comediile goldoniene cu un colier de

surprinzătoare bijuterii ocazionale.

CUVINTE CHEIE: actor, comedie, personaj, rol, teatru.

9

CUPRINS

pag.

Argument................................................................................................................1

I. Terminologie latină și italiană. Noțiuni cheie în domeniul teatral.........................4

II. Structura comediei latine......................................................................................22

1. Literatura nescrisă – creații populare........................................................23

2. Manifestări ale poeziei satirice.................................................................33

3. Primele forme ale literaturii culte – embrionii teatrului roman................37

4. Spectacole și jocuri la romani...................................................................43

5. Primii scriitori latini..................................................................................51

6. Teatrul latin – baza teatrului european......................................................55

7. Comedia cultă în concepția scriitorilor......................................................67

8. Comicul – trăsătură dominantă a comediei...............................................72

9. Structura comediei latine...........................................................................78

10. Literatura populară – baza comediei plautine............................................80

III. Raportul comediei italiene cu cea romană.............................................................83

1. Titus Maccius Plautus................................................................................83

2. Conflicte, motive și teme...........................................................................98

3. Personaje plautine....................................................................................107

4. Comediile lui Plaut – adevărate modele în teatrul italian........................127

5. Apariția limbii italiene și a creațiilor comice de tranziție........................129

6. Tipul avarului plautin – sursă de inspirație pentru literatura universală...138

7. Carlo Goldoni...........................................................................................143

8. Conflicte, teme și motive.........................................................................167

9. Personaje și caractere goldoniene............................................................188

10. Raport între piesele celor doi comediografi..............................................203

Concluzii...............................................................................................................232

Bibliografie...........................................................................................................235

10

SUMMARY

It's a telling proof that nature is everywhere the same and that if you get inspired from

its springs, you never mistake the characters. 1

Written Latin is the result of a long evolution. It got perfected thanks to its internal force.

The mixture with the language of other people of different origins, Etruscan and Italic,

created a new language, the Latin language of a strong originality. Studying it can give a first

picture of that concordance between the national spirit and language, which is needed for the

emergence of a literature. Both language and literature have evolved.

The written language of classical authors is not the same as the one spoken daily by the

Romans. Literary Latin is remarkable by perfect clarity and perfect precision of the

statements.The conditions in which the literary language of the Romans was formed show

that their literature is based on the originality of the Latin authors. Their way of life, style and

temperament led them to create new works, different from those of the Greek predecessors.

The Latin authors have manifested themselves in different genres and literary species. The

beginnings of the Roman cult theater, especially of comedy, are the major event of the

development of Latin literature.

To define the concept of theater, we started from the idea that its component elements,

dramatic literature, script art, and the public form an indestructible unit. Dramatic literature is

exploited in the theatrical performance, whose success is due to the impact between the

literary text and the stage creation. The art of the show shapes and forms the taste and attitude

of the public. The dramatic show is an art of communication in a conception of the world,

determined by the epoch In my work, Dramatic structures over time. The folk comedy,

Plautus and Goldoni, I watched how the tradition started by the Latin playwrights continued,

and how it was redeemed and processed by modern dramaturgists. Given that the subject is

not new, I have found a rich bibliographic material on this subject. In the first chapter, Latin

and Italian terminology. Key notions in the theatrical field, I thought theater is an art with a

specific language, so I explained the important terms; act, action, actor, comedy, game, mask,

character, role, scene, subject, show, theater, etc. I have consulted numerous dictionaries,

11

encyclopaedias, the works of Professor Dan Negrescu on Latin terminology and culture and

other specialized bibliographical sources in which I sought the

1 Carlo Goldoni, Mister Goldoni’s Memories ment to elucidate the history of his life and that

of his theater, translation by Victoria Ursu, Ed. Pentru Literatura Universala, Bucuresti,

1967, p. 242

etymology of terms, derived words, consecrated expressions and formulas, argotic elements

in the theatrical field. Because those two comedy writers, who make up the subject of this

work, write their works in Latin, Plautus, and in Italian, Carlo Goldoni, we put down the

words in both languages to create a complex image of the theatrical act. Of particular

importance for Latin is the word carmen, -inis, which denotes poetry, a term that includes

text, music, magical forms of prayer, spell, gossip. In defining this term I stopped on the

opinions of the teachers: N.I. Barbu, Dan Negrescu and William Beare, whose works are

mentioned in the bibliographic references. Numerous creations of unwritten literature are

known under the name carmina convivalia, carmina saliaria, carmen fratrum arvalum,

carmina Marciana, carmina triumphalia and others.

In the polisemantic words like: actor, play, circus, comedy, theater, I have put down each

meaning introducing the term into different expressions of theater in the two languages.

Comedy, as a species of the dramatic genre, benefits from many interesting and grounded

studies, which is why we paid special attention to this term, which is the basic element of this

work. I explained the etymology of the word, Plato's and Aristotle's views on comedy,

classification made by Claudia Palombi, the Latin names, and the definitions given by

Cristina Iridon, Marie-Claude Hubert, and Marian Popa. The Latin comedy was much

appreciated by the Roman people who were inclined to humor, joy, knowing to find ridicule

and discover the caricature in the looks of the people.

The end of the 3rd century BC. and the beginning of the next century, is the age of gold of

this species, to which I refer extensively in the second chapter, The Structure of Latin

Comedy. In the first four subchapters I insisted on the fact that at the base of Latin comedy

there is the popular literature. Taking into account that theater is a multidisciplinary art, we

have selected only those creations of unwritten literature in which dance, body movements,

music, rhythm and text combine. The song of the halls, the arval brothers, the feast songs and

the moanings are small performances with well-established rules as directorial directions. The

song of the halls and arval brothers were religious ceremonies, repeated year after year, with

12

fixed structures, considered among the oldest creations of popular Latin literature. The

bravery and desire for superiority of the Roman people is glorified in feast songs by repeating

texts accompanied by flute, dedicated to the heroes of the nation. Because of the unfavorable

historical conditions, these legendary facts have not been gathered and processed like those

on Greek territory, but their existence is witnessed by many frescoes, revealed by the latest

archaeological discoveries, or mentioned in the writings of ancient authors.

