01 Ancheta (introducere)

Material elaborat de către Mihai Curelaru

Ancheta (introducere)

1. Definiţie

În general, prin anchetă se înţelege o modalitate de a colecta date pe baza unui eşantion, urmând ca răspunsurile să fie generalizate pentru o populaţie mai largă.

Lazăr Vlăsceanu (Metodologia cercetării sociale, 1986) defineşte ancheta ca fiind

“culegerea de date sau informaţii despre entităţile sociale cuprinse într-un eşantion pe baza chestionării orale şi /sau scrise în vederea identificării de distribuţii statistice şi interrelaţii (asocieri, covariaţii, raporturi funcţionale sau cauzale etc.) între indicatorii sau variabilele care corespund unui model teoretic şi pentru extrapolarea concluziilor de la nivelul eşantionului la cel al populaţiei de referinţă”. Unităţile de analiză (sau sociale) sunt foarte diverse: persoane, grupuri, organizaţii, zone geografice sau culturale, instituţii sau segmente economice. Modalitatea fundamentală pentru recoltarea datelor empirice în cadrul anchetei este chestionarul.

Septimiu Chelcea arată că ancheta a ajuns să fie considerată ca metoda sociologică prin excelenţă, simbolul distinctiv al practicii de cercetare sociologică, aşa cum, de pildă, este experimentul în psihologie. S-a constat că circa 90% dintre studiile sau articolele sociologice se bazează pe metoda anchetei. Anchetele sunt realizate de laboratoarele de cercetare ale unor universităţi cu resurse proprii (în general anchete de dimensiuni mici, cu slabă reprezentativitate), de institute specializate private sau publice la comandă, pe bază de contract (cu reţele constante de operatori şi în general cu toată logistica necesară) sau, în mod “accidental”, în baza unor proiecte individuale sau de grup finanţate de diverse fundaţii, fonduri specializate în finanţarea cercetărilor de profil.

2. Istoricul anchetei sociologice

Herodot, care a călătorit mult în antichitate, a consemnat existenta unor informaţii despre un recensământ al populaţiei şi veniturilor din Egipt care data din cca. 3000 î.e.n. (Grawitz, 1996). Un anumit gen de anchetă a practicat şi Aristotel cu privire la diferitele sisteme politice ale cetăţilor greceşti. În epoca romană, recensămintele erau o practică curentă (se făcea chiar şi în provinciile ocupate – vezi Palestina din vremea lui Isus). Se pare că Evul mediu nu a adus nimic nou în această privinţă. Perioada de debut, în sensul ştiinţific, a anchetelor a fost legată de apariţia în Anglia a “aritmeticii politice”, practicată la început de John Graunt (1620-1674) şi apoi, mai ales, de William Petty (1623-1687). Recensăminte s-au mai făcut, dar tehnicile aritmeticii politice încercau să înlocuiască înregistrările totale prin anchete parţiale.

O anchetă a lui William Petty

El a pornit de la o evaluare a activităţilor fiscale din Londra, privitoare la numărul fumurilor ca bază de impunere a impozitului respectiv (se ştie că şi la noi a fost un impozit pe fumuri - fumărit). El a verificat cu metode proprii acest număr, ajungând la o cifră sensibil egală cu cea a fiscului londonez, adică 105.315 de fumuri. Presupunând apoi că fiecare familie londoneză număra, în medie, pe atunci 6 membri şi că un anumit procent dintre case adăposteau

1


două familii, Petty a ajuns la concluzia că cele 105 mii de fumuri (adică case) cuprind 695.000 locuitori ai Londrei. Această cifră s-a verificat ulterior prin recensământ.

Anchetele lui Le Play

Un pas important a fost făcut, după 1800, în metodologia anchetei de către Frédéric le Play (1806-1882). Anchetele acestuia au fost de un tip special, deoarece a practicat, printre alte metode, şi studiul de caz. Le Play nu a lucrat singur, ci a colaborat cu mai mulţi specialişti (a iniţiat ideea muncii în echipă): economişti, ingineri, medici.

