asociatiaprofesorilordereligiebacau.files.wordpress.com...Created Date 11/19/2018 6:20:30 PM

Coodonator TEODORA PLĂEȘU Asociația Profesorilor de Religie

„Sf. Paraschiva” Bacău

LUCRĂRILE SIMPOZIONULUI JUDEŢEAN

„BISERICA ȘI MAREA UNIRE” 9 noiembrie 2018

BACĂU, 2018 ISBN 978-973-0-28086-9

ASOCIATIA PROFESORILOR DE RELIGIE

„SF. PARASCHIVA” BACĂU

SIMPOZIONUL JUDETEAN „BISERICA ŞI MAREA UNIRE”

2

CUPRINS

NR. CRT.

TITLU ARTICOLE PAGINA

1 UNITATEA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE FUNDAMENTATĂ PRIN ACTUL DE LA 1 DECEMBRIE 1918, Prof. Dr. Bogdan BOTEZATU, Școala Gimnazială ,,Alexandru cel Bun” Berzunți

6

2 MIRON CRISTEA, PATRIARHUL MARII UNIRI, Prof. Adrian-Viorel NECHITA, Colegiul Național Pedagogic ,,Ștefan cel Mare” Bacău

39

3 ROLUL PATRIARHULUI MIRON CRISTEA ÎN CADRUL MARII UNIRI, Prof. Gorbănescu Cristina Mihaela, Liceul Tehnologic Dărmănești

49

4 PATRIARHUL MIRON CRISTEA-UN FĂURITOR AL MARII UNIRI, Prof. Avîrvarii Elena, Școala Gimnazială „Mihai Drăgan” Bacău

57

5 PIMEN GEORGESCU – MITROPOLITUL RĂZBOIULUI ȘI AL ÎNTREGIRII, Prof. Elena Hereș, Școala Gimnazială „Ștefan Luchian” Moinești

62

6 PROF. DR. NICOLAE BĂLAN ȘI MAREA UNIRE, Prof. Slujitoru Luciana, Școala Gimnazială” George Poboran” Slatina, Olt

69

7 „UN AN CÂT UN VEAC”, Prof. Teodora Plăeșu Școala Gimnazială „Spiru Haret” Bacău

72

8 MITROPOLITUL NICOLAE BĂLAN, prof. Olaru Brîndușa, Școala Gimnazială „Domnița Maria” Bacău

77

9 1 DECEMBRIE 1918- ZI IMPORTANTĂ ÎN ISTORIA ROMÂNIEI, Prof. dr. Laurențiu Stroe, C.N. ,,V. Alecsandri” Bacău

80

10 APORTUL BISERICII LA MAREA UNIRE DE LA 1 DECEMBRIE 1918, prof. Lovin Militaru Luminita, Scoala Gimnazială „Domnița Maria” Bacău

89

11 CONTRIBUȚIA UNOR CRONICARI LA REALIZAREA UNIRII, Prof. Vasilescu Maria, Școala Gimnazială Spiru Haret, Bacău

96

12 SCRIITORI ROMÂNI ȘI MAREA UNIRE, Prof. înv.

primar Gașpar Anca-Nicoleta, Școala Gimazială ”Spiru

Haret”Bacău

99




3

13 LA MORMÂNTUL LUI ARON PUMNUL, Prof. Casian

Alina-Ionela, Colegiul Național Vasile Alecsandri Bacău

105

14 BISERICA ȘI MAREA UNIRE (1), Prof. Alupei Ionica, Școala Gimnazială „George Enescu” Moinești

110

15 BISERICA ŞI UNIREA ÎN CONŞTIINŢA ROMÂNEASCĂ- O PERSPECTIVĂ UNITARĂ, Prof. Bîrsan Ioan-Dumitru, Şcoala Gimnazială Batoş, jud. Mureş

114

16 BISERICA – FACTOR PEREN AL UNITĂȚII DE CREDINȚĂ ȘI DE NEAM ÎN ȘCOALA ROMÂNEASCĂ, Prof. Bandraburu Floarea Colegiul Tehnic de Comunicații „Nicolae Vasilescu- Karpen” Bacău

118

17 ROLUL BISERICII IN REALIZAREA MARII UNIRI, Prof. Palade Manuela Elena, GPP „Crai Nou” structura Școlii Gimnaziale „M. Sadoveanu ” Bacău

125

18 BISERICA ŞI MAREA UNIRE (2), Prof. Pânzaru Marta, Şcoala Gimnazială „Sf. Voievod Ştefan cel Mare” Oneşti, jud. Bacău

130

19 BUCURIA UNIRII, ÎN TRECUT ȘI ÎN PREZENT, Prof. Radu Ionela, Școala Gimnazială Hodac, jud. Mureș

131

20 FILMUL ROMÂNESC LA MAREA UNIRE DE LA 1918, prof. drd. Ștefan Zaharia, Palatul Copiilor Bacău, structura Buhuși

134

21 UNIREA- PACEA CARE NE-A VENIT ÎN SUFLETE, Prof. înv. primar Roman Elena Melania, Şcoala Gimnazială Băgaciu, Mureş

142

22 APEL LA CONSERVAREA MOȘTENIRII CULTURALE, ÎN REGIUNEA CERNĂUȚI, UCRAINA , prof. Călin Leon Boambă, Colegiul Național „Vasile Alecsandri” Bacău

145

23 2018, ANUL CENTENARULUI MARII UNIRI, Prof. înv.primar, Aurelia Crina Adam, Școala Gimnazială „Spiru Haret” Bacău

148

24 TAINA CREDINȚEI ȘI TAINA NEAMULUI ROMÂNESC LA MOMENT DE ANIVERSARE, Prof. Cristea Carmen Elena, Școala nr. 1 Târgu Ocna

151

25 Biserica si Marea Unire (3), Prof. Marcuta Mioara Școala Gimnazială „N. Iorga” Bacău

155

26 MARIA, REGINA MARII UNIRI, Prof. Stoleru Simona Școala Gimnazială „I. S. Sturdza” Săucești, jud. Bacău

163

27 CARACTERUL ESTE DESTIN, prof. Andreea Suhan, 168




4

Colegiul „Mihai Eminescu” Bacău 28 FEMEIE LUPTĂTOARE PENTRU MAREA UNIRE:

ELENA ALISTAR Cioarec Ramona –Școala Gimnazială „Spiru Haret” Bacău

172

29 POPORULUI MEU, Prof. Cristina Popescu, Școala Gimnazială Colonești, jud. Bacău

176

30 IISUS HRISTOS, VEȘNICUL PEDAGOG, Prof. Hurjui Păunița, Școala Gimnazială ,,Al. I. Cuza” Bacău

178

31 TIMPUL LITURGIC - SIMBOL AL UNITĂŢII, Prof. Daniel Cristian Popa, Școala Gimnazială „Ion Creangă” Bacău

182

32 ÎNTELEPCIUNEA ECCLESIASTULUI, prof. dr. Adrian Alexandrescu

191

33 CĂRTILE DIDACTICO-POETICE ÎN POEZIA RELIGIOASĂ ROMÂNĂ MODERNĂ, prof. Maria Liana Alexandrescu

195

34 POPORUL ROMÂN ÎN VIZIUNEA PĂRINTELUI STEINHARDT, Pr. prof. Cristea Ionuț, Liceul Tehnologic Onești

204

35 EDUCAȚIA RELIGIOASĂ ÎN FORMAREA TINERILOR PENTRU VIAȚĂ, Prof. Andrei Ioana, Școala Gimnazială ,,Al. I. Cuza” Bacău

211

36 SPIRITUALITATE, CONTINUITATE, UNITATE, TRADIŢIE ŞI ŞTIINŢĂ PE PĂMÂNT DACIC, Prof. Timoșenco Voichița, Școala Gimnazială Nr.10 Bacău, Prof. Moroi Grety- Irina, Școala Gimnazială ”Spiru Haret” Bacău

