Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir“

Facultatea de Științe Politice

Departamentul Comunicare și Relații Publice

Programul de licență „Comunicare și Relații Publice“

Material didactic pentru examenul la disciplina „Istoria comunicării“ (semestrul I)

INTERNETUL ȘI TEHNOLOGIA DIGITALĂ

Digitalizarea

În sistemele analogice, informația este captată, manipulată, transmisă și stocată și, în sfârșit,

restituită sub forma unei mărimi fizice (mecanică, electrică, magnetică sau chimică). Există o

analogie între semnalul captat la sursă și semnalul restituit la ieșirea din canal. Astfel, atunci când

ascultăm un disc de vinil, vibrațiile mecanice ale acului sunt traduse în vibrații echivalente ale

câmpului magnetic prin doza de redare, convertite în vibrații electrice de către amplificator, apoi

transmise difuzoarelor care le transformă în variații mecanice ale membranei.

Sistemele analogice prezintă două defecte majore. Semnalul suferă în cursul transformărilor

lui o degradare a calității. Pe de altă parte, transmiterea semnalului necesită o legătură permanentă

între sursă și receptor: de exemplu, o comunicare telefonică analogică ocupă în permanență un fir.

În sistemele digitale, informația este codată sub forma unor numele binare (biți), adică a unor

șiruri de 0 și 1 corespunzătoare trecerii sau întreruperii curentului electric. În informatică, aceste

numere sunt grupate în ansambluri de opt cifre (octeți sau bytes), fiecare octet reprezentând prim

convenție o literă sau un semn tipografic. Digitalizarea sunetului se face prin eșantionare: se

măsoară la fiecare 125-a milionime de secundă amplitudinea sunetului și se convertește această

mărime în bit. Tehnica este aceiași pentru imagine: fiecare punct elementar este definit printr-un

număr care îi precizează poziția, culoarea, intensitatea etc.

Unul dintre avantajele tehnicii digitale față de cea analogică este evitarea degradării

informației: în cazul în care editarea sau transmisia a deteriorat semnalul, se poate estima dacă ce s-

a primit este un 0 sau un 1 și se poate reconstitui aproape integral semnalul originar.

Prelucrarea digitală a informației media ridică o serie de probleme. Ea necesită tratarea sau

transportarea unor cantități enorme de informație, care depășesc cu mult capacitățile rețelelor

hertziene sau de cablu. Astfel, o secundă de imagine de televizor produsă într-un studio după norma

internațională 4:3, reprezintă între 200 și 250 Mb. Comprimarea semnalelor digitale este o soluție

pentru problema stocării și transmisiei. Acest procedeu constă în reducerea unui flux de informație

pentru a diminua costul și timpul de transmisie fără a modifica în mod fundamental sensul

mesajului. Cercetată în laborator încă din anii ’1950, comprimarea imaginilor animate a putut fi

realizată industrial în iunie 1990 de către firma General Instrument și de atunci face obiectul unei

norme internaționale, numite MPEG2 (Motion Pictures Expert Group). Datorită ei, este posibilă

comprimarea unei informații numerice într-un raport de la 7 (adică de la peste 200 Mb/sec la 34

Mb/sec), fără a altera semnificativ calitatea vizuală.

Ca urmare a comprimării, conversiei şi convergenţei permise de tehnologia digitală,

informaţia este disponibilă „aici şi acum“, în cantităţi care depăşesc cu mult capacităţile de

asimilare ale persoanei obişnuite, iar transferul informaţional este caracterizat de acurateţe. S-a

ajuns la atingerea unei viteze ameţitoare de transmitere a informaţiei, până în punctul în are

informaţia ajunge să fie transmisă instantaneu, „în timp real“. De altfel, criteriul „în timp real“ a

intrat într-una dintre definiţiile circulate ale economiei globale, care ar diferenţia-o de formele

anterioare de organizare economică: „ceea ce diferenţiază economia globală de tot ceea ce a existat

până acum este capacitatea sa de a funcţiona, ca un întreg, în timp real, la scară planetară“ .