Another creation of unwritten folk literature is laments, that is, songs of moaning, in which

the relatives of the missing man express his pain and bring eulogies to the deceased. In this

ritual, along with the songs sang by praefica (specially employed women), they performed a

slow dance accompanied by mimic gestures. The formulas were incanted by women, then

repeated by the whole assembly in a well-established and structured ceremony.

The satirical manifestations best reflect the way of being of this people. The critical attitude

combines with irony, which results from the expressions, as well as from that cognomen used

to emphasize a physical or moral defect.

From the category of satirical poetry, the lyrics of Fescennine, an allusive dialogue, with

mischievous jokes and word games. These small stage performances are based on the belief

that only by bantering people can change the attitude of the gods who are envious of their

welfare. The Latin poet Horatiu makes a brief presentation of the verses and shows what

offerings were being made to the gods to improve them. The Roman people have established

precise and reciprocal obligations with the gods: the man sacrifices them, and the god has the

obligation to help him according to the principle do ut des. The lyrics were transmitted in the

form of an alternate dialogue from one part of the participants to the other and that is why

they constitute the primary form underlying satire and folk comedy. These verses circulated

orally or in writing as the epigram on the walls during Nero's reign.

Later, satire developed, which also came from Etruria, but it was a dramatica product, more

refined, a magical dance with music, dialogue, pantomime, and stage play. The Romans have

brought many innovations that they consider this to be their own creation.

It appears another popular art, atellana, which develops in parallel with the cult literature.

The actors played masked and were engaged in fixed roles. The four types of characters:

Maccus, Bucco, Pappus and Dossenus will be taken over by the commedia dell'arte. They

relied on intrigue and improvisation. The authors who make from Atellana a composition

with stable text are: Lucius Pomponius Bononiensis and Novius. The two criticize the morals

13

of society and the dignitaries of Rome, but under the pretext that satirize those in Campania

or Galia, in order not to censor their works.

The mime is a satirical representation. At first, the mime was an actor who imitates

characters with a mask, so he only mimed through the body. Then the play played was called

the mime. This was a combination of gestures, movement and text. The subjects were

inspired by reality, succeeding in impressing the public through naturalness and spontaneity.

From the mimographies of those times I remind Decimus Laberius, Publius Syrus and Lucius

Valerius contemporary with Cicero.The fescennine lyrics, satura, atellana and mime are

dramatic creations that will form the basis of the written literature and the embryos of the

Latin theater, and later of the Italian one. I specified the inclination of the Romanian people

for games and shows. Along with circus games, the gladiators and animals battles, were

performed within feasts, theater performances.

In distinct chapters, I present the defense of cult literature in 240 AD, when it was

presented Livius Andronicus's first dramatic performance. After that, a rich theater

production follows, presented by Latin writers who actually came from other parts of Italy:

Appius Claudius, Ennius, Plautus, Caecillius Statius, Naevius and Terentius. Over time, there

are more and more writers, especially after the expansion of the empire and the Romanization

of the conquered territories, which through their works help the Latin literature to flourish

and develope. The historian Emst Robert Curtius speaks of Romania, defined as a world in

which languages and literatures have been influenced and fed Latin. This language is the

product of a will-formed people, for whom discipline and duty are core values.

The satirical popular representations I have mentioned will help create literary valuable

creations, such as Plautus's. The Latin dramatic creation will extract itself from the local

elements, but also from a phenomenon of imitation during the process of assimilation.

However, with regard to this influence of Greek theater, one has to take into account the ideas

of Cicero for which the imitation was a contest (aemulatio), so the Romans surpassed the

Greek model by originality and value.

In the subchapter, the Latin theater - the basis of the European theater, I emphasize that the

civilization and the culture of ancient Rome have left modem literature and culture the most

precious legacy since Latin theater is considered the father of medieval and renaissance

European theater. It has achieved high levels through great and well thought out efforts. First

of all, the development of dramaturgy gains considerable momentum by lifting the first

14

monumental theaters, both inside and outside the building. Then the representations are

conceived after the three basic elements: actor, author, spectator, that is, the courts of

dramatic communication. Actors must be talented to convey to the public emotions, to

improve, and to be aware that their role is to combine the use with pleasure, that Horatian

utile dulci. The dramatic author has to choose his subjects so that each man can find himself

both in characters and in his age. The spectator is the one who comes to the theater, watches

the actors' play, their movements, perceives the replies, sees the lessons and feels the message

that the author sends dramatically through the text, and the actor through interpretation.

Between actor and spectator a relationship is established, which Marino Barchiesi and Eugen

Cizek call the metatheatre.

The ideas of the Latin ancients, that the pieces are to the likes of the audience, so that they

will leave full of jokes and smile on the lips, will resist over time and will be resumed and

processed by the great dramaturgists of Europe: Shakespeare, Lope de Vega, Goethe,

Schiller, Moliere and Goldoni.

The comic show offered the public the opportunity to unleash its soul. By comedy, the

contrast between reality and illusion, between essence and appearance, between serious and

degrading, between goals and means is underligned. The dominant feature of comedy is the

comic with the intention of stirring up the laughter. Its means of communication differ from

one epoch to another. In antiquity there are the celebrations, feasts and games, and later, the

carnival appears. Under the carnival mask hides a parody of an upheaval, of an upside down

world. The director David Esrig asserts that a carnival mask can be used by anyone, while the

comedy mask reveals the real identity of the character.

The masks of the Atellan comedy will turn into characters from Plautus's comedies. Pappus

will become an authoritative and stingy father, Maccus, a liar and boastful military, Dossenus

is the ancestor of the parasite, but also plays the role of the slave, and Bucco will become the

courtesan merchant. Although Plautus is inspired by the Greek neo-comedy, I have sought in

his comedies the transformations, the innovations, and the information about the Roman

realities.