S-a orientat în anchetele sale asupra unor grupări muncitoreşti: familii, grupuri de muncă, cazuri individuale. L-a preocupat sărăcimea franceză. A susţinut tot timpul înregistrarea riguroasă a faptelor şi câştigarea încrederii familiilor: “este mai important să asculţi decât să interoghezi”, spunea el. De altfel, a remarcat că săracii manifestă reticenţă în a furniza informaţii şi a suporta interogatoriul. Din această perioadă datează obişnuinţa anchetatorului sociolog de a cere consimţământul celui anchetat.

Le Play şi-a publicat ancheta în 10 volume: “Muncitorii europeni”, care încorporau nu mai puţin de 20 de ani de muncă de teren.

Ancheta lui E. Durkheim asupra sinuciderii

Meritul acestei anchete (publicată în 1895 sub titlul “Le suicide”, trad. rom. “Despre sinucidere”) este acela că depăşeşte simpla descriere (sociografia) şi îmbină datele statistice cu teoria socială (elaborată până atunci într-o manieră deductivă). Durkheim nu s-a deplasat pe teren. El a utilizat datele cuprinse în arhivele naţionale franceze, vechile anchete şi rapoartele oficiale nepublicate. De asemenea, lucrarea este o contribuţie importantă şi din perspectivă metodologică, nu numai teoretică, afirmând importanţa anchetelor şi a datelor furnizate de acestea.

Astfel, remarca Theodore Caplow, “teoriile precedente sunt examinate cu atenţie, cadrul cercetării este definit mai clar, semnificaţia statisticilor este studiată în toate ramificaţiile, iar ipotezele sunt modificate şi ameliorate în urma confruntării cu datele primind o formulare nouă”. Este una dintre primele cercetări care respectă canoanele moderne ale investigaţiei ştiinţifice.

Şcoala de la Chicago

Dacă până acum am vorbit de Franţa, trebuie să spunem că America nu a rămas în afara acestui proces. În 1899, Du Bois realizează primul studiu sistematic asupra unei comunităţi urbane, intitulat The Philadelphia Negro. Autorul şi-a propus o amplă anchetă asupra vieţii negrilor din oraşul Philadelphia. A utilizat pentru această cercetare datele statistice, documentele oficiale, dar şi ancheta de teren şi observaţia participativă. Este ceea ce astăzi numim studiu pluri-metodologic. Această anchetă a fost un adevărat model pentru lucrările de mai târziu ale grupului de cercetători reuniţi sub numele de Şcoala de la Chicago. Principalii reprezentanţi au fost Robert Park şi William Thomas. Membrii şcolii au propus o adevărată reţetă metodologică pentru fiecare anchetă:

• Analiza datelor statistice, a ziarelor locale, a documentelor oficiale, a tuturor arhivelor disponibile şi, de asemenea, a biografiilor, jurnalelor şi scrisorilor;

• Ancheta de teren pe baza observaţiei participative; • Ancheta pe bază de interviuri.

2


Observăm utilizarea aproape a întregului arsenal de tehnici cunoscute, mai puţin a chestionarului, în forma standardizată.

Printre principalele realizări ale Şcolii de la Chicago se numără o serie de anchete asupra dezvoltării vieţii urbane în America anilor 20, dezvoltarea delincvenţei, evoluţia familiei, sinuciderea, bolile psihice şi impactul lor social. Cercetările au evidenţiat o fragmentare culturală la nivelul oraşelor: cartiere rezidenţiale, cartiere muncitoreşti de albi şi ghetouri de negri. Aceste rezultate erau previzibile, numai că cercetările ar pus în evidenţă şi o serie de subculturi aferente. Spre exemplu, oraşul Chicago se caracteriza, la acea vreme, prin cea mai mare rată a criminalităţii, alcoolism, jocuri de noroc, prostituţie. Aceste fenomene erau legate de sărăcie, şomaj, cerşetorie şi, evident, de cartierele sărace şi ghetouri. S-a remarcat, de asemenea, extrem de rapida expansiune a oraşului american şi modificările socio-culturale antrenate de industrializarea masivă.

Ancheta ţăranului polonez

Un loc aparte în ansamblul cercetărilor Şcolii de la Chicago îl ocupă ancheta ţăranului polonez, publicată între anii 1918-1920 de către William Thomas şi Florian Znaniecki. Tema principală a anchetei a fost studiul condiţiilor de viaţă americane pentru imigranţii europeni. Cercetările au fost publicate în lucrarea “The Polish Peasant in Europa and in America”.

