I Valente si implicatii eclesiale

Factori concreţi ai educaţiei religioase:

a. DUMNEZEU - Factor şi Izvor veşnic al educaţiei. "Alfa şi Omega" actului pedagogic este Dumnezeu, "Educaţia este Dumnezeu!" Factor şi Creator permanent. Educaţia nu este un act sau efort exclusiv uman, ci rezultatul sinergiei divino-umane, deci, un act teandric.

b. Familia creștină = Poate fi considerată ca o "mică şcoală", pentru că aici copiii primesc lecţii esenţiale de viaţă, nu doar în "cei 7 ani de acasă", ci şi ulterior. Familia reprezintă, după Dumnezeu, factorul cel mai important şi decisiv al educaţiei creştine, nu numai al copiilor, ci al fiecărui membru în parte.

Dar pentru ca o familie să fie, factor esenţial al educaţiei creştine, trebuie să întrunească anumite condiţii esenţiale:

1. În familia creştină trebuie să se reflecte iubirea intra-trinitară dumnezeiască 2. Familia să se caracterizeze prin însuşiri fiinţiale: unitatea, trăinicia, sfinţenia şi egalitatea dintre soţi 3. Familia (căsătoria) trebuie să-şi propună ca scopuri prioritare înmulţirea neamului omenesc (naşterea,

dar şi educarea copiilor) şi ajutorul reciproc între membrii ei4. În familie, întotdeauna trebuie să se dea întâietate valorilor religioase, 5. Părinţii să colaboreze armonios cu alţi educatori: preoţi, profesori, diriginţi.6. "Când începe educaţia religioasă a copilului?" Educaţia copilului (fătului) trebuie să înceapă în clipa

conceperii - John BRECK (Darul sacru al vieţii). c. BISERICA. Educaţia creştină a copilului nu poate fi nici măcar imaginată fără slujirea Bisericii, ca

instituţie divino-umană, instituţie fundamentală a societăţii, mai veche decât chiar cea a statului. Din punct de vedere educaţional-creştin, Biserica este factor esenţial prin tezaurul ei: doctrina, morala, disciplina canonică şi cultul.

d. ŞCOALA, ca instituţie, cuprinde ansamblul mijloacelor materiale şi spirituale cu ajutorul cărora se desfăşoară procesul educaţional. Şcoala este o a doua familie, atât pentru profesori cât şi pentru elevi. Ultimii ani au dovedit că prezenţa religiei în şcoală este necesară nu numai pentru Biserică, ci şi pentru societatea românească în ansamblul ei, care a câştigat prin acest act de dreptate atât accesul la propria-i spiritualitate, cât şi un instrument esenţial în procesul de educare al tinerei generaţii. Dată fiind supradimensionarea parohiilor citadine, profesorul suplineşte, în fapt, ceea ce preotul nu mai poate realiza: educarea religioasă a tinerilor sub o formă constantă. Cu privire specială asupra orei de religie, pe lângă cele mai sus-menţionate:

- asigurarea unui statut corespunzător, din punct de vedere legislativ- alcătuirea unei programe analitice în concordanţă cu posibilităţile reale de predare-învăţare; - realizarea unei concordanţe între materii; - asigurarea unei minime baze materiale, aşa cum bine se procedează în cazul altor discipline.

II Religia ca disciplină de învătământ

1. Locul și rolul disciplinei religie la nivelul învățământului preuniversitar: Educaţia religioasă constituie un aspect important al misiunii Bisericii în lume. Activitatea

învăţătorească a Bisericii a fost rânduită de Însuşi Mântuitorul Hristos, pentru ca oamenii să cunoască voia Lui şi să o împlinească. Prin demersul educaţional din cadrul orelor de religie, Biserica vine în ajutorul societăţii în ansamblul ei, promovând dragostea, prietenia, pacea, înţelegerea, întrajutorarea şi cooperarea între semeni, toate acestea constituind principiile de bază ale credinţei creştine. Alături de multe alte transformări economice, politice şi sociale, anul 1990 a adus cu sine şi posibilitatea unor reforme şi transformări în plan religios. Una dintre noile realităţi religioase o constituie şi introducerea religiei în şcolile laice. Astăzi religia și-a câştigat un loc în cadrul sistemului de învăţământ. În cadrul ariei curriculare Om şi societate, religia ierarhizează şi structurează conţinuturile educaţionale din perspectiva valorilor şi a moralei creştine.

2. Baza legislativă a predării religiei în școală: a) Un prim pas: în 1990, între Ministerul Învățământului şi Ştiinţei şi Secretariatul de Stat pentru Culte

s-a încheiat un protocol cu privire la introducerea educaţiei moral-religioase în învăţământul de stat: câte o oră la 2 săptămâni de educație moral-religioasă, obiect de învăţământ, cu statut de disciplină opţională şi facultativă, este inclusă în orar şi se desfăşoară în şcoli.

b) În 1991, în Constituţia României, articolul 32, alin (7), se afirmă că Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.

c) Abia în anul 1995 când a fost votată Legea Învăţământului (Legea nr. 84/1995) s-a stipulat obligativitatea religiei pentru clasele I-IV, pentru gimnaziu religia era cuprinsă doar în formă opţională, iar pentru licee şi şcoli profesionale religia avea un statut facultativ.

d) Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 36/1997, pentru modificarea şi completarea Legii Învățământului nr. 84/1995, în art 9, alin(1), precizează că Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun.

e) Ordinul nr. 3670 din 2001, cu privire la aplicarea Planurilor-cadru de învăţământ pentru liceu în anul şcolar 2001-2002, la art(5) prevede: Cf. articolului 9 din Legea Învăţământului, planurile-cadru ale înv. primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun.

f) Este îmbucurător faptul că şi Ordinul Ministerului Educaţiei şi Cercetării nr. 5723/2003 include Religia pentru toate specializările din învăţământul preuniversitar.

g) Statutul Personalului Didactic, în articolul 136, aliniatul (1) stipulează că: Disciplina Religie poate fi predată numai de personal abilitat, în baza protocoalelor încheiate între Ministerul Învăţământului şi cultele religioase recunoscute oficial de stat.

h) Diferitele soluţii ale problemei relaţiei între religie şi educaţie în cadrul sistemului de învăţământ depind de conturarea şi structurarea raportului dintre Biserică şi Stat.

i) Legea 489/2006 privind libertatea religioasă și regimul general al cultelor prevede în art.32, alin (1): În învățământul de stat și particular, predarea religiei este asigurată prin lege cultelor recunoscute.

j) în noua Lege a Educației Naționale, propusă în 2009, la articolul 18 se prevedea: (1) Planurile-cadru ale învăţământului primar, gimnazial și liceal includ Religia ca disciplină şcolară, parte a trunchiului comun.

3. Programa școlară: structură, importanță: a) Programele școlare sunt documente oficiale elaborate de Ministerul Educației Naţionale şi Consiliul

Naţional pentru Curriculum, şi stabilesc: modelul curricular; obiectivele cadru; obiectivele de referinţă; activităţile de învăţare; conţinuturile învăţării; recomandările făcute profesorilor; standardele curriculare de performanţă pentru ciclurile de învăţământ.

b) Programa şcolară pentru disciplina Religie este elaborată de către fiecare cult, avizată de Secretariatul de Stat pentru Culte şi aprobată de Ministerul Educaţiei Naţionale. Disciplina Religie –– Cultul Ortodox face parte din aria curriculară ”Om şi societate” şi i se alocă o oră/săptămână în trunchiul comun pentru toate nivelurile de învăţământ. Pentru fiecare an de studiu, programa propune competenţe specifice, deduse din competenţele generale; ele reprezintă achiziţii-cheie ale învăţării. COMPETENŢE GENERALE: 1) Cunoaşterea şi iubirea lui Dumnezeu ca fundament al desăvârşirii şi mântuirii omului; 2) Utilizarea adecvată a limbajului din sfera valorilor religioase în diferite contexte de comunicare; 3) Manifestarea valorilor şi a cunoştinţelor religioase în propriile atitudini şi comportamente; 4) Cooperarea cu ceilalţi în rezolvarea unor probleme teoretice şi practice, în cadrul diferitelor grupuri; 5) Aplicarea învăţăturii de credinţă în viaţa personală şi a comunităţii. Programa şcolară odată aprobată este obligatorie.

4. Manualele școlare. Auxiliarele didactice și importanța lor: Manualul şcolar este un document școlar alcătuit pe baza programei şcolare. În cuprinsul lui se prezintă atât

cunoștințe, cât şi activităţi care trebuie desfăşurate de către elevi pentru asimilarea acestora. Manualul de religie se alcătuieşte în conformitate cu principiile didactice şi catehetice, cu scopurile propuse şi cu strategiile didactice folosite în activitatea educativă. Pentru fiecare temă din manual, profesorul repartizează una sau mai multe ore, în funcție de gradul de dificultate al conţinutului învăţării şi de specificul clasei. Manualul este instrument de lucru atât pentru profesor, cât şi centru elevi. Manualul poate fi utilizat împreună cu diferite mijloace de învăţământ. Alături de manual pot fi utilizate şi alte lucrări: Mica Biblie, Micul Catehism, Vieţile Sfinţilor etc.

III Principiile didactice

Principiile didactice sunt normele generale pe care se întemeiază procesul de învăţământ, asigurând condiţiile necesare îndeplinirii scopurilor şi obiectivelor pe care le urmăreşte în desfăşurarea sa.

A. Principiile didactice generale: 1. Principiul intuiției: indică faptul că accesul în lumea credinței trece prin simțuri. Mântuitorul a expus

învățătura Sa atât prin vorbirea directă, dar și prin parabole, care reprezentau imagini luate din lume, și fără pildă nu le grăia nimic (Matei 13)

2. Principiul accesibilității (al respectării particularităților de vârstă și individuale ale elevilor / principiul psihologic)

3. Principiul învățării active și conștiente cere ca transmiterea cunoştinţelor să trezească activitatea sufletească a elevilor.

4. Principiul sistematizării şi continuităţii cunoştinţelor. Pentru a putea fi predate sistematic și continuu, cunoștințele vor fi integrate într-un sistem, astfel încât noile cunoștințe să fie învățate prin raportarea și integrarea lor la experiența și cunoștințele anterioare ale elevilor.

5. Principiul îmbinării teoriei cu practica cere ca atunci când transmitem elevilor cunoștințe să le legăm de viață și să le transpunem în viață. Profesorul de religie va deveni el însuși exemplu numai dacă îndeplinește ceea ce îi învață pe elevii săi. Trebuie urmărite 2 aspecte, îndeosebi: 1) Rezolvarea unor probleme pe baza cunoştinţelor teoretice; 2) Desfăşurarea unei activităţi care reclamă cunoştinţele teoretice.

6. Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor (principiul temeiniciei şi durabilităţii) - îndreaptă preocuparea profesorului asupra rezultatelor finale ale procesului instructiv-educativ.

7. Principiul asigurării conexiunii inverse (al feed-back-ului, al retroacţiunii) – este folosit atunci când dorim să știm care sunt efectele acţiunii noastre, în vederea reglării şi autoreglării continue.

8. Principiul motivaţiei (principiul învăţământului interesant şi plăcut): Motivația învățării reprezintă totalitatea intereselor, idealurilor şi mobilurilor care îndeamnă desfăşurarea activităţii de învăţare. Motivația, numită și „motorul învățării”, pune în mișcare rațiunea, voința și sentimentul elevilor.

9. Principiul autonomiei şi respectării libertăţii individuale. Apropierea de sufletele copiilor trebuie făcută cu totală precauţie şi iubire. Trebuie convingere, nu constrângere.

B. Principii didactice specifice predării religiei: principiul hristologic și principiul eclesiologic: 1. Principiul hristocentric (teocentric) cere ca educația religioasă să se orienteze în jurul persoanei

Domnului Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, pentru că toate prin El s-au făcut (Ioan 1). 2. Principiul eclesiocentric cere ca profesorul de religie să transmită cunoștințele conform învăţăturii

Bisericii şi în legătură cu viața Bisericii. Concluzii: Principiile nu se constituie în norme didactice eficiente dacă sunt aplicate separat. Ele sunt

interdependente şi se condiţionează reciproc, facilitând optimizarea învăţământului numai dacă sunt corelate, pe întreg traseul curricular al disciplinei.

