0406 07 111318202227283148

editorial "yoga?"

autori RRY

yoga si rolul său în lumea contemporană

t-psihografia

de ce nu cred în reîncarnare

adevăruri uitate

între activ și pasiv în asanas și respirație

legea cercului complet al ființei

alte orizonturi yoghine

yoga energiei în ziua de astăzi

deschiderea către suflu: o aventură ritmică spre bucurie

yoghinul zăpezilor. scurtă cronică din Aosta

tematica RRY 2: timpul

arcadele timpului... și exercițiile sale

despre timp

psihografii

timp și anotimp

altfel despre timp

autori RRY

introducere în egonică

despre întrebare

despre aurele corpurilor

restituiri

mic tratat de fiziologie a umbrei

55566064789092939699110111

AUTORI RRY

YOGA ȘI ROLUL SĂU ÎN LUMEA CONTEMPORANĂ

Yoga se bucură în lumea de astăzi (excep-tând poate plaiurile mioritice) de o reputație extrem de pozitivă. Pentru homo contempo-ranus, această practică pare să fie alegerea numărul unu în căutarea sa de „bien–être”, un adevărat paliativ pentru toate relele lumii moderne, de la stres până la insomnie, de la durerile de spate până la bolile de inimă. O înțelegere tacită traversează psihicul contem-poranilor care-şi imaginează că un practicant de yoga nu are nici o problemă, este într-o per-petuă bună stare de spirit şi sănătate. Atât de înrădăcinată este această viziune încât yoga a devenit în Occident una din cele mai profita-bile industrii (peste 5 miliarde de dolari numai în Statele Unite în 2012). Pentru a fi „trendy” astăzi, nimeni nu poate ignora Yoga.

Însă motivul pentru care această industrie funcționează atât de bine este că, pe de o parte, practica fizică aduce în mod real îmbunătățiri la nivelul sănătății şi mentalului, iar pe de altă parte, pentru că cei care o transmit – de cele mai multe ori cu cele mai bune intenții – o în-văluie într-o haină spirituală superficială care este menită să dea un sens vieții practicianu-lui, să-i încălzească extremitățile înghețate de conştiința propriei morți şi de neputința sa în fața acesteia. Prin caracterul său practic, Yoga1 dă practicianului impresia unui oarecare con-trol asupra existenței şi-i alină astfel angoasa la nivel teoretic.

1 Ar fi mai corect spus „ceea ce întelege

majoritatea prin acest termen”.

Autoritatea „spirituală” a yogăi moderne se sprijină pe un text vechi considerat „clasic”2, Yoga Sutra, care este des (doar) citat sau scan-dat şi – în cele mai bune cazuri – reinterpre-tat ca să corespundă practicii contemporane. Desigur, nimeni nu are nevoie de un doctorat în Indianistică şi ani de studiu de sanskrită ca să-şi dea seama că ceea ce se face astăzi în cursurile de yoga n-are nimic de-a face cu ceea ce scrie în acel text. Astăzi majoritatea cursurilor se compun dintr-o serie de exerciții preparatoare, posturi, exerciții de respirație, relaxare şi – pentru cei mai norocoşi – o scurtă meditație. Yoga Sutra, text foarte apro-piat prin conținutul său de mediile ascetice care au văzut naşterea budismului, jainismu-lui şi a multor alte şcoli care nu au persistat până în ziua de astăzi, nu menționează decât postura de meditație şi e mult mai preocupat

2 David Gordon White a arătat în conferin-

ţele pe care le-a susţinut la CEIAS (Centre

d’Etude de l’Inde et de l’Asie du Sud) în iunie

2013 la Paris, că Yoga Sutra nu a fost nicioda-

tă în India un text „clasic”, şi că importanţa sa

a fost mult supra-estimată. El a devenit însă

un text major pentru secolul 20 si 21 graţie

lui Vivekananda care s-a folosit de el pentru

a arăta occidentalilor un exemplu de „ştiintă

spirituală” in care elementele tipic culturale

indiene erau aproape absente (tocmai pentru

că acest text nu a fost un produs al brahma-

nismului ci o recuperare a mediilor ascetice).

