1

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ

“ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

TĂLMACIU MIHAI TĂLMACIU NELA

ENTOMOLOGIE AGRICOLĂ

Pentru studentii anului II şi III , I.D. Specializarea Agricultură

2004

2

CUPRINS CAPITOLUL I ENTOMOLOGIA, OBIECT DE STUDIU ŞI IMPORTANŢĂ 1.1. Definiţia şi obiectul Entomologiei………………………….. 1.2. Importanţa economică a entomologiei………………………… 1.3. Locul şi rolul entomologiei în protecţia plantelor împotriva atacului dăunătorilor……................................................................. CAPITOLUL II MORFOLOGIA EXTERNĂ A INSECTELOR 2.1. Capul şi apendicii acestuia……………………………………. 2.2. Toracele şi apendicii acestuia………………………………… 2.3. Abdomenul la insecte………………………………………… CAPITOLUL III ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA INSECTELOR 3.1. Sistemul digestiv…………………………………………….... 3.2. Sistemul respirator……………………………………………. 3.3. Sistemul circulator……………………………………………. 3.4. Sistemul excretor……………………………………………... 3.5. Sistemul secretor……………………………………………… CAPITOLUL IV BIOLOGIA INSECTELOR 4.1. Dezvoltarea embrionară………………………………………. 4.2. Dezvoltarea postembrionară………………………………….. 4.3. Dezvoltarea postmetabolă……………………………………. 4.4. Generaţii şi ciclul biologic la insecte………………………… 4.5. Diapauza……………………………………………………… CAPITOLUL V ECOLOGIA INSECTELOR 5.1. Factorii care influenţează dezvoltarea insectelor……………..

5.1.1. Factori climatici …………………………………….. 5.1.2. Factorii edafici………………………………………. 5.1.3. Factori biotici………………………………………... 5.1.4. Factorii tehnici………………………………………. 5.1.5. Factorii antropoici……………………………………

CAPITOLUL VI ESTIMAREA DAUNELOR ŞI PAGUBELOR PRODUSE DE DĂUNĂTORI 6.1. Controlul fitosanitar………………………………………….. 6.2. Daune şi pagube produse de dăunătorii plantelor de cultură… 6.3. Estimarea densităţii numerice, a daunelor şi pagubelor……… CAPITOLUL VII PROGNOZA ŞI AVERTIZAREA TRATAMENTELOR PENTRU COMBATEREA DĂUNĂTORILOR 7.1. Prognoza apariţiei în masă a dăunătorilor……………………. 7.2. Întocmirea hărţilor de răspândire şi prognoză………………... 7.3. Prognoza înmulţirii dăunătorilor……………………………… 7.4. Avertizarea aplicării tratamentelor……………………………

6 7 8 9

17 22

25 27 28 29 30

31 37 37 37 41

44 44 49 50 52 52

53 54 57

61 62 63 65

3

CAPITOLUL VIII MĂSURILE DE PREVENIRE ŞI COMBATERE A DĂUNĂTORILOR 8.1. Măsuri de carantină fitosanitară………………………………. 8.2. Măsuri agrofitotehnice de combatere…………………………. 8.3. Măsuri mecanice de prevenire şi combatere a dăunătorilor…... 8.4. Metode fizice de combatere a dăunătorilor………………….... 8.5. Metoda chimică de combatere a dăunătorilor…………………

8.5.1. Condiţionarea produselor pesticide…………………... 8.5.2. Clasificarea produselor fitofarmaceutice…………….. 8.5.3. Insecticide anorganice şi de origine vegetală………… 8.5.4. Piretroizi de sinteză…………………………………... 8.5.5. Insecticide organoclorurate………………………….. 8.5.6. Insecticide organofosforice………………………….. 8.5.7. Insecticide carbamice………………………………… 8.5.8. Produse acaricide…………………………………….. 8.5.9. Produse nematocide…………………………………..

8.6. Metode biologice de combatere………………………………. 8.7. Lupta integrată………………………………………………... CAPITOLUL IX DĂUNĂTORII CULTURILOR DE CEREALE 9.1. Gândacul ghebos – Zabrus tenebrioides Goeze……………… 9.2. Ploşniţele cerealelor – Eurygaster spp. şi Aelia spp …………. 9.3. Gândacii pocnitori – Agriotes spp……………………………. 9.4. Gărgăriţa frunzelor de porumb – Tanymecus dilaticollis Gyll.. 9.5. Buha semănăturilor - Scotia segetum Schiff…………………… 9.6. Sfredelitorul porumbului - Ostrinia nubilalis Hb………………. CAPITOLUL X PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN PAJIŞTI, PĂŞUNI ŞI FÂNEŢE NATURALE 10.1. Buha pajiştilor montane - Cerapteryx graminis L..…………… 10.2. Omida păşunilor - Penthophera morio L……………………... 10.3. Lăcusta călătoare - Calliptamus italicus L……………………. 10.4. Lăcusta marocană - Dociostaurus maroccanus Thunb……….. 10.5. Cosaşul păşunilor - Polysarcus denticaudus Charp…………… CAPITOLUL XI PRINCIPALII DĂUNĂTORI AI LEGUMINOASELOR PERENE ŞI ANUALE

Principalii dăunători ai leguminoaselor perene 11.1. Gândacul roşu al lucernei - Phytodecta fornicata Griigg……… 11.2. Buburuza lucernei - Subcoccinella 24 punctata L…………….. 11.3. Gărgăriţa rădăcinilor de lucernă - Otiorrynchus ligustici L…… 11.4. Gărgăriţa florilor de trifoi - Apion apricans Herbst.…………... 11.5. Viespea seminţelor de trifoi - Bruchophagus gibbus Boh.……. Principalii dăunători ai leguminoaselor anuale 11.6. Gărgăriţa mazării – Bruchus pisorum L.……………………. 11.7. Gărgăriţa fasolei – Acanthoscelides obsoletus Say……......... 11.8. Molia boabelor de soia - Etiella zinckenella Tr ……………..

67 70 70 70 71 71 72 72 74 74 75 75 76 76 76 83

86 87 89 91 93 95

98 99 100 102 103

105 106 108 109 110

112 113 115

4

CAPITOLUL XII PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN CULTURILE DE PLANTE TEHNICE

Principalii dăunători din culturile de sfeclă 12.1. Păduchele negru al sfeclei - Aphis fabae Scop………………… 12.2. Puricele de pământ al sfeclei - Chaetocnema tibialis Hl……… 12.3. Gărgăriţa cenuşie a sfeclei - Bothynoderes punctiventris Germ. 12.4. Răţişoara sfeclei - Tanymecus palliatus F…………………...... 12.5. Omida de stepă - Laxostege sticticalis L……………………… Principalii dăunători din culturile de cartof 12.6. Gândacul din Colorado – Leptinotarsa decemlineata Say…... 12.7. Nematodul tuberculilor - Ditylenchus destructor Thorn……..... 12.8. Nematodul auriu al cartofului - Globodera rostochiensis Wal... Principalii dăunători din culturile de floarea soarelui 12.9. Gândacul pământiu - Opatrum sabulosum L………………….. 12.10. Molia florii soarelui - Homoeosoma nebulella Hb…………… Principalii dăunători din culturile de in şi canepă 12.11. Puricele inului - Aphthona euphorbiae Schrank……………... 12.12. Puricele cânepii - Psylliodes attenuata Koch………………… CAPITOLUL XIII PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN CULTURILE DE PLANTE MEDICINALE 13.1. Gărgăriţa capsulelor de mac - Ceuthorrhynchus macula-alba ... 13.2. Gărgăriţa rădăcinilor de mac - Stenocarus fuliginosus ……....... 13.3. Viespea seminţelor de coriandru - Systole coriandri Nik……... CAPITOLUL XIV PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN CULTURILE DE LEGUME 14.1. Coropişniţa – Gryllotalpa gryllotalpa Latr………………..... 14.2. Păduchele cenuşiu al verzei – Brevicoryne brassicae L......... 14.3. Ploşniţa roşie a verzei - Eurydema ornata L……………......... 14.4. Fluturele alb al verzei – Pieris brassicae L……………….... 14.5. Buha verzei – Memestra brassicae L…………………......... 14.6. Musca verzei - Delia brassicae Bché……………………....... 14.7. Musca cepei – Delia antiqua Meig………………………… CAPITOLUL XV PRINCIPALII DĂUNĂTORI AI PLANTELOR LEGUMICOLE DIN SERE 15.1. Musculiţa albă de seră - Trialeurodes vaporariorum Westw... 15.2. Nematodul galicol al rădăcinilor – Meloidogyne incognito … CAPITOLUL XVI PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN PLANTAŢIILE DE POMI 16.1. Păduchele ţestos al prunului - Parthenolecanium corni.............. 16.2. Păduchele ţestos din San José – Quadraspidiotus perniciosus 16.3. Păduchele lânos – Eriosoma lanigerum Hausm…………...... 16.4. Păduchele verde al mărului – Aphis pomi De Geer…………. 16.5. Păduchele cenuşiu al prunului – Hyalopterus pruni Geoffr… 16.6. Acarianul roşu al pomilor – Panonychus ulmi Koch,……….. 16.7. Gărgăriţa mugurilor – Sciaphobus squalidus Gyll.,…………...

117 119 120 122 124

126 129 130

132 133

135 137

139 140 142

143 145 146 147 149 151 152

154 156

158 159 162 163 164 166 167

5

16.8. Gărgăriţa florilor de măr – Anthonomus pomorum L……….. 16.9. Viermele merelor – Laspeyresia pomonella L.,…………….. 16.10. Viermele prunelor – Grapholitha funebrana Tr.,………….. 16.11. Viespea seminţelor de prun – Eurytoma schreineri Schr….. 16.12. Musca cireşelor – Rhagoletis cerasi L……………………... 16.13. Cotarul verde – Operophthera brumata L…………………. 16.14. Inelarul – Malacosoma neustria L…………………………. 16.15. Cărăbuşul de mai – Melolontha melolontha L……………... 16.16. Omida păroasă a dudului – Hyphantria cunea Drury……… CAPITOLUL XVI PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN PLANTAŢIILE DE VIŢĂ DE VIE 17.1. Filoxera viţei de vie – Phylloxera vastatrix Planch…………. 17.2. Molia verde a strugurilor (eudemisul) - Lobesia botrana Den et Schiff……………………………………………………………. 17.3. Molia brună a strugurilor (cochilisul) – Eupoecilia ambiguella Den et Schiff………………………………………….. 17.4. Acarianul roşu comun - Tetranychus urticae Koch.,…………. 17.5. Acarianul galicol al viţei de vie – Eriophyes vitis Nal……… 17.6. Forfecarul – Lethrus apretus Laxm…………………………. 17.7. Cărăbuşul marmorat – Polyphylla fullo L…………………… 17.8. Cărăbuşelul verde al viţei de vie – Anomala solida Er……… 17.9. Ţigărarul - Byctiscus betulae L…………………………….. CAPITOLUL XVIII DAUNATORII DIN DEPOZITE 18.1. Viermele făinii sau moleţul – Tenebrio molitor L…………… 18.2. Gărgăriţa grâului – Sitophilus granarius L………………….. 18.3. Molia cerealelor – Sitotroga cerealella Oliv………………… 18.4. Molia fructelor uscate – Plodia interpunctella Hb………….. 18.5. Molia cenuşie a făinii – Anagasta kuhniella Zell…………… BIBLIOGRAFIE……………………………………………………

169 170 172 174 176 177 178 180 182

184

186

189 191 193 194 196 198 199

201 202 203 204 205 208

6

CAPITOLUL I ENTOMOLOGIA, OBIECT DE STUDIU ŞI IMPORTANŢĂ

1.2. Definiţia şi obiectul Entomologiei

Entomologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul animalelor

care au corpul segmentat. Etimologic, termenul de entomologie derivă din cuvintele greceşti “entoma” ce înseamnă întretăiat sau segmentat şi “logos” ce înseamnă ştiinţă. Precizările ulterioare ale lui Lamark (1761) şi Latreille (1832), restrâng această ştiinţă la studiul artropodelor cu 6 picioare (Hexapoda, Insecta).

Entomologia, este o parte specializată a zoologiei, termen derivat din cuvintele greceşti zoon = animal şi logos = ştiinţă. O parte din acest imens domeniu se ocupă cu studiul încrengăturii arthropoda, termen derivat din cuvintele arthron = articol şi poda = picior şi se referă la animalele cu picioarele articulate, crustacei, miriapode, arahnide şi insecte.

În afară de importanţa entomologiei, din punct de vedere teoretic, al cunoaşterii celor peste 1 milion de specii de insecte cunoscute până în prezent, cu nenumărate ramuri ale domeniului de activitate, întâlnite pentru toate marile grupe de animale: morfologie, sistematică, biologie, ecologie, zoogeografie, din punct de vedere practic, s-au acumulat, impuse de viaţa şi activitatea omului, un număr imens de cunoştinţe cu impact major asupra omului.

Entomologia aplicată s-a separat în cel puţin 3 discipline distincte după domeniul de activitate al fiecăreia: entomologie agricolă (studiază insectele ce sunt implicate, pozitiv sau negativ, influenţând culturile agricole), entomologia forestieră (studiază insectele dăunătoare şi utile din păduri) şi entomologia medicală (studiază insectele ce inflenţează viaţa şi activitatea omului şi animalelor, din punct de vedere al stării de sănătate).

Entomologia agricolă, într-un sens limitat, studiază din punct de vedere biologic, ecologic şi al combaterii sau al protecţiei lor, speciile de insecte dăunătoare şi folositoare agriculturii, iar în sens lărgit studiază sub toate aspectele enumerate mai sus, speciile de animale dăunătoare şi folositoare agriculturii, deci pe lângă insecte, al căror număr şi importanţă este dominantă şi speciile fitofage de acarieni, nematozi, moluşte, păsări şi rozătoare, devenind o zoologie agricolă.

Entomologia agricolă are un pronunţat caracter aplicativ, folosind datele furnizate de alte ştiinţe cum sunt: sistematica, fiziologia, biogeografia, biochimia, ecologia, etc.

7

Această ştiinţă devine din ce în ce mai complexă prin: aplicarea unor noi mijloace şi metode noi de studiu a interrelaţiilor ce se stabilesc în cadrul agroecosistemelor agricole, biocenoze, tot mai mult şi mai drastic influenţate de activitatea omului; prin evidenţierea aproape în fiecare an a unor noi pesticide, ce influenţează puternic supravieţuirea dăunătorilor sau tehnologiile de combatere a acestora.

1.2. Importanţa economică a entomologiei

Importanţa economică a entomologiei, derivă din însăşi

importanţa pozitivă sau negativă a insectelor pentru om şi activităţile sale.

Insectele sunt indispensabile pentru polenizarea plantelor entomofile, existenţa acestor plante ar fi imposibilă fără insecte.

Formarea solului, este un fenomen deosebit de complex ce se desfăşoară în timp îndelungat şi implică numeroase organisme, o parte a acestora este formată din numeroase specii de insecte.

Fără existenţa unor specii de consumatori a materiei organice în descompunere, lumea întreagă ar fi o masă de gunoaie, dar un număr impresionant de specii de insecte, alături de alte grupe de organisme, prelucrează şi descompun cu rapiditate deşeurile organice. Funcţia sanitară a insectelor decurge din cele arătate anterior.

Baza populaţiilor biocenozelor terestre şi chiar acvatice, ca număr de specii, este constituită din numeroasele specii de insecte care sunt răspândite în toate biocenozele.

Insectele se constituie ca o parte însemnată a consumatorilor primari sau secundari ai produselor biologice.

În ultima perioadă, specii de insecte sunt din ce în ce mai mult utilizate în combaterea biologică a altor specii de insecte dăunătoare folosindu-se specii de paraziţi sau prădători.

În acelaşi timp, activitatea insectelor are şi importante efecte negative. Este suficient să amintim că multe specii de insecte sunt parazite la om şi animale, vectoare de boli sau creatoare de disconfort (puricii, ploşniţele, ţânţarii sau muştele).

Există printre insecte numeroase specii fitofage, specii care produc importante pagube culturilor agricole.

Printre cele mai cunoscute specii dăunătoare amintim: gândacul ghebos al cerealelor păioase (Zabrus tenebrioides), gărgăriţa frunzelor de porumb (Tanymecus dilaticollis), gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata), gărgăriţa sfeclei (Botynoderes punctiventris), filoxera (Phylloxera vastatrix) sau păduchele ţestos din San José (Quadraspidiotus perniciosus).

O serie de insecte transmit boli plantelor: virusuri transmise la diferite plante de cultură de afidul Myzodes persicae, micoplasmoze ce determină piticirea cerealelor păioase transmise de cicade şi afide,

8

fungi cum ar fi Nigrospora oryzae, răspândită de molia produselor depozitate Sitotroga cerealella.

1.3. Locul şi rolul entomologiei în protecţia plantelor împotriva

atacului dăunătorilor Insectele reprezintă aproximativ 80% din numărul total al

dăunătorilor culturilor agricole, atât în timpul perioadei de vegetaţie, cât şi al perioadei în care produsele agricole sunt recoltate şi depozitate.

Mărimea pagubelor, care în foarte multe cazuri ajunge până la compromiterea recoltei, posibilitatea insectelor de deplasare activă, adaptabilitatea şi particularităţile lor biologice, fac ca ele să constituie principalul obiectiv urmărit de om în lupta sa pentru a asigura o protecţie a plantelor cât mai eficientă.

La aceasta contribuie şi faptul că pagubele produse de insecte sunt mai repede observate de om şi în general sunt mai spectaculoase decât cele provocate de agenţii fitopatogeni, ce acţionează în general în timp.

9

CAPITOLUL II

MORFOLOGIA EXTERNĂ A INSECTELOR

Corpul insectelor este constituit din 21 segmente (în stadiul embrionar), număr ce se reduce la adult, grupate în trei regiuni: cap, torace şi abdomen (Figura 1).

Fig. 1. Schema alcătuirii corpului unei insecte: Ve-vertex; Fr-fruntea; Ge-gene; Cl-clipeu; Oc-ochi; Ocl-oceli; Ant-antene; Lbr-buza superioară; Lb- buza inferioară; Md-mandibule; Mx-maxile; Prn-protorace; Mzn-mezotorace; Mtn-metatorace; Ar-aripi; Pc-picioare; Stg-stigme; Ce-cerci; An-anus; Ov-ovipozitor (după Keller).

2.1. Capul şi apendicii acestuia

Capul insectelor sau capsula cefalică este alcătuit din 6 segmente şi anume: acron, antenal, intercalar, mandibular, maxilar şi labial. Aceste segmente ale capului sunt vizibile numai în stadiul embrionar, în timp ce la adult sunt intim sudate între ele. Totuşi ele pot fi evidenţiate deoarece majoritatea posedă apendici şi anume: - pe segmentul antenal se găseşte o pereche de antene; - pe segmentul mandibular se găseşte o pereche de mandibule; - pe segmentul maxilar se găseşte o pereche de maxile; - pe segmentul labial se găseşte labium, format din cea de a doua

pereche de maxile, unite pe linia lor mediană.

10

Capul are în general dimensiuni mai reduse decât celelalte părţi ale corpului. Suprafaţa capului poate fi netedă, uneori putând avea excrescenţe, coarne, depresiuni, etc.

Forma capului insectelor este diferită: triunghiulară, alungită, ovală, conică (unele coleoptere), lăţită (unele himenoptere).

Pe suprafaţa capului se găsesc trei suturi şi anume: sutura occipitală, sutura coronară şi suturile oculare.

La cap se deosebesc diferite regiuni, care în general poartă aceleaşi denumiri cu cele ale capului animalelor superioare.

La insecte se găseşte o formaţiune specială numită clipeus, situată în continuarea frunţii mai mult sau mai puţin dezvoltată.

După poziţia capului faţă de axa corpului se deosebesc trei tipuri de cap (Figura 2):

- prognat – capul este în continuarea axei corpului, cu piesele bucale orientate înainte, ca de exemplu la Forficula auricularia, Gryllotalpa gryllotalpa, etc.;

- ortognat – capul formează cu axa corpului un unghi drept iar piesele bucale sunt îndreptate în jos, ca de exemplu la lăcuste, cosaşi, greieri, etc.

- hipognat – capul formează cu axa corpului un unghi mai mic de 90° iar piesele bucale sunt orientate înapoi, ca la blatide şi cicadide.

La cap se întâlneşte o pereche de ochi compuşi, o pereche de

antene şi piesele bucale ce formează aparatul bucal al insectelor. Insectele au câte o pereche de ochi compuşi sau faţetaţi aşezaţi

în orbitele epicraniului, fiind formaţi din mai multe unităţi anatomice numite omatidii.

Fig.2. Forme de cap la insecte:

a-prognat; b,c-hipognat; d-ortognat

(după Weber)

11

La unele insecte se găsesc şi ochi simpli ce pot fi: a) oceli (ochi dorsali) - în număr de 1 – 3 situaţi pe creştetul capului,

ca la unele viespi din ordinul Hymenoptera; b) stemata (ochi laterali) – situaţi pe laturile capului, ca de exemplu la

larvele unor insecte dispuşi în diferite poziţii, înaintea ochilor, în nişte gropiţe antenale (ordinul Coleoptera)

Antenele sunt apendici ai segmentului antenal şi au rol senzitiv, tactil şi olfactiv, deoarece pe ele sunt dispuse organele mirosului şi de pipăit, sub forma unor plăci membranoase, bastonaşe, peri speciali, etc.

La unele insecte antenele servesc şi ca organe prehensile în timpul împerecherii (pediculide), drept cârmă în timpul zborului (unele himenoptere). Speciile de Hidrous şi Gyrinus se servesc de antene pentru a lua oxigenul din apă, iar cele de Notonecta, ca organe de echilibru.

O antenă este formată dintr-un articol bazal numit scapus, pe care se găseşte un al doilea articol numit pedicel, iar pe el se articulează flagelul sau funiculum, format dintr-un număr variabil de articole (Figura 3).

După forma articolelor flagelului, antenele pot fi: 1) antene regulate (aequalis), la care articolele flagelului sunt ±

egale; 2) antene neregulate (inaequalis) alcătuite din articole diferite ca

formă. Antenele regulate sunt de mai multe tipuri şi anume:

a) antene filiforme, care au articolele aproape de aceiaşi grosime pe toată lungimea antenei, ca de exemplu din familiile Carabidae, Chrysomelidae, etc.

b) antene setiforme, la care articolele flagelului se subţiază treptat de la bază spre vârf, luând aspectul unui fir de păr, ca la insectele din familiile Blattidae, Tettigoniidae, etc.

c) antene moniliforme cu articolele flagelului asemănătoare unor mărgele, ca la insectele din familia Tenebrionidae;

d) antene serate, la care articolele flagelului prezintă lateral câte o excrescenţă sub forma unui dinte, în ansamblu antena aminteşte de dinţii unui fierăstrău. Excrescenţele pot fi pe o singură parte (uniserate) sau pe ambele părţi (biserate), sunt caracteristice pentru insectele din familia Elateridae;

e) antene pectinate, la care articolul flagelului prezintă excrescenţe laterale mult mai mari, amintind dinţii unui pieptene. Când excrescenţele sunt pe o singură parte sunt monopectinate, dacă excrescenţele sunt pe ambele părţi sunt bipectinate. Se întâlnesc la unele lepidoptere;

12

f) antene penate cu articolele flagelului prevăzute cu peri lungi, dispuşi în formă de pană, ca la masculuii din familiile Noctuidae, Lymantriidae, Cubicidae;

Fig.3. Tipuri de antene la insecte: a-setiformă (tetigoniide); b-filiformă (carabide); c-moniliformă (termite); d-serată

(elateride); e,f-pectinate (unele lepidoptere); g-penată (culicide); h-clavată (pieride); i-genunchiată (curculionide); j,k-măciucate (silfide); l-lamelată (melolontine); m-antenă de

cicadă; n-antenă de pauside; (după Obenbergen şi Weber)

Antenele neregulate pot fi: a) antene clavate, la care articolele de la vârful flagelului sunt

îngroşate ca la insectele din familia Pieridae; b) antene măciucate, cu articolele de la vârful flagelului îngroşate în

formă de măciucă, ca de exemplu la familia Silfidae; c) antene lamelate cu articolele terminale mobile şi mult dezvoltate

lateral în formă de lamele, ca la insectele din familia Scarabaeidae; d) antene aristate, formate dintr-un număr de articole bazale

dezvoltate, prezentând apical pe ultimul articol o setă, ca de exemplu la cicade.

La cap se întâlneşte orificiul bucal care este înconjurat de piesele bucale ce alcătuiesc la insecte aparatul bucal.

În general un aparat bucal este alcătuit din 6 piese şi anume: - labrum sau buza superioară - o pereche de mandibule - fălci superioare - o pereche de maxile - fălci inferioare - labium sau buza inferioară

Labrum nu are valoare de apendice a capului, reprezentând o răsfrângere a tegumentului. Este o piesă bine chitinizată (la ordinul

13

Coleoptera şi Orthoptera), de formă variabilă, executând diferite mişcări cu ajutorul unor muşchi abductori. Pe partea sa ventrală se găseşte epifaringele, ce ar reprezenta limba sau ligula insectelor, organ cu rol gustativ, olfactiv şi tactil.

Mandibulele sunt apendici ai segmentului mandibular, organe mobile, puternic chitinizate, prevăzute cu dinţi sau suprafeţe cu striaţiuni sau rugozităţi, cu rol de a roade hrana. Mandibulele sunt mai dezvoltate la insectele zoofage. Mişcările mandibulelor sunt laterale, determinate de doi muşchi mandibulari, unul întinzător (abductor) şi altul îndoitor (adductor). Maxilele sau fălci inferioare, reprezintă apendici ai segmentului maxilar. O maxilă este alcătuită din 5 piese şi anume: - partea bazală numită cardo ce fixează maxila la capsula cefalică; - corpul maxilei numit stipes pe care se inseră un lob intern numit

lacinia, un lob extern numit galea şi palpul maxilar constituit din 4 – 6 articole;

În general maxilele au funcţie masticatoare dar şi funcţie senzorială, tactilă prin palpii maxilari.

Labium sau buza inferioară este o piesă nepereche care provine din unirea pe linie mediană a celei de a doua perechi de maxile. Este format din: - submentum (subbărbie); - mentum (bărbie); - prementum (prebărbie).

Pe prementum se articulează cele două glose – lobi mediani, două paraglose – lobi laterali şi doi palpi labiali alcătuiţi din 3 – 4 articole.

Numai submentum nu provine din unirea celor două maxile (el provine din sternitul segmentului labial), celelalte piese provin din unirea pe linia mediană a celor două maxile astfel: - mentum provine din unirea celor două cardo; - prementum provine din unirea celor două stipes; - glosele provin din unirea celor două lacinii; - paraglosele provin din unirea celor două galei; - palpii labiali provin din unirea celor doi palpi maxilari.

Mai există o formaţiune, hipofaringele, care reprezintă o piesă internă a labiului având funcţie gustativă.

Aparatul bucal la insecte este foarte variat constituit, reprezentând adaptări ale aparatului bucal în funcţie de consistenţa hranei şi de locul unde se găseşte.

Astfel, hrana poate fi: I. solidă, reprezentată prin: rădăcini, muguri, frunze, flori, fructe,

seminţe, în care caz insectele prezintă aparat bucal pentru rupt şi mestecat sau de tip ortopteroid. Se întâlneşte la insectele adulte din 11 ordine (Coleoptera, Orthoptera, Odonata,

14

Dermaptera, Blattoptera, etc.), precum şi la larvele din 17 ordine (Lepidoptera, Coleoptera, etc.).

II. lichidă ce se poate găsi 1. la suprafaţa ţesuturilor, în care caz insectele se hrănesc cu nectar

sau cu diferite exudaţii. În această situaţie insectele pot prezenta: a) aparat bucal pentru supt , ca la adulţii de Lepidoptera; b) aparat bucal pentru lins şi absorbit, ca la insectele din ordinul

Hymenoptera familiile Apidae şi Bombycidae; 2. în interiorul ţesuturilor, reprezentată de seva plantelor sau

sângele animalelor. La aceste insecte se pot întâlni următoarele tipuri de aparate bucale:

a) aparat bucal pentru înţepat şi supt, caracteristic pentru insectele din ordinele Heteroptera, Homoptera, Thysanoptera şi unele insecte din ordinul Diptera (familia Culicidae şi Anophelidae);

b) aparat bucal pentru tăiat şi supt ca la unele insecte din ordinul Diptera (familia Tabanidae);

c) aparat bucal pentru dizolvat şi supt întâlnit la unele insecte din ordinul Diptera (familia Muscidae);

Aparatul bucal pentru rupt şi mestecat de la Melolontha melolontha - cărăbuşul de mai, prezintă următoarea alcătuire (Figura 4):

Labrum este bine dezvoltat având pe linia mediană un intrând, ce dă aspectul unei piese bilobate.

Mandibulele sunt piese mari , chitinizate, prevăzute cu dinţi şi rugozităţi pentru ros.

Maxilele sunt bine dezvoltate. O maxilă este formată din: cardo, pe care se articulează stipesul, bine dezvoltat, ce constituie pivotul

Fig.4. Aparatul bucal pentru rupt şi mestecat la Melolontha melolontha:

Lbr-labrum; Md-mandibule; Mx-maxile; c-cardo; s-stipes; Pl.m-palp maxilar; g-galea; l-lacinia; Lb-labium; sm-submentum; m-mentum; prm-prementum; pg-paraglose; g-glose; pl-palp labial

(original)

15

maxilei. Pe stipes se articulează lobul intern – lacinia, lobul extern – galea şi palpul maxilar alcătuit din 4 articole.

Labium este format din submentum îngust, pe care se articulează mentum mai dezvoltat şi prementum.

Pe prementum se găsesc glosele situate pe linia mediană (au formă triunghiulară şi culoare mai închisă), iar lateral se găsesc paraglosele bine dezvoltate şi palpii labiali formaţi din 3 articole.

Aparatul bucal pentru supt (Figura 5) se întâlneşte la lepidopterele adulte (fluturi), deci la insectele care consumă hrană lichidă de la suprafaţa ţesuturilor, reprezentată prin nectar sau diferite exudaţii. Acest aparat bucal prezintă următoarea structură:

Figura 5. Aparatul bucal pentru supt: Lbr-labrum; Lb-labium; Tr-trompa; Pl-palp labial

(după Weber)

Labrum este redus la o mică placă aşezată la baza clipeului. Mandibulele sunt atrofiate sau lipsesc. Maxilele au palpii rudimentari iar galeele sunt alungite sub

forma unui jgheab, unite pe linie mediană, formând o trompă nearticulată dispusă în repaus sub forma unei spirale.

Labium este puţin dezvoltat, cu excepţia palpilor labiali formaţi din 3 articole.

16

Aparatul bucal pentru lins şi absorbit (Figura 6) se întâlneşte la albine şi bondari, prezentând modificări de structură, cu elemente lungi datorită necesităţii insectei de a linge şi suge hrana.

Figura 6. Aparatul bucal pentru lins şi absorbit la Apis melifera: Lbr-labrum; Md-mandibule; Mx-maxile; Ca-cardo; St-stipes; Pm-palp maxilar; Sm-

submentum; mn-mentum; Pl-palp labial; Pgl-paraglose; Gl-glose (limba) (după Boguleanu)

La Apis melifera aparatul bucal prezintă următoarea alcătuire: Labrum este mic. Mandibulele sunt mici şi alungite, având la un capăt o

articulaţie la capsula cefalică iar la capătul liber nişte zimţi. O maxilă este alcătuită din: cardo în formă de bastonaş; stipes

bine dezvoltat sub forma unei plăci lungi şi largi; galea bine dezvoltată şi alungită sub formă de sabie; lacinia redusă iar palpul maxilar format din 2 articole mici.

Labium prezintă submentum format din 2 articole în formă de bastonaşe unite în V; mentum mic, triunghiular; prementum bine dezvoltat. Pe prementum se articulează cele 2 glose alungite şi contopite formând limba sau trompa. La capătul liber prezintă o formaţiune mobilă numită flabellum sau linguriţă cu care insecta linge

17

polenul şi nectarul. Paraglosele sunt reduse iar palpii labiali formaţi din 4 articole.

Aparatul bucal pentru înţepat şi supt (Figura 7) sau de tip labial se întâlneşte la insectele din ordinul Heteroptera, Homoptera, Thysanoptera, deci la insectele care consumă hrană lichidă din interiorul ţesuturilor. Este aparatul bucal care a suferit cele mai mari modificări, având următoarele particularităţi:

Figura 7. Aparatul bucal pentru înţepat şi supt: a, b- văzut din profil; c-secţiune transversală; Lbr-labrum; Md-mandibule; Mx-maxile; Lb-labium; Hp-hipofaringe; Ca-canal alimentar; Cs-canal salivar; Cl-clipeu; Fr-frunte;

Ve-vertex; Oc-ochi; (după Weber)

Labrum este redus şi acoperă jgheabul trompei. Labium este articulat (heteroptere, homoptere) sau nearticulat

(diptere), s-a alungit şi s-a transformat într-o trompă alcătuită din 4 articole la heteroptere şi din 3 articole la homoptere. Trompa este prevăzută cu un jgheab în care se găsesc mandibulele şi maxilele sub forma unor stileţi (2 stileţi mandibulari şi 2 stileţi maxilari).

Stileţii mandibulari au rolul de a străpunge ţesuturile plantei gazdă iar stileţii maxilari au rolul de a suge hrana.

Stileţii maxilari prezintă 2 canale şi anume: un canal alimentar în partea superioară prin care suge hrana şi un canal salivar în partea inferioară prin care se scurge saliva în ţesuturile atacate.

3.2. Toracele şi apendicii acestuia Toracele la insecte este alcătuit din trei segmente: protorace,

mezotorace şi metatorace. Fiecare segment toracic este alcătuit din mai multe plăci chitinoase numite sclerite şi anume (Figura 8):

18

- un sclerit dorsal numit tergit sau notum; - un sclerit ventral ce poartă numele de sternit sau gastrum; - două sclerite laterale numite pleure.

În general tergitele şi sternitele sunt mai mari şi mai groase, deoarece au rol de apărare şi susţinere, în timp ce pleurele sunt mai mici şi mai subţiri, având funcţia de a lega tergitele şi sternitele.

Între pleure şi tergite sau între pleure şi sternite se găsesc membrane de susţinere numite “conjunctive” care permit toracelui să-şi mărească sau să-şi micşoreze volumul în timpul respiraţiei, circulaţiei sângelui, etc.

Protoracele este mai dezvoltat la insectele alergătoare, săritoare şi săpătoare (blatide, ortoptere, unele coleoptere), în timp ce mezotoracele şi metatoracele sunt mai dezvoltate la speciile bune zburătoare (odonate, himenoptere, lepidoptere, etc.).

Pe torace se articulează organele de mers – picioarele şi organele de zbor – aripile.

Picioarele la insecte. Insectele prezintă trei perechi de picioare, câte o pereche pentru fiecare segment toracic, articulându-se latero-ventral în nişte cavităţi coxale.

Piciorul tipic al insectei este alcătuit din 5 articole şi anume: coxa, trohanter, femur, tibia şi tarsul care se termină cu gheare (Figura 9).

Coxa formează baza piciorului şi este fixată de torace în cavitatea cotiloidă prin doi condili.

Trohanterul este un articol mic ce permite articulaţia dintre coxă şi femur. La unele insecte trohanterul este format din două articole: trohanter şi trohanterel (mai ales la himenoptere), permiţând o mai mare mobilitate a piciorului.

Femurul este un articol bine dezvoltat (ortoptere, blatoptere, coleoptere) de forme şi mărimi variabile şi înzestrat uneori cu dinţi, peri şi spini.

Tibia este bine dezvoltată, de mărimi şi forme diferite, prezentând marginal spini, pinteni, peri, etc. La unele insecte (grilide, tetigoniide) pe tibii este localizat organul auditiv-timpanal.

Fig.8. Alcătuirea unui segment

toracic la insecte: Tg-tergit; St-sternit; Pl-pleure (original)

19

Tarsul este alcătuit dintr-un articol la insectele inferioare şi 3 – 5 articole la majoritatea insectelor superioare. Articolul tarsului situat lângă tibie se numeşte metatars, iar ultimul articol al tarsului – pretars, care adesea prezintă două gheare laterale, ce pot fi simple sau despicate, dinţate sau pectinate.

Fig.9. Structura şi tipuri de picioare la insecte: 1. Construcţia piciorului la insecte; c-coxă; tr-trohanter; f-femur; t-tibie; ts-tars; mt-

metatars; pr-pretars; 2. Picior pentru mers (Melolontha melolontha); 3. Picior pentru sărit (Locusta migratoria); 4. Picior pentru săpat (Gryllotalpa gryllotalpa); 5. Picior pentru

cules polen (Apis melifera); 6. Picior pentru apucat (Manthis religiosa) (original)

La unele insecte pretarsul se termină cu apedinci speciali (în special cu funcţii adezive) ce poartă denumiri diferite: - arolium - o prelungire în formă de lob; - pulvili – două prelungiri în formă de lobi; - empodium – o prelungire în formă de păr.

În general picioarele insectelor sunt conformate pentru mers, alergat. La unele insecte picioarele prezintă adaptări legate de modul de viaţă. Astfel se întâlnesc picioare conformate pentru sărit (ordinul Orthoptera – lăcuste, greieri, cosaşi), picioare conformate pentru săpat (coropişniţa), picioare conformate pentru colectat polen (Apis mellifera), picioare pentru apucat (Manthis religiosa), picioare pentru înot şi vâslit (Hydrous, Dytiscus), etc.

Aripile la insecte sunt organe de zbor şi reprezintă expansiuni laterale ale tegumentului în regiunea toracelui, articulându-se pe mezotorace şi metatorace latero-dorsal. Din punct de vedere anatomic, aripile sunt formate din două membrane intim lipite una de alta, susţinute de nervuri, care formează scheletul de susţinere al lor. Nervurile sunt tuburi chitinoase, în interiorul lor pătrund nervii, traheele şi hemolimfa.

Forma aripilor este în general triunghiular alungită; unele insecte au aripile înguste şi cu franjuri (ordinul Thysanoptera) sau

20

aripile despicate în lungul nervurilor (la pteroforide). Aripile variază şi ca mărime: la unele insecte aripile anterioare şi aripile posterioare sunt egale (ordinul Odonata) iar la alte insecte aripile anterioare sunt mai mari decât cele posterioare (ordinul Lepidoptera).

În funcţie de numărul aripilor, insectele se împart în două mari grupe şi anume: 1. Apterigote – lipsite de aripi (insecte inferioare); 2. Pterigote – insecte cu aripi (majoritatea insectelor). La rândul lor

insectele pterigote pot fi: a) cu două perechi de aripi la ordinul Coleoptera, Hymenoptera,

Odonata, Lepidoptera, etc. b) cu o singură pereche de aripi, a doua pereche de aripi fiind

transformată în “haltere sau balansiere”, ca la insectele din ordinul Diptera;

c) fără aripi, insecte care primar au prezentat aripi, dar datorită vieţii parazitare au pierdut aripile – ordinul Aphaniptera, Mallophaga, Anoplura.

La aripi se disting următoarele regiuni (Figura 10): - porţiunea aripii apropiată de torace se numeşte baza aripei; - porţiunea aripei opusă bazei se numeşte marginea externă; - porţiunea de aripă îndreptată înainte se numeşte marginea

anterioară sau costa, iar porţiunea opusă acesteia se numeşte marginea posterioară sau dorsum;

- unghiul dintre marginea anterioară şi cea externă se numeşte vârf sau apex;

- unghiul format de marginea externă şi cea posterioară se numeşte tornus.

Fig.10. Regiunile unei aripi: b-baza; me-marginea externă; ma-marginea anterioară;

mp - marginea posterioară; a - apex; t - tornus (original)

Nervaţiunea aripilor este caracteristică şi constituie un criteriu

important în taxonomie. Aripile prezintă nervuri longitudinale şi nervuri transversale. Suprafaţa aripilor înconjurată de nervuri se numeşte celulă iar porţiunea dintre două nervuri, care se termină la marginea externă a aripilor se numeşte câmp.

21

O schemă generală a nervurilor aripilor la insecte arată următoarele (Figura 11): existenţa nervurii costale, a nervurii subcostale, a trunchiului nervurilor radiale (1 – 5), a trunchiului mervurilor mediale (1 – 4), a trunchiului nervurii cubitale (1 – 3) şi a trunchiului nervurilor anale (1 – 5).

Fig.11. Schema nervaţiunii unei aripi: Co-costală; Sb-subcostală; Ra-radială; Cu-cubitală; An-anală; Ju-jugală; Me-medială;

Mcu-medio-cubitală (după Weber) Nervurile transversale fac legătura între nervurile principale de

acelaşi fel, ca de exemplu două nervuri radiale şi în acest caz se numeşte nervura transversal - radială sau nervurile transversale leagă două nervuri transversale diferite, de exemplu o nervură radială cu una medială şi în acest caz se numeşte nervura transversal – medio – radială.

Din punct de vedere al consistenţei aripile pot fi (Figura 12):

Fig.12. Consistenţa aripilor la diferite ordine de insecte: 1 .Orthoptera; 2. Thysanoptera; 3.Heteroptera; 4. Homoptera; 5. Coleoptera; 6.Hymenoptera; 7. Lepidoptera; 8. Diptera

(original)

22

1. aripi chitinoase numite elitre – sunt aripi tari, îngroşate (aripile anterioare de la insectele din ordinul Coleoptera);

2. aripi membranoase – sunt aripi fine, transparente (aripile anterioare şi posterioare de la insectele din ordinul Hymenoptera, Odonata);

3. aripi pergamentoase numite tegmine – sunt aripi cu consistenţă intermediară între cele chitinoase şi cele membranoase (aripile anterioare de la insectele din ordinul Orthoptera);

4. aripi hemielitre – sunt aripi care mai mult de jumătate sunt chitinoase iar la vârf sunt membranoase (aripile anterioare de la insectele din ordinul Heteroptera);

5. aripi membranoase acoperite cu solzi – aripile anterioare şi posterioare de la insectele din ordinul Lepidoptera;

6. aripi membranoase acoperite cu peri - aripile anterioare de la insectele din ordinul Trichoptera;

7. aripi cu 1 – 2 nervuri principale şi cu franjuri pe margini - aripile anterioare şi posterioare de la insectele din ordinul Thysanoptera.

Pentru realizarea zborului aripile anterioare sunt legate de cele posterioare prin diferite dispozitive de cuplare şi anume: a) sub formă de fire de păr rigide şi groase la insectele din ordinul

Lepidoptera. b) sub formă de cârlige sau hamuli ca de exemplu la unele

himenoptere; c) sub formă de fire de păr rigide şi groase ca la dispozitivul numit

frenulum, la insectele din ordinul Lepidoptera. Ritmul bătăii aripii în timpul zborului variază la diferite grupe

de insecte, astfel la Pieris brassicae este de 9 bătăi/s; la odonate = 28 bătăi/s; la unele specii de viespi = 110 bătăi/s; la albină = 190 – 250 bătăi/s.; la ţânţar Culex pipiens = 594 bătăi/s.

3.3. Abdomenul la insecte

Abdomenul constituie cea mai mare parte a corpului la insecte. Embrionar abdomenul este constituit din 12 segmente iar la adult numărul segmentelor se poate reduce la 5 – 7 (exemplu la insectele din ordinul Coleoptera). Ultimul segment al abdomenului se numeşte telson. La insectele la care abdomenul este format din 11 – 12 segmente se diferenţiază trei regiuni şi anume: a) regiunea pregenitală (segmentele 1 – 7); b) regiunea genitală (segmentele 8 – 9); c) regiunea postgenitală (segmentele 10 – 12).

În general segmentele abdomenului sunt la fel constituite ca şi segmentele din regiunea toracelui şi anume din sclerite dorsale numite notum sau tergit, din sclerite ventrale numite sternit sau gastrum şi din sclerite laterale numite pleure.

23

La abdomen se găsesc următoarele orificii: - orificiul anal situat pe ultimul segment abdominal; - orificiile genitale situate pe segmentele 8 şi 9; - orificiile respiratorii numite stigme, care sunt câte o pereche pentru

fiecare segment abdominal, cu excepţia ultimului segment şi sunt prezente încă pe mezo şi metatorace, lipsind în regiunea capului.

Forma abdomenului poate fi diferită: cilindric, conic-cordiform, fusiform, etc., iar în secţiune transversală apare triunghiular, oval, rotund, în general turtit dorso-ventral.

Abdomenul se leagă de torace în diferite moduri, deosebindu-se trei tipuri (Figura 13): a) abdomen sesil – când este legat anterior direct de metatorace

(ordinul Orthoptera, Coleoptera); b) abdomen suspendat – la care primul segment este foarte redus şi

se contopeşte cu metatoracele, formând segmentul median sau propodeum, iar al doilea segment se îngustează mult anterior formând o gâtuitură (familia Vespidae);

c) abdomen peţiolat sau pedicelat la care 1 – 2 segmente ce urmează propodeum se îngustează mult, alcătuind un peţiol (Formicidae, Ichneumonidae).

Fig.13. Forme de abdomen la insecte: a,b-sesil (Cossus cossus); c-suspendat (Scotia segetum); d,e-peţiolat (Myrmica şi Formica)

(original) Abdomenul insectelor adulte este lipsit de apendici locomotori,

care de altfel se întâlnesc la larvele polipode. La insectele adulte se găsesc apendici cu alte funcţionalităţi şi

anume apendici genitali, corniculele, cercii şi stilii. Apendicii genitali alcătuiesc armătura genitală la adulţi, fiind

situaţi pe segmentele 8 şi 9. Un apendice genital principal este ovipozitorul numit şi oviscapt, tarieră, organ ce serveşte la depunerea ouălor. La albină şi bondar ovipozitorul este transformat în acul cu

24

venin, în care se scurge conţinutul a două glande acide şi a unei glande alcaline. În jurul orificiului genital se găsesc o serie de piese chitinoase articulate sau nearticulate, de diferite structuri, care poartă numele de gonapofize la femelă şi ganopode la mascul, ce constituie organul copulator.

Corniculele se întâlnesc la păduchii de frunze, dorsal, pe al V-lea segment abdominal şi apar ca două piese scurte, tubulare. Corniculele pot fi scurte, abia vizibile sau lungi, cilindrice, conice, umflate sau turtite, orientate înapoi şi lateral.

Cercii sunt apendici mobili, articulaţi (ordinul Diplura) sau nearticulaţi (Forficula auricularia), care sunt fixaţi pe segmentul anal. Cercii sunt consideraţi ca organe olfactive sau au rol în împerecherea unor insecte (Blatta).

Stilii sunt apendici mobili, nearticulaţi, situaţi de obicei pe abdomenul unor insecte inferioare (Diplura, Thysanura) servind în locomoţie sau cu rol imprecis la Blatta.

25

CAPITOLUL III ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA INSECTELOR

Organizaţia internă a corpului insectelor cuprinde

3.1. Sistemul digestiv

Sistemul digestiv (Figura 14) la insecte este format din tubul

digestiv şi organele anexe. Din punct de vedere morfologic sistemul digestiv se compune din 3 părţi: intestinua anterior (stomodeum), intestinul mediu (mezenteron) şi intestinul posterior (proctodeum).

Intestinul anterior începe cu orificiul bucal în partea anterioară a corpului, mărginit de apendici bucali. Orificiul bucal conduce în cavitatea bucală în care se deschid glandele salivare. Urmează faringele prevăzut cu o musculatură specială, care ajută la înghiţirea bolului alimentar. Faringele se continuă cu esofagul, un tub lung şi subţire care trece într-o porţiune mai dilatată numită guşă. Urmează proventricolul ai cărui pereţi groşi sunt căptuşiţi cu chitină, servind la fărâmiţarea hranei, iar la unele insecte pentru filtrarea ei.

La locul de trecere dintre intestinul anterior către cel mijlociu se află valvula cardiacă, cu rolul de a împiedica întoarcerea alimentelor din intestinul mediu în cel anterior.

Intestinul mediu variază ca structură după modul de hrănire al insectelor. Regiunea anterioară a intestinului mediu prezintă o serie de excrescenţe numite cecumuri gastrice, care ajută la digestie.

Peretele intestinului mediu prezintă un strat epitelial alcătuit din celule care îndeplinesc funcţia de digestie şi absorbţie.

La insectele care se hrănesc cu substanţe solide acest strat este acoperit adesea cu o membrană protectoare (membrana peritrofică), cu rolul de a separa alimentele de peretele intestinului.

Intestinul posterior, la majoritatea insectelor este împărţit în 3 regiuni: pilorul în care se deschid tuburile lui Malpighi (organ excretor); valvula pilorică cu rolul de a reglementa trecerea conţinutului din intestinul mediu în cel posterior; intestinul subţire în care se desăvârşeşte absorbţia chilului; rectul ultima porţiune a intestinului posterior care se prezintă ca o dilataţie globulară sau piriformă. Pereţii acestuia sunt prevăzuţi cu un număr variabil de papile rectale cu rolul de a usca excrementele, absorbind apa din ele.

La insectele care se hrănesc cu substanţe solide acest strat este acoperit adesea cu o membrană protectoare (membrana peritrofică), cu rolul de a separa alimentele de peretele intestinului

26

Intestinul posterior, la majoritatea insectelor este împărţit în 3 regiuni: pilorul în care se deschid tuburile lui Malpighi (organ excretor); valvula pilorică cu rolul de a reglementa trecerea conţinutului din intestinul mediu în cel posterior; intestinul subţire în care se desăvârşeşte absorbţia chilului; rectul ultima porţiune a intestinului posterior care se prezintă ca o dilataţie globulară sau piriformă. Pereţii acestuia sunt prevăzuţi cu un număr variabil de papile rectale cu rolul de a usca excrementele, absorbind apa din ele.

Organele anexe sunt reprezentate prin: glandele salivare şi sistemul de enzime (fermenţi).

Glandele salivare sunt în număr de una-două perechi situate pe diferite regiuni ale corpului deschizându-se în cavitatea bucală.

Sistemul de enzime sau fermenţi transformă hrana în produşi asimilabili organismului fiind specifici pentru fiecare grupă de substanţe (proteine, glucide, lipide, etc.).

Figura 14. Schema tubului digestiv: Cb-cavitatea bucală; Gs-glandele salivare; Fa-faringe; Es-esofag; Gu-guşa; Pv-

proventricol; Vc-valvula cardiacă; Ce-cecumuri gastrice; Mp-membrana peritrofică; Tm-tuburile lui Malpighi; Pi-pilor; Vp-valvula pilorică; Vr-valvula rectală; Rc-rectum;

An-anus Hrana insectelor constă din substanţe de natură vegetală sau

animală, în stare solidă sau lichidă.

27

Funcţiile tubului digestiv constau în continuarea masticaţiei, prelucrarea chimică a substanţelor cu ajutorul fermenţilor şi absorbţia substanţelor asimilabile.

Oricare ar fi substanţele care servesc ca hrană insectelor, ele sunt alcătuite dintr-un complex de molecule, care conţin energia necesară activităţii vitale ale acestora.

La multe insecte (afide, coccide, psilide) o parte din hrană rămâne nedigerată şi este evacuată odată cu excrementele.

Acestea conţin de obicei mari cantităţi de glucide, cunoscute sub numele de “rouă de miere”.

De aceea sunt căutate frecvent de unele insecte care se hrănesc cu sucuri dulci (furnici, viespi, albine).

3.2. Sistemul respirator

Sistemul respirator (Figura 15) la insecte este reprezentat prin trahei – invaginaţiuni ale tegumentului în formă de tuburi ramificate arborescent.Traheile se deschid la exterior prin orificii numite stigme, situate lateral în perechi în regiunea toracelui şi abdomenului; la cap ele lipsesc.

Stigmele la insectele inferioare conduc direct în tubul traheii, pe când la cele superioare, după orificiul de deschidere mărginit de un cadru chitinos numit peritrem, urmează o cameră numită atrium prevăzută cu perişori şi excrescenţe chitinoase cu rolul de a filtra aerul.

Trunchiul traheii, care pleacă de la camera atrială se ramifică în 3 părţi: una dorsală care merge la inimă, una mijlocie la intestin şi a treia ventrală cu ramificaţii în regiunea lanţului ganglionar.

Figura 15. Sistemul trahean la insecte:

a – văzut ventral; b – văzut dorsal; Tr-trahei;

St-stigme (după Miall şi Denny)

28

Fiecare ramură se divide dicotomic în tuburi din ce în ce mai mici numite traheole care pătrund în interiorul celulelor organelor şi ţesuturilor.

Traheolele au pereţii permeabili pentru gaze şi lichide la nivelul lor făcându-se aerisirea ţesuturilor.

La unele insecte (ortoptere, diptere) tuburile traheene prezintă dilatări în regiunea capului şi abdomenului, numite saci aerieni, care servesc ca rezervoare de aer în timpul zborului.

La insecte respiraţia se face prin sistemul trahean. Pătrunderea aerului în sistem are loc pasiv, iar evacuarea lui în mod activ, prin acţiunea muşchilor dorso-ventrali şi presiunea sanguină. Difuzarea oxigenului în ţesuturi şi evacuarea bioxidului de carbon din organism are loc la nivelul traheolelor. Numărul mişcărilor respiratorii variază în raport cu intensitatea activităţii şi cu temperatura mediului.

3.3. Sistemul circulator

Sistemul circulator (Figura 16) la insecte este deschis şi simplu. Organele de pulsaţie sunt reprezentate prin vasul dorsal, alcătuit din inimă şi aortă şi două septe fibro-musculare: diafragma dorsală şi diafragma ventrală.

Acestea împart cavitatea corpului în 3 compartimente sau sinusuri: dorsal (pericardial), mijlociu (visceral) şi ventral (perineural).

Figura 16. Sistemul circulator la insecte: Ao-aorta; Co-inima; Va-valvula; ma-muşchi aliformi

(după Zander)

29

Între diafragme şi pereţii corpului rămân orificii prin care circulă sângele. Inima este situată în sinusul pericardial, în regiunea abdomenului şi parţial în torace. În partea anterioară se continuă cu aorta până în regiunea cefalică.

Inima este susţinută de muşchi numiţi “aliformi” ce determină pătrunderea ritmică a sângelui în inimă.

La insecte, inima este formată dintr-o serie de cămăruţe care comunică între ele prin orificii mărginite de valvule îndreptate înainte. Prima cămăruţă este închisă, restul prezintă pe părţile latero-posterioare câte o pereche de orificii numite osteole prevăzute cu valvule.

Sub acţiunea muşchilor pereţii cămăruţelor se contractă şi se dilată. În momentul dilatării (diastola), toate valvulele se deschid şi sângele pătrunde în inimă.

Când se contractă (sistola) sângele este împins prin valvula anterioară înainte, iar cele laterale se închid. Sângele ajuns în aortă se revarsă prin orificiul ei în partea anterioară şi ventrală a cavităţii cefalice şi de aici circulă înapoi în tot corpul. Prin contractarea diafragmelor se determină mişcarea sângelui de jos în sus şi din partea posterioară către cea anterioară.

3.4. Sistemul excretor

Organele de excreţiei la insecte sunt reprezentate prin: tuburile

lui Malpighi (Figura 17), ţesutul adipos, celulele pericardiale şi glandele labiale.

Tuburile lui Malpighi sunt principalele organe de excreţie întâlnite la insecte. Acestea sunt invaginaţiuni ale tubului digestiv în zona pilorului. Sunt în număr variabil de la 2 la 160. Au un capăt fix în pilor, iar celălalt pluteşte liber în cavitatea generală a corpului (mixocel). Tuburile lui Malpighi au pereţii semipermeabili. Produşii de excreţie pătrund prin pereţii tuburilor, ajung la baza acestora, în pilor, de unde sunt apoi evacuate, urmând traectul tubului digestiv.

Deci tuburile lui Malpighi provin din tubul digestiv şi nu au căi proprii de evacuare a excrementelor.

Ţesutul adipos (gras) ocupă spaţiile libere dintre organe şi este mai dezvoltat la stadiile hibernante. Prezintă celule specializate în excreţie.

Celulele pericardiale sunt celulele situate în jurul inimii, specializate în excreţie.

Glandele labiale se întâlnesc la insectele inferioare, având rol în excreţie.

30

Figura 17. Tuburile lui Malpighi: a-Melolontha melolontha; b-galleria mellonella; c-timarcha tenebricosa;Ip-intestinul

posterior (după Veneziani)

3.5. Sistemul secretor

Sistemul secretor la insecte este format din glandele exocrine şi

endocrine. Glandele exocrine secretă substanţe, care pătrund în diferite

organe prin canale speciale; ele diferă ca origine şi sunt repartizate pe diferite regiuni ale corpului: tegument, tubul digestiv, organe genitale, etc. Printre acestea se numără: glandele ceriere (secretă ceara), glandele sericipare (secretă firul de mătase), glande urticante, glandele salivare, glandele producătoare de venin, glandele repulsive (respingătoare), glandele atractante, etc.

Glandele endocrine sunt lipsite de canale speciale de secreţie, conţinutul lor pătrunde direct în sânge prin intermediul căruia este transportat în toate regiunile corpului. Produsele secretate sunt cunoscute sub numele de hormoni având rol în dezvoltarea larvară, metamorfoză, diapauză, etc. Se cunosc 4 grupe de glande endocrine la insecte: celulele neurosecretorii ale ganglionilor cerebroizi, glandele protoracale, corpora allata şi corpora cardiaca.

31

CAPITOLUL IV BIOLOGIA INSECTELOR

Dezvoltarea unei insecte cuprinde totalitatea proceselor şi

transformărilor care au loc din stadiul de ou şi până la moartea fiziologică a adultului.

În dezvoltarea unei insecte se disting trei etape: dezvoltarea embrionară, dezvoltarea postembrionară şi dezvoltarea postmetabolă.

4.1. Dezvoltarea embrionară

Dezvoltarea embrionară sau embriogeneza se referă la

dezvoltarea embrionului şi începe imediat după fecundarea oului şi durează până la apariţia larvei.

În dezvoltarea embrionului se disting 4 faze: a) faza de segmentaţie; b) faza formării foiţelor embrionare sau germinative; c) faza formării organelor sau organogeneza; d) faza diferenţierii histologice.

Durata dezvoltării embrionare sau incubaţia variază foarte mult în funcţie de specie şi de condiţiile de mediu, de la câteva ore la un an şi chiar mai mult. Astfel, la musca de casă dezvoltarea embrionară este de 8 – 12 ore, la unele specii de lepidoptere ajunge la 9 luni, iar la unii reprezentanţi ai familiei Phasmidae (ordinul Orthoptera) incubaţia durează până la 2 ani.

În funcţie de locul unde are loc embriogeneza (în mediul extern sau în corpul femelei) se disting trei grupe de insecte: a) ovipare – dezvoltarea embrionului are loc în mediul extern, ca la

majoritatea insectelor; b) ovovivipare – dezvoltarea embrionului începe în căile genitale

materne şi se continuă în mediul extern (Eriococcus spurius); c) vivipare sau larvipare – dezvoltarea embrionului are loc numai în

interiorul corpului femelei şi insectele depun larve (Quadraspidiotus perniciosus, insectele din familia Aphididae).

4.2. Dezvoltarea postembrionară

Dezvoltarea postembrionară începe din momentul ieşirii larvei

din ou şi se încheie cu apariţia adultului.

32

Transformările suferite de insecte de la apariţia stadiului de larvă şi până la adult poartă numele de metamorfoză iar fenomenul biologic se numeşte metabolie.

În funcţie de gradul de metabolie se deosebesc insecte fără metamorfoză sau ametabole (Apterygota) şi insecte cu metamorfoză sau metabole (Pterygota).

În funcţie de transformările care au loc, la insecte se întâlnesc două mari tipuri de metamorfoză: 1. Metamorfoză incompletă sau hemimetabolă; 2. Metamorfoză completă sau holometabolă.

Metamorfoza incompletă sau hemimetabolă (heterometabolă) se caracterizează prin aceia că insectele în cursul dezvoltării lor trec prin următoarele stadii: ou – larvă - nimfă - adult (Figura 18).