Regarding the structure of comedies, I first presented the composition of the popular

creations, then the organization of the Latin comedies in general with the three parts: the

prologue, the body of the play and the epilogue, and in the next chapter I referred only to the

structure of the Plautusus comedies, underliying the differences that arise from the Greek

comedy. I stopped on the two parts of the prologue: the argument with the summary of the

play in acrostih and the didascalia in which Plautus gives the author's name and the title of

15

the play in Greek, but the subject treats it and adapts it to Roman realities. Thus it appears the

title of the Latin piece, different Roman customs and traditions, goddesses, laws and

institutions in Rome. Folk comedy keeps up with the literary comedy until the end of

antiquity: the mime and atellana enjoying success. Later, the atellan's masks appear in the

Italian popular comedy, commedia dell'arte, which will undergo the transformations thought

by Carlo Goldoni to reform the Italian theater. In order to present these reforming ideas, I

have consulted numerous studies in Romanian and Italian: Otilia Doroteea Borcia, Francesco

de Sanctis, Mario Apollonio, Edmondo Rho, Ettore Caccia, Luigi Tornelli, Siro Ferrone and

others.

The main objective of this work was to emphasize that at the base of the cult comedy there

are the native creations and the Italian popular comedy. In its turn, the Roman cult comedy

will inspire the Italian and universal comedy. This fact can be seen in the diagrams of the

genealogical tree of the masques in the commedia dell'arte, drafted by the theatrologist David

Esrig, from which it appears that Brighella has its roots in the Roman theater, Arlecchino, in

the atellana and the theatre of ancient Rome, Pulcinella, in the Atellan games , Pantalone, in

the atellan and Plautus’s theatre, Il Dottore in the Roman farce, and Capitano, in the atellana

and Plautus's theater through that Pirgopolinice of Miles Gloriosus.

In this respect, in the last chapter, the Report of the Italian Comedy with the Roman

Comedy, I have put into the analysis the dramatic discourse, the concepts presented above.

My analytical approach consists of a two-part report delimited by the literary works of the

two comedy writers: Plautus and Carlo Goldoni. As a research method, I chose the global

analysis of dramatic texts, as well as an analysis of significant fragments with common notes,

as are the two maids' concepts: one of the ancient Latin theater and one of Goldoni's work.

Both Syra in Mercator and Smeraldina in Il servitore di due padroni expose their views on

men, despite the ages that have passed. Syra is revolted that the man is not punished when he

is unfaithful, but the wife, when wrong, is quickly expelled. It proposes an equal law for all.

If the husband was also banished from the house, the world would be full of lonely men,

more than women. Smeraldina thinks the same, revolted against the accusations of infidelity

that Silvio addresses to Clarice. By using the proverb, we with the offence and you with the

benefit, it laments the fate of the women who are slandered and reprimated when they are

wrong, while the men are free to do what they want. She concludes that they have this

advantage, because they make the laws (at that time, judges were only men), and then

everything is overlooked. Like Syra, she comes with a proposal that all unfaithful men should

hold a branch, and then cities will turn into real forests.

16

In order to present the life and work of the two comedy writers, to classify comedies and to

indicate inspirational sources, I consulted literary histories, critical studies, anthologies and

histories (Theodor Mommsen, Giuliano Procacci, Jean Bayet, Pierre Grimal and others).

Through this interdisciplinary approach, I succeeded in highlighting common aspects and

ideas of the two playwrights.

The originality of this work is the fact that we have selected conflicts, themes and motives

by analyzing the twenty comedies of Plautus (Vidularia being incomplete). Conflicts between

generations, between spouses, social issues, the theme of money, paternity, travel, the motif

of the double, the dowry, the biter bit, theater in the theater, we will find them in Goldony’s

plays, of course involving the historical and social transformations of time. In the evolution

of the characters we have to take into account the historical and economic conditions of the

epochs in which the two playwrights lived. In Plautus masculine characters are predominant,

and Goldoni, as an illuminist, fights for the emancipation of the woman. He takes over from

Plautus some types of characters: the rude person, the miser, the cunning slave, the prodigal

young man, but he creates new typologies according to the social relations: the parvenu

bourgeois, the fallen noble, the courtesan, of cicisbei, of the gossip, liar, of the grumbler, etc.

Along with the plays of character, he keeps some commedia dell'arte elements to please the

audience. Taking into account the Italian author's testimony in the Memoirs that he had the

geniuses of antiquity as reference points: Plautus and Terentiu can conclude the influence of

the Latin comedy on the Italian one.To support this information, I have added some people's

arguments. I played in parallel the plays of Plautus, Stichus and Casina with Il servitore di

due padroni and La putta onorata by Goldoni. In addition, I presented the reason for the

doubled borrowed by Goldoni in I due gemelli veneziani from Plautusus' Menaechmi play,

but the Italian comedy writer removes the twin brother representing the river, keeping the

comic note of the play, by the simple and rude way of behaving with the fiancee. I chose the

support works according to their representative nature for the two authors and personal

preferences, and I wanted to prove that Plautusus was inspired by traditional folk creations.

Commedia dell'arte uses themes, motifs, and characters from the Latin comedy, and Goldoni,

works on ancient literature, folk comedies and platitudes, confessing their inclination for

them.

In order to emphasize the influence of Polautus in the universal theater, I highlighted the

common points of the two misers: Euclio from Aulularia of Plautusus and Harpagon from

L'avare of Moliere. The two misers have the same fear of not finding the pot / money box,

they suspect and accuse the others of theft, asking them to show the third hand to convince

17

them they have not stolen, they have the same habits of tasting different products from the

market, weeping over their expensive, even the speech to marry their girls, "without dowry"

is the same. We meet again fragments of plays and speeches from which the common

conceptions come together. The two misers talk to the future sons-in-law, the first are focused

on the idea of treasure, and the others insist on the beauty and the great value of the lovers.

The type of the miser comes up also in Goldoni, not only in the plays which places it as title,

L 'avaro, L'uvarn geloso, L'avaro fastoso, but also in other plays such as Sior Todero

brontolon concerned only by the niece's dowry, as well as in the comedy lI ritorno dalla

villeggiatura, in which Bernardino, Leonardo's uncle refuses to help his nephew to save his

marriage and bankruptcy. In the reports I have shown that the two use the same types of

comic: situation, character, morals, language and names.