ALINA BÂRLOGEANU

ADEVĂRURI UITATE

OVIDIU POP

Venim în această lume, fără puterea vor-birii. Primim darul ei şi până plecăm irosim tomuri de cuvinte. Iluziile ne desenează viața până în ultima ei clipă. Nu avem forța schimbării destinului, cel mult a reperului interior. Uneori îl falsificăm irepa rabil, alte-ori îl substituim, agățând egoul de onoruri şi titluri. Aflăm târziu măreția anonimatului care, condamnat la uitare, suspină retras, unde-va în subsolul ființei, în timp ce sclavia egoului proliferează.

Titlurile devin o povară greu de dus, în viață, în profesie şi mai cu seamă pe drumurile spi-rituale. Nici anii ce se adună nu sunt mai uşori, însă au densitatea şi forța concretului. Căutările, uneori nesfârşite, alteori zadarnice, ne slăbesc morala, iar slăbiciunea morală, în ultima ei fază, tinde să relativizeze valorile autentice. Ne hazardăm apoi, să desluşim sensul orizonturilor relativizate în care paşii întrebărilor ni se afundă tot mai mult. Disperați de nesfârşitele eforturi încă rămase, evadăm într-o resemnare ecleziastică, <totul e deșertăciune și vânare de vânt> ori abandonăm în favoarea uneia filosofice, surghiunind ființa într-o neverosimilă capcană metafizică, ce de-vitalizează corpul şi zilele-i rămase.

Și totuşi prea repede uităm…

Uităm că venim în această lume, mergând pe un drum care nu duce spre Rai sau spre Iad, ci spre inima Omului. Pe răbojul Inimii stă consemnată, de milenii, înțelegerea pro-fundă, redată în textele sacre şi transmisă de maeştrii încă din timpuri străvechi. Zgura egoului nu ne lasă să desluşim până într-acolo.

Venim inocenți, fără pretenții şi ajungem animați de dorințe şi veleități până când, în

mod nefericit, substi-tuim bucuria ingenuă cu plăcerea meschi-nă. Articulăm apoi, relațiile, cu tot felul de răutăți şi ipocrizii,

calificând bunăvoința şi sinceritatea, drept slă-biciuni puerile. Falsificăm surâsul cu ironii şi rânjet. Uităm să zâmbim, uităm să mulțumim,… şi mai ales uităm să iubim.

Uităm că venim în această lume simpli şi goi, născuți să trăim. Venim fără bunuri, fără averi, fără proprietăți, fără nimic. Vine şi ziua când descoperim că avem corp şi că-i al nos-tru. Ne lăsăm, apoi, repede ispitiți de iluziile ce decoltează egoul şi care-i flatează germi-narea. Colateral năzuim la împlinirea viselor copilăriei, petecind invariabilul sentiment de insatisfacție, cu fragmente episodice, aduse din straturile confortabile ale memoriei. După o vreme începem să ne îngrijorăm acut de persistența nereuşitelor şi mai ales de impla-cabila numărătoare inversă a efemerei noastre treceri pe Pământ.

Venim în această lume traversați de ener-gii infinite, cu un potențial proiectat până dincolo de zorii Creației, cu simțurile alertate intens de contingența prezentului imperisa-bil, cu şansele arcuite la maxim între repere cardinale, cu aspirațiile înălțate spre depăr-tările celeste. Și uităm pământul. Ne readuce aminte un vechi aforism indian, avertizându-ne că cel ce trădează pământul nu va atinge niciodată cerul. Uităm că extremele, uităm că polaritățile au aceeaşi esență. Doar forma (rupa) creează iluzia diferenței.

Venim în această lume, sfidând entropia. Ne ridicăm mai întâi la verticală învingând gravitația. Apoi păşim, explorăm spațiul, adul-mecând diurnele arome ale libertății, ne des-chidem spre lume şi lăsăm lumea să păşească

40 Grupul National de Studiu si Practica Yoga

Postura „întins în energie1” sau „forței în poziție culcată”.

Culcat pe spate, cu picioarele ridicate ver-tical pentru decambrarea regiunii lombare, călcâiele în sus şi vârful labele picioarelor re-trase înspre sol, gâtul alungit, antebrațele de fiecare parte a trunchiului care este placat pe sol, coatele lânga corp (fig. 6).

Fig. 6.

Poziția picioarelor urmăreşte să exercite o presiune a podelei în regiunea lombară; în cazul în care rezistența ischiogambierilor este prea mare, putem plia genunchii încercând să îi punem deasupra cutiei toracice; altă soluție ar fi ca picioarele să fie puse în fața bazinului împingând solul înainte. Aceaste amenajări sunt constrânse de cerința de a menține posi-bilitatea trăirii unei respirații ample, liniştite şi tăcute, înainte ca să îşi facă apariția Suflul.