Această metamorfoză se caracterizează prin aceia că larvele seamănă cu insectele adulte, deosebindu-se de ele doar prin dimensiunile mai mici, lipsa sau incompleta dezvoltare a aripilor şi incapacitatea lor de a se reproduce Această metamorfoză poate fi de mai multe tipuri: - paleometabolă - heterometabolă - neometabolă fiind caracteristică insectelor din ordinul Heteroptera, Homoptera, Orthoptera, Thysanoptera.

Fig.18. Dezvoltarea unei insecte hemimetabole (Heteroptera) (după Bonnemaison)

33

Metamorfoza completă sau holometabolă se caracterizează prin aceea că insectele în cursul dezvoltării lor trec prin următoarele stadii: ou - larvă - pupă - adult (Figura 19).

Larvele insectelor holometabole se deosebesc de adulţi, atât prin forma externă, cât şi prin structura internă. Metamorfoza holometabolă poate fi de mai multe tipuri: holometabola tipica, hypermetabola, polymetabola şi cryptometabola şi se întâlneşte la insectele din ordinele Coleoptera, Lepidoptera, Hymenoptera, Diptera.

Larva reprezintă un stadiu activ în dezvoltarea postembrionară

a insectelor, când ele se hrănesc activ şi înmagazinează în corpul lor mari cantităţi de substanţe hrănitoare. Creşterea larvelor are loc prin năpârliri succesive.

Când larva ajunge la o anumită limită de dezvoltare, îşi schimbă cuticula veche (exuvia) cu alta nouă, fenomen cunoscut sub numele de năpârlire. Numărul năpârlirilor în general este constant şi specific diferitelor grupe de insecte, putând varia de la 1 la Campodea şi alte apterigote, până la 40 la efemeroptere. Perioada cuprinsă între două năpârliri se numeşte vârstă. Larva apărută din ou se numeşte larvă neonată sau larvă de vârsta I-a iar după năpârlire trece în larvă de vârsta a II-a şi aşa mai departe.

Durata stadiului larvar este diferită fiind în funcţie de specie precum şi condiţiile de mediu: temperatură, umiditate, hrană, etc. De exemplu, la unele diptere dezvoltarea larvară are loc în 3 - 4 zile, la Anisoplia segetum în 10 – 11 luni, la Cossus cossus în 2 ani, la

Fig.19. Dezvoltarea unei insecte holometabole (Lepidoptera) (după Bonnemaison)

34

Agriotes spp. în 3 – 4 ani, iar la unele cicade (Cicadina) şi buprestide (Coleoptera) în 10 – 17 ani.

Fig.20. Tipuri de larve la insectele holometabole: polipode (a,b); oligopode de tip elaterid (c); campodeiform (d); melolontoid (e); apodă acefală (f) şi eucefală (g) (original)

Larvele insectelor holometabole sunt foarte variate ca formă,

grupându-se în următoarele tipuri (Figura 20): a) Larve protopode cu apendicii cefalici şi toracici rudimentari,

mandibulele fiind bine dezvoltate (larvele unor specii parazitate: chalcidele, ichneumonide, etc).

b) Larve polipode prezintă 3 perechi de picioare toracice şi 2- 7 perechi de picioare abdominale. Larvele de lepidoptere se numesc omizi adevărate (au 2 – 5 perechi de picioare abdominale) iar larvele de tenthredinide (Hymenoptera) poartă denumirea de omizi false (au 7 – 8 perechi de picioare abdominale);

c) Larve protopode cu apendicii cefalici şi toracici rudimentari, mandibulele fiind bine dezvoltate (larvele unor specii parazitate: chalcidele, ichneumonide, etc).

d) Larve polipode prezintă 3 perechi de picioare toracice şi 2- 7 perechi de picioare abdominale. Larvele de lepidoptere se numesc omizi adevărate (au 2 – 5 perechi de picioare abdominale) iar larvele de tenthredinide (Hymenoptera) poartă denumirea de omizi false (au 7 – 8 perechi de picioare abdominale);

e) Larve oligopode au 3 perechi de picioare toracice (majoritatea insectelor din ordinul Coleoptera ) acestea pot fi de mai multe tipuri şi anume:

35

- tipul campodeiform sau carabid , au corpul viermiform, care se subţiază spre partea posterioară; capul cu piesele bucale îndreptate înainte, cu mandibulele puternice; dorsal pe fiecare segment prezintă câte un sclerit mai îngroşat şi mai intens colorat. Aceste larve sunt caracteristice pentru insectele din familia Carabidae, ordinul Coleoptera;

- tipul elateriform sau elaterid, care popular se numesc viermi sârmă. Prezintă corp viermiform, alungit, cu tegumentul tare, de culoare galbenă-arămie; terminaţia ultimului segment este caracteristică diferitelor genuri. Acest tip de larve se întâlneşte la insectele din familia Elateridae, ordinul Coleoptera;

- tipul scarabeiform sau melolontoid , popular se numesc viermi albi. Larvele au corpul înconvoiat sub forma literei C, puternic cutat transversal, de culoare albă, cu apendici cefalici şi toracici castanii, stigmele brune. Capul este ortognat, mare, picioarele inegal dezvoltate; cele anterioare sunt mai scurte, iar cele posterioare mai lungi. Ultimul segment abdominal este voluminos, pe sternitul acestuia se găseşte un câmp de sete a căror dispoziţie este caracteristică diferitelor specii. Larvele de tip melolontoid se întâlnesc la insectele din familia Scarabaeidae, ordinul Coleoptera.

f) Larvele apode sunt lipsite de picioare, având sau nu capsula cefalică distinctă. Larvele apode pot fi:

- eucefale sau de tip curculionid. Capsula cefalică este vizibilă, iar aparatul bucal este conformat pentru ros. Sunt caracteristice pentru insectele din familia Curculionidae, larvele miniere de lepidoptere şi pentru unele specii din ordinul Diptera;

- hemicefale, la care capsula cefalică este pe jumătate introdusă în torace, iar aparatul bucal este conformat pentru supt (larvele unor specii de diptere);

- acefale, la care capul este complet învaginat, ca la insectele din ordinul Diptera şi la cele din familia Buprestidae (ordinul Coleoptera).

g) Larvele postoligopode se caracterizează printr-o mare asemănare cu adulţii, atât morfologic cât şi biologic. După aspectul exterior sunt la fel ca adulţii, având ochii faţetaţi, rudimente de aripi în ultimele vârste şi părţile corpului bine delimitate. Din această grupă fac parte larvele tuturor insectelor heterometabole (Heteroptera, Homoptera, Orthoptera, Thysanoptera, etc.).

Larva în ultima vârstă, cu dezvoltarea încheiată, după ultima năpârlire se transformă în nimfă (la insectele heterometabole) sau în pupă (la insectele holometabole).

Transformarea în pupă se face în locuri adăpostite. Înainte de transformarea în pupă, larva îşi confecţionează din fire de mătase sau alte materiale (particule de sol, etc.) adăposturi ce poartă numele de

36

cocon, ce are rolul de a proteja pupa de acţiunea nefavorabilă a factorilor mediului înconjurător. Mărimea, forma şi culoarea coconului variază în funcţie de specie. La unele insecte, larvele se transformă în pupe în sol în loji pupale. La diptere, larvele se transformă în pupe în ultima exuvie pupală, ce se numeşte puparium sau cocon fals. Înainte de a se transforma în pupă, larva trece prin stadiul de prepupă, în care larvele nu se mai hrănesc, devin imobile, se scurtează, se îngroaşă şi năpârlind pentru ultima oară se transformă în pupă.

Stadiul de pupă este un stadiu în care insecta nu se mişcă, corpul ei se îngroaşă şi se scurtează. În interiorul corpului pupei au loc procese de reducere a unor organe (histoliză) şi de formare a altora noi (histogeneză), caracteristice insectei adulte.

Din punct de vedere morfologic se deosebesc trei tipuri de pupe (Figura 21):

Fig.21. Tipuri de pupe la insecte: 1. liberă; 2. obtectă; 3. coarctată (original)

a) pupă liberă, la care apendicii corpului sunt liberi şi pot executa

mişcări (exemplu la coleoptere, himenoptere, etc.); b) pupă obtectă, apendicii sunt lipiţi de corp cu un lichid exuvial şi

acoperite cu o membrană mai mult sau mai puţin transparentă, pupa având aspectul de mumie ce poartă numele de crisalidă (la unele lepidoptere) sau se găseşte într-un înveliş format din fire de mătase ce se numeşte cocon (lepidoptere);

c) pupă coarctată este o pupă liberă în interiorul ultimei exuvii larvare, care formează un înveliş opac ca un butoiaş, ce se numeşte puparium (la majoritatea dipterelor).

37

Stadiul de pupă durează de la câteva zile până la câteva luni, fiind în funcţie de specia de insectă şi de condiţiile de mediu.

4.3. Dezvoltarea postmetabolă

Dezvoltarea postembrionară începe cu apariţia insectei adulte şi

se încheie cu moartea fiziologică a ei. Insecta adultă nu creşte şi nu năpârleşte, dar suferă profunde transformări de maturaţie şi îmbătrânire. Astfel, în prima perioadă insecta se maturizează din punct de vedere sexual iar în a adoua perioadă intervine moartea fiziologică a adultului datorită epuizării substanţelor de rezervă din organism.

Perioada dezvoltării postmetabole sau longevitatea insectelor este foarte diferită, de la câteva minute la câţiva ani. De exemplu specia Psyche apiformis – Psychidae (Lepidoptera) trăieşte 32 – 58 minute, în timp ce unele coleoptere şi lepidoptere au o viaţă de 1 – 2 ani. Cea mai mare longevitate o au insectele sociale (matca albinelor poate trăi până la 5 ani, iar matca unor specii de termite până la 12 – 15 ani).

4.4. Generaţii şi ciclul biologic la insecte

Prin generaţie se înţelege totalitatea indivizilor care se dezvoltă

din ouăle depuse de femelele unei populaţii adulte a unei specii, într-un timp determinat al perioadei de vegetaţie şi în funcţie de condiţiile de mediu şi până la moartea indivizilor adulţi, ce au alcătuit descendenţa respectivă.

Timpul necesar dezvoltării unei generaţii variază în limite mari de la specie la specie. La unele insecte dezvoltarea unei generaţii are loc într-un timp foarte scurt (câteve zile sau câteva săptămâni), iar la alte insecte dezvoltarea are loc într-un timp mult mai îndelungat (luni sau ani de zile).

În funcţie de timpul necesar dezvoltării unei generaţii faţă de durata unui an, insectele se clasifică în următoarele grupe: a) insecte monovoltine, care au o singură generaţie pe an (exemplu la

Zabrus tenebrioides, Eurygaster spp., Tanymecus dilaticollis, Anthonomus pomorum, Rhagoletis cerasi, etc.);

b) insecte bivoltine, care au două generaţii pe an (exemplu la Eurydema ornata, Mamestra brassicae, Hyphantria cunea, Laspeyresia pomonella, etc.);

c) insecte trivoltine, care prezintă trei generaţii pe an (exemplu Lobesia botrana);

d) insecte polivoltine, care prezintă mai multe generaţii în decursul unui an (exemplu Lithocoletis blancardella, Brevicoryne brassicae, Trialeurodes vaporariorum, etc.);

38

e) insecte bienale, care prezintă o generaţie la doi ani (exemplu Gryllotalpa gryllotalpa, Anisoplia austriaca, etc.);

f) insecte multianuale, la care dezvoltarea unei generaţii are loc pe o perioadă de mai mulţi ani (exemplu 3 – 4 ani la Melolontha melolontha, Anoxia villosa, 3 – 5 ani la Agriotes spp., etc.).

Numărul de generaţii, deşi caracteristic diferitelor specii este în strânsă legătură cu condiţiile de mediu: temperatură, umiditate, hrană, etc. Astfel, la aceiaşi specie (Laspeyresia pomonella, Leptinotarsa decemlineata, Mayetiola destructor) în regiunile sudice au 3 generaţii în timp ce, în regiunile nordice au 2 generaţii. Sunt însă insecte care indiferent de răspândirea lor geografică, prezintă întotdeauna acelaşi număr de generaţii (exemplu la Bruchus pisorum, Phyllotreta spp., o generaţie pe an, iar Anisoplia austriaca o generaţie la doi ani). La unele specii de insecte bivoltine şi polivoltine, la care ponta este eşalonată pe o perioadă mai îndelungată, generaţiile se suprapun, întâlnindu-se în anumite perioade, diferite stadii ale insectei (exemplu la Leptinotarsa decemlineata, Laspeyresia pomonella). Suprapunerea generaţiilor îngreunează stabilirea momentului optim de aplicare a tratamentelor.

Ciclul biologic. Prin ciclu biologic sau ciclu evolutiv se înţelege succesiunea stadiilor sau a generaţiilor unei specii, într-o anumită perioadă de timp.

Fiecare specie de insectă se caracterizează printr-un ciclu evolutiv propriu, care poate fi monovoltin, bivoltin, multianual, etc.

Ciclul evolutiv la diferite insecte dăunătoare poate fi reprezentat în diferite moduri prin grafice, tabele sau scheme, în care se folosesc semne convenţionale pentru fiecare stadiu al dăunătorului sau se prezintă direct în succesiune evoluţia stadiilor în raport cu planta gazdă (Figura 22 şi 23).

Fig.22. Schema ciclului evolutiv la ploşniţa roşie a verzei (Eurydema ornata) (după Săvescu)

39

Figura 23. Ciclul biologic al speciei Tanymecus dilaticollis (după Paulian Fl., 1971)

Un ciclu deosebit se întâlneşte la păduchii de frunze (ordinul Homoptera, familia Aphididae) deoarece indivizii din generaţia F2 nu dau naştere la urmaşi identici generaţiei F1.

La aceste insecte, numai după o succesiune a mai multor generaţii de diferite forme (Fn), se ajunge din nou la forma generaţiei de la care s-a pornit.

Înmulţirea afidelor este holociclică deoarece unele generaţii se înmulţesc sexuat iar alte generaţii se reproduc partenogenetic. Afidele prezintă specii nemigratoare cu ciclu evolutiv monoecic, care se desfăşoară pe o singură plantă gazdă sau pe mai multe plante gazdă din aceiaşi familie botanică şi specii migratoare care au ciclul evolutiv diecic.

La speciile diecice ciclul biologic se desfăşoară pe două plante gazdă şi anume: a) o gazdă primară sau iniţială, care este reprezentată prin specii

lemnoase; b) o gazdă secundară, reprezentată prin specii ierboase.

Ciclul evolutiv la speciile nemigratoare (Aphis pomi, Schizaphis graminum, etc.) este următorul (Figura 24).

Insecta iernează sub formă de ou depus pe ramurile subţiri. În primăvară din oul de iarnă apare femela apteră numită fundatrix sau matca. Femelele fundatrix pe cale partenogenetică, dau naştere la câteva generaţii de femele numite fundatrigene, aptere şi aripate.

40

Fig.24. Ciclul biologic al speciilor de afide cu dezvoltare holociclică, monoecică (Aphis pomi):

1. Ou de iarnă; 2. fundatrix; 3. fundatrigene aptere şi aripate (3 – 4 G); 4.virginogene aptere şi aripate (8 – 12 G); 5. sexupare; 6-7. sexuaţi: masculi şi femele

(original) La rândul lor, fundatrigenele se înmulţesc partenogenetic şi dau

naştere la femele aripate numite virginogene aripate şi femele nearipate, virginogene nearipate, care se dezvoltă pe aceiaşi plantă-gazdă sau pe plante gazde înrudite, succedându-se 8 – 12 generaţii în cursul unei perioade de vegetaţie. Spre sfârşitul verii, apare ultima generaţie de femele partenogenetice aripate numite sexupare. Femelele sexupare depun două feluri de ouă din care apar masculi şi femele, ce constituie forma sexuată, iar după copulaţie femelele depun oul de iarnă, încheindu-se astfel ciclul biologic.

Ciclul evolutiv al speciilor de afide migratoare (Myzus cerasi, Myzus persicae, Hyalopterus pruni, Aphis pomi) este următorul (Figura 25).

Toamna, femelele din forma sexuată, depun ouă de iarnă (de rezistenţă) pe ramurile plantelor gazdă-primară (cireş, vişin). Primăvara din ouăle de iarnă apar femele fundatrix, care se înmulţesc pe cale partenogenetică şi dau naştere la câteva generaţii de fundatrigene (3 –4), cu femele aptere şi aripate, formând colonii pe organele atacate (frunze). În sânul coloniei respective, ultima generaţie de fundatrigene aripate numite migrans allata mută colonia pe plantele gazdă secundare (colonicus exulens). Acestea se înmulţesc

41

partenogenetic în tot cursul perioadei de vegetaţie dând naştere la o serie de generaţii virginogene aptere şi aripate.

La sfârşitul verii în cadrul coloniei de virginogene apar sexuparele, care cuprind femele aripate ce reântorc colonia pe plantele gazdă primare.

Formele sexupare depun două feluri de ouă, din care iau naştere formele sexuate, masculi şi femele.

Fig.25. Ciclul biologic al speciilor de afide cu dezvoltare holociclică, diecică (Myzus cerasi):

1. ou de iarnă; 2. fundatrix; 3.fundatrigene; 4.migrante; 5-8. virginogene aptere şi aripate; 9. sexupares; 10-11. sexuaţi: masculi şi femele; gazda primară: cireş şi vişin; gazda

secundară: Galium sp. şi Asperula sp. (original)

După copulaţie femelele depun ouăle de iarnă şi astfel ciclul

biologic se încheie.

4.5. Diapauza Diapauza este o întrerupere temporară care intervine în timpul

dezvoltării insectelor, constituind o adaptare a acestora la condiţiile neprielnice ale mediului (temperaturi scăzute sau prea ridicate, uscăciune, lipsa hranei, etc.)

Diapauza este caracteristică diferitelor specii şi poate apare în orice stadiu de dezvoltare. Astfel, diapauza poate să apară în stadiul de ou (Entomoscelis adonidis, Malacosoma neustria, diferite insecte din familia Acrididae, Lymantria dispar), în stadiul de larvă (Zabrus

42

tenebrioides, Oscinella frit, Ostrinia nubilalis, Laspeyresia pomonella, etc.), în stadiul de pupă (Scotia segetum, Mamestra brassicae, Eupoecilia ambiguella, Hyphantria cunea, Rhagoletis cerasi, etc.) sau în stadiul de adult (Eurygaster spp, Leptinotarsa decemlineata, Tanymecus dilaticollis, Sitona lineata, etc).

După modul cum se manifestă, diapauza poate fi obligatorie sau facultativă.

Diapauza obligatorie a apărut ca rezultat al tendinţei de adaptare la condiţiile nefavorabile de dezvoltare şi în acest caz face parte integrantă din fondul genetic al speciei.

Diapauza facultativă apare ca rezultat al influenţei unuia sau mai multor factori nefavorabili ai mediului.

În timpul diapauzei, procesele fiziologice din corpul insectei se reduc la minimum şi se desfăşoară pe seama lipidelor şi a altor substanţe de rezervă acumulate anterior. Astfel, la larvele de Ostrinia nubilalis conţinutul în lipide scade de la 56,6% s.u. (la închiderea dezvoltării şi intrării în diapauză) până la 31,8% s.u. (la sfârşitul diapauzei).

Diapauza este reglementată de glandele endocrine ale sistemului nervos, iar dintre factorii de mediu, care determină intrarea în diapauză sau ieşirea din această stare sunt: temperatura, lumina, umiditatea, hrana etc.; aceşti factori pot acţiona independent sau în complex.

Temperatura influenţează atât prin scăderea, cât şi prin ridicarea ei peste anumite limite. La temperaturi scăzute, insectele se retrag în adăposturi, care le oferă o protecţie mai mult sau mai puţin sigură împotriva temperaturilor joase, intrând astfel într-o diapauză hiemală. În regiunile temperate, diapauza hiemală face parte integrantă cu ciclul biologic al insectelor.

La marea majoritate a insectelor, diapauza hiemală are loc întotdeauna în acelaşi stadiu şi obişnuit în aceleaşi locuri (lăcustele acridide iernează în stadiu de ou în sol, gândacul ghebos şi buha semănăturilor hibernează ca larve în sol, buha verzei şi musa cireşelor iernează ca pupe în sol iar adulţii gândacului din Colorado şi gărgăriţa cenuşie a sfeclei iernează ca adulţi în sol).

Cunoaşterea stadiului de hibernare prezintă o importanţă deosebită în aplicarea diferitelor măsuri de combatere.

La temperaturi ridicate, peste limita optimă de dezvoltare, unele insecte intră într-o diapauză de vară sau estivală (exemplu la gândacul roşu al rapiţei, gărgăriţa florilor de măr, au diapauza estivală în stadiul de adult iar la cotarul verde diapauza estivală este în stadiul de pupă).

Lumina constituie un factor determinant în apariţia sau evitarea diapauzei la unele insecte. Rolul hotărâtor îl are lungimea zilei sau fotoperioada.

43

În funcţie de reacţia faţă de lumina zilei, insectele se clasifică în: 1. Insecte de zi lungă, la care dezvoltarea se desfăşoară normal, fără

întrerupere, în condiţiile zilelor de vară, a căror perioadă de lumină este de 14 – 17 ore, în timp ce în condiţiile zilelor scurte de toamnă, intervine diapauza (exemplu la Leptinotarsa decemlineata, Scotia segetum, Cydia pomonella, Pieris brassicae, etc.);

2. Insecte de zi scurtă, dezvoltarea lor are loc numai în condiţiile zilelor scurte, sub 13 -–16 ore, în timp ce zilele lungi determină apariţia diapauzei (exemplu la Bombyx mori, Stenocarus fuliginosus, etc.).

3. Insecte neutre sau intermediare (Ostrinia nubilalis, Leucoma salicis, etc.) dezvoltarea continuă se produce numai în limitele a 18 – 20 ore lumină din 24 ore, în timp ce în condiţiile zilelor mai scurte sau mai lungi se declanşează diapauza.

Umiditatea ridicată sau scăzută are un rol important în apariţia

diapauzei la insecte. Astfel, vara la umiditate relativă scăzută, pupariile muştei de Hessa (Mayetiola destructor) rămân în diapauză până în toamnă sau chiar în anul următor, când umiditatea este favorabilă evoluţiei insectei. La fluturele alb al verzei (Pieris brassicae) declanşarea diapauzei are loc la o umiditate atmosferică ridicată.

Hrana, atât sub raport cantitativ cât şi calitativ, poate determina apariţia diapauzei la unele insecte. Astfel, larvele insectei Diatraea lineolata intră în diapauză atunci când ele sunt obligate să se hrănească cu tulpini de porumb uscate.

44

CAPITOLUL V ECOLOGIA INSECTELOR

Ecologia insectelor este disciplina care studiază complexul de factori care influienţează modul de viaţă a unei specii de insectă sau a unei bioceneze de insecte, de pe un anumit loc. Un astfel de studiu conduce la cunoaşterea cauzelor care influienţează numărul insectelor, stabileşte condiţiile de variaţie numerică, adică dinamica înmulţirii în masă şi răspândirea insectelor.

În decursul timpului, insectele s-au adaptat la diferite condiţii de mediu, fiecare specie dezvoltându-se în anumite biotipuri, favorabile pentru ea. În concordanţă cu condiţiile de mediu în care s-au format, fiecare specie manifestă o selectivitate faţă de condiţiile locului de trai, având un anumit standard ecologic, câştigat în decursul evoluţiei sale istorice şi care se transmite la urmaşi, particularitate ce are un caracter conservator.

Diferitele specii de insecte se comportă diferit faţă de influenţa nefavorabilă a factorilor de mediu având o anumită plasticitate ecologică ce reprezintă gradul de adaptabilitate a speciei faţă de oscilaţiile factorilor de mediu şi are un caracter progresiv. Speciile care au o mare plasticitate ecologică se adaptează mai uşor la noile condiţii de mediu, în care urmează să se dezvolte. În felul acesta se pot crea condiţii nefavorabile, care să depăşească limitele plasticităţii ecologice, distrugându-se speciile dăunătoare.

5.1. Factorii care influenţează dezvoltarea insectelor

Factorii care influienţează în general viaţa organismelor dintr-

un ecosistem oarecare, pot fi sistematizaţi în cinci grupe: climatici, edafici, biotici, tehnici şi antropoici.

5.1.1. Factori climatici Factori climatici sau condiţiile meteorologice cuprind influenţa

temperaturii, umidităţii, luminii şi a curenţilor de aer asupra dezvoltării insectelor.

În primul rând s-a studiat temperatura şi umiditatea, întrucât aceşti factori influenţează răspândirea geografică şi intensitatea înmulţirii în masă a insectelor.

În ultimul timp se acordă o mare importanţă factorului lumină, care influenţează diapauza insectelor.

45

5.1.1.1. Temperatura Insectele au temperatura corpului variabilă, în raport cu

temperatura mediului în care trăiesc, fiind organisme heteroterme sau poikiloterme. În general insectele au temperatura corpolui mai mare cu 0,5 – 1°C faţă de mediul înconjurător. Cu cât temperatura corpului este mai ridicată, cu atât şi procesele fiziologice se desfăşoară mai rapid, deci durata dezvoltării diferitelor stadii depinde de condiţiile de mediu în care trăieşte insecta (Figura 26).

Fig.26. Zona biologică de dezvoltare a insectelor (original)

Activitatea vitală a insectelor are loc la temperaturi cuprinse între 5 – 40°C. Fiecare specie de insectă are limitele sale proprii de temperatură între care se dezvoltă. Astfel există o limită inferioară de temperatură, denumită prag biologic inferior sau temperatură minimă (t0) şi o limită superioară, denumită prag biologic superior sau temperatură maximă de dezvoltare (T). În afară de aceste două limite organismele mai au un prag de prolificitate (0) - temperatura la care sexele devin fertile şi un prag termic optim (01). Între limitele pragurilor inferior şi superior are loc dezvoltarea mai mult sau mai puţin normală a speciei respective. Zona cuprinsă între aceste două limite (pragul inferior şi superior de dezvoltare) se numeşte zona biologică de dezvoltare. Sub pragul inferior şi deasupra pragului superior se găseşte zona letală sau mortală, în care specia nu poate trăi (Figura 26).

La temperaturi scăzute, sub pragul inferior, insectele îşi pierd treptat mobilitatea şi în cele din urmă cad într-o stare de amorţeală. Moartea insectelor la temperaturi scăzute survine datorită proceselor de deshidratare a protoplasmei, precum şi din cauza îngheţării apei libere şi a formării cristalelor de gheaţă. Moartea insectelor prin îngheţ survine numai atunci când temperatura scade sub o anumită limită, denumită prag termic critic, la care toată apa din corpul insectei îngheaţă. Până la atingerea acestei limite, procesele vitale încetează şi

46

intervine aşa numita stare de anabioză din care, în condiţiile creşterii treptate a temperaturii mediului înconjurător, insecta poate fi readusă la viaţă. În perioada de iarnă, unele insecte suportă temperaturi de până la – 21°C şi chiar mai scăzute. Rezistenţa insectelor la temperaturile scăzute depinde de conţinutul în grăsimi, precum şi de modul cum apar temperaturile joase; dacă temperatura scade treptat, insectele pot suporta temperaturi mai joase, fără a îngheţa.

La temperaturi ridicate, peste pragul superior, activitatea insectelor încetează treptat, datorită coagulării substanţelor proteice. Coagularea poate fi parţială (necroză), când insectele îşi pot reveni şi totală (paranecroză), după care revenirea la viaţă nu mai poate avea loc.

Zona biologică de dezvoltare a insectelor se împarte în trei subzone: rece, optimă şi caldă. a) Subzona rece este cuprinsă între pragul biologic inferior (t0) şi

pragul de prolificitate (0). Insectele cresc încet, durata dezvoltării se prelungeşte mult, indivizii rămân sterili. Viteza reacţiilor biochimice este redusă şi nu se sintetizează substanţe proteice.

b) Subzona optimă este cuprinsă între pragul de prolificitate (0) şi optimul termic (O1). Durata dezvoltării se scurtează, numărul generaţiilor şi prolificitatea cresc, lungimea corpului rămâne constantă. Activitatea de hrănire, mişcare şi schimbul de substanţe este maximă. Dezvoltarea insectei are loc într-un număr minim de zile. Temperatura optimă de dezvoltare a insectelor este cuprinsă între 20 – 30°C.

c) Subzona caldă este cuprinsă între optimul termic (O1) şi pragul biologic (T). Durata dezvoltării creşte, numărul generaţiilor, prolificitatea şi lungimea corpului insectelor descresc.

Pentru dezvoltarea unui stadiu, insectei îi este necesară o anumită cantitate de căldură numită constantă termică (K).

Constanta termică sau constanta de dezvoltare se calculează prin însumarea zilnică a temperaturilor de deasupra pragului biologic, pe tot timpul de dezvoltare a stadiului respectiv, iar constantele dezvoltării insectelor iau aspectul unei curbe hiperbolice (Figura 27).

Constantele de dezvoltare ale insectelor se calculează cu ajutorul ecuaţiei:

K = Xn ( tn – t0)

în care: K – constanta termică; Xn - durata dezvoltării insectei; tn – temperatura la care are loc dezvoltarea; t0 – pragul inferior de dezvoltare; tn – t0 – temperatura efectivă.

47

Fig.27. Hiperbola dezvoltării gărgăriţei fasolei (Acanthoscelides obsoletus): O, O1 - temperatura optimă;t0 - pragul biologic inferior; T-pragul biologic superior

(după Săvescu) Cu ajutorul elementelor din această ecuaţie se pot calcula:

pragul inferior (t0), constanta termică (K), durata dezvoltării unei insecte (Xn) şi numărul de generaţii (g).

Cunoaşterea constantelor dezvoltării insectelor prezintă o deosebită importanţă în ceea ce priveşte elaborarea bazelor teoretice a întocmirii schemei ciclului biologic şi a stabilirii ariei de răspândire, a perioadei de activitate biologică şi a caracteristicilor ecologice ale speciei de insecte

Temperatura are o influenţă hotărâtoare asupra duratei de dezvoltare a stadiilor embrionare şi postembrionare în condiţii normale. Cu cât temperatura este mai apropiată de cea optimă, cu atât durata de dezvoltare este mai scurtă şi invers.

Oscilaţiile de temperatură pot fi utilizate în combaterea unor specii de dăunători. De exemplu, temperaturi de – 3°C omoară larvele de Acanthoscelides obsoletus iar temperaturi de peste 55°C omoară gărgăriţa grâului şi orezului (Sitophilus granarius şi Sitophilus oryzae).

Insectele care se dezvoltă între limite mici de temperatură se numesc stenoterme (Sitotroga cereallela) iar insectele care se dezvoltă între limite largi de temperatură se numesc euriterme şi au un areal de răspândire foarte mare (Plusia gamma).

48

5.1.1.2. Umiditatea Umiditatea are un rol important în creşterea şi dezvoltarea

insectelor, fiind indispensabilă pentru procesele vitale ale insectelor. Apa din corpul insectelor poate fi liberă, servind ca solvent al sărurilor minerale încorporate odată cu hrana şi apă de constituţie ca suport al proceselor biologice (creşterea şi dezvoltarea) şi fiziologice (reglarea temperaturii corpului). În corpul diferitelor specii de insecte, conţinutul în apă este diferit, la unele depăşind 50% din greutatea totală a lor. Apa liberă din organism se pierde prin evaporare, transpiraţie sau dejecţii. Umiditatea relativă a aerului influenţează direct conţinutul în apă al insectelor. Oscilaţiile umidităţii relative determină profunde schimbări în dezvoltarea insectelor. Astfel în verile secetoase ouăle de Mayetiola destructor, Pyrausta nubilalis nu se dezvoltă. Larvele de scarabeide şi elateride din sol, migrează pe verticală, urmărind stratul umed al solului; vara se afundă în sol la umezeală, iar primăvara se ridică la suprafaţă pe măsură ce solul se dezgheaţă. Reducerea umidităţii relative a aerului şi solului determină intrarea în diapauză a multor specii de insecte. Există un optim al umidităţii relative a aerului, care la majoritatea insectelor este cuprins între 45 – 85%. În afara limitelor optime de umiditate, activitatea insectelor este încetinită sau întreruptă. De exemplu, sfredelitorul porumbului se dezvoltă mai bine la o umiditate mai ridicată, în timp ce gărgăriţa grâului evoluează atunci când umiditatea cerealelor scade sub 12%. Precipitaţiile favorizează dezvoltarea insectelor, atunci când sunt în cantităţi mici, contribuind la mărirea umidităţii atmosferice şi a solului. Căderea unor cantităţi mai mari de precipitaţii are o influenţă negativă asupra dezvoltării ouălor, adesea ele fiind spălate de pe organele depuse, ca de exemplu în cazul lui Leptinotarsa decemlineata, Eurygaster spp, Pyrausta nubilalis, etc. Stratul relativ gros de zăpadă oferă un adăpost prielnic pentru hibernarea majorităţii speciilor de insecte, în timp ce iernile lipsite de zăpadă şi cu geruri mari nu sunt favorabile hibernării, o mare parte din formele de rezistenţă pier din cauza îngheţului.

După locurile pe care le preferă, insectele terestre se împart în: higrofile, care trăiesc în zone foarte umede (85 – 100%), mezofile, care trăiesc în zone cu umiditate moderată (45 – 85%) şi xerofile, care preferă regiunile secetoase (umiditatea sub 45%). Lumina acţionează asupra metabolismului insectelor, influenţând direct procesele biologice şi fiziologice, precum şi comportamentul lor. Orientarea insectelor în funcţie de lumină constituie o reacţie fotochimică, care determină mişcarea. Insectele pot fi: fototropic pozitive, care sunt atrase de lumină şi fototropic negative , (insecte lucifuge), care fug de lumină.

49

O mare parte din insecte sunt active numai ziua ca himenopterele, unele coleoptere, majoritatea dipterelor etc., în timp ce alte insecte sunt active noaptea, ca fluturii din familia Noctuidae, unele heteroptere, coleoptere, etc. Lumina acţionează împreună cu temperatura şi umiditatea în declanşarea diapauzei la insecte. Astfel, omizile multor specii de lepidoptere, expuse zilnic la lumină peste 15 – 16 ore nu mai intră în diapauză şi se transformă direct în pupă. Apariţia formelor sexuate a păduchilor de frunze este dererminată de scăderea temperaturii şi a intensităţii luminii (toamna).

Radiaţiile solare influenţează activitatea şi dezvoltarea insectelor. Prin energia degajată, radiaţiile solare contribuie la ridicarea temperaturii mediului exterior şi la declanşarea reacţiilor fotochimice ale organismelor. Astfel, unele insecte parazite (Ichneumonidae) sunt mai active sub influenţa razelor solare, copulaţia lor având loc numai în zilele însorite.

Curenţii de aer (vântul) contribuie la intensificarea evaporării apei din corpul insectelor, împiedică mişcarea, hrănirea, copulaţia şi ponta insectelor, dar favorizează răspândirea lor la mari distanţe. De exemplu, omizile cu corpul păros (Hyphantria cunea, Lymantria dispar) sunt răspândite cu uşurinţă prin vânt. Curenţii de aer de slabă intensitate, dar de lungă durată, împiedică activitatea unor insecte (exemplu Ostrinia nubilalis, Mayetiola destructor etc.).

5.1.2. Factorii edafici Factorii edafici sau solul constituie un factor ecologic important

în dezvoltarea şi răspândirea insectelor. Solul influenţează fie direct, prin proprietăţile sale fizice şi chimice, fie indirect, prin condiţionarea vegetaţiei. Pe diferite tipuri de sol se dezvoltă anumite specii de insecte. În general, solurile umede şi cu reacţie acidă sunt mai puţin populate decât solurile cu reacţie neutră sau bazică. În solurile sărace, cu un conţinut ridicat de humus brut şi cu aciditate, se dezvoltă numeroase specii de viermi sârmă, larvele unor diptere şi diferite specii de nematozi, ce constituie 85% din fauna solului. În solurile argilo-nisipoase, cu reacţie uşor alcalină sau neutră se întâlnesc larve de cărăbuşi şi coropişniţe; speciile de acridide (Locusta migratoria) preferă locurile nisipoase iar Phylloxera vastatrix se întâlneşte în solurile luto-argiloase.

În funcţie de preferinţa insectelor faţă de natura solului, se deosebesc: a) insecte pietrofile, care trăiesc în soluri pietroase sau cele provenite

din degradarea rocilor; b) insecte psamofile, care populează locurile nisipoase (afide,

formicide, etc.);

50

c) insecte halofile, care preferă soluri sărăturoase, (Cicindela elegans, etc.);

d) insecte indiferente, care populează diferite tipuri de sol indiferent de structura şi compoziţia lor.

5.1.3. Factori biotici În categoria factorilor biotici se vor lua în considerare: hrana,

zoofagii şi epizootiile. Hrana este unul din factorii biotici importanţi în viaţa

insectelor, constituind sursa din care insectele îşi procură energia necesară pentru desfăşurarea activităţii biologice: creşterea, dezvoltarea, înmulţirea, etc.

După regimul de hrană, insectele se împart în trei grupe: fitofage, zoofage şi pantofage.

1. Insectele fitofage sau vegetariene se hrănesc cu diferite organe verzi sau uscate ale plantelor cum sunt: rădăcini, tulpini, ramuri, frunze, flori, fructe, seminţe.

După organele pe care le consumă, insectele fitofage se împart în: a) insecte xilofage, care se hrănesc cu lemn sau scoarţă (carii de lemn

şi de scoarţă); b) insecte fitofage, care se hrănesc cu frunze (gândacul din Colorado,

omizi defoliatoare); c) insecte florifage, care se hrănesc cu flori (gândacul păros,

gândacul lucios al rapiţei); d) insecte seminifage sau cletrofage, care se hrănesc cu seminţe

(gărgăriţele grâului, gărgăriţa mazării); e) insecte micofage sau micetofage care se hrănesc cu ciuperci

(musca ciupercilor); f) insecte saprofage, care se hrănesc cu materii organice în

descompunere (larvele tinere de melolontine). După numărul de specii de plante cu care se hrănesc, insectele

se împart în: a) monofage, care se hrănesc cu plante aparţinând unei singure specii

(gărgăriţa mazării, gărgăriţa florilor de măr, viespea neagră a prunului);

b) oligofage, care se hrănesc cu plante care aparţin unei familii sau câtorva familii înrudite (gândacul ovăzului, gărgăriţa frunzelor de leguminoase);

c) polifage, care se hrănesc cu specii de plante ce aparţin diferitelor familii botanice (viermi sârmă, viermi albi, omida păroasă a dudului, etc.).

2. Insectele zoofage sau carnivore, se hrănesc cu organisme animale vii sau moarte.

Insectele zoofage se împart în:

51

a) insecte harpactofage sau prădătoare, care se hrănesc cu hrană vie (specii de carabide, de coccinelide);

b) insecte parazite, care se hrănesc parazitând organisme vii, la exteriorul sau în corpul acestora (specii de vespi, Trichogramma spp., Prospaltela spp., sau de muşte, Tachina spp.);

c) insecte necrofage, care se hrănesc cu cadavrele animalelor (Silpha spp., Necrophorus spp.);

d) insecte coprofage, care se hrănesc cu excrementele diferitelor specii de animale (Copris spp., Scarabaeus spp.).

3. Insectele pantofage sau omnivore au un regim de hrană mixt, ele se hrănesc atât cu hrană vegetală cât şi animală (unele specii de ortoptere, dermaptere, coleoptere).

Cantitatea şi calitatea hranei influenţează dezvoltarea insectelor. Aşa de exemplu, substanţele proteice din hrană scurtează timpul de dezvoltare, iar hidraţii de carbon îl prelungesc.

Hrana are un rol deosebit în combinaţie cu temperatura şi umiditatea, asupra prolificităţii şi longevităţii. Când hrana se află din abundenţă şi condiţiile de temperatură şi umiditate se află la optimum fluturii trăiesc de trei ori mai mult, iar prolificitatea creşte considerabil.

Cunoaşterea regimului de hrană a fiecărei specii de insecte prezintă o importanţă practică deosebită, în ceea ce priveşte aplicarea unor măsuri profilactice de combatere ca: rotaţia culturilor, cultivarea soiurilor rezistente sau nepreferate de dăunători, etc.

Între diferitele organisme coexistente într-un biotop pot să se stabilească diferite feluri de conveţuire ca: prădătorismul, canibalismul, simbioza, comensalismul şi parazitismul.

Prădătorismul este un fenomen biologic natural, întâlnit atât la nevertebrate (insecte, păianjeni), cât şi la vertebrate (batracieni, reptile, păsări şi mamifere). Prădătorismul presupune conveţuirea dintre două organisme, din care un organism numit prădător , care se hrăneşte pe seama altui organism numit pradă sau victimă. Între prădător şi pradă există un anumit raport de mărime; în general prădătorul este mai mare decât prada (de exemplu Coccinella septempunctata şi Aphis fabae).

Parazitismul este un fenomen biologic natural prin care speciile parazite trăiesc pe seama altor specii numite gazde. După locul unde se dezvoltă, se deosebesc specii: ectoparazite, care se dezvoltă la exteriorul corpului gazdei şi specii endoparazite care se dezvoltă în interiorul corpului gazdei. Paraziţii sunt întotdeauna mai mici decât gazda lor.

Majoritatea insectelor parazite fac parte din ordinele Hymenoptera şi Diptera, care depun ouăle lor în ouăle, larvele, pupele sau adulţii altor insecte şi tinerele larve apărute se hrănesc pe seama gazdei, care în cele din urmă moare.

52

La rândul lor prădătorii şi paraziţii pot fi parazitaţi de alte specii. Paraziţii speciilor de insecte dăunătoare (fitofage) se numesc paraziţi primari, iar cei care parazitează paraziţii primari, se numesc paraziţi secundari sau hiperparaziţi. Hiperparazitismul joacă un rol negativ în menţinerea unui echilibru dorit între speciile fitofage şi cele zoofage.Cea mai mare importanţă pentru menţinerea echilibrului natural, o au speciile oligofage de paraziţi deoarece, de la un an la altul, densitatea lor numerică se menţine pe o gazdă principală, iar în cazul când numărul acesteia scade, ei se înmulţesc pe câteva gazde secundare. Speciile monofage, specializate şi cele polifage, întâlnite pe diferite gazde, în condiţii naturale, au un rol mai scăzut.

Insectele parazite au o mare importanţă practică atât în menţinerea echilibrului biologic natural, cât şi în combaterea biologică a dăunătorilor.

Epizootiile sunt boli la animale cauzate de organisme animale (protozoare) sau vegetale (virusuri, bacterii, ciuperci). Bolile produse de virusuri se numesc viroze, poliedroze sau boli virotice, cele produse de bacterii se numesc bacterioze sau flaserii iar cele produse de ciuperci se numesc micoze sau muscardinii. Se cunosc numeroase epizootii la insecte şi alte animale dăunătoare. Epizootiile cele mai răspândite sunt poliedrozele speciilor de omizi (Mamestra brassicae, Chloridea obsoleta), flaseriile unor specii de omizi (Pieris brassicae, Hyphantria cunea), muscardiniile larvelor de coleoptere (Melolontha melolontha, Bothynoderes punctiventris, etc.). În condiţii favorabile de dezvoltare epizootiile pot provoca îmbolnăviri în masă ale dăunătorilor.

5.1.4. Factorii tehnici Utilizarea unor tehnici moderne în cultura plantelor, modifică

permanent şi radical corelaţiile naturale stabilite între organisme şi mediul înconjurător. Astfel, prin lucrările de defrişare, desecare şi irigare, luarea în cultură a unor noi terenuri, se schimbă componenţa floristică şi faunistică a regiunii respective. Se crează noi condiţii, caracteristice unui mediu artificial de dezvoltare a organismelor.

În acest mediu artificial numărul speciilor de plante şi animale este mai redus, înmulţindu-se speciile monofage şi oligofage de insecte, ce devin dăunători de primă importanţă.

5.1.5. Factorii antropoici Factorii antropoici se referă la activitatea desfăşurată de om

pentru crearea unui mediu favorabil dezvoltării plantelor şi nefavorabil dezvoltării dăunătorilor. Cunoscând complexul de relaţii dintre plante, dăunători şi organismele utile, omul dirijează factorii care influenţează înmulţirea dăunătorilor, în sensul menţinerii densităţii numerice a populaţiilor de dăunători, sub limitele pragurilor economice de dăunare.

53

CAPITOLUL VI ESTIMAREA DAUNELOR ŞI PAGUBELOR PRODUSE DE

DĂUNĂTORI

6.1. Controlul fitosanitar Combaterea raţională a dăunătorilor nu poate fi concepută fără

cunoaşterea exactă a speciilor, a locului unde se găsesc, aria lor de răspândire. Cunoaşterea acestor elemente se poate realiza printr-un control fitosanitar efectuat periodic.

Controlul fitosanitar urmăreşte: a) punerea în evidenţă a prezenţei dăunătorilor comuni sau de

carantină de pe un teritoriu; b) stabilirea densităţii numerice a dăunătorilor; c) determinarea gradului de dăunare, respectiv a frecvenţei,

intensităţii şi a pagubelor produse. Controlul fitosanitar al culturilor sau al produselor vegetale

depozitate se poate realiza prin mai multe metode şi anume: 1. Controlul vizual prin luarea de probe de analiză (adulţi, larve,

organe atacate, etc.), numărul probelor fiind în funcţie de mărimea livezii sau suprafeţei cercetate. Probele se pot lua de pe una sau ambele diagonale ale parcelei, în zig-zag, şah, chincons.

2. Controlul prin scuturare sau frapaj, se face prin lovirea ramurii cu ajutorul unui baston de lemn cu vârful îmbrăcat în cauciuc şi colectarea insectelor în pungi, saci sau umbrele.

3. Controlul cu capcane aspiratoare, cu care se aspiră insectele din coroana pomului.

4. Controlul prin curse luminoase ce se utilizează la captarea insectelor fototropic pozitive. Ca surse luminoase se folosesc lămpile cu mercur, lămpile cu lumină ultravioletă sau alte tipuri de capcane cu lumină obişnuită sau colorată.

5. Controlul cu ajutorul capcanelor cu feromoni sexuali specifici, de diferite tipuri (Atrapom, Atrafun, Atrabot, etc.).

6. Controlul cu capcane (momeli) alimentare prin utilizarea momelilor alimentare ce atrag diferite specii de dăunători (coropişniţe, rozătoare, tortricide, etc.).

7. Controlul cu ajutorul fileului entomologic pentru studii de sistematică. Se fac cosiri cu fileul pe o suprafaţă de 20 m2.

8. Sondaje efectuate în sol, toamna şi primăvara devreme pentru stabilirea densităţii numerice a unor specii care se găsesc în sol (viermi sârmă, viermi albi, răţişoara porumbului, etc.).

54

Pe baza datelor obţinute în urma efectuării controalelor se stabilesc măsurile de combatere.

6.2. Daune şi pagube produse de dăunătorii plantelor de cultură

Dăunarea sau vătămarea este rezultatul acţiunii agresive a

dăunătorului asupra plantei indiferent dacă dauna apare în urma hrănirii sau în urma altor activităţi (depunerea ouălor, construirea de adăposturi pentru hibernare, etc.). Dăunarea are un caracter fiziologic şi indică o distrugere în structura organelor plantelor atacate.

În general, daunele produse la plante, depind atât de modul de hrănire al dăunătorului (conformaţia aparatului bucal), cât şi de planta atacată. Astfel, insectele rozătoare (au aparat bucal pentru rupt şi mestecat), produc dislocări ale ţesuturilor plantelor (a mugurilor, frunzelor, fructelor), iar insectele sugătoare (au aparat bucal pentru înţepat şi supt) provoacă decolorări şi răsuciri ale frunzelor (pseudocecidii), deformări sub formă de hipertrofieri (gale sau cecidii), necrozări, etc. În urma atacului dăunătorilor se produc modificări profunde în metabolismul plantelor atacate, atât în ceea ce priveşte funcţiile fiziologice (respiraţie, transpiraţie, etc.) cât şi procesul de fotosinteză, determinând reducerea rezervelor de hrană (hidraţi de carbon, etc.). Din cauza atacului plantele se dezvoltă slab, sunt debilitate, producţiile sunt mici şi de calitate slabă. La pomi, arbuşti fructiferi, etc., distrugerea aparatului foliar, determină o rezistenţă mai slabă la temperaturile din timpul iernii şi apariţia fenomenului de periodicitate de rodire.

Atacul reprezintă acţiunea dăunătorului asupra plantelor şi se exprimă prin daune şi pagube.

Dauna sau vătămarea este rezultatul atacului în urma căruia planta manifestă simptome de suferinţă, care se caracterizează prin reducerea recoltei, fără ca aceasta să se poată evalua în greutate.

Paguba sau pierderea este expresia cantitativă, economică a atacului.

După modul cum acţionează insectele asupra plantelor, se disting trei categorii de dăunători: a) dăunători principali care atacă plantele şi produsele agricole

depozitate (majoritatea insectelor); b) dăunători secundari care atacă plantele ce sunt debilitate din

diferite cauze (insectele din familiile Scolytidae, Buprestidae, etc.);

c) dăunători vectori care alături de daunele produse direct, transmit unii agenţI patogeni (virisuri, bacterii, ciuperci).

Dăunătorii pot ataca toate organele plantei, atât pe cele vegetative cât şe pe cele generative. Unele insecte atacă numai organele aeriene (larvele miniere, omizile defoliatoare, etc.), iar alte

55

insecte atacă organele subterane (viermii sârmă, etc.). Alţi dăunători produc daune atât organelor aeriene cât şi celor subterane (Melolontha melolontha, Phylloxera vastatrix).

În general, formele de dăunare sunt foarte variate, mai frecvente fiind următoarele (Figura 28, 29): a) la rădăcini şi alte organe subterane: rosături la puieţi şi pomi

(larvele de Melolontha melolontha); gale (Ceutorrhynchus pleurostigma); nodozităţi şi tuberozităţi (Phylloxera vastatrix); galerii superficiale sau interne (Agriotes lineatus); retezări (Gryllotalpa gryllotalpa), etc.

b) la tuplini şi ramuri: galerii (larvele de Ostrinia nubilalis); galerii cu orificii (Anisandrus dispar); deformări cancerigene (Eriosoma lanigerum); sfredeliri (Cossus cossus); pete colorate (Quadraspidiotus perniciosus);

c) la frunze: roaderea parţială sau totală a limbului (Leptinotarsa decemlineata); scheletuirea frunzelor (Pieris brassicae); consumarea limbului pe margini în formă de trepte (Tanymecus dilaticollis) sau crenelat (Sitona lineatus); ciuruirea frunzelor (Phyllotreta nemorosum); răsuciri sau pseudocecidii (Aphis fabae); gale sau cecidii (Tetraneura ulmi); minarea parenchimului dintre epiderme (Pegonyia betae); răsuciri în formă de ţigară (Byctiscus betulae); pete divers colorate (Quadraspidiotus perniciosus);etc.

d) la muguri: rosături la exterior (Sciaphobus squalidus), deformări şi decolorări (Psilla mali), etc.

e) la bobocii florali: consumarea organelor interne (Anthonomus pomorum);

f) la flori: zdrenţuirea petalelor (Epicometis hirta); g) la fructe: orificii (Ceuthorrhynchus macula-alba); deformarea

fructelor (Rhynchites bacchus); galerii în fructe (Cydia pomonella);

h) la seminţe: distrugerea endospermului (Acanthoscelides obsoletus); şi şistăvirea boabelor (Haplotrips tritici).

56

Fig.28.Tipuri de dăunări produse plantelor de dăunătorii animali -la rădăcini: a-rosături; b-gale; c-nodozităţI; -la tulpină: d-galerii; e-orificii; f-tuberozităţI; -la frunze: g-distrugerea limbului foliar; h-rosături în trepte; i-rosături dantelate (original)

57

Fig.29. Tipuri de dăunări produse plantelor de dăunătorii animali -la frunze: a-pseudocecidii; b-gale; c-mine; d-ciuruiri; e-ţigări; -la muguri: f-rosături; -la flori: g-cuişoare; -la fructe: h,j-orificii; i-galerii (original)

6.3. Estimarea densităţii numerice, a daunelor şi pagubelor

Prin densitatea numerică (Dn) se înţelege numărul de indivizi

dintr-o specie oarecare raportat la unitatea de suprafaţă, lungime, volum sau greutate. De obicei se calculează densitatea numerică la m2, prin raportarea numărului total al indivizilor unei specii, găsit în urma

58

sondajelor făcute, la numărul sondajelor.Densitatea numerică a unei populaţii precum şi gradul de dăunare al culturilor, se poate estima cu ajutorul unor scări de estimare.

Prin scară de estimare se înţelege gradaţia densităţii numerice, a gradului de dăunare sau a pagubelor, pe intervale de clasă, în funcţie de limitele critice de dăunare.

Scările de estimare se împart în intervale de clase a căror limite au valori ale densităţii numerice, a gradului de atac sau a pagubelor şi sunt specifice fiecărui dăunător. Valorile intervalelor de clase sunt specifice fiecărei insecte şi depinde de gradul de dăunare şi de particularităţile culturii.

Densitatea numerică a dăunătorilor dă indicaţii asupra necesităţii aplicării măsurilor de combatere. Astfel, practic se iau măsuri de combatere numai atunci când densitatea numerică este mijlocie şi mare, ceea ce corespunde cu un atac mijlociu sau puternic.

Densitatea numerică, gradul de dăunare şi pagubele produse de dăunător se exprimă prin 4 intervale de clasă, cu următoarele semnificaţii: 1. Atacul lipseşte – nu există dăunători, nu există risc; 2. Atac slab – densitatea numerică este mică, riscul este tolerabil dar

se poate agrava însă nu se intervine; 3. Atac mijlociu – densitatea numerică este mijlocie şi poate deveni

mare, atacul este intolerabil şi se intervine cu tratamente chimice; 4. Atac puternic – densitatea numerică este mare şi poate deveni

foarte mare, riscul fiind foarte mare se intervine cu tratamente chimice.

Dauna se exprimă prin gradul de dăunare (Gd%), iar paguba

prin pierderi de recoltă la unitatea de suprafaţă (P%).Dăunarea sau vătămarea se soldează prin diminuarea recoltei, fără ca aceasta să se poată evalua în greutate.

Gradul de dăunare se calculează după formulele: Gd% =

100%% IF × în care F% = frecvenţa atacului

I% = intensitatea atacului Frecvenţa atacului (F%) reprezintă valoarea relativă a

numărului de plante sau de organe atacate (n) faţă de numărul de plante sau de organe analizate (N), deci:

F% = 100×

Nn

59

Intensitatea atacului (I%) reprezintă procentul în care o plantă sau un organ este atacat sau pierderea de recoltă înregistrată de o plantă sau o cultură pe o unitate de suprafaţă (m2, ha).

Intensitatea atacului se poate calcula după formulele: a) expresia calitativă sau relativă a intensităţii atacului este dată de

relaţia:

I% = ( )n

if∑ ×

în care: i = procentul de dăunare al plantelor sau al organelor atacate; f = numărul de plante sau organe atacate cu o anumită intensitate; n = numărul total al plantelor sau organelor atacate. b) expresia cantitativă a intensităţii atacului se calculează după

formula: I% = 100×

−a

ba

în care: a – producţia la hectar a plantei sau culturii neatacate; b – producţia la hectar a plantei sau culturii atacate.

Pentru intensitate s-a stabilit o scară convenţională de apreciere a intensităţii atacului, cu 6 intervale de clasă, aşa cum se specifică în tabelul de mai jos:

Nr.crt. Procentul de atac al plantei sau organului analizat

% Nota intensităţii atacului

1 1 – 3 1 2 4 – 10 2 3 11 – 25 3 4 26 – 50 4 5 51 – 75 5 6 76 – 100 6

Paguba sau pierderea este rezultatul unui atac puternic în urma

căruia se înregistrează pirderi evaluabile de recoltă. Paguba (P%) reprezintă produsul dintre frecvenţa (F%) şi

intensitatea atacului (I%) în expresia cantitativă şi se calculează după formula:

P% = 1001 ×

−×

abF

Când o cultură este atacată de mai mulţi dăunători, paguba finală este rezultatul însumării tuturor pagubelor de diferiţi dăunători în timpul perioadei de vegetaţie, calculându-se după formula:

Pt% = P1 + P2 + P3 + ------------- Pn, în care: Pt – paguba totală P1 – paguba produsă de un dăunător.

60

CAPITOLUL VII PROGNOZA ŞI AVERTIZAREA TRATAMENTELOR

PENTRU COMBATEREA DAUNATORILOR

Prin prognoză, în protecţia plantelor, se înţelege determinarea anticipată a momentului apariţiei probabile a unui dăunător, a înmulţirii şi densităţii numerice a acestuia, într-un anumit areal.

Prin avertizare se înţelege stabilirea perioadelor optime de aplicare a tratamentelor de prevenire şi combatere a dăunătorilor, în funcţie de biologia acestora, în corelaţie cu fenologia plantei gazdă şi condiţiile climatice locale. Pentru dăunători, criteriul de bază în elaborarea avertizărilor este densitatea numerică, respectiv pragul economic de dăunare (PED).

Primele staţii de prognoză şi avertizare au luat fiinţă în anul 1927 la Valea Călugărească, Odobeşti şi Nicoreşti din iniţiativa academicianului Tr. Săvulescu, cu scopul de a combate mai raţional mana viţei de vie. Cu timpul numărul staţiilor de prognoză şi avertizare s-a extins şi sfera lor de activitate a cuprins şi alte boli şi dăunători împotriva cărora se emiteau avertizări.

În anul 1963 reţeaua de prognoză şi avertizare a fost complet reorganizată. În prezent sunt 188 de staţii de prognoză şi avertizare, amplasate pe întreg teritoriul ţării (câte 3 - 7 staţii în fiecare judeţ), care stabilesc prognoza apariţiei termenelor optime de aplicare a tratamentelor pentru un număr de peste 50 specii de agenţi patogeni şi dăunători ai culturilor agricole.

În prezent reţeaua de prognoză şi avertizare este coordonată din punct de vedere administrativ de Laboratorul central de carantină fitosanitară din cadrul Ministerului Agriculturii, iar din punct de vedere meteorologic este îndrumată de Secţia de prognoză şi avertizare din cadrul Institutului de Cercetări pentru Protecţia plantelor Bucureşti.

Elaborarea prognozelor Obiectivele urmărite prin prognoză sunt:

a) prevenirea la timp a apariţiei dăunătorilor pe un teritoriu dat prin aplicarea tratamentelor chimice la momentul oportun, înainte de a se produce pagube;

b) economicitatea lucrărilor fitosanitare. Pentru elaborarea prognozelor se folosesc mai multe metode,

dintre care cele mai utilizate sunt: 1) Prognoza apariţiei în masă a dăunătorilor; 2) Întocmirea hărţilor de răspândire şi prognoză: 3) Prognoza înmulţirii dăunătorilor.

61

7.1. Prognoza apariţiei în masă a dăunătorilor

Prognoza apariţiei în masă a dăunătorilor se redă prin hărţi în care se înscrie densitatea numerică a populaţiei şi poate fi: a) Prognoza de lungă durată, prevede cu mult timp înainte (câteva

luni sau chiar ani) apariţia în masă a speciilor de dăunători, în condiţii ecologice cunoscute;

b) Prognoza de scurtă durată, este o estimare reală care se elaborează pe baza prognozei de lungă durată şi prevede apariţia populaţiilor sau cu câteva zile înainte.