I would like that by this approach to refer to the plays of these authors to bring some

insights into the importance of Latin theater for modern theater, and to propose some

openings for future research, knowing that the subject still contains rich resources. I propose

a moment of reflection on the many possibilities of approach.

The importance of the two comedy writers is undeniable. Plautusus climbed the stage of the

universal theater as the king of the ancient Latin comedy, as Eugen Cizek says. His works

will be interpreted in Latin until the Renaissance. I would like to recall the content of a

theater invitation that circulated in Germany at the beginning of the 16th century: "Whoever

wants to see a Latin show, as it was played on the classical stage, in the Forum of Rome to

hurry up the steps to the brilliant avenue as soon as the proud Phoebus will announce the

time, "Ion Zamfirescu noted it in the Universal History of Theater, volume III. In the

Romanian cultural space, his works were translated into prose and lyrics, numerous studies

were dedicated to him, recognizing him as a magician, who draws us into an imaginary

universe and who has the ability to arrange his plays so that he can live, move and excite.

Carlo Goldoni's comedies attract many appreciations. Besides the words of the

historiographer Francesco de Sanctis, who considered him a Galileo of the new literature for

how he transposed nature into the theater, I would recall Voltaire's remark which says that in

his great world, which was the theater, there was almost no human flaw that not to be

discovered by Goldoni. The Italian critic, Siro Ferrone, compares Goldoni’s comedies with a

necklace of surprising occasional jewels.

KEY WORDS: actor, comedy, character, role, theater.

18

ZUSAMMENFASSUNG

Es ist ein beweiskräftiger Beweis dafür, dass die Natur überall gleich ist und wenn du aus

ihren Federn angeregt wirst, du verwechselst nie die Charaktere. 1

Das geschriebene Latein ist das Ergebnis einer langen Evolution. Sie hat sich dank seiner

inneren Kraft vollkommt. Die Mischung mit der Sprache anderen Völkern unterschiedlicher

Herkunft, etruskisch und italisch, hat eine neue Sprache, Latein mit einer starken Originalität

geschafft. Ihr Studium kann ein erstes Bild über die Übereinstimmung zwischen dem

nationalen Geist und der Sprache geben, das notwendig für das Erscheinen einer Literatur ist.

Sowohl die Sprache als auch die Literatur haben sich weiterentwickelt.

Die Schriftsprache der klassischen Autoren ist nicht dieselbe wie die der Römer täglich

sprechen. Die literarischee Latein ist bemerkenswert durch vollkommene Klarheit und

vollkommene Präzision der Aussagen. Die Bedingungen, in denen die literarische Sprache

der Römer entstand, zeigen, dass ihre Literatur auf der Originalität der lateinischen Autoren

beruht. Ihre Lebensweise, ihr Stil und ihr Temperament haben sie dazu gebracht, neue Werke

zu schaffen, die sich von denen der griechischen Vorgänger unterscheiden. Die lateinischen

Autoren haben sich in verschiedenen Gattungen und literarischen Arten manifestiert. Die

Anfänge des römischen Kulttheaters, besonders der Komödie, sind das Hauptereignis der

Entwicklung der lateinischen Literatur.

Um den Begriff des Theaters zu definieren, habe ich von der Idee ausgegangen, dass seine

Komponenten, dramatische Literatur, Schriftkunst und die das Publikum eine unzerstörbare

Einheit bilden. Die dramatische Literatur wird in der theatralischen Aufführung ausgenutzt,

deren Erfolg auf die Wirkung zwischen dem literarischen Text und der Bühnenkreation

zurückzuführen ist. Die Kunst der Vorstellung prägt den Geschmack und die Einstellung des

Publikums. Die dramatische Vorstellung ist eine Kunst der Kommunikation in einer

Weltanschauung, bestimmt durch die Zeit. In meiner Arbeit Dramatische Strukturen im Laufe

der Zeit. Die Volkskomödie Plaut und Goldoni, habe ich bezweckt, wie sich die Tradition

eröffnet von den antiken lateinischen Dramatiker fortsetzte und wie sie von modernen

Dramatiker verwertet und verarbeitet wurde. Angesichts der Tatsache, dass das Thema nicht

neu ist, haben ich ein reiches bibliographisches Material zu diesem Thema gefunden. Im

19

ersten Kapitel, Lateinische und italienische Terminologie. Schlüsselbegriffe im

Theaterbereich, dachte ich, dass Theater eine Kunst mit einer bestimmten Sprache ist, also

erklärte ich die wichtigen Begriffe: Akt, Handlung, Schauspieler, Komödie, Spiel, Maske,

Person, Rolle, Szene, , Thema, Schauspiel, Theater, etc. Ich habe mehrere Wörterbücher,

Lexika, Werke von Professor Dan Negrescu über Terminologie und Kultur der lateinischen

Literatur und anderen Quellen nachgeschlagt, in denen wir die Etymologie von Begriffen,

Worte, Ableitungen, Ausdrücke und aufeinander folgende Formeln, arglose Elemente im

theatralischen Bereich nachgesucht habe. Weil diese zwei Komödienschreiber, die das Thema

_______

1 Carlo Goldonis, Herr Goldonis Erinnerungen um die Geschichte seines Lebens und seines

Theaters aufzuklären, Übersetzung von Victoria Ursu, Ed. Pentru Literatura Universala,

Bucuresti, 1967, S. 242

dieser Arbeit ausmachen, schreiben ihre Werke in Latein, Plautus in der lateinischen Sprache

und Carlo Goldoni in der italienischen Sprache, habe ich die Wörter in beiden Sprachen

aufgezeichnet, um ein komplexes Bild der Theateraufführung zu schaffen. Von besonderer

Bedeutung für das Latein ist das Wort carmen, -inis, was Poesie bedeutet, ein Begriff, der

Text, Musik, magische Formeln des Gebets, des Zaubers, des Zauberspruches enthält. Um

diesen Begriff zu definieren, verweilte ich an den Meinungen der Lehrer: N.I. Barbu, Dan

Negrescu und William Beare, deren Werke in den bibliographischen Referenzen aufgeführt

sind. Zahlreiche Schöpfungen ungeschriebener Literatur sind unter diesem Namen carmina

conivalia, carmina saliaria, carmen fratrum arvalum, Carmina Marciana, Carmina

triumphalia und andere bekannt.