216

37 INOVAREA ÎN EDUCAŢIE PRIN PARTENERIATE INTERNAŢIONALE, Cutur Costel, Şcoala Gimnazială „Spiru Haret” Bacău

224

38 EDUCAŢIA PATRIOTICĂ – UN CONCEPT DEMODAT? Prof. Damaschin Eustina Gianina, Școala Gimnazială „Spiru Haret” Bacău

229

39 STRATEGII DIDACTICE FOLOSITE PENTRU REALIZAREA EDUCAȚIEI PATRIOTICE A PREȘCOLARILOR, Prof. Iustina Boambă, Grăd. nr. 26 Bacău

238

40 VASILE PAVELCU, Despre sentimente și DOR, Prof. consilier școlar, DUȚĂ ELENA-LAURA, Colegiul Național ”Gh. Vrănceanu” Bacău

245




5

42 „LIMBA NOASTRĂ-I O COMOARĂ”, Prof. Sachelaru Simona Şcoala Gimnazială ,,Spiru Haret’’ Bacău

250

43 CENTENAR – JERTFĂ ȘI RECUNOȘTINȚĂ, Elev: Bârgăoanu Ioan Simeon

255

44 REVERENȚĂ, Elev: Acsinia Ștefan 257 45 ROMÂNII CU SÂNGE ALBASTRU, Elev: Laveneziana

Arabella Maria 258

46 ROMÂNIA ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL, Elev: Țebrean Teodora

261

47 CENTENARUL MARII UNIRI, Elev: Mirodone Vlad 263 48 CENTENARUL MARII UNIRI, Elev: Hârlău Bianca 265 49 MAREA UNIRE, Elev: Hanganu Alex Teodor 266 50 MAREA UNIRE,VISUL UNEI NAȚIUNI, Elev: Cautiș

Maximilian 268

51 CENTENARUL MARII UNIRI, Elev: Bohălțeanu Antonia 270 52 ... RUGĂCIUNE..., prof. Constantina Hulea, Colegiul

„Mihai Eminescu” Bacău

271

53 DIN LUPTELE ȘI BIRUINȚELE BISERICII ÎN ANUL CENTENARULUI (CÂTEVA ÎNTÂMPLĂRI) Prof. Constantin Vasile Colegiul Național „Gh. Vrănceanu” Bacău

276

54 EROII BĂCĂUANI ÎN PRIMUL RĂZBOI MONDIAL, prof. Mariana Iancu, Colegiul „Mihai Eminescu” Bacău

286

55 EDUCAȚIA ÎNTRE FORMAL, NONFORMAL ȘI INFORMAL, prof. Moise Emanuel Petrică Școala Gimnazială „Spiru Haret” Bacău

290




6

UNITATEA BISERICII ORTODOXE ROMÂNE

FUNDAMENTATĂ PRIN ACTUL DE LA

1 DECEMBRIE 1918

Prof. Dr. Bogdan Botezatu Școala Gimnazială „Alexandru cel Bun” Berzunți

Motto:

„România este patria noastră şi a tuturor românilor, E România celor de demult şi-a celor de mai apoi,

E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie”. (Barbu Delavrancea)

Poporul nostru există de aproape două milenii între

hotarele unde istoria universală a înregistrat ca viețuitori

statornici pe strămoșii geto-daco-romani. Este un popor care și-

a apărat cu mult eroism glia, ființa etnică și sfântă, dreapta

credință creștină, acest lucru fiind solicitat de numeroase

ocazii.

Secole la rând, chiar dacă teritoriile românești au trebuit

să aibă o organizare și conducere administrativă separată – date

fiind condițiile obiective ale dezvoltării istorice și mai ales în

contextul specific epocii feudale –, modul lor de viață era

același. În toate prilejurile potrivite, poporul român și-a

manifestat dorința organizării și conducerii unice, voința

înfăptuirii unității naționale statale, pentru care a dus o luptă

aprigă, perseverentă, având de înfruntat forțe extrem de

potrivnice. Unitatea noastră națională se bazează pe moștenirea

comună de la străbuni, a aceluiași spațiu geografic carpato-

dunărean-pontic, pe unitatea de origine, de limbă, credință,




7

datini și obiceiuri. Sunt aspecte care apăreau clar exprimate de

mari ierarhi ai Bisericii Ortodoxe din Moldova și Țara

Românească încă din secolul al XVII-lea. În acest sens stau

mărturie mitropoliții Varlaam și Dosoftei ai Moldovei, ultimul

ierarh menționat contribuind decisiv la deschiderea drumului

limbii românești către altarul bisericii. Ideea unității de limbă

și de neam a românilor din Moldova, Țara Românească și

Transilvania reiese cu claritate în operele lor.

În epoca contemporană, formarea unității noastre

naționale statale a cunoscut marea consacrare de drept și de fapt

prin istoricul act de la 1 Decembrie 1918.

„Istorica zi de la 1 Decembrie 1918 a fost liniștită,

solemnă, entuziastă …”. Astfel o caracteriza, în Memoriile sale,

unul dintre entuziaștii participanți la pregătirea solemnității –

prestigiosul om de știință transilvănean, profesorul

academician Alexandru Borza. Rigurozitatea documentelor

vremii consemnează toate aspectele marelui eveniment.

Întreaga Transilvanie se organiza politic ca Țară

Românească în care puterea aparținea poporului nostru.

Consiliul Național Român convocă pentru data de 1 decembrie,

la Alba Iulia, „Adunarea Națională a națiunii române” a

reprezentanților tuturor categoriilor sociale și a tuturor

profesiunilor, din toate circumscripțiile electorale aflătoare în

Transilvania, Maramureș, Crișana și Banat.

Alba Iulia, orașul care văzuse biruința lui Mihai Viteazul

și martiriul lui Cloșca și Horia, căpăta o însemnătate istorică.

Erau de față, în acea zi de 1 decembrie 1918, pe lângă cei 1228

delegați ai secțiilor de votare și ai diferitelor asociații

profesionale și cultural, și peste 100.000 de români (țărani,

muncitori și orășeni) veniți din toate părțile unde se vorbea




8

românește, de la Iza maramureșeană până la Dunărea

bănățeană, din țara Bârsei până la Crișuri. Toți erau

înveșmântați în straie de sărbătoare și „încadrați” de steaguri

tricolore. Se aflau și numeroși oaspeți delegați din „vechiul

regat”. În timp ce delegații se întruneau sub președenția lui

Gheorghe Pop de Băsești în sala Cazinei, mulțimea cea mare se

rânduia pe câmpia unde Horia și Cloșca fuseseră trași pe roată

și unde acum se înălțaseră opt tribune. În această atmosferă de

înălțător patriotism s-au petrecut cele două moment esențiale

care consfințeau evenimentul:

-Hotărârea de unire – a delegaților împuterniciți ai Marii

Adunări Naționale, citită de către Vasile Goldiș;

-pronunțarea unanimă, prin plebiscite, a adeziunii

maselor de români față de istoricul act.

Documentul citit de Vasile Goldiș avea ca prim punct

următorul conținut: „Adunarea Națională a tuturor românilor

din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin

reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia, în ziua de 18

noiembrie (1 decembrie)1918, decretează unirea acelor români

și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România…”. La

citirea acestui punct s-a declanșat un entuziasm nemaiîntâlnit

până atunci. Delegații în picioare, foarte mulți având ochii în

lacrimi, au aplaudat îndelung și si-au strigat bucuria. Urale

nesfârșite au răsunat pe câmpia unde erau strânși cei peste

100.000 de oameni. Fiecare simțea că trăiește o zi unică, ziua

cea mai însemnată din istoria de două ori milenară a poporului

său, ziua dreptății.

Documentul fundamental al Marii Adunări Naționale

întrunite la Alba Iulia, Rezoluția din 1 Decembrie 2018, a fost

și un act cu esență juridică: el consacra, în termini specifici




9

dreptului internațional, principiul autodeterminării popoarelor.

În acest document erau, deasemenea, înscrise și principiile de

egalitate și dreptate social. Astfel, în al III-lea capitol al

Rezoluțiunii, era formulată „deplina libertate națională pentru

toate popoarele conlocuitoare” – ceea ce exprima garantarea

deplinei egalități cu națiunea română majoritară, a drepturilor

și libertăților sociale, naționale și politice, culturale și religioase

pentru toate naționalitățile conlocuitoare. Așadar, cu privire la

problema națională, se cuprindea în acest document o înaltă,

nobilă concepție a națiunii române majoritare și aflate de la

origini pe acest teritoriu, secole la rând supusă asupririi și

frustrată de drepturile elementare cetățenești și naționale.