La elaboratea prognozelor este necesară cunoaşterea densităţii numerice a populaţiilor dăunătorilor. În funcţie de scara de estimare a densităţii numerice, teritoriul pentru care se prevede apariţia în masă a unui dăunător se împarte în zone de densitate numerică sau zone de atac. În practică, pentru realizarea acestui scop, este folosită scara de estimare a densităţii numerice (Dn) a dăunătorului, care cuprinde 4 clase, cu următoarele semnificaţii: 1. atacul lipseşte = 0 indivizi/m2; nu există risc; 2. atac slab = un număr redus/m2; risc tolerabil (nu se planifică

tratamente); 3. atac mijlociu = număr mijlociu de indivizi/m2 (se planifică

tratamente); 4. atac puternic = număr mare şi foarte mare de indivizi/m2; risc mare

(se planifică tratamente). Există pentru speciile de dăunători de importanţă majoră

anumite limite sau praguri economice ale densităţii populaţiei (PEDP) de la care volumul pagubelor produse depăşeşte limita daunei economice şi impune aplicarea de tratamente. Pentru anumite insecte aceste limite sunt stabilite (Tabelul 1):

Tabelul 1 Limitele critice de densitate numerică a unor specii de

insecte (PEDP) Densitatea numerică Specia

Mică mijlocie mare Cydia pomonella < 5% fructe

atacate 5-10% fructe atacate

Peste 10% fructe atacate

Anthonomus pomorum < 20% flori atacate < 10 adulţi/pom

20-30% flori atacate 10-20 adulţi/pom

Peste 30% flori atacate Peste 20 adulţi/pom

Rhagoletis cerasi < 5% fructe atacate

5-10% fructe atacate

Peste 10% fructe atacate

Tanymecus dilaticollis 1 adult/m2 1-3 adulţi/m2 Peste 3 adulţi/m2

Tetranychus spp. Bryobia spp.

2 acarieni/frunză

2-6 acarieni/frunză Peste 6 acarieni/frunză

Hyphantria cunea < 1 cuib/pom 1-2 cuiburi/pom Peste 2 cuiburi/pom Leptinotarsadecemlineata < 0,5 adulţi/m2 0,5-1 adulţi/m2 Peste 1 adult/m2

62

Densitatea numerică a dăunătorilor se mai poate exprima prin scări de estimare divizate în intervale de clasă diferite care sunt adoptate de unele ţări, organizaţii internaţionale sau institute de cercetări.

7.2. Întocmirea hărţilor de răspândire şi prognoză

Fiecare specie de insectă dăunătoare îşi are limitele sale

bioecologice (care corespund intervalelor de clasă) şi cunoscându-se aceste limite, se pot elabora hărţile de răspândire şi prognoză. În zonele cu atacuri mijlocii şi puternice se va avertiza executarea tratamentelor, în timp ce în zonele cu atacuri slabe, nu se aplică tratamente.

Harta de răspândire a dăunătorilor reprezintă harta unui teritoriu dat, realizată pe baza densităţii numerice sau a gradului de atac, deci este o hartă a arealului de dăunare.

Harta de prognoză arată densitatea numerică modificată, în raport cu condiţiile climatice şi de activitatea zoofagilor din timpul perioadei de vegetaţie. Hărţile se întocmesc obişnuit în urma sondajelor efectuate în primăvară.

Hărţile de răspândire cu arealul de dăunare reflectă prognoza probabilă, care poate fi modificată de acţiunea condiţiilor de mediu, în timp ce hărţile de prognoză reflectă prognoza reală.

Factorii meteorologici (ca factori de mediu) şi zoofagii (ca factori de reglare) influenţează densitatea numerică a speciilor dăunătoare.

În raport de efectul acestori factori se pot stabili trei grupe de dăunători şi anume: 1. Dăunători a căror prognoză se face după ciclul biologic, respectiv

la apariţia adulţilor (exemplu la Melolontha melolontha, Bothynoderes punctiventris, etc.). La aceşti dăunători harta arealului de dăunare corespunde în general cu harta pentru prognoza reală.

2. Dăunători a căror prognoză se stabileşte după echilibru biologic, la care data apariţiei dăunătorului corespunde cu anul în care efectivul populaţiei speciei dăunătoare ajunge maxim, în comparaţie cu cel al zoofagilor. Densitatea numerică a dăunătorului este reglată de fauna utilă. De exemplu densitatea ploşniţelor cerealelor (Eurygaster spp. şi Aelia spp.) este dirijată de zoofagii Trissolcus spp., Telenomus spp., iar unele specii de lepidoptere (Scotia segetum, Mamestra brassicae, Ostrinia nubilalis, etc.) sunt limitate în dezvoltare de viespile din genul Trichogramma.

3. Dăunători a căror prognoză se stabileşte după efectul comun al factorilor de mediu. Dintre factorii ecologici, în special

63

temperaturile ridicate şi lipsa de precipitaţii favorizează dezvoltarea şi reproducerea majorităţii dăunătorilor. În felul acesta se explică că cele mai mari pagube se înregistrează în anii şi perioadele de secetă.

În ciclul său evolutiv fiecare specie are anumite etape critice, când este mai sensibilă şi mai uşor de distrus (mai ales ponta şi larvele în primele vârste). De asemenea prezintă importanţă cunoaşterea fenofazelor plantei cultivate şi perioadele lor de sensibilitate la atacul dăunătorilor. Astfel, perioada critică pentru porumb şi sfeclă la atacul gărgăriţelor (Tanymecus şi Bothynoderes) este în faza răsăririi plantelor, la in şi cânepă la atacul puricilor (Aphthona, Psylliodes) de la răsărire şi până când plantele depăşesc faza de brăduţ. Perioada de atac a muştelor cerealelor (Oscinella) se eşalonează pe un interval de 10 – 17 zile de la răsărire până la faza când plantele au 3 – 4 frunze.

7.3. Prognoza înmulţirii dăunătorilor

Gradul de înmulţire reprezintă numărul de generaţii pe care o

specie heterotermă îl poate realiza în condiţii determinante ale mediului, grad ce se poate stabili prin termogramele înmulţirii.

Termograma înmulţirii este o cartogramă care exprimă grafic răspândirea şi gradul de înmulţire al unei specii prin efectul temperaturii efective. Termogramele se întocmesc plecând de la temperaturile medii lunare absolute (tn) care, prin calcul, se reduce la echivalentul temperaturilor medii constante corespunzătoare (t’n). Temperaturile constante din diferite localităţii unite între ele, dacă au valori egale, se numesc bioizoterme (t’n).

Bioizotermele se calculează după relaţia:

t’n =( )

ntt

t n∑ ++ 0

0 în care

t’n = cuantumul de temperatură; t0 = pragul biologia tn = temperatura medie lunară n = 12 (lunile dintr-un an) Termogramele înmulţirii unei specii reprezintă deci o hartă în

care sunt înscrise izotermele (t’n) determinate prin calcul în funcţie de temperatură (tn) şi de pragul biologic (t0). Izotermele stabilite pe hartă pentru un teritoriu dat, delimitează zonele în care populaţia unei specii este răspândită sau în care răspândirea ei este posibilă, indicând în acelaşi timp şi numărul de generaţii anuale. Izotermele sunt proprii fiecărei specii şi pentru anumite localităţi.

64

Termogramele înmulţirii prezintă o deosebită importanţă în aprecierea gradului de înmulţire al unei specii, în funcţie de condiţiile meteorologice locale şi sunt adesea folosite ca mijloace de prognoză a înmulţirii şi de avertizare a termenelor de apariţie.

Elaborarea prognozelor comportă întocmirea în prealabil a hărţilor de răspândire şi apoi analiza condiţiilor pedoclimatice, ca factori de fluctuaţie şi a celor biocenotici, ca factori de reglare.

Activitatea insectelor dăunătoare depinde de o serie de constante de dezvoltare (prag biologic, prag de prolificitate, etc.), a căror cunoaştere permite posibilitatea prevederii atacului.

Dezvoltarea cea mai favorabilă a insectelor are loc numai în anumite limite de temperatură, care reprezintă temperatura optimă şi este caracteristică fiecărei specii (de exemplu pentru buha semănăturilor temperatura optimă de dezvoltare este de 18 – 25°C, pentru gărgăriţa grâului 20 – 23°C, pentru cărăbuşelul viţei de vie 16 – 23°C, etc.).

Pentru dezvoltarea unui stadiu sau a unei generaţii, fiecare specie are nevoie de o anumită cantitate de temperatură efectivă exprimată prin constanta termică (K).

În raport de constanta termică se poate prevedea apariţia probabilă a stadiilor dăunătoare ale unei specii şi se poate determina numărul de generaţii dintr-o zonă dată, elemente deosebit de importante în prognoză pe termen scurt a dăunătorilor.

De exemplu, gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata) are constanta termică K = 387°, care pe stadii este repartizată astfel: pentru stadiul de ou 45°, de larvă 182°, de pupă 100° şi pentru adult 60°. Pe baza acestor valori se poate prevedea evoluţia primei generaţii în orice localitate din ţară, prin calculul temperaturilor efective zilnice pornind de la t0 = 11°.

Prognoza apariţiei dăunătorilor se poate face şi după fazele de dezvoltare ale plantelor (fenologia plantelor) şi dezvoltarea stadiilor dăunătorului.

De exemplu, adulţii de Scotia segetum apar în fenofaza înfloririi ridichii sălbatice iar larvele de Scotia segetum când înspică secara; zborul fluturilor de Mamestra brassicae corespunde cu fenofaza de înflorire a mărului iar apariţia larvelor cu cea de înflorit a teiului; Hoplocampa minuta apare la începutul înfloririi mirobolanului, etc.

Aceste observaţii legate de fenofazele plantelor se pot efectua pentru toate stadiile de dezvoltare ale dăunătorului, specificându-se perioada de atac şi astfel se întocmesc calendare biofenologice pe zone geografice limitate.

Pe baza observaţiilor biofenologice şi a datelor climatice se poate face prognoza din timp a apariţiei stadiilor mai periculoase ale dăunătorilor dintr-o zonă dată.

65

7.4. Avertizarea aplicării tratamentelor Prin avertizare se înţelege stabilirea termenelor de apariţie a

unui dăunător pe un anumit teritoriu, în vederea aplicării tratamentelor de combatere. De fapt avertizarea este o prognoză de scurtă durată.

Pe baza datelor de apariţie, a densităţii numerice a dăunătorilor şi condiţiile climatice, specialiştii de la staţiile de prognoză şi avertizare emit buletine de avertizare către unităţile agricole asupra necesităţii şi termenelor optime de aplicare a tratamentelor chimice, indicându-se pesticidele ce se vor folosi şi concentraţiile acestora.

În tabelul 2 sunt specificaţi dăunătorii pentru care se emit avertizări.

Tabelul 2

Lista dăunătorilor pentru care se emit avertizări Denumirea dăunătorului Nr crt

ştiinţifică populară 1 Scotia segetum Schiff. Buha semănăturilor 2 Zabrus tenebrioides Goeze. Gândacul ghebos 3 Eurygaster spp şI Aelia spp. Ploşniţele cerealelor 4 Agriotes spp. Gândacii pocnitori 5 Tanymecus dilaticollis Gyll. RăţIşoara porumbului 6 Bothynoderes punctiventris G. Gărgăriţa sfeclei 7 Aphthona euphorbiae Sch. Puricele inului 8 Citellus citellus L. Popândăul 9 Cricetus cricetus L. Hârciogul 10 Microtus arvalis Pall. Şoarecele de câmp 11 Contarinia medicaginis Kieff. Musculiţa galicolă a florilor de lucernă 12 Apion apricans Herbst. Gărgăriţa florilor de trifoi 13 Phylloxera vastatrix Planch. Filoxera viţei de vie 14 Lobesia botrana Schiff. Molia verde a strugurilor 15 Pulvinaria vitis L. Păduchele lânos al viţei 16 Tetranychus urticae Koch. Acarianul comun al viţei 17 Eriophyes vitis Nal. Erinoza viţei de vie 18 Quadraspidiotus perniciosus C. Păduchele din San José 19 Hoplocampa minuta Christ. Vespea neagră a punelor 20 Laspeyresia pomonella L. Viermele merelor 21 Anarsia lineatella Zell. Molia vărgată a piersicului 22 Laspeyresia funebrana Tr. Viermele prunelor 23 Anthonomus pomorum L. Gărgăriţa florilor de măr 24 Hyphantria cunea Drury. Omida păroasă a dudului 25 Bruchus pisorum L. Gărgăriţa mazărei 26 Mamestra brassicae L. Buha verzei 27 Leptinotarsa decemlineata Say. Gândacul din Colorado 28 Delia antiqua Meig. Musca cepei 29 Bryobia rubrioculus Sch. Acarianul brun al pomilor 30 Panonychus ulmi Koch. Acarianul roşu al pomilor 31 Operophtera brumata L. Cotarul verde 32 Lithocolletis blancardella F. Molia minieră a frunzelor de măr 33 Stigmela malella Stt. Minierul linear 34 Eulecanium corni Bché. Păduchele ţestos al prunului

66

Avertizarea aplicării tratamentelor împotriva dăunătorilor se

face după următoarele criterii: criteriul biologic, fenologic şi ecologic. a) Criteriul biologic, constă în stabilirea termenelor optime de

combatere după anumite caracteristici biologice ale dăunătorilor (apariţia şi zborul adulţilor), stabilindu-se curba de zbor. La principalele specii de lepidoptere şi diptere dăunătoare pomilor şi viţei de vie, curba de zbor se stabileşte în funcţie de numărul adulţilor capturaţi zilnic, fie la cuştile de avertizare, la cursele luminoase sau la capcanele cu feromoni sexuali specifici. Termenele optime de combatere se consideră în general la 2 – 3 zile de la înregistrarea curbei maxime de zbor.

b) Criteriul fenologic, constă în stabilirea datei avertizării după o anumită fază fenologică a plantei atacate sau a anumitor plante de cultură sau din flora spontană, luate ca indicator. Acest criteriu se bazează pe corelaţia care există între apariţia stadiului biologic păgubitor şi fenofaza plantei gazdă. Astfel, tratamentele pentru gărgăriţa mazării (Bruchus pisorum) se vor avertiza la formarea primelor păstăi; tratamentele pentru viespea neagră a prunelor (Hoplocampa minuta), când 15 – 20% din petalele soiurilor D’Agen şi Tuleu gras s-au scuturat; la gărgăriţa florilor de măr (Anthonomus pomorum) tratamentele se fac când soiurile Jonathan, Parmen auriu şi Creţesc au început să înflorească; pentru molia verde a strugurilor (Lobesia botrana), combaterea larvelor primei generaţii se face când lăstarii viţei de vie au 17 – 18 frunze, iar pentru larvele generaţiei a doua, când soiul Perlă de Csaba intră în pârgă.

c) Criteriul ecologic, se bazează pe anumite particularităţi ale dăunătorului ca: durata dezvoltării stadiilor dăunătoare, suma de temperaturi efectiv realizate, umiditatea relativă a aerului, etc.

Metodicile folosite în avertizarea tratamentelor sunt specifice

pentru fiecare specie. În practica avertizării tratamentelor se ţine seama de cel puţin 2 criterii, dintre care cel biologic este obligatoriu.

Datele celor 3 criterii se înscriu într-un grafic şi prin corelarea lor se emit avertizările.

Prin aplicarea tratamentelor la avertizare se reduce numărul acestora ceea ce contribuie în mare măsură la scăderea reziduurilor toxice şi la menţinerea echilibrului biocenotic.

67

CAPITOLUL VIII MĂSURILE DE PREVENIRE ŞI COMBATERE A

DĂUNĂTORILOR

Protecţia culturilor împotriva dăunătorilor se poate realiza numai prin aplicarea raţională a unui complex de măsuri, care după caracterul lor se pot grupa în: a) măsuri preventive ce constituie profilaxia plantelor, din care fac

parte: măsuri de carantinc fitosanitară, măsuri agrofitotehnice; b) măsuri curative ce constituie terapia plantelor din care fac parte

măsurile fizice, mecanice, chimice şi biologice.

8.1. Măsuri de carantină fitosanitară

Prin carantină fitosanitară se înţelege un complex de măsuri care se aplică pentru a preântâmpina pătrunderea în ţară a unor dăunători periculoşi care nu au fost încă semnalaţi, pentru limitarea arealului de răspândire a unor specii existente, sau pentru lichidarea unor focare izolate.

După obiectivul pe care îl urmăreşte, carantina fitosanitară poate fi internă şi externă.

Carantina internă are ca scop împiedicarea răspândirii unor specii dăunătoare periculoase (de carantină) în interiorul ţării în zonele în care nu au fost semnalate prezenţa lor. Pe plan intern măsurile de carantină sunt asigurate de Inspectoratele teritoriale de carantină, care organizează şi execută controlul fitosanitar al culturilor pentru depistarea eventualilor dăunători de carantină, stabilesc aria de răspândire şi măsurile de limitare a extinderii sau de lichidare a lor.

Carantina externă se referă la controlul tuturor produselor vegetale care se importă, se exportă sau sunt în tranzit, în vederea împiedicării pătrunderii în ţară a dăunătorilor care figurează pe lista de carantină. Controlul se efectuează la vămile feroviare, maritime, în aeroporturi. Produsele care se exportă sau se împortă trebuie să fie însoţite de certificate fitosanitare, în care se specifică originea produsului şi dacă este lipsit de dăunători de carantină. Când se depistează dăunători de carantină se iau măsuri prin care, fie că marfa se returnează, fie că se supune unor tratamente (gazare, refrigerare, etc.), care să asigure distrugerea lor.

Pe plan internaţional, problemele de carantină fitosanitară sunt reglementate prin convenţii bi sau multilaterale de protecţie a plantelor şi de carantină fitosanitară, precum şi prin condiţii contractuale.

68

Lista dăunătorilor de carantină diferă de la o ţară la alta după specificul faunei dăunătoare. În România, în prezent sunt în vigoare listele cu dăunătorii din tabelele 3 şi 4.

Tabelul 3

Lista dăunătorilor de carantină fitosanitară externă

inexistenţi în Europa Nr Denumirea populară Denumirea ştiinţifică Ordinul - Familia 1 Tripul palmierului Trips palmi Thysanoptera, Thripidae 2 Aleurodidul negru al

citricelor Aleurocanthus woglumi

Homoptera, Aleurodidae

3 Aphidul tropical al citricelor Toxoptera citricidus Homoptera, Aphididae 4 Păduchele fals ţestos negru Parasaissetia nigra Homoptera, Lecaniidae 5 Păduchele ţestos lung

japonez Lepholeucaspis japonica

Homoptera, Diaspididae

6 Carăbuşul japonez Popillia japonica Coleoptera, Scarabaeidae 7 Cărăbuşelul oriental Blitopertha orientalis Coleoptera, Scarabaeidae 8 Puricele cartofului Epithrix tuberis Coleoptera, Halticidae 9 Gărgăriţa căpşunelor Anthonomus bisignifer Coleoptera, Curculionidae

10 Gărgăriţa americană a capsulelor

Anthonomus grandis Coleoptera, Curculionidae

11 Gărgăriţa fragilor Anthonomus signatus Coleoptera, Curculionidae 12 Gărgăriţa prunelor Conotrachelus

nenuphar Coleoptera, Curculionidae

13 Gărgăriţa andină a cartofului Premnotrypes spp. Coleoptera, Curculionidae 14 Cerambicidul rădăcinilor de

citrice Anoplophora chinensis Coleoptera, Cerambicidae

15 Molia fructelor Cydia inopinata Lepidoptera, Tortricidae 16 Vermele cireşelor Cydia packardi Lepidoptera, Tortricidae 17 Molia prunelor Cydia prunivora Lepidoptera, Tortricidae 18 Vermele tomatelor Helicoverpa zea Lepidoptera, Noctuidae 19 Vermele sudic Spodoptera eridania Lepidoptera, Noctuidae 20 Vermele frunzelor de cereale Spodoptera frugiperda Lepidoptera, Noctuidae 21 Vermele frunzelor de

bumbac Spodoptera litura Lepidoptera, Noctuidae

22 Molia fructelor de piersic Carposina niponensis Lepidoptera,Carposinidae 23 Musca mediteraneană a

fructelor Ceratitis cosyra Diptera, Trypetidae

24 Molia cucurbitaceelor Dacus ciliatus Diptera, Trypetidae 25 Musca stafidelor Epochra canadensis Diptera, Trypetidae 26 Muştele fructelor Rhagoletis spp. Diptera, Trypetidae 27 Muştele fructelor Anastrepha spp. Diptera, Trypetidae 28 Muştele fructelor Bacrocera spp. Diptera, Trypetidae 29 Minierul frunzelor de legume Liriomyza sativae Diptera, Agromyzidae 30 Listronotus bonariensis Diptera, Agromyzidae 31 Minierul frunzelor de

crisanteme Amauromyza maculosa Diptera, Cordiluridae

32 Musca japoneză a cireşelor Euphranta japonica Diptera, 33 Heterodera glycines Tylenchidae,Heteroderide 34 Nacobbus aberans Tylenchidae,Pratylenchide 35 Nematodul declinului

citricelor Radopholus citrophilus Tylenchidae,Pratylenchide

36 Acarianul galicol al cerceluşului

Aculops fuschsiae Acari, Eriophyidae

69

Tabelul 4

Lista dăunătorilor de carantină fitosanitară externă existenţi în Europa

Nr crt

Denumirea populară Denumirea ştiinţifică Ordinul - Familia

1 Tripsul californian Frankliniella occidentalis

Thysanoptera, Tripidae

2 Parabemisia myricae Homoptera, Aleurodidae 3 Aleurodidul bumbacului Bemisia tabaci Homoptera, Aleurodidae 4 Păduchele lânos al mărului Eriosoma lanigerum Homoptera, Eriosomatidae 5 Păduchele din San José Quadraspidiotus

perniciosus Homoptera, Diaspididae

6 Gândacul gânelor Trogoderma granarium

Coleoptera, Dermestidae

7 Viermele vestic al rădăcinilor de porumb

Diabrotica virgifera virgifera

Coleoptera,Chrysomelidae

8 Gărgăriţa egipteană Bruchidius incarnatus Coleoptera, Bruchidae 9 Gărgăriţa pătată a năutului Callosobruchus

maculatus Coleoptera, Bruchidae

10 Gărgăriţa chinezească Callosobruchus chinensis

Coleoptera, Bruchidae

11 Gărgăriţa cu ciocul lat Caulophilus latinatus Coleoptera, Bruchidae 12 Gărgăriţa braziliană Zabrotes subfasciatus Coleoptera, Bruchidae 13 Molia cartofului Gnorimoschema

operculella Lepidoptera, Gelechiidae

14 Molia bananului Opogona sacchari Lepidoptera, Gelechiidae 15 Torticidul mediteranean al

garoafelor Cacoecimorpha pronubana

Lepidoptera, Tortricidae

16 Tortricidul sud-african al garoafelor

Epichoristodes acerbella

Lepidoptera, Tortricidae

17 Viermele egiptean al bumbacului

Spodoptera littoralis Lepidoptera, Noctuidae

18 Musca mediteraniană a fructelor

Ceratitis capitata Diptera, Thrypetidae

19 Minierul sinuos al frunzelor Liriomyza huidobrensis

Diptera, Agromyzidae

20 Nematodul sfeclei Heterodera schachtii Tylenchidae, Heteroderidae 21 Nematodul auriu al cartofului Globodera

rostochiensis Tylenchidae, Heteroderidae

22 Nematodul alb al cartofului Globodera pallida Tylenchidae, Heteroderidae 23 Nematodul galicol al rădăcinii Meloidogyne spp. Tylenchidae, Heteroderidae 24 Nematodul orezului Aphelenchoides

besseyi Tylenchidae,Aphelenchidae

25 Nematodul căpşunilor Aphelenchoides fragariae

Tylenchidae,Aphelenchidae

70

8.2. Măsuri agrofitotehnice de combatere

Principalele măsuri agrotehnice sau culturale care au un rol

important în prevenirea şi combaterea dăunătorilor sunt: a) alegerea terenului; b) asolamentul; c) lucrările solului: arătura de vară şi de toamnă, grăpatul, discuitul,

prăşitul, etc. d) aplicarea raţională a îngrăşămintelor şi a amendamentelor; e) stabilirea epocii de semănat, folosirea unei seminţe şi material

săditor sănătos, neinfestat; f) recoltatul la timp al culturilor; g) cultivarea speciilor, soiurilor şi hibrizilor rezistenţi sau toleranţi la

atacul dăunătorilor; h) desţelenitul; i) irigarea sau desecarea terenurilor, etc.

8.3. Măsuri mecanice de prevenire şi combatere a dăunătorilor

În general, metodele mecanice au o aplicabilitate limitată,

deoarece necesită un volum mare de muncă şi nu asigură o combatere eficientă în timp util, comparativ cu alte metode. Din grupa măsurilor mecanice mai importante sunt: a) adunarea insectelor cu diferite aparate; b) şanţuri capcană; c) inele cu clei; d) brâie capcană; e) omizitul; f) momeli capcană pentru atragerea şi distrugerea dăunătorilor; g) scuturarea pomilor şi distrugerea dăunătorilor prin diferite

procedee; h) însăcuitul fructelor; i) igiena culturală; j) răzuirea scoarţei şi tăierea ramurilor uscate sau puternic atacate.

8.4. Metode fizice de combatere a dăunătorilor

În această grupă sunt cuprinse diferite procedee fizice în

combaterea insectelor şi altor animale dăunătoare şi anume: a) folosirea temperaturilor ridicate sau scăzute (temperaturi letale)

pentru combaterea dăunătorilor din depozite, magazii şi sere; b) focul se foloseşte pentru distrugerea prin ardere a diferitelor resturi

vegetale, în care se găsesc unele insecte dăunătoare;

71

c) lumina este utilizată în capturarea insectelor cu fototropism pozitiv (diferite specii de noctuide, tortricide, carabide, etc.), cu ajutorul curselor luminoase;

d) capcanele vizuale, reprezentate de vase, plăci, etc., diferit colorate, se folosesc mai ales în avertizare şi mai puţin în combaterea insectelor;

e) pulberile deshidratante sunt utilizate pentru deshidratarea corpului insectelor din depozite;

f) razele X şI Y sunt utilizate din ce în ce mai mult în protecţia plantelor. Razele X se folosesc în depistarea infestărilor ascunse la diferite specii de insecte. Razele Y se utilizează la distrugerea directă a insectelor prin metoda autocidiei (sterilizarea masculilor).

8.5. Metoda chimică de combatere a dăunătorilor

Metoda chimică sau chimioterapia constă în combaterea

dăunătorilor, agenţilor patogeni şi buruienilor cu ajutorul poduselor fitofarmaceutice sau pesticide.

Avantajele utilizării metodelor chimice de combatere a dăunătorilor sunt: a) în caz de invazie a unui dăunător sau lichidarea unui focar este

singura metodă care asigură distrugerea dăunătorului într-un interval scurt;

b) posibilitatea aplicării mecanizate a tratamentelor, utilizându-se mijloace moderne cu aparatură terestră de mare capacitate, generatoare de aerosoli, elicoptere şi aviaţia utilitară în locuri în general inaccesibile;

c) reducerea numărului de tratamente datorită posibilităţii de combinare a diferitelor pesticide (compatibile din punct de vedere chimic şi biologic).

8.5.1. Condiţionarea produselor pesticide

Produsele fitofarmaceutice nu se aplică sub formă de substanţe pure, ci diluate cu diferiţi ingredienţi inerţi (apă, solvenţi organici, uleiuri minerale, etc.) pentru realizarea unei repartizări uniforme pe organele tratate, cu cantităţi reduse de substanţă activă. Produsele fitofarmaceutice sunt condiţionate sub diferite forme şi anume: pulberi de prăfuit (PP); pulberi umectabile (PU), utilizate pentru pregătirea suspensiilor; pulberi solubile (PS) şi concentrate solubile (CS), folosite pentru prepararea soluţiilor; concentrate emulsionabile (CE) pentru emulsii; soluţii concentrate (SC), care în loc de solvenţi petrolieri, utilizează apa şi alţi ingredienţi; produse pentru tratamente cu volum ultra redus (VUR), condiţionate în mod special pentru a putea fi aplicate fără diluare cu apă; granule (G)

72

utilizate în combaterea unor dăunători prin tratamente la sol şi la plantă; produse pentru tratarea seminţelor (PTS), condiţionate special pentru seminţe. Există şi alte forme de condiţionare ca aerosoli (A), tablete (T), pastile (P), momeli (M), etc.

8.5.2. Clasificarea produselor fitofarmaceutice

Produsele fitofarmaceutice pot fi clasificate după mai multe

criterii şi anume: după acţiunea pe care o manifestă, după grupa sistematică de dăunători împotriva cărora se utilizează, după grupa chimică din care fac parte, după starea lor fizică, etc.

În funcţie de grupa sistematică de dăunători împotriva cărora se folosesc, produsele toxice se clasifică în : insecticide folosite în combaterea insectelor; acaricide utilizate în combaterea acarienilor; nematocide pentru combaterea nematozilor; moluscocide pentru combaterea melcilor; raticide (rodenticide), pentru combaterea rozătoarelor; substanţe repelente (corvidee, iepurifuge şi cervidee); substanţe atractante (atractanţi de nutriţie şi sexuali); substanţe adjuvante.

Insecticidele, după modul lor de acţiune, se clasifică în: a) insecticide de contact, care acţionează direct asupra dăunătorului; b) insecticide de ingestie, care acţionează asupra insectelor după ce

sunt introduse în tubul digestiv, o dată cu hrana; c) insecticide asfixiante (gazoase sau fumigante), care produc

asfixierea insectelor prin aparatul respirator. Unele insecticide au acţiune complexă: de ingestie, de contact şi

chiar asfixiantă. Aceste produse sunt cunoscute sub denumirea de pesticide mixte.

După natura chimică, pesticidele pot fi: anorganice, organo-minerale, organice de sinteză, biologice.

În funcţie de valoarea DL50, pesticidele se împart în: a) grupa I-a – produse foarte toxice, când DL50 este sub 50 mg/kg

corp; b) grupa a II-a – produse puternic toxice, când DL50= 50-200 mg/kg

corp; c) grupa a III-a – produse moderat toxice, când DL50= 200-1000

mg/kg corp; d) grupa a IV-a – produse cu toxicitate redusă, când DL50 >1000

mg/kg corp.

8.5.3. Insecticide anorganice şi de origine vegetală

Din această grupă fac parte: a) compuşi ai arseniului: arseniaţi şi arseniţi. Sunt produse foarte

toxice cu DL50 = 2 mg/kg corp, folosite în prepararea momelilor

73

toxice pentru combaterea unor insecte (coropişniţe, lăcuste) şi a rozătoarelor;

b) compuşi ai bariului - polisulfura de bariu – pulbere de culoare cenuşie – verzuie, cu miros neplăcut. Se foloseşte în tratamentele de iarnă (6 – 8%), în plantaţiile de pomi şi viţă de vie, precum şi în tratamentele din timpul perioadei de vegetaţie (în concentraţie de 1%). Are eficacitate împotriva păduchilor ţestoşi, afidelor, puricilor meliferi, etc. precum şi pentru unii agenţi patogeni (făinare, rapăn). Are mai multe denumiri comerciale, între care cele mai uzitate sunt: Polybar, Polybaril, Selebar, Solbar, etc.;

c) compuşi ai sulfului : zeama sulfocalcică sau zeama californiană de 28 – 30°Bé (pentru 10 litri de zeamă sulfocalcică concentrată este nevoie de 2,8 kg sulf şi 1,5 kg var nestins). Este un lichid de culoare roşie – sângerie, cu miros de hidrogen sulfurat. Zeama sulfocalcică are o puternică acţiune insecticidă, acaricidă şi fungicidă, are o toxicitate redusă faţă de om şi animale. În tratamentele de iarnă se foloseşte în concentraţie de 20% iar în tratamentele din timpul perioadei de vegetaţie 2 – 3%.

Proprietăţile insecticide ale unor specii de plante au fost cunoscute din cele mai vechi timpuri. Insecticidele de origine vegetală nu prezintă toxicitate pentru om şi animalele folositoare, deci nu se pune problema reziduurilor pe produsele tratate.

Deşi insecticidele vegetale sunt scumpe, unii autori (Beratlief, 1989) consideră că în viitor aceste produse vor ocupa un rol important în combaterea insectelor dăunătoare. Principiile active ale insecticidelor vegetale sunt reprezentate prin diferiţi alcaloizi, ce au acţiune de contact sau de ingestie asupra insecticidelor. Principalii alcaloizi cu acţiune insecticidă sunt: Nicotina – alcaloid prezent în plantele de tutun cultivat (Nicotiana tabacum), dar mai ales în tutunul sălbatic (Nicotiana rustica). Nicotina în stare gazoasă pătrunde prin cuticula insectelor, acţionând prin paralizia aparatului locomotor.

Se recomandă sub formă de stropiri pentru: păduchii de frunze, puricii meliferi, tripşi, larve defoliatoare în primele stadii, molia verzei, puricii de pământ, viermele mărului, molia strugurilor, musculiţa albă de seră. Anabazina extrasă din Anabasis aphylla, folosită în combaterea afidelor. Sabadella conţine un complex de alcaloizi (veratrina, sabadillina, sabadina şi cevadina) ce se găseşte în endospermul, embrionul şi pericarpul seminţei de Veratrum album. Se utilizează împotriva muştelor şi a insectelor animalelor de producţie.

Rotenona este un principiu insecticid conţinut de unele leguminoase ca Derris elliptica, Tephrosia, Millettia, plante ce trăiesc în regiunile tropicale.

74

De asemenea şi alte plante conţin principii toxice faţă de insecte: Amorpha fruticosa, Dryopteris felix-max, Quassia amara, Rhodendrom molle, Juniperus virginiana, Piper nigrum (Beratlief, 1989).

În prezent, cea mai largă folosire o au produsele pe bază de “piretrum” extrase din plantele de Pyrethrum cinerariefolium, Pyrethrum rosoeum, Pyrethrum carneum.

Substanţele active din piretru numite Piretrina I şi Piretrina II sunt lichide vâscoase, nevolatile, insolubile în apă, care se descompun uşor sub influenţa aerului, luminii şi umidităţii. Acţionează asupra sistemului nervos al insectelor pe cale de ingestie şi respiraţie, având o puternică acţiune de şoc.

Se folosesc în combaterea insectelor din serele de legume, a insectelor din depozite şi din sectorul zootehnic.

8.5.4. Piretroizi de sinteză

Piretroizii de sinteză sunt produse obţinute pe cale sintetică, a căror substanţe active sunt asemănătoare cu a piretroizilor naturali. Au stabilitate 7 – 15 zile. Acţionează asupra sistemului nervos al insectelor pe cale de contact, ingestie şi respiraţie, având o puternică acţiune de şoc. Unele produse au şi acţiune acaricidă. Fac parte din grupa a III-a şi a IV-a de toxicitate. Timpul de pauză variază de la 1 – 3 zile până la 3 săptămâni. Au un spectru larg de acţiune, selectivitate scăzută şi pot forma rase rezistente de dăunători.

În Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în România (1999) şi omologările ulterioare sunt prezentaţi următorii piretroizi de sinteză: Agrothrin 10 EC – 0,2 l/ha; Cypermethrin 25 EC – 0,1 l/ha; Cypermethrin 10 EC – 0,02%; Cypersan 200 EC – 0,02%; Polytrin 200 CE – 0,015%; Sherpa 25 CE - 0,02%; Supersect 10 CE – 0,03%; Alphaguard 10 CE – 0,015%; Decis 25 Flow – 0,0125% - 0,05%; Decis ULV – 2 l/ha; Decis 2,5 CE – 0,0125 – 0,05%; Efenal 20 EC – 0,03%; Sanvalerat 200 CE – 0,02 – 0,05%; Sumicidin 20 CE – 0,02 – 0,1%; Sumialpha 2,5 CE – 0,015 – 0,04%; Fury 10 CE – 0,02%; Isathrine 0,05%; Chinmix 5 EC - 0,03%; Buldock 025 EC – 0,05%; Fastac 10 CE – 0,015 – 0,02%; Karate 2,5 CE – 0,01 – 0,04%; Mavrik 2 E – 0,03 – 0,05%; Meotrin 20 CE – 0,025%; Talstar 10 CE – 0,035 – 0,05%.

8.5.5. Insecticide organoclorurate

Sunt produse pe bază de hidrocarburi clorurate, care acţionează

asupra insectelor prin contact şi ingestie, mai rar prin respiraţie. Afectează sistemul nervos şi produce moartea prin paralizie.

75

Toxicitatea variază între moderat toxice şi puternic toxic. Au remanenţă mare şi persistenţă în sol (6 – 10 ani), precum şi posibilitatea de a cumula în organismele vegetale şi animale de pe toate nivelele trofice.

În prezent se utilizează preparatele pe bază de lindan şi endosulfan şi anume: Lindan 400 SC - 2,5 l/t sămânţă; Lindan 75 TS – 1,3 l/t sămânţă; Thiodan 35 EC – 0,15 – 0,2%; Thionex 35 CE – 0,2%; Thionex 25 ULV – 3 l/ha; Thionex 50 WP – 0,15%.

8.5.6. Insecticide organofosforice

Aceste insecticide au la bază esteri ai acidului fosforic, esterii

acizilor tiofosforici, esterii acidului ditianoperofosforic, derivaţi ai acidului pirofosforic. Se caracterizează printr-un spectru larg de acţiune, nu se cumulează în organismul omului, al animalelor şi al plantelor. Au o persistenţă redusă în sol, plante şi apă. Prin descompunere formează de regulă substanţe mai puţin toxice. Acţionează prin contact, ingestie şi respiraţie asupra sistemului nervos, ca inhibitori ai colinesterazei, producând moartea prin paralizie. Unele produse sunt sistemice. Au toxicitate variată, de la foarte toxice până la produse cu toxicitate redusă. Timpul de pauză la majoritatea produselor este de 12 – 15 zile; la unele produse poate ajunge până la 40 zile iar la altele este numai de 5 – 7 zile.

Sunt avizate a fi utilizate următoarele produse organofosforice: Actellic 50 CE – 0,05 – 0,2%; Carbetox 50 CE – 1,5 – 4,5 l/ha; Carbetox 37 CE 0,3 – 0,5%; Onefon 90 – 0,15%; Diazinon 60 EC – 0,15%; Diazol 60 EC – 0,15%; Basudin 60 EC – 0,15%; Dursban 480 CE – 0,2%; Reldan 40 CE – 0,1 – 0,15%; Murfotox 68 EC – 0,1%; Nogos 50 EC – 0,1%; Onevos 35 CE – 0,15%; Sumithion 50 CE – 0,1 – 0,2%; Ultracid 20 CE – 0,15 – 0,2%; Zolone 25 WP – 0,25 – 0,3%; Zolone 35 CE – 0,15 – 0,2%; Sinoratox 35 CE – 0,1 – 0,2%; Sinoratox 10 G – 25 – 30 kg/ha; Sinoratox 5 G – 50 – 60 kg/ha; Perfection 40 EC – 0,1%.

8.5.7. Insecticide carbamice

Produsele carbamice sunt esteri ai acidului carbamic. Au

acţiune rapidă de şoc, acţionând în principal pe cale de contact şi ingestie, iar unele produse au acţiune sistemică. Produc moartea prin paralizie, acţionând asupra sistemului nervos. Cu unele excepţii (Carbaril din grupa a III-a şi Victenon din grupa a IV-a), majoritatea insecticidelor carbamice au o toxicitate mare, făcând parte din grupele I şi a II-a. Timpul de pauză variază între 7 – 60 zile. Produsepe pe bază de carbofuran, furatiocarb, etc., au o bună persistenţă în sol şi

76

sunt eficace în combaterea viermilor sârmă, viermilor albi, viermilor cenuşii.

Sunt avizate următoarele insecticide carbamice: Sevin 85 WP – 0,15%; Lannate 90 WS – 0,05%; Metomex 90 SP – 0,05%; Larvin 375 – 0,15%; Insegar 25 WP – 0,03 – 0,04%; Furadan 35 ST – 28 l/t sămânţă; Carbodan 35 ST – 28 l/t sămânţă; Diafuran 35 ST – 28 l/t sămânţă; Furadan 5 G – 40 kg/ha; Furadan 10 G – 20 kg/ha; Marshal 25 EC – 0,1%; Padan 50 DP – 0,1%; Pirimor 25 WG – 0,1%; Promet 400 CS – 25 l/t sămânţă; Victenon WP – 0,05 – 0,075%.

8.5.8. Produse acaricide

Acaricidele sunt produse folosite pentru combaterea acarienilor

fitofagi. Unele produse organofosforice (Sinoratox, Carbetox, etc.) şi piretroizi de sinteză (Karate, Meotrin, Talstar) au efect şi pentru acarieni. Acţionează pe cale de contact şi mai rar prin asfixiere. Toxicitatea lor faţă de om şi animale variază de la redusă până la puternică. Cele mai folosite acaricide sunt următoarele: Kelthane 18,5 EC – 0,2%; Mitigan 18,5 EC – 0,2%; Sintox 40 EC – 0,1 – 0,2%; Pennstyl 25 WP – 0,05 – 0,1%; Torque 550 SC – 0,05%; Apollo 50 SC – 0,04%; Demitan 200 SC – 0,05 – 0,07%; Nissorun 10 WP – 0,05%; Nissorun 5 CE – 0,08%; Omite 570 EW – 0,1%; Ortus 5 SC – 0,1%; Pyranica 20 WP – 0,025%; Rufast 15 EC – 0,04%; Sanmite 20 WP – 0,05 – 0,075%; Danirun 11 CE – 0,06%; Neoron 500 EC – 0,05 – 0,1%.

8.5.9. Produse nematocide

Combaterea nematozilor plantelor de cultură constituie o

problemă importantă, deoarece ei sunt larg răspândiţi şi produc pierderi mari de producţie. Pe lângă atacul direct, unele specii de nematozi sunt vectori ai virusurilor determinând boli virotice grave, iar alte specii trăiesc parazit în corpul omului şi animalelor. Pentru combaterea nematozilor s-au sintetizat produse specifice numite nematocide, care au o eficacitate ridicată mai ales pe suprafeţe restrânse (sere, solarii).

Produsele nematocide recomandate a fi folosite în ţara noastră sunt următoarele: Basamid granule – 500 kg/ha, Mocap 10 G – 50 – 75 kg/ha; Vydate 10 G – 30 – 150 kg/ha; Vydate 24 L – 0,2%.

8.6. Metode biologice de combatere

Aplicarea metodelor biologice de combatere a dăunătorilor aşa

numita “luptă integrată”, cuprinde un ansamblu de măsuri care se

77

aplică în scopul distrugerii organismelor animale dăunătoare plantelor cultivate, omului şi animalelor.

Lupta biologică nu este ceva nou, empiric ea a fost folosită de oameni cu secole în urmă. În China de sud, prin anii 900, oamenii cumpărau cuiburi de furnici din specia Oechophylla smaragdina pentru a le pune în livezile de pomi fructiferi şi a preântâmpina astfel “ viermănoşirea fructelor”, aproximativ în acelaşi timp într-o altă zonă geografică, Yemen, în acelaşi scop se utiliza o altă specie de furnici.

Odată cu descrierea fenomenului de parazitism de către Aldrovandi în lucrarea sa” De animalibus insectae”, începe cercetarea ştiinţifică a mijloacelor şi metodelor de combatere biologică, cu accent special asupra fenomenului de parazitism.

În 1734, Reaomur recomandă introducerea ouălor de neuroptere în sere pentru combaterea afidelor. Pentru prima dată o realizare practică a combaterii biologice este menţionată oda cu introducerea în 1762 în insulele Mauriţius a pasării insectivore “maina” Acridotes tristis pentru combaterea lăcustei roşii a trestiei de zahăr, reuşindu-se ca în 1770 dăunătorul să fie sub control.

Ciuperca Metarrihizium anisopliae ca mijloc de combatere microbiologică a cărăbuşeilor este semnalată în Rusia de Mecinicov şi Krasilscik în 1886.

În România introducerea parazitului Aphelinus mali din Franţa în 1923 de W. Knechtel combate păduchele lânos (Eriosoma lanigerum). Combaterea păduchelui din San Jose, într-o primă etapă s-a realizat cu ajutorul speciei parazite introduse în ţară (Prospaltella perniciosi), care ulterior a putut fi crescută în masă la staţiunea Pângăraţi.

Lupta biologică are drept scop principal reducerea densităţii numerice a populaţiilor dăunătoare sub limita pragului economic de dăunare. Prin schimbarea raporturilor dintre dăunători şi totalitatea factorilor biologici care contribuie la reducerea sau limitarea populaţiei dăunătorului, se contribuie la stabilirea unui nou nivel de echilibru biocenotic.

În comparaţie cu celelalte metode de control ale dăunătorilor, metoda biologică nu prezintă pericol pentru om sau animale, protejează fauna utilă, nu determină apariţia fenomenului de rezistenţă, în unele cazuri este economică, iar în cazul utilizării biopreparatelor, acestea sunt în general compatibile cu multe insecticide.

Mijloacele de luptă împotriva dăunătorilor incluse în lupta biologică sunt: - folosirea microorganismelor patogene; - folosirea zoofagilor (prădători şi paraziţi); - lupta autocidă; - lupta hormonală;

78

- lupta genetică; - lupta fiziologică,etc.

Zoofagii sunt nevertebrate şi vertebrate care se hrănesc cu dăunătorii animali ai plantelor agricole, iar din rândul lor fac parte specii aparţinând grupelor de nematozi, acarieni, miriapode, insecte, batracieni, reptile, păsări şi mamifere.

În cadrul capitolului de ecologie s-au prezentat fenomenele de parazitism şi prădătorism, zoofagii se împart aşadar în paraziţi şi prădători.

Paraziţii sunt organisme animale ce se dezvoltă pe seama altor organisme, care se numesc gazde, acestea din urmă având corpul mai mare decât al paraziţilor. Diferitele specii de paraziţi existente, se pot dezvolta (pot parazita) pe diferite stadii de dezvoltare ale dăunătorilor: ou, larvă, pupă sau adult.

Paraziţii de ouă (ovifagii), au o importanţă practică deosebită deoarece prin distrugerea stadiului de ou se întrerupe toată dezvoltarea dăunătorului şi nu se mai produc pagube, ţinând seama de faptul că oul în sine sau depunerea lui provoacă cele mai mici pagube, fără importanţă economică.

Dintre ovifagi, cea mai mare importanţă practică se pare că o au viespile parazite din genul Trichogramma. În prezent sunt cunoscute peste 200 de specii ale genului, dar cele mai cunoscute sunt: Trichogramma evanescens, Trichogramma maydis, Trichogramma embriofagum şi Trichogramma pretiosum, pentru care se apreciază că sunt utilizate pe suprafeţe considerabile în lume, peste câteva milioane de hectare. În România sunt cunoscute 8 specii de paraziţi ai ouălor de ploşniţa cerealelor (Eurygaster integriceps),din care cele mai importante sunt Trissolcus grandis şi Telonomus shloropus. Specia Anastatus bifasciatus este printre puţinii paraziţi ai ouălor lepidopterelor defoliatoare din păduri (Dendrolimus pini, Malacosoma neustria etc.).

Aphidius matricariae în sere, este parazitată de Myzus persicae. Encarsia formosana este parazit pe musculiţa albă de seră

(Trialeurodes vaporariorum). Paraziţii de larve sunt foarte numeroşi ca specii şi este remarcat

că larva unui dăunător poate fi parazitată de mai mulţi paraziţi, dar în foarte puţine cazuri simultan de mai mulţi paraziţi din specii diferite.

Larvele de Ostrinia nubilallis sunt parazitate de Microbracon brevicornis, Synophorus crassifemur (Hymenoptera) şi Lydella thomsoni (Diptera).

Larvele de Pieris brassicae sunt parazitate de Apantheles glomeratus (Hymenoptera). Prospaltella perniciosi (Hymenoptera), parazit al larvelor păduchelui din San José, poate fi înmulţit în laborator şi răspândit în livezi unde distruge până la 90% din larvele

79

dăunătorului. Aphelinus mali, parazitează între 80-100% din larvele păduchelui lânos (Eriosoma lanigerum).

Paraziţii de pupe sunt în general mai puţin numeroşi şi cu importanţă practică ceva mai redusă deoarece larvele care în general produc cele mai mari pagube, nu sunt afectate. Importanţa lor este că reduc populaţia dăunătorilor. Pimpla instigator (Hymenoptera), parazitează diferite pupe de specii de lepidoptere din care cea mai cunoscută este Pieris brassicae, parazitată şi de Pteromalus puparum. Pentru dăunătorii pădurii se remarcă Brachymeria intermedia care parazitează crisalidele speciilor: Aporia crataegi, Euproctis chrysorrhoea, Lymantria dispar etc.

Paraziţii de adult sunt specii de insecte care atacă stadiul de adult. Dipetrul Phasia (Alophora) crassipennis parazitează adulţii hibernanţi sau cei din noua generaţie a ploşniţei cerealelor (Eurygaster spp.).

*După locul de instalare a paraziţilor gazde, aceştia pot fi ectoparaziţi, când se dezvoltă la exteriorul gazdei şi endoparaziţi, când se dezvoltă în interiorul gazdei. Speciile ectoparazite aparţin în majoritatea cazurilor ordinului Diptera, fiind cuprinse în familiile Tachinidae şi Larvevoridae şi dezvoltându-se pe corpul larvelor.

Din punct de vedere sistematic, în afară de insecte, paraziţi ai insectelor sunt şi specii din clasa Nematoda. Specia Mermis migrescens, cauzează o mortalitate de 60% a acarienilor, Agamermis decaudata, parazitează cărăbuşul japonez (Popilia japonica), Howardia benigna parazitează puricii cruciferelor iar Trichinema oscinellae parazitează adulţii muştei suedeze.

Clasa Insecta cuprinde cei mai mulţi paraziţi ce sunt cuprinşi în ordinul Hymenoptera, fiind încadrate îndeosebi în familiile: Chalcididae, Thrichogrammatidae, Aphelinidae, Pteromalidae şi în ordinul Diptera, familia Tachinidae.

Prădătorii sunt organisme animale care se hrănesc cu pradă vie, aceştia având în general corpul mai mare ca al victimei.

Din punct de vedere sistematic, diferitele specii de prădători aparţin la clasele: Arahnida, Miriapoda, Insecta, Amfibia, Reptile, Păsări şi Mamifere.

Dintre arahnide (păianjeni), ordinul acarina, speciile din genurile:Phytoseiulus sp.,prădătoare ale diferitelor stadii ale păianjenului roşu comun (Tetranichus urticae) şi Typhlodromus spp., prădător al diferitelor stadii ale păianjenilor brun şi roşu al pomilor.

Din clasa Miriapoda cele mai importante specii prădătoare din grupul Chilopode sunt: Scolopendra spp. şi Lithobius spp..

Speciile prădătoare din clasa Insecta aparţin ordinelor: Neuroptera, din care face parte Chrysopa perla, care se hrăneşte cu acarieni, afide şi coccide; Hetetoptera, din care cităm speciile Perillus bioculatus, răpitoare a diferitelor stadii de dezvoltare a gândacului din

80

Colorado, Nabis spp., răpitoare ce se hrăneşte cu ouă, larve şi adulţi ai diferiţilor dăunători accesibili, în special afide; Coleoptera, reprezentat prin numeroase specii de Carabidae (Carabus spp.), prădătoare de omizi defoliatoare, Coccinelidae (buburuza, Coccinella 7-punctata) prădătoare în special de afide şi cocide; Diptera, oferă specii încadrate în familia Syrphidae (Syrphus pyrasti, Syrphus bifascinatus), prădătoare în special de afide, etc.

Amfibienii (broaştele), în special broasca râioasă (Rana temporara) şi reptile (şerpi, vipere) se hrănesc în mare parte cu insecte şi alte specii de animale dăunătoare.

Păsările insectivore joacă un rol deosebil în distrugerea diferitelor stadii de dezvoltare ale insectelor dăunătoare. Printre speciile cele mai importante din acest punct de vedere se numără: piţigoiul, graurul, cucul, ciocănitoarea, striga, şorecarul, cucuveaua etc.

Mamiferele joacă un rol important în reducerea numărului de insecte rozătoare dăunătoare agriculturii. Dintre acestea se remarcă activitatea folositoare a liliacului, ariciului, nevăstuicii, dihorului, bursucului etc.

Succinta prezentare a principalilor paraziţi şi prădători redă numai parţial rolul şi imensul potenţial pe care îl au zoofagii în menţinera unui echilibru biologic în biocenoze în general şi în agrocenoze în special. Este suficient să amintim că nu există specie de dăunător agricol care să nu aibă paraziţi şi să fie atacată de dăunători. Existenţa zoofagilor nu înseamnă automat reducerea sau menţinerea sub control a dăunătorilor, deoarece ei sunt interconectaţi în cadrul lanţurilor trofice şi nivelul populaţiilor oscilează cu amplitudini mai mici sau mai mari în jurul unui nivel de referinţă.

Lupta biologică presupune două aspecte distincte atât prin modul de abordare cât şi prin consecinţele cu valoare practică ce rezultă. Pe de o parte este vorba de cunoaşterea locului şi rolului zoofagilor în cadrul biocenozelor, a stabilirii condiţiilor care limitează sau favorizează activitatea şi pe baza acestor cunoştinţe instituirea unor măsuri sau tehnologii care să protejeze sau să favorizeze activitatea acestora, introducerea de noi paraziţi şi prădători provenind din alte regiuni. Pe de altă parte este vorba de producerea în unităţi experimentale sau în biofabrici a unor paraziţi sau zoofagi, pentru care s-au elaborat metode şi tehnologii de producţie, lansarea în câmp în anumite culturi şi pentru anumiţi dăunători, în scopul de a combate un anumit dăunător.

Cunoaşterea factorilor care influenţează interrelaţia dinamică dintre paraziţii oofagi şi ploşniţa cerealelor, a determinat schimbări în tehnologia de combatere a dăunătorului (PED, momentul aplicării tratamentelor şi produselor chimice utilizate).

81

O cale relativ simplă de luptă biologică o constituie introducerea într-o anumită zonă a unui zoofag dintr-o zonă îndepărtată, eventual zona de origine a dăunătorului, urmată de înmulţirea în condiţii strict determinate, aclimatizarea şi apoi lansarea în câmp. Această metodă a dat rezultate spectaculoase în următoarele cazuri: Prossaltella perniciosi – păduchele din San José; Aphelinus mali – păduchele lânos. Dar există cazuri când speciile importante nu s-au putut adapta (Perillus bioculatus prădător al gândacului din Colorado în Europa, Lydella thomsoni –parazit al sfredelitorului porumbului în S.U.A.).

Cele mai spectaculoase rezultate s-au obţinut şprin creşterea în masă urmată în câmp de colonizarea periodică sau lansarea masivă prin metoda inundaţiei.

Faţă de cele peste 200 specii potenţiale de a fi utilizate, citate în literatura de specialitate, în practică cele mai importante sunt: Trichogramma spp., utilizată în China, Rusia, Bulgaria, Germania, Franţa, România şi experimental în S.U.A., pentru combaterea unor lepidoptere dăunătoare la porumb, sfeclă pentru zahăr, varză, viţa de vie etc.. Principalul atu al acestui parazit oofag, este faptul că s-a reuşit creşterea în instalaţii numite “biofabrici” pe gazde de substituţie (ouă de Sitotroga cerealella, ouă de Ephestia kuhniela sau chiar ouă artificiale). Norma de lansare depinde de cultură, fiind în general cuprinsă între 50 – 100 000 exemplare/ha, în 2-3 tratamente. Principalul neajuns al metodei îl constituie faptul că specia este slab zburătoare, fiind necesară instalarea manuală a plăcuţelor cu paraziţi, care în general conţin 800 exemplare, din 7 în 7 m, ceea ce presupune o imensă muncă manuală, dar sunt realizări în ceea ce priveşte mecanizarea lansării.

Prospaltella perniciosi, utilizată în combaterea păduchelui din San José a fost aclimatizată cu succes în România fiind importată din Franţa. În prezent parazitul este înmulţit în cantităţi suficiente pe gazda naturală Quadraspidiotus perniciosus crescută în masă pe dovleci suspendaţi în plase. Dovlecii cu larve gazdă parazitate sunt instalaţi în livezile atacate pentru a reduce populaţia dăunătorului.

Acarianul Phytoseilus persimilis, utilizat în combaterea în sere a acarienilor fitofagi, este crescut în sere speciale sau spaţii limitate dintr-o seră pe gazda naturală şi se lansează în proporţie de 1 la 20-50 exemplare de dăunători.

Encarsia formosana, utilizată pentru combaterea musculiţei albe de seră, este crescută la temperatura de 27-30°C, lumină 14-17 ore/zi, produce 115 ouă şi se lansează în sere pentru combaterea dăunătorului în norma de 2 exemplare/m2.

Rezultate deosebite s-au obţinut prin colectarea din natură a prădătorilor şi lansarea lor pentru protejarea unor culturi, de obicei în spaţii închise.

82

Alte specii ce în anumite momente şi zone, au fost sau sunt utilizate cu succes sunt: prădătorii Chrysopa sp., Perillus bioculatus (pentru Leptinotarsa decemlineata) şi paraziţii Lydella thomsoni în S.U.A. (pentru Ostrinia nubilallis) şi Trisolcus grandis sau Telenomus chloropus în Iran (pentru Eurygaster integriceps).

Microorganismele patogene sau produsele lor metabolice constituie principiul activ al unor produse utilizate în combaterea dăunătorilor. Aceste produse sunt cunoscute sub numele de insecticide microbiologice sau mai generic spus biopreparate.

După natura microorganismului utilizat, biopreparatele pot fi pe bază de :virusuri, bacterii, fungi sau alte organisme patogene pentru dăunători cum sunt sporozoarele.

Preparatele virale sunt, în general, produse pe bază de virusuri poliedrice, care se obţin prin infestarea gazdelor sau a culturilor celulare provenite din acestea şi extragerea ulterioară, de obicei prin centrifugare, a corpusculilor virali multiplicaţi. Bolile provocate insectelor de către virusuri poartă entomopatogene, cele mai numeroase fiind cele nucleare, dar şi citoplasmatice sau granulare, iar unele virusuri nu produc poliedre (particula vira este învelită într-o capsulă proteică).

Dintre produsele comercializate în diferite ţări multe sunt bazate pe virusuri poliedrice şi dintre ele menţionăm: ELCAR, BIOTROL, VIREX etc.

O însuşire deosebit de valoroase a virusurilor poliedrice este înalta lor specifitate, îmbolnăvesc şi determină moartea numai la specia ţintă. Sunt deosebit de utile în declanşarea unor epizootii. Printre dezavantajele preparatelor virale sunt: preţul de cost pentru producerea lor; faptul că nu acţionează în timp scurt asupra dăunătorului; slaba lor rezistenţă la acţiunea ultravioletelor.

Preparatele bacteriene sunt produse pe bază de bacterii entomopatogene. Bolile provocate de bacterii insectelor, poartă numele de bacterioze sau flaşerii. Primul care s-a ocupat de studiul bolilor produse de bacterii la viermii de mătase a fost Pasteur.

Se cunosc numeroase specii de bacterii care provoacă diferite boli la diferite specii de insecte, dar cele mai cunoscute, care au o importanţă practică deosebită, fiind aplicate pe scară largă în combaterea unor dăunători sunt: Bacillus thuringiensis (în principal utilizat pentru combaterea lepidopterelor, dar există şi tipuri care acţionează asupra dipterelor) şi Bacillus popiliae (ce determină boli la larvele de melolontine-coleoptere). Capacitatea speciei Bacillus thuringiensis de a provoca îmbolnăvirea larvelor de lepidoptere se datorează în principal celor două toxine produse de bacterie (endotoxina produsă şi depozitată în corpul celulei bacteriene sub forma unui cristal proteic şi exotoxina eliminată de bacterie în mediul de culură, sau în organismul atacat). Celulele bacteriene ajunse odată

83

cu hrana în intestinul larvelor se înmulţeşte eliminând exotoxine ce determină paralizia tubului digestiv, iar odată cu moartea celulelor bacteriene se elimină şi endotoxina reprezentată prin cristalele proteice ce ajunse în intestinul mijlociu sunt solubilizate şi determină distrugerea peretelui intestinal invadarea cavităţii generale cu bacterii, deci apariţia septicemiei (infecţie microbiană generalizată), paralizia şi moartea insectei care are în această ultimă fază un aspect caracteristic “flasc”, corpul larvei moarte fiind un rezervor de bacterii care prin ruperea resturilor învelişului larvei se împrăştie pe plante provocând îmbolnăvirea altor larve care consumă hrana contaminată.