In den polisemantischen Wörtern wie: Schauspieler, Spiel, Zirkus, Komödie, Theater habe

ich

jede Bedeutung aufgeschrieben, die den Ausdruck in verschiedene Ausdrücke des Theaters in

den zwei Sprachen einführt.

Die Komödie als eine Gattung des dramatischen Genres profitiert von vielen interessanten

und begründeten Studien, weshalb wir diesem Begriff, der das Grundelement dieser Arbeit

bildet, besondere Aufmerksamkeit gewidmet habe. Ich erklärte die Etymologie des Wortes,

Plautus und Aristoteles Ansichten über Komödie, Claudia Palombis Klassifizierung, die

lateinischen Namen und die Definitionen, die von Cristina Iridon, Marie-Claude Hubert und

Marian Popa gegeben wurden. Die lateinische Komödie wurde von den Römern sehr

20

geschätzt, die zum Humor, zur Freude, zum Lächerlichen und zum Entdecken der Karikatur

des Volkes geneigt waren.

Das Ende des 3. Jahrhunderts BC. und der Beginn des nächsten Jahrhunderts, ist das Alter

von

Gold dieser Art, auf die ich im zweiten Kapitel, Die Struktur der lateinischen Komödie,

ausführe. In den ersten vier Unterkapiteln habe ich darauf bestanden, dass die lateinische

Komödie der populären Literatur zugrunde liegt. Wenn man bedenkt, dass Theater eine

multidisziplinäre Kunst ist, habe ich nur jene Kreationen ungeschriebener Literatur

ausgewählt, in denen sich Tanz, Körperbewegungen, Musik, Rhythmus und Text vereinen.

Das Lied der Salier, die Arval-Brüder, die Festlieder und die Stiefel sind kleine

Aufführungen mit gut eingeführten Regeln als Regieanweisungen. Das Lied der Salier und

Arval Brüder waren religiöse Zeremonien, wiederholtes Jahr für Jahr mit festen Strukturen

betrachtet, zu den ältesten Schöpfungen der populären lateinischer Literatur. Die Breite und

der Wunsch nach Überlegenheit des römischen Volkes ist in Festliedern verherrlicht durch

Wiederholen von Texten begleitet von Flöte, gewidmet den Helden der Nation. Wegen der

ungünstigen historischen Bedingungen wurden diese legendären Tatsachen gesammelt und

wie die auf griechisches Territorium verarbeitet, aber ihre Existenz zeugen zahlreiche

Fresken, die jüngsten archäologischen Entdeckungen ausgesetzt oder sind in den Schriften

der antiken Autoren erwähnt.

Eine andere Schöpfung ungeschriebener Volksliteratur sind die Trauergeschrei, das heißt

Lieder der Trauer, in dem die Angehörigen des Vermissten seinen Schmerz ausdrücken und

dem Verstorbenen Lob spenden. In diesem Ritual, zusammen mit den Liedern der Praefica

(besonders angestellte Frauen), führten sie einen langsamen Tanz auf, begleitet von

mimischen Gesten. Die Formeln wurden von Frauen angeregt und dann von der ganzen

Versammlung in einer gut etablierten und strukturierten Zeremonie wiederholt.

Die satirische Manifestationen spiegeln am besten das Wesen dieses Volkes wider. Die

kritische Haltung verbindet sich mit Ironie, die das Ergebnis von Ausdrücken ist, sowie aus

dem cognomen, benutzt wird, um einen physischen oder moralischen Defekt hervorzuheben.

Zu der Kategorie der satirischen Poesie gehören die Texte von Fescennine, ein anspielender

Dialog, mit hämischen Witze und Wortspiele. Diese kleinen Bühnenauftritte begründen sich

auf

die Überzeugung, dass nur durch Persiflage können Menschen die Einstellung der auf ihr

Wohl neidischen Götter ändern. Der lateinische Dichter Horatiu stellt die Verse kurz vor und

zeigt, was den Göttern geboten wurde, um sie zu verbessern. Das römische Volk hat genaue

21

und wechselseitige Verpflichtungen mit den Göttern aufgestellt: Der Mensch opfert sie, und

der Gott hat die Pflicht, ihm nach dem Prinzip der do ut des zu helfen. Die Texte wurden in

Form eines alternativen Dialogs von einem Teil der Teilnehmer an den anderen übertragen

und bilden daher die primäre Form der Satire und der Volkskomödie. Diese Verse

zirkulierten mündlich oder schriftlich, den Beweis dafür ist das Epigramm an den Wänden

während Neros Herrschaft.

Später entwickelte sich die Satire, die ebenfalls aus Etrurien kam, aber es war ein

dramatisches, feines Produkt, ein magischer Tanz mit Musik, Dialog, Pantomime und

Theaterstück. Die Römer haben viele Innovationen mitgebracht, die sie für ihre eigene

Schöpfung halten.

Es ist eine andere populäre Kunst, Atellana erscheinen, die sich parallel zur Kultliteratur

entwickelt hat. Die Schauspieler spielten maskiert und waren in festen Rollen engagiert. Die

vier Charaktertypen Maccus, Bucco, Pappus und Dossenus werden von der Commedia

dell'arte übernommen. Sie gründen sich auf Intrige und eigenes Improvisieren. Die Autoren,

aus Atellana eine Komposition mit stabilen Text machen, sind: Lucius Pomponius

Bononiensis und Novius. Die beiden kritisieren die Moral der Gesellschaft und die

Würdenträger Roms, aber unter dem Vorwand, dass sie jene in Kampanien oder Gallien

persiflieren, um ihre Werke nicht zu zensieren.