Punctul al VII-lea al „Hotărârii” are următorul cuprins:

„Adunarea națională cu smerenie se închină memoriei acelor

bravi români care, în acest război, și-au vărsat sângele pentru

înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea și unitatea

națiunii române”. Actul memorabil de la 1 Decembrie 1918,

care consfințea unirea Transilvaniei cu România, a adus

schimbări nu numai în viața statului roman unitar, ci și în a

Bisericii Ortodoxe Române. Dealtfel, în asemenea moment

hotărâtoare pentru România și Biserica noastră străbună și-a

adus contribuția, depunând toată strădania clericii, monahii,

înalta ierarhie în frunte cu Mitropolitul Pimen Georgescu al

Moldovei (fost la Dunărea de Jos, ales la 5 februarie 1909,

învestit la 8 februarie și înscăunat la 15 februarie 1909 - +11/12

noiembrie 1934, mormântul în cimitirul din Provița-Prahova) –

devenit atunci și Președinte al Sfântului Sinod – , remarcat prin

activitatea pe care a desfășurat-o în cursul primului război

mondial, când a trimis numeroase pastorale ostașilor de pe

front, a organizat spitale pentru răniți în mănăstirile moldovene




10

și colecte pentru sprijinirea războiului, Miron Cristea, pe atunci

episcop al Caransebeșului (ales mitropolit primat la 18/31

decembrie 1919, învestit și înscăunat la 19 decembrie 1919/1

ianuarie 1920 st.n. La 4 februarie 1925 a fost ridicat la treapta

de Patriarh – Legea promulgată la 23 februarie, publicată în 25

februarie 1925; învestit și înscăunat ca patriarh la 1 noiembrie

1925, + 6 martie 1939 la Cannes, mormântul în pronaosul

catedralei patriarhale), Nicolae Bălan, profesor de Teologie la

Sibiu în acea vreme ș.a.

Dealtfel, Biserica Ortodoxă Română a fost

dintotdeauna una cu neamul românesc, identificându-se cu

toate aspiraţiile acestui neam, a sprijinit şi binecuvântat prin

cuvânt şi prin faptă, luptele şi jertfele poporului nostru.

Pentru noi, românii, anul 1918 a fost un an

providenţial:

- 27 martie – Basarabia, „lacrima neamului românesc”,

revenea la patria mamă;

- 28 noiembrie – era rândul Bucovinei;

- 1 decembrie – Transilvania, Banatul, Crişana şi

Maramureşul formau România Mare.

Voi prezenta în continuare implicarea Bisericii în

procesul din providențialul an 1918 pe regiunile geografice

Basarabia, Bucovina și Transilvania.

BISERICA BASARABEANĂ ȘI UNIREA BASARABIEI

CU ROMÂNIA

Ziua de 27 martie 1918, după calendarul vechi,

echivalentă cu 9 aprilie stil nou, este data în care avea loc

Unirea Basarabiei cu România. Este evenimentul petrecut în

contextul Primului Război Mondial și al celor două revoluții

rusești din anul 1917 (cea din februarie stil vechi, martie stil




11

nou, care au răsturnat țarismul, și cea bolșevică din octombrie

stil vechi, 7 noiembrie stil nou). Odată cu răsturnarea țarismului

s-a creat posibilitatea dezvoltării unei mișcări naționale în

Basarabia, unde un rol important l-a avut și Biserica

basarabeană. În ce a constat rolul Bisericii? Desigur că în

„deșteptarea” conștiinței naționale, care a fost ținută de

reprezentanții acestei instituții fundamentale. Fără ținerea

trează a acestei conștiințe, fiii acestei regiuni istorice a

României nu ar fi făcut unirea. Noul context creat a făcut ca la

9 aprilie 1917 să ia ființă Partidul Național Moldovenesc,

coordonator al luptei naționale. Acest moment a determinat

clerul basarabean să convoace, între 19 și 25 aprilie 1917,

Congresul Extraordinar al Preoțimii și Mirenilor din Eparhia

Chișinăului și Hotinului. A fost un congres la care au participat

250 de delegați (reprezentanți ai soldaților și ofițerilor,

muncitorilor, organizațiilor obștești și ai țăranilor și chiar

reprezentanții „sectanților”). Ceea ce este demn de remarcat e

faptul că președinte al congresului a fost ales un mirean, o

persoană laică – membrul judecătoriei de ocol, Petru Gurschi,

și nu un cleric. Printre diversele probleme discutate amintim:

drepturile femeilor, soarta pământurilor bisericești, relațiile

dintre Biserică și stat etc. Preoțimea a pus în discuție problema

cârmuirii Bisericii creștine în preconizata „Basarabie

autonomă”, principiu formulat în comunicările deputaților

basarabeni. Clerul a cerut „…înființarea unei mitropolii

basarabene, cu chiriarh și episcopi aleși de congresele eparhiale

din rândurile moldovenilor basarabeni; grai moldovenesc”. În

urma hotărârii Congresului, în aprilie 1917, a fost înființat

Comitetul Executiv Eparhial, cu scopul de „…a organiza viața

bisericească eparhială pe noi baze și a controla instituțiile




12

eparhiale”. Avea în componența sa 14 clerici și mireni:

președinte – profesorul de liceu Nicolae Popovschi, secretar –

profesorul de seminar Al. Ciulkov și casier – preotul Ioan

Știucă.

Rezoluția referitoare la Biserica Basarabeană cerea

consilii parohiale, alegerea preoților de către mirenii parohiei,

consilii de circumscripție care să ia locul protopopiatelor,

adunări eparhiale ale preoților și mirenilor și autonomia

Bisericii cu un mitropolit și doi episcopi. Adică „să se

recunoască drepturile de autonomie a Bisericii din Basarabia,

în baza căreia să se înființeze o mitropolie românească

basarabeană, iar graiul slijbelor și în școli să fie cel

moldovenesc”.

În decurs de câteva luni, din aprilie și până în toamna

anului 1917, au avut loc în Basarabia numeroase congrese și

adunări convocate de diverse categorii sociale și profesionale,

în cadrul cărora era abordată și situația Bisericii.

15 mai 1917 – casa eparhială din Chișinău – Adunarea

femeilor ortodoxe, care a hotărât înființarea unui comitet pentru

apărarea credinței și clerului.

16 mai 1917 – Adunarea delegațiilor din Lăpușna, care

hotăra cu privire la Biserică faptul că „Biserica noastră

moldovenească din Basarabia trebuie să fie de sine stătătoare.

Arhiereii noștri nu pot fi decât moldoveni. Ei trebuie să fie aleși

de popor și preoțime. Preoțimea trebuie să fie aleasă de către

mireni. În toate satele moldovenești, slujba dumnezeiască să se

facă numai în limba părintească”.

3 – 26 august 1917 – Congres eparhial al preoțimii și

mirenilor, la care au participat 40 de mireni, 3 delegați ai

organizațiilor militare, 6 delegați ai comitetului executiv, 11 ai




13

instituțiilor eparhiale, 14 delegați ai comitetului executiv

eparhial, 25 de delegați din partea cântăreților, 29 de delegați

din partea preoților. Președinte a fost ales protoiereul

Alexandru Baltaga. Acest fapt era neobișnuit nu doar pentru

Eparhia Chișinăului și Hotinului, dar și pentru alte eparhii din

fostul imperiu. Au existat o serie de incidente, care urmăreau

să tensioneze relațiile dintre preoți și mireni, dar fără succes.

Deputații au aprobat dreptul Congresului de a verifica

activitatea Consistoriului duhovnicesc. Deputații au desemnat

reprezentanții Bisericii basarabene în Soborul Local al Întregii

Rusii, care urma să aibă loc la Moscova, la 16 august 1917. Ei

trebuiau să intervină pe lângă sobor pentru recunoașterea

autonomiei Bisericii basarabene ca mitropolie, fiind supusă

canonic Bisericii rusești.