IV 1. Lectia de religie; Tipuri de lectie

Lecția de religie este principala formă de organizare a educației religioase realizată în școală. Lecția este alcătuită dintr-o succesiune de etape care se desfășoară într-un anumit interval de timp. Lecțiile de religie se desfășoară în școală, sub conducerea profesorului de religie sau a preotului profesor (Șebu, Metodica).

Prin urmare, lecţia poate fi definită ca "activitate comună a învăţătorului/profesorului cu elevii unei clase, în vederea realizării unor obiective instructiv-educative determinate, în cadrul căreia învăţătorul/profesorul asigură predarea unui conţinut, organizează şi dirijează activitatea de învăţare a elevilor".

Tipuri de lecție: În funcție de obiectivul didactic predominant, există diferite tipuri de lecții: lecția de transmitere și însușire de noi cunoștințe; lecția de formare a deprinderilor intelectuale și practice; lecția de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor; lecția de evaluare a cunoștințelor; lecția mixtă.

a) Lecția mixtă urmăreşte realizarea aproximativ în aceeaşi măsură a mai multor sarcini didactice (comunicare, sistematizare, fixare, verificare). Principalele etape lecţiei mixte sunt: 1. moment organizatoric;

2. verificarea cunoștințelor din lecția precedentă; 3. pregătirea pentru lecția nouă; 4. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse; 5. comunicarea noilor cunoștințe; 6. fixarea noilor cunoștințe; 7. aprecierea, asocierea, generalizarea; 8. evaluarea; 9. activitatea suplimentară; 10. încheierea.

b) lecția de transmitere și însușire de noi cunoștințe se foloseşte cu precădere când profesorul are de transmis un volum mai mare de cunoştinţe şi de o complexitate mai ridicată. ETAPE: 1. moment organizatoric; 2. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor; 3. transmiterea noilor cunoștințe; 4. fixarea noilor cunoștințe; 5. aprecierea, asocierea, generalizarea; 6. activitatea suplimentară; 7. încheierea.

c) lecția de formare a deprinderilor: Pe lângă asimilarea de către elevi a cunoștințelor religioase, prin predarea religiei se urmărește și formarea unor deprinderi intelectuale și practice. Specifică pentru acest tip de lecţie este ponderea însemnată pe care o ocupă activitatea independentă a elevilor, consacrată efectuării de exerciţii, de teme, de lucrări practice. În aceste lecții se parcurg mai multe etape: 1. moment organizatoric; 2. anunțarea titlului lecției noi și prezentarea obiectivelor propuse; 3. actualizarea unor cunoștințe; 4. efectuarea activității intelectuale și/sau practice; 5. analiza, aprecierea modului de formare a deprinderii; 6. activitatea suplimentară; 7. încheierea.

d) lecția de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor: Lecția de recapitulare se realizează la sfârșitul unui capitol, unui semestru sau unui an școlar. Etapele acestui tip de lecție: 1. moment organizatoric; 2. anunțarea titlurilor lecțiilor ce urmează a fi recapitulate și prezentarea obiectivelor propuse; 3. recapitularea, sistematizarea și sinteza cunoștințelor; 4. aprecierea, asocierea, generalizarea; 5. concluziile; 6. activitatea suplimentară; 7. încheierea.

e) lecția de verificare și evaluare a cunoștințelor: Scopul fundamental urmărit este acela al controlului şi evaluării randamentului şcolar, respectiv a cantităţii şi calităţii însuşite, a dezvoltării psihice, a formării priceperilor şi deprinderilor. Etapele acestui tip de lecție: 1. moment organizatoric; 2. prezentarea obiectivelor de evaluare; 3. verificarea cunoștințelor elevilor; 4. aprecierea rezultatelor, concluzii; 5. activitatea suplimentară; 6. încheierea.

2. Proiectarea calendaristică si proiectarea lectiei de religie. Schita lectiei. Obiectivele operationale si contextualizarea lor

A) PROIECTAREA CALENDARISTICA1. Proiectarea didactică reprezintă procesul deliberativ de fixare mentală a etapelor ce vor fi parcurse în realizarea educaţiei religioase. În funcţie de perioada de timp luată ca referinţă, se pot distinge două ipostaze ale proiectării: proiectarea globală și proiectarea eşalonată.

- Proiectarea globală are ca referinţă o perioadă mai mare de instruire: semestru sau an de studii. - Proiectarea eşalonată se materializează prin elaborarea programelor de instruire specifice unei

lecţii aplicabile la o anumită clasă de elevi. 2. Proiectarea unei discipline pentru un an sau semestru şcolar se realizează prin planificarea eşalonată pe lecţii şi date exacte de predare a materiei respective. Documentul orientativ în realizarea acestei operaţii este programa şcolară. Activitatea de planificare şi proiectare presupune: lecturarea programei şcolare; planificarea calendaristică; proiectarea secvenţională. 3. În consens cu hotărârile Ministerului Educaţiei şi Cercetării, planificarea şi proiectarea didactică, sau altfel spus organizarea procesului de învăţământ, se face pe unităţi de învăţare. 4. Planificările calendaristice anuale şi semestriale au menirea de a organiza activitatea în perspectivă, de a gestiona timpul de învăţământ şi de a asigura îndeplinirea integrală şi cu rezultate bune a programei şcolare a disciplinei respective. Planificarea calendaristică anuală este un document şcolar alcătuit de către profesor pe baza programei şcolare şi cuprinde: tema, numărul total (anual) de ore repartizate obiectului la clasa respectivă, împărţirea acestor ore pe semestre şi repartizarea lor în ore de predare-învăţare, ore de evaluare şi ore la dispoziţia profesorului.

Planificarea calendaristică semestrială este un document şcolar alcătuit de către profesor pe baza programei şcolare, prin împărţirea pe unităţi de conţinut (lecţii) a conţinutului învăţării repartizat într-un semestru, eşalonat pe ore şi săptămâni. Planificarea semestrială poate cuprinde şi obiectivele de referinţă, metodele şi mijloacele de învăţământ, modurile de evaluare folosite.

B) Proiectarea lectiilor1. Un aspect important pentru o mai bună reuşită a lecţiei îl constituie proiectarea didactică. Se

recomandă ca în proiectarea secvenţelor de instruire (a lecţiilor), să fie observate următoarele elemente: a) cunoaştera temeinică a personalităţii elevilor; b) structurarea conţinutului didactic astfel încât să sprijine înţelegerea, interesul şi motivaţia; c) utilizarea unor mijloace de învăţământ adecvate; d) realizarea unei evaluări permanente a modului în care elevii îşi însuşesc noile cunoştinţe şi competenţe. În cadrul proiectării unei lecţii, se recomandă a fi urmărite unele aspecte esenţiale: a) ce cunoştinţe urmează a fi învăţate? b) de ce este necesară învăţarea lor? c) cum se va realiza învăţarea? d) învăţarea noilor cunoştinţe; e) când şi cum vor putea si aplicate cunoştinţele învăţate?

2. Proiectarea didactică a unei lecţii consta în punerea în relaţie a obiectivelor, a conţinutului învăţării şi a strategiei didactice în vederea anticipării desfăşurării procesului instructiv educativ. Proiectarea didactica răspunde la patru întrebări: ce voi face?, cu ce voi face?, cum voi face? și cum voi şti dacă ceea ce trebuia făcut, a fost făcut?

a) Proiectul didactic: Proiectul didactic este un plan anticipativ al modului de desfăşurare a lecţiei. Orice proiect didactic are două părţi:

I. Date generale cuprind: -Data:... ; Clasa:... ; -Disciplina: Religie; -Subiectul (titlul lecţiei):... ; -Tipul lecţiei:... ; -Obiective operaţionale:... ; -Obiective formativ-educative:... ; -Strategia didactică: mijloacele de învăţământ folosite la lecţie:... ; metodele de învăţământ utilizate la lecţie:... ; formele de organizare a clasei (frontal, analiză în grupuri mici, lectura individuală, citirea pe roluri, cântarea în comun etc.):... ; -Bibliografia folosită la lecţie:... ;

II. Desfăşurarea lecţiei se poate prezenta sub diferite forme: forma desfăşurată (se trec una sub cealaltă etapele lecţiei şi se specifică activitatea profesorului şi a elevului pentru fiecare etapă în parte) sau forma tabelară. Pentru forma tabelară, propunem tabele cu diferite structuri:

a) - Etapele lecţiei; - Activitatea profesorului; - Activitatea elevului; - Obiectivele operaţionale; - Metodele şi mijloacele utilizate în lecţie; C. b) Schiţa de lecţie : Schiţa de lecţie cuprinde două părţi: datele generale şi punctele esenţiale ale lecţiei.

I. Datele generale cuprind: -Data:... ; -Clasa:... ; -Disciplina: Religie; -Subiectul (titlul lecţiei):... ; -Tipul lecţiei:... ; -Durata lecţiei:... ; -Obiective operaţionale:... ; -Obiective formativ-educative:... ; -Strategia didactică: mijloacele de învățământ folosite la lecție:... ; metodele de învățământ utilizate la lecție:... ; formele de organizare a clasei:... ; -Bibliografia folosită la lectie:...

II. Se vor prezenta pe scurt punctele esenţiale în desfăşurarea lecţiei, în funcţie de tipul lecţiei, precizându-se eventualele trimiteri bibliografice în afara manualului şi modalităţi de evaluare a cunoştinţelor.

c) În cazul în care profesorul a fost asistat la ora de religie, după terminarea orei urmează autoanaliza şi apoi analiza lecţiei. Autoanaliza are trei părți: introducere; analiza etapelor lecției; încheiere. După autoanaliza lecţiei, cel care inspectează face analiza lecţiei, urmată de concluzii şi recomandări. 3. Pentru reuşita unei lecţii sunt necesare mai multe elemente: proiectarea, realizarea, evaluarea şi reglarea (reluarea dintr-o lecţie a fragmentelor care n-au fost înţelese de către elevi).

Pentru a avea o vedere de ansamblu asupra modului în care aceste elemente se condiționează, prezentăm următoarea schemă: PROCESUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT A. PROIECTAREA DIDACTICĂ I. Stabilirea obiectivelor 1. Obiective operaționale 2. Obiective formativ-educative

3. Sarcina didactică dominantă a lecției II. Analiza resurselor 1. Conținutul materiei de învățământ 2. Resursele psihologice ale clasei 3. Mijloacele de învățământ

III. Strategia didactică 1. Sistemul metodologic

a) Metode alese după obiective (operaționale, formativ-educative), sarcina dominantă a lecției, resurse, competența profesorului, unitatea metodă-conținut

b) Procedee c) Tehnici

2. Mijloacele de învățământ 3. Organizarea elevilor

IV. Elaborarea proiectului didactic B. REALIZAREA PROPRIU-ZISĂ A LECȚIEI C. EVALUAREA LECȚIEI D. REGLAREA SAU AMELIORAREA

D) Obiectivele operaționale sunt enunţuri cu caracter finalist, concret, urmărite în cursul unei activităţi didactice. Aceste obiective sunt transpuse în termeni de acţiuni sau manifestări observabile, prin folosirea verbelor la conjunctiv (să ...). În elaborarea şi formularea obiectivelor operaţionale se parcurg următoarele etape:

1. precizarea sarcinii de învăţare; 2. precizarea condiţiei de realizare a sarcinii de învăţare; 3. precizarea performanţei minim-acceptabile, a criteriului de succes sau a modului de evaluare.

Condiţiile operaţionalizării obiectivelor sunt: -să se refere la activitatea elevilor; -să precizeze şi să descrie sarcina de învăţare; -să se concentreze pe procese, acţiuni, acte; -să conţină o singură sarcină de învăţare; -să fie accesibile elevilor; -să fie formulate sintetic; -să fie grupate logic, în jurul unităţii tematice a lecţiei; -să specifice condiţia de realizare; -să conţină criteriile de evaluare şi nivele diferite de performantă. Utilizarea obiectivelor operaţionale prezintă avantaje (profesorul poate conduce lecţia în mod logic; obiectivele operaționale determină o comunicare facilă şi precisă între profesor şi elevi; sunt un criteriu în alegerea metodelor de învăţământ utilizate în lecţie; în ce priveşte evaluarea, obiectivele operaţionale asigură criterii concrete de apreciere şi asigură feed-back-ul – conexiunea inversă), dar și dezavantaje (nu toate efectele educaţiei sunt observabile şi măsurabile imediat; nu pot fi modelate şi măsurate atitudini de complexitate superioară, cum ar fi atitudinile, trăirile, independenţa gândirii). În predarea religiei un rol deosebit de important îl au obiectivele formativ-educative. Ele evidenţiază finalităţile educaţiei religioase în ceea ce priveşte comportamentul elevilor în viaţa de creştin.