Principala acțiune a acestei posturi este aceea de a deschide centura scapulară, în timp ce omoplații se apropie de coloană. Pentru a experimenta această aducție a omoplaților, trebuie să acceptăm invitația Suflului, atunci când experimentăm deschiderea laterală a părții frontale a cutiei toracice (faza a patra a inspirației profunde din fig.5).

1 P. Tomatis, “Etirarea coloanei vertebrale:

abordarea verticalei, rectitudinii, fortei si de-

terminarii”, Revue Française de Yoga, n° 12,

august 1995, p. 137.

Bineînteles, celelalte faze ale inspirației vor participa şi ele la aranjarea diferitelor părți ale corpului, dar într-o măsură mai mică:

• faza 1 invită la bombarea zonei lombare; • faza 5 invită la ridicarea pieptului că-

tre umeri, şi prin consecință, la coborârea omoplaților către bazin;

• în faza 6, coatele exercitând o uşoară presiune pe sol, invită partea superioară a cutiei toracice să se verticalizeze;

• în sfârşit faza 7, care invită gâtul să se intindă şi mai mult, iar cutia toracică să se ridice în direcția bărbiei.

Pe expir, relaxăm toate rezistențele (sau cel puțin o parte din ele), în timp ce pe inspir observăm apropierea omoplaților. Menținând ceea ce s-a câstigat prin inspirație, urmând ide-alul minimului efort, şi fără a căuta să progre-săm în postură, aşteptăm ca Suflul să ne poarte mai departe, grație noilor libertăți regăsite.

Postura „tringhiului oscilant2”.

Aşezat, în echilibru pe bazin, spatele in-dreptat, picioarelor sunt lipite unul de celă-lalt şi ridicate înainte; de asemenea, picioarele sunt ținute de degetele mari de către indexul şi degetul mijlociu de la fiecare mână (fig.7).

Fig. 7.

2 P. Tomatis, “Postures de flexion de la han-

che ou d’enroulement de la colonne vertébra-

le”, Revue Française de Yoga, n° 10, septem-

bre 1994, p. 192-193.

Revista Română de Yoga 51

frig este aceea de a se cocoşa, de a se ghemui, pentru a proteja organele interne, în timp ce extremitățile sunt abandonate. La tummo, dimpotrivă, poziția dreaptă rămâne, umerii coboară, iar corpul trebuie relaxat. Verticala este esențială şi abaterea de la ea nu va trezi în veci exaltarea şi îmbrățişarea frigului. Tummo se face deliberat, în opoziție cu mecanismele de supraviețuire care se activează automat. Ne spunea şi despre frisonul termic care ur-mează după travaliul cu frigul, dar poate cel mai important lucru pe care îl făcea Maurice

era să insiste în a da din entuziasmul lui şi celorlalți, de a-i face să treacă prin frica şi de a merge înainte.

Cum scenarita este unul din marile nea-junsuri ale modernității, noi ne gândeam că proba cea mai dificilă, aceea de a intra într-un lac inghețat, probabil e rezervată doar dupa ani de practică, şi probabil doar pentru practi-cieni mai vechi şi pentru Maurice însuşi. Nici

vorbă de un astfel de scenariu, amintindu-ne încă o dată de o vorba de duh pusă pe seama lui Descartes, cum că tot ce e probabil e pro-babil eronat. Din prima zi, după o jumatate de oră de stat la bibliotecă, ieşeam pe o terasă, coboram scările înghețate, mergeam puțin prin zăpadă şi apoi direct în apă. Întâi intră Maurice, dupa ce în prealabil fiul său Patrick spărsese gheața cu lopata, şi apoi toți ceilalți intrau rând pe rând. Absolut toți, fără nici o excepție. Deşi era facultativ, Maurice îi făcea pe oameni să aibă încredere şi să intre în apă.

Măcar până la brau, şi cu trecerea zilelor, până la piept şi gât. În apă, era esențială relaxarea şi vizualizarea unui Soare roşu în centrul pieptului său în zona Harei, şi apoi trimiterea energiei spre extremități. Aproape toți erau crispați la început, cu umerii ridicați, cu fetele chinuite, făcând exerciții de respirație în apă. Intrau şi ieşeau destul de repede. Cu trece-rea zilelor însă, tot mai mulți oameni stăteau

La seminarul estival de Yoga de la Moieciu 2008, rezervat conștientizări deliberate și pro-funde a Timpului, i-am pus pe cei prezenţi în faţa unor întrebări esenţiale:

• Timpul există sau nu?• Știe cineva chipul real al timpuilui?• Poate exista o relaţie interactivă cu timpul?Sau suntem doar supuşii, ca să nu zicem

de a dreptul robii săi? Întrebări cu adevărat importante daca ne

gândim numai la faptul ca în tot, dar absolut în tot ceea ce facem ţinem seama, conștient sau inconștient de factorul Timp.