Congresul a insistat asupra necesității predării limbii

române în instituțiile școlare eparhiale, oficierii serviciului

divin în limbile slavonă și „moldovenească” în catedrală și în

bisericile din Chișinău, în toate orașele și parohiile

moldovenești. Deputații au audiat telegrama protoiereului

Ghepețchi, fost membru al Dumei imperiale, în care se

menționa că aleșii în Soborul Local din Rusia trebuie să

dispună de documente istorice pentru a convinge sinodul să se

pronunțe asupra problemei autonomiei Bisericii basarabene.

Arhiepiscopul Anastasie și-a arătat disponibilitatea de a

interveni în cadrul Soborului local în favoarea hotărârilor

Congresului cu privire la autonomia Bisericii din Basarabia.

Prin rezoluția nr. 3161, Anastasie a aprobat decizia de a înainta

înaltului Sobor proiectul de organizare a Bisericii basarabene,

ar și-a rezervat dreptul de a interveni cu unele observații în

cadrul ședințelor Soborului.




14

21 noiembrie 1917 – constituirea Sfatului Țării și

înscăunarea, la Moscova, a noului Patriarh, Tihon. Sfatul Țării

și-a început lucrările printr-o slujbă la Catedrala episcopală,

ținută de episcopul vicar rus Gavriil al Cetății Albe și de

arhimandritul Gurie, asistați de un sobor de preoți. Cu acest

prilej s-a sfințit primul drapel național, iar corul protoiereului

Berezovschi a interpretat imnul național „Deșteaptă-te,

române!”. În intervalul de timp cuprins între constituirea

Sfatului Țării și Declarația de independență a Republicii

Moldovenești, la 24 decembrie 1917, poziția Bisericii

basarabene, dominată de militanții pentru emancipare

națională, a urmat politica noului stat. Un rol important l-au

avut în organizarea Bisericii clericii (cliroșanii) români, care

doreau naționalizarea Bisericii.Publicația „Luminătorul” din

decembrie 1917 anunța constituirea, la Chișinău, a Uniunii

clericilor moldoveni, formată de o parte a clericilor români din

Chișinău. Uniunea urmărea „dezrobirea și luminarea neamului

moldovenesc din Republica Moldovenească”. Din biroul

uniunii făceau parte arhimandrit Gurie Grosu, protoiereii C,

Parfeniev, I. Andronic, preoții C. Ursul, Ioan Știuca, Serghei

Bejan, Ioan Bivol. Insistența cu care era reiterată ideea

emancipării naționale arată existența a două centre de putere în

cadrul Bisericii: unul în jurul ierarhului rus Anastasie și cel

reprezentat de mișcarea de emancipare națională. Relațiile

dintre Biserică și stat erau definite într-un material publicat în

noul organ oficial al eparhiei – Golos Pravoslavnoj

Bessarabskoj Cerkvi. Biserica basarabeană urma a fi

„independentă în privința organizării sale interne”, fiind într-un

raport de dependență cu guvernul Republicii. Potrivit

documentului, statul urma să aibă obligații sporite față de




15

Biserică, mult mai mult ca în epoca țaristă, printre altele și

salarizarea clerului. Sub raport canonic, Biserica basarabeană

urma să se supună n continuare Bisericii ruse, așa cum stabilise

și Adunarea extraordinară a clericilor și mirenilor din Eparhia

Chișinăului din aprilie 1917, dar partida națională dorea

neatârnarea, chiar autocefalia. Pentru a discuta acest aspect,

urma a fi convocat un sinod local, pregătit încă din februarie.

Gruparea națională, care avea și sprijinul guvernului, a cerut

ajutor Bisericii Ortodoxe Române în privința neatârnării.

Teologii C. Nazarie (Profesor de teologie – catedra de

Teologie Morală – Facultatea de Teologie Ortodoxă din

București – 1901 – 1926, fost secretar și pedagog la Seminarul

din Roman – 1894, director al Cancelariei episcopale de la

Roman – 1894 – 1899, director al Seminarului din Roman –

1896 - 1898) și I. Ținoca au luat legătura cu comitetul de

convocare a Sinodului.

27 martie 1918 – actul prin care „Republica Democratică

Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru,

Dunăre, Marea Neagră și vechile granițe cu Austria, ruptă de

Rusia acum mai bine de o sută șase ani din trupul vechii

Moldove, în puterea dreptului istoric și dreptului de neam pe

baza principiului ca popoarele singure să-și hotărască soarta

lor, de azi înainte și pentru totdeauna se unește cu mama sa

România”. După ședința Sfatului Țării din 27 martie, în aceeași

seară miniștrii însoțiți de o mulțime au mers spre catedrală. În

catedrală, arhimandritul Gurie a oficiat un serviciu divin.

Slujba s-a făcut în limba română. E a doua oară când se slujește

în limba poporului, de la lovitura de stat din Rusia. La această

slujbă a participat și episcopul rus, vicarul Gavrilă, ceea ce a

făcut o bună impresie, dovedind că nu poate fi vorba de o




16

neînțelegere între Biserica rusească și cea română. A doua zi,

28 martie, în ședința Sfatului Țării, la Chișinău a fost dată citirii

telegrama mitropolitului Moldovei, Pimen, prin care

binecuvânta neamul românesc, care, prin „hotărârea Sfatului

Țării și a luminatului patriotism al guvernului, a decis să se

lipească pentru vecinicie la trupul Patriei Mamă de la care a

fost despărțită mai bine de un veac”. Mitropolitul privește

această veste „ca pe o dulce mângâiere în aceste vremuri grele”.

Binecuvântând norodul basarabean, îi dorește „o viață liniștită

și întemeiată pe dragoste creștinească”. În Sfatul Țării, Biserica

din Basarabia a fost reprezentată de protoiereul Alexandru

Baltagă, născut la data de 14 aprilie 1861, în comuna Lozova,

judeţul Lăpuşna, în familia preotului Ştefan Baltagă, trecut la

Domnul în ziua de 7 august 1941, îndurând moarte

mucenicească.