3. Forme de activitate extrascolară

Complementar cu activităţile în şcoală, cele extraşcolare pun accent într-o mai mare măsură pe latura formativă a educaţiei religioase, urmărind mai ales dezvoltarea vieţii afectiv-religioase a elevilor. Atât creativitatea elevilor dezvoltată la ora de religie, cât şi momentele de relaxare oferite de vizitele şi excursiile la biserici şi mănăstiri, converg spre dobândirea desăvârşirii creştine şi a mântuirii sufletului elevilor.

1. Cateheza – a învăța prin viu grai – activitatea de inițiere în învățătura și viața Bisericii. 2. Serbarea religioasă. Manifestările cultural-religioase antrenează un număr mare de elevi. Aici sunt

incluse serbările şcolare, concursurile, conferinţele religioase, întâlniri cu mari duhovnici, vizionările de filme cu subiect religios, expoziţiile de icoane şi alte obiecte de artă religioasă.

3. Vizitele și pelerinajele: Vizitele și excursiile la biserici și mănăstiri oferă elevilor nu numai momente de relaxare, ci şi posibilitatea dobîndirii sau aprofundării cunoştinţelor religioase. Putem distinge mai multe tipuri de vizite şi excursii:

a) vizite şi excursii introductive b) vizite şi excursii organizate în vederea comunicării de cunoştinţe c) vizite şi excursii de consolidare şi fixare a cunoştințelor.

Pelerinajele sunt călătorii făcute în scop religios, către destinații naționale sau internaționale. Creștinii din întreaga lume au ca locuri de pelerinaj Ierusalimul, Constantinopolul, Muntele Athos, etc. Valoarea educativă și religioasă a pelerinajelor a fost arătată încă din perioada Vechiului Testament, iar mai apoi de Domnul Iisus Hristos, prin participarea la mai multe astfel de acțiuni, atât în copilărie (Iar când a fost El de doisprezece ani, s-au suit la Ierusalim, după obiceiul sărbătorii – Luca 2), cât și în timpul activității Sale mesianice (După acestea era o sărbătoare a iudeilor, și Iisus S-a suit la ierusalim – Ioan 5). Pelerinajele reprezintă un prilej de aprofundare a cunoștințelor religioase și de comuniune de credință cu Dumnezeu, cu sfinții și cu semenii.

4. Expozițiile: În cadrul manifestărilor cultural-religioase se pot organiza expoziții cu lucrări ale elevilor. În vederea realizării acestor expoziții, profesorul de religie trebuie să parcurgă mai multe etape: prezentarea unor lucrări în vederea dezvoltării interesului elevilor spre arta religioasă; dezvoltarea convingerii că, pentru a realiza lucruri de artă religioasă, elevii trebuie să ducă o viață religioasă autentică; prezentarea etapelor executării lucrării; distribuirea materialelor necesare executării lucrărilor; executarea lucrării sub îndrumarea profesorului, în cadrul cercului de religie; analiza lucrărilor și expunerea lor.

5. Cercul de religie este o activitate suplimentară, în interdependenţă cu activitatea de la clasă: lecţia este suportul pe care se sprijină activitatea de la cerc, iar cercul îmbunătăţeşte calitatea educaţiei religioase realizată la lecţii. La cercul de religie se dezvoltă spiritul comunitar prin antrenarea tuturor participanţilor în pregătirea şi desfăşurarea activităţilor propuse. Rezultatele activităţilor trebuie valorificate în funcţie de tematică, în diferite moduri: prin referate, articole, albume, prin spectacole religioase în apropierea sărbătorilor, prin organizarea unor expoziţii, prin întocmirea de rebusuri cu definiţii religioase, poezii proprii.

V Metode de invatamant

1. Metode de comunicare orală

Metodele de comunicare orală sunt acele metode prin care comunicarea noilor cunoștințe se face de către profesor, prin expunere sau conversație. A. Metode expozitive: Expunerea este metoda de predare ce constă în prezentarea pe cale orală a noilor cunoştinţe, folosind povestirea, descrierea, explicaţia, argumentarea, prelegerea şi expunerea cu oponent.

1. Povestirea: Povestirea este expunerea orală de către profesor a unor întâmplări, fapte, eveniment reale petrecute într-un anumit timp și spaţiu, cu scopul însuşirii noilor cunoştinţe, dezvoltării unor sentimente şi formării unor atitudini pozitive la elevi.

Pentru a avea asupra elevilor efectul dorit, trebuie respectate anumite cerințe legate de conținutul povestirii și modul prezentării ei:

a) să fie alese fapte, întâmplări, evenimente semnificative pentru susţinerea ideii religioase; b) să se asigure un climat emoțional, prin folosirea de către profesor a intonației, mimicii și

gesturilor din care să rezulte clar atitudinea pe care o ia față de eroii povestirii; c) în decursul povestirii să fie prezentate la momentul potrivit materiale ilustrative menite șă

impresioneze mai profund pe elevi; d) profesorul poate întrerupe firul acțiunii pentru a introduce o explicație, pentru a prezenta un

personaj, pentru a răspunde la întrebările elevilor sau pentru a-și exprima părerile proprii, cu foarte mult tact.2. Descrierea: Descrierea este metoda expozitivă care prezintă caracteristicile exterioare tipice ale

obiectelor, proceselor, fenomenelor, locurilor etc., urmărind, în special, aspectele fizice ale acestora. Descrierea se realizează pe baza observaţiei, motiv pentru care trebuie să îndeplinească anumite

cerinţe legate de dirijarea de către profesor a observării: a) să se bazeze pe intuiţie; b) să ţină cont de nivelul de pregătire al elevilor; c) să nu evidenţieze detaliile nesemnificative ale obiectelor şi fenomenelor;

d) să dezvolte la elevi spiritul de observaţie. În descriere pot fi folosite mijloace de învăţământ (hărţi, vederi, fotografii, diapozitive, filme).

3. Explicația: Explicația este metoda expozitivă prin care se lămurește o noțiune (un nume propriu, un termen necunoscut, o idee sau un concept), un fapt (o narațiune, o parabolă, o figură de stil, un verset din Sfânta Scriptură, o poruncă dumnezeiască, o normă morală). Explicația are două funcții care trebuie să se manifeste împreună: una cognitivă sau informativă și alta formativă.

Explicaţia trebuie să îndeplinească anumite condiţii: a) să ţină cont de pregătirea religioasă şi laică a elevilor şi de natura temei; b) să fie corectă şi din punct de vedere doctrinar; c) să fie completă şi sigură, d) să fie clară, pentru a nu crea confuzii în mintea elevilor; e) să fie convingătoare, argumentată şi întregită prin fapte concrete;f) să fie făcută cu căldură, nu ca o simplă informaţie.

B. Metode interogative: Metodele interogative se realizează pe baza dialogului dintre profesor și elev (conversația, problematizarea).

1. Conversația este metoda care valorifică dialogul sau interogaţia şi este cel mai des utilizată în procesul de învăţământ.

Se cunosc mai multe tipuri de întrebări în funcţie de modul de adresare şi de obiectivul vizat: a) frontală (adresată întregii clase); b) directă (adresată unui elev anume); c) inversată (adresată profesorului de către elev și returnată elevului, de exemplu cu formula: „Tu ce crezi?”); d) de releu și de comunicare (adresată de elev profesorului și repusă de acesta întregii clase); e) imperativă (se formulează o cerință categorică); f) de revenire (întrebare pe care profesorul o pune reluând o părere emisă de un elev, dar care nu a putut fi luată în seamă în acel moment).

Cum trebuie adresate intrebarile?: a) să fie formulate precis; b) să fie concise ca formă şi exprimate cu claritate; c) să nu cuprindă termeni neînţeleşi de elevi; d) să fie accesibile şi variate; e) să conţină un singur enunţ; f) să se refere la materia predată; g) să stimuleze gândirea tuturor elevilor; h) să fie formulate într-o ordine logică; i) să nu fie duble (două întrebări la aceeaşi problemă, formulate diferit şi succesiv şi care necesită două răspunsuri diferite); j) să fie însoţite de întrebări ajutătoare, numai atunci când este nevoie.

Răspunsurile corect formulate, trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe: a) să fie complete, clare şi precise; b) să aibă o formă îngrijită, folosind un vocabular ales; c) să fie date individual, după un anumit timp de gândire; d) să fie conştiente, iar la nevoie, însoţite de explicaţii. Conversaţia are mai multe forme: conversaţia catehetică, conversaţia euristică şi dezbaterea sau discuţia colectivă.

a) Conversaţia catehetică: Conversaţia catehetică este metoda de instruire şi educare a elevilor prin intermediul întrebărilor şi răspunsurilor, cu scopul de a reproduce cele observate, descoperite şi asimilate de ei, sub conducerea profesorului. Conversaţia catehetică se foloseşte, de obicei, în verificarea cunoştinţelor.

b) Conversaţia euristică: Conversaţia euristică este metoda bazată pe dialog şi pe învăţarea conştientă, şi se foloseşte atunci când noile cunoştinţe pot fi desprinse împreună cu elevii din cunoştinţele anterioare.

c) Dezbaterea sau discuția colectivă: Dezbaterea este o formă a conversației caracterizată printr-un schimb de opinii, impresii, informații, propuneri axate în jurul unui subiect, a unui fapt luat în studiu, cu scopul de a consolida, clarifica și sintetiza cunoștințe, de a analiza anumite cazuri sau texte, de a soluționa unele probleme, de a argumenta anumite idei sau texte, de a dezvolta capacitatea de exprimare a elevilor.

2. Metode activ-participative

Metode de cunoaștere a realității religioase: 1. Observarea directă a realității religioase: este metoda prin care profesorul urmărește să-i conducă pe elevi spre cunoașterea lui Dumnezeu prin contemplarea creației. 2. Studiul și interpretarea simbolurilor: metoda prin care se transmit cunoștințe în mod treptat, cu ajutorul unui simbol. 3. Analiza documentelor (de exemplu analiza gemei de la Potaissa)

4. Studiul de caz: este metoda care constă în analiza unui caz real, fiind suport al cunoașterii inductive și bază pentru cunoașterea deductivă. Etape: prezentarea cazului; organizarea unui plan de analiză ce are în vedere identificarea cauzelor care au determinat declanșarea evenimentului analizat și evoluția acestuia; dirijarea de către profesor a dezbaterilor ce au loc; stabilirea unor concluzii. 5. Exemplul: profesorul va oferi elevilor criterii după care să-și aleagă cele mai bune exemple de conduită morală, folosind pentru exemplificare Sfânta Scriptură, Viețile Sfinților.6. Rugăciunea. 7. Meditația religioasă. 8. Deprinderile morale9. Participarea la cultul divin Metodele fundamentate pe acţiune sunt folosite de către profesor pentru a-i pregăti pe elevi în vederea desfăşurării unei acţiuni intelectuale sau practice. 1. Jocul didactic:

a) Jocul didactic este metoda bazată pe acţiune, prin care profesorul foloseşte în scop didactic disponibilitatea elevilor pentru joc.

b) Propus şi condus de către profesor, jocul didactic urmăreşte realizarea unor obiective religios-morale, prin antrenarea elevilor într-o activitate în care se exersează un conţinut cf. cu obiectivele propuse.

c) Sa previna plictiseala şi oboseala elevilor. La ora de religie pot fi propuse diverse tipuri de jocuri didactice:

1. jocul de decizie: Elevii sunt puşi în situaţia de a lua decizii sau de a da pe loc un răspuns concret la întrebările şi situaţiile pe care le ridică profesorul sau colegii;

2. jocul de arbitraj: Un elev este desemnat de către profesor să soluţioneze anumite probleme conflictuale, reale sau imaginare;