Iar dacă imaginea noastră despre timp este eronată atunci toate planurile noastre sunt greșite.

Și DA, ceea ce credem despre timp, este în mare măsura GREŞIT!

Atenţie, nu mă refer la gestul de a ne uita la ceas, de a ne calcula cat timp avem la dis-poziţie in cutare sau cutare treaba.

NU...., e vorba de ceva mult mai profund. Suntem ţesuţi și din timp, nu doar din carne. Putem vorbi fără îndoială de gene, de un ADN temporal ce îl dublează pe cel biologic. Dar ceva din noi ne frânează percepţia mesajului transmis nouă din ADN-ul temporal.

O şansă nativă şi dezvoltată în 52 de ani de Yoga şi 51 de Zen mi-a permis să fiu mai aproape de structura şi dinamica Timpului. Care ii este Chipul adevărat nimeni nu îl ştie, poate nici el, doar Dumnezeu.

***

Ca să înţelegem mai bine rostul exerciţiilor (selectate din cele propuse la Moieciu de sus) vă reamintesc că trăim într-o realitate de o complexitate incredibilă, nu un Koan (*1) ci o stare de Koan cu nenumărate ipostaze închise una în alta ca papuşile ruseşti Matrioscka.

Marele Koan: Creaţia e concretă dar şi visul Creatorului.

Universul e scris dar si nescris.Timpul există şi nu există şi nu sunt toate.

Dar rămânem la cele legate de tema noastră.

1 (*) Koan (lit.”arhiva” in japoneza): consem-

narea criptica a unui adevăr despre Realitate

imposibil de descifrat de mintea intelectuala.

ARCADELE TIMPULUI… ȘI EXERCIŢIILE SALE…YOGACHARYA MARIO-SORIN VASILESCU

Dacă nu mă întreabă nimeni ce este timpul, ştiu, dacă mă întreabă cineva,nu mai ştiu!

PREA FERICITUL AUGUSTIN„

„

82 Grupul National de Studiu si Practica Yoga

create de om, între anotimpurile Pământului în revoluţie în jurul Soarelui.

iii. Timpul ciclic constatat prin cele 5 simturi.

„Să scapi de Timp. Să ieşi din Timp. Priveşte bine in jurul dumitale: ţi se fac

din toate părţile semne. increde-te in semne. Urmăreşte-le…”

Mircea Eliade, Noaptea de Sanziene

Un prim pas spre a te apropia de anotimp, de a te desprinde tocmai de dimensiunea lui convenţională, este să îl desparţi de modelul şcolăresc învăţat încă de la grădiniţă: anul ar avea 4 anotimpuri, cu câte 3 luni,: primăvara, vara , toamna, iarna. Vechii indieni numărau 5 anotimpuri – poate stimulaţi şi de simbolistica numărului 5. Dacă vei merge în mai la munte, la peste 2000 de metri, ai constata că zăpada nu are calendar şi sta netopită ca iarna. În vre-mea asta, la câmpie stai în tricou şi suprave-ghezi grătarul la iarba verde. Ceasul muntelui şi cel al câmpiei merg după alt calendar.

Aşadar, primul pas de apropiere de ano-timp este detaşarea de calendar, chiar deta-şarea de ideea de „anotimp”, care limitează, fixează nişte luni de început şi nişte luni de sfârşit. Anotimpul este doar un mijloc sim-plificat de a rezuma ciclicitatea schimbărilor peste un an – perioada de timp în care Pă-mântul face o mişcare de revoluţie completă în jurul Soarelui. Dincolo de el, natura şi omul în ea variază frecvenţa şi amploarea sezoane-lor după locul pe Pământ şi după capriciile neştiute ale mişcării aerului în atmosferă, toate într-o imperceptibilă mişcare planetară şi galactică.