Reacția Bisericii din Basarabia față de Unire a fost de

obediență rusească, așa cum reiese din ukazul episcopului

Gavriil referitor la modul cum urma să fie pomenită la slujbele

bisericești familia regală română, fiind recunoscută dar unirea

politică, nu și cea bisericească. Aceasta era poziția oficială, dar

atitudinea clerului și credincioșilor români reiese dintr-un

articol scris de protoiereul Constantin Popovici și anume că

„alipindu-ne de România politicește, noi, neapărat, vom fi și

bisericește. Aceasta o cer și interesele bisericești și politicești

ale României. Nici Biserica Română, nici statul României nu

și-ar da unire ca să fim noi și mai înainte legați bisericește cu

Rusia și cu Biserica rusească…”. Era limpede că Basarabia nu

putea atârna religios de Moscova, iar înalții prelați ruși erau

conștienți că nu-și puteau păstra scaunele, deși Sfântul Sinod

declarase oficial că îi consideră membri, invitându-i la Iași, la




17

ședințele Sfântului Sinod. Pentru a se clarifica situația și a

stabili relația în care urma să se afle Biserica basarabeană față

de cea din România, au avut loc mai multe convorbiri. Poziția

oficială a B.O.R. era aceea că supunerea canonică a Bisericii

basarabene fusese hotărâtă prin însuși actul unirii politice a

Basarabiei cu România, poziție exprimată și de mitropolitul

Pimen (Pimen Georgescu – fost episcop la Dunărea de Jos, ales

la 5 februarie 1909, învestit la 8 februarie și înscăunat la 15

februarie 1909 – + 11/12 noiembrie 1934, mormântul în

cimitirul din Provița – Prahova) în scrisoarea către

arhiepiscopul Anastasie. Răspunsul lui Anastasie, făcut și în

numele clerului basarabean, respinge punctul de vedere al

B.O.R., declarând că „fără orice relațiune cu Biserica rusă, nu

se poate hotărî soarta Eparhiei Chișinăului și nici a Bisericii

Română, pentru că asta ar însemna din partea ei însușirea unei

moșteniri care e străină de dânsa”. Patriarhul rus Tihon va

remite, la 23 mai 1918, o scrisoare mitropolitului Pimen al

Moldovei, prin care respingea punctul de vedere al B.O.R. și

excludea orice analogie între 1812 și 1918. Mai mult, afirmă

că, la 1812, Rusia a „eliberat acest teritoriu și Biserica sa din

mâinile necredincioșilor”. Dat fiind situația creată, Biserica

basarabeană nemaiavând păstor, în iunie 918, Sfântul Sinod al

B.O.R. a emis o Pastorală către clericii și norodul Basarabiei și

prin Decretul regal 1477, Episcopul Nicodim al Hușilor

(Nicodim Munteanu – fost arhiereu Băcăuanul, ales la 18

februarie 1912, învestit la 19 februarie și înscăunat la 3 martie

1912 – retras la 31 decembrie 1923, mai târziu mitropolit al

Moldovei – ales la 23 ianuarie 1935, învestit la 30 ianuarie și

înscăunat la 4 februarie 1935 – 30 iunie 1939; locțiitor în martie




18

– iunie 1939, ale patriarh la 30 iunie 1939, învestit și înscăunat

la 5 iulie 1939 – + 27 februarie 1948, mormântul în pronaosul

catedralei patriarhale) este însărcinat să conducă afacerile

Arhiepiscopiei până la alegerea unui nou titular. Cei doi

episcopi vicari, Gavriil și Dionisie, au refuzat să recunoască

unirea Bisericii și au părăsit Basarabia. Astfel se realiza și

unirea religioasă a Bisericii basarabene cu Biserica – mamă, act

recunoscut oficial la 30 decembrie 1919 de către Sinodul

B.O.R. Mitropolia Basarabiei există de jure din 1925, când

Sinodul B.O.R. a luat decizia de înființare a Mitropoliei

Basarabiei, recunoscută prin Decretul Regal nr. 1942 din 4 mai

1925.

Respectarea adevărului istoric este obligatorie în

prezentarea aspectelor referitoare la activitatea socială, politică

și națională. Dacă în Transilvania aceste direcții ale activității

Bisericii Ortodoxe au avut un rol hotărâtor, fundamental, în

Basarabia, Biserica nu a fost un factor de redeșteptare națională

pentru românii de aici. Biserica basarabeană se caracteriza

printr-un clericalism foarte accentuat. Preoțimea, în majoritatea

ei, era crescută în cultul imensei împărății chemate de

Dumnezeu să apere creștinătatea de păgâni și să regenereze

însăși omenirea demoralizată de o cultură fără Dumnezeu,

precum și în acela al Împăratului prea puternic și prea bun care

era însuși chipul lui Dumnezeu pe pământ. Preoțimea aceasta,

care simțea la fiecare pas binefacerile pământești ale

Împăratului, în formă de pământuri întinse și bogate, de salariu

mai mult decât suficient, de biserică și „odăjdii pomenoase” și

de autoritatea impunătoare pe care i-o împrumuta țarul, n-avea

nici un motiv să dorească o stare mai bună decât cea pe care o

avea, așa cum arată Onisifor Ghibu. Pe de altă parte,




19

constatarea pe care o făcea Biserica basarabeană în ceea ce

privea situația Bisericii și a preoților din vechiul regat, spiritul

puțin religios de care era însuflețit românul venit de peste Prut,

brutalizarea și umilințele la care au fost supuși mulți slujitori ai

Bisericii de către organele administrative și militare, au urmărit

și mai mult tendința acelora care nu doreau amestecul statului

român în Biserica basarabeană și voiau, deci, crearea unei

fortărețe care să poată rezista asupririi și care a și fost acea

„Uniune a Clericilor Basarabeni”, care și-a însușit averea

Bisericii basarabene pentru a o feri de o posibilă confiscare a

autorității statului român. Specifice Bisericii din Basarabia erau

și acele „frății” constituite cu scopul de a veni în sprijinul celor

săraci, dar conduse tot de clerici.

Concluzionând, putem spune că viața bisericească din

Basarabia s-a desfășurat în condiții cu totul diferite față de cea

din celelalte provincii românești. Starea materială bună a

eparhiilor a făcut ca preoțimea și Biserica, în general, să nu se

implice în lupta pentru deșteptarea și cultivarea spiritului

național. În ciuda acestor realităţi faptice, trebuie spus că au

existat reprezentanţi de seamă ai clerului din Basarabia, „din

cădelniţa căruia nu ieşea numai miros de tămâie, ci şi parfumul

culturii naţionale”, reprezentanţi care au luptat din toate

puterile pentru păstrarea identităţii naţionale, într-o regiune în

care existau 775 de biserici parohiale, 40 de mănăstiri şi

schituri, numele acesora fiind: Preot profesor Constantin

Popovici, Preotul-poet Alexe Mateevici, care, în anul 1917, în

faţa studenţilor, afirma: „Da, suntem moldoveni, fii ai vechii

Moldove, însă facem parte din marele popor român”,

ieromonahii Gurie Grosu (amintit anterior) şi Dionisie Erhan




20

(pe piatra de mormânt a căruia scria „Neşovăielnic în dragostea

de neam”).

BISERICA ORTODOXĂ DIN BUCOVINA ÎN PREAJMA

ANULUI 1918

În timpul stăpânirii habsburgice (1775 - 1918),

Biserica Ortodoxă românească din Bucovina, în ciuda faptului

că avea o stare materială excepțională, a trecut prin mari

suferințe. Biserica Ortodoxă românească din Bucovina număra

268 parohii, 12 protopopi.

Datorită unor ierarhi străini de interesele credincioșilor,

ca Daniil Vlahovici (1789 – 1822), Eugenie Hacman (8 mai

1835 – 31 martie/12 aprilie 1873) și Arcadie Ciupercovici (16

februarie 1896 – 5 martie 1902), a fost mereu amenințată cu

deznaționalizarea. Aceiași ierarhi s-au făcut vinovați de

pierderea autonomiei bisericești, întrucât au îngăduit și chiar au

facilitat amestecul necontenit al împăratului, al Guvernului din

Viena și al guvernatorului din Cernăuți în afacerile interne ale

Bisericii.

Dintre aspectele pozitive ale acestei epoci de mari

frământări trebuie subliniată grija ierarhilor Isaia Baloșescu (17

iulie 1823 – 14 septembrie 1834), Silvestru Morariu-Andrievici

(1818 – 1895, ca mitropolit 1879 - + 3 aprilie 1895) și Vladimir

Repta (17 octombrie 1902 – 1924, retras din scaun) pentru

preoții lor, îndeosebi pentru ridicarea nivelului lor cultural.

Institutul (1827) și apoi Facultatea de Teologie (1875) au

îndeplinit un rol însemnat nu numai în viața bisericească de

aici, ci în viața întregii Ortodoxii.

Silvestru Morariu-Andrievici, ca preot Samuil Morariu,

a militat pentru autonomia Bisericii bucovinene și pentru

păstrarea caracterului ei românesc. Ca deputat în Parlamentul




21

de la Viena – reprezentând Fondul religionar, – a apărat cu mult

curaj interesele Bisericii și ale poporului său, ceea ce l-a făcut

pe episcopul Eugenie Hacman să-l oprească de la săvârșirea

celor sfinte. Ca mitropolit, a luptat pentru păstrarea drepturilor

românești în Biserica din Bucovina.

Trebuie arătat că în Bucovina, românii erau organizaţi în

mai multe asociaţii, care se luptau pentru păstrarea caracterului

românesc al provinciei: „Arboroasa”, „Junimea”, „Bucovina”,

„Dacia”.

Un rol de seamă a avut şi revista românească „Glasul

Bucovinei”.

27 octombrie 1918 – se reuneşte la Cernăuţi, Adunarea

Constituantă sub preşedinţia Preotului Dionisie Bejan, care

hotărăşte „unirea cu România”.

Noiembrie 1918 – primul primar român al oraşului

Cernăuţi a fost Preotul Gheorghe Şandru.