Das Possenspiel ist eine satirische Darstellung. Zuerst war der Pantomime ein Schauspieler,

der Charaktere mit einer Maske nachnahm, so dass er nur mit dem Körper nachnahm. Dann

wurde das gespielte Spiel Possenspiel genannt. Dies war eine Kombination aus Gesten,

Bewegung und Text. Die Themen wurden von der Realität inspiriert und beeindruckten das

Publikum durch Natürlichkeit und Spontaneität. Von den Mimographen jener Zeiten erinnere

ich mich an Decimus Laberius, Publius Syrus und Lucius Valerius, der Zeitgenossen von

Cicero ist. Die Texte von fescennine, satura, atellana und Possenspiel sind dramatische

Kreationen, die die Grundlage der geschriebenen Literatur und der Embryos des lateinischen

Theaters und später des italienischen bilden werden. Ich habe die Neigung des römischen

Volkes für Spiele und Schauspiele erwähnt. Neben Zirkusspielen, Gladiatoren- und

Tierkämpfen wurden innerhalb den Feier auch Theatervorstellungen vorgeführt.

In verschiedenen Kapiteln stelle ich die Verteidigung der Kultliteratur im Jahr 240 n. Chr.

vor, als die erste dramatische Vorstellung von Livius Andronicus vorgeführt war. Danach

folgt eine reiche Theaterproduktion, präsentiert von lateinischen Autoren, die eigentlich aus

anderen Teilen Italiens kamen: Appius Claudius, Ennius, Plaut, Caecillius Statius, Naevius

und Terentius. Im Laufe der Zeit gibt es immer mehr Schriftsteller, besonders nach der

22

Expansion des Imperiums und der Romanisierung der eroberten Gebiete, die durch ihre

Werke dazu beitragen, die lateinische Literatur zu entwickeln. Der Historiker Emst Robert

Curtius spricht von Rumänien, definiert als eine Welt, in der Sprachen und Literaturen

beeinflusst und gefüttert von Latein wurden. Diese Sprache ist das Produkt eines Willens-

gebildeten Volkes, für das Disziplin und Pflicht Kernwerte sind.

Die satirischen populären Darstellungen, die ich erwähnt habe, werden helfen, Schöpfungen

von

Großen literarischen Wert, wie Plautus, zu schaffen. Die lateinische dramatische Schöpfung

wird sich aus den lokalen Elementen herauslösen, aber auch aus einem Phänomen der

Nachahmung während des Assimilationsprozesses. In Bezug auf diesen Einfluss des

griechischen Theaters muss man jedoch die Ideen von Cicero berücksichtigen, für der die

Nachahmung ein Wettbewerb (aemulatio) war, so dass die Römer das griechische Modell

durch Originalität und Wert übertrafen.

Im Unterkapitel, Lateinisches Theater - die Grundlage des europäischen Theaters, betone

ich, dass die Zivilisation und die Kultur des antiken Roms hat der Literatur und Kultur das

wertvollste Erbe hinterlassen, weil das lateinische Theater als der Vater des europäischen

Theaters des Mittelalters und der Renaissance gilt. Es hat hohe Niveaus durch große und gut

durchdachte Bemühungen erreicht. Vor allem, die Entwicklung der Dramaturgie erhält durch

die Aufhebung der ersten monumentalen Theater eine beträchtliche Dynamik, sowohl durch

das Äußere des Gebäudes sowie sein Inneres. Dann sind die Darstellungen nach den dreien

Grundelemente gestaltet: Schauspieler, Autor, Zuschauer, das heißt, die Gerichte der

dramatischen Kommunikation. Die Schauspieler müssen talentiert sein, um dem Publikum

Emotionen zu vermitteln sie müssen sich immer vervollkommnen, sie müssen bewust sein,

dass ihre Rolle darin besteht, den Gebrauch mit Vergnügen, diesen Horatian süßen

Nützlichen zu kombinieren. Der Dramatiker muss seine Themen so wählen, damit jeder

Mann sowohl in den Charaktere als auch im Alter gefunden werden kann. Der Zuschaue ist

derjenige, der ins Theater kommt und die Schauspieler, ihre Bewegungen beobachtet, nimmt

die Antworten wahr, spürt die Lektionen und fühlt die Botschaft, die der Dramatiker durch

den Text und der Schauspieler durch Interpretation mitteilt. Zwischen dem Schauspieler und

dem Zuschauer ist eine Beziehung festgesetzt, die Marino Barchiesi und Eugen Cizek die

Metatheater nennen.

Die Ideen der lateinischen Antiker, dass die Stücke dem Publikum ähneln, so dass er von

Witzen und Lächeln auf den Lippen gehen wird, wird sich im Laufe der Zeit widersetzen und

23

von den großen Dramaturgen Europas wieder aufgenommen und bearbeitet werden:

Shakespeare, Lope de Vega, Goethe, Schiller, Moliere und Goldoni.

Die komische Vorstellung bot dem Publikum die Möglichkeit, ihre Seele zu entfesseln. In

der Komödie der Kontrast zwischen Realität und Illusion, zwischen Wesen und Schein,

zwischen Ernst und Erniedrigung, zwischen Zielen und Mitteln heben hervor. Die dominante

Eigenschaft der Komödie ist das Komisch mit der Absicht, das Gelächter aufzurütteln. Seine

Kommunikationsmittel unterscheiden sich von Epoche zu Epoche. In der Antike sind Feste,

Feste und Spiele, und später erscheint der Karneval. Die Karnevalsmaske verbirgt eine

Parodie eines Funkelns, einer Welt über. Der Regisseur David Esrig behauptet, dass eine

Karnevalsmaske von jedem benutzt werden kann, während die Komödienmaske die wahre

Identität der Person offenbart.

Die Masken der Atellan-Komödie verwandeln sich zu Personen aus Plautus Komödien .

Pappus wird ein autoritärer und geiziger Vater, Maccus, ein Lügner und prahlerisches Militär,

Dassenos ist der Paramilitär, spielt aber auch Sklaven und Bucco wird der Kurtisane-Händler.