Avantajul deosebit al utilizării bacteriilor în combaterea dăunătorilor este faptul că pot fi cultivate în masă, după tehnologia utilizată pentru obţinerea antibioticelor, preţul de cost este comparabil cu al insecticidelor şi au o specifitate relativă ridicată. Dezavantajele sunt faptul că acţionează relativ lent şi sunt şi ele sensibile la ultraviolete, aspect contracarat mai recent prin adăogarea unor substanţe protectoare.

Preparatele microbiene sunt foarte mult utilizate în combaterea lepidopterelor defoliatoare din păduri, asigurându-se protecţia acestui ecosistem deosebit de sensibil.

Dintre preparatele comerciale bazate de bacterii menţionăm: Bactospein, Thuricide, Dipel, Entomobacterin, Dendrobacterin, etc. Este menţionat că a fost realizat produsul românesc Turingin la fabrica de la Calafat, dar în prezent datorită dificultăţilor economice şi supradimensionării instalaţiei de producţie, el nu se mai fabrică.

Preparatele fungice au ca principiu activ sporii unor ciuperci entomopatogene ce determină la insectele atacate apariţia unor boli denumite micoze. Cea mai cunoscută şi mai virulentă ciupercă entomopatogenă este Beauveria bassiana. Ca şi preparatele microbiene cele fungice se produc prin izolarea unor tulpini virulente şi înmulţirea în medii lichide după tehnologia de producere a penincilinei.

Marele dezavantaj al acestor preparate este că ele sunt eficace în zonele sau mediile deosebit de umede, unde pot fi active asupra larvelor, pupelor şi adulţilor gândacului din Colorado, gărgăriţei cenuşii a sfeclei etc.

Dintre preparatele comerciale amintim pe cele bazate pe Beauveria bassiana.

8.7. Lupta integrată

Lupta integrată reprezintă un procedeu relativ nou de combatere

a agenţilor patogeni şi dăunătorilor plantelor de cultură. Acest program a fost elaborat ca o reacţie a folosirii excesive a pesticidelor organosistemice şi mai ales a celor cloroderivate.

84

Lupta integrată reprezintă un concept care utilizează un asamblu de metode, care satisface în acelaşi timp exigenţele economice, ecologice şi sociologice, acordându-se prioritate utilizării organismelor naturale de limitare, respectându-se pragurile de toleranţă (Brader, 1974).

Lupta integrată poate fi definită ca o formă de ecologie aplicată (Grison, 1969), de luptă biocenotică, în sensul dirijării populaţiilor de dăunători şi a dăunătorilor lor naturali din cadrul agroecosistemelor reprezentate de diferite culturi, prin influenţarea factorilor de mediu asupra organismelor vegetale şi animale.

Obiectivele principale ale luptei integrate sunt: 1. Diminuarea riscurilor de apariţie a rezistenţei la pesticide a

dăunătorilor. 2. Evitarea creşterii progresive a numărului de tratamente fitosanitare. 3. Reducerea reziduurilor de pesticide din produsele agricole. 4. Menţinerea unei stabilităţi a entomofaunei din agroecosistem.

Principiile luptei integrate sunt: 1. Folosirea în complex a celor 6 categorii de măsuri de combatere şi

anume: prognoză şi avertizare, carantină fitosanitară, măsuri agrofitotehnice, fizico- mecanice, chimice şi biologice.

2. Veriga de bază a luptei integrate o constituie principiul prin care nu se urmăreşte eradicarea torală a dăunătorilor, ci menţinerea lor la un anumit nivel la care să nu producă pagube (sub pragul de dăunare economică), prin aşa zisa “metodă a câmpului murdar”.

3. Tratamentele chimice se efectuează la avertizare pentru reducerea la minimum a numărului lor.

4. Folosirea măsurilor chimice numai după ce s-au aplicat măsurile fizico-mecanice (tăierile de întreţinere şi de rodire în pomicultură şi viticultură).

5. Utilizarea pesticidelor selective şi cu remanenţă mică pentru protejarea entomofaunei folositoare.

6. Executarea tratamentelor la avertizare pentru reducerea numărului acestora.

7. Limitarea suprafeţei de tratat la un minim necesar. De exemplu se tratează numai jumătate din pom sau lanul se tratează numai pe margini.

8. Reducerea la minimum a folosirii insecticidelor organoclorurate care au remanenţă mare şi se descompun greu.

9. Folosirea pe scară largă a substanţelor piretroide şi a preparatelor biologice ce nu lasă reziduuri pe produsele tratate.

10. Alternarea substanţelor fitofarmaceutice sistemice cu cele de contact pentru a se evita apariţia de noi rase fiziologice de agenţi patogeni şi dăunători, rezistenţi la pesticide.

11. Folosirea produselor fitofarmaceutice cu toxicitate cât mai mică faţă de om şi animale.

85

12. Cultivarea hibrizilor şi soiurilor de plante imune sau rezistente la atacul agenţilor patogeni şi dăunătorilor.

Elementele necesare pentru aplicarea luptei integrate. Pentru a se putea introduce şi folosi cu succes combaterea

integrată este necesar să fie cunoscute în prealabil o serie de elemente şi în primul rând mecanismele naturale ce contribuie la reglarea densităţii numerice a speciilor cu importanţă economică, cum sunt: a) evidenţa speciilor dăunătoare pe zone (alcătuirea hărţilor de

răspândire a dăunătorilor); b) dinamica speciilor dăunătoare împreună cu speciile antagoniste

(paraziţi şi prădători); raportul numeric optim în favoarea duşmanilor naturali, exclude folosirea tratamentelor chimice;

c) ciclul biologic al speciilor dăunătoare dintr-o anumită zonă, în strânsă corelaţie cu factorii ecologici;

d) densitatea numerică la speciile cheie, cu importanţă economică mai mare.

86

CAPITOLUL IX DĂUNĂTORII CULTURILOR DE CEREALE

9.1. Gândacul ghebos – Zabrus tenebrioides Goeze,

ordinul Coleoptera, familia Carabidae

Este răspândit în Europa şi Asia Centrală. În ţara noastră este menţionat din anul 1887 şi se întâlneşte în toate zonele de cultură a cerealelor păioase.

Descriere. Adultul are 10 – 16 mm lungime, corpul oval-alungit, de culoare neagră pe partea dorsală, uneori cu reflexe metalice şi brun-roşcat pe partea ventrală. Pronotul este convex dorsal, cu baza şi marginile laterale puternic punctate. Antenele, tibiile şi tarsele sunt roşcate, iar femurele mai închise (Figura 30).

Oul este oval de 20 – 35 mm lungime, de culoare albă. Larva matura are 30 – 35 mm; corpul este uşor turtit, îngustat

treptat spre partea posterioară, de culoare albă-cenuşie. Capul şi toracele sunt brune, iar segmentele abdominale prezintă dorsal sclerite brune-deschise. Penultimul inel abdominal este prevăzut cu două apofize chitinoase şi păroase.

Pupa are 18 – 20 mm şi este de culoare albă-cafenie. Biologie. Iernează în stadiul de larvă în sol şi are o generaţie pe

an.

Fig. 30. Gândacul ghebos – Zabrus tenebrioides

a-adult; b-larvă; c-plantă atacată (după Balachowsky)

87

Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă în stadiile de adult şi larvă. Adulţii consumând florile şi boabele în diferite faze de coacere. Cele mai mari pagube sunt produse de larve, care atacă frunzele, în special la grâul de toamnă. Larvele trag frunzele plantelor tinere în galeriile de la baza plantelor, le sfâşie şi rămân numai nervurile, care se usucă. Atacul larvelor se manifestă în vetre. La invazii mari, culturile pot fi distruse complet.

Combatere. Rotaţia culturilor; evacuarea baloţilor de paie şi a resturilor vegetale; efectuarea arăturii imediat după recoltat şi menţinerea terenului curat prin discuiri, pentru a se evita formarea samulastrei.

Tratarea seminţelor cu unul din următoarele insectofungicide: Tirametox 90 PTS – 3 kg/t, Vitalin 85 PTS – 3 kg/t, Gammavit 85 PSU – 3 kg/t.

În cazul apariţiei unor focare se vor executa tratamente cu produse organofosforice: Basudin 600 EW – 2,0 l/ha, Dursban 480 EC – 2,5 l/ha, etc.

9.2. Ploşniţele cerealelor – Eurygaster spp. şi Aelia spp ., ordinul Heteroptera, familia Scutelleridae

Ploşniţele cerealelor sunt răspândite în centrul şi sud-estul

Europei, în vestul Europei, în vestul Europei şi în nord-estul Africii. În ţara noastră se întâlneşte în toate zonele unde se cultivă cerealele, cu densităţi mai mari în regiunile de stepă şi a pădurilor de stejar.

Mai importante sunt: Eurygaster integriceps Put., Eurygaster maura L., Eurygaster austriaca Schr., Aelia acuminata L. , Aelia rostrata Bob.

Specia Eurygaster integriceps Put. este cea mai frecventă şi păgubitoare. Speciile genului Aelia sunt predominante în Câmpia Transilvaniei.

Descriere. Speciile genului Eurygaster se deosebesc între ele prin următoarele caractere: a) mărimea capului adultului; b) forma capului; c) raportul dintre plăcile maxilare şi clipeus; d) marginile laterale ale pronotului.

Adultul de Eurygaster spp. are corpul oval, de culoare variabilă, de la galben-brună, până la brun-închis, uneori chiar negru. Scutelum este dezvoltat, de lungimea abdomenului.

Eurygaster integriceps are corpul de 11 – 13 mm lungime, capul este rotunjit la vârf, plăcile maxilare nu acopăr clipeul, marginile latarale ale pronotului sunt convexe (Figura 31).

88

Ouăle sunt de culoare verde deschis, de forma unui butoiaş. Pe măsură ce se dezvoltă embrionul, culoarea lor se închide, devenind cafenii-roşcate.

Larvele sunt asemănătoare cu adultul. Speciile genului Aelia au corpul eliptic, cu dungi longitudinale

pe partea dorsală, iar scutelul este triunghiular. Aelia acuminata are corpul de culoare galbenă-brună, de 7 – 10 mm lungime şi prezintă 3 dungi longitudinale pe pronot şi scutel. Pe femurele mediane şi posterioare se disting 2 pete punctiforme negre.

Fig. 31. Ploşniţele cerealelor – Eurygaster sp.; Eurygaster integriceps: a-adult; b-larvă; c-deosebirea dintre speciile de Eurygaster

(original)

Biologie. Iernează în stadiul de adult în frunzarul pădurilor de foioase şi prezintă o generaţie pe an. Factorul limitativ, care influenţează mult înmulţirea ploşniţelor cerealelor îl constituie paraziţii oofagi Trissolcus grandis Thoms. şi Telenomus chloropus Thoms., ce asigură în anii favorabili un grad de parazitate de până la 90%.

Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă cerealele păioase. Adulţii şi larvele atacă toate organele aeriene ale plantelor: frunze, tulpini, spice şi boabe. Odată cu înţepătura, insecta introduce în celule şi o cantitate de salivă, care are proprietăţi enzimatice foarte active, producându-se o degradare a substanţelor. În felul acesta se formează o mică proeminenţă ca un con, denumit “con salivar”. Când aceste conuri se desprind şi cad, în locul lor rămâne un punct negru,

89

înconjurat de o zonă albă-gălbuie sau brună. Atacul adulţilor hibernanţi în primăvară, pe timp secetos şi densităţi mari, determină pieirea plantelor.

Când atacul se manifestă la spic, la diferite niveluri, se constată că partea spicului de deasupra înţepăturii se albeşte, iar acest atac se numeşte “albeaţa spicelor”.

Atacul cel mai periculos este la boabe, produs mai ales de larve. Când boabele sunt înţepate în faza de lapte, ele se zbârcesc complet. Într-un stadiu mai avansat de coacere, boabele nu se mai deformează, însă în locul înţepăturii apare o zonă galbenă-deschis, în jurul căreia se găseşte un punct negru. Boabele atacate au un conţinut redus de gluten, din care se obţine o făină de calitate inferioară.

Combatere. Aplicarea măsurilor agrotehnice: rotaţia culturilor, semănatul timpuriu în terenuri bine pregătite şi fertilizate, cultivarea de soiuri precoce şi recoltarea la timp a cerealelor.

Efectuarea de tratamente chimice la avertizare în funcţie de valorile PED şi anume: - PED = 7 adulţi/m2, în culturile cu densitate normală; - PED = 5 adulţi/m2, în culturile cu densităţi mici şi neînfrăţite; - PED = 3 adulţi/m2, când primăvara este secetoasă şi călduroasă,

favorabilă adulţilor hibernanţi. În România sunt avizate următoarele insecticide pentru

combaterea ploşniţelor cerealelor: Actellic 50 CE – 1,0 l/ha, Dursban 4 E – 2,0 l/ha, Danex 80 PU

– 1,2 kg/ha, Onefon 80 PS – 1,2 kg/ha, Ordatox 25 CE – 2,5 l/ha, Sinoratox 35 CE – 3,0 l/ha, Marshall 25 CE – 1,0 l/ha, Ultracid 40 CE – 2,5 l/ha, Fastac 10 EC – 0,1 l/ha, Supersect 10 EC – 0,1 l/ha, Polytrin 200 EC – 0,1 l/ha, Cypermetrin 25 CE – 0,060 l/ha, Decis 2,5 CE – 0,3 l/ha, Sumi-alpha 2,5 CE – 0,4 l/ha, Karate 2,5 CE – 0,1 l/ha, Fury 10 EC – 0,1 l/ha, Regent 200 SC – 0,075 l/ha, Trebon 30 EC – 0,250 l/ha.

Pentru adulţi tratamentele se aplică la apariţia lor în masă, iar împotriva larvelor, când acestea sunt în vârsta a III-a.

9.3. Gândacii pocnitori – Agriotes spp., ordinul Coleoptera, familia Elateridae

Aceşti dăunători se întâlnesc aproape în toate regiunile globului.

În ţara noastră sunt frecvenţi în culturile agricole, mai ales în solurile podzolice, în luncile râurilor şi Delta Dunării.

Mai importante sunt următoarele specii: Agriotes lineatus L., Agriotes ustulatus Schall. şi Agriotes obscurus L.

Descriere. Adultul de Agriotes lineatus L. are 7 – 10 mm lungime, este de culoare brună-roşcată, cu elitrele mai deschise.

90

Interstriile elitrelor sunt mai late şi prevăzute cu o pubescenţă deasă (Figura 32).

Ouăle sunt aproape ovoide de 0,5 – 1,5 mm lungime, având chorionul tare şi rezistent, de culoare albă.

Larvele sunt de tip elateriform şi sunt cunoscute sub numele de “viermi sârmă”. Larvele au corpul alungit şi cilindric, acoperit de un tegument puternic chitinizat, de culoare galbenă-castanie. Picioarele sunt scurte şi de aceeaşi mărime. Ultimul segment abdominal este conic şi prezintă pe partea dorsală două escavaţiuni ovale. Lungimea larvei mature are până la 25 mm.

Pupa este de culoare galbenă. Unghiurile anterioare ale pronotului prezintă excrescenţe chitinizate.

Fig.32. Gândacul pocnitor – Agriotes lineatus a-adult; a1-văzut dorsal; a2-văzut lateral; a3-văzut ventral; b-ouă; c-larvă; d-pupă.

Biologie. Iernează în sol ca larve de diferite vârste şi ca adult şi

prezintă o generaţie la 4 – 5 ani. Plante atacate şi mod de dăunare. Adulţii de Agriotes spp. au

un regim de hrană mixt, consumând diferite insecte mici, râme, boabe de cereale, etc., iar după unii autori atacă şi frunzele de cereale păioase, trifoi, producând mici rozături alungite.

Atacul larvelor este deosebit de păgubitor, prezentând un polifagism accentuat. Ele atacă cerealele (grâul, orzul, porumbul, etc.), floarea soarelui, sfeclă, cartoful, legumele (varza, morcovul, tomatele, etc.), tutunul, etc., rozând seminţele în curs de germinaţie, părţile subterane ale plantelor sau la colet. Plantele atacate se îngălbenesc şi

91

se usucă. Viermii sârmă produc pagube mai mari la plantele prăşitoare.

În tuberculii de cartof, rădăcinile de sfeclă, morcov, etc., larvele rod galerii, ducând la putrezirea lor.

Combatere. Importanţă prezintă măsurile agrotehnice: a) efectuarea arăturilor de vară şi toamnă, ce contribuie la reducerea

populaţiei de viermi sârmă; b) aplicarea de îngrăşăminte chimice şi mai ales pe bază de azot şi

fosfor, care au o acţiune nocivă asupra larvelor; c) administrarea de amendamente pe bază de calciu pe solurile

podzolice şi drenarea terenurilor cu umiditate ridicată; d) cultivarea pe terenurile infestate a unor plante care în general sunt

mai puţin atacate de larve şi anume: mazăre, fasole, muştar, bob, linte, rapiţă, coriandru, etc.

Tratarea seminţelor se poate face cu unul din următoarele produse: Furadan 35 ST, Carbodan 35 ST, Carbofuran 350, Diafuran 35 ST, Terrafuran 350, fiecare în doză de 28 l/t, ce se poate reduce la 25 l/t. De asemenea, se pot utiliza şi produsele Gaucho 70 WP – 20 kg/t şi Mospilan 70 WP – 50 kg/t.

La infestări puternice, cele mai bune rezultate în combaterea viermilor sârmă, la culturile prăşitoare se obţin prin tratamentul la sămânţă, completat cu cel la sol, cu insecticide granulate: Furadan 5 G – 40 kg/ha, Furadan 10 G – 15 – 20 kg/ha, Basudin 10 G – 20 kg/ha, Sinoratox 10 G – 30 kg/ha. În culturile de cartof şi rădăcinoase (morcov, pătrunjel, etc.) se aplică tratamente la sol cu produse granulate şi anume: Sinoratox 5 G – 50 kg/ha, Sinolintox 10 G – 25 kg/ha.

9.4. Gărgăriţa frunzelor de porumb – Tanymecus dilaticollis Gyll.,

ordinul Coleoptera, familia Curculionidae

Este răspândită în zona de cultură a porumbului din Europa, vestul Asiei, Iran, etc. La noi se întâlneşte frecvent, fiind deosebit de dăunătoare în zonele din sudul, sud-estul şi estul ţării.

Descriere. Adultul are corpul oval-alungit de 6,5 – 8,0 mm lungime, de culoare brun-cenuşiu, mai deschis pe partea ventrală. Solzii şi perişorii, care acoperă elitrele sunt dispuşi longitudinal sub formă de dungi. Rostrul este lat şi mai lung, capul asemănător cu un cioc de raţă, de unde şi denumirea de “răţişoara porumbului”. Pronotul este mai lat decât lung (Figura 33).

Oul este cilindric, rotunjit la ambele capete, de 1 mm lungime şi 0,5 mm lăţime. La depunere este de culoare galbenă-sidefie, apoi devine negru strălucitor.

92

Larva matură are 8,0 – 9,0 mm lungime, este apodă, având corpul brăzdat de cute. Tegumentul este de culoare albă-lucioasă, cu o pubesecenţă gălbuie.

Fig. 33. Răţişoara porumbului – Tanymecus dilaticollis: a-adult; b-plantă atacată;

(după Manolache şi Boguleanu)

Biologie. Iernează ca adult în sol, la adâncimi cuprinse între 40 şi 100 cm. Prezintă o generaţie pe an.

Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag, ce atacă peste 70 specii de plante. În ţara noastră a fost semnalată pe 34 specii de plante, ce aparţin la 7 familii botanice. Atacă porumbul, floarea soarelui, sfecla de zahăr, sorgul, soia, lucerna, grâul, orzul, etc. Pagubele cele mai mari sunt înregistrate la porumb. Atacul adulţilor începe din faza de răsărire şi durează până la formarea a 3 – 4 frunze. Plantele abia răsărite sunt retezate de la colet, iar apoi atacă frunzele pe margini în trepte. Larvele se hrănesc cu rădăcinile diferitelor plante cultivate (porumb, sorg, etc.) şi spontane (pălămidă, etc.), fără a produce daune însemnate.

Combatere. Rotaţia culturilor şi lucrările solului au un rol însemnat în prevenirea şi reducerea atacului. S-a stabilit că rotaţia porumb-mazăre-grâu este corespunzătoare în combaterea răţişoarei porumbului şi elimină tratamentele chimice.

Lucrările de pregătire şi întreţinere a solului contribuie la distrugerea florei spontane, în special al pălămidei, asigurând o dezvoltare viguroasă a plantelor de porumb, trecând în scurt timp de faza critică a atacului dăunătorului.

În funcţie de densitatea adulţilor/m2, se recomandă diferite tratamente. Astfel, până la densitatea de 10 adulţi/m2 sunt suficiente

93

tratamentele la sămânţă, folosindu-se produse carbamice pe bază de corbofuran şi anume: Furadan 35 ST, Diafuran 35 ST, Carbodan 35 ST, Terrafuran 350, în doză de 28 l/t.

La densităţi mai mari, tratamentul la sămânţă se completează cu tratamente la sol cu produse granulate, folosindu-se produsele Furadan 500 ST – 40 kg/ha, Sinoratox 5 G – 30 kg/ha.

În timpul perioadei de vegetaţie se avertizează un tratament cu un amestec de Sinoratox 35 CE – 3 l/ha şi Decis 2,5 CE (Dimecis) – 0,210 l/ha sau Sinoratox 3,5 CE – 3 l/ha şi Karate 2,5 CE – 0,210 l/ha, la densităţi mai mari de 3 exemplare/m2.

9.5. Buha semănăturilor - Scotia segetum Schiff., ordinul Lepidoptera, familia Noctuidae

Această insectă este răspândită în toată Europa, în Asia Mică, în partea de est a Asiei şi în nordul Africii. În ţara noastră se întâlneşte pretutindeni, cu o frecvenţă mai mare în Câmpia Dunării. Descriere. Adultul are aripile anterioare brune-cenuşii, cu pete caracteristice speciilor de Noctuidae (reniformă, orbiculară şi cuneiformă), mai deschise şi încercuite cu negru. Câmpul aripilor este străbătut de linii fine, brune, transversale, în zig-zag. Aripile posterioare sunt albe-sidefii la masculi şi cenuşii la femele. Nervurile şi marginile aripii sunt mai închise. Anvergura aripilor este de 35 - 45 mm (fig. 34). Oul este sferic, uşor turtit în regiunea micropilului, cu diametrul de 0,4 - 0, 5 mm; chorionul este brăzdat de aproximativ 40 de creste, dispuse sub formă de raze. Culoarea este albă-sidefie la depunere şi roz-gălbuie spre sfârşitul incubaţiei. Larva matură este de culoare cenuşie-verzuie, spre deosebire de prima vârstă, când are culoarea gălbuie. Capul este brun şi prevăzut cu 2 macule în formă de semilună. Pe partea dorsală a corpului prezintă 3 dungi brune, dintre care cea mediană este mai lată. Pe fiecare segment abdominal se găsesc 3 - 4 negi mici (sclerite) de culoare cenuşie-închisă. Lungimea corpului variază între 45 - 50 mm . Pupa este brună-roşcată, prevăzută apical, pe abdomen, cu 2 spini; lungimea corpului este de 18 - 20 mm .

Fig. 34 Buha semănăturilor – Scotia segetum: a - adult; b -

larvă; (după Nichitin)

94

Biologie. Iernează ca larvă în ultimele vârste în sol şi are două generaţii pe an. Primăvara, în luna aprilie, larvele se transformă în pupe. Stadiul de pupă durează 2 - 3 săptămâni. Fluturii apar la începutul lunii mai, când temperaturile medii ale aerului sunt cuprinse între 14 - 16°C. Zborul fluturilor este nocturn şi durează până la sfârşitul lunii iulie. Copulaţia are loc imediat după apariţie iar ponta începe la 2 - 3 zile. Ouăle sunt depuse izolat, frecvent pe partea inferioară a frunzelor unor plante spontane ca pălămida, loboda, ştir, nalbă, patlagină şi mai rar pe frunzele plantelor cultivate: sfeclă, porumb. O femelă depune 500 - 2000 ouă, în funcţie de cantitatea şi calitatea hranei pe care s-au dezvoltat larvele. Perioada de incubaţie durează 4 - 5 zile. În primele trei vârste, larvele sunt diurne şi se hrănesc cu părţile aeriene ale plantelor. După a patra năpârlire, larvele se retrag în stratul superficial al solului. Dezvoltarea larvară durează 30 - 35 zile, ajungând la maturitate la începutul lunii iulie când se transformă în pupe. Stadiul de pupă durează 2 - 3 săptămâni, astfel că în iulie-august apar fluturii, care vor da naştere la generaţia a doua. Larvele acestei generaţii se dezvoltă până în octombrie, când intră în diapauză hiemală. Ouăle de Scotia segetum sunt parazitate de viespea Trichogramma enanescens, iar larvele şi pupele sunt distruse de numeroşii duşmani naturali, dintre care 24 specii de himenoptere, 13 de diptere, 2 de nematozi şi 16 specii prădătoare. Mai frecvente sunt speciile parazite Apantheles congestus, Meteorus scutellator, Rhogas dimidiatus, Histor sp. Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag, ce atacă peste 80 specii de plante. Cele mai mari pagube se înregistrează la culturile de cereale: porumb, grâu, orz etc., la sfecla de zahăr, floarea soarelui, tutun, rapiţă de toamnă, castraveţi, ceapă, varză etc. Produce pagube în pepinierele pomicole şi viticole. Larvele rod boabele în germinaţie, retează plantele de la colet, rod frunzele de la exterior spre interior. Atacă şi părţile subterane ale plantelor, făcând galerii superficiale şi neregulate. Plantele atacate se îngălbenesc şi se usucă. Combatere. Se aplică măsuri agrotehnice: - arături adânci de toamnă pentru distrugerea larvelor hibernante etc.; - distrugerea buruienilor din culturi, ce constituie plante gazdă intermediare; - tratamente chimice la sol sau la plante; PED pentru diferite culturi sunt următoarele: 8 larve/m² sau 10 % tufe atacate în perioade răsăririi la cartof; 0,5 - 1 larvă/m² la plantarea răsadului sau o larvă/m² în

95

faza de rozetă la varză; 5 larve/m² înainte de semănat şi la răsărire, când plantele de porumb au 1 - 2 frunze. Tratamentele chimice se fac la avertizare. Urmărirea zborului dăunătorului se face cu ajutorul capcanelor cu feromoni sexuali specifici de tip AtraSEG. Aprecierea intensităţii atacului se face după următoarea scară: - zbor normal, 10 - 20 masculi/capcană/săptămână; - zbor numeros, 20 - 30 masculi/capcană/săptămână; - zbor masiv, peste 30 masculi/capcană/săptămână. Importanţă prezintă zborul numeros şi zborul maxim al dăunătorului. Tratamentele se fac cu produse organofosforice, carbamice sau piretroizi de zinteză. Buha semănăturilor poate fi combătută şi pe cale biologică prin folosirea paraziţilor oofagi sau a biopreparatelor. Pentru distrugerea ouălor se recomandă folosirea viespii Trichogramma evanescens, prin lansare de 30.000 exemplare/ha, la începutul şi în timpul pontei, pentru fiecare generaţie. Se poate utiliza biopreparatul Thuringin 6000 în doză de 1 - 1,5 kg/ha, împotriva larvelor din primele vârste, cu eficacitate foarte bună.

9.6. Sfredelitorul porumbului - Ostrinia nubilalis Hb., ordinul Lepidoptera, familia Pyraustidae

Sfredelitorul porumbului, larg răspândit în Europa, Asia, Africa de Nord şi America, este unul din principalii dăunători ai porumbului. În ţara noastră se întâlneşte pretutindeni, atacuri puternice înregistrându-se în Transilvania, Banat, nordul Moldovei şi în Câmpia Dunării. Descriere. Adultul prezintă dimorfism sexual. Femela are aripile anterioare de culoare galbenă-deschisă, cu dungi transversale fine, din care una în formă de zig-zag de-a lungul marginii externe. Aripile posterioare sunt galbene cenuşii, median cu o dungă mai deschisă la culoare. Anvergura aripilor este de 27 - 32 mm. Masculul are aripile anterioare de culoare brună-cenuşie şi prezintă în lungul marginii externe 5 - 6 puncte mici, galbene-deschise, iar pe ultima treime o bandă transversală galbenă-cenuşie, lăţită posterior. Aripile posterioare sunt galben-deschis, cu o bandă mediană lată, mai închisă. Deschiderea aripilor este cuprinsă între 25 - 30 mm (Figura 35). Oul este turtit şi transparent; ponta are aspectul unei picături de ceară de diferite forme. Larva matură are corpul de culoare cenuşie-gălbuie, uneori cu nuanţă roşiatică. Capul, placa pronotală şi segmentul anal sunt brune. Segmentele abdominale prezintă dorsal câte 6 sclerite de culoare cenuşie-închisă, prevăzute cu peri lungi. Lungimea corpului ajunge până la 25 mm .

96

Pupa este de culoare brun-deschis şi prezintă în vârful abdomenului 4 spini curbaţi. Lungimea corpului este de 18 - 20 mm.

Fig. 35 Sfredelitorul porumbului - Ostrinia nubilalis: a - mascul; b - femelă; c - larvă (după Bonnemaison); d,e - mod de dăunare

(după Beran) Biologie. Sfredelitorul porumbului iernează ca larvă matură în tulpinile de porumb, cânepă, sorg etc. Transformarea larvelor în pupe are loc primăvara, la începutul lunii mai. Apariţia primilor fluturi începe către sfârşitul lunii mai, iar zborul maxim se înregistrează în ultima decadă a lunii iunie şi în prima decadă a lunii iulie. Copulaţia şi ponta au loc la 2 - 4 zile de la apariţie. Depunerea maximă de ouă coincide cu zborul în masă al adulţilor. Ouăle sunt depuse pe partea inferioară a frunzelor, în grupe, obişnuit de 3 - 39 ouă. Majoritatea pontelor sunt depuse pe frunzele 3 - 6. O femelă depune între 300 - 350 de ouă, uneori mai multe. Incubaţia durează între 3 şi 13 zile, obişnuit între 7 - 8 zile. La apariţie, larvele se hrănesc cu inflorescenţele şi cu parenchimul frunzelor, apoi cu măduva tulpinilor. Într-o tulpină se pot dezvolta mai multe larve. Evoluţia larvară durează 20 - 30 zile, timp în care larvele trec prin 5 vârste. Ajunse la completa dezvoltare, la sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august, larvele intră în diapauză hiemală. În zonele sudice ale ţării noastre o parte din larve (până la 30 %), obişnuit cele provenite din primele ecloziuni, se transformă în pupe, din care apar fluturii care dau naştere generaţiei a doua. Aceasta are o evoluţie rapidă. Prolificitatea adulţilor este mult redusă, depunând circa 170 ouă, iar dezvoltarea larvară se încheie în 20 de zile. Dinamica populaţiei de Ostrinia nubilalis Hb. este puternic influenţată de factorii abiotici şi

97

biotici. Astfel, temperaturile ridicate din timpul pontei duc la uscarea ouălor în proporţie destul de mare; de asemenea, ploile şi vânturile puternice determină pieirea în masă a larvelor în perioada de ecloziune şi până la pătrunderea lor în zona tecii frunzelor şi în tulpinile de porumb. La reducerea populaţiei acestui dăunător contribuie şi o serie de duşmani naturali (diferite microorganisme, paraziţi şi prădători), dintre care un rol important îl au Microbracon brevicornis Wesm. (Braconidae-Hymenoptera) şi Lydella senilia Rond. (Tachinidae - Diptera), paraziţi la larve şi Trichogramma evanescens Westw. (Trichogramma-Hymenoptera), parazit oofag. Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag, ce atacă numeroase specii de plante cultivate (porumb, cânepă, sorg, hamei, floarea-soarelui etc.) şi spontane (Echinochloa crusgali, Arthemisia vulgaris etc.). Pagubele cele mai mari se înregistrează la culturile de porumb. Larvele neonate rod organele florale ale inflorescenţelor mascule şi una din epiderme şi parenchimul frunzelor. Într-un stadiu mai avansat omizile perforează tulpinile deasupra unui nod şi pătrund în interior, unde consumă măduva dintre noduri, stânjenind dezvoltarea plantelor, care rămân mici şi se frâng uşor la vânt. Larvele se pot localiza şi în peduncul sau în ştiuleţi . Combatere. Recoltarea mecanică a porumbului cu maşini speciale care realizează în acelaşi timp şi tocarea tulpinilor. Tăierea cocenilor cât mai de jos, astfel ca larvele hibernante să fie scoase de pe teren. Efectuarea arăturilor adânci de toamnă pentru îngroparea resturilor de plante care mai conţin larve, arderea resturilor de coceni folosiţi în hrana animalelor până la sfarşitul lunii aprilie. Adunarea şi arderea, tuturor cotoarelor rămase după recoltare; cultivarea de hibrizi rezistenţi la atacul larvelor; hibrizii timpurii, cu talie mică, cu tulpina subţire sunt mai sensibili iar cei semitardivi şi tardivi sunt mai slab infestaţi.Rezistenţa este asociată cu prezenţa în plantă a gluconei toxice 2,4 dihidroxid 7-metoxibenzonazin-DIMBOA. Utilizarea unor combinaţii hibride autohtone nou create, mai puţin atacate. Aplicarea de tratamente cu produse biologice: Thuringin, Thurintox, Entomobacterin, Dipel, etc. reduc densitatea populaţiilor cu peste 50 %. Utilizarea oofagilor Trichogramma evanescens şi Trichogramma embryophagum în două reprize de câte 50 mii de exemplare, care reduc gradul de infestare, în culturi, înregistrându-se doar 2 - 3 % plante atacate. Aplicarea de tratamente chimice la avertizare cu unul din produsele Basudin, Malation, Carbofuran, Carbaril, Azodrin. Obişnuit se aplică două tratamente: primul la apariţia larvelor, iar al doilea la 8 - 10 zile. Stabilirea curbei de zbor a adulţilor se face cu ajutorul capcanelor feromonale de tip Atranul.

98

CAPITOLUL X PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN PAJIŞTI, PĂŞUNI ŞI

FÂNEŢE NATURALE

10.1. Buha pajiştilor montane - Cerapteryx graminis L., ordinul Lepidoptera, familia Noctuidae

Este răspândită în Asia Mijlocie. În ţara noastră se întâlneşte frecvent mai ales în zona de vest a ţării. Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 23 - 35 mm. Aripile anterioare sunt de culoare variabilă, de la galben-brunie până la castanie, cu pete alungite, deschise, striuri şi pete punctiforme albicioase, dispuse mai ales în câmpul bazal. Aripile posterioare sunt cenuşii brunii, cu marginea exterioară mai închisă (fig. 36). Larva matură are 24 - 40 mm lungime şi este de culoare brună-închis; pronotul şi scleritul anal sunt mai închise, strălucitoare, dorsal cu dungi longitudinale de culoare galbenă şi brunie dispuse alternativ. Fig. 36 Buha pajiştilor montane – Cerapteryx graminis: adult (după Vasiliev) Biologie şi ecologie. Iernează în stadiul de ou şi de larvă de vârstele II şi III, sub stratul de muşchi. Are o generaţie pe an. În primăvară larvele se hrănesc cu vegetaţia ierboasă. Dezvoltarea larvelor durează 30 - 40 zile. În luna iunie, larvele mature se retrag sub stratul de muşchi sau în sol, unde se transformă în pupe în căsuţe pupale. Fluturii apar din iulie şi zboară până în septembrie. După împerechere, femelele depun ouăle la baza tecii frunzelor. O femelă depune 150 - 200 de ouă, mai rar 500 - 600. O parte din ouăle depuse mai târziu rămân în diapauză. Din ouăle depuse mai timpuriu apar larve care evoluează până în vârstele II şi III, când se retrag în diapauză hiemală. Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător oligofag, ce atacă gramineele din păşuni şi fâneţe naturale, în special din zona

99

montană. La început larvele rod frunzele plantelor tinere apoi aparatul foliar şi vârful tulpinilor, îndeosebi la speciile de Festuca, Poa şi mai rar, Phleum etc. În unele cazuri insectele se înmulţesc în masă, ducând la distrugerea vegetaţiei din pajiştile naturale. Combatere. În cazul apariţiei în masă a larvelor se aplică tratamente la avertizare cu produse organogosforice (Dipterex 80 PU - 1,2 kg p.c./ha) sau piretroide (Decis 2,5 CE - 0,25 l/ha).

10.2. Omida păşunilor - Penthophera morio L.,

ordinul Lepidoptera, familia Lymantriidae Este răspândită în multe regiuni din Europa. În ţara noastră, apare în unii ani sub formă de invazii, mai ales în Transilvania. Descriere. Insecta prezintă dimorfism sexual. Masculul. are corpul de culoare neagră, acoperit cu perişori fini. Aripile anterioare sunt late, cu vârfurile uşor rotunjite şi cu franjuri pe margini; culoarea aripilor este cenuşie - fumurie. Abdomenul este prevăzut cu dungi transversale sub formă de inele, de culoare galbenă-cenuşie (Figura 37). Femela are corpul voluminos, de culoare cenuşie-gălbuie, prevăzut în vârful abdomenului cu un smoc de perişori alb-gălbui. Aripile sunt rudimentare .

Fig. 37. Omida păşunilor - Penthophera morio:

a – mascul (după Ubrizsy - Reichart); b - femelă (după Podeanu şi Alexandri) Oul la depunere, este alb-gălbui, apoi devine roz-cenuşiu, având diametrul de 1 - 1,2 mm. Larva neonată este galbenă-cenuşie; în ultimul stadiu are culoarea neagră-catifelată, prezentând dorsal pete dreptunghiulare, iar pe părţile laterale benzi late negre. Fiecare segment prezintă câte 6 negi, prevăzuţi cu smocuri de perişori albi-gălbui, dispuşi radiar. Capul este negru-cenuşiu, cu o pată triunghiulară galbenă. Lungimea corpului în ultima vârstă este de 30 - 35 mm.

100

Pupa are 16 - 18 mm lungime şi este de culoare galbenă-brunie, cu benzi longitudinale închise, acoperită dorsal cu perişori deşi, albicioşi. Biologie. Omida păşunilor are o singură generaţie pe an. Iernarea are loc ca larvă în primele vârste, în sol. Primăvara de timpuriu, când temperatura medie a aerului ajunge la 6-8°C, obişnuit la sfârşitul lunii martie, larvele îşi încep activitatea, hrănindu-se cu diferite graminee din păşuni. Apariţia lor se eşalonează pe o perioadă de 4-5 săptămâni, ajungând la maturitate la sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai; în cursul evoluţiei, omizile năpârlesc de 3-4 ori. Împuparea se face pe tulpinile plantelor, în tufele de graminee, în coconi mătăsoşi, de regulă lipiţi de frunzele plantelor. Stadiul de pupă durează 8-15 zile. Fluturii apar eşalonat, în cursul lunilor mai iunie, fiind mai activi în zilele însorite. Ouăle sunt depuse pe tulpinile plantelor de graminee, de regulă în grupe, care sunt acoperite cu perişori albi-gălbui, de pe vârful abdomenului femelei. Prolificitatea unei femele este de 150-200 ouă. Incubaţia durează 14-18 zile. Primele omizi apar pe la jumătatea lunii mai şi după o scurtă perioadă de hrănire se retrag în sol, unde intră în diapauză estivală care se continuă cu hibernarea. Plante atacate şi mod de dăunare. Omida păşunilor se hrăneşte cu diferite graminee din păşuni şi fâneţe, iar uneori şi cu cele cultivate, rozând frunzele, lăstarii şi tulpinile. Frunzele sunt roase de regulă dinspre vârful limbului spre bază. În anii de invazii acest dăunător poate distruge păşunile sau fâneţele pe suprafeţe mari. Combatere. Suprafeţele de păşuni şi fâneţe puternic infestate cu Penthophera morio se recomandă să fie defrişate şi însămânţate cu leguminoase furajere, pe care nu se dezvoltă această omidă. La apariţia omizilor se va face grăpatul şi tăvălugitul parcelelor, iar la invazii mari se vor aplica tratamente chimice, stropiri cu produse organofosforice (E, Basudin 60 CE, Sinoratox 35 CE în doze de 0,15 %. Pe suprafeţe mari, cele mai bune rezultate se obţin prin aplicarea tratamentelor cu avionul sau helicopterul.

10.3. Lăcusta călătoare - Calliptamus italicus L.,

ordinul Orthoptera, familia Catantopidae

Lăcusta italiană este răspândită în regiunile sudice şi centrale ale Europei, nordul Africii şi Asia Occidentală. În ţara noastră se întâlneşte sub formă de focare izolate, mai ales în Transilvania, Moldova şi Dobrogea. Descriere. Adultul are culoarea corpului variabilă, de la brună-închis până la cenuşie-roşcat, cu mici pete de culoare brună sau cenuşie pe partea dorsală. Pronotul este puţin turtit lateral, prevăzut cu o carenă mediană evidentă şi două carene marginale, apropiate anterior şi uşor îndepărtate posterior, de culoare albă gălbuie. Aripile anterioare sunt

101

brune-gălbui, cu pete brun-închis. Aripile posterioare sunt semi-transparente, de culoare roşie la bază. Femurele posterioare prezintă trei pete brun-închis. Tibiile posterioare sunt roşcate, cu spini roşii la bază şi negri la vârf. Lungimea corpului variază la mascul între 18 - 28 mm, iar la femelă între 28 - 35 mm (Figura 38 ). Oul este cilindric şi rotunjit la vârf. Ooteca este cilindrică, de 30 - 40 mm lungime, cu diametrul până la 4 mm în partea superioară şi până la 6 mm în partea inferioară . Larva este asemănătoare cu adultul. În primele două vârste este de culoare galbenă-cenuşie sau neagră, cu antenele alcătuite din 13 - 17 articole. Lungimea corpului variază între 3 - 10 mm. În ultimele vârste, are corpul de culoarea adulţilor şi prezintă rudimente de aripi sau aripi dezvoltate, care pot ajunge până la jumătate din lungimea corpului. Antenele sunt formate din 18 - 23 articole. Lungimea corpului este cuprinsă între 10 - 28 mm . Biologie. Adulţii apar la sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie şi migrează prin zbor, izolat sau în stoluri mari, la distanţe mici. După 1 - 2 săptămâni de la apariţie are loc copulaţia, iar la 10 - 15 zile de la aceasta începe ponta. Ouăle sunt depuse în ooteci, în sol, la adâncimea de 2 - 3 cm.

Fig. 38 Lăcusta călătoare – Calliptamus italicus: a - adult; b - ootecă; c - larvă . (după Volkov)

O singură ootecă conţine între 20 - 60 ouă, aşezate câte patru, în straturi orizontale. O femelă depune între 100 - 200 ouă, formă sub care iernează. În primăvară, larvele apar eşalonat, obişnuit din a doua jumătate a lunii mai. Dezvoltarea larvară durează 30 - 42 zile, timp în care larvele năpârlesc de patru ori. Lăcusta italiană are o singură generaţie pe an.

102

Plante atacate şi mod de dăunare. Insectă polifagă, atacă diferite specii de plante spontane şi cultivate ca: timoftica, păiuşul, pelinul, pălămida, porumbul, grâul, orzul, ovăzul, floarea soarelui, sfecla, lucerna etc. La invazii mari plantele pot fi desfrunzite complet, rămânând doar tulpinile. Combatere. Se recomandă unele măsuri preventive cum sunt: supravegherea focarelor de lăcuste, identificarea locurilor de depunere a ouălor, urmărirea biologiei insectei, au un rol important în preîntâmpinarea înmulţirii în masă a lăcustelor şi deci a unor pagube neaşteptate. Ca măsuri curative se recomandă aplicarea împotriva larvelor din primele vârste a tratamentelor cu insecticide pe terenurile infestate. În acest scop se preferă emulsia de Decis 0,05 %. terenurile în pantă se tratează cu ajutorul aviaţiei utilitare.

10.4. Lăcusta marocană - Dociostaurus maroccanus Thunb., ordinul Orthoptera, familia Acrididae.

Lăcusta marocană este răspândită în sudul şi sud-estul Europei, Africa de Nord şi sud-vestul Asiei. În ţara noastră apare în unii ani în masă, îndeosebi în nordul Moldovei, în Oltenia şi fâneţe). Descriere. Adultul are corpul de culoare cenuşie-roşcată, cu pete brune. Pronotul uşor îngustat median, prezintă un desen caracteristic de forma literei "X", de culoare albă-gălbuie. Picioarele posterioare au femurele prevăzute cu 3 pete negre, iar tibiile sunt roşii. Lungimea corpului la mascul este de 17 - 26 mm, iar la femelă de 23 - 35 mm (Figura 39). Oul este alungit, de culoare galbenă-palid, cu lungimea de 4 - 5 mm. Ooteca este cilindrică, uşor curbată, cu lungimea de 16 - 32 mm . Larvele sunt asemănătoare adulţilor. În primele varste sunt de culoare brun-închis, cu antenele alcătuite din 13 - 17 articole. Lungimea corpului variază între 5 - 10 mm. Larvele din ultimele vârste sunt mai deschise la culoare şi prezintă aripi mai mult sau mai puţin dezvoltate. Antenele sunt formate din 20 - 23 articole. Lungimea corpului larvelor mature este cuprinse între 9 - 22 mm.

Biologie. Iernează în stadiul de ou în ooteci în sol şi prezintă o generaţie pe an. Adulţii apar la sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie. Adulţii se deplasează în stoluri mari, putând parcurge până la 50 km/zi. Perioada de hrănire pentru maturaţia sexuală durează 25-30 zile. Ponta are loc în lunile iulie-august. Ouăle sunt depuse în ooteci, în sol, la circa 4 cm adâncime, de obicei în vetre. Numărul ouălor dintr-o ootecă variază între 18 şi 40, fiind aşezate pe 3-4 rânduri. O femelă depune 150-200 ouă. În primăvară, larvele apar în luna mai, iar dezvoltarea lor durează 30-40 zile, perioadă în care trec prin 5 vârste. Din a doua vârstă larvele încep să migreze, parcurgând până la 5 km/zi numai ziua, iar în timpul nopţii rămân pe diferite plante.

103

Fig. 39. Lăcusta marocană - Dociostaurus maroccanus: a - adult; b - ootecă; c - mod de dăunare (după Volkov)

Înmulţirea acestei specii este mult stânjenită de factori abiotici: precipitaţiile abundente din primăvară favorizează dezvoltarea unor specii de ciuperci (Fusarium sp.), care distrug ouăle. De asemenea, uscăciunea împiedică dezvoltarea embrionului şi ouăle se usucă). Plante atacate şi mod de dăunare. Este o insectă polifagă, adulţii şi larvele atacă gramineele cultivate şi spontane, legumele, leguminoasele perene, plantele tehnice etc. Pagubele cele mai mari sunt produse la gramineele din păşuni (Lolium, Phleum, Bromus etc.), la care rod frunzele, lăstarii şi tulpinile. Uneori atacă şi pomii sau arborii din păduri . Combatere. Se realizează la fel ca şi la Calliptamus italicus.

10.5. Cosaşul păşunilor - Polysarcus denticaudus Charp., ordinul Orthoptera, familia Phaneropteridae

Cosaşul păşunilor este răspândit în Europa Centrală şi Meridională, îndeosebi în zonele alpine. În ţara noastră se întâlneşte frecvent în unele regiuni din Transilvania (jud. Braşov, Hunedoara, Cluj etc.). Descriere. Insecta are corpul de culoare verde, cu pete brunii pe partea dorsală şi galbene-palid, ventral. Capul prezintă o protuberanţă largă, obtuză, între antene. Pronotul are marginea posterioară trunchiată şi prevăzută cu linii brune. Tegminele sunt scurte, de culoare verde-gălbuie, cu nervuri brune, iar aripile posterioare lipsesc. La masculi cercii sunt alungiţi şi încrucişaţi posterior, iar la femelă ovipozitorul este

104

lung, lăţit şi dinţat la vârf. Lungimea corpului variază între 32 - 38 mm (Figura 40). Larva este asemănătoare cu adultul, fiind doar mai mică,fără aripi. Biologie. Prezintă o generaţie pe an şi iernează în stadiul de ou, la o mică adâncime în sol. Larvele apar la sfârşitul lunii martie sau începutul lunii aprilie. Dezvoltarea larvară durează 45 - 60 zile, năpârlind de 3 ori. Adulţii apar la sfârşitul lunii mai şi la scurt timp femelele încep să depună ouă. Pentru pontă sunt preferate păşunile bine însorite şi uscate. O femelă depune 50 - 60 ouă.

Fig. 40 Cosaşul păşunilor - Polysarcus denticaudus: a - mascul; b - femelă (după Haulbert)

Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag ce atacă diferite plante din păşuni şi culturi învecinate (cereale, sfeclă, cartofi etc.); preferă gramineele din păşuni. Adulţii şi larvele rod părţile aeriene ale plantelor (frunze, lăstari, tulpini), producând uneori daune importante. Combatere. La semnalarea focarelor de cosaşi se recomandă tăvălugirea parcelelor infestate şi aplicarea tratamentelor chimice. Se folosesc produse organofosforice: Basudin 60 CE - 0,15 %, Sinoratox 35 CE - 0,15 % etc.

105

CAPITOLUL XI PRINCIPALII DĂUNĂTORI AI LEGUMINOASELOR

PERENE ŞI ANUALE

Principalii dăunători ai leguminoaselor perene

11.1. Gândacul roşu al lucernei - Phytodecta fornicata Griigg., ordinul Coleoptera, familia Chrysomelidae

Este răspândit în Europa Meridională şi Estică, în Orientul Apropiat, America etc. În ţara noastră se întâlneşte frecvent în Câmpia Bărăganului, Transilvania şi Moldova. Descriere. Adultul are corpul alungit, de 5 - 6 mm lungime, uşor convex, în partea dorsală. Capul este negru iar antenele roşcate. Pronotul şi elitrele sunt de culoare roşie şi cu macule negre (Figura 41). Larva este de 8 - 9 mm lungime, de culoare galbenă-cenuşie. Ultimele segmente toracice şi cele abdominale sunt prevăzute cu negi dispuşi în rânduri transversale . Pupa are 6 - 7 mm lungime şi este de culoare galbenă-portocalie.

Fig.41 Gândacul roşu al lucernei - Phytodecta fornicata: a-adult; b - ouă; c - larvă; d - plantă atacată

(după Hrisafi )

Biologie. Insecta iernează în stadiul de adult în sol. Când temperatura aerului ajunge la 8 - 8,5° C gândacii apar în lucerniere şi se hrănesc cu frunzele şi lăstarii plantelor.

106

După 6 - 8 zile au loc împerecherea şi ponta. Ouăle sunt depuse în grupe de câte 2 - 10 pe partea inferioară a frunzelor sau pe peţiolul lor, uneori şi pe lăstari. O femelă depune 500 - 600 ouă. Incubaţia dureză 5 - 10 zile. Primele larve apar în aprilie sau în mai şi evoluţia lor durează 3 - 4 săptămâni. La completa dezvoltare ele se retrag în sol, la 5 - 6 cm adâncime şi în loje speciale, se transformă în pupe. După 10 - 15 zile apar adulţii din noua generaţie, care se întâlnesc în culturi din prima decadă a lunii iunie şi până în august. După o scurtă perioadă de hrănire ei se retrag în sol şi intră în diapauză estivală, apoi în cea de hibernare. Prezintă o singură generaţie pe an. Plante atacate şi mod de dăunare. Această insectă atacă numai lucerna, provocând daune atât ca adult, cât şi ca larvă. Gândacii rod frunzele pe margini sau le perforează, uneori atacă şi vârful lăstarilor. Larvele adesea rod limbul foliar în întregime, nelăsând decât nervurile principale. Frunzele atacate se îngălbenesc şi cad. În anii de invazii se pot înregistra pagube între 20 - 30 %. Combatere. Amplasarea noilor culturi cât mai departe de cele vechi; grăparea timpurie primăvara a culturilor pentru distrugerea adulţilor hibernanţi, precum şi grăparea imediată după coasa I-a, pentru distrugerea larvelor retrase în sol. Delimitarea unor benzi capcane de 40 - 50 cm lăţime, pe care se concentrează adulţii şi larvele, după adunarea lucernei cosite, pe care se concentrează adulţii şi larvele, benzile se prăfuiesc sa se stropesc cu insecticide, folosind norme superioare de consum la unitatea de suprafaţă. Aplicarea tratamentelor chimice la apariţia adulţilor hibernanţi, utilizând produse organofosforice: Malation, Diazinon, Dipterex, sub formă de concentrate emulsionabile sau produse piretroide: Karate, Decis - 0,250 l/ha.

11.2. Buburuza lucernei - Subcoccinella 24 punctata L., ordinul Coleoptera, familia Coccinellidae

Este răspândită în Europa temperată şi Meridională. În ţara noastră se întâlneşte în culturile de lucernă din judeţele Ilfov, Dolj, Galaţi, Timiş etc. Descriere. Adultul are corpul de 3 - 4 mm lungime, hemisferic, partea dorsală convexă şi de culoare roşie închisă, iar partea ventrală plană şi de culoare neagră. Pronotul este prevăzut adesea cu 1 - 3 pete negre, iar fiecare elitră cu câte 12 pete punctiforme, de culoare neagră, de unde şi denumirea de "24 punctata" (Figura 42). Larva în ultima vârstă are lungimea de 5 - 6 mm. Corpul este oval-alungit, de culoare galbenă-deschis, capul roşcat. Pe partea dorsală prezintă şiruri transversale de spini ramificaţi, prevăzuţi cu perişori de diferite mărimi .

107

Biologie. Buburuza lucernei iernează ca adult în lucerniere şi trifoişti, la baza plantelor, pe sub frunzele uscate, şi are 2 generaţii pe an.

Fig. 42 Buburuza lucernei – Subcoccinella 24-punctata: a - adult; b - ouă; c - larvă; d - pupă; e - plantă atacată

(după Săvescu)

Apariţia adulţilor hibernanţi are loc la sfârşitul lunii aprilie sau în

prima jumătate a lunii mai. După o perioadă de hrănire au loc copulaţia şi ponta. Ouăle sunt depuse în grupe de câte 2 - 28 bucăţi pe frunzele diferitelor plante şi îndeosebi pe cele de lucernă şi trifoi. O femelă depune 400 - 600 ouă. Ouăle sunt depuse, de regulă, în fenofaza înfloritului lucernei din prima coasă şi se eşalonează pe o perioadă de 8 - 40 de zile. Incubaţia durează 4 - 14 zile, iar primele larve apar la sfârşitul lunii mai. Larvele se hrănesc cu epiderma şi parenchimul frunzelor. Dezvoltarea larvară durează 25 - 30 zile. Transformarea în pupe are loc pe partea inferioară a frunzelor. Adulţii apar la sfârşitul lunii iunie sau începutul lunii iulie şi dau naştere la o nouă generaţie care se dezvoltă până în septembrie. Plante atacate şi mod de dăunare. Produce pagube la numeroase specii de plante, dar preferă lucerna şi trifoiul. Adulţii şi larvele rod epiderma inferioară şi parenchimul frunzelor, lăsând intactă epiderma superioară . Larva prezintă un atac specific şi anume: desprinde ţesuturile fragede ale frunzelor şi le presează, extrăgând sucul celular. Ţesuturile rămân astfel lipite de foliole şi apar sub forma unor creste paralele albicioase, dispuse alături de porţiuni sănătoase. Frunzele atacate iau un aspect reticulat, se răsucesc şi se usucă. Pagube mai mari se înregistrează la coasa a II-a, când densitatea numerică este mare.

108

Combatere. Se recomandă grăparea timpurie a lucernierelor pentru a distruge adulţii hibernanţi. Se aplică două tratamente, câte unul pentru fiecare generaţie. Tratamentele se aplică la apariţia adulţilor hibernanţi şi când larvele se găsesc în primele două vârste. Se pot folosi produsele: Sinoratox 35 CE - 1,5 l/ha, Decis 2,5 - 0,4 l/ha, Ripcord 40 CE - 0,6 l/ha, Fastac 10 CE - 0,25 l/ha.

11.3. Gărgăriţa rădăcinilor de lucernă - Otiorrynchus ligustici L., ordinul Coleoptera, familia Curculionidae

Este răspândită în toate ţările din Europa, America şi Orientul Apropiat. În ţara noastră se întâlneşte frecvent în judeţele din Câmpia Bărăganului şi Transvilvania. Descriere. Adultul are corpul de 10 - 12 mm lungime, convex dorsal şi acoperit cu solzi deşi, de culoare cenuşie-cafenie, aceştia formând numeroase pete mai închise. Antenele sunt geniculate şi de culoare neagră. Pronotul este mai lat decât lung, convex şi prevăzut cu solzi deşi şi cu pubescenţă culcată, iar aripile posterioare atrofiate (Figura 43). Larva, la completa dezvoltare, este de 10 - 14 mm lungime, de culoare albă, cu capsula cefalică brună .

Fig. 43 Gărgăriţa rădăcinilor de lucernă - Otiorrhynchus ligustici: a - adult; b - larvă; c - plantă atacată (după Săvescu)

Biologie. Iernează în stadiul de adult sau de larvă, în stratul

superficial al solului şi are o generaţie la doi ani. Adulţii apar în luna aprilie. Ei sunt activi în timpul nopţii, când se hrănesc cu limbul foliar al plantelor.

109

Masculii sunt rari şi din această cauză reproducerea are loc şi pe cale partenogenetică. Depunerea ouălor începe în a doua jumătate a lunii aprilie şi se eşalonează uneori până la două luni. Ouăle sunt depuse în stratul superficial al solului, la baza plantelor, în grupe de câte 10 - 20. O femelă depune 400 - 500 ouă. Larvele apar după 10 - 15 zile şi se hrănesc cu rădăcinile plantelor, până în toamnă. La completa dezvoltare, larvele coboară la adâncimi mai mari în sol, unde în loji speciale iernează. În aceste locuri larvele rămân în diapauză până în luna iulie, când se transformă în pupe. Adulţii care apar rămân în sol şi hibernează. Ouăle şi larvele tinere sunt foarte sensibile la schimbările condiţiilor de mediu, pierind uneori în masă în perioadele secetoase. Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag ce atacă leguminoase cultivate şi spontane, preferând lucerna şi trifoiul. De asemenea, poate ataca hameiul, viţa de vie, căpşunul, sfecla salata etc. Adulţii atacă mugurii sau frunzele, iar larvele rădăcinile, săpând galerii . Combatere. Aplicarea de tratamente chimice cu produse organofosforice: Sinoratox 35 CE, Carbetox 37 CE, Ultracid 20 EC, Diazinon 60 EC, etc. Tratamentele se aplică de obicei, la apariţia adulţilor hibernanţi sau în perioada migrării lor.

11.4. Gărgăriţa florilor de trifoi - Apion apricans Herbst., ordinul Coleoptera, familia Curculionidae

Insecta este răspândită în întreaga Euroasie şi Africa de Nord. În ţara noastră se întâlneşte mai ales în Transilvania, în Banat şi nordul Moldovei. Descriere. Adultul are corpul puternic bombat dorsal, de culoare neagră, cu luciu albastru-metalic. Baza antenelor, coxele posterioare, toate femurele şi tibiile anterioare sunt de culoare galbenă roşcată. Rostrul este lung subţire şI uşor curbat, iar pronotul este fin punctat şi mai lung decât lat. Elitrele sunt oviforme, lăţite posterior şi prevăzute cu striaţiuni longitudinale.(Figura 44). Oul este oval, de 0,5 mm lungime, la depunere de culoare albă, iar mai târziu galbenă-brunie. Larva este de tip curculionid, cu corpul de 2 - 3 mm lungime; capsula cefalică este de culoare brună, iar restul corpului alb-gălbui sau galben-deschis . Biologie. Iernează ca adult la baza tulpinilor de trifoi, sub diferite plante uscate, în sol etc. Prezintă o generaţie pe an. Adulţii apar în primăvară, când temperatura medie zilnică este cuprinsă între 11 - 13° C. Adulţii se hrănesc cu frunzele de trifoi. După împerechere, femela depune câte 1 - 2 ouă la baza caliciului floral, în interiorul florilor din capitulele nedeschise. Într-un capitul pot fi găsite 10 - 11 ouă, depuse de

110

mai multe femele. Incubaţia durează 5 - 6 zile. Larvele care apar se hrănesc cu părţile interne ale florilor. Dezvoltarea larvară durează 25 - 30 zile. Larvele mature se transformă în pupe în interiorul capitulelor. Datorită dezvoltării eşalonate a larvelor, adulţii apar din iulie şi până în septembrie.Temperaturile optime pentru dezvoltarea gărgăriţei florilor de trifoi sunt cuprinse între 17 - 29° C.