Autorii au folosit din plin tehnica documentară şi anume studiul documentelor personale, mai precis, analiza scrisorilor schimbate între cei plecaţi şi cei rămaşi în ţara de origine. Pe lângă această sursă, Thomas şi Znaniecki au mai utilizat şi alte izvoare: jurnalele personale, arhive ale societăţilor care ofereau ajutor imigranţilor, presa vremii (au fost consultate zeci de mii de documente, din care circa 1000 de documente au fost ataşate raportului din 1920).

Ancheta a arătat importanţa familiei tradiţionale, ca loc unde se manifestă un ataşament total al membrilor la normele, regulile şi valorile sociale impuse. Emigrând, individul se rupe de lumea sa tradiţională, întâmpină dificultăţi de adaptare şi acceptare în noua societate. Tocmai această destructurare socială, dezrădăcinare, este analizată în cercetarea amintită. De asemenea, autorii au constat că imigrantul este prost tratat în ţara de imigraţie, acceptă greu intervenţia statului în viaţa sa şi manifestă neîncredere în tribunale şi poliţie.

Autobiografiile

În anii ’30 sociologia americană, tot prin Şcoala de la Chicago, a valorizat intens autobiografia. Trebuie să facem totuşi remarca că, din perspectiva cercetării sociologice, autobiografia nu a fost utilizată în formă pură, ci adesea combinată cu alte metode, dintre care mai importante ar fi analiza documentelor şi interviurile altor persoane.

Printre cercetările reprezentative amintim cele ale lui J. Landesco şi F. Thrasher asupra bandelor de gangsteri. Landesco, fiu de muncitor italian, l-a cunoscut personal pe Alphonse Capone, iar Thrasher s-a infiltrat într-o bandă de tineri delincvenţi.

Autobiografiile au fost declaraţii, povestiri ale gangsterilor, dar şi documente exterioare: rapoarte de poliţie, statistici oficiale, biografii elaborate de presă (toate în tradiţiile pluri-metodologice ale şcolii de la Chicago).

Temele abordate au fost: formarea bandei, cariera gangsterilor, activitatea cotidiană (trafic de alcool, coruperea funcţionarilor, relaţiile sociale cu comunitatea lor de origine). Concluziile cercetărilor: gangsterii americani aveau o organizare strictă (alegeri, ierarhii), acţionau ca o forţă contra-socială, reprezentau o consecinţă a subadministrării cartierelor sărace, bandele funcţionau

3


ca un substitut de loc de muncă pentru tinerii imigranţi sau cei proveniţi din familiile de imigranţi.

O altă direcţie autobiografică a Şcolii din Chicago a fost cercetarea comunităţilor de negri. De altfel, R. Park îi îndemna permanent pe studenţii de culoare să se întoarcă în comunităţile lor pentru a observa din interior aceste fenomene.

E. Frazier, spre exemplu, a studiat prin intermediul autobiografiilor familia de culoare din Chicago, iar Ch. Johnson a abordat viaţa negrilor din familiile din Sud, descendenţi ai vechilor sclavi. Această din urmă cercetare a cuprins 612 familii care şi-au povestit viaţa şi condiţiile de muncă. Accentul a căzut pe autobiografiile persoanelor în vârstă, care, social, transmiteau celor tineri amintirile păstrate de la predecesori asupra perioadei de sclavie şi întreţineau sentimentul luptei pentru eliberarea deplină.

Şcoala relaţiilor umane

Elton Mayo iniţiază, în 1929, la Western Electric Company Hawthorne o anchetă de evaluare a relaţiilor interpersonale pentru motivaţia muncii. Iniţial cercetarea fost centrată pe rolul condiţiilor materiale în productivitatea muncii, însă autorii au descoperit piste noi de cercetare.