Toate cele 5 simţuri comune şi organele de simţ asociate sunt instrumentele cele mai la îndemână pentru a simţi anotimpul. Primul pas în simţirea anotimpului este întrebarea: ne punem intrebări cât mai diferite, despre

fapte banale sau fapte extraordinare, corelate cu un moment al anului. Următorul este con-statarea, constatarea relaxată, curioasă, trăi-tă în prezent. Un pas tentant care va apărea va fi etichetarea; etichetarea va fi precum un flux de azot lichid care îngheaţă instantaneu simţirea într-o casantă iluzie stocată în tre-cut; este pasul peste care sărim cu blândeţe, chiar dacă mai alunecăm spre el. Lăsăm mai degrabă ca simţul să încrusteze el singur în noi o amintire fără cuvinte.

Ochii percep cel mai uşor schimbarea: vezi uşor trecerea de la albul sezonului rece la culoarea pământului gol care se umple treptat de verdele sezonului de trezire a naturii. Mai apoi, remarci din nou albul irizat al florilor care ies primele în copacii încă cenuşii. Florile se deschid devreme, ca să primească insectele pe care le remarci în nuanţe de galben, negru-chitinos şi brun; le vezi culorile, dar mai ales le vezi mişcarea harnică în jurul florilor. Abia mai apoi copacii se umplu de verdele frun-zelor care vor hrăni fructele. Pe care, daca ai sta într-un loc cu pomi roditori, le-ai vedea cum încep să treacă de la verdele anonim la diversitatea de culori: galben, roşu, vişiniu, portocaliu, verde irizat, albastru-indigo şi fe-lurite combinaţii. Când se întamplă asta, deja afară este cald, este vară. Dacă ai noroc, vezi şi păsările verii, cu culori la fel de multe ca şi felurile lor de cântece. Pentru ca, dupa ce cam toate fructele s-au cules, să observi că frunzele încep să devină verde-pătat, mai apoi galbene, portocalii, roşiatice, brune şi negre, şi să vezi dupa câteva dimineţi copacii goliţi, deveniţi iar gri. Este momentul aşteptării, care în ultima vreme devine mai lungă: când apare albul zăpezii? Cât va rezista el? Oare de ce singura pasăre vizibilă este cioara gri?

Există riscul ca descrierea succesiunii de culori de mai sus să fie percepută drept un pastel romantic, idealist. Adevărul este ca peisajul oraşului în care tot mai mulţi trăim

94 Grupul National de Studiu si Practica Yoga

terapia sa şi a relaţiei lui cu conştiinţa noas-tră, nu este de natură teoretică ci se desfăşoa-ră în însăşi fiinţa celui ce se caută, exerciţiile specifice osmozând cu viaţa de toate zilele.

• Egonica este o disciplină vie, ca şi fiinţa noastră, şi, dincolo de anumite cristalizări, şi ele în permanentă clarificare, ea se află în per-manentă dezvoltare, structurare şi îmbogăţire.

• Instrumentul practic al egonicii este în-tâlnirea cu limita, ca idee, şi cu limitele omu-lui pe diferite planuri ale sale.

• Până la acest moment, s-au conturat, teoretic şi practic, 3 zone funcţionale unde travaliul pe limite poate conştientiza harta limitelor ego-ului şi diferenţele dintre ce ştim şi credem că ştim despre noi şi ceea ce suntem cu adevărat.

• Acestea sunt:

⟨ amplitudinea excursiei musculo-ar-ticulară. (libertatea segmentară şi mi-cro segmenatară)

⟨ funcţia respiratorie. (libertatea re-spiratorie)

⟨ continuitatea în concentrare & ac-ţiuni. (libertatea gândirii şi acţiunii)

• Acestea vor fi analizate detaliat în partea a 2-a a materialului.

• Testarea pe diferite planuri a limitelor se consituie totodată în debutul “vindecării li-mitelor” (terapia aprecierii eronate a realităţii ego-ului și a realităţii în general).

• Există o relatie intimă între hartă, dinamică şi exerciţiile de cartografiere ale ego-ului şi:

⟨ componentele structurale şi dinami-ce din akshara yantra (akshara yantra este paradigma esenţială din vak-yoga; vak-yoga este cea mai veche formă de yoga cunoscută,

o protoyoga datând de cca 16.000 de ani, apărută se pare îin mod sincron în zone-le populate pe atunci ale lumii; numele sanskrit i-a fost dat mult dupa sosirea în India, pe calea mării, a unei forme foarte bine structurate, acum cca 5-6.000 de ani).