Fig. 44 Gărgăriţa florilor de trifoi - Apion apricans: a - adult; b - larvă; c, d-plantă şi inflorescenţă atacată (după Săvescu)

Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă diferite specii spontane şi cultivate de trifoi, preferând trifoiul roşu. Adulţii produc perforaţii neregulate în frunze, mai rar se hrănesc şi cu lăstari Larvele atacă florile, consumând organele interne . O larvă poate distruge 11 - 16 flori. Capitulele puternic atacate se brunifică şi apoi se usucă parţial sau total. Pagubele produse la culturile semincere se apreciază la 20 - 30 %. Combatere. La infestări puternice se recomandă cosirea trifoiului în faza de butoni florali, pentru distrugerea ouălor şi a larvelor abia eclozate. Aplicarea de tratamente cu produse organofosforice: Diazinon, Dipterex, Carbetox sau piretroide Decis, Fastac etc. O combatere eficientă se realizează prin aplicarea a două tratamente, primul la 7 - 10 zile de la prima coasă, iar al doilea la 8 - 12 zile de la primul. Utilizarea produselor sistemice asigură distrugerea larvelor tinere din flori.

11.5. Viespea seminţelor de trifoi - Bruchophagus gibbus Boh., ordinul Hymenoptera, familia Eurytomidae

Viespea este răspândită în Europa, America şi nordul Africii. În ţara noastră se întâlneşte în Transilvania şi nordul Moldovei. Descriere. Femela are corpul de 1,7 - 2,3 mm lungime, de culoare neagră, cu extremităţile picioarelor gălbui. Profilul abdomenului

111

în partea inferioară este puternic bombat. Masculul este ceva mai mic şi cu corpul zvelt (Figura 45). Larva este apodă şi cucefală, de 1,5 - 2,0 mm lungime, de culoare albă, cu capsula cefalică gălbuie .

Fig. 45. Viespea seminţelor de trifoi - Bruchophagus gibbus: a - femelă şi mascul; b - larvă; c, d - mod de dăunare (după Perju)

Biologie. Iernează în stadiul de larvă în interiorul seminţelor de trifoi, în depozite sau în câmp. În cursul lunii aprilie are loc transformarea larvelor în pupe, în interiorul seminţelor infestate. La sfârşitul lunii mai, zboară viespile pe primele flori ale plantelor de trifoi din flora spontană. Zborul în masă al viespilor are loc de obicei la 4 - 5 zile după înflorirea trifoiului. Ouăle sunt depuse în seminţele aflate în faza de lapte, moment care coincide cu 2 - 3 zile de la înflorirea în masă, când toate florile capitulului încep să se ofilească. După 5 - 7 zile apar larvele care consumă conţinutul seminţelor. Dezvoltarea larvei care trece prin 3 - 4 vârste, durează 25 - 30 de zile. Transformarea larvei în pupă are loc în sămânţa infestată. După 8 - 40 zile apar adulţii, care dau naştere la o nouă generaţie ce se dezvoltă obişnuit pe culturile semincere. Are două generaţii pe an, uneori şi o a treia, dar parţială. În condiţii nefavorabile, pe timp de secetă, un procent ridicat de larve intră în diapauză estivală, care se continuă cu cea de hibernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă diferite specii de trifoi. Larvele consumă conţinutul seminţelor, rămânând numai tegumentul, care prezintă orificii pe unde au ieşit adulţii . În culturile semincere de trifoi, în diferite regiuni ale ţării, producţia este diminuată în procent de 5 - 10 %. Combatere. Cosirea timpurie a trifoiului din prima coasă, înlătură posibilitatea înmulţirii viespiilor din generaţia I, reducând simţitor procentul seminţelor atacate la trifoiul semincer. Astfel la varianta cosită, când 50 % din capitule snt înflorite, procentul de seminţe sănătoase în parcelele experimentale a crescut cu 5,7 % faţă de martorul netratat. În combaterea pe cale chimică rezultate bune se obţin

112

prin aplicarea unui tratament prin stropirea culturilor cu produse organofosforice: Actellic, Dipterex, Sinoratox sau cu produse piretroide: Decis, Fastac, Karate, Sumicidin, Meotrin, în doză de 0,250 l/ha.

Principalii dăunători ai leguminoaselor anuale

11.6. Gărgăriţa mazării – Bruchus pisorum L., ordinul Coleoptera, familia Bruchidae

Este răspândită în toată Europa şi America. În ţara noastră se

întâlneşte începând din zona de stepă şi până în zona pădurilor de fag. Descriere. Adultul are 4,0 – 4,5 mm lungime, de culoare

neagră-cenuşie, acoperit cu peri bruni-cenuşii. Antenele sunt negre, setiforme, cu primele patru articole de culoare roşcată. Elitrele prezintă dungi longitudinale paralele şi mai multe pete albe şi nu acopăr complet abdomenul. Pigidiul prezintă o pubescenţă albicioasă şi două pete ovale, negre (Figura 46).

Oul este oval, de 0,6 mm lungime şi 0,25 mm lăţime, de culoare albă-gălbuie.

Larva neonată are 1,5 – 1,6 mm lungime, de culoare galben-roşcat sau cărămizie şi prezintă 3 perechi de picioare.

Larva matură are 4,0 – 5,0 mm lungime, de culoare albicioasă; capsula cefalică gălbuie. Este apodă, deoarece picioarele se reduc la nişte negi.

Fig. 46. Gărgăriţa boabelor de mazăre – Bruchus pisorum: a - adult; b - ou; c - păstăi cu ouă; d - larvă în bob; e - pupă în bob; f - boabe atacate

(după Manolache şi Boguleanu)

113

Biologie. Iernează ca adult în liziera pădurilor, sub scoarţa pomilor, sub muşchi sau licheni, în poduri, în crăpăturile pereţilor sau în boabele scuturate şi rămase pe câmp. licheni, în poduri, în crăpăturile pereţilor sau în boabele scuturate şi rămase pe câmp.Prezintă o singură generaţie pe an.

Plante atacate şi mod de dăunare. Sunt atacate diferite specii şi soiuri de mazăre. Larvele rod în boabe cavităţi sub forma unor loji, consumând uneori până la 50% din conţinutul lor. Cele mai atacate sunt păstăile de la baza plantelor. Caracteristic este faptul că în boabe se dezvoltă o singură larvă, iar boabele atacate se recunosc prin prezenţa unui singur orificiu, prin care iese adultul. Atacul variază în funcţie de soi; cele mai atacate sunt soiurile semitardive şi tardive.

Combatere. Folosirea unei seminţe sănătoase, neinfestate. In regiunile de invazie se recomandă semănatul cât mai

timpuriu a mazării, folosindu-se soiuri precoce şi cu o perioadă scurtă de înflorire.

Recoltarea la timp a culturilor pentru a se împiedica scuturarea boabelor. Efectuarea de tratamente chimice în câmp, la avertizare, când 3 – 5% din plante au înflorit. Se poate folosi unul din următoarele produse: Basudin 60 CE – 0,15%, Carbetox 37 CE – 0,4%, Sinoratox 35 CE – 0,15%, Dimevur 42,5 – 2 – 3 l/ha.

La invazii mari, tratamentul va fi repetat după 10 – 12 zile. Spaţiile de depozitare se vor dezinfecta cu unul din produsele: Carbetox 37 CE – 3%, Nogos 50 CE – 2%, Reldan 50 CE – 0,5 l/ m2, K’Othrine 25WP – 0,5 l/m2, Fumitox 10 PF – 30 g.p.c./m3.

Dacă producţia din noua recoltă este gărgăriţată se vor face tratamente cu Reldan 50 EC – 10 ml/t, Dacphosal 3 – 5 tablete/t , etc.

11.7. Gărgăriţa fasolei – Acanthoscelides obsoletus Say., ordinul Coleoptera, familia Bruchidae

Este răspândită în toate continentele. În ţara noastră se

întâlneşte în toate zonele unde se cultivă, fiind mai frecventă în depozite.

Descriere. Adultul are 3,5 – 4,0 mm lungime, de culoare brună-cenuşie. Femurele posterioare, pe partea internă prezintă trei spini, unul fiind mai lung. Elitrele sunt roşcate la extremitatea posterioară şi nu acoperă pigidiul, care este roşcat-gălbui. Corpul este acoperit cu perişori de culoare albicioasă pe torace, verzui pe elitre şi cenuşii pe partea ventrală (Figura 47).

Oul este oval de 0,6 mm lungime, de culoare albă. Larva matură are 4,0 – 5,0 mm lungime, este apodă şi eucefală,

albă-gălbuie, capul brun-roşcat.

114

Biologie. Iernează ca adult în magazii, în boabele infestate sau în diferite locuri din spaţiile de depozitare. Prezintă 2 – 3 generaţii/an, din care una în câmp şi 1 – 2 în magazii. În spaţiile încălzite poate avea 4 generaţii pe an.

Fig. 47. Gărgăriţa boabelor de fasole – Acanthoscelides obsoletus: a-adult (după Balachowsky)

b-larvă (după Boving) c-boabe atacate (original)

Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă boabele diferitelor specii şi soiuri de fasole, mai rar pe cele de năut, soia şi bob. Boabele infestate pot fi complet distruse, într-un bob dezvoltându-se 1 – 29 larve.

Boabele atacate prezintă mai multe orificii prin care ies adulţii. Pagubele mai mari se înregistrează în anii secetoşi, când procentul de infestare a boabelor poate ajunge până la 50%. În condiţii de depozitare, toate soiurile de fasole sunt atacate, gradul de infestare depinde de durata păstrării, ajungând uneori până la 100%.

Combatere. Folosirea la însămânţare a unei seminţe sănătoase, neinfestată.

Cultivarea soiurilor cu o perioadă de vegetaţie mai scurtă. Recoltarea la timp a culturilor de fasole şi efectuarea arăturilor

adânci, pentru a îngropa în sol boabele scuturate. Depozitarea fasolei să se facă în spaţii dezinsectizate, cu

produsele care au fost menţionate la gărgăriţa mazării. Tratamentele chimice se aplică atât în câmp cât şi în depozite, la

fel ca la gărgăriţa mazării.

115

11.8. Molia boabelor de soia - Etiella zinckenella Tr., ordinul Lepidoptera, familia Phycitidae

Insecta este răspândită în Europa, America, Australia. În ţara noastră apare dăunătoare în Câmpia Bărăganului şi Moldova. Descriere. Fluturele are anvergura aripilor anterioare de 20 - 26 mm, aripile anterioare brune-gălbui, având câte o pată galbenă-portocalie. Aripile posterioare sunt cenuşii, cu nervuri mai închise. Antenele sunt lungi (Figura 48). Larva complet dezvoltată este verde-cenuşie sau verde-roşcată, având pete negre pe protorace. Pe tot corpul prezintă peri inseraţi pe protuberanţe.

Fig. 48. Molia boabelor de soia - Etiella zinckenella: a - adult; b - păstăi şi boabe atacate (după Gusev)

Biologie. Ierneaă în stadiul de larvă matură într-un cocon mătăsos, în stratul superficial al solului. Prezintă două generaţii pe an, uneori şi a treia parţială. În luna mai larvele se transformă în pupe. Fluturii apar la sfârşitul lunii mai şi zboară până la sfârşitul lunii iunie. Zborul lor este nocturn. După împerechere, femela depune ouăle şi păstăile în formare ale diferitelor plante leguminoase, la baza florilor sau pe pedunculul floral. Pe o păstaie este fixat de obicei un singur ou. O femelă depune în total până la 600 de ouă. Incubaţia durează 3 - 10 zile.

Larvele apărute perforează peretele păstăii şi roade boabele. De regulă, larvele primei generaţii se dezvoltă în culturile de mazăre. Dezvoltarea larvară durează 30 - 40 de zile, în care perioadă năpârlesc de 4 ori.

Larvele mature migrează în sol, unde într-un cocon mătăsos, se transformă în pupe. Apoi apar fluturii care dau naştere la generaţia a doua de larve, care se dezvoltă pe soia, lupin şi alte leguminoase. Dezvoltarea lor durează 20 - 25 de zile. Larvele mature se retrag în sol, unde îşi ţes câte un cocon mătăsos în care iernează. Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă peste 60 specii de leguminoase cultivate şi spontane (soia, mazărea, fasolea, lupinul, lintea , salcâmul ş.a.), rozând boabele.

116

După distrugerea boabelor dintr-o păstaie larvele migrează în altele alăturate. În anii de invazii se pot înregistra pagube până la 60 % la culturile de mazăre şi până la 80 % la cele de soia. Combatere. Folosirea unor soiuri timpurii de soia. Distrugerea leguminoaselor spontane care formează focare de înmulţire a dăunătorului. Recoltarea la timp a culturilor pentru distrugerea larvelor înainte de retragerea şi transformarea lor în pupe sau pentru hibernare. La apariţia larvelor se vor aplica tratamente cu produse organofosforice sau piretroide. Utilizarea de capcane cu feromoni sexuali eficienţi (E-10 DDA) poate contribui la reducerea numerică a populaţiei prin eliminarea masculilor.

117

CAPITOLUL XII PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN CULTURILE DE PLANTE

TEHNICE

Principalii dăunători din culturile de sfeclă

12.1. Păduchele negru al sfeclei - Aphis fabae Scop., ordinul Homoptera, familia Aphididae

Păduchele negru al sfeclei este o specie cu o largă răspândire pe tot globul, întâlnindu-se şi la noi în toate regiunile, din zona de stepă şi până în cea montană. Descriere. Femelele aptere, au corpul globulos, de culoare neagră-mat sau uşor lucitoare. Baza şi vârful antenelor sunt negre, restul articolelor mai deschis, aproape albe. Femurele anterioare sunt de culoare brun-deschis, iar cele mediane şi posterioare, precum şi vârful tibiilor şi tarsele sunt negre. Tuberculii laterali de pe torace şi de pe al 8-lea segment abdominal sunt dezvoltaţi. Lungimea corpului este de 1,6 - 2,2 mm (Figura 49).

Biologie. Este o specie migratoare, cu evoluţie holociclică. Din ouăle depuse în toamnă pe tulpinile şi ramurile unor arbuşti ornamentali (Viburnum, Evonymus, Philadelphus etc.) apar în primăvară larvele de fundatrix (matca), care se răspândesc pe frunze şi pe lăstari; în urma înţepăturii şi sugerii sucului produc răsucirea frunzelor (pseudocecidii). Ajungând într-o perioadă scurtă la maturitate, ele dau naştere pe cale partenogenetică vivipară la 3 - 4 generaţii de fundatrigene, aripate şi nearipate. De regulă, formele aripate părăsesc arbuştii (plante-gazdă primare) şi migrează pe diferite plante ierboase (plante-gazdă secundare), colonizând frunzele şi tulpinile. Spre toamnă, în coloniile de virginogene apar femele sexupare, care dau naştere tot pe cale partenogenetică vivipară la formele sexuate (masculi şi femele). Acestea, după împerechere, depun ouăle de iarnă. În cursul unei perioade de vegetaţie se dezvoltă 10 - 12 generaţii. Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele negru al sfeclei este polifag, fiind semnalat la peste 200 specii de plante cultivate şi spontane, aparţinând la diferite genuri şi familii (sfecla, bobul, macul, fasolea, spanacul, porumbul, loboda, ştirul etc.). Pagubele cele mai mari le produce însă în culturile de sfeclă industrială şi la seminceri, la care colonizează frunzele, lăstarii, florile şi tulpinile, înţepând şi sugând sucul din ţesuturi.

118

Fig. 49. Păduchele negru al sfeclei - Aphis fabae: a - femelă aripată; b - femelă apteră , c-ouă; d, e - mod de atac(după Lazăr)

În urma atacului frunzele se răsucesc se brunifică şi se usucă, ceea ce are repercursiuni asupra producţiei. La semincerii de sfeclă păduchele colonizează mai ales lăstarii şi inflorescenţele, din care cauză florile avortează şi se usucă; la atacuri puternice producţia poate fi compromisă. În afară de daunele directe, acest afid este cunoscut şi ca un periculos transmiţător al bolilor produse de virusuri (viroze) la sfeclă, lupin, lucernă, fasole etc. Combatere. Distrugerea buruienilor şi mai ales a celor din familia Chenopodiaceae (lobodă) şi Compositae (pălămidă), care sunt cunoscute ca plante-gazdă intermediare în evoluţia acestui afid. Ca măsuri chimice se recomandă aplicarea tratamentelor cu produse organofosforice (Ultracid 40 CE - 0,05 %, Carbetox 37 CE - 0,3 %, Sinoratox 35 CE - 0,1 %, Sumithion 50 CE - 0,1 %, Metasystox 50 CE - 0,05 %, Basudin 60 CE - 0,15 %, Zolone 30 PU - 0,2 %, carbamice (Fernos 50 PU - 0,05 %) sau piretroide (Decis 25 CE - 0,025 %, Ambush 25 CE - 0,03 %). Tratamentele trebuie aplicate la apariţia primelor colonii de afide, înainte de răsucirea frunzelor şi vor fi repetate, în caz de invazii mari, la 6 - 8 zile.

a

b

c

d e

119

12.2. Puricele de pământ al sfeclei – Chaetocnema tibialis Hl.,

ordinul Coleoptera, familia Chrysomelidae Insecta este răspândită în Europa Centrală şi Meridională. În ţara noastră este mai frecventă în Câmpia Dunării şi în Moldova, producând pagube în anii cu primăveri secetoase, uneori soldându-se cu compromiterea culturilor. Descriere. Adultul are corpul de 1,5 – 2,0 mm lungime, de culoare neagră-brunie, cu reflexe metalice. Capul, între inserţia antenelor, prezintă o carenă longitudinală. Fruntea are 8 - 10 puncte, care limitează o suprafaţă foarte fin sculptată. Antenele sunt formate din 11 articole, cele de la bază de culoare roşcată, iar cele de la vârf negricioase. Pronotul prezintă o punctuaţie deasă cu luciu mătăsos. Picioarele sunt roşcate, exceptând femurele, care sunt negre. Picioarele posterioare conformate pentru sărit. Partea dorsală a tibiilor posterioare şi mijlocii, postmedian, au o scobitură pubescentă terminată cu un dinte. Elitrele prezintă striuri longitudinale şi interstriuri lucioase, fin punctate (Figura 50). Larva oligopodă, are corpul de culoare albă, cu capsula cefalică, picioarele şi al nouălea segment abdominal galben-brunii.

Fig. 50. Puricele de pământ al sfeclei – Chaetocnema tibialis: a - adult; b - plantulă atacată (după Manninger)

Biologie. Iernează în stadiul de adult sub frunzele uscate din culturile de sfeclă, în sol, sub ierburile din culturile de cereale, sub scoarţa arborilor, în livezile de pomi. Are o generaţie pe an. Prin luna aprilie insectele apar mai întâi pe diferite chenopodiacee spontane, apoi se concentrează pe culturile de sfeclă, hrănindu-se cu aparatul foliar al plantelor abia răsărite. Femelele depun ouăle la baza plantelor, în sol. Larvele eclozate se hrănesc cu rădăcinile plantelor tinere sau mai dezvoltate. La completa dezvoltare, în cămăruţe mici de sol, larvele se transformă în pupe şi apoi în insecte adulte. În mod

120

obişnuit insectele apar la suprafaţa solului şi se hrănesc pe seama aparatului foliar al plantelor spontane, până în luna august. După o scurtă perioadă de hrănire, adulţii din această generaţie se retrag pentru hibernare. Plante atacate şi mod de dăunare. Insectele rod epiderma superioară şi parenchimul frunzelor sub formă de scobituri mici, circulare; cu timpul, epiderma inferioară, rămasă intactă, se usucă, se rupe, cauzând ciuruirea frunzelor. Combatere. Distrugerea buruienilor din culturi prin lucrări de întreţinere. Cultivarea de benzi-capcană din sfeclă, însămânţate cu 2 - 3 săptămâni mai târziu; pe aceste fâşii se concentrează cea mai mare parte din insecte, de aici distrugându-se apoi prin tratamente chimice. Tratarea seminţelor, înainte de semănat, cu Promet 400 CS, în doză de 2,5 - 3 l/t de sămânţă. Aplicarea de tratamente chimice, pe cale de stropire, cu Deltanet 40 CE în doză de 2,5 l/ha, Karate 2,5 CE - 0,250 l/ha etc. 12.3. Gărgăriţa cenuşie a sfeclei – Bothynoderes punctiventris Germ.,

ordinul Coleoptera, familia Curculionidae Gărgăriţa sfeclei este răspândită în diferite regiuni din Europa Centrală şi Orientală şi în Peninsula Balcanică până în regiunile Asiei Mici. La noi răspândirea acestei gărgăriţe este limitată în general la sud-estul ţării (Câmpia Română, Dobrogea) şi în unele regiuni din Banat. Descriere. Adultul are corpul alungit, de culoare neagră, acoperit cu solzi cenuşii, trifizi la vârf. Rostrul prevăzut cu o carenă mediană longitudinală. Elitrele prezintă posterior câte o bandă transversală oblică, mediană, de culoare închisă şi câte un tubercul albicios, spre partea posterioară. Partea inferioară a segmentelor abdominale 2, 3 şi 4 este prevăzută cu pete negre-lucioase de unde şi denumirea de "punctiventris". Lungimea corpului este de 12-16 mm (Figura 51).

Fig. 51. Gărgăriţa cenuşie a sfeclei - Bothynoderes punctiventris: a - adult; b - larvă; c - pupă; d - plantule atacate de adulţi; e - rădăcină atacată de larve

(după Manninger)

121

Oul este oval sau rotund şi este de culoare albă sau alb-gălbuie. Larva este apodă şi eucefală, de tip curculionid, de culoare albă-gălbuie. Larva matură are 12 mm lungime . Biologie. Iernează ca adult în sol, în căsuţe pupale, obişnuit la adâncimi cuprinse între 20 - 50 cm. Prezintă o generaţie pe an. Adulţii încep să părăsească locurile de hibernare primăvara devreme, când în stratul superficial al solului temperatura ajunge la 7 - 8° C; maximul apariţiei se înregistrează când temperatura solului depăşeşte 10 - 11° C. Fenologic, apariţia acestei gărgăriţe corespunde cu începutul înfloririi corcoduşului, caisului etc. Apariţia adulţilor are loc eşalonat, din luna martie până în luna mai. Gândacii apăruţi la început se deplasează în mers, iar la temperaturi de peste 25° C, deplasarea se face în zbor; distanţele până la care se pot răspândi ajung la 30 - 40 km. În timpul nopţii, când temperatura scade, gândacii se retrag la o mică adâncime în pământ şi nu apar decât dimineaţa, când solul începe să se încălzească. În această perioadă ei se hrănesc intens pentru maturarea organelor sexuale. Copulaţia şi ponta încep după 4 - 5 săptămâni de la apariţie, de regulă în prima decadă a lunii mai şi se continuă până în luna iulie. Ponta durează în general 2 luni, numărul maxim de ouă fiind depus la temperaturi medii de peste 20° C. Pentru pontă sunt preferate solurile afânate, bine lucrate. Ouăle sunt depuse la o mică adâncime în sol (1 - 3 cm), obişnuit în jurul plantelor de hrană. În perioada ovipozitară, numărul de ouă depus variază între 200 - 300, câte 1 - 11 ouă pe zi (frecvent 2 - 5). Incubaţia durează între 5 şi 8 zile.

Larvele apărute se hrănesc cu rădăcinile subţiri (secundare) ale diferitelor plante chenopodiacee (sfeclă, lobodă etc.), iar în ultimele vârste cu rădăcinile mai groase (rădăcina principală). În timpul dezvoltării, care durează 6 - 10 săptămâni, ele năpârlesc de 4 ori; obişnuit larvele ajung la maturitate în lunile iulie-august. Transformarea în pupă are loc în sol, la adâncimi de 20 - 50 cm, într-o celulă de pământ, în apropierea plantelor gazdă. Durata stadiului de pupă este de 16 - 18 zile. În general, întregul ciclu evolutiv al acestei insecte de la ou, până la adult durează în medie 70 - 82 zile. Noii adulţi apar începând de la sfârşitul lunii iulie până în august-septembrie, însă ei nu părăsesc căsuţele pupale decât în primăvara anului următor. La limitarea invaziilor acestei insecte contribuie şi o serie de duşmani naturali. Astfel, ca prădători se menţionează diferite specii de păsări (cioara neagră, potârnichea s.a.) şi insecte (Pterostichus melas Creutz., Ophonus griseus Panz., Hister bipunctulatus Schr. etc.), iar ca paraziţi mai importanţi unele muşte (Rondania cucullara R.D.) şi ciuperci (Beauveria bassiana Vuill.). Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa sfeclei atacă diferite specii din familia Chenopodiaceae (sfecla, loboda etc.) sau din

122

familii apropiate (Amaranthaceae), preferând plantele de sfeclă, îndeosebi pe cele de-abia răsărite, care deseori sunt retezate de la colet. După unii autori o insectă poate distruge pe zi până la 10 - 12 plante tinere. Într-o fază mai înaintată de dezvoltare a sfeclei adulţii rod numai frunzele, parţial sau total , producând pagube mult mai mici. Larvele se hrănesc pe rădăcini, săpând galerii de diferite mărimi . Combatere. Arătura adâncă; semănatul la timp; întreţinerea în condiţii bune a culturilor; administrarea corespunzătoare a îngrăşămintelor. Toate aceste măsuri contribuie la o dezvoltare normală a plantelor, ceea ce face ca acestea să reziste mai bine la atacul gărgăriţei. Tratarea glomerulelor înainte de semănat cu Promet 400 CS în doză de 2,5 - 3 l/100 kg sau Seedox 80 W în doză de 1,2 kg/100 kg. Se aplică tratamente în timpul perioadei de vegetaţie; primul tratament se efectuează la începutul răsăririi plantelor, iar al doilea (dacă este nevoie), la maximum de răsărire. Rezultate bune se obţin prin utilizarea produselor organofosforice şi carbamice. Se consideră densitate numerică mijlocie, când sunt peste 2 gărgăriţe/m².

12.4. Răţişoara sfeclei – Tanymecus palliatus F., ordinul Coleoptera, familia Curculionidae

Este răspândită mai ales în centrul şi estul Europei. În ţara noastră se întâlneşte în Câmpia Română, sudul Moldovei şi în Transilvania. Descriere. Adultul are corpul alungit, de 8 - 12 mm lungime, de culoare neagră dorsal şi cenuşie ventral. Rostrul este scurt şi îngroşat, de forma unui cioc de raţă, iar antenele geniculate. Pronotul este mai lung decât lat, cu o ieşitură laterală slab concavă. Corpul adultului este acoperit cu solzi şi peri mici brun-cenuşii ce dau insectei un aspect pudrat. Elitrele sunt îngustate posterior şi prevăzute cu striaţiuni longitudinale formate din solzi cenuşii sau bruni. Aripile posterioare sunt atrofiate, astfel că adulţii nu pot zbura (Figura 52). Larva are 10 - 12 mm lungime, este apodă, de culoare albă, cu capul galben-bruniu.

Biologie. Prezintă o generaţie la 2 ani; în primul an iernează ca larvă, iar în anul al doilea ca adult, în sol la 20 - 50 cm adâncime sau sub resturile vegetale din câmp. Adulţii apar primăvara la sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai, întâlnindu-se pe diferite plante spontane (pălămidă, susai, scaieţi etc.), iar apoi trec pe plantele cultivate (sfeclă, floarea soarelui, porumb. Adulţii sunt activi în zilele călduroase, când atacă plantele, hrănindu-se timp de 15 - 20 zile. Apoi adulţii se împerechează iar femelele depun ouăle în grupe de 20 - 30 bucăţi în sol, la o mică adâncime, mai ales în jurul plantelor.

123

Fig. 52. Răţişoara sfeclei - Tanymecus palliatus:

a – adult (după Manolache şi Boguleanu); b - frunză atacată (după Săvescu) Ponta are loc în luna mai şi se prelungeşte până la începutul lunii iulie. O femelă poate să depună 250 - 300 ouă, după unii autori până la 700. Dezvoltarea embrionară durează 7 - 14 zile sau 18 - 25 zile, în funcţie de temperatura solului şi structura acestuia. Apariţia maximă a larvelor are loc de obicei către sfârşitul primei jumătăţi a lunii iunie. Larvele se hrănesc cu rădăcinile diferitelor plante spontane şi cultivate (volbură, lucernă, sparcetă etc.) până în toamnă, când coboară la 30 - 100 cm adâncime şi intră în diapauză hiemală. În primăvară, larvele îşi continuă dezvoltarea până la sfârşitul lunii iunie, când ajung mature. Dezvoltarea larvară durează 12 - 14 luni, timp în care ele năpârlesc de 9 ori. Larvele mature se retrag în iulie sau august la o adâncime mai mare în sol şi în celule speciale se transformă în pupe, stadiu ce durează 2 - 3 săptămâni. Adulţii care apar rămân în aceleaşi locuri până în primăvara următoare. Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag ce atacă sfecla de zahăr şi furajeră, floarea soarelui, porumbul, tutunul, macul, leguminoasele, gramineele, etc. La plantele abia răsărite, adulţii rod complet frunzele sau retează plantele de la colet. La plantele mai dezvoltate (cu peste 3 - 4 frunze), adulţii rod frunzele pe margini, sub formă de trepte . Larvele se hrănesc cu rădăcinile diferitelor plante, fără a produce pagube importante. Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca la gărgăriţa cenuşie a sfeclei.

124

12.5. Omida de stepă – Loxostege sticticalis L.,

ordinul Lepidoptera, familia Pyralidae Acest dăunător este de origine eurosiberiană, fiind mai răspândit în Europa Orientală Centrală şi Sudică. În ţara noastră apare sub formă de invazii în unele zone din Moldova, Câmpia Română şi Dobrogea. Descriere. Fluturele este de talie mijlocie, având corpul subţire, de culoare variabilă după generaţii. Astfel, fluturii din prima generaţie au culoarea brun-cenuşie, iar din celelalte generaţii culoarea mai închisă. Aripile anterioare sunt triunghiulare, de culoare brun-verzuie sau brun-ruginie, cu reflexe aurii. Ele prezintă o dungă transversală pe marginea externă şi două pete în partea mediană, de culoare brun-închis; spaţiile dintre ele sunt galbene. Aripile posterioare au culoarea uniformă. Anvergura aripilor variază între 18 - 26 mm, masculii fiind mai mici (Figura 53).

a b

Fig. 53. Omida de stepă - Loxostege sticticalis a - adult: b - larvă

Oul este de formă ovală, de 0,8 - 4,0 mm lungime şi 0,4 - 0,5 mm lăţime. La depunere are culoarea alb-sidefie, apoi capătă culoarea gălbuie. Larva la apariţie are culoarea galben-palid, iar la completa dezvoltare este neagră-verzuie, cu dungi dorsale, longitudinale, de culoare gălbuie. Pupa este de culoare galben-cafenie, cu lungimea de 10 - 11 mm. Biologie. Iernează ca larvă în ultima vârstă în stratul superficial al solului (4 - 7 cm adâncime). Obişnuit are două generaţii pe an; în unii ani se poate dezvolta şi a treia generaţie în lunile septembrie-octombrie. Primăvara, în aprilie-mai, larvele se transformă în pupe şi la sfârşitul lunii mai sau în iunie apar fluturii. Zborul lor este crepuscular şi nocturn. Adulţii se hrănesc o perioadă scurtă cu nectarul florilor pentru maturaţie sexuală. Are loc copulaţia şi ponta.

Depunerea ouălor, are loc pe timp liniştit şi când temperatura la suprafaţa solului este de 17 - 18° C. Ouăle sunt depuse în grupe mici

125

(5 - 6) pe frunzele diferitelor plante spontane (volbură, lobodă, ştir, etc.) sau cultivate (sfeclă, lucernă, soia, etc.), uneori şi pe rădăcinile plantelor uscate de la suprafaţa solului. O femelă depune în decurs de 3 - 5 zile un număr de 250 - 400 de ouă, uneori până la 600. Incubaţia durează 7 - 12 zile. Larvele apărute se răspândesc pe diferite plante şi se hrănesc cu aparatul foliar. După 45 - 22 zile de hrănire ele ajung la completa dezvoltare şi atunci părăsesc plantele de hrană şi se retrag în sol pentru împupare; transformarea în pupă are loc într-un cocon mătăsos impregnat cu grăunciori de pământ. Stadiul de pupă durează 10 - 30 zile. Fluturii apar la sfârşitul lunii iunie sau în iulie şi dau naştere la a doua generaţie, care se dezvoltă până în luna august. În unii ani se poate dezvolta şi o a treia generaţie, în septembrie-octombrie. Omizile din ultima generaţie, ajunse la completa dezvoltare, se retrag în sol pentru hibernare. Înmulţirea în masă a acestui dăunător este împiedicată de multe ori de acţiunea duşmanilor săi naturali, care îl distrug în diferite stadii (ou, larvă, pupă). Astfel, ca paraziţi animali mai importanţi se citează viespile: Trichogramma evanescens (Trichogrammatidae), Eulimneria xanthostoma, Lissonota parallela, Pimpla viduata (Ichneumonidae) şi muştele Exorista simulares, Nemorilla floralis (Tachinidae), iar ca paraziţi entomopatogeni: Bacterium prodigiosum şi Beauveria bassiana. Dintre prădători, cu o însemnătate mai mare se menţionează unele specii de insecte (Calosoma, Pterostichus, Carabus etc.) şi unele păsări (ciorile, vrăbiile etc.), care se hrănesc mai ales cu omizi. Plante atacate şi mod de dăunare. Omida de stepă este o insectă polifagă, atacă numeroase specii de plante (ştirul, volbura, rapiţa, pălămida, muştarul, trifoiul, floarea soarelui, porumbul, tutunul, cartoful, salcâmul, gutuiul, mărul, viţa de vie, arţarul, salcia etc.), preferând sfecla, lucerna, loboda şi pelinul. Larvele din primele vârste rod una din epidermele frunzelor şi parenchimul, iar mai târziu distrug frunzele complet, nelăsând decât nervurile principale şi peţiolul; uneori se hrănesc şi cu flori, tulpini sau fructe. Atacul are loc de obicei în vetre şi deseori după distrugerea unei culturi omizile migrează în masă în culturile învecinate, provocând pierderi totale de recoltă pe suprafeţe întinse, mai ales în anii de invazii. Combatere. În combaterea acestui periculos dăunător se recomandă un complex de măsuri agrotehnice, fizico-mecanice şi chimice. Măsuri agrotehnice. Însămânţarea culturilor cât mai timpurie în terenuri bine fertilizate. Efectuarea la timp şi în bune condiţii a lucrărilor de întreţinere (prăşit, rărit, distrugerea buruienilor etc.). Efectuarea arăturilor de vară şi de toamnă, pentru distrugerea stadiilor aflate în sol (larve, pupe).

126

Măsuri fizico-mecanice. Izolarea culturilor ameninţate cu benzi late de 15 - 25 m, tratate cu insecticide. Se pot efectua şi şanţuri de baraj în timpul migrării larvelor, care se umplu cu apă sau se prăfuiesc cu insecticide. De asemenea, în timpul migrării, omizile pot fi strivite în mare proporţie prin tăvălugire (pe suprafeţe necultivate sau pe drumuri). Captarea adulţilor cu ajutorul curselor luminoase. Măsuri chimice. Aplicarea tratamentelor chimice, prăfuiri sau stropiri, la apariţia primelor focare, cu produse organofosforice (Carbetox 37 CE - 0,4 %, Sinoratox 35 CE - 0,15 %, Basudin 60 CE - 0,2 %, Dipterex 80 PS - 0,2 %, Zolone 30 PU - 0,15 %, Diptevur 55 VUR - 4 l/ha. Rezultate mai bune se obţin şi prin folosirea biopreparatelor pe bază de Bacillus thuringiensis (Thuringin, Dipel, Bactospeine), mai sensibile sunt omizile din primele vârste.

Principalii dăunători din culturile de cartof

12.6. Gândacul din Colorado – Leptinotarsa decemlineata Say., ordinul Coleoptera, familia Chrysomelidae

Gândacul din Colorado este originar din America de Nord, din

podişurile înalte ale statului Colorado, de unde şi denumirea populară a dăunătorului.

În ţara noastră, gândacul din Colorado a fost semnalat prima dată în anul 1952, în comuna Săpânţa, judeţul Maramureş. Treptat, dăunătorul s-a extins şi în alte regiuni, astfel că în prezent se găseşte răspândit în toată ţara.

Descriere. Adultul are 10 – 12 mm lungime. Corpul este oval, bombat dorsal, de culoare galben-portocalie; capul şi pronotul galben-roşcate. Pe cap există o pată triunghiulară neagră, iar pe pronot 11 pete negre, dintre care cea mediană mai dezvoltată şi de forma literei “ V “. Caracteristic este prezenţa pe elitre a 10 dungi negre, mărginite de şiruri de puncte, de unde şi denumirea de “decemlineata”. Aripile posterioare sunt portocalii. Abdomenul prezintă 3 – 4 rânduri de pete negre (Figura 54).

Oul este oval alungit, galben-portocaliu, de 1,2 – 1,5 mm lungime.

Larva la apariţie, este de culoare roşie-închisă, cu mici tubercule negre pe părţile laterale ale mezo şi metatoracelui şi pe primele segmente abdominale.

Larva neonată are 8 – 10 mm lungime, are corpul alungit, convex dorsal, de culoare galbenă, cu nuanţe portocalii; capul este negru. Toracele şi părţile laterale ale abdomenului sunt prevăzute cu pete negre. Picioarele sunt brun - închis.

127

Pupa are 8 – 10 mm lungime; corpul este bombat de culoare portocaliu - roşcat, exceptând partea posterioară a abdomenului care este cenuşie.

Biologie. Iernează ca adult în sol, la adâncimi cuprinse între 10 – 90 cm şi are două generaţii pe an: prima generaţie se dezvoltă în lunile mai şi iunie, iar a doua în lunile iulie şi august.

Fig. 54. Gândacul din Colorado – Leptinotarsa decemlineata: a-adult şi ouă; b-larvă

Gândacul din Colorado iernează în stadiul de adult, în sol, la

adâncimi cuprinse între 10 şi 90 cm, după natura solului. În timpul iernii o mare parte din adulţii hibernanţi pot fi distruşi, atunci când temperatura solului la adâncimi de 10—40 cm coboară sub 0°C.

Apariţia adulţilor în primăvară începe din a treia decadă a lunii martie şi se continuă până la sfârşitul lunii mai. Primii adulţi încep să apară atunci când temperaturile medii zilnice trec de 10°, pe o perioadă de 10—12 zile. Maximum de apariţie se înregistrează obişnuit la sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai, la temperaturi medii zilnice cuprinse între 14—21°C. La majoritatea insectelor copulaţia începe înainte de intrarea în hibernare şi se continuă în primavară.

Ouăle sunt depuse în grupe (62—95 ouă) pe partea inferioară a frunzelor de cartof sau alte solanacee cultivate sau spontane (tomate, vinete, măselariţă, etc.); o femelă poate depune până la 2 000 ouă. Durata incubaţiei variază între 4—15 zile, în raport cu factorii climatici. Larvele apar în a doua decadă a lunii mai şi evoluţia lor durează între 14 — 30 zile. În cursul dezvoltării larvele năpârlesc de 3 ori, trecând prin 4 vârste.

La completa dezvoltare larvele părăsesc plantele de hrană şi se retrag eşalonat în sol pentru împupare. Ajunse în sol, larvele îşi confecţionează un cocon din particule de pământ în care se transformă în pupe, stadiu care dureaza 8—13 zile. Întreg ciclul de dezvoltare de la ou la adult durează în general 22—50 zile.

Noii adulţi încep să apară treptat din a doua decadă a lunii iunie. În această perioadă se pot găsi diferite stadii (ouă, larve,

128

pupe) din generaţia hibernantă, având loc o suprapunere a generaţiilor; aceasta, datorită pontei prelungite în primăvară.

Adulţii după o scurtă perioadă de hrănire cu frunzele de cartof încep să depună ouă. Larvele apărute se hrănesc cu frunzele de cartof sau alte solanacee, având însă o evoluţie mai scurtă, cuprinsă în general între 12—21 zile. Ele ajung la maturitate la sfârşitul lunii iulie, iar primii adulţi din această generaţie încep să apară din prima decadă a lunii august. Aceşti adulţi se pot întâlni până în toamnă târziu (octombrie-noiembrie) pe diferite plante solanacee şi mai ales pe vinete, iar odată cu răcirea timpului se retrag în sol pentru hibernare.

La gândacul din Colorado se cunosc şi o serie de prădători şi paraziţi, care contribuie în unii ani la reducerea populaţiei acestui dăunător. Astfel, ca pradători (la oua şi larve) cu importanţă mai mare sunt speciile: Perillus bioculatus F., Zicrona coerulea L., A, Picromerus bidens L. (Heteroptera) şi Calosoma sycophanta L (Coleoptera) iar ca paraziţi muştele Doryphorophaga doryphorae Riley si Meigenia mutabilis Fall, (la larve) şi ciuperca Beauveria bassiana Vuill. (la adulţi).

Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă specii de plante cultivate şi spontane din familia Solanaceae: tomate, pătlăgele vinete, cartoful, ciumăfaia, zârna, măselariţa, mătrăguna.

Adulţii rod frunzele sub formă de orificii neregulate. În unii ani, adulţii care apar în vară, pot ataca tuberculii de cartof sau fructele de pătlăgele vinete.

Larvele din primele vârste de dezvoltare perforează frunzele sub formă de mici orificii, iar pe măsură ce înaintează în vârstă rod frunzele în întregime, uneori şi lăstarii. La atacuri puternice, din plante rămân numai resturi de tulpini, culturile putând fi compromise.

Combatere. Măsuri agrotehnice, ce constau în executarea praşilelor în timpul perioadei de vegetaţie şi a arăturii adânci în toamnă, pentru distrugerea stadiilor din sol (larve, pupe, adulţi) şi diminuarea rezervei biologice a dăunătorului.

Aplicarea tratamentelor chimice ce se fac la avertizare, la apariţia larvelor de vârsta I-a sau a II-a, pentru ambele generaţii.

Pesticidele avizate a fi folosite în ţara noastră pentru combaterea gândacului din Colorado sunt: a) produse piretroide: Decis 2,5 EC – 0,3 l/ha, Fastac 10 EC – 0,1

l/ha, Karate 2,5 EC – 0,2 l/ha, Polytrin 200 EC – 0,15 l/ha, Supersect – 0,125 l/ha;

b) produse organofosforice : Ecalux 25 EC – 0,75 l/ha, Pyrinex 48 EC – 1,5 l/ha, Ultracid 20 EC – 1,5 l/ha, Onefon 80 PS – 1,5 kg/ha;

c) produse carbamice: Sevin 85 WP – 1,0 kg/ha, Padan 50 DP – 1,0 kg/ha, Marshall 15 EC – 1,5 l/ha, Victenon 50 WP – 0,50 kg/ha;

129

d) produse diverse: Nomolt 15 SC – 0,15 l/ha, Consult 10 EC – 0,20 l/ha, Regent 200 SC – 0,20 l/ha, Mospilan 70 WP – 0,06 kg/ha;

e) amestecuri de pesticide: Nurelle D 50/500 EC – 0,5 l/ha, Ecalux S – 0,6 l/ha.

Se recomandă ca în timpul perioadei de vegetaţie să se alterneze produsele, pentru eliminarea fenomenului de rezistenţă la pesticide.

12.7. Nematodul tulpinilor şi tuberculilor de cartof – Dytilenchus destructor Thorn.,

ordinul Tylenchida , familia Tylenchidae Specia este răspândire în toate ţările din Europa, precum şi în ţara noastră.

Descriere. Adultul la ambele sexe prezintă corpul cilindric. Coada este relativ scurtă şi rotunjit-conică. Glandele esofagiene acoperă partea anterioară a intestinului. Lungimea corpului la femelă este de 0,8-1,4 mm iar la mascul de 0,8-1,3 mm (Figura 55).

a b

Fig. 55. Nematodul tulpinilor şi tuberculilor de cartof – Dytilenchus destructor a-adult; b-tuberculi atacaţi

Oul este oval, lungimea este egală sau mai mare decât lăţimea

corpului femelei. Larva este filiformă, subţire, transparentă, de 0,4-0,6 mm

lungime. Biologie . Are mai multe generaţii pe an, în funcţie de zonă, poate

avea 8-9 generaţii. Iernează în stadiul de ou, în tuberculii atacaţi. Din tuberculii infestaţi, plantaţi în primăvară, o parte din nematozi pătrund în tulpina plantei de cartof, iar o parte trec în sol. Odată cu formarea noilor tuberculi, nematozii pătrund din tulpini şi din sol în aceştia. Femelele fecundate depun circa 250 ouă. Dezvoltarea larvară durează 15-45 zile, trecând prin 4 vârste. Durata ciclului biologic, de la ou la adult este cuprinsă între 20 şi 68 zile, în funcţie de temperatură.

130

Acest nematod trăieşte mai ales în straturile mai adânci ale solului. În sol poate rezista la temperaturi foarte coborâte. Când solul este foarte uscat, nematozii trec în anabioză şi revin la activitatea biologică odată cu existenţa unei temperaturi şi a unei umidităţi corespunzătoare. Dezvoltarea are loc în condiţii optime, la temperaturi cuprinse între 20 şi 26 ˚C.

Plante atacate şi mod de dăunare. Nematodul atacă tuberculii de cartof, dalii, gladiole, bulbii de Iris, Tulipa, rădăcinile de hamei, liliac, sfeclă pentru zahăr, rizomii de Mentha arvensis, Sonchus arvensis etc.

În ceea ce priveşte simptomele, pe tuberculii de cartof, la începutul atacului, prin îndepărtarea tegumentului în zona fixării tuberculului de stoloni, din pulpa cartofului apar formaţiuni cu aspect măciucat şi pete de culoare albă, apoi apar pete plumburii-cenuşii. Ulterior petele se unesc.

În dreptul petelor, epiderma se usucă, crapă şi apare un ţesut brun-necrozat. Mai târziu, într-o fază mai avansată a atacului, pe suprafaţa tuberculilor apar numeroase crăpături ale tegumentului.

Prin secţionarea tuberculilor atacaţi, se observă o zonă centrală, albă, neinfestată şi o zonă periferică brună. În final ţesuturile devin spongioase, brune şi se întăresc. Pe ele se pot fixa bacterii, acarieni, ciuperci, etc., care duc la distrugerea completă a acestora.

Combatere. Utilizarea unui material săditor sănătos, neinfestat, care să provină din regiuni libere de nematod; respectarea unei rotaţii de 3-4 ani, distrugerea buruienilor, adunarea şi distrugerea resturilor vegetale rămase în câmp după recoltare, arături adânci după recoltare; plantarea cartofului în zonele infestate numai după minimum 10 ani; recolta obţinută de pe terenurile infestate se va utiliza doar pentru consum; cultivarea de soiuri rezistente.

Tratamente chimice la materialul de plantat, prin îmbăierea tuberculilor în zeamă sulfocalcică, timp de 30-60 minute. Înainte de plantare, terenurile infestate vor fi tratate cu produse nematocide: Basamid G 98-500 Kg/ha, Dazomet 90 G- 600 Kg/ha etc.

12.8. Nematodul auriu al cartofului – Globodera rostochiensis Wall

ordinul Tylenchida, familia Heteroderidae Nematodul este răspândit în ţările din Europa, fiind originar din Rostok (Germania). În ţara noastră a fost pus în evidenţă în ultimii ani, el figurând încă pe lista dăunătorilor de carantină (Deheleanu şi Romaşcu, 1973). Descriere. Femela are corpul globulos, de 0,5 - 0,8 mm lungime şi de culoare aurie, apoi brună, cu gâtul scurt. Vulva este slab marcată. Cuticula prezintă un mare număr de punctuaţii dispuse în rânduri (Figura 56).

131

Masculul este filiform, are corpul de 1,0 mm lungime, iar spiculii sunt scurţi. Larvele sunt mai mici, având corpul filamentos, de 440 - 460 microni lungime.

Fig. 56. Nematodul auriu al cartofului - Globodera rostochiensis:

a - mascul; b - femelă (după Kirianova); c - mod de dăunare (după Obrien); d - femele pe rădăcini (după Kirianova)

Biologie. Nematodul auriu al cartofului iernează în stadiul de femelă (chişti) în sol şi are o generaţie pe an. Larvele eclozează la temperatura solului de peste 12° C. Apărute, larvele migrează şi se localizează la vârful radicelelor şi pe tuberculi în formare ai plantelor-gazdă. După fixarea lor pe organele vegetative are loc prima năpârlire, cea de-a doua năpârlire are loc la un interval de 8 zile. Completa dezvoltare a femelelor se eşalonează pe 6 - 10 săptămâni. Evoluează în condiţii favorabile pe terenuri mai uşoare. Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător oligofag, ce atacă diferite plante cultivate şi spontane, preferând pe cele din familia Solanaceae (Solanum tuberosum, Solanum nigrum, Solanum dulcamara, Atropa belladonna). Plantele atacate au o creştere mai redusă, frunzele se decolorează, iar cele bazale se ofilesc şi se usucă; frunzele din etajul superior se pătează în bruniu, îndeosebi spre vârful acestora. Rădăcinile atacate, pe care se fixează nematozii, se ramifică anormal şi se brunifică. La o analiză atentă, pe radicelele atacate se disting femelele juvenile aurii sau femelele ajunse la completa dezvoltare (chişti). Nu formează gale.

132

Combatere. Evitarea plantării cartofului în zonele infestate pe o perioadă de 10 ani. Sortarea riguroasă a materialului de plantare şi eliminarea a tot ceea ce nu corespunde (îndeosebi cel provenit din import), preferând material din zone neinfestate de acest nematod. Utilizarea de soiuri relativ rezistente la atacul nematodului. Nu există practic la această dată soiuri rezistente, întrucât genele de rezistenţă, toate sunt poli-factoriale, ceea ce face ca procesul de selecţie să fie de lungă durată şi dificil (Migniery şi colab., 1988). Tratarea solului înainte de plantare cu nematocide: Nemafos, Nemagon, Temik, sub formă de granule, în doză de 25 - 40 kg/ha (Szabo, 1994).

Principalii dăunători din culturile de floarea soarelui

12.9. Gândacul pământiu - Opatrum sabulosum L., ordinul Coleoptera, familia Tenebrionidae

Gândacul pământiu este răspândit în toată regiunea palearctică,

dar mai frecvent în regiunile Europei Centrale şi Orientale. În ţara noastră se întâlneşte mai

ales în Câmpia Română şi sudul Moldovei. Descriere. Adultul are corpul alungit, uşor bombat dorsal, de

culoare neagră, acoperit dorsal cu resturi de pământ, de unde şi denumirea populară de "pământiu". Clipeul, anterior prezintă o adâncitură, iar pronotul mici tubercule. Elitrele sunt prevăzute cu interstrii intermitente, puţin convexe şi mărginite de tubercule lucioase, plate, aşezate longitudinal (Figura 57). Pronotul prezintă o punctuaţie deasă şi regulată. Lungimea corpului variază între 7 - 10 mm.

Oul este oval, albicios, de 0,9 mm lungime. Larva are corpul acoperit de un tegument puternic chitinizat

(tare), de culoare castanieînchis, pe partea ventrală mai deschis (gălbuie). Ultimul segment abdominal are formă obtuză, cu vârful ascuţit şi prevăzut cu 16 - 22 peri . Larva matură are 15 - 17 mm lungime. În general, larva este foarte asemănătoare cu aceea de Agriotes, de unde şi numele de "vierme sârmă fals".

Biologie. Iernează în stadiu de adult în sol şi are o generaţie pe an. Adulţii apar în luna aprilie şi se hrănesc pe plantele spontane sau cultivate; longevitatea lor poate să ajungă până la 2 ani. Ouăle sunt depuse în sol, fiind preferate terenurile uşoare, nisipoase.

O femelă depune 100 - 150 ouă. Larvele apar după 5 - 7 zile şi se dezvoltă în stratul superficial al solului, hrănindu-se cu părţile subterane ale diferitelor plante ierboase. Evoluţia larvară se desfăşoară

133

aproape două luni. Larva ajunsă la maturitate la sfârşitul lunii iulie sau în august, se transformă în pupă într-o căsuţă din pământ. Durata acestui stadiu este de 14 - 16 zile. Adulţii care apar rămân în sol, unde iernează.

Fig. 57 – Gândacul pământiu- Opatrum sabulosum: a - adult; b -larvă; c - pupă

Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag,

ce atacă porumbul, orzul, sfecla, tutunul, lucerna şi alte plante cultivate, producând pagube mai mari la culturile de floarea soarelui. Adulţii atacă plantele în faza de răsărire, la care rod frunzele de-abia formate sau le retează, ceea ce duce la uscarea plantelor.

Larvele atacă rădăcinile diferitelor specii de plante, provocând uneori aceleaşi daune ca şi viermii sârmă.

Combatere. Distrugerea sistematică a buruienilor şi a resturilor vegetale. Mobilizarea repetată a solului în cursul perioadei de vegetaţie. Efectuarea arăturilor imediat după recoltare şi a arăturilor adânci de toamnă. Se recomandă tratarea achenelor cu produse carbamice: Carbodan 35 ST, Diafuran 35 ST în cantitate de 25 l/tonă. Primăvara, la apariţia adulţilor, când se depăşeşte PED se aplică tratamente cu produse organofosforice, cum ar fi: Sinoratox 35 CE - 0,2 %, Carbetox 37 CE - 0,4 % etc.

În cazul unor sole puternic infestate se recomandă tratamente la sol aplicate odată cu semănatul, folosindu-se produse granulate: Furadan 10 G - 15 kg/ha, Sinoratox 5 G - 15 kg/ha etc.

12.10. Molia florii soarelui - Homoeosoma nebulella Hb.,

ordinul Lepidoptera, familia Phycitidae

Este răspândită în Europa Centrală şi Orientală. În ţara noastră este semnalată în unii ani mai ales în regiunile din Câmpia Română şi în Moldova.

134

Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 22 - 26 mm; aripile anterioare sunt de culoare galbenă-cenuşie, prezentând sub marginea anterioară o bandă albicioasă, iar în mijlocul câmpului patru puncte negre. Aripile posterioare sunt de culoare cenuşie, cu nervuri închise

(Figura 58). Oul este oval-alungit, de culoare albă-lucitoare. Are 0,8 mm

lungime şi 0,4 mm lăţime. Larva matură are 14 - 16 mm lungime. Corpul este de culoare

brun-gălbuie, cu protoracele galben-bruniu iar restul corpului cenuşiu-verzui. Dorsal prezintă trei dungi longitudinale, de culoare purpurie-violacee; stigmele sunt negre.

Pupa are 9 - 12 mm lungime şi este de culoare castanie.

Fig. 58 Molia florii soarelui - Homoeosoma nebulella: a - adult ; b - larva

Biologie. Acest dăunător iernează ca larvă în ultima vârstă, în

sol, într-un cocon albicios, acoperit cu particule de pământ. Împuparea are loc în primăvară şi acest stadiu durează 16 – 17 zile. Fluturii apar la sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai şi au zborul nocturn; în timpul zilei ei stau retraşi pe sub diferite plante. În general, apariţia lor corespunde fenologic cu începutul înfloririi florii soarelui. Ouăle sunt

135

depuse în florile diferitelor plante composite, frecvent câte un ou în fiecare floare. Numărul total de ouă depus de o femelă variază între 200 - 300. Incubaţia durează 4 - 5 zile. Larvele apărute se hrănesc la început cu organele florale, apoi cu seminţ, năpârlind în cursul evoluţiei lor de 3 ori. Ajunse în ultima vârstă larvele coboară de pe plante şi pătrund în sol. Aici ele îşi confecţionează câte un cocon din fire de mătase în care se transformă în pupe. Durata acestui stadiu variază între 13 - 16 zile. Fluturii apăruţi dau naştere la generaţia a doua, care evoluează în iulie-august până la recoltarea florii soarelui. O mare parte din larvele generaţiei I-a nu se transformă în pupe, ci rămân în interiorul coconilor, în diapauză estivală, care se continuă cu hibernarea. În acest caz, numărul fluturilor care formează a doua generaţie este foarte redus.

Plante atacate şi mod de dăunare. Se dezvoltă pe plante spontane sau cultivate din familia Compositae (Arctium, Arthemisia, Cirsium, Carduus, Carthamus, Tanacetum etc.)., producând pagube mai mari la floarea soarelui.

Larvele din primele vârste se hrănesc cu polen sau cu organele florale, iar din vârsta a treia perforează peretele achenei şi pătrund în interior, hrănindu-se cu seminţele. Larvele pot ataca bracteele calatidiilor, în care sapă numeroase galerii. În aceste galerii pătrunde cu uşurinţă apa, care favorizează instalarea diferitelor microorganisme, ducând la putrezirea calatidiilor şi a achenelor.

Combatere. Efectuarea arăturilor de toamnă pentru distrugerea larvelor sau pupelor hibernante. Praşilele manuale şi mecanice duc la distrugerea compositelor spontane, care sunt plante intermediare pentru dezvoltarea acestui dăunător. Cea mai eficientă măsură pentru prevenirea atacului acestui dăunător este cultivarea soiurilor şi hibrizilor de floarea soarelui rezistenţi la atac a căror achene prezintă stratul carbonogen mai gros, ce nu poate fi străbătut de larve.

Principalii dăunători din culturile de in şi cânepă 12.11. Puricele inului - Aphthona euphorbiae Schrank,

ordinul Coleoptera, familia Chrysomelidae

Este răspândit în multe ţări din Europa, producând pagube mai mari în regiunile din Europa Centrală şi Orientală. În ţara noastră, puricele inului este mai frecvent în Transilvania şi Moldova.

Descriere. Adultul are 1,5 - 2,2 mm lungime; corpul este de culoare neagră, cu reflexe verzui-metalice. Antenele sunt de culoare galben-roşcată, cu ultimele 3 articole castanii-închis sau negre. Picioarele posterioare sunt adaptate pentru sărit (Figura 59).

Larva are 3,5 - 4 mm lungime, de culoare albă-gălbuie, cu capsula cefalică castanie deschis.

136

Fig. 59 Puricele inului – Aphthona euphorbiae: a - adult; b - mod de dăunare

(după Manolache şi Boguleanu) Biologie. Iernează ca adult în frunzarul pădurilor, pe sub

plantele uscate sau în straturile superficiale ale solului. Prezintă o generaţie pe an. Apariţia adulţilor în primăvară este în funcţie de regiune.

Astfel, în regiunile sudice (Câmpia Română), adulţii apar la sfârşitul lunii martie sau în aprilie, când temperatura medie a aerului este de 9 - 12° C, iar în regiunile nordice, gândacii hibernanţi apar mult mai târziu, în luna mai. La apariţie, insectele se întâlnesc pe unele plante spontane (Euphorbia, Cirsium, Sisymbrium) sau cultivate (cereale, lucernă etc.) de pe care migrează în culturile de in, de curând răsărite. Obişnuit, migrarea are loc când temperatura aerului ajunge la 14 - 16° C. După 6 - 7 zile de hrănire începe copulaţia, obişnuit din a III-a decadă a lunii aprilie, iar ponta la începutul lunii mai. Ouăle sunt depuse în sol, în jurul plantelor- gazdă, uneori chiar pe rădăcinile plantelor. Perioada ovipozitară durează până la 5 săptămâni, de regulă până în prima decadă a lunii iunie. O femelă depune în medie 120 - 130 ouă. Incubaţia variază între 15 şi 30 de zile. Larvele apar în regiunile sudice ale ţării în a doua jumătate a lunii mai, iar în cele nordice în luna iunie. Dezvoltarea lor durează 30 - 32 zile; în regiunile cu soluri mai umede şi reci evoluţia este mai întârziată. Transformarea în pupă se face în sol la adâncimea de 2 - 5 cm. Durata acestui stadiu este aproximativ de 2 săptămâni. Noii adulţi apar de regulă, la sfârşitul lunii iulie şi după o hrănire intensă de 2 - 3 săptămâni se retrag la iernat.