3. jocul de competiţie: Se urmăreşte stimularea obţinerii unor performanţe. Se pot organiza două echipe sau se pot antrena individual toţi elevii, in funcţie de natura jocului ales. 2. Dramatizarea: Dramatizarea este metoda bazată pe acţiune simulată prin care profesorul sau elevii exagerează anumite situaţii sau fapte prin dialog, mimică, gesturi, cu scopul de a sublinia idei şi sentimente şi de a adânci înţelegerea semnificaţiei unor situaţii. Dintre modalităţile folosirii acestei metode la religie, amintim: reconstituirea modului de viaţă a unor personaje biblice, prin citirea pe roluri din Sfânta Scriptură; interpretarea pe roluri a unor poezii; interpretarea unor scenete cu subiect religios. 3. Exercițiul moral: constă în executarea în mod repetat şi conştient a unor fapte şi acţiuni, în condiţii relativ identice, sub îndrumarea profesorului, cu scopul formării unor deprinderi bisericeşti şi de comportament moral. Utilizarea acestei metode presupune: formularea cerinţelor şi exersarea propriu-zisă. 4. Metoda îndrumării teoretice și practice:

a) Necesitatea introducerii acestei metode în predarea-învăţarea religiei este dată de faptul că profesorul trebuie să cultive predispoziţia religioasă a elevilor,

b) Îndrumarea teoretică şi practică este metoda care precede sau însoţeşte desfas. unei activităţi practicec) În lecţiile de religie, această metodă va fi utilizată în:

1) explicaţia şi demonstraţia unor acte de cult2) explicaţia şi demonstraţia modului de comportare în vederea primirii Sfintelor Taine şi în

săvârşirea Botezului de necesitate; 3) explicaţia şi demonstraţia modului de întrebuinţare a Sfintei Scripturi, a cărţilor de cult, a

calendarului creştin. d) Elevii vor fi îndrumaţi să evite automatizarea practicilor religioase observate şi exersate de către ei,

deoarece aceasta nu are ca rezultat ajungerea la trăirea religioasă. e) Exemplu: Înaintea realizării vizitei elevilor la biserică, profesorul de religie trebuie să organizeze o

activitate de îndrumare: teoretică și practică (referitoare la anumite reguli privind ținuta vestimentară, comportamentul și locul în biserică, la actele de cult extern, la atitudinea în timpul slujbei).

Metode activ-participative moderne:

1. Brainstorming-ul – metoda asaltului de idei: „Nu este practic o metodă didactică, ci o metodă de stimulare a creativităţii ce se poate insinua în discuţii, dezbateri şi – în general – atunci cînd se urmăreşte formarea la elevi a unor calităţi imaginative, creative şi chiar trăsături de personalitate (spontaneitate, toleranţă)”. Această metodă, de exemplu, se poate aplica la lecţia „Dumnezeu Proniatorul” (profesorul poate lansa întrebarea Cum are Dumnezeu grijă de făpturile Sale şi în special de om?).

2. Conversaţia euristică este o metodă dialogală, de incitarea a elevilor şi de aflare a adevărului prin întrebări oportun puse, aceştia făcând conexiuni în universul lor de cunoştinţe. O metodă asemănătoare cu aceasta, prezentată într-o formă grafică, este explozia solară. Pornind de la un punct, se nasc întrebări, la care elevii răspund verbal, iar la rândul lor aceste întrebări nasc alte întrebări.

3. Scrierea liberă este o metodă pe care profesorul o poate utiliza la ora de religie „în vederea formării capacităţii elevilor de a reflecta şi de a învăţa prin exprimarea în scris a gândurilor/ideilor pe care le au despre o anumită temă”. Spre exemplu, pentru lecţia „Cinstirea sfintelor moaşte”, elevii vor scrie timp de două minute tot ce ştiu despre acest subiect.

4. Metoda „ciorchinelui” poate fi utilizată individual sau în grup în scopul stimulării gândirii libere şi creative, de tip divergent, precum şi în scopul sesizării şi evidenţierii conexiunilor dintre idei. Această metodă presupune mai multe etape:

1) scrierea unui cuvânt – cheie în mijlocul tablei sau al foii de hîrtie; 2) identificarea şi scrierea altor sintagme/cuvinte legate de cuvântul-nucleu; 3) identificarea şi realizarea conexiunilor dintre cuvinte/sintagme, prin linii sau săgeţi; 4) prezentarea şi discutarea „ciorchinelui”.

5. Tehnica „cvintetului”: „Cvintetul” este o poezie cu cinci versuri, cu ajutorul căreia se sintetizează şi condensează informaţiile, incluzându-se şi reflecţii ale elevilor, care pot lucra singuri, în perechi sau în grup. Cele cinci versuri au următoarea structură:

1) cuvântul/sintagma cheie a conţinutului (de obicei un substantiv); 2) două cuvinte care prezintă o descriere a cuvântului cheie (adjective); 3) trei cuvinte care exprimă acţiuni legate de cuvântul sau de sintagma cheie; 4) o sintagmă din patru cuvinte care exprimă sentimentele şi atitudinile elevului faţă de

conceptul/sintagma cheie; 5) un cuvânt ce exprimă esenţa problemei.

6. Teoria inteligenţelor multiple: Studiile au arătat că fiecare persoană posedă cele opt inteligenţe (lingvistică, logico-matematică, muzical-ritmică, spaţială, naturală, kinestezică, interpersonală, intrapersonală - după Gardner). Aplicarea acestei teorii presupune lucrul pe grupe.

VI Mijloace de învătământ

6.1. Textul biblic, literatura religioasă, icoana, portretul, harta, mijloacele audio-vizuale, calculatorul

Mijloacele de învățământ sunt instrumente didactice auxiliare care ușurează transmiterea și asimilarea informației didactice, înregistrarea și evaluarea rezultatelor obținute. Funcțiile mijloacelor de învățământ:

1) funcția informativă 2) funcția formativă (se dezvoltă capacitățile intelectuale ale elevilor); 3) funcția de evaluare (pe care o îndeplinesc mijloacele de învățământ de evaluare); 4) funcția de raționalizare a efortului depus de pofesor și elevi sau funcția ergonomică.

Funcțiile secundare ale mijloacelor de învățământ: 1) funcția estetică (angajează elevii în perceperea și aprecierea frumosului în natură);2) funcția de școlarizare substitutivă sau de realizare a învățământului la distanță.

Clasificarea mijloacelor de învățământ după natura și funcționalitatea lor: 1) mijloace informativ-demonstrative (mijloace de învățământ pe suport scris; mijloace de învățământ

tehnice audio); 2) mijloace de exersare și formare (calculatorul);

3) mijloace de evaluare (chestionare, teste). 1. Textul biblic: În cadrul orei, Sf. Scriptură va fi folosită în crearea cadrului religios necesar desfăşurării orei2. Literatura religioasă: Literatura religioasă poate fi folosită ca mijloc de învățământ în cadrul orelor de religie. Sfântul Vasile cel Mare în Omilia Către tineri, îi îndeamnă să folosească scrierile profane, întrucât trebuie să stăm de vorbă cu poeții, cu scriitorii, cu oratorii și cu toți oamenii de la care am putea avea vreun folos oarecare pentru cultivarea sufletului.

Fragmentele alese se pot utiliza în următoarele etape ale lecțiilor: a) în verificarea cunoștințelor; b) în pregătirea pentru lecția nouă, profesorul va citi o poezie sau un fragment în proză; c) în comunicarea noilor cunoștințe d) în fixarea cunoștințelor; e) în asociere pot fi valorificate versuri cu caracter educativ; f) în generalizare, versul unei poezii religioase se poate constitui într-o generalizare

3. Icoana: a) Sfânta icoană este o prezenţă harică. În Istoria Bisericii, icoanele au avut un rol important în viaţa liturgică, în domenii misiunii și în latura educaţiei religioase.

b) Dintre funcțiile pe care le îndeplinește icoana, amintim: 1) funcţia catehetică sau didactică. 2) funcția contemplativă. 3) funcția de mijlocire sau harică. 4) funcția latreutică. 5) funcția educativ-religioasă.

c) Profesorul de religie va utiliza în timpul orelor icoane, ca mijloace de învățământ, în concordanță cu subiectul lecției.

d) Analiza icoanei se face prin: 1) pregătirea elevilor pentru înțelegerea ei. 2) analiza propriu-zisă. 4. Portretul: Portretul reprezintă chipul unor oameni simpli sau al unor personalități. În prezentarea portretului, subiectul analizei îl constituie sublinierea calităților, ținuta corpului și îmbrăcămintea, în contextul perioadei istorice în care a trăit cel reprezentat.

Folosirea acestui mijloc de învățământ necesită din partea profesorului respectarea următoarelor condiții: a) portretul trebuie să fie ales în funcție de conținutul și obiectivele lecției; b) să nu fie un element de supraîncărcare a lecției; c) dimensiunile trebuie să fie corespunzătoare pentru a permite tuturor elevilor din clasă să-l vadă. În caz contrar, profesorul îl va prezenta elevilor mergând printre bănci; d) portretul poate fi folosit în diferite etape ale lecției; e) la orele de religie se pot utiliza portretele (fotografiile) ierarhilor, preoților, compozitorilor de muzică bisericească, domnitorilor creștini, autorilor de literatură creștină. 5. Harta: Harta este folosită în lecțiile de religie cu subiecte din V. T., N. T., I. B. U., I. B. O. R.

În predarea religiei se pot folosi: 1) hărți geografice 2) hărți istorice: a) generale – ilustrează un teritoriu sub toate aspectele vieții sociale b) tematice – ilustrează un teritoriu sub aspectul unei anumite probleme

Cu ajutorul hărții se indică: a) conturul unui teritoriu în diferite momente ale dezvoltării b) aria de răspândire a unui fenomen c) itinerarele urmate de popoare sau personalități d) localitățile în care s-au desfășurat anumite evenimente e) apele și formele de relief legate de anumite evenimente.

6. Mijloace audio-vizuale: 1) Casetele audio2) Diapozitivele3) Filmul4) Emisiunile religioase televizate.

7. Calculatorul: Calculatorul oferă elevilor condițiile unei participări active la procesul de învățământ, dar și ale unei învățări active. Ca instrument de transmitere și asimilare a cunoștințelor, calculatorul contribuie la creșterea randamentului învățării prin modul sistematic și atractiv în care sunt prezentate informațiile.

Avantaje ale folosirii calculatorului ca mijloc de învățământ: crește randamentul învățării; este ușor de utilizat chiar în condițiile unui volum mare de informații; este deosebit de atractiv pentru elevi; elimină inconvenientele tehnice legate de folosirea diascolului, retroproiectorului și proiectorului; îmbină receptarea prin auz și văz, cu acțiunea personală a elevului; în lecțiile de evaluare, încurajează învățarea activă și conștientă, asigură un feed-back foarte bun, micșorează intervalul de timp între evaluare, notare și reglare, prin faptul că rezultatele sunt afișate pe ecran după terminarea testului.

6.2. Cabinetul de Religie - o prioritate, o necesitate sau un lux? (în cadrul şcolilor generale)

Bibliografie selectivă: Prof. Ana Danciu, „Metodica predării Religiei", Editura Anastasia, 1999; Pr. Prof. Ioan Nistoroaea, „Ucenicie în pridvor", Editura Cuvântul nostru, 2002.

Dat fiind faptul că obiectul de învăţământ Religie Ortodoxă este studiat în ciclul primar şi gimnazial câte o oră pe săptămână, dar şi pentru a nu provoca dezordine în şcoală, se consideră existenţa unui cabinet de Religie ineficientă. Totuşi, mai ales în cazul predării Religiei, existenţa unui asemenea cabinet ar fi binevenită - fie doar ca sală de clasă aparte, fie ca un cabinet de sine stătător, în care să se poată desfăşura alte forme de organizare a activităţii instructiv-educative, în afara lecţiei.