Tehnicile abordate au fost cele de observaţie directă şi convorbire, metode mai vechi, dar şi unele metode mai noi, cum ar fi analiza de conţinut a interviurilor, experimentul şi chestionarul standardizat. Practic, după această dată, chestionarul devine instrumentul indispensabil oricărei anchete. Concluzia anchetei a fost că randamentul muncii depinde nu atât de condiţiile de mediu, cât mai mult de natura relaţiilor sociale întreţinute de muncitori cu colegii lor şi cu staff-ul întreprinderii. Muncitorii (femei) erau împărţiţi în două grupuri: grupul test (experimental) urma să lucreze în condiţiiile unor intensităţi diferite de iluminare, în timp ce grupul de control trebuia să lucreze în condiţiile unei intensităţi constante de iluminare. Rezultatele din această perspectivă s-au dovedit necloncludente, deoarece productivitatea creştea în toate situaţiile (atât la grupul test, cât şi la cel de control).

Apoi. timp de cinci ani a fost studiat un grup de fete (condiţii de lucru diferite: iluminare, somn, pauze, hrănire etc.). Nu s-au identificat corelaţii semnificative între variaţii şi productivitatea muncii.

A urmat o serie de experimente derulate pe o perioadă de 2 ani, în 13 faze (varierea altor condiţii de lucru: durata săptămânii de lucru, pauze la o anumită oră etc.). În toate condiţiile s-au înregistrat creşteri ale productivităţii, chiar şi în condiţiile revenirii la un program mai sever, cum a fost cel iniţial.

Rezultatele experimentale au arătat că: • Organizaţia este un sistem social şi că oamenii interacţionează între ei în procesul

muncii. • Efectul Hawthorne: productivitatea nu a crescut datorită schimbărilor introduse de

experimentatori, ci datorită satisfacţiei şi mulţumirii create angajaţilor cu ocazia derulării cercetării.

• Calitatea climatului de conducere: contează foarte mult modul în care conducerea se raportează la muncitori, relaţiile interumane şi climatul impus de şefii de echipă.

4


Ancheta asupra birocraţiei franceze

Michel Crozier a realizat o cercetare asupra aparatului birocratic din Franţa, 1963. S-au arătat viciile organizării birocratice, centralizarea excesivă, alienarea cetăţeanului de rând confruntat cu birocraţia etc.

Şcoala monografică românească

În România, Dimitrie Gusti a fost cel care a introdus metoda marilor anchete. Numite monografii săteşti, aceste anchete se doreau a fi imagini sintetice asupra unor comunităţi ţărăneşti din România. Cercetările au fost publicate sub titlurile:

Nerej. Un sat într-o regiune arhaică (Vrancea) Drăguş. Un sat din ţara Oltului. Clopotiva Un sat din Haţeg.

Aceste anchete au fost realizate în deceniile 3 şi 4 ale secolului nostru. Gusti a condus echipe de interdisciplinare, dar o contribuţie esenţială a fost dată de participarea echipelor studenţeşti de voluntari. Metodologia utilizată se remarca prin varietate, apelându-se şi la tehnici antropologice, folclorice, lingvistice, medicale. Şi echipele au fost interdisciplinare.

În mod esenţial, se practica observaţia directă şi convorbirea detaliată, aprofundată. S-au folosit mijloace moderne de cercetare la acea vreme: înregistrări fonologice, fotografierea, tehnica cinematografică etc.

3. Caracteristici generale ale anchetei

1. Standardizarea Ancheta, în accepţiune modernă, este un tip de cercetare care presupune utilizarea unor

instrumente de investigaţie standardizate. Excelează, în această privinţă chestionarul cu întrebări închise sau semi-închise. Aceste opţiune a apărut ca urmare a necesităţii de observare a unui număr mare de entităţi sociale şi de comparare a lor.

De asemenea, cum remarca Traian Rotariu (Ancheta sociologică şi sondajul de opinie, 1997), caracterul standardizat este accentuat de faptul că numărul, ordinea, formularea întrebărilor şi numărul de subiecţi sunt de la bun început stabilite, alcătuind ceea ce se numeşte “schema anchetei”.

2. Eşantionarea De regulă, ancheta foloseşte eşantioane reprezentative, pentru că aria lor de investigare

este prea vastă pentru a include toate unităţile în calcul. Eşantionarea permite apoi estimarea rezultatelor la nivelul întregii populaţii din care s-a extras eşantionul. Se folosesc, de regulă, eşantioane mari, de la sute până la mii de persoane.