137

Plante atacate şi mod de dăunare. În afară de in, adulţii atacă şi unele specii de Euphorbia. Primăvara, adulţii hibernanţi atacă la plantele de in abia răsărite frunzele cotiledonale în care produc mici perforaţii sau le rod marginal, din care cauză plantulele în scurt timp se usucă; în anii cu primăveri secetoase culturile de in pot fi compromise, ceea ce necesită reînsămânţarea. La plantele într-o fază mai înaintată de dezvoltare, care au trecut de 5 - 6 cm înălţime şi la precipitaţii abundente, daunele sunt mult mai mici; de obicei plantele se refac în cea mai mare parte. Adulţii apăruţi în vară rod frunzele şi tulpinile de in, uneori şi capsulele. La atacuri puternice se înregistrează atât pierderi calitative prin deprecierea fibrelor de in, cât şi pierderi cantitative prin scăderea producţiei de sămânţă.

Larvele atacă rădăcinile de in, mai ales pe cele laterale, în care rod mici galerii.

Combatere. Arătura adâncă după recoltare, pentru distrugerea larvelor aflate în sol sau în capsulele scuturate. Însămânţarea mai târzie micşorează întrucâtva dăunarea capsulelor, dar acestea nu compensează pagubele care se înregistrează ca urmare a suferinţei plantelor în perioada de secetă. Recoltarea şi treieratul la timp al culturilor. Adunarea şi arderea tuturor plantelor care în mod curent rămân după recoltare.

Aplicarea de măsuri chimice de combatere pe cale de stropire a culturilor cu produse organofosforice, carbamice şi piretroide împotriva insectelor adulte şi larvelor tinere.

În acest scop, se utilizează produse sistemice cum sunt: Sinoratox 35 CE - 1,5 l/ha, Deltanet 40 CE - 1,5 - 2 l/ha sau piretroide - Karate 2,5 CE - 0,250 l/ha, Decis 2,5 CE - 0,250 l/ha.

12.12. Puricele cânepii - Psylliodes attenuata Koch.,

ordinul Coleoptera, familia Chrysomelidae

Este răspândit în toate regiunile Europei, fiind mai frecvent în Europa Centrală. În ţara noastră, puricele cânepii este întâlnit mai ales în Transilvania.

Descriere. Adultul are 1,8 - 2,6 mm lungime; corpul este ovoid, de culoare verde sau bruniu, cu marginea posterioară şi extremitatea roşcată. Fruntea este prevăzută cu două striuri în forma literei "X", iar elitrele cu striuri longitudinale, pronunţate. Antenele sunt formate din 10 articole, de culoare galbenă-roşcată. Picioarele posterioare sunt adaptate pentru sărit (Figura 60).

Oul este oval, de culoare galbenă-palid, de 0,4 - 0,5 mm lungime

Larva are 3 - 4 mm lungime, are corpul cilindric-viermiform, de culoare alb-gălbuie, capul brun, iar picioarele negre. Dorsal, corpul este prevăzut cu numeroase macule de culoare închisă. Placa anală

138

este brun-închis, cu marginea posterioară rotunjită şi prevăzută cu perişori.

Fig. 60 Puricele cânepii - Psylliodes attenuata: a - adult; b - mod de dăunare (după Săvescu)

Biologie. Puricele cânepii are o singură generaţie anuală.

Iernează ca adult sub bulgării de pământ, sub resturi vegetale (tulpini, frunze etc.) sau la o mică adâncime în sol. Adulţii părăsesc locurile de hibernare la sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai. După câteva zile de hrănire au loc copulaţia şi ponta. Depunerea ouălor începe în luna mai şi se continuă până la sfârşitul lunii iunie. Ouăle sunt depuse în sol, de regulă, în apropierea rădăcinilor: o singură femelă depune până la 300 ouă. Incubaţia variază între 8 - 15 zile, în unele regiuni mai mult.

Larvele apărute se dezvoltă în rădăcini, săpând mici galerii superficiale. La completa dezvoltare ele părăsesc rădăcinile şi se retrag în pământ, unde în căsuţe pupale se transformă în pupe.

Durata acestui stadiu este de 15 - 20 zile. Noii adulţi apar în luna iulie sau în august şi după o perioadă de hrănire se retrag pentru diapauza hiemală.

Plante atacate şi mod de dăunare. În afară de cânepă, atacă hameiul şi urzica.

Primăvara devreme, la răsărirea plantelor, adulţii rod frunzele abia apărute, consumând epiderma şi parenchimul, lăsând intactă epiderma inferioară. În caz de invazii şi mai ales în anii cu primăveri secetoase, plantele stagnează în dezvoltare, rămân mici sau se usucă, diminuându-se producţia de fibre sau de sămânţă. Noii adulţi se hrănesc tot cu frunze, iar uneori atacă şi inflorescenţele de cânepă sau de hamei, producând daune mai mici.

Combatere. Se aplică măsurile de prevenire şi combatere ce au fost specificate la puricele inului.

139

CAPITOLUL XIII PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN CULTURILE DE PLANTE

MEDICINALE

13.1. Gărgăriţa capsulelor de mac – Ceuthorrhynchus macula-alba ordinul Coleoptera, familia Curculionidae

Gărgăriţa capsulelor de mac este răspândită în Europa Centrală

şi Orientală, în Asia, iar la noi în ţară se întâlneşte mai ales în Moldova, Transilvania şi Banat.

Descriere. Adultul are 3,5 – 4,5 mm lungime, corpul de culoare neagră, acoperit cu peri solziformi de culoare cenuşie. Pe pronot prezintă 3 dungi longitudinale înguste formate din solzi albi. Antenele, tibiile şi tarsele sunt roşcate. Marginile laterale ale elitrelor sunt albe (Figura 61).

Larva are 5 – 6 mm lungime, corpul uşor curbat, de culoare albă, iar capul este de culoare galben-castaniu.

Fig. 61. Gărgăriţa capsulelor de mac – Ceuthorrhynchus macula-alba: a-adult; b-larvă; c-capsulă atacată de larve.

Biologie. Gărgăriţa capsulelor de mac iernează în stadiul de

adult în sol şi are o generaţie pe an. Adultul părăseşte locul de hibernare la jumătatea lunii mai, când temperatura ajunge la 14 - 15ºC, fenologic când macul are 4 frunze (Boguleanu, 1980). Zborul maxim se înregistrează în luna iunie eşalonându-se până în luna iulie şi chiar august. Are loc împerecherea ce corespunde fenologic cu îmbobocirea şi înflorirea macului.

140

Ouăle sunt depuse în cavităţile roase de femele cu ajutorul rostrului în bobocii florali, uneori şi în tulpini. Locul de depunere a ouălor este acoperit cu o secreţie (latex) care în contact cu aerul se înnegreşte. Incubaţia durează 4-7 zile, la o temperatură de 19-20ºC, iar perioada larvară este de 14-20 zile.

La maturitate, larvele părăsesc capsulele de mac şi se retrag în sol unde îşi confecţionează un cocon, din particule de sol, în care are loc transformarea în pupă. Adulţii apăruţi în toamnă, rămân în aceleaşi locuri până în primăvară.

Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa atacă mai ales macul cultivat (Papaver somniferum) şi macul sălbatic (Papaver rhoeas) preferând soiurile de mac cu flori albe.

Adulţii la începutul atacului produc rosături pe nervurile frunzelor sau pe tulpină, iar părţile atacate prezintă numeroase pete brun-negricioase datorită latexului care în contact cu aerul se brunifică; pot ataca bobocii florali, florile şi capsulele în formare.

Pagube mari produc larvele care distrug seminţele; de asemenea produc şi pagube indirecte prin excrementele lăsate de larve pe care se grefează microorganisme care duc la putrezirea acestora. Prin orificiile făcute de adulţi se favorizează atacul de Dassyneura papaveris (musculiţa macului).

Combatere. Pentru combaterea acestui dăunător se recomandă rotaţia culturilor, asolamentul; arături adânci imediat după recoltare pentru distrugerea căsuţelor pupale; cultivarea de soiuri mai tardive şi cu flori colorate, care sunt mai rezistente; pe loturile mici adunarea capsulelor atacate şi distrugerea lor înainte de a fi părăsite de larve,etc

Ca măsură chimică se recomandă aplicarea tratamentelor cu unul din produsele: Sinoratox 35CE – 0,15%; Dipterex 80PS – 0,2%; %, Zolone 30 PU - 0,15 %, Actellic 50 CE – 0,05%, Decis 2,5CE – 0,02%, etc. Se aplică 2 tratamente : la îmbobocire (tratament obligatoriu) şi în timpul înfloritului (cu produse selective). 13.2. Gărgăriţa rădăcinilor de mac – Stenocarus fuliginosus Marc

ordinul Coleoptera, familia Curculionidae

Gărgăriţa rădăcinilor de mac este răspândită în Europa şi Asia, iar la noi în ţară se întâlneşte mai ales în Moldova şi Transilvania.

Descriere. Adultul are 2,5 – 3,0 mm lungime, corpul de culoare neagră (Figura 62).

Larva are 3 – 4 mm lungime, corpul uşor curbat, de culoare galben-albicioasă.

Biologie. Gărgăriţa rădăcinilor de mac iernează în stadiul de adult în sol şi are o generaţie pe an.

141

Adultul părăseşte locul de hibernare la jumătatea lunii mai, când se hrăneşte cu plantele de mac, are loc împerecherea şi depunerea ouălor izolat, sub epiderma frunzelor bazale sau în regiunea coletului.

Incubaţia durează una – două săptămâni, iar eclozarea larvelor are loc eşalonat, până la sfârşitul lunii iunie.

Fig. 62. Gărgăriţa rădăcinilor de mac – Stenocarus fuliginosus: a-adult; b-larvă; c-mod de atac (după Hoffman)

Larvele mature părăsesc rădăcinile atacate şi îşi construiesc un

cocon în care are loc transformarea în pupă, stadiu care durează 10 – 12 zile. Noii adulţi rămân în căsuţele pupale din sol, în diapauză estivală şi apoi în diapauză hiemală.

Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa atacă numeroase specii ale macului (Papaver somniferum, Papaver rhoeas) şi apoi alte plante ca Cirsium, Taraxacum, etc.

Adulţii rod frunzele tinere sub forma unor orificii sau produc rosături marginale. Pagube mari produc larvele care în primele vârste sunt miniere, rozând rădăcina principală, apoi formează galerii neregulate descendente. Pe o rădăcină se pot întâlni 1 – 49 larve.

În urma atacului frunzele se îngălbenesc, rădăcinile se brunifică iar plantele se usucă.

Combatere. Pentru combaterea acestui dăunător se recomandă rotaţia culturilor; asolamentul; arături adânci imediat după recoltare pentru distrugerea căsuţelor pupale; etc.

Ca măsură chimică se recomandă aplicarea de 2 tratamente primul la apariţia adulţilor cu unul din produsele: Sinoratox 35CE – 0,15%; Dipterex 80PS – 0,2%; %, Zolone 30 PU - 0,15 %, Actellic 50 CE – 0,05%, Decis 2,5CE – 0,02%, etc., iar al doilea tratament la sol, la apariţia larvelor cu produse granulate.

142

13.3. Viespea coriandrului – Systole coriandri Nicol.,

ordinul Hymenoptera, familia Chalcididae

Viespea coriandrului se întâlneşte în Europa, Africa, Asia, în ţara noastră fiind frecventă în zonele de cultură a coriandrului.

Descriere. Adultul are 1,9 – 2,5 mm lungime, corpul de culoare neagră-lucioasă. Piesele bucale, tibiile şi tarsele sunt brun-deschis, iar capul şi toracele prezintă puncte rare (Figura 63).

Larva are 2 – 2,5 mm lungime şi este de culoare albă.

Fig. 63. Viespea coriandrului – Systole coriandri

a-adult; b-mod de atac (după Săvescu şi Manolache)

Biologie. Viespea coriandrului iernează în stadiul de larvă în interiorul seminţelor de coriandru şi are 2 generaţii pe an.

Primăvara are loc transformarea în pupă şi apoi în adult în interiorul seminţelor de coriandru. Adulţii apar în luna mai, în fenofaza de înflorire a coriandrului. După perioada de zbor, are loc împerecherea şi depunerea ouălor în seminţele de coriandru, care sunt încă verzi. După 5-8 zile apar larvele care la completa dezvoltare se transformă în pupă şi apoi în adult. Întreaga evoluţie durează 20-30 zile.

Plante atacate şi mod de dăunare. Este o specie monofagă. Pagube produc larvele, care consumă interiorul fructului şi mai ales seminţele. Acestea au o germinaţie scăzută iar producţia de ulei este redusă. Pagubele pot ajunge la 10-50% din producţia de sămânţă.

Combatere. Fiind un dăunător monofag se recomandă: asolamentul şi rotaţia culturilor; utilizarea de sămânţă sănătoasă, neinfestată, la semănat; recoltarea la timp pentru a evita scuturarea seminţelor; distrugerea resturilor vegetale după treierat, etc. Tratamentele chimice se aplică în culturile puternic infestate, utilizând produse organofosforice: Sinoratox 35CE – 0,15%; Dipterex 80PS – 0,2%; %, Zolone 30 PU - 0,15 %, Magic 20CE – 0,3%, etc., produse aplicate în fenofaza îmbobocirii culturii, la apariţia viespii şi depunerii ouălor.

143

CAPITOLUL XIV PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN CULTURILE DE LEGUME

14.1. Coropişniţa – Gryllotalpa gryllotalpa Latr.,

ordinul Orthoptera, familia Gryllotalpidae

Este o insectă comună, cunoscută ca dăunătoare la diferite plante din cele mai vechi timpuri. Este răspândită în Europa, nordul Africii şi Asia Occidentală. În ţara noastră se întâlneşte frecvent, mai ales în zonele cultivatoare de legume.

Descriere. Adultul are corpul de 50,0 – 60,0 mm lungime, este robust, aproape cilindric, dorsal de culoare brun-închis, iar ventral brun-gălbuie, cu aspect catifelat, acoperit cu perişori deşi, scurţi. Capul este rotunjit, pronotul globulos şi îngustat anterior.

Picioarele anterioare sunt adaptate pentru săpat. Aripile anterioare sunt pergamentoase iar cele posterioare bine dezvoltate şi membranoase, cu o reţea de nervuri evidente. Abdomenul este format din 10 segmente, ultimul fiind terminat cu o pereche de cerci lungi (Figura 64).

Oul este elipsoidal de 3,0 – 3,5 mm lungime, de culoare galbenă, cu luciu verzui.

Larva la apariţie este de culoare albă, apoi devine castanie-negricioasă, deosebindu-se de adult prin dimensiunile mai mici ale corpului şi lipsa aripilor.

Biologie. Iernează în primul an ca larvă, iar în al doilea an ca adult, în sol şi are o generaţie la doi ani.

Primăvara larvele se ridică în straturile superficiale ale solului hrănindu-se cu părţile subterane ale plantelor. Toamna, în cel de-al doilea an, apar adulţii, care se retrag în sol pentru hibernare. În sere , răsadniţe, adulţii apar în lunile februarie – martie, iar în câmp în aprilie – mai. Împerecherea are loc în luna iunie, când se observă şi zborul acestora, mai ales în nopţile senine.

Ouăle sunt depuse grupat în cuiburi, în sol, câte 300-400 ouă. După 14-20 zile apar larvele care rămân grupate în cuib sub ocrotirea femelei timp de 2 – 3 săptămâni, apoi se răspândesc săpându-şi galerii proprii.

La sfârşitul lunii august, începutul lunii septembrie, populaţia de coropişniţe este alcătuită din larve de diferite vârste şi adulţi care se retrag pentru iernare.

144

Fig. 64. Coropişniţa – Gryllotalpa gryllotalpa: 1-adult; 2-larvă; 3-ou; 4-ootecă; 5-plante atacate

(după Lazăr)

Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag, ce atacă plantele cerealiere (grâul, orzul, porumbul, etc.), plantele tehnice (floarea-soarelui, sfecla, tutunul, etc.).

Cele mai mari pagube sunt produse la culturile legumicole : varză, conopidă, tomate, pătlăgele vinete, ardei etc.Adulţii şi larvele rod părţile subterane ale plantelor.

În rădăcinile mai groase de sfeclă, morcov sau în tuberculii de cartof sunt roase galerii mari, în care se dezvoltă diferite microorganisme, care determină putrezirea organele respective. Rădăcinile subţiri sunt retezate, înregistrându-se pagube deosebite la răsadurile de varză, conopidă, pătlăgele roşii, etc., care trebuie înlocuite de mai multe ori.

Combatere. Efectuarea arăturilor adânci şi a praşilelor repetate pentru distrugerea galeriilor, în care se găsesc coropişniţele. Gropi capcană (50/50/50 cm) executate în toamnă, înainte de retragerea coropişniţelor pentru iernat. Aceste gropi sunt umplute cu gunoi proaspăt de cabaline. Gropile se desfac în timpul iernii şi coropişniţele sunt adunate şi apoi distruse.

La semnalarea atacului, solul se tratează printre rândurile de plante cu produsele Sintogrill 5 G – 30 kg/ha sau Sinolintox 5 G – 25 kg/ha, Gryllosin 5 G – 30 kg/ha, Mesurol 4G 3 – 6 kg/ha, Counter 5G – 40 kg/ha.

145

Se pot folosi şi momeli toxice, care se prepară din boabe de cereale (întregi sau sfărâmate), în amestec cu untdelemn sau melasă (5 %), la care se adaugă un insecticid (3 %). Momelile pregătite se împrăştie în grămezi mici sau se încorporează în sol, la adâncimi de 2 – 5 cm, în cantitate de 60 kg/ha.

14.2. Păduchele cenuşiu al verzei – Brevicoryne brassicae L., ordinul Homoptera, familia Aphididae

Este răspândit în Europa, America, Asia etc. În ţara noastră

apare în unii ani sub formă de invazii, mai ales în regiunile de stepă şi a pădurilor de stejar.

Descriere. Prezintă două forme: a) femela apteră are corpul globulos de 1,8 – 2,5 mm lungime, verde-

gălbui, acoperit cu o secreţie abundentă, ceroasă, de culoare cenuşie-albăstruie. Antenele şi corniculele sunt de culoare mai închisă. Coada este tot atât de lungă ca şi corniculele, cu câte 3 peri pe fiecare parte (Figura 65).

b) femela aripată are corpul de 1,6 – 2,3 mm lungime; capul şi toracele brun-închis, iar abdomenul galben-verzui; corpul este acoperit cu o secreţie ceroasă, de culoare cenuşie Antenele sunt verzui-negricioase şi aproape tot atât de lungi ca şi corpul. Corniculele sunt scurte şi umflate median. Coada este mai lungă decât corniculele (Figura 65).

a b

c

Fig. 65. Păduchele cenuşiu al verzei – Brevicoryne brassicae:

a-femelă apteră; b-femelă aripată; c- plantă cu colonie de păduchi

146

Biologie. Iernează în stadiul de ou, depus în toamnă pe tulpinile sau peţiolurile frunzelor diferitelor plante crucifere cultivate sau spontane. Într-un an poate avea 15 – 16 generaţii. La temperatura optimă (18 – 20°C), o generaţie se dezvoltă în 10 – 14 zile.

În lunile martie, aprilie apar larvele, iar în luna mai apare fundatrixul care formează colonii de fundatrigene, pe partea inferioară a frunzelor. În luna iunlie apar virginogenele, cele aripate migrând pe culturile de crucifere. Într-o vară afidul poate avea 16 generaţii. În luna august apare forma sexupară şi în septembrie forma sexuată. La începutul lunii octombrie fiecare femelă depune oul de iarnă.

Cei mai importanţi prădători care limitează coloniile de afide sunt: Coccinella spp., Adalia spp., Scymnus spp., iar dintre paraziţi: Aphidius spp. şi Diaeretiella rapae.

Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchii formează colonii masive pe diferite crucifere: varză, conopidă, hrean, gulii, ridichi, etc., înţepând şi sugând seva din ţesuturi.

Datorită atacului, pe frunze apar pete galben-deschis sau rozii, astfel că plantele stagnează în creştere, rămân pipernicite sau se usucă. Pot fi atacaţi şi semincerii, astfel că tulpinile florifere se colorează în albastru-verzui, iar florile avortează sau se usucă. Sunt atacate şi seminţele, care rămân nedezvoltate, astfel că producţia este redusă cu 30 – 40%.

Combatere. Adunarea şi distrugerea tuturor resturilor de plante rămase după recoltare, pe care se găsesc ouăle hibernante ale păduchelui. Distrugerea buruienilor din familia Cruciferae, ce constituie gazde intermediare în dezvoltarea dăunătorului.

Efectuarea de tratamente chimice la apariţia primelor colonii de păduchi, cu unul din următoarele produse: Actellic 50 CE – 0,05%, Basudin 60 CE – 0,15%, Pirimor 25 WG – 0,1%, Sumithion 50 CE – 0,1 %, Fernos 50 PU –0,05%, Decis 2,5 CE – 0,05%, Polytrin 200 EC – 0,015 %, Sumicidin 20 EC –0,025%, Supersect 10 EC – 0,03% etc.

14.3. Ploşniţa roşie a verzei – Eurydema ornata L.

ordinul Heteroptera, familia Pentatomidae

Este răspândită în Europa, Africa de Nord şi Asia Mică. La noi se întâlneşte în toate regiunile de stepă, până în zona fagului.

Descriere. Adultul are corpul turtit dorso-ventral, de culoare roşie, având capul de culoare neagră. Pronotul este prevăzut cu 6 pete negre iar scutelul cu o pată neagră caracteristică, având baza de culoare roşie.

Aripile prezintă câte o pată neagră alungită. Abdomenul este de asemenea de culoare roşie, având ultimele două segmente de culoare neagră. Lungimea corpului este de 6,0 – 10,0 mm (Figura 66).

147

a b

Fig. 66. Ploşniţa roşie a verzei – Eurydema ornata a-adult; b-plantă atacată

Oul este caracteristic, având formă cilindrică, de culoare

cenuşie, prevăzut la cele două extremităţi cu două benzi circulare de culoare neagră.

Larva este asemănătoare cu adultul. La apariţie are culoarea galben-roşcată, apoi devine roşie-cărămizie.

Biologie. Iernează în stadiul de adult, în frunzarul din păduri, în resturile vegetale, etc. Adulţii părăsesc locurile de iernare primăvara devreme, prin luna martie. La început se întâlnesc pe cruciferele spontane, apoi trec pe cele cultivate. Ouăle sunt depuse în grupe de 12-14, rareori până la 36, dispuse în două rânduri paralele, pe partea inferioară a frunzelor. Larvele apărute ajung la maturitate prin luna iunie. Prezintă 1-2 generaţii, în funcţie de regiuni.

Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă în stadiul de adult şi în stadiul de larvă plantele de crucifere, când înţeapă şi sug sucul celular din frunze. La culturile semincere, atacă florile, lujerii seminceri şi seminţele. Combatere. Se aplică măsuri agrotehnice: pregătirea corespunzătoare a terenului; plantarea timpurie a răsadurilor; lucrări de întreţinere a culturilor, etc. Tratamente chimice în timpul perioadei de vegetaţie utilizând produse organofosforice sau piretroide.

14.4. Fluturele alb al verzei – Pieris brassicae L.,

ordinul Lepidoptera, familia Pieridae

Este răspândit în Europa, Asia (Japonia) şi nordul Americii. În ţara noastră se întâlneşte frecvent în toate regiunile de la şes şi până la munte.

Descriere. Adulţii au anvergura aripilor de 50 – 65 mm, masculii fiind mai mici decât femelele. Corpul este negru, acoperit cu

148

perişori albi-gălbui. Aripile anterioare şi posterioare sunt de culoare albă, prevăzute cu macule negre.

La femelă, aripile anterioare prezintă o maculă neagră în vârful superior, două macule rotunde în mijlocul câmpului şi una alungită pe marginea posterioară; aripile posterioare au câte o maculă punctiformă numai pe marginea lor anterioară (Figura 67).

La mascul, aripile anterioare prezintă o singură maculă neagră în unghiul extern, iar cele posterioare sunt prevăzute cu câte o maculă punctiformă pe marginea anterioară.

Oul are 1,10 – 1,25 mm lungime, de formă conică, de culoare galbenă, cu striaţii longitudinale.

Larva neonată este de culoare galbenă cenuşie, capul negru, iar larva matură are culoarea verde sau galben-verzuie, cu puncte negre. Corpul este acoperit cu perişori albicioşi şi prezintă dorsal o dungă longitudinală, iar lateral două dungi mai late, de culoare galbenă. Larva are 40 – 50 mm lungime.

Pupa este carenată, de culoare cenuşie sau galben-verzuie, maculată cu negru.

a b c

Fig. 67. Fluturele alb al verzei – Pieris brassicae: a-mascul; b-femelă; c-larvă

Biologie. Iernează în stadiul de pupă pe trunchiul arborilor sau

arbuştilor, pe pereţii caselor, pe garduri, pe stâlpi, etc. Are două generaţii pe an, uneori şi a treia generaţie, care se dezvoltă pe varza de toamnă.

Fluturii apar primăvara în luna mai ; femelele după copulaţie depun ouăle izolat sau în grupe (15-20 ouă) pe partea inferioară a frunzelor. Incubaţia durează 6-14 zile. Larvele în primele vârste stau grupate, iar la sfârşitul lunii iunie se retrag pentru transformarea în pupă. Adulţii generaţiei de primăvară apar în luna iunie. Generaţia de vară se eşalonează în lunile iulie şi august, iar generaţia de toamnă din august până în luna mai, anul următor.

Plante atacate şi mod de dăunare. Produce pagube mari în culturile de crucifere, în special de varză şi conopidă. La apariţie, larvele stau grupate, rozând numai epiderma inferioară şi parenchimul frunzelor. Mai târziu, larvele se răspândesc pe plante şi rod toate

149

frunzele, lăsând doar nervurile mai groase, aspect ce poartă numele de scheletuirea frunzelor.

Combatere. Răsadul de varză să se planteze cât mai timpuriu, în terenuri bine pregătite, pentru a obţine plante viguroase, mai rezistente la atac. Distrugerea buruienilor crucifere în cursul perioadei de vegetaţie, pe care se înmulţeşte dăunătorul. Efectuarea arăturilor adânci după recoltare, pentru a diminua rezerva biologică a dăunătorului.

La semnalarea atacului se vor aplica tratamente cu unul din următoarele produse: Actellic 50 CE – 0,15%, Carbetox 37 CE – 0,4%, Ekalux S – 0,1%, Ekamet 50 CE – 0,07%, Sinoratox 35 CE- 0,15%, Zolone 35 CE – 0,2%,Total 60 – 0,15%, Senthion 50EC – 0,1%, Decis 2,5 CE – 0,04%, Karate 2,5CE – 0,04%, Sumi-alpha 5 CE – 0,03%, Sumicidin 20 CE – 0,05%,Talstar 10 CE – 0,035%, Dimilin 25WP – 0,05%, etc. Se pot folosi şi biopreparate ca Dipel WP – 0,1%, Foray – 0,1 % etc.

Tratamentele trebuie aplicate, pe cât posibil, împotriva larvelor din primele vârste şi vor fi oprite înainte de învelirea căpăţânii.

14.5. Buha verzei – Mamestra brassicae L.,

ordinul Lepidoptera, familia Noctuidae Buha verzei este răspândită în toată Europa, în Asia, etc. La noi

în ţară, se întâlneşte în toate regiunile, de la şes şi până la munte. Descriere. Fluturii prezintă dimorfism sexual, femela fiind mai

mare decât masculul. Femela are aripile anterioare brun-cenuşii, prevăzute cu linii transversale mai închise la culoare. În mijlocul câmpului, se află o pată reniformă bine distinctă, înconjurată cu dungi alb-gălbui, sub forma literei “W”.

Aripile posterioare sunt cenuşii, cu marginile mai închise la culoare. Anvergura aripilor este de 40,0 – 50,0 mm (Figura 68).

Oul este emisferic, cu diametrul de 0,6-0,7 mm, de culoare alb-gălbuie. Prezintă numeroase striuri, care se unesc în regiunea polului exterior.

Larva este de culoare variabilă, de la verde-deschis până la brun-cenuşiu. Capul şi protoracele sunt de culoare neagră. Pe toată lungimea corpului, dorsal prezintă o dungă mediană deschisă, iar lateral dungi oblice gălbui. Lungimea corpului, la maturitate este de 35,0 – 40,0 mm.

Biologie. Buha verzei are două generaţii pe an şi iernează în stadiul de pupă în sol. Adulţii apar în mai-iunie şi au un zbor crepuscular sau nocturn.

Ouăle sunt depuse în grupe, pe parte inferioară a frunzelor. Larvele care apar se dezvoltă pe plantele care au apărut sau pe plantele învecinate. La completa dezvoltare, părăsesc plantele şi se retrag în sol

150

pentru transformarea în pupă. Fluturii apar prin luna iulie şi dau naştere la o nouă generaţie de larve, care se dezvoltă până în luna septembrie.

b

c

Fig. 68. Buha verzei – Mamestra brassicae a-adult; b,c-larvă şi mod de dăunare

Plante atacate şi mod de dăunare. Este o specie polifagă.

Larvele, la început rod epiderma inferioară şi parenchimul frunzelor apoi perforează limbul frunzelor, sub forma unor orificii neregulate. Pagube mai mari produc omizile din ultimele vârste care pătrund în căpăţânile de varză şi rod galerii. În aceste galerii se adună resturile de hrană şi excrementele larvelor, pe care se dezvoltă ciuperci şi bacterii producând putrezirea acestora.

Combatere. Răsadul de varză să se planteze cât mai timpuriu, în terenuri bine pregătite, pentru a obţine plante viguroase, mai rezistente la atac. Distrugerea buruienilor crucifere în cursul perioadei de vegetaţie, pe care se înmulţeşte dăunătorul. Arături adânci după recoltare, pentru a diminua rezerva biologică a dăunătorului.

Tratamente chimice cu unul din produsele: Actellic– 0,15%, Carbetox– 0,4%, Ekalux– 0,1%, Ekamet– 0,07%, Sinoratox - 0,15%,Zolone– 0,2%,Total-0,15%, Senthion – 0,1%, Decis– 0,04%, Karate – 0,04%, Sumi-alpha – 0,03%, Sumicidin– 0,05%, Talstar– 0,035%, Dimilin – 0,05%, etc.

Tratamentele trebuie aplicate, pe cât posibil, împotriva larvelor din primele vârste şi vor fi oprite înainte de învelirea căpăţânii.

a

151

14.6. Musca verzei – Delia brassicae Bche.,

ordinul Diptera, familia Anthomyidae Este răspândită în Europa, America de Nord, etc. În ţara noastră

este frecventă în zonele cultivatoare de legume. Descriere. Adulţii au corpul de 5-7 mm lungime şi prezintă

dimorfism sexual. Masculul este cenuşiu, pubescent, cu trei dungi negre pe pronot şi una dorsală pe abdomen. Femela este mai mare, mai deschisă la culoare şi slab pubescentă. Antenele şi picioarele sunt de culoare neagră (Figura 69).

a b c

Fig. 69. Musca verzei – Delia brassicae a-adult; b-larvă şi mod de dăunare; c-plante atacate

Oul are 0,8-1,1 mm lungime, prezintă formă de butoiaş şi este

de culoare albă-lucioasă. Larva are 7-8 mm lungime, corpul este fusiform, alb-gălbui.

Regiunea posterioară a abdomenului este trunchiată oblic şi prezintă 6 perechi de formaţiuni digitiforme, dintre care cele două mediane sunt mai dezvoltate.

Pupa are 6-7 mm lungime, corpul este eliptic, de culoare castanie. În regiunea posterioară are 1-2 formaţiuni digitiforme.

Biologie. Insecta prezintă 2-3 generaţii pe an. Iernează în stadiul de pupă în sol, la adâncimi de 5-10 cm, mai rar în cotoarele de varză şi conopidă. Adulţii apar primăvara, la sfârşitul lunii aprilie, când se plantează în câmp răsadurile de varză. După 2-3 zile de la apariţie, au loc împerecherea şi ponta. Ouăle sunt depuse izolat sau grupat, în zona coletului. Incubaţia durează 7-10 zile. În luna iunie, are loc transformarea larvelor în pupe. Stadiul de pupă durează 1-3 săptămâni, uneori şi mai mult. Adulţii apar în a doua jumătate a lunii iunie. Femelele, după împerechere, depun ouăle pe plantele de varză de toamnă sau pe seminceri.

În zona de câmpie sau colinară, acest dăunător are trei generaţii pe an : G1 în aprilie-iunie ; G2 în iunie-august şi G3 în august-aprilie anul următor.

152

În zona de dealuri, specia este bivoltină cu evoluţia generaţiilor astfel : G1 în aprilie-iunie şi G2 iunie-aprilie anul următor.

Plante atacate şi mod de dăunare. Musca atacă cruciferele cultivate şi spontane, varza, conopida, rapiţa, muştarul, etc. Larvele apărute pătrund în colet şi în rădăcini, unde formează galerii longitudinale. Plantele atacate au frunzele verde-închis, lăsate pe sol. Acestea stagnează în creştere, rămân pipernicite, se îngălbenesc, se usucă şi se smulg uşor. Larvele transmit şi unele bacterii (Erwinia carotovora), care determină putrezirea rădăcinilor. Producţia poate fi diminuată în unii ani cu până la 60 %.

Combatere. Adunarea şi distrugerea resturilor vegetale după recoltare; însămânţarea şi plantarea cepei mult mai timpriu. În zonele infestata, culturile se vor amplasa pe soluri cu pH mai ridicat. Pentru colectarea pontelor se vor folosi benzi capcană din arpagic semănat de timpuriu. Se vor face controale periodice, iar plantele atacate se vor smulge şi distruge. Sămânţa şi arpagicul se vor trata înainte de însămânţare sau plantare cu Etion 25 PU, 80-100 g/ Kg sămânţă sau 200 g/100 Kg arpagic. În perioada pontei sau la apariţia larvelor se vor face tratamente cu : Sinoratox 35 CE-0,2 %, Basudin 60 CE- 0,08 %, Birlane 50 CE- 0,1 % etc.

14.7. Musca cepei – Delia antiqua Meig.,

ordinul Diptera, familia Anthomyidae

Este răspândită în toată Europa şi America de Nord. În ţara noastră apare în unii ani, mai ales în regiunile din nordul Moldovei şi Munteniei.

Descriere. Adultul are 6,0–7,0 mm lungime; corpul este de culoare cenuşie-gălbuie, cu pete şi dungi negricioase. Pronotul este gălbui, cu o dungă mediană mai închisă. Aripile sunt gălbui, iar picioarele negre şi prevăzute pe marginea internă a tibiilor posterioare cu numeroşi perişori scurţi (Figura 70).

Fig. 70. Musca cepei – Delia antiqua: a-adult; b-larvă; c-pupă; d-bulb atacat (după Săvescu)

153

Larva matură are 5,0 – 8,0 mm lungime, este de culoare alb-gălbuie. Regiunea posterioară a abdomenului este prevăzută cu 12 mameloane digitiforme şi cu numeroşi spiculi.

Biologie. Iernează în stadiul de pupă în sol, la o adâncime de 10 – 20 cm. Prezintă 2 – 3 generaţii pe an.

Primăvara, în lunile aprilie, mai apar adulţii care se hrănesc cu nectar şi secreţii dulci de la salcie, plop, etc., după care migrează în culturile de ceapă unde au loc copulaţia şi ponta. Ouăle sunt depuse izolat sau în grupe mici pe sol, în apropierea coletului. Larvele care apar se dezvoltă în bulbi, după care se retrag în sol, unde are loc transformarea în pupă. Noii adulţi apar în prima jumătate a lunii iunie.

Plante atacate şi mod de dăunare. Produce pagube în culturile de ceapă, usturoi, praz şi alte liliacee.

Larvele din prima generaţie atacă frunzele, iar mai târziu pătrund în bulbii care încep să se formeze, în care sapă galerii.

Larvele din generaţia a II-a şi a III-a atacă numai bulbii, în care rod galerii. În aceste galerii pătrund bacterii şi ciuperci, care duc la putrezirea bulbilor. Plantele atacate au frunzele îngălbenite, care se vestejesc şi se usucă.

În galeriile formate în bulbi se grefează microorganisme (bacterii, ciuperci) care duc la putrezirea acestora în câmp sau în depozite. Pagubele pot ajunge la 20-30%.

Combatere. Strângerea după recoltare a tuturor resturilor vegetale şi distrugerea lor prin ardere sau îngropare.

Însămânţarea sau plantarea arpagicului să se facă cât mai timpuriu, în terenuri bine pregătite, asigurându-se în acest fel o dezvoltare mai viguroasă a plantelor. În zonele de invazii, unii autori recomandă plantarea de benzi curse din arpagic pentru atragerea adulţilor în timpul pontei; după depunerea ouălor, benzile se distrug. Culturile de ceapă vor fi controlate periodic, iar plantele atacate vor fi scoase şi distruse prin ardere sau îngropate.

Pentru combaterea adulţilor din prima generaţie se aplică tratamente la avertizare cu produsul Sinolintox 10 G – 4 kg ş.a./ha., iar pentru generaţia a II-a şi a III-a cu Diazol 60 EC – 0,15 %, Basudin 60 CE – 0,1%,etc.

154

CAPITOLUL XV PRINCIPALII DĂUNĂTORI AI PLANTELOR

LEGUMICOLE DIN SERE

15.1. Musculiţa albă de seră – Trialeurodes vaporariorum Westw., ordinul Homoptera, familia Aleurodidae

Este originară din zonele tropicale ale Americii, de unde s-a

răspândit în toate regiunile globului. În ţara noastră se întâlneşte în toate zonele pe diferite plante legumicole şi ornamentale din sere, solarii, iar pe timp călduros şi în câmp.

Descriere. Femela are 1,46 – 1,53 mm lungime, iar masculul 1,15 – 1,43 mm. Corpul este alungit, de culoare albă-gălbuie, acoperit cu o secreţie pulverulentă, ceroasă, albă, cu aspect făinos.

Aripile sunt albe, iar ochii, tibiile, tarsele şi vârful abdomenului brune. Antenele sunt alcătuite din 7 articole (Figura 71).

Oul este oval - alungit, de 0,22 – 0,24 mm lungime, prevăzut cu un pedicel scurt. Oul are culoare variabilă, alb-gălbuie la depunere şi negru-violet, cu luciu metalic, înainte de ecloziune.

Larva neonată are corpul oval, de culoare galbenă-pal, cu ochii roşii. Larvele mature au corpul turtit dorso-ventral de 0,7 – 0,8 mm lungime, de culoare verde-palid. Pe părţile laterale prezintă o bordură de spini scurţi, iar dorsal 15 – 20 de perişori albicioşi.

Fig. 71. Musculiţa albă de seră - Trialeurodes vaporariorum:

a-adult; b-frunză de tomate atacată; c-larvă (după Dobreanu Ecaterina şi Manolache)

b

a

155

Biologie. În condiţii de seră, musculiţa albă are 3 – 4 generaţii pe an, uneori şi mai multe, în funcţie de factorii ecologici. De regulă, generaţiile se suprapun, întâlnindu-se în acelaşi timp diferite stadii ale insectei: ou, larvă, adult.

Depunerea ouălor are loc în grupe (10-50 ouă), pe partea inferioară a frunzelor tinere, în formă de cerc. Incubaţia durează 5-10 zile, în funcţie de factorii climatici. Larvele apărute se deplasează pe organele plantei, devin apode după câteva zile, rămâmând pe partea inferioară a frunzelor până la transformarea în adulţi. O generaţie completă se dezvoltă în 3-4 săptămâni. De regulă generaţiile se suprapun, încât se pot întâlni în tot cursul anului diferite stadii ale insectei.

În timpul verii, musculiţa poate migra din sere pe diferite plante în câmp, unde se înmulţeşte până în toamnă. La scăderea temperaturii, o parte din insecte se reântorc în sere, reinfestând culturile.

Plante atacate şi mod de dăunare. Este o insectă polifagă, care atacă numeroase specii de plante legumicole: tomate, ardei, pătlăgele vinete, castraveţi, fasole, etc., precum şi plante ornamentale: garoafe, crizanteme, begonii, gerbera, muşcate etc.

Adulţii şi larvele colonizează frunzele, uneori şi lăstarii, înţepând şi sugând seva din ţesuturi. Organele atacate sunt acoperite de dejecţiile insectei, care favorizează dezvoltarea unor ciuperci saprofite din genurile : Alternaria, Penicillium, Fusarium, etc., formându-se un miceliu de culoare închisă. Acest lucru duce la debilitarea plantelor, reducându-se procesele fiziologice, prin micşorarea suprafeţei de asimilaţie. Datorită atacului, frunzele se îngălbenesc, se usucă şi cad.

Combatere. Distrugerea florei spontane din jurul serelor şi solariilor, care contribuie la perpetuarea focarelor de infecţie. După recoltare, toate plantele sau resturile de plante vor fi scoase în afara serelor şi distruse prin ardere. Corpurile serelor, libere de plante, se vor dezinfecta prin stropiri cu produse organofosforice sau carbamice, în doze mărite sau prin fumigări cu aerosoli.

Se vor efectua tratamente chimice la apariţia focarelor de infecţie, cu unul din următoarele produse: produse organofosforice: Actellic 50 EC-0,1%, Ekamet 50 CE-0,05%, Divipan 100 EC-0,05%, Nogos 50 CE-0,1%,Onevos 31,5 EC-0,15%, Tamaron 600 LC-0,1%, Vapona 48 CE-0,1%; produse carbamice: Unden 50 PU-0,1%, Lannate 90 WS-0,05%; produse piretroide: Decis 2,5 CE-0,05%, Fastac 10 EC-0,02%, Karate 2,5 CE-0,04%,etc.; produse organoclorurate: Thiodan 35 CE-0,2%, Thionex 35 CE-0,2%, Thionex 50 WP-0,15%; produse care inhibă formarea chitinei: Rimon 10 EC – 0,05%.

Se va stropi mai ales partea inferioară a frunzelor, unde se află localizate coloniile de insecte.

156

15.2. Nematodul galicol al rădăcinilor – Meloidogyne incognita,

ordinul Tylenchida, familia Heteroderidae Acest dăunător se întâlneşte în toate regiunile globului. În

zonele calde se dezvoltă în câmp, iar în cele temperate numai în sere, fiind o specie iubitoare de căldură. Este considerat cel mai păgubitor dăunător al culturilor din sere.

Descriere. Prezintă un dimorfism sexual accentuat. Femela are corpul de 0,47 mm lungime şi 0,32 mm lăţime.

Corpul este de culoare albă, în formă de pară, cu gâtul alungit. În interiorul corpului se pot observa prin transparenţă, grupe de ouă, în diferite faze de dezvoltare. În jurul orificiului anal prezintă striaţiuni circulare, caracteristice (Figura 72).

Masculul are corpul cilindric (viermiform), de 1,2 – 2,0 mm lungime, acoperit cu o cuticulă inelată transversal. Lateral prezintă 4 incizii, ce se întind aproape pe toată lungimea corpului. În jurul orificiului genital se găsesc 2 spiculi chitinoşi, sub formă de cârlige.

a b c

Fig. 72. Nematodul galicol al rădăcinilor – Meloidogyne incognita: a-femelă (după Goodley); b-mascul(după Najakure); c-rădăcină atacată

Oul este elipsoidal, de culoare albă, acoperit cu o cuticulă

netedă. Larva are corpul viermiform de 0,36 – 0,44 mm lungime,

acoperit cu o cuticulă subţire, fin inelată. Biologie. Iernează ca femelă sau larvă în inteiorul rădăcinilor

diferitelor plante sau în sol. Poate avea 4 – 8 generaţii pe an. Durata unei generaţii variază în limite foarte largi, între 25 şi 90

zile, în funcţie de temperatura şi umiditatea solului, hrană, etc. Ouăle sunt depuse într-o ootecă alcătuită dintr-o masă

mucilaginoasă ataşată de corpul femelei. Larvele părăsesc ouăle în stadiul doi de dezvoltare, cînd se răspândesc în sol în căutarea rădăcinii plantei, perforând ţesuturile în zona vârfului de creştere.

157

După o perioadă de hrănire, larvele devin imobile şi rămân în acelaşi loc până la sfârşitul evoluţiei.

Odată cu hrănirea, larvele secretă enzime care determină hipertrofierea celulelor sub forma unor gale (umflături caracteristice). După ultima năpârlire, are loc diferenţierea sexelor, larvele mascule devin viermiforme iar cele femele devin piriforme.

Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag, ce atacă peste 1300 specii, aparţinând la peste 40 familii botanice.

În ţara noastră, nematodul produce pagube numai în sere, îndeosebi la tomate şi pătlăgele vinete, mai puţin la castraveţi, salată etc. Infestarea plantelor se face imediat după plantarea răsadului, iar prezenţa galelor pe rădăcini se semnalează abia după 3 – 4 săptămâni.

Forma şi mărimea galelor variază după planta gazdă, densitatea populaţiei şi condiţiile de mediu. În dreptul galelor se produce astuparea vaselor libero-lemnoase şi circulaţia sevei se întrerupe, ceea ce determină putrezirea şi pieirea plantei. Pe rădăcinile atacate se instalează diferite ciuperci din genurile Fusarium, Verticillium, etc., care grăbesc procesul de pieire a plantelor. Din cauza atacului, plantele nu se mai dezvoltă, se îngălbenesc şi se usucă, de la vârf la bază.

Combatere. În serele neinfestate se va da o atenţie deosebită măsurilor profilactice, privind împiedicarea pătrunderii nematozilor. În acest scop se va supune unui control riguros tot materialul care se introduce în sere (răsaduri, pământ, ghivece cu flori), ca să nu fie infestate cu nematozi.

În serele infestate, prin toate lucrările care se aplică solului trebuie să se urmărească să nu se favorizeze diseminarea nematozilor. La defrişarea culturilor, se recomandă ca scoaterea plantelor să se facă cu ajutorul cazmalei şi toate resturile vegetale cu particule de pământ, să fie scoase din sere în saci de polietilenă, împiedicându-se astfel împrăştierea particulelor de sol infestate. După efectuarea lucrărilor de defrişare şi mobilizare, se recomandă ca solul să fie menţinut în stare umedă timp de 2 – 3 săptămâni, pentru putrezirea rădăcinilor cu gale. Cultivarea soiurilor şi hibrizilor de tomate rezistenţi la atacul nematozilor.

Cea mai eficientă metodă de combatere a nematozilor este tratarea solului cu nematocide. În ţara noastră sunt folosite următoarele produse nematocide: Basamid granule – 500 kg/ha, Dazomet 90 G – 500 kg/ha, Dozomet 10 PP – 600 kg/ha, Mocap 10 G – 50 – 75 kg/ha, Vydate 10 G - 50 – 60 kg/ha.

158

CAPITOLUL XVI PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN PLANTAŢIILE

DE POMI 16.1. Păduchele ţestos al prunului – Parthenolecanium corni Bche.,

ordinul Homoptera, familia Lecaniidae

Dăunătorul se întâlneşte în America, Europa, Asia şi Africa. În ţara noastră se întâlneşte pe pomii răzleţi, cultivaţi în zonele de silvostepă şi în zona pădurilor. O densitate mai mare s-a înregistrat în ultimii ani în unele parcele neângrijite de prun, piersic, cais, di judeţele Constanţa şi Argeş.

Descriere. Femela are corpul globulos, de culoare brună, lipsit de aripi şi picioare. Lungimea corpului este de 3,5 mm iar lăţimea este de 1,5-4,0 mm. Antenele sunt formate din 6-7 articole. Masculul are corpul alungit, ruginiu, prevăzut cu o pereche de aripi, cu antene şi picioare. Aripile sunt transparente, având vârful acestora roşcat. Antenele sunt formate din 10 articole. Lungimea corpului este de 1,5-2,0 mm. Corpul masculului este acoperit de o carapace oval-alungită, de culoare albă (Figura 73).

Larva de vârsta I-a, are corpul alungit, turtit dorso-ventral, de culoare gălbuie, de 0,3-0,4 mm lungime.

Larva de vârsta a II-a are corpul eliptic, turtit dorso-ventral de cca 1,0 mm lungime, de culoare castanie. Antenele sunt formate din 7 articule, al III-lea şi al V-lea fiind mai lungi şi păroase. Întreg corpul este acoperit cu un strat de ceară, cu rol proptector.

a b

Fig. 73. Păduchele ţestos al prunului – Parthenolecanium corni Adult, larvă şi mod de dăunare

159

Biologie. Dăunătorul iernează în stadiul de larvă de vârsta a II-a pe partea inferioară a ramurilor, în crăpăturile scoarţei tulpinilor, ramurilor, la baza mugurilor sau în diferite alte adăposturi. Are o singură generaţie pe an. În primăvară, larvele îşi încep activitatea migrând spre ramurile subţiri, unde încep să se hrănească. După 18-25 de zile încep să se diferenţieze în masculi şi femele. La maturitate, are loc împerecherea iar ouăle sunt depuse sub corpul femelei, care după ce moare se constituie într-un scut protector. Incubaţia durează 20-30 zile, larvele încep să apară în a doua jumătate a lunii iunie. După apariţie, acestea se fixează mai ales pe partea inferioară a frunzelor, de-a lungul nervurilor. La densităţi mai mari ale acestora, se fixează şi pe partea superioară a frunzelor, pe peţiol şi pe lăstari. Hrănirea larvelor durează până în luna septembrie, când se produce năpârlirea şi apar larvele de vârsta a doua, care pe măsură ce timpul se răceşte, încep să se retragă în adăposturi, pentru iernare.

Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag, care atacă specii lemnoase ca: prun, corcoduş, piersic, nuc, cireş, vişin, agriş, corn, trandafir, salcâm, viţă de vie, precum şi o serie de plante ierboase: sfeclă, mentă, pătlagină, păpădie, troscot etc. Odată cu înţepăturile pe care le face dăunătorul sunt introduse enzime împreună cu saliva, care produce necrozarea ţesuturilor scoarţei . Frunzele se etiolează parţial sau total şi cad. Pe organele atacate se găsesc dejecţii dulci ale păduchelui care favorizează dezvoltarea ciupercii Capnodium salicinum, care produce înnegrirea oragnelor atacate.

Combatere. Se recomandă în general aplicarea aceloraşi măsuri ca şi în cazul păduchelui ţestos din San Jose.

16.2. Păduchele ţestos din San José – Quadraspidiotus perniciosus

ordinul Homoptera, familia Diaspididae

Este originar din China, de unde s-a răspândit prin comerţul de material săditor şi fructe, în Japonia, America de Nord, Africa de Sud şi Europa. În România a fost semnalat în anul 1933, în judeţele Bihor, Arad şi Timiş, de unde s-a răspândit în toate bazinele pomicole ale ţării. Este considerat ca unul din cei mai importanţi dăunători ai pomilor şi a altor specii de plante, fiind menţinut pe lista dăunătorilor de carantină.

Descriere. Prezintă dimorfism sexual. Femela are corpul acoperit cu un scut oval circular, brun-

cenuşiu, cu exuvia larvară conică, centrală sau puţin excentrică, având 1,6 – 2,2 mm în diametru. Corpul femelei este cordiform, de 0,8 – 1,2 mm lungime, de culoare galben-portocalie. Femela este lipsită de ochi, antene, picioare şi aripi având numai rostrul bine dezvoltat. Pigidiul este prevăzut cu două perechi de palete. Pe o parte şi alta a paletelor laterale există câte 3 perechi de piepteni laţi, scurţi şi dinţaţi la vârf .

160

Este o specie larvipară şi este lipsită de glande circumgenitale. Pe partea dorsală a pigidiului există trei grupe de glande tubulare, lungi şi subţiri, care secretă mătasea necesară confecţionării scutului.

Masculul are scutul de aceiaşi culoare, oval-alungit, de 1,2-1,5 mm lungime. Corpul masculului este alungit, de culoare galben-portocaliu, de 0,8-0,9 mm lungime.

Masculul are antene păroase formate din 10 articole, picioare bine dezvoltate şi o pereche de aripi membranoase (Figura 74). Aparatul bucal este rudimentar deoarece masculul nu se hrăneşte.

Larva primară (vârsta I) este ovală, galben - portocalie, de 0,20 – 0,26 mm lungime; are ochi, antene, picioare şi două sete lungi.

Larva secundară (vârsta a II-a) este apodă şi asemănătoare cu femela.

Fig. 74. Păduchele ţestos din San José – Quadraspidiotus perniciosus:

a- mascul; b-larvă de vârsta a I-a; c-nimfă de mascul; d,e-atac pe ramură, frunză şi fructe

Biologie. Iernează în stadiul de larvă de vârsta I sub scut, pe tulpinile şi ramurile pomilor. Are 2 – 3 generaţii pe an, frecvent două generaţii, care evoluează astfel: GI = mai – iunie şi GII = iulie – august.

La începutul lunii aprilie, după o perioadă de hrănire, larvele năpârlesc şi trec în vârsta a II-a, diferenţiindu-se în masculi şi femele. La sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai, apar adulţii, care se împerechează, iar femela depune larve, eşalonat, pe o perioadă de 6-7 săptămâni. Larvele neonate se răspândesc pe tulpini, ramuri, frunze,

a b c

d e

161

unde îşi introduc rostrul în ţesuturi şi se hrănesc cu sucul celular. În acest timp se formează scutul protector din fire de mătase şi ceară, care este mai puţin dens astfel încât poate fi străbătut mai uşor de diferite substanţe chimice, după care se îngroaşă, se întăreşte şi devine mai rezistent. Larvele se hrănesc, năpârlesc şi are loc diferenţierea în masculi şi femele. După împerechere, la sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august, femela depune larvele generaţiei a II-a, a cărei apariţie se prelungeşte până în lunile septembrie, octombrie. Acestea hibernează până în primăvara anului următor.

Păduchele ţestos din San José are numeroase specii de paraziţi şi prădători. Ca specii parazite mai importante sunt: Prospaltella perniciosi, Prospaltella fasciata, etc. (ordinul Hymenoptera), iar ca specii prădătoare: Chilocorus bipustulatus şi Chilocorus renipustulatus (ordinul Coleoptera).

Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag, ce atacă peste 200 specii de arbori, arbuşti, pomi şi plante ierboase, dar preferă speciile lemnoase. Dintre speciile pomicole atacă mărul, părul, piersicul, cireşul, etc. Dintre arbori, arbuşti ornamentali şi forestieri atacă teiul, plopul, ulmul, salcâmul, salcia etc. Preferă păducelul, lemnul câinesc şi gutuiul japonez. Nu s-a semnalat atac pe conifere.

Adulţii se găsesc atât pe părţile lemnoase, precum şi pe frunzele şi fructele pomilor atacaţi, înţepând şi sugând sucul celular din ţesuturi. Odată cu înţepătura este introdusă şi saliva, care conţine un complex enzimatic, din care cauză ţesuturile se necrozează şi se înroşesc în jurul locurilor de fixare, formându-se pete roşii, caracteristice.

Pomii atacaţi vegetează slab, frunzele sunt etiolate, fructele sunt mici şi deformate. La un atac puternic, pomii tineri se pot usca în 2 – 3 ani, iar pomii în vârstă se usucă în 7 – 10 ani.

Combatere. La înfiinţarea livezilor se va folosi numai material săditor neinfestat, procurat din pepiniere autorizate.

Efectuarea de tratamente chimice în timpul repausului vegetativ şi al perioadei de vegetaţie.

În timpul repausului vegetativ se va folosi unul din produsele: Ulei Cosmol – 2%, Ulei Spindel – 1,5%, Ulei Oleoekalux – 1,5%, Ulei Oleocarbetox – 3%, Aplaudus super – 1,5%, Carbetox 37 CE – 1%, Polisulfură de bariu 6%, Zeamă sulfocalcică 20%.

În perioada de vegetaţie tratamentele se fac la avertizare cu unul din produsele: Actellic 50 CE – 0,2%, Carbetox 37 CE – 0,4%, Ekalux S – 0,1%, Imidan 50 CE – 0,1%, Murfotox 68 CE – 0,1%, Sinoratox 35 CE – 0,1%, Sumithion 50 CE – 0,1%, Zolone 35 CE – 0,2%, Ultracid 40 PU – 0,1%, Fyfanon 50SC – 0,6%, Lannate 25WP – 0,2%, Admiral 0,05%, Pallas 0,3%, etc.

162

16.3. Păduchele lânos al mărului – Eriosoma lanigerum Hausm., ordinul Homoptera, familia Eriosomatidae

Este originar din America de Nord, de unde a fost introdus în

Europa(Anglia), în anul 1787 odată cu materialul săditor. La noi în ţară este frecvent în livezile de măr din toate regiunile pomicole.

Descriere. Femela apteră, are corpul oviform, bombat, de culoare brun-închis, acoperit cu o secreţie ceroasă abundentă, care formează un înveliş filamentos, de culoare albă. Lungimea filamentelor ajunge la 3-4 mm. Antenele sunt formate din 5-6 articole. Corniculele sunt reduse şi prevăzute pe părţile lor laterale cu 10-15 peri. Lungimea corpului este de 1,9-2,1 mm (Figura 75).

Femela aripată, are corpul oval-alungit, de culoare brun-închis. Aripile sunt mai lungi decât corpul. Lungimea corpului este de 1,8-2,3 mm.

a b c

Fig. 75. Păduchele lânos al mărului – Eriosoma lanigerum a-adult; mod de dăunare: b-pe rădăcini; c- pe lăstari

Biologie. Specia are un ciclu biologic complet numai în ţara de

origine (America de Nord), unde are ca plantă gazdă primară, ulmul american, iar ca plantă gazdă secundară, mărul. În Europa, evoluţia lui este incompletă şi are loc numai pe măr, în cazuri foarte rare pe păr sau gutui (evoluţie holociclică, monoecică sau anholociclică). Se dezvoltă doar forma asexuată. Chiar dacă apare şi forma sexuată, larvele de fundatrix, care apar în primăvară, mor înainte de a se reproduce. Iernează ca larve pe rădăcini sau pe părţile aerine ale pomilor. Poate avea 8-12 generaţii pe an. Răspândirea de la un pom la altul se face cu ajutorul curenţilor de aer.

Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă mărul, mai rar şi alte specii: gutuiul, părul etc. Păduchii se localizează pe frunze, pe lăstari, pe tulpini şi rădăcini, înţepând şi sugând sucul celular. Părţile atacate se hipertrofiază şi apar umflături, sub formă de nodozităţi sau tumori canceroase.

Combatere. Respectarea măsurilor de carantină fitosanitară; folosirea de material săditor sănătos; înfiinţarea de noi plantaţii cu soiuri rezistente; Tratamente chimice:

163

- în timpul repausului vegetativ cu unul din produsele: Ulei Cosmol – 2%, Ulei Spindel – 1,5%, Ulei Oleoekalux – 1,5%, Ulei Oleocarbetox – 3%, Aplaudus super – 1,5%, Carbetox 37 CE – 1%, Polisulfură de bariu 6%, Zeamă sulfocalcică 20%.

- în perioada de vegetaţie tratamentele se fac utilizând produsele: Thiodan, Thionex – 0,15%; Reldan – 0,2%; etc.

16.4. Păduchele verde al mărului – Aphis pomi De Geer.,

ordinul Homoptera, familia Aphididae

Este răspândit în regiunile mediteraniene ale Europei, precum şi în S.U.A. În ţara noastră este prezent în toate regiunile pomicole.