În ambele situaţii, sala respectivă poate fi dotată cu: icoane; hărţi istorico-religioase; bibliotecă religioasă, care să cuprindă: Biblia; Literatură patristică şi post-patristică; Catehismul ortodox; Vieţile Sfinţilor; Cărţi de rugăciuni (Psaltire, Ceaslov, Acatistier ş.a.); Sfânta Liturghie explicată pentru credincioşi; Albume cu locuri sfinte; cu icoane; Albume cu dovezi arheologice ale răspândirii creştinismului pe teritoriul patriei noastre şi în lume; DVD-uri, CD-uri, casete audio cu cântările Sfintei Liturghii, colinde, muzică religioasă în general; Reviste religioase; Literatură religioasă pentru copii de diferite vârste; planşe religioase; scheme de sinteză a cunoştinţelor; seturi de teste de cunoştinţe; obiecte religioase (cruce, candelă, sfeşnic etc.), într-un dulap special; combină muzicală (DVD, CD player şi radiocasetofon); laptop conectat la Internet, preferabil şi cu captură TV, cu dimensiuni cât mai mari ale ecranului, pe care să se poată viziona filme religioase, emisiuni religioase, înregistrări legate de pelerinaje / prezentări de mănăstiri etc. [Ideal ar fi să existe mai multe asemenea laptop-uri, măcar pentru câţiva dintre elevii respectivi, care să opereze cu ele]. Cert este că un asemenea cabinet ar fi un loc ideal pentru desfăşurarea cercului de Religie, pentru confecţionarea şi colecţionarea materialului didactic necesar la orele de Religie sau pentru serbările cu caracter religios din şcoală, pentru introducerea elevilor într-o „antecameră" a Bisericii. Impactul unui asemenea cabinet asupra elevilor poate fi de mare amploare, dacă profesorul de Religie ştie să manipuleze corect, dozat, materialele avute la dispoziţie, însoţindu-le de explicaţiile corespunzătoare.

VII 7.1. Definirea si rolul evaluării

I Definirea evaluării: Evaluarea face parte din procesul de învățământ și are ca scop cunoașterea și aprecierea nivelului de cunoștințe, a dezvoltării capacităților și deprinderilor elevilor, oferind o imagine și asupra competențelor și aptitudinilor profesorului. Ea este deosebit de importantă, deoarece pe baza rezultatelor pe care le oferă, profesorul poate să regleze și să amelioreze activitatea didactică; de asemenea, pentru elevi evaluarea este importantă, deoarece în urma ei aceștia vor ști cum au lucrat și ce mai au de făcut spre a-și îmbunătăți rezultatele. (Timiș): a) Este ştiut că evaluarea vizează raportul între rezultatele scontate şi cele obţinute. b) La evaluarea la disciplina religie accentul trece de pe latura informativă pe cea formativă. c) În jurul termenului de evaluare s-au constituit anumite definiţii şi derivate. Docimologia (știința evaluării) reprezintă studiul sistematic al examenelor, analiza ştiinţifică a modurilor de notare, precum şi

identificarea mijloacelor necesare asigurării obiectivităţii în examinare şi evaluare. Evaluarea şcolară este procesul prin care se obţin informaţii necesare în vederea luării unor decizii ulterioare; actul evaluării presupune măsurarea şi aprecierea rezultatelor şcolare. d) În cadrul predării – învăţării religiei, evaluarea are o importanţă majoră. În Noul Testament (parabola minelor, Luca 19), Mântuitorul ne prezintă un model de evaluare: un om de neam mare înainte de a pleca într-o călătorie mai îndepărtată chemând la Sine zece slugi ale Sale. Chiar dacă au primit un dar identic rezultatele au fost diferite. e) Pentru profesorul de religie, evaluarea are o funcţie de constatare şi reglare a propriei activităţi didactice. Rezultatele elevilor sunt un barometru pentru activitatea fiecărui dascăl.

II Rolul, exigențele și aspectele evaluării: a) Este unanim recunoscut faptul că evaluarea educaţională îndeplineşte atât funcţii cu caracter social cât şi pedagogic. Când se pune problema unei judecăţi de evaluare în predarea religiei, apare o întrebare: ce evaluăm, o stare de moment a elevului sau mai degrabă o metamorfozare sau o evoluţie a acestuia în plan duhovnicesc? b) Exigenţele evaluării: În vederea conturării şi aplicării adecvate a strategiilor de evaluare la religie se impune ca acestea să fie realizate în consens cu o serie de exigenţe: 1) Lărgirea acţiunii de evaluare de la obiectivele tradiţionale; 2) Observarea unor indicatori, precum personalitatea elevilor, conduita elevilor şi a oamenilor din comunitatea de unde aceştia provin. 3) Diversificarea metodelor şi procedeelor de evaluare şi optimizarea contextualizării acesteia la situaţii didactice concrete; 4) Centrarea evaluării asupra rezultatelor pozitive şi nesancţionarea în permanenţă a celor negative; un elev care este catalogat în permanenţă ca neperformant ajunge uneori să se complacă. c) Aspectele evaluării: Aspectele cheie ale evaluării pot fi sintetizate astfel: 1) a şti punctul de plecare; 2) a şti ce se cere; 3) a şti cum să măsori progresul; 4) a şti unde te afli în fiecare moment; 5) a percepe ceea ce este realizabil.Estimarea şi notarea rezultatelor şcolare se constituie într-un proces ce angajează mai mulţi parteneri educaţionali: elevul, profesorul, părinţii.

a) Aprecierea randamentului învăţării se exprimă afectiv prin laudă, evidenţiere, dojană, sancţionare, iar măsurarea ca aspect al evaluării se exprimă prin calificative şi note.

b) Indiferent de sistemul de notare, chiar dacă uneori se aduc obiecţii, notarea este necesară. c) Experienţa de zi cu zi ne arată că în materie de notare şcolară se produc şi unele disfuncţii şi

dificultăţi. Cele mai multe erori şi fluctuaţii în notare privesc seriozitatea şi personalitatea profesorului. Redăm câteva efecte perturbatoare în evaluare:

1) efectul halo (aprecierea se face potrivit notei de la alte discipline; aici sunt vizaţi elevii din vârful clasamentului, dar şi cei slabi).

2) efectul oedipian sau Pigmalion (elevul este apreciat în funcţie de părerea pe care profesorul şi-a făcut-o despre capacităţile sale).

3) eroarea logică (elev cuminte – notă mare; elev indisciplinat – notă mică). 4) fenomenul „de ordine” (notarea se face diferit în funcție de momentul zilei sau dacă este

începutul ori sfârșitul semestrului). 5) fenomenul de contrast (influența rezultatelor elevilor notați anterior). 6) Ecuaţia personală a examinatorului (unii profesori folosesc nota pentru motivare şi

încurajare, alţii folosesc nota ca o masură coercitivă; fiecare profesor îşi structurează criterii proprii de notare mai generoase sau mai exigente).

7.2. Principiile, obiectivele si functiile evaluării

Evaluarea şcolară vizează un ansamblu de activităţi care urmăresc validarea rezultatelor obţinute pe parcursul unor secvenţe educative. Finalitatea evaluării nu este doar aceea de a achiziţiona anumite date cu privire la un proces educaţional, ci de a perfecţiona procesul educaţional în sine. 1. Principiile evaluării:

a) Evaluarea este o activitate de bază care facilitează realizarea unui proces eficient de instruire. b) Evaluarea trebuie să aibă obiective bine definite, să apeleze la metode eficiente de investigare; c) Prin evaluare profesorii pot realiza o diagnoză a progresului realizat de către elevi, şi în acelasi

timp pot să îşi adapteze activităţile în funcţie de posibilităţile elevilor d) Evaluarea creează condiţiile necesare ca profesorul să îşi evalueze propria activitate. e) Prin evaluare profesorii pot să conştientizeze dacă şi-au atins obiectivele curriculare. f) Evaluarea vine în ajutorul elevilor pentru ca aceştia să îşi aleagă cele mai bune modalităţi de

îndreptare şi de desăvârşire duhovnicească. g) Evaluarea furnizează un feed-back pentru şcoală, părinţi, comunitate parohială, comunitate locală.

2. Obiectivele evaluării: a) Să verifice realizarea principalelor obiective curriculare; b) Să realizeze recapitularea, sistematizarea şi consolidarea capacităţilor elevilor; c) Să amelioreze rezultatele învăţării; d) Să stabilească programe suplimentare pentru elevii cu rezultate bune şi foarte bune şi totodată să

stabilească programe de recuperare pentru elevii cu rezultate slabe sau modeste; e) Să facă o diagnoză a procesului de realizare a educaţiei religioase.

3. Functiile evaluării: 1) Funcţia educativ-formativă (motivaţională) conduce la autocunoaştere din partea elevului. 2) Funcția de constatare și apreciere a rezultatelor produse. 3) Funcţia de diagnoză - se constată modul în care s-au realizat asteptarile unei activităţi didactice. 4) Funcţia de prognoză a nevoilor şi disponibilităţilor viitoare ale elevilor sau ale unităţilor şcolare

se realizează prin teste de aptitudini şi de capacitate. 5) Funcţia de clasificare a elevilor (funcția de decizie) se referă la integrarea unui elev într-o

ierarhie sau la un anumit nivel al pregătirilor şi posibilităţilor sale. 6) Funcţia de selecție a elevilor conduce la clasificarea elevilor dupa un examen sau unconcurs. 7) Funcția de conexiune inversă. 8) Funcţia pedagogică este aceea prin care se urmăreşte ca elevul să fie conştientizat de

posibilităţile sale concrete. 9) Funcţia socială sau de informare a partenerilor educaţionali (Biserica, societatea etc.) priveşte

stadiul şi evoluţia pregătirii şcolare. În evaluarea rezultatelor la disciplina religie, „o apreciere facută corect, stimulativ, poate influenţa

benefic întărirea convingerilor religioase ale elevilor, după cum o apreciere făcută cu acrivie, poate diminua aceste convingeri îndepărtându-i pe elevi de Dumnezeu”.

Pentru Biserică evaluarea desfăşurării educaţiei religioase şi a rezultatelor în materie de educaţie religioasă este importantă, deoarece aceasta facilitează crearea unui feed-back prin care profesorul de religie, preotul unei comunităţi, dar şi alţi reprezentanţi ai Bisericii sunt informaţi în legătură cu starea duhovnicească a elevilor, precum şi a preocupărilor şi intereselor lor.

7.3. Strategii si procedee de realizare a evaluării

A. Strategii: Prin strategie înţelegem o acţiune ordonată în vederea atingerii unui scop. Strategiile de predare–învăţare definesc metodologiile generale care facilitează predarea şi însuşirea cunoştinţelor, formarea deprinderilor precum şi a unor trăsături comportamentale. Strategiile de evaluare definesc procedurile de verificare, de măsurare, de estimare şi apreciere.

In ce priveste cantitatea de informaţie verificată avem evaluarea parţială (I) şi globală (II). Raportat la perioadele de evaluare putem identifica evaluarea iniţială (III), curentă (IV) şi finală (V). Prin conjugarea strategiilor mai sus amintite se poate ajunge la o a treia clasificare: evaluarea formativă (continuă) (VI) şi evaluarea normativă (VII) (cumulativă sau sumativă). 1. Evaluarea parţială și globală: I) evaluarea parțială: Prin strategia de evaluare parţială „se verifică elemente cognitive sau comportamentale secvenţiale, prin ascultarea curentă, extemporale, probe practice curente”. II) evaluarea globală: Acest tip de evaluare se foloseşte atunci când cantitatea de informaţii şi deprinderi este mare. Se realizează prin organizarea unor examene şi concursuri. 2. Evaluarea iniţială, curentă și finală: III) evaluarea inițială: Evaluarea iniţială se recomandă a fi facută la început de semestru, la început de an şcolar, începutul unei etape de instruire sau atunci când un profesor îşi intră în atribuţii într-o nouă unitate şcolară. „Ea are ca scop identificarea şi diagnosticarea nivelului de cunoştinţe al elevilor, în vederea organizării procesului didactic ulterior. IV) evaluarea curentă: Acest tip de evaluare se face în timpul secvenţei de instruire prin metodologii de ascultare orală, de verificare scrisă şi teze. Evaluarea curentă se poate realiza sub orice formă: orală, scrisă, teste, portofoliu, proiecte. În cadrul evaluării curente se poate folosi verificarea de tip colocviu. V) evaluarea finală: Se realizează la sfârşitul unei perioade de instruire în vederea estimării şi aprecierii gradului de acumulare a informaţiei primite pe parcursul unui semestru sau al unui an şcolar. De obicei se realizează prin examene, elevii percepând acest tip de evaluare ca fiind mult mai sever. Evaluarea finală, în comparaţie cu evaluarea realizată pe parcurs, este retrospectivă şi de sinteză. 3. Evaluarea formativă și normativă: VI) evaluarea formativă (continuă): Pentru religie acest tip de evaluare conduce la obiectivitate şi seriozitate în aprecierea şi constatarea stării morale şi duhovniceşti a tinerilor noştri. Fără să ţinem cont de această funcţie reglatorie a evaluării riscăm să fim lipsiţi de realism şi pragmatism în activităţile noastre didactice. „Evaluarea formativă se aplică atât cunoştinţelor sau abilităţilor dobândite în lecţia curentă cât şi achiziţiilor dobândite în lecţia precedentă”. VII) evaluarea normativă (cumulativă sau sumativă): Evaluarea normativă se realizează la finalul unei etape de instruire, semestru, an şcolar, ciclu de studii în vederea obţinerii unui bilanţ al performanţelor elevilor pe o perioadă delimitată. Datele oferite de evaluarea normativă (sumativă) pot constitui probe în vederea ameliorării viitoare a strategiilor de predare. Principala funcţie a evaluării normative este de a contribui la clasificarea elevilor. Un exemplu de evaluare normativă îl constituie examenul de bacalaureat. La disciplina religie sunt rare cazurile în care apelăm la evaluarea normativă. B. Procedee: Printre cele mai cunoscute procedee de evaluare, amintim verificarea curentă (continuă), verificarea orală, verificarea prin lucrări scrise, concursurile şi olimpiadele şcolare, metode alternative de evaluare. 1. Verificarea curentă: Verificarea curentă este cea care se realizează pe parcursul instruirii în mod individual sau colectiv. Verificarea curentă se realizează practic lecţie de lecţie. 2. Verificarea orală se poate aplica individual, pe grupe de elevi sau frontal.