Obwohl Plautus von der griechischen Neo-Komödie inspiriert ist, habe ich in seinen

Komödien die Transformationen, die Neuerungen und die Informationen über die römischen

Realitäten gesucht.

In Bezug auf die Struktur der Komödien habe ich erstens die Komposition der

Volkskreationen vorgestellt, dann die Organisierung der lateinischen Komödien, in der Regel

mit drei Teilen präsentiert: Prolog, Körperteil und Nachwort, und im nächsten Kapitel habe

ich im Bezug auf die Struktur der Plautus Komödie geäaußert, unterstreichend die

Unterschiede, die sich aus der griechischen Komödie ergeben. Ich hörte auf die beiden

Komponenten des Prologs: das Argument mit der Zusammenfassung des Stückes in

Akrostichon und Didascaliae wo Plaut einfach den Namen und die Titel des Stückes in der

griechischen Sprache gibt, aber verarbeitet er und adaptiert das Thema an die Realität

Romane. So erscheint der Titel des Stückes, verschiedene römische Bräuche und Traditionen,

Göttinnen, Gesetze und Institutionen aus Rom in der lateinischen Sprache. Die

Volkskomödie hält bis zum Ende der Antike mit der literarischen Komödie mit: das

Possenspiel und atellana genießen Erfolge. Später die Masken der Atellana erscheinen in der

populären italienischen Komödie, commedia dell'arte, die die Transformationen gedacht von

Carlo Goldoni dulden um das italienische Theater zu reformieren. Um diese reformierenden

Idden zu präsentieren habe ich zahlreiche Studien in rumänischen und italienischen

nachgeschlagt: Otilia Doroteea Borcia, Francesco de Sanctis, Mario Apollonio, Edmondo

Rho, Ettore Caccia, Luigi Tornelli Siro Ferrone und andere.

24

Das Hauptziel dieser Studie war es, zu betonen, dass die Grundlage der gebildeten

Komödie die einheimischen Kreationen und die italienische populäre Komödie sind.

Seinerseits wird die römische Kultkomödie die italienische und universelle Komödie

inspirieren. Diese Tatsache zeigt sich in den Diagrammen des von dem Theaterkundige

David Esrig entworfenen Stammbaums der Masken in der Commedia dell'arte, aus dem

hervorgeht, dass Brighella ihre Wurzeln im römischen Theater, Arlecchino im atellana und

im antiken römischen Theater, Pulcinella in den atellanen Spielen hat , Pantalone, in der

Atellan und das Theater von Plautus, Il Dottore in der römischen Farce, und Capitano, in der

Atellana und Plautus Theater durch die Pirgopolinice von Miles Gloriosus hat.

In diesem Sinne, im letzten Kapitel, die Beziehung der italienischen Komödie mit der

römischen Komödie, habe ich die dramatische Ansprache analysiert, Konzepte, die früher

dargestellt wurden. Mein analytischer Ansatz besteht aus einem zweiteiligen Bericht, der von

den literarischen Werken der beiden Komödianten begrenzt wird: Plautus und Carlo Goldoni.

Als Methode der Forschung habe ich die Gesamtanalyse der dramatischen Texte, und eine

Analyse der wesentlichen Fragmente die gemeinsame Noten haben, gewählt, wie die

Ansichten der beiden Dienerinen: eine aus dem lateinischen antiken Theater und eine aus

Goldonis Arbeit. Sowohl Syra aus dem Stück Mercator als auch Smeraldina aus Il servitore

du due padroni stellen ihre Ansichten über Männer trotz der vergangenen Zeiten offen. Syra

wird empört, dass der Mann nicht bestraft wird, wenn er untreu ist, aber die Frau wird, wenn

sie falsch ist, sie ist schnell verbannt. Sie schlägt ein gleiches Gesetz für alle vor. Wenn ihr

Mann ebenfalls aus dem Haus verbannt würde, wäre die Welt voller einsamer Männer, mehr

als Frauen. Smeraldina denkt auch, rebellierte gegen die Vorwürfe der Untreue, die Silvio an

Clarice richtet. Mit dem Sprichwort, wir mit dem Verdruß, und sie mit Vorteil, beklagt sie das

Schicksal der verleumdeten und beschimpften Frauen, wenn sie Fehler machen, während die

Männer frei sind, was sie wollen, zu tun. Sie kommt zu dem Schluss, dass sie diesen Vorteil

haben, weil sie die Gesetze erlassen (zu dieser Zeit waren Richter nur Männer), und dann

wird ihnen alles nachgesehen. Wie Syra, kommt sie mit einem Vorschlag, dass alle

ungläubigen Männer einen Zweig halten sollten, und dann verwandeln sich die Städte in

echte Wälder.

Um das Leben und Werken der beiden Komödienschreiber darzustellen, die Komödien zu

klassifizieren und inspirierende Quellen aufzuzeigen, habe ich Literaturgeschichten, kritische

Studien, Anthologien und Geschichten (Theodor Mommsen, Giuliano Procacci, Jean Bayet,

Pierre Grimal und andere) nachgeschlagt. Durch diesen interdisziplinären Ansatz gelang es

mir, gemeinsame Aspekte und Ideen der beiden Dramatiker hervorzuheben.