Descriere. Prezintă două forme şi anume: Femela apteră are corpul piriform de 1,5 – 2,0 mm lungime, de culoare verde sau verde gălbui, cu capul galben sau negru. Antenele sunt mai scurte decât corpul, articolul al III-lea mai lung decât al IV-lea. Corniculele sunt negre, iar coada este brună şi aproximativ ½ din lungimea corniculelor. Picioarele sunt verzi, în afară de vârful femurelor, tibiilor şi tarselor, care sunt negre (Figura 76).

Femela aripată are corpul de 2,0 – 2,5 mm lungime, de culoare verde; capul, mezotoracele, metatoracele, corniculele, segmentul anal, tarsele, baza tibiilor, a femurelor şi articolele antenale I, II, V şi VI negre sau fumurii. Articolele III şi IV antenale sunt galbene, iar ochii roşii.

Fig. 76. Păduchele verde al mărului – Aphis pomi: a-femelă apteră; b-femelă aripată; c-lăstar atacat

(după Manolache şi Boguleanu)

a

164

Biologie. Iernează în stadiul de ou de rezistenţă depus pe ramurile subţiri, obişnuit la baza mugurilor. Este un afid cu dezvoltare holociclică, monoecică, prezentând 8 – 12 generaţii pe an.

În primăvară, în fenofaza de dezmugurire a pomilor, din ouăle de rezistenţă apar larvele din care vor lua naştere femelele fondatoare (fundatrix), care ajunse la completa dezvoltare dau naştere pe cale partenogenetică vivipară, la fundatrigenele nearipate şi aripate. Acestea continuă să se înmulţească tot partenogenetic vivipar.

În ultima decadă a lunii septembrie în coloniile de virginogene apar sexuparele, care dau naştere la forma sexuată : masculi şi femele. După împerechere, femelele depun ouăle de iarnă (de rezistenţă).

Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă frecvent mărul, precum şi alte rosacee. Insectele înţeapă şi sug sucul celular din ţesuturi. Frunzele se răsucesc, începând de la vârf spre peţiol şi de la margini spre nervura principală, rezultând pseudocecidii. Datorită atacului frunzele se îngălbenesc şi se usucă.

Organele atacate sunt acoperite cu dejecţiile păduchilor, care formează aşa numita “rouă de miere”, pe care se dezvoltă filamentele ciupercii Capnodium salicinum.

Combatere.Efectuarea tratamentelor de iarnă utilizând produsele: Polibar 6% sau Carbetox 37 CE – 1%.

Primăvara, la apariţia primelor colonii de păduchi se vor executa tratamente cu unul din produsele: Carbetox 37 CE – 0,4%, Sinoratox 35 CE – 0,1%, Nogos 50 CE – 0,1%, Vapona 48 CE – 0,1, Sumithion 50 CE – 0,1%, Chess 25WP – 0,1%, Fernos 50 PU – 0,05%, Ambush 25 CE – 0,025%, Ripcord 40 CE – 0,03%, Karate 2,5 CE – 0,01%, Mavrik 2F – 0,05%, etc.

15.5. Păduchele cenuşiu al prunului – Hyalopterus pruni Geoffr., ordinul Homoptera, familia Aphididae

Dăunătorul este răspândit în toate plantaţiile de prun din

Europa, Asia şi Africa de Nord. În ţara noastră se întâlneşte în zonele de stepă, silvostepă şi în subzona pădurilor de stejar.

Descriere. Femela apteră are corpul alungit, de 2,0-2,4 mm, de culoare verde-gălbuie şi acoperit cu o secreţie pulverulentă, ceroasă, pulverulentă, de culoare cenuşie. Antenele sunt galben-verzui, cu articulele de la bază şi de la vârf, mai închise. Corniculele sunt de culoare neagră, dilatate la vârf şi uşor curbate. Coada este mai lungă decât corniculele (Figura 77).

Femela aripată are corpul de 2,0-2,1 mm lungime. Capul şi lobii toracici sunt de culoare brun-închisă, iar abdomenul este verde palid. Corpul este acoperit cu o secreţie ceroasă, pulverulentă, albastră cenuşie.

165

a b

c

Fig. 77. Păduchele cenuşiu al prunului – Hyalopterus pruni

a-femelă apteră; b-femelă aripată; c-mod de dăunare

Biologie. Este o specie migratoare, cu dezvoltare holociclică, dioecică. Planta gazdă primară este prunul iar gazdele secundare sunt diferite specii de graminee: Phragmites, Calamagrostis, Agrostis etc. Iernează în stadiul de ou de rezistenţă pe scoarţa ramurilor şi tulpinilor de prun sau alte specii ale genului Prunus.

Primăvara la dezmugurirea prunului, din ouăle de rezistenţă apar larvele din care vor lua naştere femele fondatoare (fundatrixul), care la maturitate, vivipar dau naştere la fundatrigene nearipate. Acestea se înmulţesc, tot partenogenetic şi vivipar, dând naştere la mai multe generaţii (3-5)de fundatrigene, până în luna iulie. După primele 3-4 generaţii apar pe lângă formele nearipate şi forme aripate. Acestea migrează pe plante gazde secundare, unde dau naştere pe cale partenogenetică şi vivipar la mai multe generaţii de virginogene nearipate şi aripate. În ultima decadă a lunii septembrie, în coloniile de virginogene apar sexuparele, care se reântorc pe prun, unde dau naştere la forma sexuată, masculi şi femele. După împerechere, femelele depun oul de iarnă (hibernant), pe planta gazdă primară, urmând ca ciclul biologic să se reia în anul următor.

Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă prunul, piersicul, caisul, uneori şi migdalul. Păduchii se localizează spre vârful lăstarilor şi pe partea inferioară a frunzelor. Datorită atacului creşterea lăstarilor este stânjenită, vârful lor se deformează, iar frunzele se etiolează şi nu mai asimilează normal. Nu formează pseudocecidii. Pomii atacaţi nu mai vegetează normal.

166

Combatere. Se recomandă efectuarea unui tratament în perioada repausului vegetativ utilizând: Carbetox-1,0 %, Ulei cosmol-2,0 % etc. În perioada de vegetaţie se vor executa tratamente chimice cu produsele: Carbetox 37 CE- 0,3 %, Novadim 40 EC- 0,075-0,1 %(1,125- 1,5 l/ha), Lannate 90 0,05 %, Mavrik 2 F 0,05 %, Sinoratox plus 0,07-0,1 % etc.

16.6. Acarianul roşu al pomilor – Panonychus ulmi Koch, ordinul Acari, familia Tetranychidae

Este originar din Europa şi este răspândit pe tot globul. În ţara

noastră se întâlneşte în toate zonele pomicole. Descriere. Femela are corpul de 0,32 – 0,54 mm lungime, oval,

bombat dorsal, de culoare brun roşietic. Dorsal se găsesc 26 perişori inseraţi pe 7 rânduri de tuberculi albicioşi, dispuşi perpendicular (Figura 78).

Fig. 78. Acarianul roşu al pomilor – Panonychus ulmi: Femelă (după Bagdasarian)

Masculul are 0,24 – 0,30 mm lungime, corpul este alungit şi îngustat posterior, de culoare variabilă, de la galben-portocaliu la galben-verzui. Oul de iarnă are 0,13 – 0,17 mm lungime, de culoare roşietică, striat dorsal şi pedicelat.

Oul de vară are 0,11 – 0,14 mm lungime, de culoare gălbui la început, apoi devine brun-roşcat.

Larva are corpul de 0,12 – 0,21 mm lungime. La ecloziune este galben-portocalie, apoi devine galben-brunie.

Protonimfa şi deutonimfa au corpul brun. Biologie. Iernează în stadiul de ou pe ramurile pomilor, obişnuit

în crăpăturile scoarţei sau pe solzii mugurilor şi are 5 – 6 generaţii pe an. Durata unei generaţii variază între 20 – 36 zile.

167

Apariţia larvelor are loc în prima jumătate a lunii aprilie şi se eşalonează pe o perioadă de 15 – 20 zile. Larvele colonizează mugurii, frunzele şi florile, înţepând şi sugând seva.

Adulţii apar în luna mai, se împerechează şi depun ponta pe diferite specii de pomi. Dezvoltarea embrionară durează 10-20 zile, într-un an evoluează 5-6 generaţii. Prezenţa ouălor de iarnă se observă din lunile iulie, august.

Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag ce atacă mărul, părul, gutuiul, prunul, piersicul, cireşul, migdalul, nucul, coacăzul, agrişul, viţa de vie, trandafirul, etc.

Daunele cele mai mari se înregistrează în plantaţiile de măr, prun, piersic, când densitatea acarienilor pe o frunză poate fi de 140 – 160. În urma înţepăturilor şi sugerii sucului celular se produc în frunze rupturi şi dislocări ale epidermei şi a ţesutului lacunar.

Simptomele atacului variază după sezon. La început apar pe frunze pete albe-brunii, care cu timpul confluează iar coloritul se schimbă de la alb-argintiu până la alb-roşietic. În urma atacului, frunzele se usucă şi cad.

Combatere. Se aplică tratamente de iarnă şi în timpul perioadei de vegetaţie. Pentru tratamentul de iarnă se foloseşte produsul Polibar 6%.

Tratamentele din timpul perioadei de vegetaţie se aplică la avertizare, astfel: - primul tratament se aplică la 3 – 5 zile după apariţia larvelor din

pontele hibernante; - tratamentul al doilea se execută la căderea petalelor; - tratamentul al treilea şi următoarele se execută în funcţie de gradul

de infestare, când densitatea este de 3 – 5 acarieni/frunză. Se utilizează unul din următoarele acaricide: Kelthane 18,5 EC

– 0,2%, Mitac 20 EC – 0,2%, Omite 57 E – 0,2%, Torque 50 WP – 0,05%, Neoron 500 EC – 0,1%, Nissorum 10 WP – 0,05%, Danirun 11 EC – 0,06%, Apollo 50 SC – 0,04%, Cascade 5 EC – 0,05%, Bye Bye 20EC – 0,03%, Sanmite 20 WP – 0,05%, etc.

16.7. Gărgăriţa mugurilor – Sciaphobus squalidus Gyll.,

ordinul Coleoptera, familia Curculionidae Este răspândită în Europa Centrală şi Orientală. La noi în ţară se întâlneşte des în Moldova, Banat, Timişoara şi Lunca Dunării. Descriere. Adultul are corpul oviform, de culoare neagră, acoperit cu solzi de culoare brun-cenuşie sau cafenii roşcaţi. Antenele sunt roşcate cu măciucă neagră. Picioarele sunt brun-roşcate lipsite de spini. Elitrele sunt ovale mai late decât pronotul şi prevăzute cu striuri longitudinale. Interstriurile laterale sunt prevăzute cu solzi deşi albicioşi

168

(Figura 79). Aripile posterioare lipsesc, iar lungimea corpului este de 5,0 - 6,5 mm. Oul este oval alungit, albicios, puţin lucios, de circa 1,0 mm lungime. Larva are corpul de culoare alb-gălbuie, capul galben-brun, acoperit cu peri rari şi scurţi. Lungimea corpului este de 10 - 12 mm.

Fig. 79. Gărgăriţia mugurilor - Sciaphobus squalidus;

a - adult; b, c - muguri şi flori atacate de adulţi, la nuc şi măr (după Săvescu)

Biologie. Gărgăriţa mugurilor iernează în stadiul de adult sau de larvă în sol şi are o generaţie pe an sau o generaţie la doi ani.

La sfârşitul lunii martie sau începutul lunii aprilie adulţii părăsesc locurile de iernare şi se urcă în pomi, unde se hrănesc cu muguri, cu frunzele apărute sau cu flori. După o săptămână de hrănire are loc împerecherea şi depunerea pontei. Femela depune eşalonat 20 - 30 de ouă, pe frunze, pe scoarţa exfoliată sau pe ramuri, de obicei lipindu-le cu o frunză. Incubaţia durează 16 - 18 zile, iar larvele apar eşalonat şi migrează în sol unde se hrănesc cu rădăcinile subţiri ale diferitelor plante ierboase.

Transformarea în pupe are loc în luna august. Larvele apărute mai târziu se împupează în al doilea an, iar stadiul de pupă durează în mod normal 20 - 30 de zile. Adulţii apar în luna septembrie şi rămân în aceleaşi locuri până în anul următor. Plante atacate şi mod de dăunare. Adulţii rod mugurii vegetativi şi floriferi la diferite specii de pomi fructiferi (măr, păr, prun, cais, etc.) şi arbuşti fructiferi. La atacuri puternice recolta poate fi compromisă. Combatere. Se recomandă aplicarea de inele cu clei primăvara devreme, pentru capturarea adulţilor, scuturarea repetată a pomilor, prăfuirea solului în jurul trunchiurilor, tratamente cu produse organofosforice la depunerea ouălor.

a

b c

169

16.8. Gărgăriţa florilor de măr – Anthonomus pomorum L.

ordinul Coleoptera, familia Curculionidae Insecta este răspândită în toată Europa. La noi se întâlneşte în

toate regiunile pomicole, producând daune mai ales în zona pădurilor de stejar, fag.

Descriere. Adultul are corpul eliptic, de culoare cenuşie-brună. Dorsal prezintă o pubescenţă, care formează pete de culoare castanie-roşcată. Pronotul prezintă o dungă mediană de peri albicioşi. Elitrele sunt lăţite posterior şi prezintă două benzi transversale oblice, de culoare mai închisă, având spaţiul dintre ele acoperit cu o pubescenţă mai deschisă la culoare. Lungimea corpului este de 5,0-6,0 mm (Figura 80).

Oul este eliptic, alb-lucios, având circa 0,70 mm lungime. Larva este de culoare alb-gălbuie, arcuită, apodă. Pe partea

dorsală prezintă opt rânduri longitudinale de peri. La completa dezvoltare are până la 8,0 mm lungime.

Pupa este alb-gălbuie, având corpul alungit, de 3-4 mm lungime.

a b c

Fig. 80. Gărgăriţa florilor de măr – Anthonomus pomorum

a-adult; b-larvă; c-flori antonomate

Biologie. Insecta are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de adult, în scoarţa exfoliată a pomilor sau în alte adăposturi. În martie –aprilie, adulţii părăsesc locurile de iernare, în primele zile găsindu-se pe pomii pe care au hibernat, mai târziu şi pe cei învecinaţi, deplasându-se prin mers de la un pom la altul. Pe timp călduros, aceştia se deplasează prin zbor, în toată livada.

Ouăle sunt depuse în organele florale, în interiorul bobocilor. Larvele apărute se dezvoltă aici şi tot aici într-un cocon negricios, la maturitate se transformă în pupă. Noii adulţi apar în luna iunie. După 2-3 săptămâni de hrănire, se retrag sub scoarţa exfoliată unde intră în diapauză aestivală, care în regiunile noastre se continuă cu iernarea.

Plante atacate şi mod de dăunare. Este o specie monofagă. Atacă doar mărul. Adulţii hibernanţi atacă mugurii vegetativi şi floriferi, noii adulţi atacă una din epiderme şi parenchimul frunzelor.

170

Cele mai mari pagube însă, produc larvele , care se hrănesc cu organele interne ale florilor, atacând bobocii florali.Bobocii florali atacaţi, nu se mai deschid, se brunifică, se usucă şi rămân mult timp agăţaţi pe ramuri, fiind cunoscuţi sub denumirea de cuişoare sau flori antonomate.

Combatere. Tăierea ramurilor uscate, răzuirea tulpinilor şi a ramurilor şi distrugerea acestor resturi, în care se găsesc adulţii hibernanţi, prin ardere; la apariţia adulţilor în primăvară, scuturarea repetată a pomilor; aplicarea de inele cu clei la începutul lunii iunie, pentru capturarea adulţilor; prăfuirea solului în jurul trunchiurilor; tratamente chimice cu produse organofosforice în perioada de hrănire suplimentară a adulţilor hibernanţi.

16.9. Viermele merelor – Laspeyresia pomonella L.,

ordinul Lepidoptera, familia Tortricidae Este de origine euro-siberiană, răspândit pe toate continentele.

La noi în ţară se întâlneşte în toate zonele pomicole. Descriere. Fluturele are anvergura aripilor anterioare de 15 –

22 mm, largi, subrectangulare, cenuşii-deschis, cu numeroase linii transversale fine, sinuoase, mai închise. Spre marginea externă a aripilor se găseşte o pată brună, înconjurată de două linii galbene, cu luciu de bronz. Aripile posterioare sunt brun - arămii, cu reflexe aurii şi sunt franjurate (Figura 81).

Fig. 81. Viermele merelor – Cydia pomonella: a-adult; b-larvă; c-fructe atacate (după Manolache şi Boguleanu)

171

Oul este subcircular, puţin bombat, alb opalescent de 0,8 – 1,0 mm în diametru. În cursul incubaţiei trece prin faza de “cerc roşu”, apoi de “cap negru”, iar înainte de ecloziune are culoarea brun-închis.

Larva are 18 - 20 mm lungime, este de culoare roz-deschis; capul şi placa toracică brune.

Pupa are 9 – 10 mm lungime şi este de culoare galben-brună sau brun-închis.

Biologie. Iernează în stadiul de larvă complet dezvoltată într-un cocon alb mătăsos, sub scoarţa pomilor. În mod obişnuit are două generaţii/ an.

În primăvară larvele se transformă în pupă. Primii adulţi apar în luna mai şi zborul lor este nocturn şi crepuscular. Are loc împerecherea şi depunerea pontei izolat sau în grupe de 2-3 ouă, pe ramuri, frunze sau fructe.

Larvele neonate migrează către fructe rozând cuticula frunzelor şi chiar a fructelor; rănile produse se cicatrizează, dar constituie porţi pentru microorganisme (atac primar). Ajunsă la fruct, larva pătrunde în acesta prin depresiunea calicială sau cea pedunculară, roade galerii către loja seminţelor hrănindu-se cu acestea (atac secundar). În urma atacului fructele nu se mai dezvoltă şi cad.

La completa dezvoltare, larva părăseşte fructul şi migrează sub scoarţa pomilor sau în sol, unde ţese un cocon mătăsos în care se transformă în pupă. Fluturii generaţiei I-a apar la sfârşitul lunii iunie, dând naştere generaţiei a II-a. Femela depune ouăle direct pe fructe. Larvele mature părăsesc fructele şi migrează către locurile de iernare.

Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă în special mărul şi părul precum şi alte specii pomicole.

Atacul se prezintă sub două forme: a) atac primar, când fructele sunt roase superficial; b) atac secundar, când fructele prezintă galerii cu excremente şi

rosături brunificate în jurul orificiului de perforare, atac cunoscut sub numele de “ mere viermănoase”.

Fructele atacate îşi pierd valoarea comercială şi nu se pot păstra, deoarece putrezesc. Pagubele pot ajunge până la 70 – 80%.

Combatere. Răzuirea tulpinilor şi a ramurilor mai groase de scoarţa exfoliată, muşchi, licheni şi arderea, împreună cu larvele hibernante.

Strângerea fructelor viermănoase şi folosirea lor în diferite scopuri.

Aplicarea de brâie capcană pe trunchiul pomilor pentru capturarea larvelor în perioada migrării.

Aplicarea de tratamente chimice la avertizare. Se execută 1 – 2 tratamente pentru fiecare generaţie.

Cel mai simplu criteriu pentru aplicarea tratamentelor este dinamica zborului adulţilor, stabilită cu ajutorul cuştilor de avertizare,

172

capcanele luminoase şi capcanelor cu feromoni sexuali sintetici de tip Atrapom.

Se poate folosi unul din următoarele produse: Carbetox 37 CE -–0,4%, Sinoratox 35 CE – 0,2%, Nogos 50 CE – 0,1%, Vapona 48 CE – 0,1%, Onevos 80 PS – 0,15%, Magic Super 20CE- 0,2%, Perfection 40CE – 0,1%, Lebaycid 50EC – 0,15%, Larvin 375 – 0,1%, Diazinon 60 CE – 0,15%, Basudin 60 CE – 0,15%, Zolone 35 CE – 0,2%, Actellic 50 CE – 0,1%, Carbaril 50 PU – 0,15%, Murtofox 68EC – 0,1%, Decis 2,5 CE – 0,05%, Ambush 25 CE – 0,05%, Karate 2,5 CE – 0,01%, Fastac 10 CE – 0,015%, Cidial 50L – 0,08%, Laser 240SC – 0,06%, Runner 2F – 0,04%, Novadim 40EC – 0,075%, etc.

Se recomandă folosirea de preparate biologice pe bază de Bacillus thuringiensis (Thurintox) şi Bacillus cereus (Thuringin) în concentraţie de 0,1%, Dipel - 0,1%, Bactospeine – 0,3% precum şi a viespilor oofage Trichogramma embryophagum prin lansări de 20.000 – 60.000 viespi la hectar.

16.10. Viermele prunelor – Grapholitha funebrana Tr., ordinul Lepidoptera, familia Tortricidae

Viermele prunelor este răspândit în majoritatea plantaţiilor de

prun din Europa, Nordul Africii, America de Nord, Asia Mică, Asia Centrală, Extremul Orient şi Australia. În ţara noastră este prezent în toate bazinele pomicole situate în zonele de stepă şi silvostepă, precum şi în subzonele stejarului şi fagului.

Descriere. Fluturii sunt mici, având corpul brun-cenuşiu de 6 – 9 mm lungime. Anvergura aripilor este de 13 – 15 mm.

Aripile anterioare sunt brun-cenuşii, mai îngustate spre bază. Pe margini prezintă dungi transversale brun-închis, care alternează cu dungi cenuşii. Pe vârful aripilor se găseşte o pată plumburie, străbătută de 4 linii brun-negricioase dispuse longitudinal. Aripile posterioare sunt brune-cenuşii, cu franjuri scurte, albicioase (Figura 82).

a Fig. 82. Viermele prunelor – Grapholitha funebrana:

a-adult; b-larvă; c,d-fructe atacate (după Rogojanu)

173

Oul este eliptic, lenticular, translucid, apoi galben. Larva are 10 – 12 mm lungime, corpul de culoare roşu-

cărămiziu pe partea dorsală şi roz-pal, ventral. Capul este brun închis; placa toracică şi cea anală sunt brun-gălbui-deschis, prevăzute cu puncte mai închise.

Pupa are 6,2 – 6,6 mm lungime şi este de culoare brună. Biologie. Iernează în stadiul de larvă matură într-un cocon

mătăsos, sub scoarţa exfoliată a pomilor sau în alte adăposturi şi are 2 generaţii/ an.

În primăvară, la sfârşitul lunii martie sau începutul lunii aprilie, larvele se transformă în pupe.

Primii fluturi apar la sfârşitul lunii aprilie sau în prima decadă a lunii mai (în zonele de stepă şi silvostepă), odată cu începutul scuturării petalelor la soiurile cu înflorire timpurie. Fluturii au zbor crepuscular şi numai în zilele când temperatura aerului depăşeşte 10°C. Zborul adulţilor se eşalonează pe o perioadă de 5 - 7 săptămâni şi corespunde fenofazei când fructul are mărimea unui sâmbure de măslină.

Ouăle sunt depuse în proporţie de 70 - 90% pe calota inferioară a fructelor. După o scurtă perioadă de migrare, larva neonată pătrunde în fructe, sapă o galerie spre peduncul, secţionând vasele libero-lemnoase şi oprind, astfel, parţial sau total circulaţia sevei.

Din această cauză fructul atacat nu se mai dezvoltă, capătă o culoare violacee şi cade înainte ca larva să ajungă la completa dezvoltare. Căderea fructelor infestate corespunde căderii fiziologice normale din luna iunie. La o încărcătură mare de fructe pe pom, atacul produs de larvele generaţiei I-a nu prezintă importanţă economică. Larvele se hrănesc în continuare, în fructele căzute; durata acestui stadiu este de 25 - 32 zile.

Larva complet dezvoltată părăseşte fructul printr-o galerie laterală şi se retrage în crăpăturile scoarţei pomilor, unde îşi construieşte un cocon din fire de mătase, în interiorul căruia se transformă în pupă.

Fluturii din generaţia I apar, în prima decadă a lunii iulie , are loc împerecherea şi depunerea ouălor numai pe fructele verzi, de mărime aproape normală, fiind preferate soiurile tardive sau semitardive.

Larvele care apar pătrund în fructe şi produc galerii în jurul sâmburelui. Dezvoltarea larvelor din generaţia a II-a durează 16 - 25 zile, astfel că la sfârşitul lunii august sau începutul lunii septembrie, larvele se retrag pentru iernare.

Ouăle de Grapholitha funebrana Tr. sunt parazitate de Trichogramma embriophagum, iar larvele de unele specii de

174

Ichneumonidae şi Chalcididae, precum şi de ciuperca Beauveria bassiana.

Plante atacate şi mod de dăunare. Larvele atacă fructele la prunul sălbatic şi cultivat, precum şi fructele de cireş, piersic şi cais. Fructele atacate se recunosc după prezenţa picăturilor gomoase ce se scurg prin orificiul de pătrundere a larvelor. Fructele se maturează mai devreme, cad şi adesea putrezesc.

Pierderi mari se înregistrează la generaţia a II-a, ajungând la 50 – 80% din recoltă. Foarte sensibile sunt soiurile: D’Agen, Tuleu gras, Vinete româneşti, Gras românesc, Vinete de Italia, etc.

Combatere. Se fac tratamente la avertizare ţinându-se seama de rezerva biologică, soiul cultivat, condiţiile climatice din perioada dezvoltării şi înmulţirii dăunătorului. Se urmăreşte curba de zbor a adulţilor la capcanele cu feromoni sexuali sintetici de tip Atrafun. Se utilizează unul din insecticidele: Actellic 50CE – 0,1%; Carbetox 37CE – 0,4%; Decis 2,5CE – 0,05%; Dursban 4E – 0,2%; Larvin 375 – 0,1%, Ecalux S – 0,075%; Fastac 10CE – 0,015%; Nogos 50 CE – 0,1%; Sinoratox 35CE – 0,15%; Thiodan 35CE – 0,15%; Zolone 35CE – 0,2%; Dimilin 25WP – 0,04%; Nomolt 15SC – 0,05%; Meotrin 20CE – 0,03%, Laser 240SC – 0,06%, Novadim 40EC – 0,075%, Runner 2F – 0,04%, etc.

16.11. Viespea seminţelor de prun – Eurytoma schreineri Schr., ordinul Hymenoptera, familia Eurytomidae

A fost descrisă pentru prima dată în Rusia, în anul 1908 de

Schreiner. În ţara noastră, viespea seminţelor de prun a fost identificată de

Peiu şi Perju, în anul 1979, în livezile de prun din judeţele Iaşi şi Botoşani.

În ultimii ani, viespea seminţelor de prun a devenit un dăunător deosebit de periculos în livezile de prun din judeţele Argeş, Buzău, Dîmboviţa, Prahova, Cluj, Bistriţa Năsăud, etc.

Descriere. Masculul are 4,0 – 6,0 mm lungime, iar femela 7,0 – 7,5 mm, de culoare neagră, cu luciu pronunţat pe abdomen. Pe cap şi torace se găsesc perişori albicioşi. Antenele sunt alcătuite din 13 articole. Aripile au numai o nervură longitudinală. Abdomenul este scurt, pendunculat şi neted. Ovipozitorul femelei este gălbui (Figura 83).

Oul este oval, de 0,3 mm şi prevăzut la una din extremităţi cu un pedicel alungit.

Larva matură are 6 – 7 mm lungime, apodă, de culoare albă, având corpul bombat la mijloc şi subţiat la extremităţi. Capsula cefalică este alb-gălbuie, iar mandibulele brune.

Pupa este albă, având aripile şi picioarele alipite de corp.

175

a b c

Fig. 83. Viespea seminţelor de prun – Eurytoma schreineri: a-adult; b-larvă; c-sâmburi atacaţi

Biologie. Iernează în stadiul de larvă matură în sâmburii

prunelor căzute pe sol sau în fructele rămase în coroana pomilor şi are o generaţie pe an.

În primăvară, la sfârşitul lunii aprilie, când temperatura aerului depăşeşte 10°C, larvele se transformă în pupe. Acest stadiu durează 10 - 20 zile, astfel că în prima decadă a lunii mai (la 5 - 10 zile după scuturarea petalelor) apar viespile. Zborul lor este lent şi de scurtă durată. După copulaţie, perforând pulpa fructelor verzi cu ajutorul ovipozitorului, femelele depun câte un ou în seminţele verzi. Ponta durează 15 - 30 zile, perioadă în care o femelă depune până la 120 ouă. Incubaţia durează câteva zile, astfel că, la sfârşitul lunii mai, apar larvele. Dezvoltarea larvară durează 15 - 20 zile. La completa dezvoltare, odată cu căderea fructelor infestate, larva intră în diapauză şi rămâne în acest stadiu până în primăvara următoare sau până în primăvara celui de-al doilea an sau al treilea. Mortalitatea naturală a larvelor este mare, ajungând în unele cazuri de 60 - 80%.

Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag, ce atacă seminţele diferitelor specii de sâmburoase: prun, porumbar, mirobolan, vişin.

Larvele se hrănesc cu conţinutul seminţelor, care se brunifică. Fructele atacate sunt mai mici şi au o culoare mai deschisă, cad, se zbârcesc şi se mumifiază.

Combatere. Se recomandă săpatul solului pe rândul de pomi sau în jurul pomilor pentru reducerea rezervei biologice. Pe suprafeţe mici se recomandă strângerea şi distrugerea fructelor atacate.

În perioada de zbor în masă a adulţilor, înainte de infestarea fructelor, se vor efectua stropiri (3), la interval de 7 – 9 zile, cu unul din produsele: Sinoratox 35 EC – 0,1%, Carbetox 37 CE – 0,4%, Onefon 80 PS – 0,15%, Chinmix 10 CE – 0,03%, Karate 2,5 CE – 0,03%, Talstar 10 EC – 0,04%, Cipertrin 10EC – 0,015%, Thuringin – 0,2%,etc.

176

16.12. Musca cireşelor – Rhagoletis cerasi L.

ordinul Diptera, familia Trypetidae

Este răspândită în multe ţări din Europa Centrală. La noi în ţară este prezentă în toate zonele pomicole.

Descriere. Adultul are corpul de 4,0-6,0 mm lungime, de culoare brun-închis, lucios, în afară de cap, scutel şi vârful femurelor, care sunt galbene-roşcate. Pronotul prezintă dungi longitudinale galbene şi negre. Aripile sunt prevăzute cu patru benzi transversale , late, de culoare brun-închisă (Figura 84).

Larva matură are 5,0-6,0 mm lungime, este apodă şi acefală, de culoare albă,având corpul alcătuit din 13 segmente, puternic îngustate spre cap.

Pupa are formă de butoiaş, de 2,5-4,0 mm lungime.

a b

Fig. 84. Musca cireşelor – Rhagoletis cerasi

a-adult; b-larvă şi mod de dăunare

Biologie. Are o singură generaţie pe an şi iernează în stadiul de pupă în stratul superficial al solului, mai ales în jurul pomilor. Adulţii apar aproape cu o lună înainte de coacerea cireşelor şi vişinilor. După circa 2 săptămâni de la apariţie, când fructele de cireş şi vişin sunt în pârgă, începe ponta.

Femela depune sub cuticula fructelor un ou, mai rar două, obişnuit în apropierea pedunculului.

Larva apărută pătrunde în interiorul fructelor. La maturitate, larva părăseşte fructul, migrează în sol, la 4-5 cm, unde se transformă în pupă.

Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă fructele de cireş, mai rar de vişin consumând pulpa acestora. Fructele atacate devin moi, se

177

închid la culoare, în scurt timp putrezesc şi cad. Sunt mai sensibile la atac soiurile cu coacere semitârzie şi târzie.

Combatere - săparea solului în jurul pomilor; - prăfuirea solului cu diferite insecticide, înainte de ieşirea adulţilor

din sol; - tratamente chimice, împotriva adulţilor, utilizînd următoarele

produse: Nogos– 0,1%, Vapona– 0,1%, Onefon– 0,2%, Ecalux– 0,1%, Zolone – 0,2%, Decis– 0,04%, Ambush– 0,05%, Karate– 0,02%, Ripcord– 0,05%, etc.

16.13. Cotarul verde – Operophthera brumata L.,

ordinul Lepidoptera, familia Geometridae

Este răspândit în toată Europa şi Asia Centrală. La noi în ţară se întâlneşte mai ales în zona pădurilor de stejar.

Descriere. Specia prezintă un dimorfism sexual accentuat. Masculul are aripile normal dezvoltate, în timp ce femela are aripi rudimentare, neputând zbura. Anvergura aripilor anterioare de la mascul este de 20,0-25,0 mm, de culoare brun-cenuşie, cu câteva linii sinuase, mai închise la culoare. Aripile posterioare sunt alb-cenuşii (Figura 85).

a b c

Fig. 85. Cotarul verde – Operophthera brumata a-mascul; b-femelă;c-larvă

Oul este oval-alungit, reticulat, verde-pal la depunere şi de

culoare roşie înainte de ecloziune. Larva, are la maturitate 25,0-30,0 mm lungime. Capul este

verde-închis, restul corpului este galben-verzui, cu o linie dorso-mediană mai închisă şi cu alte două laterale mai deschise la culoare. Are doar două perechi de picioare abdominale, din această cauză mersul este sacadat, ca şi cum ar măsura cu cotul, de unde şi denumirea de ,,cotari,,.

Pupa, este de culoare brună, într-un cocon învelit cu particule de pământ.

178

Biologie. Insecta are o singură generaţie pe an şi iernează în stadiul de ou depus pe ramurile subţiri, mai ales la locul de bifurcare a acestora. Adulţii apar prin luna octombrie sau noiembrie obişnuit după căderea brumei, pe vreme rece şi umedă. Ei sunt mai activ în nopţile senine şi cu brumă.

După împerechere, femela depune ouăle în grupe de 2-3, la locul de bifurcare a ramurilor, la baza mugurilor sau în crăpăturile scoarţei, fiind lipite cu un lichid vâscos, care se întăreşte în contact cu aerul.

Larvele apar eşalonat, în primăvară, din martie până în aprilie. Acestea ajung la maturitate în a doua jumătate a lunii mai, trecând prin 5 vârste. Omizile complet dezvoltate părăsesc coroana pomilor şi pătrund în sol, la adâncimi de 5-15 cm, unde are loc transformarea în pupe. În acest stadiu rămân în diapauză până în toamnă.

Plante atacate şi mod de dăunare. Este o specie polifagă. Sunt dăunătoare larvele, care atacă peste 70 de specii pomicole şi silvice: cireş, păr, măr, cais, prun, ulm, stejar, fag, frasin etc. La invazii mari omizile pot distruge masa foliară în întregime, din care cauză pomii se debilitează şi devin sensibili la boli şi dăunători, iar fructele rămân mici şi nu se coc. Uneori sunt atacate şi fructele, mai ales cele de cireş şi vişin.

Combatere. Săparea solului în jurul pomilor în timpul verii, pentru distrugerea pupelor aflate în sol. Instalarea de benzi cleioase la sfârşitul verii pentru capturarea femelelor care nu zboară, dar se urcă în coroana pomilor pentru depunerea ouălelor.

Tratamente chimice aplicate în cursul perioadei de repaus, cu aceleaşi produse recomandate şi în cazul altor dăunători sau tratamente chimice aplicate în cursul perioadei de vegetaţie utilizând unul din produsele: Carbetox 37 CE- 3,0 l/ha, Diazol 60 EC- 0,15 %, Sinoratox 35 CE- 0,1 %, Fastac 10 CE RV- 0,008 %, Fastac 10 EC- 0,008 %, Fastac ULV- 1,0 l/ha, Sumi alpha 0,5 ULV- 2,5-3,0 l/ha, Dimilin 45 EC- 50 ml/ha etc

16.14. Inelarul – Malacosoma neustria L.,

ordinul Lepidoptera, familia Lasiocampidae

Inelarul este răspândit în toată regiunea palearctică, iar la noi este frecvent mai ales în livezile din vecinătatea pădurilor.

Descriere. Fluturele are anvergura aripilor de 20,0-35,0 mm. Corpul este voluminos şi păros. Aripile anterioare sunt brune-gălbui, traversate de o bandă lată, trapezoidală, oblică, mai închisă, iar aripile posterioare sunt brune-închis.

Oul este brun cenuşiu, aproape sferic. Larva la maturitate are 40,0-50,0 mm lungime. Capul este de

culoare albastră, restul corpului este cenuşi, acoperit cu perişori fini,

179

deşi. Dorsal prezintă o dungă mediană de culoare albă, mărginită de o parte şi de alta de linii roşcate, care alternează cu linii de culoare albastră (Figura 86).

Pupa este de culoare brun-închis, adăpostită într-un cocon de culoare albă.

a b

c

Fig. 86. Inelarul – Malacosoma neustria a-adult; b-ouă; c-larveşi mod de dăunare

Biologie. Insecta are o singură generaţie pe an şi iernează în stadiul de ou pe ramurile pomilor. Apariţia larvelor are loc în mod eşalonat, din luna aprilie, până în luna mai. În primele vârste, larvele trăiesc grupate, formându-şi cuiburi din fire de mătase şi frunze. Gregarismul lor se atenuează când depăşesc 10-12 mm lungime, trăind izolat în coroana pomilor.

După 40-50 zile, perioadă în care năpârlesc de 5 ori, larvele ajung la maturitate, la sfârşitul lunii mai sau la îceputul lunii iunie. Pupa se dezvoltă în interiorul unui cocon mătăsos, alb, ţesut de către larve ître frunze, pe tulpini, ramuri etc. După o perioadă de 10-15 zile, apar fluturii, spre sfârşitul lunii iunie sau începutul lunii iulie şi au un zbor nocturn.

După împerechere, femelele depun ouăle pe ramurile subţiri, mai multe la un loc, sub formă de inele, de unde şi denumirea de ,,inelar,,. Fiecare pontă cuprinde 50-200 ouă.

180

Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag. Atacă larvele care pot defolia complet pomii sau arborii atacaţi. Atacă, dintre pomi, mai ales mărul părul, prunul, etc.

Combatere. Iarna, odată cu tăierea în uscat a pomilor se recomandă înlăturarea pontelor şi distrugerea lor. De asemenea se recomandă aplicarea de tratamente chimice în cursul perioadei de repaus utilizând: Carbetox - %, Polibar- 6 %, Zeamă sulfocalcică – 20 %, ulei spindel, ulei cosmol 1,5-2,0 % etc.

În cursul perioadei de vegetaţie, la se,mnalarea atacului se recomandă aplicarea de tratamente chimice utilizând unul din produsele: Carbetox 37 CE- 0,4 %, Diazol 60 EC- 0,15 %, Sinoratox 35 CE- 0,1 %, Fastac 10 CE- 0,008 %, Fastac ULV- 1,0 l/ha, Dimilin 25 WP- 50-100 g/ha plus 1,5-3,0 l motorină.

De asemenea se recomandă combaterea biologică a dăunătorului, utilizând produse biologice: Dipel, Bactospeine, Thuringin etc., în dozele recomandate şi la alţi dăunători, mai ales în cazul speciilor defoliatoare.

16.15. Cărăbuşul de mai – Melolontha melolontha L., ordinul Coleoptera, familia Scarabaeidae

Este răspândit aproape în toate ţările din Europa. În ţara noastră

se întâlneşte frecvent în regiunile de antistepă, a pădurilor de stejar Descriere. Adultul are 20,0 – 25,0 mm lungime; capul, pronotul

şi scutelul sunt negre, obişnuit cu reflexe verzui; elitrele, antenele, piesele bucale şi picioarele sunt castanii. Antenele sunt alcătuite din 10 articole, din care ultimele 7 articule la mascul şi ultimele 6 articule la femelă sunt lamelate. Elitrele sunt castanii – roşcate, cu patru coaste longitudinale, uneori cu o pubescenţă albă. Abdomenul este negru, prevăzut pe părţile laterale cu şase pete albe, triunghiulare; pigidiul este conic (Figura 87).

a b

Fig.87. Cărăbuşul de mai – Melolontha melolontha a-adult; b-larvă

181

Oul este alb-gălbui, suboval, de 1,5 – 2,0 mm lungime. Larva, popular se numeşte vierme alb, are corpul de culoare

alb-gălbuie; capul şi picioarele galbene. Larva este de tip oligopod-melolontoid, cu corpul puternic cutat şi prevăzut cu peri şi stigme de culoare brună. Larva matură are 40 – 50 mm lungime.

Pupa este de culoare galben-palid şi prezintă în vârful abdomenului doi peri scurţi, spiniformi. Biologie. Iernează ca larvă şi adult în sol şi are o generaţie la trei sau patru ani, după regiuni. Adulţii apar în luna mai iar zborul începe pe înserat şi încetează la căderea nopţii. Se disting patru faze de zbor la cărăbuşi: - faza de apariţie, când insectele ies din sol şi se îndreaptă spre

arbori; - faza zborului primei hrăniri şi a copulaţiei; - faza dispersiei locale; - zborul de pontă.

Ouăle sunt depuse în sol la adâncimi cuprinse între 10-12 cm, în grupe de 20-40 ouă.

Larvele apar în lunile iulie şi august şi se hrănesc cu rădăcinile subţiri, iar în anul al doilea cu rădăcinile mai groase. Evoluţia larvelor durează 2-3 ani în funcţie de regiune.

Spre toamnă, larvele coboară în sol la adâncimi de 40-80 cm, unde iernează. Larva ajunsă la completa dezvoltare în cel de al treilea an, la sfârşitul lunii iulie, coboară la o adâncime mai mare în sol şi se transformă în pupă. Acest stadiu durează 4-8 săptămâni, după care noii adulţi rămân în aceleaşi locuri până în primăvara următoare.

Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag. Adulţii atacă frunzele la diferite specii de arbori şi pomi, preferând stejarul, ulmul, fagul, mesteacănul, carpenul, prunul, cireşul şi nucul; mai puţin atacaţi sunt merii, perii, viţa de vie. Atacă diferite specii de arbuşti: trandafirul, păducelul, lemnul câinesc, etc., precum şi unele specii de plante ierboase. Frunzele sunt complet distruse, rămânând numai nervurile principale.

Larvele atacă rădăcinile plantelor ierboase: cereale, plante tehnice, plante legumicole sau lemnoase, producând pagube mari în pepinierele pomicole şi viticole. Rădăcinile subţiri pot fi distruse complet iar la cele lignificate, larvele rod ţesutul cortical. La tuberculi, rizomi şi bulbi, în galeriile roase de larve se localizează diferite specii de acarieni, nematozi, bacterii, etc., care produc putrezirea organelor respective.

Combatere. Adunarea şi distrugerea adulţilor. La invazii mari se pot aplica tratamente chimice împotriva adulţilor, cu unul din produsele: Carbetox 37 CE – 3,5 l/ha, Sinoratox 35 CE – 2,5 l/ha, Dursban 48 CE – 2 l/ha, etc. Combaterea larvelor se face prin: efectuarea arăturilor de vară şi toamnă; discuirea repetată a terenului

182

prin care sunt distruse larvele; în terenurile infestate să se cultive hrişca, plantă ce nu este atacată de viermii albi; tratarea solului cu produse granulate şi anume: Sinoratox 10 G 20 – 25 kg/ha, Sinoratox 5 G 35 – 40 kg/ha; la infestări puternice şi în terenuri cu umiditate mai mare pot fi folosite şi preparate biologice ca Muscardin A 45M şi Doom.

16.16. Omida păroasă a dudului – Hyphantria cunea Drury.,

ordinul Lepidoptera, familia Arctiidae

Este originară din America de Nord. În Europa a fost semnalată pentru prima dată în Ungaria, de unde s-a răspândit şi în alte ţări din sud-estul Europei. La noi a fost observată în judeţul Bihor în anul 1949, de unde s-a răspândit în toate regiunile ţării.

Descriere. Fluturii au anvergura aripilor anterioare de 28 – 38 mm, masculii fiind mai mici.Corpul este de culoare albă, abdomenul verzui la femelă şi gălbui la mascul, acoperit cu perişori albi. Antenele sunt brun-castanii, filiforme la femelă şi pectinate la mascul. Picioarele sunt galben-brunii, cu tarsele mai închise.

Aripile sunt albe, cele anterioare prevăzute cu puncte negre, dispuse neregulat, mai frecvent la masculi (Figura 88).

Oul este galben-verzui, cu suprafaţa fin granulată. Larva matură are 22 – 30 mm lungime, dorsal de culoare brun-

închis, iar ventral verde-bruniu, acoperit cu numeroşi peri brun-închişi sau negri, urticanţi. Capul, scutul toracic şi picioarele sunt negre.

Fig. 88. Omida păroasă a dudului – Hyphantria cunea: a-femelă; b-mascul; c-larvă în ultima vârstă; d- mod de dăunare (după Boguleanu) Pupa are 8 – 10 mm lungime, de culoare galben-verzuie, apoi

devine brună-închis. Biologie. Iernează în stadiul de pupă în locuri foarte diferite:

sub scoarţa exfoliată a pomilor, prin scorburi, pe garduri şi pereţii clădirilor, în stratul superficial al solului. În mod obişnuit are două

c d

a b

183

generaţii pe an, iar în unii ani poate să apară şi a treia generaţie parţială.

Fluturii apar eşalonat, începând din decada a doua a lunii aprilie şi până în luna iunie, având un zbor nocturn. După împerechere, femela depune ouăle în grupe, pe partea inferioară a frunzelor diferitelor specii pomicole. Larvele se hrănesc cu epiderma şi parenchimul frunzelor, formând cuiburi din frunze înfăşurate în fire de mătase. Din a patra vârstă, larvele se dispersează pe ramuri şi îşi confecţionează cuiburi din frunze şi fire de mătase.

La sfârşitul lunii iunie începutul lunii iulie, larvele complet dezvoltate se retrag în diferite locuri, unde în coconi mătăsoşi se transformă în pupe. După 7 – 14 zile apar fluturii, eşalonat, care dau naştere la a doua generaţie de larve, care se dezvoltă până în luna septembrie, octombrie, când se transformă în pupă, stadiu în care iernează.

Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag ce atacă peste 200 specii de plante lemnoase şi ierboase ca: dudul, arţarul, mărul, părul, prunul, cireşul, vişinul, gutuiul, nucul, viţa de vie, coacăzul, zmeurul, căpşunul, floarea soarelui, porumbul, etc.

În primele vârste larvele rod epiderma şi parenchimul frunzelor, iar în ultimele vârste rod limbul foliar, din care rămân resturi de nervuri. La invazii puternice pomii şi arborii sunt defoliaţi.

Combatere. Strângerea şi distrugerea prin ardere a cuiburilor cu larve, când aceste cuiburi sunt mici. Se aplică 1 – 2 tratamente chimice pentru fiecare generaţie cu unul din următoarele produse: Carbetox 37 CE – 0,4%, Sinoratox 35 CE – 0,15%, Dipterex 80 PS – 0,2%, Actellic 50 CE – 0,1%, Nogos 50 CE – 0,1%, Vapona 48 CE – 0,1%, Onefon 80 PS – 0,2%, Ecalux 25 CE – 0,1%, Zolone 35 CE – 0,2%, Decis 2,5 CE – 0,04%, Ambusch 25 CE – 0,05%, Karate 2,5 CE – 0,02%, Ripcord 40 CE – 0,05%, etc.

Tratamentele se vor aplica când majoritatea larvelor se găsesc în vârsta a III-a şi se repetă după 8 – 10 zile, în cazul densităţii mari de larve. Se pot folosi şi preparate biologice şi anume: Thuringin – 0,3%, Dipel – 0,1%, Bactospeine – 0,15%.

Nu se vor trata duzii în perioada recoltării frunzelor pentru hrana viermilor de mătase.

184

CAPITOLUL XVI PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN PLANTAŢIILE DE VIŢĂ DE

VIE

17.1. Filoxera viţei de vie – Phylloxera vastatrix Planch., ordinul Homoptera, familia Phylloxeridae

Filoxera este originară din America de Nord (regiunea Alegani),

unde şi astăzi trăieşte pe numeroase specii de viţă sălbatică (Vitis riparia, Vitis rupestris etc.). În Europa, filoxera a fost semnalată prima dată în anul 1863 în Anglia (în serele din jurul oraşului Londra) şi în Franţa (în împrejurimile localităţilor Pujoutt şi Bordeaux). Treptat, filoxera s-a răspândit şi în alte ţări. În ţara noastră a fost semnalată pentru prima dată în anul 1884 la Pietroasele, în podgoria Dealul Mare, de unde s-a extins în toate regiunile viticole, producând pagube considerabile la viţa indigenă.

Descriere. Filoxera (Figura 89) se prezintă sub 4 forme morfologice şi anume: 1) forma galicolă apteră; 2) forma radicicolă apteră; 3) forma sexupară; 4) forma sexuată.

Forma galicolă apteră se prezintă sub două tipuri: a) fundatrixul are corpul piriform de 1,5 – 2,0 mm lungime, de

culoare brună, lăţit, uşor bombat dorsal şi cu abdomenul subţiat spre partea posterioară ;

b) fundatrigenele au corpul globulos, de culoare galben-portocalie de 1,5 – 1,8 mm lungime şi 1,0 – 1,2 mm lăţime; capul şi toracele lăţite, abdomenul uşor îngustat apical. Dorsal are un aspect rugos şi este lipsit de tuberculi. Rostrul este lung, ajungând până la coxele posterioare. Antenele sunt formate din 3 articule, dintre care ultimul este cel mai dezvoltat, cu vârful îngroşat .

Forma radicicolă apteră (virginogenă) are corpul oval 0,8 – 1,0 mm lungime, de culoare variabilă, după anotimp: vara, galben-roşcat, iar iarna castaniu-închis. Dorsal prezintă aproximativ 70 de tuberculi mici, dispuşi în rânduri simetrice. Antenele sunt formate din 3 articule, ca la formele galicole.

Forma sexupară are corpul mai alungit de 1,0 – 1,3 mm lungime, de culoare galben-portocalie, în afară de mezotorace, care este brun. Este singura formă aripată. Aripile sunt mai lungi decât

185

corpul, transparente, cu reflexe irizante. În afară de ochii compuşi există şi 3 oceli.

Forma sexuată (femela şi masculul) au corpul alungit, de culoare galbenă, fiind lipsite de aripi şi aparat bucal. Femela are corpul de 0,45 – 0,50 mm lungime, iar masculul de 0,21 – 0,30 mm.

Oul de iarnă este eliptic, având chorionul gros, reticulat, de culoare galbenă la depunere, iar mai târziu devine brun-deschis. Lungimea oului este de 0,27 – 0,38 mm.

Oul de vară este eliptic, galben, de 0,18 – 0,22 mm

Fig. 89. Filoxera viţei de vie – Phylloxera vastatrix: a-femelă virginogenă aripată; b-femelă virginogenă apteră; c-gală cu ouă; d-larvă; e-lăstar

atacat (după Lazăr)

Biologie. Filoxera prezintă două cicluri bine distincte: a) un ciclu complet pe viţele americane (Vitis riparia, Vitis rupestris

etc.) sau pe hibrizi, prezentând cele 4 forme morfologice; în acest caz iernează ca ou de rezistenţă şi larve pe părţile subterane ale viţei de vie;

b) un ciclu incomplet pe viţele europene (Vitis vinifera), fiind reprezentată în principal prin forma radicicolă, care se dezvoltă pe părţile subterane ale viţei de vie (rădăcini, radicele) şi mai puţin prin forma galicolă, care nu prezintă importanţă economică.

Plante atacate şi mod de dăunare. Filoxera este un dăunător specific genului Vitis, trăind pe diferite specii sălbatice şi cultivate:

186

Vitis riparia, Vitis rotundifolia, Vitis californica, Vitis candicans etc. Toate aceste specii nu sunt atacate în aceeaşi măsură.

Millardet emite ideea că rezistenţa la atacul filoxerei este o însuşire ereditară a unor specii şi soiuri de viţă de vie; singura specie imună la filoxeră este Vitis rotundifolia. Viola şi Ravaz au stabilit o scară în 20 de puncte, notând cu zero Vitis vinifera (cea mai sensibilă) şi cu 20 Vitis rotundifolia (imună).

Formele radicicole înţeapă şi sug seva din rădăcini. În locurile atacate, ţesuturile se deformează şi se hipertrofiază apărând umflături denumite “nodozităţi”. Nodozităţile sunt produse pe rădăcinile subţiri, iar tuberozităţile apar pe rădăcinile mai groase, având 4 – 10 mm lungime şi 1 – 3 mm grosime.

Rădăcinile cu nodozităţi se usucă total, iar în cele cu tuberozităţi, ţesuturile se necrozează şi se rup, formându-se porţi pentru pătrunderea diferitelor microorganisme.

Viţele atacate se debilitează, au frunze vestejite, dau producţii din ce în ce mai mici şi în decurs de câţiva ani se usucă. Atacuri mai puternice se constată la viţele europene, cultivate pe soluri grele, pagubele pot ajunge la 70 – 90%.

Forma galicolă determină apariţia pe partea inferioară a unor gale, sub forma unei urne neregulate, de mărimea unui bob de măzăriche sau de mazăre, la început de culoare galben-verzuie, apoi ruginie.

Combatere. Pentru combaterea formei radicicole cea mai importantă măsură este altoirea soiurilor de viţă europeană pe portaltoi americani sau pe hibrizii lor. Înfiinţarea plantaţiilor de viţă de vie pe rădăcini proprii este posibilă numai în terenurile nisipoase (cu peste 60% SiO2), unde filoxera nu se poate dezvolta. În focarele izolate, butucii se scot, iar solul se tratează cu diferite substanţe gazoase: dicloretan, bromură de metil etc.

În ultimul timp, se foloseşte preparatul Phyllodien R, aplicat la sol în două etape: a) primăvara, înainte de dezmugurit; b) în prima jumătate a lunii iunie. Pentru fiecare tratament se aplică în

doză de 180 – 200 kg/ha. 17.2. Molia verde a strugurilor (eudemisul) - Lobesia botrana Den

et Schiff., ordinul Lepidoptera, familia Tortricidae

Molia verde a strugurilor este considerat ca cel mai important dăunător al viţei de vie, fiind răspândit mai ales în regiunile viticole din Europa Central-Meridională, în Africa de Nord, Asia Mică, India, Japonia, etc. În ţara noastră este frecventă în toate podgoriile, producând pagube de 30 – 50% la toate cele trei generaţii, începând cu înfloritul viţei de vie şi până la recoltatul strugurilor.

187

Descriere. Fluturii au corpul galben-cenuşiu de 6 – 8 mm lungime. Aripile anterioare au anvergura de 14 – 18 mm, sunt de culoare cenuşie cafenie, cu 3 macule brune (bazală, mediană, apicală), ce alternează cu dungi albastre-cenuşii, cu franjuri fine pe margini. Aripile posterioare sunt cenuşii-deschis şi cu franjuri lungi(Figura 90).

Oul are formă eliptică, de culoare gălbuie la depunere şi verzuie înainte de ecloziune.

Larva are 10 – 12 mm lungime, de culoare verde-cenuşie; capul, pronotul şi picioarele sunt brune.

Pupa are 7 – 9 mm lungime, brun-verzuie sau cărămizie.

Fig. 90. Molia verde a strugurilor – Lobesia botrana:

a-adult; b-larvă; c-pupă; d,e-inflorescenţe şi boabe atacate (după Lazăr)

Biologie. Iernează în stadiul de pupă într-un cocon mătăsos sub scoarţa butucilor sau a coardelor viţei de vie, mai rar sub resturile vegetale şi în crăpăturile solului.

În ţara noastră, molia verde a strugurilor are 3 generaţii pe an şi anume:

- GI - de primăvară (mai-iunie); - GII - de vară (iulie-august); - GIII - de toamnă (septembrie – aprilie).

188

Fluturii apar la sfârşitul lunii aprilie, zborul lor eşalonându-se până în luna mai. După o perioadă de hrănire, are loc împerecherea şi femela depune ouăle izolat, pe bobocii florali sau ramificaţiile inflorescenţelor şi mai rar pe lăstari şi frunze.

Larvele apar la începutul lunii iunie, iar dezvoltarea lor durează 28-30 zile, la temperaturi de 20-25ºC. În ultima vârstă, larvele îşi confecţionează un cocon mătăsos în cuiburile de pe ramificaţiile inflorescenţelor, în care se transformă în pupă.

La începutul lunii iulie apar fluturii generaţiei a II-a care depun ouăle pe boabele strugurilor, iar evoluţia larvelor durează până la sfârşitul lunii iulie.

La începutul lunii august, apar fluturii generaţiei a III-a, generaţie care produce cele mai mari pagube.

Larvele atacă boabele, iar pierderile sunt mărite şi de mucegaiurile care se dezvoltă pe sucurile zaharate ce se scurg din boabele în pârgă sau coapte.

Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag, care atacă peste 20 specii de plante lemnoase şi ierboase (Cornus mas, Viburnum lantana, Ribes spp., Rhus glabra, Convolvulus arvensis, et).

Atacul este diferenţiat în funcţie de generaţie. Astfel, larvele generaţiei I-a rod bobocii florali şi inflorescenţele; o larvă distruge 2 – 3 boboci pe zi, deci 60 – 80 boboci în timpul dezvoltării sale.

Larvele generaţiei a II-a atacă boabele verzi sau în pârgă (la soiurile timpurii), consumând o parte din pulpă.

Larvele generaţiei a III-a rod boabele în pârgă sau coapte. Organele atacate sunt înconjurate cu fire mătăsoase albe, sub

forma unor cuiburi. Totodată se creează microleziuni, prin care se scurge sucul zaharat, ce constituie un mediu foarte favorabil pentru dezvoltarea ciupercii Botryotinia fuckeliana.

Soiuri sensibile la atacul moliei verde a strugurilor s-au dovedit: Perlă de Csaba, Muscat Hamburg, Muscat Ottonel, Chardonnay, Riesling italian, Tămâioasă românească, Pinot gris, etc.

Combatere. Noile plantaţii să fie înfiinţate pe spalieri din beton şi la distanţe corespunzătoare între rânduri şi pe rând, pentru o bună aerisire şi iluminare.

Efectuarea în condiţii optime a lucrărilor de întreţinere cum sunt: legatul lăstarilor, copilitul, cârnitul, distrugerea buruienilor.

Tratamentele chimice se fac la avertizare prin urmărirea curbei de zbor a adulţilor la capcanele cu feromoni sexuali sintetici de tip Atrabot sau cu ajutorul capcanelor alimentare. PED este de 100 fluturi masculi capturaţi/ săptămână/capcană.

Schemele de tratament se aplică în funcţie de intensitatea atacului. Se pot adopta schemele: 1+1+1; 2+1+1; 1+2+1; 2+2+1.

189

La soiurile cu coacere timpurie nu se mai aplică tratamente pentru generaţia a III-a.

Pentru larvele din generaţia I-a şi a II-a se pot folosi produsele: Actellic 50 CE – 0,1%, Carbetox 37 CE – 0,4%, Ekalux 25 CE – 0,1%, Nogos 50 CE – 0,1%, Vapona 48 CE – 0,1%, Zolone 35 CE – 0,2%, Decis 2,5 CE – 0,03%, Ripcord 40 CE – 0,03%, Karate 2,5 CE – 0,025%, Rufast 15EC – 0,03%, Pilot 480EC – 0,1%, Larvin 85WP – 0,1%, Sevin 85WP – 0,15%, Insegar 25WP – 0,03%, Bulldock 025EC – 0,05%, Bestseller 100EC – 0,01%, etc.

Pentru larvele generaţiei a III-a se folosesc produse biologice: Dipel 2X WP – 0,1%.

Se poate face şi combatere biologică prin lansarea viespii Trichogramma embryophagum, în două reprize, asigurându-se o eficacitate de peste 90%.

17.3. Molia brună a strugurilor (cochilisul) – Eupoecilia ambiguella Den et Schiff., ordinul Lepidoptera, familia Cochilidae

Molia brună a strugurilor este răspândită în Europa, Africa de

Nord, Asia Centrală, Italia, Japonia, etc. La noi în ţară se întâlneşte în regiunile viticole mai nordice (Moldova, Transilvania).