Din „Congresul General al Bucovinei” făceau parte

mai mulţi clerici printre care amintim pe Preotul Dimitrie

Bucevschi.

28 noiembrie 1918 – Actul de Unire al Bucovinei este

dus la Iaşi de o delegaţie din care făceau parte: Mitropolitul

Vladimir Repta, Preotul Gheorghe Şandru şi Preotul Dionisie

Bejan, Unirea fiind pronunţată în Palatul Mitropolitan.

PREOȚIMEA DIN TRANSILVANIA ȘI UNIREA DIN

1918 Lacrimile de suferință îndurată de preoțimea din

Transilvania și Banat s-au prefăcut în lacrimi de bucurie,

pricinuite de prăbușirea Imperiului Habsburgic și de Unirea

Transilvaniei cu Țara – mamă, în istorica adunare de la Alba-

Iulia de la 1 Decembrie 1918. Istoricii care au prezentat în

opera lor acest eveniment crucial al istoriei României arată




22

partea de contribuție a Bisericii în pregătirea imediată a acestui

act epocal din istoria țării noastre. La 18/31 octombrie 1918 s-

a constituit Consiliul Național Român cu sediul la Arad (numit

și Marele Sfat al Națiunii Române), format din câte 6

reprezentanți ai Partidului Național Român și ai Partidului

Social-Democrat, „ca unicul for care reprezenta voința

poporului român”. Acest for e cel sub conducerea căruia s-a

intensificat activitatea revoluționară-democratică și lupta

pentru unirea Transilvaniei cu România. Un rol de seamă în

acest Consiliu l-a avut Vasile Goldiș, pe atunci secretarul

Consistoriului Episcopiei din Arad. Peste câteva zile tot la Arad

s-a organizat Comandamentul gărzilor naționale românești.

Astfel de gărzi naționale s-au organizat apoi pretutindeni, în

orașe și sate, în vederea asigurării ordinei publice și a apărării

poporului împotriva acelora care ar fi încercat să-l împiedice în

afirmarea voinței sale de libertate și unitate statală. Au urmat,

în perioada imediat următoare, numeroase adunări populare, în

orașele și satele românești din Ardeal, Banat, Crișana și

Maramureș, adunări ce aveau ca scop organizarea consiliilor

naționale județene și comunale, precum și a gărzilor naționale

românești. În cadrul acestor adunări s-au adoptat memorii și

moțiuni cu mii de semnături, prin care se cerea unirea

Transilvaniei cu România. Slujitorii Bisericii (episcopi, vicari,

consilieri, profesori de teologie, protopopi și preoți-parohi) au

fost în primele rânduri ale luptătorilor pentru unitate, ajutând la

constituirea și funcționarea consiliilor și gărzilor naționale

aproape în toate orașele și satele. De exemplu, la Sibiu au

activat profesorii de teologie Silviu Dragomir și Nicolae Bălan,

la Caransebeș episcopul Miron Cristea, protopopul Andrei

Ghidiu, profesorul de teologie Petru Barbu, secretarul eparhial




23

Cornel Corneanu, la Oradea vicarul Roman Ciorogariu și

secretarul eparhial Aurelian Magieru (viitorul episcop Andrei),

la Lugoj protopopul Gheorghe Popovici, la Blaj vicarul Vasile

Sociu cu profesorii Alexandru Borza și Alexandru Ciura etc.

Propaganda națională era susținută și de periodicele

vremii, între care și cele ale Bisericii: „Telegraful Român”

(Sibiu), „Biserica și Școala’’ (Arad), „Foaia Diecezană”

(Caransebeș), „Unirea” (Blaj), la care se adaugă și „Gazeta

Poporului” de la Sibiu, redactată de profesorii de teologie

Nicolae Bălan și Silviu Dragomir și catehetul Ioan Broșu. La

21 noiembrie 1918, cei cinci episcopi români – ortodocși și

uniți – din Ardeal: Ioan I. Papp de la Arad, Miron Cristea de la

Caransebeș, Dimitrie Radu de la Oradea, Iuliu Hossu de la

Gherla și Valeriu Traian Frențiu de la Lugoj, au dat publicității

o „declarație e adeziune” la Consiliul Național Român, pe care-

l recunoșteau ca singurul conducător politic al națiunii române

(scaunele mitropolitane de la Sibiu și Blaj erau vacante). Actul

episcopilor români este semnificativ și a avut un larg ecou în

rândurile clerului și credincioșilor.

Consiliul Național Român a emis o serie de directive,

ceea ce a determinat plecarea la Iași a profesorului Dr. Nicolae

Bălan de la Institutul teologic din Sibiu (viitorul mitropolit al

Ardealului – ales la 14/27 februarie 1920, hirotonit și înscăunat

la Sibiu la 17/30 mai 1920, învestit la București la 4/17 iunie

1920 - +6 august 1955, mormântul în pronaosul bisericii

mănăstirii Sîmbăta de Sus) și a căpitanului Victor Precup, la

data de 14 noiembrie 1918. Profesorul Dr. Nicolae Bălan a

informat pe cârmuitorii de atunci ai României aflați la Iași

(generalul Constantin Coandă, președintele Consiliului de

Miniștri, generalul Prezan, șeful Marelui Stat Major, Ion I. C.




24

Brătianu, Nicolae Iorga ș.a.) despre situația din Transilvania. A

discutat, deasemenea, cu miniștrii Franței, Angliei și Statelor

Unite pe lângă guvernul român. În scrisoarea trimisă atunci de

N. Bălan lui V. Goldiș, recomanda să se întrerupă orice

tratative cu guvernul maghiar și „în timpul cel mai scurt posibil,

într-o adunare ce se va ține oriunde, dar mai bine la Alba-Iulia

și la care să participe mulțime cât mai mare și reprezentanții

consiliilor locale de pretutindeni, proclamați alipirea

necondiționată la România”, mai înainte de intrarea trupelor

românești în Transilvania. Peste câteva zile, a avut o

întrevedere la Giurgiu cu generalul Berthelot, comandantul

armatei franceze de la Dunăre.

La 15 noiembrie 1918, Consiliul Național Român,

analizând situația creată în Transilvania, a socotit că

imperativul momentului istoric era convocarea unei mari

Adunări Naționale, care să exprime voința întregului popor

român din Transilvania de a se uni cu țara-mamă. S-a hotărât,

deasemenea, ca la Adunarea Națională să participe atât deputați

aleși, cât și deputați reprezentativi ai unor instituții și

organizații.

La Marea Adunare Națională de la 1 decembrie 1918,

Biserica românească – ortodoxă și unită – au fost reprezentate,

în primul rând prin delegații de drept: cei 5 episcopi în

funcțiune, 4 vicari, 10 delegați ai consistoriilor ortodoxe și ai

capitlurilor (capitul = Corpul canonicilor unei catedrale

catolice; Adunare a canonicilor; Adunare de călugări sau de alți

clerici catolici) greco-catolice, 129 de protopopi, câte un

reprezentant al institutelor teologice-pedagogice și câte doi

reprezentanți ai studenților de la fiecare Institut teologic. A fost

reprezentată apoi și prin numeroși preoți și învățători ai școlilor




25

confesionale, aleși ca delegați oficiali. Înafară de aceștia,

numeroși preoți au participat la adunare, în fruntea păstoriților

lor, laolaltă cu cei 100.000 de români veniți să dea glas vrerii

de veacuri a românilor transilvăneni de a fi una cu frații lor de

peste Carpați.

Duminică, 1 decembrie 1918, de dimineață, s-au

săvârșit Sfânta Liturghie și Te–Deum – uri în cele două biserici

românești din Alba – Iulia (la cea ortodoxă a slujit episcopul

Ioan Papp al Aradului – ales la 30 ianuarie/12 februarie 1903,

recunoscut la 27 martie st.n., hirotonit la 23 aprilie st.v.,

înscăunat la 4/17 mai 1903 - + 21 ianuarie 1925, mormântul în

altarul bisericii din Pocioveliște – Bihor, iar răspunsurile au fost

date de corul teologilor din Sibiu, condus de Timotei Popovici).