a) Verificarea orală individuală se realizează prin ascultarea a unuia până cinci elevi într-o oră. Avantaje: permite elevilor expunerea mai amănunțită a cunoștințelor; profesorul își dă seama de nivelul de cunoștințe al elevilor și de modul în care gândesc aceștia; profesorul poate cere motivarea sau argumentarea unui răspuns; elevii pot fi ajutați prin întrebări suplimentare. Dezavantaje: este neglijată parțial clasa; dăunează pregătirii constante a elevilor; favorizează învățarea în salturi; poate favoriza apariția emotivității la unii elevi; prezintă un grad de varietate inter-individuală și intra-individuală. b) Verificarea orală frontală se realizează prin „punerea de întrebări de către profesor întregii clase, după care este indicat elevul care va răspunde”.

Avantajele folosirii acestui tip de evaluare ar fi acelea că stimulează gândirea întregii clase, asigură participarea activă a elevilor la lecție, încurajează pregătirea ritmică, permite notarea elevilor prin adresarea mai multor întrebări celor vizați. Dezavantajele verificării orale frontale sunt: profesorul nu poate aprecia obiectiv calitatea și cantitatea cunoștințelor fiecărui elev; nu oferă întotdeauna condițiile unei notări juste, prin faptul că întrebările nu au același grad de dificultate; se poate face diferit de la o oră la alta, din cauza variației stărilor afective ale profesorului. Verificarea orală are şi dezavantajul că este mare consumatoare de timp, timp care adesea le lipseşte profesorilor cu număr mic de ore. Un alt dezavantaj este acela că pot fi strecurate aprecieri subiective. 3. Verificarea scrisă: Acest tip de verificare se utilizează de regulă după parcurgerea unuia sau mai multor capitole. Acest mod de evaluare se realizează sub mai multe forme: extemporal, teză, test, chestionar, temă pentru acasă, referat. Acest mod de evaluare poate îmbrăca mai multe forme: a) verificarea scrisă cu subiect unic; b) verificarea scrisă cu subiecte diferenţiateAvantajele evaluării scrise ar fi acelea că prezintă un grad mai mare de obiectivitate din partea profesorului şi totodată îi protejează pe elevii emotivi, dându-le posibilitatea să se exprime mai deschis. Pentru ca acest mod de evaluare să fie eficient, profesorul va ține cont de următoarele aspecte: lucrarea scrisă se dă neanunțată, dacă volumul cunoștințelor ce se vor verifica este mic, și se poate anunța, dacă se verifică cunoștințe din mai multe lecții; subiectele să fie formulate clar, fără întrebări capcană; profesorul va prezenta punctajul pentru fiecare subiect în parte; elevilor li se va atrage atenția că încercarea de a copia va fi sancționată, prin ea încălcându-se și porunca a opta a Decalogului; lucrările vor fi corectate într-un timp cât mai scurt.

În legătură cu tema de casă la religie părerile sunt foarte împărţite. Unii susţin că la religie nu ar fi cazul să dăm teme de casă, alţi profesori şi părinţi optează pentru tema de casă. Un profesor de religie cu tact pedagogic va şti să dea teme pentru acasă prin care elevii să nu fie împovăraţi. 4. Concursurile şi olimpiadele şcolare: Am putea defini concursurile ca fiind examene de selecţie a participanţilor. Între concursuri şi examene există o diferenţă atât în ce priveşte modul de organizare cât şi finalitatea acestora. Un simplu examen reliefează gradul de cunoştinţe sau de dezvoltare intelectuală atins de elevi într-un anumit moment, în timp ce concursul reprezintă o competiţie între persoane ce cred că posedă acelaşi nivel cognitiv.

Organizarea unui concurs presupune trei faze: pregătirea concursului, desfășurarea propriu-zisă și valorificarea rezultatelor (premierea câștigătorilor).

7.4. Metode si instrumente complementare de evaluare

A. Testele docimologice (testele de evaluare didactică) se realizează sub forma unui set de întrebări (itemi). 1. Testul este definit ca o probă care implică nişte sarcini reunite pe baza unui criteriu unitar. Elementele

constitutive ale unui test poartă denumirea de itemi. După natura lor sunt două mari categorii de teste: a) teste obiective, standardizate, validate, etalonate, create de gurpuri de specialişti şi b) teste create de profesori, mai puţin riguroase, cu accentuate note subiective, dar mai elastice.

2. În elaborarea testelor docimologice se parcurg mai multe etape: selectarea conţinuturilor ce urmează a fi evaluate, alegerea obiectivelor operaţionale a căror realizare se va urmări prin evaluare, fragmentarea sarcinilor, elaborarea itemilor, aranjarea logică a itemilor, prezentarea instrucțiunilor de lucru, notarea timpului de realizare (dacă este cazul), precizarea punctajului şi multiplicarea testului docimologic.

3. Avantaje: uniformitatea și obiectivitatea verificării, posibilitatea verificării unui volum mare de cunoștințe, lipsa influenței simpatiei sau antipatiei datorită unicității criteriului de apreciere, economie de timp, eliminarea stresului evaluării orale, dezvoltarea capacității de autoevaluare la elevi.

4. Dezavantaje: nu pot fi apreciate formarea deprinderilor și atitudinile de complexitate superioară, se neglijează calitatea în favoarea volumului mare de cunoștințe, apariția fraudei prin faptul că răspunsurile pot

fi alese din întâmplare, lipsa de experiență a profesorilor în elaborarea testelor, lipsa întrebărilor ajutătoare, încurajarea metodelor deficitare de învățare, consum mare de efort în elaborarea lor).

5. Clasificarea testelor docimologice elaborate de profesori: a) în funcție de momentul evaluării: teste inițiale

teste de progres teste finale;

b) în funcție de modul în care profesorul așteaptă să primească răspunsul: teste cu itemi închiși, care presupun răspunsuri binare (corect-greșit, adevărat-fals, da-nu), răspunsuri cu alegere multiplă (un enunț cu un singur răspuns corect, la alegere din mai multe, sau cu mai multe răspunsuri corecte, la alegere din mai multe), răspunsuri corelate (de potrivire: solicită completarea unor răspunsuri eliptice sau stabilirea unor corespondențe între elementele date); teste cu itemi deschiși, care presupun din partea elevilor construirea unor răspunsuri logice la întrebări, completarea propozițiilor lacunare, elaborarea unor eseuri.

6. Testele trebuie să corespundă unor cerinţe, cum ar fi: validitatea, fidelitatea, etalonarea, standardizarea, aplicarea şi corectarea testului în mod uniform pentru toţi elevii. B. Portofoliul constituie un instrument de evaluare care include experienţa şi rezultatele obţinute prin celelalte metode de evaluare, reprezentând o alternativă viabilă la modalităţile tradiţionale de evaluare. Portofoliul unui elev se constituie din lucrări scrise şi practice, probe orale, proiecte, fişe de autoevaluare. Portofolilul are ca scop prezentarea, evaluarea şi autoevaluarea elevului în cauză. Conţinutul unui portofoliu se poate constitui din fişele de lectură, fişe de observare, articole, eseuri, răspunsuri la unele chestionare, teme pentru acasă Avantaje: elevii se implică într-un mod participativ în realizarea activităţilor în cadrul disciplinei; este motivată creativitatea elevilor; atât factorii de decizie din şcoală cât şi părinţii, având la dispoziţie portofoliile elevilor, vor avea o imagine mai bine conturată asupra a ceea ce se realizează în cadrul disciplinei. C. Observarea directă se realizează pe baza unui plan dinainte elaborat şi structurat, folosindu-se o fişă de observaţii, precum şi fişa de caracterizare psihopedagogică. D. Proiectul: Este o activitate mai complexă şi dacă implică un volum de muncă mai ridicat din partea elevului, acest tip de evaluare este foarte motivant. Profesorul va trasa sarcinile, limitele proiectului după care elevul va continua acasă pe parcursul unei perioade mai îndelungate de timp să realizeze proiectul propus. Proiectul poate fi realizat de unul sau mai mulţi elevi, iar aprecierea lui poate fi făcută atât în clasă cât şi în cadrul comunităţii parohiale: expoziţie de icoane, organizată în cadrul parohiei sau al şcolii, o expoziţie de ouă încondeiate de Paşti etc. E. Evaluarea activităţii de grup: Reprezintă o formă de evaluare în care, pe o perioadă mai îndelungată de timp, profesorul de religie îşi va da seama dacă în urma activităţilor sale a reuşit să omogenizeze grupurile de elevi, dacă elevii recurg la milostenie, cooperare, întrajutorare. F. Contextualizarea practică a cunoştinţelor acumulate: Acumularea cunoştinţelor nu reprezintă un scop în sine, ci se face întotdeauna în vederea transpunerii în practică a efectelor pe care acestea le produc în planul dezvoltării intelectuale al elevilor. Credem că la disciplina religie, aplicabilitatea practică a cunoştinţelor este una dintre cele mai importante metode de evaluare. Acest tip de evaluare are cel puţin două aspecte importante: pe de o parte elevul va învăţa să fie mai responsabil, iar pe de altă parte chiar şi părinţii vor fi familiarizaţi cu unele aspecte ale educaţiei religioase. Misiunea profesorului se va extinde de la elevi la părinţi. G. Chestionarul poate fi completat la sfârşitul unei lecţii, capitol sau semestru şi poate fi structurat pe mai multe compartimente: am învăţat …, am descoperit că …, am folosit metoda …, îmi place să citesc … . Chestionarele pot fi nominale sau anonime. H. Autoevaluarea elevilor: Autoevaluarea reprezintă o modalitate de stabilire a eficienţei desfăşurării educaţiei religioase în şcoală. Orice metodă de evaluare folosită în cadrul oricărei discipline prezintă cel putin două aspecte esenţiale, gradul de însuşire a noţiunilor predate şi capacităţile elevului de a le transpune în practică. La religie acest tip de abordare a evaluării este acceptabil dar nu complet, nu desăvârşit. O metodă mai profundă de autoevaluare o realizează profesorul de religie atunci când elevul trece de la autoevaluare la Taina Spovedaniei. În această formă evaluarea la disciplina religie trece din sfera educaţională în sfera sacramentală.

7.5. Autoevaluarea si valorificarea ei

Educaţia religioasă este una dintre problemele de substanţă atât din perspectiva misiunii Bisericii în lume, cât şi din perspectiva politicii educaţionale actuale.

Autoevaluarea oferă repere teoretice şi practice absolut necesare reglării şi îmbunătăţirii activităţilor de predare-învăţare-evaluare la religie. Autoevaluarea se înscrie în cadrul direcţiilor de reformă în învăţământ, mai precis autoevaluarea se inserează ca o componentă a autoeducaţiei. Autoevaluarea se constituie ca o dimensiune necesară unei formări permanente. În planul eduaţiei religioase, autoevaluarea poate fi transferată, prin metoda exemplului personal de la profesorul de religie la elev. Profesorul de religie are la dispoziţie mai multe forme de autoevaluare începând cu fişele de evaluare puse la dispoziţie de unităţile şcolare şi continuând cu chestionarele de evaluare date elevilor, părinţilor sau profesorilor de alte discipline. O formă mai deplină de autoevaluare o realizează profesorul de religie în faţa duhovnicului, în cadrul Tainei Mărturisirii. Autoevaluarea ne trimite către această formă de introspecţie şi examinare a stării noastre duhovniceşti şi profesionale. Sub această formă educaţia religioasă se focalizează în vederea conturării şi împlinirii a trei factori: iniţierea, îndrumarea şi sfinţirea.