Descriere. Adultul are corpul de culoare cenuşie-murdar; aripile anterioare sunt galbene, străbătute de o bandă transversală, trapezoidală, de culoare brun-albăstruie. Aripile posterioare sunt brun-cenuşii cu franjuri pe margini. Anvergura aripilor este de 12 – 15 mm (Figura 91).

Larva are 10 – 13 mm lungime, corpul de culoare brun-roşcat; capul, primul segment toracic şi picioarele sunt negre.

Pupa este de culoare brun-roşcată fiind protejată într-un cocon din fire de mătase şi resturi vegetale.

Biologie. Molia brună a strugurilor iernează în stadiul de pupă sub scoarţa butucilor şi are două generaţii pe an.

Adulţii apar la sfârşitul lunii mai şi au un zbor nocturn. După împerechere, femela depune ouăle izolat, pe bobocii florali, pe frunze sau pe boabele în formare. Larvele se dezvoltă până la sfârşitul lunii iunie, cînd se transformă în pupe.

Noii adulţi apar la începutul lunii iulie, iar femela depune ouăle direct pe boabe. Larvele atacă boabele coapte, iar la începutul lunii septembrie se retrag sub scoarţa butucilor unde se transformă în pupe, stadiu în care iernează.

Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag, care atacă peste 90 specii de plante lemnoase şi ierboase.

Atacul este diferenţiat în funcţie de generaţie. Astfel, larvele generaţiei I-a rod bobocii florali şi inflorescenţele; larvele generaţiei a

190

II-a atacă boabele verzi, în pârgă sau coapte, consumând o parte din pulpă.

Organele atacate sunt înconjurate cu fire mătăsoase albe, sub forma unor cuiburi. Totodată se creează microleziuni, prin care se scurge sucul zaharat, ce constituie un mediu foarte favorabil pentru dezvoltarea ciupercii Botryotinia fuckeliana.

Fig. 91. Molia brună a strugurilor – Eupoecilia ambiguella: A,b-adult; c-larvă; d-pupă; e,f-inflorescenţe şi boabe atacate

(după Lazăr) Combatere.Se aplică aceleaşi măsuri ca şi în cazul

eudemisului. Tratamentele chimice se fac la avertizare prin urmărirea curbei

de zbor a adulţilor la capcanele cu feromoni sexuali sintetici de tip Atrambig, utilizând produsele: Actellic 50 CE – 0,1%, Carbetox 37 CE – 0,4%, Ekalux 25 CE – 0,1%, Nogos 50 CE – 0,1%, Vapona 48 CE – 0,1%, Zolone 35 CE – 0,2%, Decis 2,5 CE – 0,03%, Ripcord 40 CE – 0,03%, Karate 2,5 CE – 0,025%, Sevin 85WP – 0,15%, Insegar 25WP – 0,03%, Bulldock 025EC – 0,05%, Bestseller 100EC – 0,01%, etc.

191

17.4. Acarianul roşu comun - Tetranychus urticae Koch., ordinul Acari, familia Tetranychidae

Acarianul roşu este o specie ubicvistă, răspândită în toate continentele. În ţara noastră se întâlneşte în majoritatea regiunilor, dar mai frecvent în podgoriile din Moldova, Dobrogea şi Muntenia. Descriere. Femela are corpul de formă elipsoidală, uşor bombat dorsal, cu 7 rânduri de perişori. Aparatul bucal este stiliform. Culoarea corpului este variabilă, de la verde-deschis până la roşu închis (de unde şi denumirea). Lungimea medie a corpului este de 0,53 mm, iar lăţimea de 0,46 mm (Figura 92).

Fig. 92. Acarianul roşu comun –Tetranychus urticae:

a - femelă; b - larvă (după Claparéde) Masculul este piriform, de culoare mai deschisă şi mai mic decât femela, având 0,32 - 0,38 mm lungime şi 0,24-0,28 mm lăţime. Oul are formă sferică; la depunere este albicios cu aspect sticlos, iar ulterior devine galben-portocaliu. Larva are corpul elipsoidal, la apariţie este incolor, apoi verde-gălbui, cu ochii roşii. Lungimea corpului este de 0,15-0,19 mm . Biologie. Acest acarian hibernează ca femelă adultă în crăpăturile scoarţei butucilor sau a coardelor şi aracilor şi a pomilor, iar uneori sub frunzele căzute, resturi vegetale, muşchi, în sol etc. Indivizii hibernanţi îşi reîncep activitatea în primăvară, când temperatura medie a aerului depăşeşte 10°C, de obicei spre sfârşitul lunii aprilie, localizându-se pe diferite plante cultivate şi spontane (viţă de vie, pomi, solanacee, leguminoase, crucifere, cucurbitacee etc.). Pe aceste plante femelele încep să se hrănească intens şi să depună ouă. Ponta are loc într-o pânză specială (păienjeniş), ţesută de acarian, mai ales pe partea inferioară a frunzelor. Ponta are loc de obicei de-a lungul nervurilor, o femelă depunând în medie 40-60 ouă, obişnuit 3-10

192

ouă pe zi. Durata ovipozitară se eşalonează pe o perioadă de două săptămâni. Incubaţia durează în general între 5-7 zile. Dezvoltarea larvară în vară durează 12-15 zile, iar în primăvară şi în toamnă între 18-22 zile. Durata unei generaţii se eşalonează în raport de condiţiile climatice, de obicei între 15-28 zile, iar în lunile favorabile înmulţirii (iulie-august) în numai 10-15 zile. Astfel, în plantaţiile viticole, în cursul unei perioade de vegetaţie, se pot succeda 6-10 generaţii, în funcţie de condiţiile climatice. Reproducerea la Tetranychus urticae este amfigonică şi partenogenetică, masculii fiind în general rari. Din ouăle fecundate apar ambele sexe (masculi şi femele), iar din cele nefecundate, numai masculi. Ca duşmani naturali ai acestui acarian se menţionează unele specii din ord. Acari (Phytoseiulus persimilis, Typhlodromus caudiglans etc.) şi ord. Coleoptera (Stethorus punctillum etc.) şi unii agenţi acaropatogeni (Streptomyces aureus etc.). Plante atacate şi mod de dăunare. Acarianul roşu comun este un dăunător foarte polifag, fiind semnalat la peste 180 specii de plante cultivate şi spontane din familii foarte variate: Vitaceae, Rosaceae, Cucurbitaceae, Malvaceae, Moraceae, Solonaceae, Leguminoase etc. Simptomatologia atacului şi pagubele produse diferă după planta gazdă. Astfel, în plantaţiile de viţă sau pomi, în urma înţepării şi sugerii sevei, apar pe frunze decolorări sub forma unor pete mari, care la început au culoarea galbenă, apoi se colorează în roşu sau brun. Decolorarea începe obişnuit de la baza limbului, înaintând de-a lungul nervurii principale, cuprinzând uneori tot limbul foliar, ceea ce duce la uscarea şi căderea treptată a frunzelor. La atacuri puternice se produc defolieri timpurii ale butucilor de viţă cu consecinţe negative asupra producţiei de struguri, creşterii lăstarilor, coacerii lemnului şi formării mugurilor de rod pentru anul viitor, pagubele fiind mai mari în primăverile secetoase. Daunele produse sunt în legătură cu gradul de infestare al acarienilor. Ca soiuri mai sensibile la atacul acarianului se menţionează: Traminer, Aligoté, Pinot gris, Riesling, Bakator, Fetească etc., iar ca soiuri mai rezistente: Muscat Hamburg, Afuz-Ali, Coarnă albă, Chasselas etc. Combatere. Ca măsuri preventive, în viile puternic infestate se recomandă adunarea resturilor vegetale (frunze, buruieni etc.) în toamnă şi distrugerea stadiului hibernant. În cursul perioadei de vegetaţie se vor distruge buruienile din plantaţii, care sunt gazde intermediare ale acarianului. Dintre măsurile curative cele mai eficiente sunt tratamentele chimice, care în podgoriile puternic infestate se aplică atât în perioada de vegetaţie, cât şi în cea de repaus.

193

În perioada de repaus a viţei de vie, se pot efectua tratamente în toamnă, înainte de îngropat sau primăvara, cu cel puţin 8-10 zile înainte de începerea vegetaţiei, folosindu-se zeamă sulfocalcică, în concentraţie de 20 % sau polisulfură de bariu, în concentraţie de 6 %. În cursul perioadei de vegetaţie se recomandă tratamente la apariţia focarelor de acarieni (la o densitate de 1-6 indivizi/frunză), folosindu-se următoarele acaricide: Sintox 40 CE -0,1 %, Dicofol 20 CE -0,2 %, Kelthane 18,5 CE -0,2 %, Mitigan 18,5 CE- 0,2 %, Omite 57 E- 0,1 %, Torque 50 WP -0,05 %, Mitac 20 CE -0,2 %, Pennstyl 25WP – 0,1%, Rufast 15EC – 0,04%, Nissorun 10WP – 0,03%, Karathane LC – 0,05%, Flumite 200 – 0,04%, Vermitec 1,8%EC – 0,08%, Proficol 16EC – 0,2%, Cascade 5EC – 0,1%, etc. Se vor stropi mai ales părţile inferioare ale frunzelor, unde se află coloniile de acarieni; la invazii mari tratamentele se vor repeta.

17.5. Acarianul galicol al viţei de vie – Eriophyes vitis Nal., ordinul Acari, familia Eriophydae

Specie întâlnită mai ales în Europa Central-Meridională şi

Orientală, apoi în America, Africa şi Asia, iar la noi, în majoritatea regiunilor viticole ale ţării.

Descriere. Adultul este un acarian tetrapodil, are corpul alungit-viermiform, cu segmentele mediane mai late, lipsit de ochi, iar cefalo-toracele cu numai două perechi de picioare.

Abdomenul prezintă 80 de striuri chitinoase transversale. Culoarea este alb-gălbuie sau roşcată, iar lungimea de 0,13 – 0,18 mm (Figura 93).

a b

Fig. 93. Acarianul galicol al viţei de vie – Eriophyes vitis a-adult; b-mod de dăunare

Biologie. Dăunătorul iernează în stadiul de adult în crăpăturile

scoarţei butucilor viţei de vie sau sub litieră. Primăvara, păianjenii apar şi se localizează mai ales pe partea inferioară a frunzelor de viţă-de-vie şi încep să atace. La începutul lunii iunie, femelele depun 50 –

194

70 ouă nefecundate, între pâslă şi epidermă, din care vor apărea larvele partenogenetice femele a căror dezvoltare durează 25-40 zile. Ajunse la maturitate „pun bazele” la a doua generaţie, ciclul biologic repetându-se. Către toamnă ultima generaţie dă naştere la forma sexuată în care hibernează. Eriophyes vitis se înmulţeşte pe cale ovipară, prezintă 3 – 4 generaţii pe an, din care 2 – 3 generaţii partenogenetice şi o generaţie sexuată.

Plante atacate şi mod de dăunare. Eriophyes vitis atacă numai viţa de vie, daune mari înregistrându-se în primăverile şi verile secetoase şi calde. Acarienii atacă în colonii pe partea inferioară a frunzelor, prin înţepare şi sugerea sevei şi a sucului celular. În timpul hrănirii secretă o substanţă toxică, care acţionează asupra ţesuturilor parenchimale şi epidermei, provocând o hipertrofiere dichotomică. În locul înţepăturii pe partea superioară a limbului , se formează mici umflături (neoformaţiuni galicole) de forma unor gale cu diametrul de 4 – 8 mm, de unde şi denumirea de „băşicarea” sau „erinoza viţei de vie”. În locul acestor umflături are loc şi o hipertrofiere a perilor epidermei inferioare, care se alungesc dând naştere la nişte pete pâsloase de 5 – 15 mm lungime. La începutul atacului ele sunt subţiri şi gălbui-albicioase, apoi devin mai mari, dense şi cafenii, iar spre toamnă au culoarea cafeniu-brunie. La infestări puternice păianjenii pot ataca şi peţiolul frunzelor, mugurii, cârceii şi chiar ciorchinii. Datorită atacului, frunzele se etiolează şi treptat cad, mai ales cele de la vârful lăstarilor, iar florile avortează, ceea ce afectează producţia de struguri. Pagube mai mari sunt în primăveri şi veri secetoase şi la soiuri sensibile (Reisling italian, Cabernet Sauvignon, Muscat Hamburg, Pinot gris).

Combatere. Pe suprafeţe mici se recomandă adunarea frunzelor atacate la începutul infestării şi distrugerea lor, iar toamna în focarele de erinoză, trebuie să se adune frunzele şi să se ardă. Butucii se vor stropi cu polifosfură de calciu – 8% sau Polibar (polisulfură de bariu) 45 P.U. – 2 – 3%. La atacuri puternice se aplică tratamente chimice cu Sinoratox 25 CE – 0,2%, DEF 25 CE – 0,2%, Tedion V18 – 0,15%, Polacaritox 8 CE – 0,2%, Kelthane 18,5% EC –0,15%, Polisulfură de calciu – 0.3% sau Polibar 45 PU – 1%, etc. Tratamentele se aplică la atacuri intense la apariţia erinozei (în luna mai).

17.6. Forfecarul – Lethrus apretus Laxm., ordinul Coleoptera, familia Scarabaeidae

Insectă răspândită în Europa Meridională şi Orientală şi Asia

Centrală, arealul său de dăunare cuprinzând mai ales Peninsula Balcanică. În ţara noastră specia este frecvent întâlnită în zonele de stepă şi silvo-stepă din Moldova, Dobrogea, Muntenia şi Oltenia.

195

Descriere. Adultul are corpul masiv, negru mat, de 18 –22 mm lungime. Capul este mare, cu antenele măciucate şi mandibulele puternice. Pronotul este mai lat decât lung. Elitrele sunt scurte şi sudate pe linia de sutură, iar aripile posterioare lipsesc. Picioarele sunt prevăzute cu trei dinţi puternici, conformate pentru săpat.

Larva, oligopodă de tip scarabeiform, la completa dezvoltare are lungimea de 28 – 38 mm. Capul este brun, iar corpul alb-gălbui, puţin curbat (Figura 94).

Fig. 94. Forfecarul – Lethrus apretus Adult şi mod de dăunare

Biologie. Forfecarul are o singură generaţie pe an şi iernează ca adult în galerii în sol, la 50 – 70 cm adâncime. Pe la mijlocul lunii aprilie, adulţii apar şi încep să-şi construiască galerii noi, de obicei în terenuri grele, înţelenite. Galeriile cu diametrul de 1,5 – 1,8 cm şi lungimea de 50 –70 cm, sunt mai întâi oblice (10 – 15 cm), apoi verticale (30 – 40 cm) şi apoi iarăşi oblice ( 10 – 20 cm). La începutul lunii mai are loc împerecherea şi ambele sexe locuiesc în galeria femelei, unde, în porţiunea inferioară, sapă lateral până la 12 alveole ovoidale, de 3-4 cm lungime, în care sunt aduse apoi frunze şi lăstari şi transformate în cocoloaşe. În fiecare lojă femela depune câte un ou, din care după 6 –12 zile apare larva. Larvele neonate se hrănesc cu cocoloaşele pregătite de părinţi. Dezvoltarea larvară durează 20 – 30 zile, în această perioadă au loc două năpârliri, apoi sapă în imediata apropiere alte loji, în care se împupează.şi acest stadiu durează 10 – 14 zile. Noii adulţi apar în luna iulie şi rămân în aceleaşi locuri până în primăvara următoare.

Plante atacate şi mod de dăunare. Lethrus apterus este un dăunător polifag. În afară de viţa de vie mai atacă şi pomii fructiferi, sfecla pentru zahăr, foarea soarelui, lucerna, rapiţa, porumb, cânepă,

196

ceapa. Daunele sunt provocate de adulţi, care retează mugurii, frunzele şi lăstarii tineri de viţă de vie pentru hrănirea proprie în perioada maturaţiei sexuale şi mai ales pentru pregătirea hranei larvelor. Retezarea lăstarilor este dreaptă, ca de foarfece, de unde şi denumirea de „forfecar”. Pagubele cele mai mari se observă în parcelele mărginite de pajişti, canale, taluze înierbate, care constituie locuri prielnice dezvoltării dăunătorului.

Combatere. Se recomandă lucrări repetate a solului, întreţinerea plantaţiilor viticole prin lucrări de arat, săpat şi prăşit, pentru distrugerea galeriilor. Întrucât adulţii se deplasează prin mers se recomandă ca la marginea parcelelor să se sape şanţuri capcană de 30 – 40 cm adâncime, prăfuite cu insecticide de contact organoclorurate (Lindatox 3 PP, PEB 5 + 3).

La semnalarea atacurilor se vor efectua tratamente cu produse clorurate (Lindatox 3 PP, Lindatox 20 CE) sau organofosforice (Parathion 50 CE, Carbetox 37 CE, Sinoratox 35 CE, etc.).

17.7. Cărăbuşul marmorat – Polyphylla fullo L.

ordinul Coleoptera, familia Scarabaeidae

Specia este răspândită în Europa Centrală şi Orientală. La noi este frecventă în viile de pe nisipurile din Oltenia, Câmpia Română şi în unele regiuni din Moldova.

Descriere. Adultul are corpul masiv, convex de culoare neagră sau castaniu-roşcat acoperit cu perişori, sternitele abdominale şi pigidiul cu o pubescenţă deasă şi fină, iar dimorfismul sexual este dat de antene. Antenele sunt lameliforme, la mascul cu măciuca formată din 7 lamele lungi, iar la femelă numai din 5, mai scurte. Pe elitre perişorii solzoşi albi şi gălbui formează pete neregulate, cu aspect marmorat. Ventral corpul este cenuşiu-roşcat. Lungimea corpului este de 28 – 38,0 mm (Figura 95).

Larva este oligopodă, de tip scarabeid cu chetotaxia sternitului anal formată din 6 – 9 spinişori în fiecare dintre cele două rânduri simetrice longitudinale mediane. La completa dezvoltare are lungimea de 60 – 75,0 mm.

Biologie. Cărăbuşul marmorat are o generaţie la 3 ani, mai rar la 4 ani, dezvoltarea stadiului larvar cuprinzând 33 – 34 luni, hibernând toate cele trei ierni ca larvă în sol, la adâncimi de 35 – 60 cm. Diapauza hiemală în cea de-a treia iarnă se face ca larvă de vârsta a III-a şi larvele ajung la completa dezvoltare în luna mai, când se transformă în pupe în căsuţe specifice. După 20 – 25 zile, în luna iunie sau la începutul lunii iulie apar adulţii, care au o perioadă de zbor de 25 – 30 zile. Zborul este crepuscular, el durează în jurul orei 20,15, şi continuă între 40 – 90 minute. În timpul zilei adulţii se ascund în sol sau stau imobili pe partea umbrită a coardelor viţei de

197

vie. La 4 – 6 zile de la apariţie cărăbuşii încep să se împerecheze . Femelele depun câte 25 – 40 ouă , în soluri uşoare, nisipoase slab humifere, la adâncimi de 10 – 20 mm.

Fig. 95. Cărăbuşul marmorat – Polyphylla fullo

Perioada ovipozitară se eşalonează pe circa 40 – 50 de zile ( de la sfârşitul lunii iunie şi până la începutul lunii august –Panin, 1955). Dezvoltarea embrionară are o durată de 14 – 17 zile. Larvele neonate se hrănesc cu detritus, humus, iar spre sfârşitul toamnei coboară mai la adâncime, unde iernează. Prima năpârlire are loc în luna iunie a anului următor, iar a doua năpârlire în primăvara anului trei. Printre duşmanii naturali ai acestui dăunător se menţionează dipterul Satanas gigas.

Plante atacate şi mod de dăunare. Polyphylla fullo este o specie polifagă care atacă mai ales în stadiul de larvă, rozând părţile subterane ale plantelor ierboase: porumb, grâu, floarea soarelui), ciperacee (Elymus, Psamma etc), dar pagube mari produc în pepinierele şi plantaţiile de viţă-de-vie tinere, îndeosebi în anul plantării. La viţa de vie larvele rod partea subterană a butaşului înrădăcinat, iar la viţa altoită rod portaltoiul. Plantele atacate se usucă. Poate ataca şi numeroşi arbori forestieri, conifere şi pomi fructiferi. Atacul maxim este produs de larvele din vârsta a III, respectiv în ultimul an al ciclului biologic. În urma atacului plantele nu mai vegetează normal şi se usucă. Adulţii sunt filofagi, ei atacând frunzele arborilor forestieri, viţei de vie şi mai rar a răşinoaselor, sub forma unor rosături specifice dantelate.

Combatere. Se recomandă strângerea şi distrugerea larvelor cu ocazia lucrărilor solului în vii, livezi şi pepiniere (arat, copcit, prăşit etc.). Adunarea adulţilor înainte de împerechere (decada 10 – 20 iunie) şi distrugerea acestora . Se aplică tratamente împotriva larvelor descoperite de sol prin arat, prăşit utilizându-se mai ales produse organoclorurate condiţionate ca pulberi de prăfuit şi mai ales preparate granulate (Sinoratox 5G – 40-60 kg/ha, Basudin 5G – 30-50 kg/ha,

198

Ecalux 5G – 30-45 kg/ha, Furadan 10G – 10-25 kg/ha etc.), care se pot încorpora odată cu îngrăşămintele chimice.

17.8. Cărăbuşelul verde al viţei de vie – Anomala solida Er.

ordinul Coleoptera, familia Scarabaeidae Specie întâlnită mai ales în ţările din Europa Central-

Meridională şi în nordul Africii. În ţara noastră se întâlneşte frecvent în viile de pe nisipurile din Oltenia, Muntenia şi Moldova.

Descriere. Adultul are corpul oval şi convex dorsal, de culoare verde metalic, cu reflexe arămii sau albăstrui, iar elitrele cu puncte fine şi dungi longitudinale evifente. Antenele, aparatul bucal sunt galgene-brunii, iar marginile laterale ale pronotului sunt arcuite şi adesea gălbui.Lungimea corpului este de 12,5 – 16,8 mm (Figura 96).

Larva este de tip scarabeid, are corpul format din 13 segmente, iar chetotaxia urosternitului, anal alcătuită din 3 câmpuri: un câmp central (cu 14 – 16 peri setiformi), un câmp piriform (din 22 sete conice), şi un câmp mare care înconjoară pe cel piriform. Culoarea corpului este galbenă – închis, iar capul, stigmele, ghearele şi perişorii de pe tergite sunt ruginii. Lungimea corpului este de 31,2 – 37,8 mm.

Pupa este liberă, gălbuie de 18,7 mm lungime şi 8,80 mm lăţime.

a b

Fig. 96. Cărăbuşelul verde al viţei de vie – Anomala solida a-adult; b-mod de dăunare

Biologie. Cercetări asupra morfologiei, biologie şi combaterii

speciei, în condiţiile ţării noastre a făcut B. Bobârnac în perioada 1959 – 1979. Cărăbuşelul verde al viţei de vie are o generaţie pe an. Iernează ca larvă de vârsta a doua, în sol la 50 – 80 cm adâncime, uneori până la 140 cm., iar la începutul lunii aprilie larvele năpârlesc şi trec în vârsta a treia, continuând să atace până la sfârşitul lunii mai, când ajung la completa dezvoltare şi se transformă în pupe. Nimfoza are loc mai ales în interdune, la adâncimi de 20 – 30 cm; stadiul de pupă durează 17 – 18 zile.

199

Apariţia primilor adulţi are loc la sfârşitul lunii iunie şi zborul lor cuprinde 35 – 45 zile, până la sfârşitul lunii iulie. Longevitatea cărăbuşeilor este de 25 – 35 zile şi cuprinde două faze: preovipozitară de 10 – 15 zile şi faza depunerii ouălor, de 15 – 20 zile. Împerecherea se eşalonează 17 – 20 zile şi are loc pe sol sau pe frunze. Ponta are o durată de 20 – 23 zile, cuprinzând în medie 26 – 30 de ouă, depuse în sol la adâncimea de 10 – 30 cm. Incubaţia durează 17 – 20 de zile, iar eclozarea larvelor are loc la sfârşitul lunii iulie până la mijlocul lunii august. Larvele neonate sunt saprofage şi se dezvoltă în interdunele mai bogate în humus. După prima năpârlire după circa o lună de la ecloziune, trec în vârsta a II-a (septembrie) ele devin rizofage, atacând rădăcinile viţei de vie până la începutul lunii noiembrie, când se retrag în straturile mai adânci pentru iernare.

Plante atacate şi mod de dăunare. Cărăbuşelul verde este o specie polifagă, preferând viţa de vie şi pomii fructiferi (mai ales sâmburoasele), apoi salcâmul, plopul, fasolea, secara, porumbul, pepenii, floarea soarelui etc., din terenurile nisipoas. Adulţii sunt filofagi, iar larvele rizofage. Adulţii rod frunzele dantelat şi centrifug, în afară de nervuri, mai ales primele 8 – 10 frunze. Ei atacă zilnic 10 – 12 ore. Numărul de cărăbuşei pe o frunză este de 7 – 10, atacul fiind în grup, pe un lăstar găsindu-se 50 – 100 exemplare, pe un butuc 500 – 900 gândaci, iar vetrele atacate având 4 – 7 butuci. Cărăbuşeii se deplasează din vetrele de viţă-de-vie în culturile limitrofe, ei mai atacă strugurii şi scoarţa lăstarilor. Pagubele mai mari se înregistrează în plantaţiile noi înfiinţate.

Combatere. Colectarea cărăbuşeilor de pe lăstari, dimineaţa sau seara, prin scuturarea energică a lăstarilor şi distrugerea lor, în perioada hrănirii suplimentare.

Tratamentele chimice aplicate împotriva adulţilor la începutul apariţeiei lor cu insecticide emulsonabile: Carbetox 37 CE – 0,4%, Sinoratox 35 CE – 0,15, Decis 2,5 EC – 0,03% etc. Pentru distrugerea larvelor se aplică tratamente la sol, în primăvara devreme (prin încorporare) cu produse granulate.

17.9. Ţigărarul - Byctiscus betulae L.

ordinul Coleoptera, familia Attelabidae Specie răspândită în Europa, Asia Centrală şi în America

centrală, iar în ţara noastră apare mai frecvent în Muntenia (podgoria Dealul Mare).

Descriere. Byctiscus betulae – lungimea corpului la adult este de 5,5 – 9,5 mm, corpul este oviform, de culoare albastru-metalic cu reflexe verzui-aurii; elitrele sunt patratiforme cu striuri longitudinale

200

punctate; rostrul este lung şi puţin dilatat spre vârf; pronotul este cordiform, la mascul cu câte un dinte lateral (Figura 97).

Larva este apodă, de culoare alb-gălbuie, cu capul brun, de 5 – 8 mm lungime.

Fig. 97. Ţigărarul - Byctiscus betulae adult

Biologie. Iernează ca adult în sol, în căsuţe nimfale sau în litieră

şi în crăpăturile scoarţei butucilor. Insecta începe să apară la sfârşitul lunii aprilie şi după o hrănire de 10 – 12 zile, necesară maturării sexuale, se împerechează. Depunerea ouălor se face în manşoane din frunze, construite de femele, care au forma unor ţigări, de unde şi denumirea de „ţigărar”. În fiecare ţigară sunt depuse 5 – 8 ouă, iar în total 30 – 40. Ponta se poate face şi pe nervura principală a limbului foliar. Incubaţia durează 10 – 12 zile.

Larvele apărute se hrănesc cu interiorul ţigărilor, timp de 22 – 30 zile, cât durează dezvoltarea lor. Ajunse la maturitate pe la mijlocul lunii iulie, larvele părăsesc ţigările şi pătrund în sol la 8 – 12 cm adâncime, unde are loc împuparea. După 8 – 12 zile apar adulţii care hibernează. Această insectă are o singură generaţie pe an.

Plante atacate şi mod de dăunare. Byctiscus betulae este o specie polifagă, atacă frunzele la numeroase specii de arbori forestieri: Fagus, Corylus, castanea, Populus, Salix, Alnus, Betula; şi pomi fructiferi: prun, cireş, păr, gutui, preferând însă frunzele de viţă-de-vie, pe care le răsuceşte sub forma unor ţigări, în care sunt depuse ouăle şi se dezvoltă larvele.

Numărul frunzelor din care sunt confecţionate ţigările diferă de la o specie la alta. La viţa de vie 1 – 2 frunze; la pomii fructiferi 5 – 7 frunze; la plop şi mesteacăn 8 – 15 frunze. La invazii mari poate produce defolierea în masă a viţei de vie, ceea ce duce la scăderea producţiei de struguri şi a formării mugurilor de rod pentru anul viitor.

Combatere. Se recomandă adunarea şi distrugerea ţigărilor prin ardere. Aplicarera de stropiri cu produse emulsionabile (Carbetox 37 CE, Sinoratox 35 CE, etc), la începutul apariţiei insectelor.

201

CAPITOLUL XVIII DAUNATORII DIN DEPOZITE

18.1. Viermele făinii sau moleţul – Tenebrio molitor L., ordinul Coleoptera, familia Tenebrionidae

Este o specie ubicvistă, cu o largă răspândire pe glob. La noi în

ţară se întâlneşte în mod frecvent în depozite, mori, brutării etc. Descriere. Adultul are corpul alungit, brun-închis dorsal şi

brun-roşcat ventral. Pronotul este mai lung decât lat, capul este turtit, elitrele sunt alungite şi prevăzute cu striuri longitudinale. Lungimea corpului este de 12,0-20,0 mm (Figura 98).

a b c

Fig. 98. Viermele făinii sau moleţul – Tenebrio molitor

a-larvă; b-pupă; c-adult; Larva, are corpul alungit, puternic chitinizat, galben-cafeniu,

având capul brun. Picioarele sunt scurte, prevăzute cu spini. Lungimea corpului este de 12,0-20,0 mm.

Biologie. Are o singură generaţie pe an. Iernează în stadiul de larvă în făină sau în pastele făinoase. Primăvara, are loc transformarea larvelor în pupă, stadiu care durează circa două săptămâni. Adulţii apar în luna mai şi trăiesc 4-5 luni. Ei sunt mai activi în timpul nopţii. Femela depune, eşalonat, timp de 2-3 luni, izolat sau grupat 200-500 ouă, în stratul superior al făinii sau pe alte produse. Incubaţia durează 10-15 zile, stadiul de larvă 10-11 luni, perioadă în care au loc 17-18 năpârliri.

Mod de dăunare. Este o specie polifagă. Atacă ca larvă şi ca adult făina, pastele făinoase, tărâţele, seminţele etc. În urma atacului

202

se formează aglomerări alb-cenuşii, cu miros neplăcut şi cu resturi de exuvii şi dejecţii, care fac produsele atacate improprii pentru consum.

18.2. Gărgăriţa grâului – Sitophilus granarius L., ordinul Coleoptera, familia Curculionidae

Este răspândită în regiunea cu climă temperată sau rece, la noi în ţară fiind considerat cel mai important dăunător al cerealelor depozitate. Descriere. Adultul are corpul de 3,5-5,0 mm lungime, de culoare brună-neagră, lucioasă. Capul este mic, prezintă un rostru lung şi uşor curbat.

Antenele sunt geniculate şi măciucate, formate din 10 articole, se inseră la baza rostrului. Pronotul este alungit, prezintă punctuaţii ovale, profunde. Elitrele sunt egale sau ceva mai scurte decât pronotul, unite pe linia de sutură, prezintă striuri longitudinale punctate şi interstriuri nepunctate, cu excepţia celor alăturate liniei de sutură. Aripile posterioare sunt rudimentare, picioarele sunt scurte, cu femure robuste (Figura 99).

Fig. 99. Gărgăriţa grâului – Sitophilus granarius Adult, larvă şi mod de dăunare

Larva este apodă, eucefală, având corpul voluminos, cutat, uşor curbat, de culoare albă-sidefie, cu capsula cefalică mică şi brună. La completa dezvoltare are lungimea de 2,3-3,0 mm. Biologie Are 2-3 generaţii pe an şi iernează în stadiul de adult, larvă sau pupă. Când temperatura depăşeşte în primăvară 10˚C, adulţii îşi reiau activitatea şi după o perioadă de hrănire au loc împerecherea şi ponta. Pentru pontă, femela roade un orificiu în bob, în care depune oul. Astupă apoi orificiul cu o substanţă mucilaginoasă, care ulterior se întăreşte şi protejează oul.

203

Într-un bob de secară, grâu, orz etc., este depus un singur ou, în cele de porumb pot fi depuse 2-3 ouă. Longevitatea femelelor este de 4-5 luni, putându-se prelungi până la 2 ani, având o perioadă foarte lungă de depunere a ouălelor.

Incubaţia durează 10-15 zile, dezvoltarea larvară 15-30 zile, iar stadiul de pupă 10 -20 zile. Transformarea în pupă are loc în interiorul boabelor, iar adulţii din noua generaţie, care apar prin luna iulie, părăsesc bobul în care s-au dezvoltat prin roaderea tegumentului. Mod de dăunare. Atacă mai ales grâul, secara, porumbul şi mai puţin ovăzul. Adulţii se pot hrăni şi cu paste făinoase, ciocolată, făină, dar pe care nu se reproduc. Adulţii rod boabele de cereale de la exterior începând cu regiunea embrionului în timp ce , larvele se hrănesc cu, conţinutul boabelor, din care rămâne doar tegumentul. Boabele atacate au o valoare culturală redusă, iar făina rezultată este improprie cosumului, având un miros neplăcut şi un gust amar.

18.3. Molia cerealelor – Sitotroga cerealella Oliv., ordinul Lepidoptera , familia Gelechiidae

Specia este răspândită pe tot globul. La noi în ţară se întâlneşte

în depozitele din toate regiunile, în zonele din vestul ţării dezvoltându-se şi în condiţii de câmp. Descriere. Fluturii au 18,0-20,0 mm în anvergură. Aripile anterioare sunt cafenii-gălbui, cu reflexe argintii, uneori pătate cu negru în regiunea humerală. Aripile posterioare sunt cenuşii-argintii (Figura 100).

Fig. 100. Molia cerealelor – Sitotroga cerealella Adult, larvă şi mod de dăunare

Larva, omidă adevărată, la completa dezvoltare are corpul lung de 6,0-8,0 mm lungime, alb-sidefiu, cu capsula cefalică brună. După pătrunderea în boabe picioarele false se atrofiază.

204

Biologie. Iernează în stadiul de larvă în boabele infestate în depozite. Are 2-3 generaţii pe an din care una în câmp şi 1-2 în depozite. În luna aprilie, are loc transformarea în pupă a larvelor, în interiorul boabelor infestate. După 6-10 zile, în aprilie-mai apar adulţii. Aceştia sunt activi noaptea. Ziua, dacă sunt deranjaţi zboară rapid, în zig-zag şi se afundă imediat în vracul de cereale.

Copulaţia şi ponta încep imediat după apariţie. Ouăle sunt depuse în stratul superficial al vracului de cereale, izolat sau în grupe de până la 20. După 5-12 zile, cât durează incubaţia, apar larvele, care pătrund în interiorul boabelor şi se hrănesc cu conţinutul acestora. După 30-40 de zile, larvele ajung la maturitate, năpârlind de 5 ori, când rod un orificiu în interiorul bobului, apoi se împupează în loja în care s-a dezvoltat, în interiorul unui cocon mătăsos. Stadiul de pupă durează 7-10 zile, adulţii apar în luna iunie, o mare parte din ei zboară în câmp. Aici femelele depun ouăle între glumele spicelor sau direct pe boabele de la vârful pniculelor de porumb. După eclozare, larvele pătrund în boabe, evoluând până după recoltare şi ajungând împreună cu recolta, din nou în depozite, unde are loc transformarea în pupă, iar noii adulţi dau naştere la o nouă generaţie. Larvele acesteia evoluează din luna septembrie şi ajunse la completa dezvoltare iernează. Mod de dăunare. Atacă în special stocurile de grâu, porumb şi orz, producând pagube directe şi indirecte. Pagube directe se produc prin roaderea de către larve a boabelor, într-un bob de grâu sau orz dezvoltându-se o singură larvă, în timp ce într-un bob de porumb se pot dezvolta 2-3 şi uneori 5-6 larve. Boabele atacate, având embrionul distrus, nu mai pot fi folosite la însămânţări şi nici pentru consum, deoarece lojele în care s-au dezvoltat larvele sunt pline cu exuvii şi cu excremente. Pagube indirecte se pot produce prin transmiterea unor agenţi patogeni, cum ar fi cei din genurile Fusarium, Nigrospora etc., care pot distruge complet stocul de cereale infestat.

18.4. Molia fructelor uscate – Plodia interpunctella Hb., ordinul Lepidoptera, familia Tortricidae

Specia este răspândită pe tot globul, la noi în ţară, este prezentă în toate regiunile, în spaţii de depozitare, cămări de alimentare, etc. Descriere. Adulţii au 18,0-20,0 mm în anvergură. Aripile anterioare sunt galben-cenuşii, cu o nuanţă roşcată la bază, fiind prevăzute cu dungi transversale, ondulate brun-albăstrui, mai închise la culoare. Aripile posterioare sunt cenuşii-deschis, cu nervuri de culoare brună. Ambele perechi de aripi sunt franjurate (Figura 101). Larva, este o omidă adevărată, la completa dezvoltare are 12,0-17,0 mm lungime. La eclozare corpul este de culoare roz, apoi culoarea este variabilă, în funcţie de hrana pe care o consumă. Capul,

205

pronotul şi ultimul segment abdominal sunt brun-lucioase. Pe corp se disting mici tuberculi, care sunt dispuşi în rânduri şi care prezintă peri.

Fig. 101. Molia fructelor uscate – Plodia interpunctella Adult, larvă şi mod de dăunare

Biologie. Are 2-3 generaţii pe an şi iernează în stadiul de pupă, în locuri adăpostite din magazii. Fluturii apar în primăvară, când temperatura în spaţiile de depozitare este mai mare de 14˚C, obişnuit prin aprilie-mai. Aceştia sunt mai activi în timpul nopţii. Împerecherea şi ponta au loc imediat. Ouăle sunt depuse pe produsele depozitate, izolat sau în grupe mici. În funcţie de temperatură, incubaţia durează 5-20 zile. Dezvoltarea larvară durează 30-60 zile, în condiţii mai nefavorabile, până la 300 de zile. Transformarea în pupe are loc într-un cocon de formă cilindrică, confecţionat din fire mătăsoase. Stadiul de pupă, în funcţie de temperatură, durează 6-30 zile. În iunie-iulie, apar noii adulţi, care dau naştere la o nouă generaţie. În depozitele mai calde, se poate dezvolta şi o a treia generaţie, ai căror indivizi iernează în stadiul de pupă. Mod de dăunare. Dăunează larvele, care sunt polifage, hrănindu-se cu făină, boabe de cereale, plante oleaginoase, droguri, plante medicinale, dulciuri etc., pagubele cele mai mari producând însă la legumele şi fructele uscate, nuci şi arahide . Pagubele sunt produse prin consumul direct, prin prezenţa excrementelor, exuviilor şi a firelor mătăsoase, care favorizează dezvoltarea mucegaiurilor, producându-se o depreciere cantitativă şi calitativă a produselor, care devin improprii cosumului.

18.5. Molia cenuşie a făinii – Anagasta kuhniella Zell., ordinul Lepidoptera, familia Tortricidae

Specia este răspândită pe tot globul, la noi fiind prezentă în

toate zonele ţării, în mori, depozite de făină, cofetării, cămări etc. Descriere. Adulţii au 20,0-25,0 mm în anvergură. Aripile anterioare sunt înguste, cenuşii plumburii, cu pete mici, negre, care în

206

zona apicală şi bazală formează prin confluenţă trei dungi transversale, ondulate, difuze. Aripile posterioare sunt mai late, sunt alb-gălbui, cu nervurile şi marginea apicală cenuşii. Ambele perechi de aripi sunt franjurate (Figura 102).

Fig. 102. Molia cenuşie a făinii – Anagasta kuhniella Adult, larvă şi mod de dăunare

Larva, este omidă adevărată, la completa dezvoltare are lungimea de 12,0-15,0 mm. Corpul este alb-gălbui sau alb-roz, având capul pronotul, placa anală şi picioarele toracice brun-gălbui. Dorsal prezintă 6 rânduri longitudinale de negi mici, negri-roşcaţi, prevăzuţi cu câte un păr mic, fin. Biologie. Iernează în stadiul de larvă matură, într-un cocon mătăsos, în locurile mai ferite din depozite. În aprilie-mai apar adulţii, care sunt activi numai noaptea. După 1-3 zile de la apariţie are loc împerecherea după care are loc depunerea ouălelor. Moliile depun ouăle în grupe de câte 2-10, pe produsele depozitate. Incubaţia durează 5-15 zile, stadiul de larvă 50-90 zile, iar stadiul de pupă 7-15 zile. Transformarea în pupă are loc în crăpăturile pereţilor şi a podelei, liber sau în interiorul unor coconi mătăsoşi. La noi în ţară, specia are 2-3 generaţii pe an. În spaţii mai calde, cămări, brutării, cofetării, poate avea 3-5 generaţii pe an. Mod de dăunare. Dăunează larvele, care la adăpostul unor învelişuri din fire de mătase, sub formă de galerii, consumă făina de grâu, paste făinoase, fulgi de ovăz, griş, biscuiţi, boabe de grâu, orz, porumb, leguminoase, fructe şi legume uscate, droguri de plante medicinale, faguri din miere, precum şi sitele de mătase din mori. Produsele atacate, infestate cu cocoloaşe mătasoase, resturi de hrană şi excremente, au gust şi miros neplăcut şi sunt improprii pentru consum.

Măsurile de prevenire şi combatere a dăunătorilor din spaţiile de depozitare:

207

- pregătirea depozitelor în vederea înmagazinării produselor agroalimentare prin lucrări de reparaţii ale construcţiilor (etanşarea crăpăturilor din pereţi, duşumele etc.) şi verificarea încheierii ermetice a ferestrelor şi uşilor, prin menţinerea unei igiene cât mai bune a depozitelor şi curăţirea periodică a tuturor încăperilor cât şi a mijloacelor de transport şi sortare; - curăţirea radicală a depozitelor este obligatorie şi ea se face înainte de înmagazinarea produselor; - văruirea spaţiilor de depozitare; - terenul din jurul depozitelor, pe o distanţă de 2 – 3 m faţă de pereţi se va curăţi de gunoi, resturi vegetale etc.; - curăţarea rampelor de descărcare şi a terenului din jurul acestora de toate resturile vegetale, gunoaie etc.; - dezinfecţia spaţiilor de depozitare după ce acestea au fost bine curăţate. Se poate utiliza pentru aceasta orice insecticid emulsionabil (Carbetox 37 CE, Sinoratox 35 CE etc.) în concentraţii mărite faţă de concentraţiile aplicate pe plantele de cultură; - tratamente chimice sub formă de stropiri, prăfuiri, aerosoli sau gazări asupra produselor depozitate, pentru consum sau sămânţă utilizând unul din produsele: Reldan 50 EC – 10 ml/t, Coopex 0,5%, Dust – 1 kg/t sămânţă, Coopex 25 WP – 20 g/t sămânţă, Digrain 4 – 4 l/100 t, Prostore 157 UL – 4 l/100 t cereale de sămânţă depozitată, Bromură de metil 30 – 40 g/m3 Dobol Fumigator – o capsulă/ 250 m3, Fumitox 10 PF – 10 cutii/500 m3 spaţiu gol, Fertoxin – 9-15g/t produs depozitat, Fumlydox – 0,5 g/m3, Quickfos 3 – 5 tablete la tona de produs, Sulfura de carbon 600 – 1000g/t produs. Teme de control (Referate) 1. Descrierea, biologia, ecologia, modul de dăunare şi combatere integrată a principalilor dăunători din culturile de cereale păioase. 2. Descrierea, biologia, ecologia, modul de dăunare şi combatere integrată a principalilor dăunători din culturile de leguminoase perene şi anuale.

208

BIBLIOGRAFIE

1. Andriescu Elena, 1960 - Contribuţii la cunoaşterea biologiei şi combaterii gărgăriţei florilor de trifoi (Apion apricans Herbst. şi A. aestivum Germ.). Lucrări ştiinţifice, Inst. Agron., Iaşi, vol. IV. 2. Baicu T., Săvescu A., 1978 - Combaterea integrată în protecţia plantelor. Editura Ceres, Bucureşti. 3. Baicu T., 1982 - Combaterea integrată şi limitarea poluării cu pesticide. Editura Ceres, Bucureşti. 4. Baicu T., Săvescu A., 1986 - Sisteme de combatere integrată a bolilor şi dăunătorilor pe culturi. Editura Ceres, Bucureşti. 5. Balachowsky A., 1962, 1963 - Entomologie appliquée à l'agriculture (Traité). Tom. I/1, II/2, Coléoptères. Ed. Masson et Cie, Paris. 6. Balachowky A., 1966 - Entomologie appliquée a l'agriculture (Traité). Tom II, Lépidoptères. Ed. Masson et Cie, Paris. 7. Bălăşcuţă N., 1993 - Protecţia plantelor de grădină cu deosebire prin mijloace naturale. Editura Tipocart Braşovia. 8. Bărbulescu Al., 1967 - Unele aspecte privind biologia şi ecologia ploşniţelor cerealelor. Analele I.C.C.A., secţia Protecţia plantelor, vol. III. 9. Bărbulescu Al., 1982 - Realizări privind protecţia cerealelor şi plantelor tehnice împotriva atacului principalelor boli şi dăunători. Analele I.C.C.P.T. Fundulea, vol. 50. 10. Beratlief C., Boguleanu Gh., 1975 - Dăunătorii produselor agroalimentare din depozite. Editura Ceres, Bucureşti. 11. Beratlief C., Ciurea Alexandra, 1985 - Dăunătorii şi bolile culturii macului. Institutul de Cercetări pentru Protecţia plantelor, Bucureşti. 12. Boguleanu Gh., Bobîrnac B., Costescu C., Duvlea I., Filipescu C., Paşol P., Peiu M., Perju T., 1980 - Entomologie agricolă. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 13. Boguleanu Gh., 1988, 1994 - Fauna dăunătoare culturilor agricole şi forestiere din România, vol. I şi II. Editura Ceres, Bucureşti. 14. Borcan I., 1982 - Combaterea integrată a dăunătorilor legumelor vărzoase. Rezumatul tezei de doctorat. ASAS, Bucureşti. 15. Brudea V., 1977 - Dăunătorii trifoiului şi duşmanii lor naturali din Moldova. Rezumatul tezei de doctorat. Univ. "Al.I.Cuza" Iaşi. 16. Boney R. et colab., 1967 - La défense des plantes cultivées. Traité pratique de phytopathologie et de Zoologie agricole. Editions Payot Lausanne.

209

17. Ciochia V., Tărăbuţă Teodora, 1975 - Omida de stepă - Laxostege sticticalis L.. Biologie, posibilităţi de combatere. Casa Agronomului Trifeşti - Roman. 18. Ciochia V., Codrescu Ana, Dumitraş Lucreţia, 1980 - Protecţia sfeclei de zahăr. Editura Ceres, Bucureşti. 19. Cîndea E., 1984 - Dăunătorii legumelor şi combaterea lor. Editura Ceres, Bucureşti. 20. Constantinescu V., 1975 - Cercetări asupra biologiei, ecologiei şi combaterii păduchelui cenuşiu al verzei - Brevicoryne brassicae L. Rezumatul tezei de doctorat, Bucureşti. 21. Davidescu D., Calancea L., Davidescu Velicica, 1992 - Protecţia chimică în agricultură. Chimizarea agriculturii, vol. VII. Editura Academiei Române, Bucureşti. 22. Donescu Daniela şi colab., 1996 - Ghid practic de protecţie a cartofului. Editura Ceres, Bucureşti. 23. Filip I., Isac Gr., 1983 - Folosirea capcanelor cu feromoni sexuali sintetici în avertizarea tratamentelor la molia strugurilor. Lucr. a III-a Conf.Naţ. Entomol., Iaşi. 24. Filipescu C., Anton Pătrăşcanu Elena, Georgescu T., 1989 - Entomologie agricolă. Caiet de lucrări practice. Uz intern, Iaşi. 25. Filipescu C., Georgescu T., Tălmaciu M, 1993 - Protecţia plantelor ornamentale. Uz intern, Iaşi. 26. Filipescu C., Georgescu T., Tălmaciu M., 1993 - Entomologie agricolă, vol. II. Partea specială şi tehnologii de combatere. Uz intern, Univ.Agron. şi de Med.Vet. Iaşi. 27. Georgescu C.C., Ene M., Petrescu M., Ştefănescu M., Miron V., 1957 - Bolile şi dăunătorii pădurilor. Biologie şi combatere. Editura Agro-Silvică de Stat, Bucureşti. 28. Georgescu T., 1990 - Entomologie horticolă, vol. I şi II. Uz intern, Iaşi. 29. Georgescu T., Tălmaciu M., 1994 - Curs de Protecţia plantelor viticole şi pomicole. Entomologie. Uz intern, Iaşi. 30. Georgescu T., Tălmaciu M., 1995 - Entomologie horticolă. Caiet de lucrări practice. Uz intern, Iaşi. 31. Georgescu T., Tălmaciu M., Bădeanu Marinela, 1996 - Caiet de lucrări practice de Entomologie. Uz intern, Iaşi. 32. Georgescu T., Rădescu C., Martin Doina, 1996 - Rolul pesticidelor în combaterea integrată a gândacului din Colorado şi a manei la cultura cartofului. Lucrări ştiinţifice, vol. 39, seria Horticultură, U.A.M.V. Iaşi. 33. Georgescu T., Rădescu C., Martin Doina, 1996 - Contribuţii privind biologia şi combaterea ploşniţelor cerealelor - Eurygaster integriceps Put. cu ajutorul piretroizilor de sinteză. Lucrări ştiinţifice, vol. 39, seria Agronomie, U.A.M.V. Iaşi.

210

34. Ghizdavu I., 1983 - Supravegherea populaţiilor de Laspeyresia pomonella L. cu ajutorul capcanelor feromonale în vederea raţionalzării tratamentelor chimice. Lucr. a VIII-a Conf.Naţ. Prot.Plant., Iaşi. 35. Ghizdavu T., Tomescu N., Oprean I., 1983 - Feromonii insectelor "pesticide" din a III-a generaţie. Editura Dacia, Cluj-Napoca. 36. Ghizdavu I., Oprean I., 1987 - Feromonii în combaterea insectelor dăunătoare. Editura Ceres, Bucureşti. 37. Ghizdavu I., Perju T., Muşat Despina, 1989 - Îndrumător de lucrări practice de Entomologie agricolă. Tipo Agronomia, Cluj-Napoca. 38. Ghizdavu I., Paşol P., Pălăgeşiu I., Bobîrnac B., Filipescu C., Matei Iulia, Georgescu T., Baicu T., Bărbulescu Al., 1997 - Entomologie agricolă. Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti. 39. Hatman M., Filipescu C., 1984 - Protecţia plantelor. Lucrări practice. Uz intern, Iaşi. 40. Hatman M., Bobeş I., Lazăr Al., Perju T., Săpunaru T., 1986 - Protecţia plantelor cultivate. Editura Ceres, Bucureşti. 41. Hrisafi Cornelia, 1951 - Insectele dăunătoare lucernei şi combaterea lor. Editura de Stat, Bucureşti. 42. Hrisafi Cornelia, 1961 - Dăunătorii plantelor de nutreţ şi combaterea lor. Editura Agrosilvică, Bucureşti. 43. Hulea Ana, Paulian Fl., Comeş I., Hatman M., Peiu M., Popov C., 1975 - Bolile şi dăunătorii cerealelor. Editura Ceres, Bucureşti. 44. Iacob Maria, Iacob N., 1978 - Utilizarea feromonilor în prognoza şi combaterea dăunătorilor plantelor cultivate. ASAS, Biblioteca agricolă, Bucureşti. 45. Isac Lucia, 1980 - Cercetări privind combaterea integrată a dăunătorilor şi bolilor prunului. Rezumatul tezei de doctorat. ASAS, Bucureşti. 46. Lăcătuşu Matilda, Pisică C., 1980 - Biologia dăunătorilor animali. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 47. Lazăr I., 1990 - Dăunătorii principali ai culturilor agricole. Editura Cartea moldovenească, Chişinău. 48. Ionescu M., Lăcătuşu Matilda, 1971 - Entomologie. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 49. Lefter Gh., 1976 - Combaterea acarienilor din culturile hortiviticole. Editura Ceres, Bucureşti. 50. Lefter Gh., Minoiu N., 1990 - Bolile şi dăunătorii speciiloe seminţoase. Editura Ceres, Bucureşti. 51. Manolache C., Boguleanu Gh., 1967 - Entomologie agricolă. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

211

52. Manolache Florica, Ignătescu I., Kolosy E., Ghiuţă M., Titz M., 1961 - Cercetări asupra biologiei şi combaterii capsulelor de mac (Ceuthorrhynchus macula-alba Herbst.). Analele ICCA, 39, Ser. C, Bucureşti. 53. Manolache Florica, Nica Felicia, Săpunaru T., 1963 - Cercetări asupra biologiei, ecologiei şi combaterii gândacului ghebos - Zabrus tenebrioides. Studii şi Cercetări, seria Biologie Animală, nr. 15. 54. Megahed M., 1978 - Contribuţii la studiul morfologiei, biologiei, ecologiei şi combaterii insectei Etiella zinckenella. Tr. Rezumatul tezei de doctorat. Inst. Agron. Iaşi. 55. Minoiu N., Lefter Gh., 1987 - Bolile şi dăunătorii speciilor sâmburoase. Editura Ceres, Bucureşti. 56. Mustaţă Gh., 1973 - Biologia şi ecologia insectelor parazite în insecte dăunătoare din Moldova. Rezumatul tezei de doctorat. Univ. "Al.I.Cuza", Iaşi. 57. Paşol P., Costescu C., Filipescu C., Ghizdavu I., Pălăgeşiu I., Georgescu T., Baicu T., Cîndea E., 1991 - Entomologie horticolă, vol. 2 (partea specială). Tipo Agronomia, Cluj- Napoca. 58. Pălăgeşiu I., 1993 - Curs de Entomologie agricolă. Lito Univ. de Ştiinţe Agricole a Banatului, Timişoara. 59. Paulian Fl., Bărbulescu Al., 1970 - Ploşniţele cerealelor. Biologie, pagube şi măsuri de combatere. Redacţia revistelor agricole, Bucureşti. 60. Paulian Fl., 1973 - Contribuţii la cunoaşterea dezvoltării, ecologiei şi combaterii specii Tanymecus dilaticollis Gyll. Rezumatul tezei de doctorat. IANB, Bucureşti. 61. Paulian Fl., Iliescu H., 1973 - Combaterea bolilor şi dăunătorilor la floarea soarelui. Editura Ceres, Bucureşti. 62. Paulian Fl., 1982 - Dăunătorii porumbului şi combaterea lor. Bibl. Agric., Bucureşti. 63. Plămădeală B. şi colab., 1987 - Boli, dăunători, buruieni. Editura Ceres, Bucureşti. 64. Peiu M., 1964 - Curs de Entomologie agricolă, vol. II. Uz intern, Iaşi. 65. Peiu M., 1965 - Contribuţii la studiul biologiei şi combaterii fluturelui păstăilor de soia (Etiella zinckenella Tr.) în regiunea Iaşi. Analele ICCA. Secţ. Prot. Plant., III. 66. Peiu M., Filipescu C., Pătrăşcanu Elena, 1966 - Date noi cu privire la metodele de combatere a muştei cireşelor (Rhagoletis cerasi L.). Rev. Grădina, via şi livada, nr. 5. 67. Perju T., Bobîrnac B., Bob D., 1976 - Dăunătorii animali ai arbuştilor fructiferi. Editura Scrisul Românesc, Craiova. 68. Perju T., Bobîrnac B., Costescu C., Duvlea I., Filipescu C., Ghizdavu I., Paşol P., 1983 - Entomologie agricolă. Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti.

212

69. Perju T., 1985 - Seminifagii plantelor cultivate şi perene şi măsurile lor de combatere. Editura Ceres, Bucureşti. 70. Perju T., Lăcătuşu Matilda, Pisică C., Andriescu I., Mustaţă Gh., 1988 - Entomofagii şi utilizarea lor în protecţia integrată a ecosistemelor agricole. Editura Ceres, Bucureşti. 71. Perju T., Lăcătuşu Matilda, Pisică C., Andriescu I., Mustaţă M., 1989 - Entomofagii şi utilizarea lor în protecţia integrată a ecosistemelor horticole. Editura ceres, Bucureşti. 72. Perju T., Pal Olga, Brudea V., Ignătescu I., Mateiaş M., Ittu Mariana, 1993 – Protecţia integrată a culturilor de leguminoase împotriva atacului de dăunători şi agenţi patogeni. Editura Ceres, Bucureşti. 73. Perju T., 1995 - Entomologia agricolă, componentă a protecţiei integrate a agroecosistemelor. Vol. I şi II. Editura Ceres, Bucureşti. 74. Podeanu Gh., Alexandri Al., 1956 - Omida fâneţelor şi păşunilor şi combaterea ei. Editura Agrosilvică, Bucureşti. 75. Popov C., 1977 - Contribuţii la studiul ecologic al speciilor genului Eurygaster (Heteroptera) din România cu referire specială la Eurygaster integriceps. Rezumatul tezei de doctorat. ASAS, Bucureşti. 76. Rădulescu E., Bobeş I., Perju T., 1972 - Protecţia plantelor de nutreţ. Editura Ceres, Bucureşti. 77. Rogojanu V., Perju T., 1979 - Determinator pentru recunoaşterea dăunătorilor plantelor cultivate. Editura Agrosilvică, Bucureşti. 78. Săpunaru T., 1975 - Cercetări asupra morfologiei, biologiei, ecologiei şi combaterii speciilor Sitona crinitus Herbst. şi Sitona lineatus L. Rezumatul tezei de doctorat. Univ. "Al.I.Cuza", Iaşi. 79. Săvescu A., 1960 - 1962 - Album de protecţia plantelor, vol. I - III. Centrul de material didactic şi propagandă agricolă, Bucureşti. 80. Săvescu A., rafailă C., 1978 - Prognoza în protecţia plantelor. Editura Ceres, Bucureşti. 81. Şandru I., 1995 - Protejarea culturilor agricole cu ajutorul pesticidelor. Editura Helicon, Timişoara. 82. Severin V., Dejeu L., 1994 - Bolile şi dăunătorii viţei de vie: prevenire şi combatere. Editura Ceres, Bucureşt. 83. Şumakov E., Gusev G., Fedorinck N., 1975 - Metode biologice în protecţia plantelor. Editura Ceres, Bucureşti. 84. Susea Sonica, Galani Gh., Andrei Ana-Maria, 1988 - Mijloace biologice şi biotehnice de combatere a dăunătorilor la plantele agricole. Ministerul Agriculturii, Bucureşti, 1988. 85. Şuta Victoria, 1966 - Cercetări asupra biologiei, ecologiei şi combaterii muştei cireşelor - Rhagoletis cerasi L., în bazinul pomicol Dîmboviţa. Rezumatul tezei de doctorat. Inst.Agron. "N.Bălcescu", Bucureşti.

213

86. Şuta Victoria, Minoiu N., Lefter Gh., Gheorghiu Eftimia, Coman Tatiana, 1974 - Protecţia pomilor şi arbuştilor fructiferi. Editura Ceres, Bucureşti. 87. Talmaciu M., 2005 – Entomologie agricolă. "Ion Ionescu de la Brad" Iasi. 88. Talmaciu M., 2003 – Protectia plantelor – Entomologie. Editura "Ion Ionescu de la Brad" Iasi. 89. ***, 1980 - Metodici de prognoză şi avertizare a tratamentelor împotriva bolilor şi dăunătorilor plantelor de cultură. 90. ***, 1993 - Ghid pentru utilizarea principalelor produse de uz fitosanitar. Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, Bucureşti. 91. ***, 1999 - Codexul produselor de uz fitosanitar omlogate pentru a fi utilizate în România. Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, Bucureşti. 92. ***, 2005 - Codexul produselor de uz fitosanitar omlogate pentru a fi utilizate în România. Ministerul Agriculturii şi Alimentaţiei, Bucureşti.