3. Amploarea şi elaborarea Ancheta se realizează în echipe de cercetători, uzează de operatori şi de un personal

auxiliar divers (statisticieni, tehnicieni maşinişti etc.). Are, de asemenea, în vedere un univers social mai larg comparativ cu alte metode de cercetare. Însă nu poate colecta decât informaţii relativ simple (spre exemplu, aflăm că o mare parte a populaţiei consideră că România se îndreaptă într-o direcţie greşită, dar instrumentul nu ne permite să aflăm şi de ce). Rămân deseori neexplicate motivaţiile comportamentelor.

5


4. Acţiunea Ancheta este unul dintre puţinele instrumente care permit intervenţia simultan cu

cercetarea.

4. Tipuri principale de anchetă

Există mai multe clasificări ale anchetelor. Astfel, în funcţie de derularea în timp, ele pot fi transversale sau longitudinale. În raport cu poziţia persoanelor investigatoare faţă de obiectul cercetării sunt participative şi nonparticipative. De asemenea, după modul de colectare şi prelucrare a datelor, distingem anchete calitative şi cantitative etc. Vom lua în calcul patru criterii: scopul, completitudinea, modalitatea transmiterii informaţiei şi conţinutul problemelor investigate.

1. Criteriul scopului cercetării:

După scopul lor, anchetele se clasifică în patru categorii: anchetele sociografice, exploratorii, de diagnostic şi de intervenţie.

Ancheta sociografică. Are ca scop descrierea unui fenomen social sau a unei populaţii date. Se aseamănă cu ancheta de tip etnografic. Accentul cercetării cade pe investigarea şi prezentarea tuturor detaliilor legate de structura fenomenului sau populaţiei şi mai puţin pe cauzalitatea implicată şi predicţii. Aceste studii se opresc, prin urmare, la un nivel descriptiv. Este cazul monografiilor sociologice.

Ancheta exploratorie. Nici acest tip de anchetă nu depăşeşte stadiul descriptiv. Scopul ei este prospectiv, de familiarizare a cercetătorilor sau beneficiarilor cu o anumită problematică. De regulă, este o etapă preliminară a unei cercetări mai mari: o anchetă naţională, un set de experimente sau o anchetă de diagnostic. Ancheta exploratorie furnizează cadre de analiză, suport pentru construcţia indicatorilor, baza pentru o primă conceptualizare. Analiza este predominant calitativă.

Ancheta de diagnostic. Are ca scop principal cercetarea cauzalităţii şi oferirea de predicţii, depăşind simpla descriere. Metodologia utilizată este mai complexă, incluzând pe lângă mijloacele clasice şi experimentul. Cercetătorul pleacă, de obicei, de la un set de date preliminare (existente deja) şi urmăreşte să adâncească analizele, să verifice anumite ipoteze, să stabilească structuri latente etc. Exemplul concludent este ancheta lui Elton Mayo de la Western Electric.

Ancheta intervenţie. Cercetătorii americani, care au dezvoltat mult această formă de anchetă, au numit-o action research. Ancheta de acest tip le depăşeşte pe cele anterioare, incluzându-le. Dincolo de descriere şi diagnostic, ea presupune şi o acţiune practică, o modificare operată de sociolog în universul cercetării sale. Această posibilitate a fost observată pentru prima dată la uzinele Hawthorne, la Western Electric. Simpla prezenţă a cercetătorilor, faptul că oamenilor li s-a acordat atenţie, a dus la modificarea relaţiilor sociale într-o manieră pozitivă, adică la creşterea productivităţii muncii.

Ancheta antrenează în acţiune populaţia respectivă, o informează asupra problemelor comunitare, o sensibilizează şi, implicit, o transformă. R. Mucchielli (1989) consideră că sunt două tipuri de anchete action-research: 1. Anchete psiho-sociale având drept scop acţiunea ca decizie luată după obţinerea rezultatelor

cercetării. Cu alte cuvinte, acestea sunt precedate de anchete-diagnostic. 2. Anchete psiho-sociale având direct scopul de a modifica mediul social.