Prezentăm o fişă de autoevaluare (cu caracter orientativ), care poate fi de folos în ceea ce priveşte autoevaluarea dar şi structurarea activităţilor profesorului de religie. Fişa de autoevaluare 1.Activităţi complexe cu valoare instructiv-educativă

a) rezultate obţinute în pregătirea elevilor în raport cu standardele curriculare şi ale programei şcolare pentru religie,

b) performanţe în pregătirea elevilor distinşi la concursurile şi olimpiadele şcolare c) pregătirea loturilor olimpice (concursuri şi olimpiade şcolare) d) activităţi educative organizate în şcoală e) activităţi extraşcolare organizate în cadrul parohiei f) comunicarea cu părinţii, autorităţile locale şi preotul paroh g) realizarea de proiecte extracurriculare h) dezvoltarea unor activităţi practice, în vederea formării de abilităţi şi deprinderi,

2. Performanţe în inovarea didactică a) contribuţii la elaborarea de: programe şcolare şi regulamente; metodologii şi îndrumătoare metodice

specifice religiei; manuale şcolare şi auxiliare didactice; reviste şcolare b) activităţi de: mentorat, pentru studenţi teologi şi elevi seminarişti; participare la activităţi de

perfecţionare în calitate de formator; cercetare în domeniul specialităţii şi didacticii religiei 3. Participarea la activităţi şi proiecte coordonate de inspectoratele şcolare sau MEC4. Creşterea prestigiului şi a calităţii activităţilor unităţii şcolare, contribuţii în privinţa:

- managementului instituţional - realizarea unor proiecte de finanţare din resurse extrabugetare

5. Implicarea în realizarea unor acţiuni complementare activităţii de învăţare: - expoziţii, cenacluri, simpozioane - sesiuni de comunicări ale elevilor - organizarea unor seri duhovniceşti - organizarea cercului de religie

6. Cooptarea conducerii şcolii, a preotului paroh, a unor factori de decizie din centrului eparhial în vederea: - amenajării cabinetelor de religie - amenajării capelelor şcolare - amenajarea unor colecţii de carte religioasă

7. Consilierea şi îndrumarea duhovnicească a elevilor - participarea la slujbele Bisericii împreună cu elevii - îndemnarea şi însoţirea elevilor la spovedanie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine - atragerea părinţilor într-o formă de parteneriat în vederea îmbunăţătirii activităţilor specifice religiei.

VIII Specificul educatiei religioase în diferite etape

Din cea mai fragedă vârstă, copilul manifestă predispoziție spre religiozitate; el e capabil de trăiri religioase, care nu poartă încă forma unei manifestări exterioare. Această predispoziție se poate cultiva și dezvolta prin educație religioasă. Religiozitatea copilului nu este identică cu cea a adultului. În copilărie, ea se bazeaza pe trăirile date de modul său “religios“ de viață, iar la adult, pe o trăire intensă și o atitudine spirituală.

În perioada micii copilării rolul hotărâtor în educația religioasă a copilului îl are familia. De asemenea, programa de învățământ școlar prevede elemente de educație religioasă care au ca scop familiarizarea copiilor cu concepte religioase elementare. La această vârstă, copilul este capabil să memorize mecanic povestiri și istorioare. El imită cu fidelitate și încredere atitudini, gesture și cuvinte.

În perioada preadolescenței și adolescenței, elevul evolueaza treptat, de la faza „heteronomiei morale“ la „autonomia morala“ (cf. Jean Piaget). Este perioada în care se prezintă copiilor Istoria Vechiului și Noului Testament, evenimentele principale din Istoria și viața Bisericii, noțiuni fundamentale de credință. Perioada adolescenței se caracterizează prin schimbări majore în dezvoltarea psiho-fizică, fapt care are puternice influențe asupra educației religioase a elevului. Este perioada în care acesta își poate forma convingeri religios-morale temeinice sau poate să cadă pradă multor tentații cu urmări negative asupra personalității sale. Se manifestă simțul critic și al aprecierii. Acum apare interesul pentru ceea ce este general valabil, adică pentru legile naturii, ale istoriei, ale vieții morale și pentru filosofie, dar și pentru ceea ce este abstract. El nu se mulțumește doar cu asimilarea cunoștințelor, ci le prelucrează și le aprofundează. În această perioadă, adolescentul are nevoie de modele de viață și își conturează un ideal. În această perioadă, viața religioasă a tânărului trece printr-o criză de multe ori foarte periculoasă. Concepția religioasă pe care tânărul și-a dobândit-o în copilărie este zdruncinată de îndoieli generate de conflictul dintre viață și ideal, dintre credință și unele teorii științifice. Soluționarea acestui conflict depinde de felul în care educatorul știe să-și îndeplinească în mod conștiincios activitatea educativă. Pentru a contracara consecințele nefaste ale unui asemenea criticism, în educația religioasă, profesorul va trebui sa utilizeze în mod special metoda argumentării.

Referitor la perioada în care ar trebui să înceapă educaţia religioasă, unii cercetători susţin că educaţia religioasă a copilului începe înainte de a se naşte, prin formarea unei maturităţi spirituale a părinţilor.

Primii ani ai copilului sunt cruciali pentru formarea religioasă ulterioară. Copilul constituie un teren favorabil pentru primirea normelor şi conduitelor religioase, totodată copilul este receptiv la credinţa în miracole. Prin imitare el va primi credinţa practicată de părinţii lui. Copilul îşi măreşte spectrul de înţelegere spirituală începând cu vârsta de 3-4 ani. Un rol covârşitor în educarea moral-religioasă a copiilor îl constituie mediul familial. Este recomandabil să fie stimulaţi factorii interni care contribuie la trezirea atenţiei, cel mai important fiind interesul. După vârsta de 4 ani copilul începe să-şi pună unele întrebări: de ce asta? de ce aşa?, etc. Apare dorinţa de cunoaştere. Reţinem faptul că în jurul vârstei de 3 ani apar şi se conturează primele trăiri religioase. Aducerea copilului la Biserică şi împărtăşirea lui cu Sfintele Taine lasă amintiri şi amprente asupra lui care îl vor marca toată viaţa.

La vârsta de 7-10 ani, copiii încep să îşi aleagă modele şi se raportează la ele până în cele mai mici detalii. Acest lucru atrage după sine o mare responsabilitate, atât pentru profesorul de religie, cât şi pentru părinţi sau cei apropiaţi. Copilul devine mai responsabil de raportul dintre el şi Dumnezeu. De obicei se roagă dimineaţa şi seara fără să fie atenţionat pentru a face acest lucru. Există şi riscul ca în această fază unii tineri să intre într-o stare de incertitudine şi confuzie.

Între 12 şi 14 ani intră în joc pubertatea. Tot în această perioadă are loc închegarea caracterului, precum şi a principalelor trăsături de personalitate. O atragere forţată înspre ora de religie poate avea consecinţe imprevizibile. Sunt necesare tactul şi mai ales răbdarea din partea profesorului de religie. Acum copiii sunt capabili de performanţă, de aprofundarea unor noţiuni de catehism într-un mod cu totul de excepţie.

Adolescenţa reprezintă o perioadă delicată, dacă nu chiar dificilă, în privinţa educaţiei religioase. O dată cu preadolescenţa şi continuând până spre 20-21 de ani tinerii se orientează spre făurirea unei cariere, spre propriile lor împliniri spirituale, profesionale, sportive etc. În perioada adolescenţei are loc o schimbare

radicală faţă de copilărie. Apar tot acum unele forme de interiorizare, de raţionalizare. În perioada adolescenţei, implicarea profesorului de religie şi a preotului se va realiza discret pe baza unor argumente şi a unui dialog sincer; este recomandabil să fie respectată poziţia interlocutorului, evitându-se tentele ironice sau culpabilizatoare. Observăm la adolescenţi o adevărată ceartă cu autoritatea. Acest fapt se constată mai ales în cazurile în care autoritatea este impusă într-un mod nedelicat, necontrolat. Profesorul care ştie să-şi impună autoritatea într-un mod mai discret are mult de câştigat.

Influenţa mediului social asupra elevilor trebuie observată atent de către profesorii de religie. Societatea contemporană duce lipsă de modele, dar ce este mai grav, unii tineri de azi nu prea caută modele, iar alţii le caută în rândul starurilor de muzică, al vedetelor de televiziune, în rândul unor magnaţi şi, mai rar, printre sportivi.

Plecând de la premisele psihologice ale educaţiei religioase, putem evidenţia unele reguli cu caracter orientativ. Astfel, în copilărie, când copilul preia orice idee sau enunţ fără critică, este bine să-i prezentăm realităţile religioase sub formă de povestiri, parabole etc., înlăturând discuţiile şi temele complicate sau controversate. La pubertate este recomandabilă prezentarea unor noţiuni de morală creştină, noţiunile esenţiale de doctrină.

IX Profesorul de religie. Consilierea

A. Profesorul de religie, model și formator de caractere în școala contemporană:

Gordon: Reuşita orei de religie depinde nemijlocit de conştiinciozitatea celui care o predă. Copiii văd religia prin prisma profesorului, deoarece calităţile şi defectele lui se proiectează fast sau nefast asupra materiei în sine. Din punct de vedere intelectual, un profesor de religie trebuie să posede o bună cultură generală, dublată de cultură specială teologică. De asemenea, să aibă, între altele, inteligenţă vie, imaginaţie creatoare, memorie durabilă şi fidelă. El trebuie să fie un specialist în materia pe care o predă, având totodată şi cunoştinţe psiho-pedagogice solide, care să-i permită o comunicare optimă cu elevii. În acelaşi context al calităţilor intelectuale, profesorul de religie trebuie să fie un cititor pasionat al literaturii teologice, dar şi al cărţilor din domeniile ajutătoare. Din punctul de vedere al calităţilor morale, nominalizăm: credinţă puternică, iubire neţărmurită, smerenie, discreţie, discernământ şi bun simț.

Profesorul nu învaţă în nume personal, ci în numele lui Hristos. Cu privire la calităţile fizice menţionăm că profesorului i se cer: un trup sănătos, fără defecte izbitoare; voce plăcută, curată, sonoră; faţa prietenoasă, atrăgătoare; ţinută vestimentară curată şi lipsită de excentrisme.

Timiș: a) Profesorul de religie este mentorul şi conducătorul oricărei activităţi didactice de factură religioasă. Profesorul este cel care dă sens şi finalitate proiectelor educaţionale propuse.

b) Într-o primă etapă orice profesor începător este marcat de optimism, dar nu întotdeauna are şi deprinderile formate. Etapa a doua este marcată prin conştientizarea anumitor lipsuri şi chiar prin unele îndoieli. În timp, odată cu unele neîmpliniri scade şi optimismul. Etapa a treia e marcată de realism şi de câştigarea unor competenţe profesionale. Etapa a patra se constituie într-o etapă a competenţelor şi a realizărilor. Etapa a cincea este etapa în care profesorul îşi desăvârşeşte anumite abilităţi, aici putem vorbi de profesionalism. Într-o a şasea etapă se trece de la competenţă si profesionalism la creativitate şi măiestrie. Apogeul unei cariere didactice, am putea spune că se împlineşte într-o a şaptea etapă, atunci când putem vorbi de erudiţie.

c) Pentru o mai bună formare a deprinderilor profesionale, e imperios necesară colaborarea cu colegii de catedră, cu colegii de cerc pedagogic, dar mai ales cu duhovnicul.

B. Consilierea și îndrumarea duhovnicească în cadrul educației religioase. Aspecte și atitudini: 1. Consilierea educaţională: Reforma învăţământului în România subliniază importanţa comutării

accentului de pe latura informativă a procesului educaţional pe cea formativă, precum și optimizării relaţiei profesor-elev, elevul trecând drept partener în derularea actului didactic.