25

Die Originalität dieser Arbeit ist, dass ich Konflikte, Themen und Motive ausgewählt habe,

ich habe die zwanzig Komödien von Plautus analysiert (Vidulariam ist unvollständig). Die

Konflikte zwischen den Generationen, zwischen Ehegatten, die soziale Thema Geld,

Vaterschaft, Reisen, der Antrieb des Doppels, der Mitgift, des hereingelegtes Betrüger, des

Theaters im Theater, werden wir in Goldonis Stücke finden, zusammen natürlich mit den

historischen und sozialen Veränderungen der Zeit. In der Entwicklung der Personen müssen

wir die historischen und wirtschaftlichen Bedingungen der damaligen Zeit berücksichtigen, in

dem die beiden Dramatiker lebten. Bei Plaut überwiegend männlichen Personen und Goldoni,

als Aufklärer, setzt sich für die Stärkung von Frauen. Er nimmt von Plautus einige Arten von

Personen über: des Flegels, des Geizhalses, der heimtückischen Sklave, des

verschwenderischen Junge, sondern schafft neue Arten in Einklang mit den sozialen

Beziehungen: die bürgerliche Emporkömmling, der gefallene Edelmann, der Cicisbeo der

Klatsch, der Lügner, die Hündin usw. Zusammen mit den Charakterstücke hält er einige

Commedia dell'arte-Elemente bereit, um das Publikum zu erfreuen. In Anbetracht des

Geständnis des italienischen Autors, in seinen Memoiren, die als Orientierungspunkte Genies

der Antike hatte: Plautus und Terence können den Einfluss der italienischen Komödie

abschließen.Um diese Informationen zu unterstützen, habe ich die Argumente einiger Leute

hinzugefügt. Ich spielte parallel die Stücke von Plautus, Stichus und Casina mit Il servilore di

due padroni und La putta von Goldoni. Außerdem habe ich den Grund für die von Goldoni in

I due gemelli veneziani aus Plautus Stück Menaechmi vorgestellt, aber der italienische

Komödiant entfernt den Zwillingsbruder, der den Fluss darstellt, erhaltend die komische Note

des Stückes, durch die einfache und unhöfliche Art des Benehmens mit der Verlobte. Ich

wählte die Unterstützungsarbeiten entsprechend ihrer Repräsentativität für die beiden

Autoren und persönlichen Vorlieben, und ich wollte beweisen, dass Plautus von traditionellen

Volkskreationen inspiriert wurde. Commedia dell'arte verwendet Themen, Motive und

Personen aus der lateinischen Komödie, und Goldoni arbeitet an alter Literatur,

Volkskomödien und Plautus Komödien und bekennt ihre Neigung zu ihnen.

Um den Einfluss der Plautus Arten in Universaltheater zu betonen, habe ich zwei

gemeinsame Punkte aufgezeigt: Euclio von Aulularia von Plautus und Harpagon aus

Molieres Stück. Die beiden Geizkragen haben die gleiche Angst, den Geldtopf / die

Geldkassette nicht entdeckt sein, sie verdächtigen und beschuldigt andere von Diebstahl,

fordern ihnen eine dritte Hand zu zeigen, sich zu vergewissern, dass sie nicht gestohlen

haben, sie haben dieselben Gewohnheiten um verschiedenen Marktprodukte zu probieren, sie

beschweren über der Kostspieligkeit, sogar die Replik die Mädchen zu heiraten, „ohne

26

Mitgift“ identisch ist. Wir treffen wieder Fragmente von Stücken und Repliken von denen

gemeinsame Perspektiven entstehen. Wenn die zwei Geizkragen mit potenziellen Bräutigam

diskutieren, werden zuerst auf die Idee, den Schatz konzentriert, und die andere bestehen auf

Schönheit und besonderer Wert von Liebhaberinen. Daher die erscheinte Verwirrung erzeugt

die Komik der Situation. Der Typ des Geizkrager erscheint auch zu Goldoni nicht nur in den

Stücken, die ihm als Titel plaziert LˈAvaro, LˈAvaro geloso, LˈAvaro fastoso, sondern auch in

anderen Stücken wie Sior Todero brontolon beschäftigt nur mit der Mitgift der Nichte, als

auch in der Komödie Il ritorno dalla villeggiatura in der Bernardino, Leonardos Onkel

weigert sich, seinem Neffen zu helfen, seine Ehe und seinen Bankrott zu retten. In den

Berichten haben wir gezeigt, dass die beiden die gleichen Arten von Komik verwenden:

Situation, Person, Moral, Sprache und Namen.

Ich möchte, dass durch diesen Schritt, die Werke diesen Autoren zu berichten einige

Ergänzungen über die Bedeutung des lateinischen Theaters für das moderne Theater zu

machen und gleichzeitig einige Öffnungen für die zukünftige Forschung vorzuschlagen,

bewusst zu sein, dass das Thema immer noch reiche Ressourcen enthält. Ich schlage einen

Moment der Reflexion über die vielen Möglichkeiten der Annäherung vor.

Die Bedeutung der beiden Komödienschreiber ist unbestreitbar. Plaut erklomm die Bühne

des Universaltheaters als König der alten lateinischen Komödie, wie Eugen Cizek sagt. Seine

Werke werden bis zur Renaissance in lateinischer Sprache interpretiert. Ich erinnere mich an

den Inhalt einer Einladung ins Theater, zu Beginn des sechzehnten Jahrhunderts in

Deutschland zirkulierenden: „Wer ein lateinisches Schauspiel sehen will, wie es auf der

klassischen Bühne, im Forum Romanum aus Rom gespielt war, muss sich zur brillanten

Auditorium beeilen sobald der stolze Phoebus die Zeit bekanntgeben wird“ aufgeschrieben

von Ion Zamfirescu in der Weltgeschichte des Theaters, Band III. In der rumänischen Kultur,

waren seine Werke in Prosa und in Versen übersetzt worden und haben zahlreiche Studien

gewidmet, erkennend ihm als Magiker an, den wir in ein imaginäres Universum zieht und hat

die Fähigkeit, um die Stücke zu arrangieren, um lebendig, bewegend und emotional zu sein.

Carlo Goldonis Komödien ziehen viele Anerkennungen an. Außer den Worten des

Historiographen Francesco de Sanctis, der ihn für einen Galilei der neuen Literatur hielt, wie

er die Natur ins Theater übertrug, erinnere ich mich an Voltaires Bemerkung, dass in seiner

großen Welt, die das Theater war, fast keine menschliche Schwäche sei nicht von Goldoni

entdeckt zu werden. Der italienische Kritiker Siro Ferrone vergleicht Goldonis Komödien mit

einer gelegentlichen Kette überraschender Juwelen.

Schlüsselworte: Schauspieler, Komödie, Person, Rolle, Theater.