6


2. Criteriul completitudinii populaţiei investigate:

C. A. Moser (Metodele de anchetă, 1967) consideră că trebuie depăşită dihotomia practică în sociologie între eşantion (un număr reprezentativ extras în conformitate cu anumite reguli dintr-o populaţie) şi recensământ (anchetarea întregii populaţii). Prin urmare, în funcţie de cuprinderea lor, anchetele pot fi clasificate în trei categorii: complete, incomplete şi selective. Anchetele complete sunt cele care cuprind toate unităţile unei populaţii supuse studiului. Aici avem recensământul şi studiul pe populaţii restrânse (ex. populaţia unui sat, elevii unei şcoli, muncitorii unei fabrici). Cea de a doua categorie se practică destul de rar, chiar şi în această situaţie cercetătorii preferă să recurgă la eşantionare, în ciuda numărului mic de unităţi. Anchetele incomplete sunt cele în care se practică reprezentativitatea, dar, din diverse motive, o parte a populaţiei nu poate fi cuprinsă în eşantion (spre exemplu, sociologul nu are acces la acea categorie). Tot aici intră şi anchetele în care nu se practică o eşantionare riguroasă. Anchetele selective sunt cele mai frecvente şi se bazează pe procedee de eşantionare. Eşantioanele sunt calculate conform unui algoritm şi rezultatele pot fi extinse cu o anumită marjă de eroare la întreaga populaţie din care s-a extras eşantionul.

3. Criteriul modalităţii de recoltare a datelor Este o distincţie sugerată de T. Rotariu şi P. Iluţ (1997). Ei consideră că există două forme

fundamentale: ancheta directă (orală) şi ancheta indirectă (în scris). Ancheta directă este cea mai des folosită: sondaje de public, anchete electorale. Se pot realiza prin modalitatea “faţă în faţă” sau prin telefon. Cel mai frecvent se anchetează persoana cuprinsă în eşantion la domiciliul acesteia. Se identifică locuinţa în baza pasului statistic, se identifică persoana potrivită din “gospodărie” în conformitate cu cerinţele eşantionării.

Acest tip de anchetă prezintă unele avantaje care vor fi prezentate la discutarea chestionarului, dar se poate spune că în general, furnizează date de o calitate mai bună, tocmai datorită unei interacţiuni directe – e mai rar fenomenul de non-răspuns).

Modalitatea prin telefon câştigă tot mai mulţi adepţi, în special la nivelul ţărilor occidentale (98% dintre familiile americane aveau în ’80 telefon). Se generează prin calculator numere de telefon aleatoriu şi este sunat subiectul). Se pun, evident, întrebările.

Ancheta indirectă presupune autoadministrarea chestionarului şi are câteva modalităţi mari: administrarea chestionarului prin poştă, administrarea colectivă şi chestionarele din ziare / reviste. Prezintă avantajele costului redus şi a reducerii influenţei perturbatoare a operatorului, dar marele dezavantaj la lipsei de certitudine în privinţa persoanei respondente.

4. Criteriul conţinutului problemelor investigate Este un criteriu propus de Chelcea, Mărginean şi Cauc (Cercetarea sociologică, 1998). Ei

disting următoarele tipuri principale de anchetă: a. Anchete socio-economice naţionale (indicatori: nivel de trai, calitatea vieţii pe anumite

categorii populaţionale şi lucrează cu eşantioane naţionale); b. Anchete asupra dezvoltării zonale, rurale şi urbane (indicatori: sistematizarea şi

modernizarea oraşelor, factorii de industrializare locală, mobilitatea urbană sau rurală etc. şi se lucrează cu eşantioane locale);

c. Anchete de opinie publică (indicatori: opinii asupra diverselor probleme sociale, economice, politice şi se utilizează de regulă eşantioane naţionale);

7


d. Anchete comerciale (studii de marketing, prospectarea pieţei, optimizarea comerţului etc., se utilizează eşantioane diverse);

e. Anchete asupra mijloacelor de comunicare în masă (studiul audienţei TV, radio, studiul calităţii şi tirajului ziarelor, se utilizează eşantioane diverse);

8

01 Ancheta (introducere)

Documents

Transcript of 01 Ancheta (introducere)