Web-ul

În 1989, Tim Barnes-Lee, un cercetător din domeniul computerelor de la Laboratorul European

pentru Fizica Particulelor Elementare (CERN) din Geneva. El a propus un proiect care să ajute

organizația în managementul volumului vast de informații și documente tehnice pe care le

producea. Ideea principală a fost să creeze o infrastructură informativă care permitea separarea

departamentelor din cadrul laboratoarelor pentru a face documentele lor accesibile electronic, să

permită descentralizarea și gestionarea informațiilor și să furnizeze un mecanism de legături (link-

uri) între proiecte și documente.

Infrastructura, denumită inițial „Mesh“, iar mai târziu „World Wide Web“, a primit finanțare

internă în anul 1990, iar Barnes-Lee a pregătit prototipul, care funcționa pe un calculator NeXT. În

1991, Barnes-Lee a prezentat prototipul la o conferință din San Antonio, Texas, SUA. În 1992,

invenția a captat interesul lui Marc Anderssen și Eric Bina, doi programatori de la Centrul Național

pentru Aplicați pe Supercomputere (National Center for Supercomputing Applications – NCSA). În

scurt timp ei au scris o aplicație utilizabilă pe scară largă, un browser capabil să utilizeze resurse

grafice, pe care l-au numit Mosaic.

Mosaic a pus la dispoziția utilizatorilor gratuit, putând fi descărcat de pe serverul NCSA.

Inițial putea rula numai pe dispozitive care funcționau pe baza sistemului de operare UNIX, dar la

sfârșitul anului 1993, au fost dezvoltate versiuni pentru Apple MacIntosh și computerele personale

IBM (International Business Machine). Câteva luni după, interesul pentru aplicație s-a mutat din

mediul academic în cel comercial.

De la jumătatea anului 1994, întreaga echipa de la NCSA a început lucrul la platforma de

navigare programată de Netscape Communications. La sfârșitul anului, ei au lansat browser-ul

Netscape Navigator, care în scurt timp a acaparat 75% din piața navigatoarelor de internet.

Sfârșitul anilor ’1990 a fost caracterizat de continuarea creșterii explozive a produsului, odată

cu introducerea unor tehnologii importante precum programarea Java, transmisiile video și audio, o

platformă securizată pentru comerțul online și multe alte contribuții care îmbunătățeau accesarea

conținutului informațiilor postate pe internet. Dezvoltarea companiei Microsoft a avut un efect

major pentru creșterea internetului.

Noile media

Noile media se referă la rezultatul convergenţei dintre sistemul mediatic tradiţional (televiziune,

radio, presă scrisă), telecomunicaţii, tehnologia digitală şi sistemele informatice şi computerizate.

Această convergenţă între media contemporane, telecomunicaţii, electronică şi computer – care

datează aproximativ din anii ’70 – justifică prezenţa determinantului „noi“, nu doar în sensul de

ultimele despre care ştim/ultimele care au apărut, ci noi în sensul că prezintă trăsături speciale şi

impun regândirea substanţială a modului de organizare şi de dezvoltare a unei societăţi.

O listă a noilor tehnologii (cu o dată de început relativ arbitrară reprezentată de începutul

anilor ’80) ar include:

– computerele personale

– teletextul

– sistemul de înregistrare video

– videotextul

– televiziunea prin cablu

– sateliţii de telecomunicaţii

– sistemele de telecoferinţe şi de videoconferinţe

– mesageria vocală

– sistemul de transmitere prin fax

– televiziunea de înaltă fidelitate (TVHD)

– telefonia mobilă

– televiziunea interactivă

– CD-ROM, DVD

– instant messaging

– inteligenţa artificială

– grafica tridimensională

Deci, noile media reprezintă mai mult decât Internetul sau versiunea online a cotidianelor;

numai că, în ciuda faptului că noile media nu pot fi în nici un fel reduse la Internet, multiplicarea

studiilor cu privire la noile media coincide în mare parte cu ascensiunea Internetului.