⟨ elementele de bază ale teoriei comu-nicării, cum ar fi cele 4 verbe ale comuni-cării (a cere, a da, a primi, a refuza), etc;

⟨ datele esenţiale ale osteopatiei, tera-piei craniosacrale, liberarii somato-emoti-onale, etc;

⟨ gradul de acceptare a realităţii şi al in-tegrării diferenţei dintre ce credem/dorim şi ceea ce este în realitate, s.a.m.d.

O caracteristică aparte a egonicii este mani-era de conceptualizare şi relaţionare cu limita.

• Limita este, pe masură ce evoluăm în percepţia, înţelegerea şi abordarea sa:

=> o graniţă fluctuantă şi multistratifi-cată (de “catifea”)

=> o protecţie contra exagerărilor de diferite tipuri;

=> un palier de odihnă momentană;=> aspectul concret al “deşerturilor in-

terioare” necesar a fi traversate;=> un instrument de măsurare a capa-

cităţii noastre de înţelegere şi de acţiune;=> un instrument de măsurare a gradu-

lui nostru de acceptare a realităţii (inclusiv a propriei fiinţe);

=> un punct de reper al relaţiei trecut < > prezent < > viitor (inclusiv al momen-tului când “a venit timpul” pentru o anume acţiune sau realizare dar și o rezervă pentru viitor);

=> un prag şi un pasaj iniţiatic legat de înţelegerea realităţii;

=> un suport, o treaptă în depăşirea a însăşi respectivei limite (capacitatea de autodizolvare a limitei, starea de sacrificiu

? DESPRE ÎNTREBARE

ADRIAN SCURTU

Yoga este supranumită şi mahanmano-manasa, adică „marea ucigaşă a mentalului”, traducere riscantă pentru minţile neantrenate şi cu atât mai mult pentru spiritele din care ceea ce lipseşte este tocmai spiritul. Se inţe-lege adesea în mod eronat că această mano-masana ar fi cumva un fel de abolire a minţii, de distrugere a ei sau că mintea este inutilă şi singura menire a ei este aceea de a pune beţe în roate. Acceptând dihotomia (în gene-ral împărţirea lumii în dihotomii este foarte păguboasă şi deloc în spiritul a ceea ce ţine de yoga) minte-inimă trebuie precizat că intr-adevar mintea fără inimă riscă să devină doar precizie, utilitarism, inginerie aplicată la ori-ce, scepticism zeflemitor la tot ceea ce nu in-ţelege şi nu poate încadra în tiparele şi algorit-mii după care tinde să mecanicizeze totul, dar şi inima fără minte riscă să devină „sufleţel” (cum spunea Constantin Noica), să lipsească întreaga fiinţă de discernământ(Isaac Sirul spunea despre discernământ că e cea mai im-portantă dintre virtuţi) şi să reducă omul la o afecţiune pancreatică. De fapt, accepţiunea termenului de „inimă” în diverse tradiţii, de la Upanishade până la cea creştină, implică mult mai mult decât „emoţionalul” şi se referă mai degrabă la dimensiunea integrală a fiinţei şi

nu trebuie uitat faptul că ea este şi un instru-ment de cunoaştere. Dar nu despre această clarificare ne propunem acum să investigăm, ci despre statutul întrebării, care printre alte-le are şi rolul de a suspenda procesul discursiv pentru câteva clipe, intrând într-o veritabi-lă manomasana, chestiune care ar fi cel mai bine înţeleasă ca renunţarea la păreri, în sen-sul de a nu le lua ca puncte de sosire, ci doar ca puncte de plecare, cum spune profesorul Mario Vasilescu, acelaşi care insistă asupra faptului că intr-o sală de yoga autentică nu primeşti răspunsuri, ci mai degrabă inveţi să iţi pui singur intrebări.

În tratatul său despre om, ca fiind singura fiinţă făcută din timp, Martin Heidegger atra-ge atenţia asupra unui aspect specific omului (Dasein-ului cum îl numeşe el), şi anume ace-la că este singurul „loc” din multitudinea fiin-ţărilor unde se poate pune întrebarea despre fiinţă. Omul este un spatiu privilegiat, unde işi poate face apariţia posibilitatea interoga-ţiei. Printr-un hazard neştiut (sau dar divin), ființa bipedă s-a trezit în posesia unei oglinzi stranii, care dublează lumea afirmaţiilor într-o reflexie a întrebărilor, căutărilor, mirării şi incertitudinii.