Disciplina de consiliere şi orientare oferă cadrul formal în care profesorul poate să lucreze nu doar cu dimensiunea raţional-intelectuală a elevului, ci şi cu cea afectivă şi motivaţională, atitudinală şi socială. Prin

consilierea şcolară, instituţiile de învăţământ îşi urmează scopul primordial de proces formativ centrat pe elev şi totodată răspund nevoilor comunităţii, dând societăţii persoane competente pentru viaţa privată, profesională şi publică. În acest sens, se cere o concretizare a spectrului consilierii. Definirea consilierii impune accentuarea anumitor caracteristici care o diferenţiază vizavi de asistenţa psihologică. După A. Băban, o primă caracteristică este dată de tipul de persoane cărora li se adresează. O a doua caracteristică definitorie pentru consiliere este aceea de asistenţă pe care o oferă utilizarea unui model educaţional şi al dezvoltării, nu unul clinic curativ. A treia caracteristică a consilierii este preocuparea pentru prevenirea problemelor ce pot afecta dezvoltarea şi funcţionarea armonioasă a persoanei. Scopul fundamental al consilierii educaţionale este funcţionarea psihologică optimă a elevului şi a grupului de elevi.

2. Consilierea şi îndrumarea duhovnicească: Între diferitele tipuri de consiliere: educaţională, profesională, informaţională, vocaţională, de dezvoltare profesională, consilierea duhovnicească are un loc privilegiat. La prima vedere termenul de consiliere duhovnicească ne trimite la o consiliere pastorală pe care o realizează preotul în relaţia cu enoriaşii săi. O consiliere duhovnicească susţinută o pot face atât părinţii, cât şi profesorul de religie, care, împreună cu duhovnicul poate contribui atât la dezvoltarea capacităţii elevilor de a înţelege unele realităţi duhovniceşti cât şi la sprijinirea elevilor în vederea rezolvării anumitor probleme. La disciplina religie, mai mult ca la oricare disciplină, avem obligaţia de a consilia şi îndruma elevii atât sub aspect educaţional cât şi duhovnicesc. Pentru a consilia şi îndruma pe altul se impune cunoaşterea unor strategii, a unor procedee şi tehnici de consiliere şi totodată se impune să ne cunoaştem pe noi înşine. Mântuitorul Iisus Hristos proclamă: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14). Consilierea duhovnicească a elevilor se poate focaliza atât pe identificarea unor soluţii pentru problemele cu care se confruntă elevii, cât şi pe cunoaşterea de sine ca ipostază a cunoaşterii şi aprecierii de Dumnezeu. Prin consilierea duhovnicească elevii pot fi conştientizaţi de faptul că toate relele pe care le suferă omul sunt o urmare a păcatului. Dincolo de legile biologice şi fizice care reglează viaţa, există şi legile duhovniceşti, iar „nerecunoaşterea acestora din urmă constituie boala duhovnicească, în timp ce cunoaşterea lor constituie sănătatea duhovnicească”. Cine are sănătate duhovnicească priveşte fenomenele şi aspectele vieţii din altă perspectivă, omul sănătos şi matur duhovniceşte raportează totul la Dumnezeu. Omul supus patimilor nu se poate privi înlăuntrul său şi îi este greu să se separe de patimi, trăind în ele şi prin ele.

3. Atitudini fundamentale în cadrul relaţiei de consiliere: 1) Crearea unei atmosfere degajate de dialog 2) Informarea 3) Reflecţia (încercând să observăm în profunzime problemele elevilor, înţelegem starea lui); 4) Dialogul; 5) Încrederea (s-ar putea ca la un moment dat să apară senzaţia neincredere); 6) Păstrarea calmului; 7) Apelul la rugăciune şi la ajutorul lui Dumnezeu.

4. Aspecte ale consilierii duhovniceşti: Consilierea şi îndrumarea duhovnicească vizează nu doar rezolvarea problemelor, ci urmăreşte şi dobândirea de către elevi a unor deprinderi şi practici religioase. Din aceste considerente, consilierea duhovnicească trebuie focalizată pe mai multe aspecte: 1) Viaţa duhovnicească; 2) Descoperirea unui sens al existenţei: adica cariera copiilor lor. 3) Mărturisirea credinţei. 4) Împărtăşirea cu Sfintele Taine. 5) Citirea Sfintei Scripturi. 6) Practicarea postului şi a rugăciunii. 7) Conştientizarea apartenenţei la comunitatea parohială.

Preotul sau profesorul de religie, folosindu-se de unele tehnici şi procedee propuse de către unii specialişti în domeniul învăţării comportamentului, pot determina unele modificări comportamentale ale elevilor cu probleme. Cât timp un comportament poate fi indus, poate fi învăţat, de multe ori el poate fi şi dezvăţat. Tehnologizarea excesivă presupune fragmentarea vieţii într-o succesiune de probleme. Viaţa duhovnicească reprezintă una dintre victimele tehnologizării. Iată motivele pentru care preotul şi profesorul de religie au obligaţia de a face din ora de religie o oră de consiliere şi îndrumare a elevilor spre viaţa cu şi în Hristos, spre împărtăşirea cu Sfintele Taine, spre o viaţă responsabilă, mai plină de sens.

X Interdisciplinaritatea si contextualizarea ei

Interdisciplinaritatea și contextualizarea ei la ora de religie:

Ca exemple de activităţi de învăţare, Programa analitică prevede şi încadrarea evenimentelor din Istoria Bisericii în cadrul Istoriei Universale. În cazul acesta activităţile de învăţare la religie interferează cu cele de la istorie. Referitor la problema reformei, profesorul de religie va prezenta reforma ca o schismă produsă în sânul Bisericii precum şi urmările acesteia. Profesorul de istorie prezintă reforma ca un salt benefic în cadrul istoriei şi civilizaţiei europene. În cazul în care profesorul de religie va constata că elevii au o atitudine duplicitară în raport cu cele două puncte de vedere, în prima fază va relua în discuţie problematica reformei apreciind că într-adevăr în plan cultural şi economic reforma a fost un proces cu urmări pozitive, dar în acelaşi timp va prezenta urmările reformei în plan religios. În a doua fază profesorul de religie poate să propună factorilor responsabili cu Programa analitică pentru cele două discipline, soluţii în vederea revizuirii şi îmbunătăţirii activităţilor de învăţare specifice.

Profesorul de religie poate propune în cadrul curriculum-ului la decizia şcolii discipline opţionale. Opţionale specifice religiei ar putea fi: Istoria religiilor, Arta creştină, Muzică Bisericească, Elemente de iconografie etc. Un opţional se poate propune:

a) la nivelul disciplinei: Pictura religioasă în ţările române în secolele XVI – XVII; b) la nivelul ariei curriculare, unde se va viza o temă interdisciplinară: Misiuni creştine în afara Europei

în evul mediu (religie, geografie, istorie); c) la nivelul mai multor arii curriculare, pornind de la un obiectiv transdisciplinar: Spovedanie,

psihanaliză, consiliere (religie, psihologie, consiliere, biologie). Astfel, un opțional la “Istoria religiilor” poate avea ca Obiective de referinţă: lărgirea orizontului

cunoaşterii civilizaţiei şi istoriei universale; localizarea geografică a zonelor acoperite de una sau alta dintre religiile lumii; identificarea unor valori sociale şi morale promovate de diferite religii; realizarea unor comparaţii între diferite sisteme religioase; localizarea unor obiective turistice cu semnificaţii religioase; să identifice influenţa religiei asupra unor culturi şi civilizaţii.

Un opțional cum ar fi “Biserica şi problemele tineretului” poate avea printre obiectivele de referință: descrierea cauzelor anumitor boli trupeşti şi sufleteşti deopotrivă; înţelegerea consecinţelor datorate unor acte iresponsabile (avort, clonare, eutanasie etc.).

Cum contextualizăm (aplicăm) programa școlară la disciplina religie:

După cum se ştie programele şcolare sunt “documente reglatoare, componente ale Curriculumu-lui Naţional”. În nota de prezentare a programei şcolare pentru ciclul inferior al liceului şi pentru şcolile de arte şi meserii, obiectivul general al disciplinei religie constă în formarea personalităţii elevilor în concordanţă cu valorile creştine, prin integrarea cunoştinţelor religioase în structura de atitudini moral-creştine şi prin aplicarea învăţăturii de credinţă în viaţa proprie şi a comunităţii. Important este ca profesorul de religie să-şi adapteze discursul şi activităţile didactice în funcţie de caracteristicile clasei, în funcţie de evenimentele şi sărbătorile religioase, în funcţie de puterea de înţelegere a elevilor, şi de ce nu în funcţie de interesele şi preocupările elevilor. Astfel riscăm ca ora de religie să fie mai mult teoretică, iar finalităţile acestei ore să nu fie cele scontate.

Conţinuturile didactice ale programei şcolare în vigoare pentru disciplina religie sunt, în general, bine structurate. Activitatea complexă de predare – învăţăre nu poate fi deprinsă prin învăţarea unor principii teoretice care urmează să fie aplicate mai târziu în practică.

Orice temă din programă se impune a fi adaptată în funcţie de situaţiile concrete, spre exemplu la clasa a IX-a, printre altele, avem tema Cinstirea Sfinţilor. Observăm că unii dintre elevii noştri nu sunt întotdeauna interesaţi de cinstirea sfinţilor, dar toţi aceşti elevi sunt interesaţi de propria reuşită. În această situaţie tema mai sus amintită poate fi nuanţată şi formulată astfel: Sfântul ca model de reuşită şi de împlinire (spirituală, socială, profesională etc). În acest mod tema poate stârni curiozitate şi chiar interes din partea elevilor.

La clasa a XII-a în cadrul conţinuturilor apare şi tema Rugăciunile pentru cei adormiţi în Domnul. Această temă poate stârni mai mult sau mai puţin curiozitatea în rândul elevilor. În această situaţie tema poate fi adaptată sub următoarea formă Rugăciunile pentru cei adormiţi în Domnul, ca formă de respect pentru înaintaşi şi garanţie a binecuvântării lui Dumnezeu pentru noi.

Conţinuturile la clasa a X-a încep cu tema argumente raţionale pentru dovedirea existenţei lui Dumnezeu. Există şi riscul ca această temă să fie luată şi predată după manualele de dogmatică. În acest caz riscăm să nu reuşim atingerea obiectivelor şi finalităţilor propuse. Iată motivul pentru care se impune să fim mereu atenţi la felul în care predăm anumite adevăruri de credinţă, să redescoperim interferenţa între a cunoaşte şi a înţelege. Finalitatea orei de religie are în vedere convertirea personală, trăirea credinţei şi conştientizarea aparteneţei elevilor la o comunitate de cult şi de credinţă organizată. Strategiile, mijloacele şi procedeele didactice specifice pentru predarea unei anumite teme din programa şcolară sunt diverse; alegerea lor ţine de profesor. Pentru ca activităţile didactice şi misionare să fie reuşite este nevoie mai întâi de ajutorul lui Dumnezeu. Concluzionăm prin a susţine că orice programă şcolară este perfectibilă, dar importante sunt strategiile şi mijloacele didactice folosite precum şi modul în care profesorul îşi adaptează conţinuturile pentru ca discursul didactic să devină unul accesibil şi interesant. Aceste argumente ne îndreptăţesc să afirmăm că deprinderea predării Religiei este un drum anevoios, complex şi interesant pe parcursul căruia învăţăm mereu.

Contextualizarea practică a cunoştinţelor acumulate:

Acumularea cunoştinţelor nu reprezintă un scop în sine, ci se face întotdeauna în vederea transpunerii în practică a efectelor pe care acestea le produc în planul dezvoltării intelectuale al elevilor. Credem că la disciplina religie, aplicabilitatea practică a cunoştinţelor este una dintre cele mai importante metode de evaluare. Este deosebit de important ca profesorul de religie să îşi urmărească elevii, pas cu pas, să îi îndemne să participe la slujbele Bisericii, precum şi la o observare atentă a poruncilor şi normativelor creştine. O colaborare bună între preotul paroh şi profesorul de religie poate conduce atât la o observare mai atentă a comportamentului şi a felului de a gândi al elevilor, cât şi la un îndemn pentru elevi de a pune în practică cunoştinţele şi informaţiile primite. La clasele mici profesorul poate realiza acest tip de evaluare în colaborare cu părinţii. Misiunea profesorului se va extinde de la elevi la părinţi. Un alt mod de realizare a acestui tip de evaluare ar fi ca profesorul de religie să organizeze anumite activităţi cu caracter religios şi cultural în cadrul parohiei, iar părinţii acestora să fie invitaţi la aceste activităţi în vederea aprecierii şi evaluării.