Dealtfel, la 1 decembrie 1918 clopotele bisericilor ortodoxe din

Ardeal chemau la slujba „învierii” şi „unirii” neamului nostru.

La ora 10 s-a întrunit Adunarea Națională Constituantă, la care

au participat cei 1228 de deputați și delegați oficiali, care s-au

prezentat cu mandat electoral sau cu titlul lor de drept pentru a

vota unirea. În biroul adunării, au fost aleși 3 președinți

(George Pop de Băsești și episcopii Ioan Papp de la Arad și

Dimitrie Radu de la Oradea – greco-catolic, fost la Lugoj,

numit în 12 mai 1903, confirmat la 8 iulie 1903, instalat la 16

august 1903, + ucis în Senat la 8 decembrie 1920, mormântul

aflându-se în biserica din Rădești, județul Alba), 3

vicepreședinți și 9 secretari. Principalul raport a fost prezentat

de Vasile Goldiș, care a citit apoi istorica Declarație de unire a

Transilvaniei cu România, despre care am făcut referire

anterior. Adunarea a ovaționat prelung pentru unire, apoi a ales

Marele Sfat Național (un fel de parlament), format din 212




26

membri, cu rolul de a exercita atribuții administrative și

legislative.

În Sfatul acesta au fost aleși, înafară de episcopi,

numeroși profesori de teologie, protopopi și preoți. Ședința

adunării constituante a luat sfârșit prin cuvântarea rostită de

episcopul Ioan Papp de la Arad, care a mulțumit tuturor pentru

implicarea sufletească maximă în participarea la dezbateri. La

ora 14, toți delegații s-au dus pe câmpul lui Horea, unde s-au

ținut mai multe cuvântări de pe tribunele ridicate în mijlocul

celor peste 100.000 de români, care așteptau în cântece

naționale proclamarea unirii. Un memorabil discurs a fost rostit

de episcopul Caransebeșului Miron Cristea (ales la 21

noiembrie/3 decembrie 1909, confirmat la 10 aprilie st. n. 1910,

hirotonit la 20 aprilie, înscăunat la 25 aprilie/8 mai 1910 –

18/31 decembrie 1919, ales mitropolit primat, din 4

februarie1925 ridicat la treapta de patriarh, conform Legii

promulgate la 23 februarie, publicată în 25 februarie 1925,

învestit și înscăunat ca patriarh la 1 noiembrie 1925, până la

trecerea la Domnul din 6 martie 1939, la Cannes, mormântul

fiind în pronaosul catedralei patriarhale). Au urmat la cuvânt

episcopului unit Iuliu Hossu din Gherla (numit la 3 martie

1917, hirotonit la 4 decembrie 1917, instalat la 16 decembrie

1917 – octombrie 1948; la 15 august 1930 sediul Episcopiei a

fost mutat la Cluj; + 28 mai 1970 în București, mormântul fiind

în cimitirul Belu) și al altor vorbitori însemnați. În aceeași zi,

s-au săvârșit slujbe solemne în toate orașele și satele

Transilvaniei, iar slujitorii altarelor au explicat credincioșilor

însemnătatea marelui act care se realiza la Alba – Iulia.

În dimineața zilei de 2 decembrie 1918, Marele Sfat

Național a ales Consiliul Dirigent, ca guvern provizoriu al




27

Transilvaniei, până la întrunirea Constituantei întregii

Românii, cu sediul la Sibiu (din el făcea parte și Vasile

Lucaciu). La 14 decembrie, o delegație a Marelui Sfat Național,

alcătuită din Vasile Goldiș, Alexandru Vaida Voevod și

episcopii Miron Cristea de la Caransebeș și Iuliu Hossu de la

Gherla, a prezentat, la București, actul unirii Transilvaniei cu

România.

În ceea ce privește Banatul, se poate afirma că situația

era mai confuză, deoarece se afla sub ocupație militară. La

începutul anului 1919 s-a constituit „Liga Bănățeană”, sub

președinția activă a Dr. Avram Imbroane (care era hirotonit

diacon), între conducătorii ei numărându-se și câțiva preoți.

Rolul acestei Ligi era de a informa opinia publică mondială și

Conferința de pace de la Paris în privința drepturilor românești

asupra Banatului. Sub îndrumarea Ligii s-au ținut numeroase

întruniri în diferite centre din Banat, în care s-au votat moțiuni

în acest sens. O delegație, aleasă de Ligă, a plecat la București,

apoi la Paris, ca să prezinte Conferinței de pace un memoriu

asupra drepturilor poporului nostru asupra acestui teritoriu. Din

delegație au făcut parte preotul dr. Ioan Sîrbu din Rudăria,

cunoscut istoric, profesorul univ. dr. Iosif Popovici, diaconul

dr. Avram Imbroane și profesorul Constantin Nedelcu.

Unirea de la 1 decembrie 1918 a avut urmări

binefăcătoare și pentru Biserica Ortodoxă Română. La 18/31

decembrie 1919, în scaunul vacant de mitropolit primat al

României a fost ales episcopul dr. Miron Cristea al

Caransebeșului, care, în 1925, a devenit primul patriarh al

Bisericii Ortodoxe Române. S-a putut trece apoi la organizarea

unitară a întregii Biserici Ortodoxe Române, despre care voi

prezenta o succintă prezentare, sub raportul datelor istorice




28

esențiale din perioada 1918 – 1925. Rolul însemnat pe care

Biserica Ortodoxă Romnână l-a avut la Unirea din 1918, l-au

făcut pe mareşalul Constantin Prezan să spună:

„Preoţii şi-au făcut mai mult decât datoria şi este o

cinste pentru cler, care, alături de ostaşi, a dat mai mult decât i-

am cerut noi, pentru Ţară şi Neam”.

În anul 1921, Ministrul de război, generalul Ioan

Râşcanu, afirma: „Sentimentul religios a fost veşnic cald în

sufletul soldatului nostru, căci preoţimea militară care a însoţit

armata în tot timpul războiului a fost mai presus decât orice

laudă şi ca adevăraţi apostoli, preoţii nu au părăsit niciun

moment postul lor sfânt şi de onoare, ajutând ofiţerimea spre a

putea duce la glorie trupele noastre”.

Sunt cuvinte care exprimă în cel mai clar mod cu

putinţă importanţa providenţială a Bisericii Ortodoxe în viaţa

poporului român, un popor care a fost nevoit să sufere atâtea şi

atâtea vicisitudini ale vremii, dar peste care, cu ajutor divin, a

reuşit să treacă în mod minunat.

EFORTUL DE UNIFICARE BISERICEASCĂ – URMARE

FIREASCĂ A ACTULUI DE LA 1 DECEMBRIE 1918

Prima îndatorire care revenea Bisericii în noua situație

politică era aceea a organizării ei unitare, sub conducerea

Sfântului Sinod din București, autoritate creată în anul 1864, la

3 decembrie, când a fost promulgat Decretul Organic pentru

înființarea unei autorități sinodale centrale, prin care se

urmărea realizarea unificării bisericești a Bisericii din Moldova

și Țara Românească. Acest act a proclamat Biserica Ortodoxă

Română ca Biserică autocefală, prevăzând totodată și formarea

unui Sinod general al întregii Biserici Ortodoxe Române.

De altfel, profilul Ortodoxiei române s-a conturat




29

imediat după acest an 1864, respective între anii 1865 – 1925.

Unificarea bisericească era necesară și se impunea atât

în interesul Bisericii, cât și al statului, căci felul în care era

condusă Biserica dintr-o provincie a țării sau alta era cu totul

diferit. Transilvania a adus interesul pentru etnie, pentru

reabilitarea națiunii române și pentru reunificarea bisericească,

după întregirea neamului în anul 1918. De la Șaguna, Miron

Cristea, Nicolae Popovici și Nicolae Bălan, s-a impus

convingerea-lege că Biserica face un singur trup cu națiunea,

care, de fapt, în Transilvania era reprezentată de Biserică.

Moldova aducea experiența ei în efortul de a se elibera

de captivitatea greacă și slavonă, reușind să impună cultura și

limba română în Teologie și Liturghie.

Țara Românească, mai ales în perioada premergătoare

anului 1918, a fost preocupată de raportul dintre Stat și

Biserică, încercând și reușind, într-o mult prea mica măsură, să

obțină autonomia bisericească.

Biserica Ortodoxă Română trebuia să facă față

secularizării, caracteristică a societăților moderne, care

susținea lipsa de semnificație a valorilor religioase pentru

societate, chiar pentru o societate care se credea creștină și

dorea o separare a religiosului de politic. S-a încercat

readucerea educației și instrucției religioase sub autoritatea

ierarhilor Bisericii și evitarea transformării „Trupului lui

Hristos” într-o instituție aservită statului sau la discreția unui

guvern. Toate aceste stări de fapt au stat la baza procesului de

unificare bisericească ce a urmat actului Marii Uniri de la 1918.

Unificarea se impunea atât în interesul Bisericii, cât și al

Statului român. Teologul Dr. Nicolae Bălan, mitropolit al

Ardealului începând cu anul 1920 (ales la 14/27 februarie 1920,




30

hirotonit și înscăunat la Sibiu la 17/30 mai 1920, învestit la

București la 4/17 iunie 1920 – + 6 august 1955, mormântul în

pronaosul bisericii mănăstirii Sîmbăta de Sus), spunea, în

ianuarie 1919: „Biserica românească a împărtășit de-a lungul

veacurilor aceeași soartă cu poporul românesc, spre păstrarea

unității sufletești a neamului de ambele laturi ale Carpaților.

Acum când din unitatea de neam a răsărit mândrul nostru stat

în dreptele-i hotare, e bine să ne amintim partea de muncă

pregătitoare ce a dat-o Biserica de la înfăptuirea lui. Deci

trebuie întreprinși pașii necesari pentru închegarea bisericilor

ortodoxe de pe întreg teritoriul românesc într-o singură

Biserică. Acum avem Patrie, golul de altădată din sufletele

noastre îl umple un simțământ nou, simțământul iubirii Patriei

românești”. În aceeași ordine de idei, Mitropolia Ardealului

adresa un „Apel” către preoții săi în care arăta: „chemarea și

îndatorirea preoțimii este în primul rând a vesti învățăturile

divine, iar în al doilea rând, însă, păstorul de suflete trebuie să

fie în stare a veni în ajutorul credincioșilor săi în numeroasele

probleme de natură profană”, în acest sens preoții trebuind să

lucreze la întărirea unității Statului român. Din acest „Apel” se

desprinde vechea preocupare a Bisericii din ardeal de a fi

alături de credincioși în toate problemele vieții sociale.

Inițiativa unificării Bisericii Ortodoxe Române a plecat

din Transilvania și, în acest sens, a fost convocat la Sibiu un

Congres al preoților ardeleni, între organizatorii de frunte fiind

Dr. Ioan Lupaș, protopopul Sălăștiei și profesorul Dr. Nicolae

Bălan de la Seminarul Andreian din Sibiu. Alături de preoții

ardeleni, între care se afla și protopopul „unit” al Clujului, Dr.

Ilie Dăianu, mai erau de față episcopul Caransebeșului, Dr. Elie

Miron Cristea, precum și preoți din vechiul regat, din Basarabia




31

și Bucovina. Profesorul Ioan Lupaș arăta că preoțimea română

din toate provinciile Patriei întregite manifestă, alături de

popor, de jos în sus, un interes luminat și statornic față de

problema unificării, pregătind în măsură însemnată terenul

pentru a i se da o dezlegare corespunzătoare pentru interesele

de viață ale Bisericii și ale neamului românesc, pentru că o

singură Biserică Ortodoxă Română asigură și unitatea evidentă

a Statului român. De aceea, primația trebuia să o aibă

Mitropolitul din București, ca centru de unitate canonică, unde

se află și guvernul „Patriei întregite”. La baza unificării urma a

sta Statutul Organic șagunian, îmbunătățit, care cuprindea

principiile democratice ale colaborării mirenilor la

administrarea unor probleme bisericești și apăra autonomia față

de abuzurile omenești. Sfântul Sinod din capitală trebuia să

cuprindă pe toți ierarhii ortodocși români, ca for suprem

bisericesc. În fine, Statul continua să își păstreze tradiționalul

interes pentru Biserica sa națională, în interesul consolidării

sale morale și cetățenești, respectându-i autonomia. Astfel,

„clerul, dimpreună cu poporul, se dă în grija și în slujba noului

stat român, spre binele Patriei comune” și, continua Ioan Lupaș,

„energiile pe care le-am cheltuit până acum în lupta defensivă

pentru salvarea ființei religioase și naționale a neamului nostru,

le vom întrebuința de aici înainte, sub scutul părintesc al

statului român, numai în direcția pozitivă: pentru asigurarea

progresului religios, moral și cultural al iubitei noastre națiuni.

Cele mai încântătoare perspective ni se deschid pentru

activitate noastră de viitor, când nu vom mai munci izolați,

părăsiți și prigoniți ca în trecut, ci vom fi închegați într-o

puternică organizațiune care să cuprindă cu timpul în sânul său

întreaga preoțime română din scumpa noastră patrie. Alături de




32

preoții români ciscarpatini vom vedea înșiruindu-se la muncă

și la luptă religioasă, culturală, pe toți frații noștri din vechiul

regat, din Bucovina și Basarabia” (Ioan Rusu Abrudeanu).

Dr. Gheorghe Comșa scria că este absolut necesar să nu

se lase în „grija lumii să ne scrie planul de unificare al

organizației Bisericii noastre Ortodoxe Române. Unirea

noastră politică are ca urmare unificarea și împreunarea tuturor

bisericilor noastre provincial cu Biserica mama din vechiul

regat. O Biserică națională are un rol foarte mare pentru un stat

național… Biserica va trebui să aibă cel mai mare rol în

combaterea curentelor subversive, care se repercutează sub

diverse forme. Mantia internaționalismului, comunismul în

cazul de față, o îmbracă aceea care nu vor să știe de Biserică,

dar care tot odată și existența statelor naționale o acceptă

numai ca un stadiu de trecere”. Ortodoxia a accentuat

varietatea etnicului și a promovat frumusețea neamurilor, încât

genialitatea Bisericii răsăritene a constat în aceea că o Biserică

locală s-a înrudit atât de mult cu o națiune particular încât ele

s-au identificat într-o simfonie. Este și cazul Bisericii Ortodoxe

Române.În anul 1918 și mai ales în anii ce au urmat, până în

1925, ierarhii Bisericii noastre, care mai înainte făceau parte

din Biserici separate, se întrunesc sinodal la București.

23 aprilie 1919 – Sinodul episcopesc al Mitropoliei

Ardealului (alcătuit pe atunci numai din episcopii Ioan Papp al

aradului – care era și locțiitor de mitropolit - și dr. Miron E.

Cristea al Caransebeșului) a hotărât să intre în Sfântul Sinod

din București, iar Biserica Ortodoxă din Ardeal, Banat, Crișana

și Maramureș „a format parte integrantă a Bisericii mame din

România întregită”.

mai 1919 – Consistoriul superior bisericesc, format din




33

membrii Sfântului Sinod, din reprezentanții Facultăților de

Teologie (București și Cernăuți), ai seminariilor, mănăstirilor

și preoțimii de mir, a început lucrările pregătitoare în vederea

unificării bisericești. S-a constituit o comisie, cu delegați ai

eparhiilor din toate provinciile care intraseră în componența

noului stat unitary roman, care a lucrat la Sinaia, în zilele de 12

– 15 iunie 1919, sub conducerea mitropolitului Moldovei

Pimen Georgescu, pe atunci președintele Sfântului Sinod. S-a

stabilit ca la baza viitoarei organizări să stea Statutul șagunian.

17/30 decembrie 1919 – toți mitropoliții, episcopii

eparhioți și arhiereii vicari din țară s-au întrunit în ședință

comună a Sfântului Sinod al Bisericii Autocefale Ortodoxe

Române. S-a hotărât ca Statutul șagunian să stea la baza noii

legi de organizare a Bisericii Ortodoxe Române.

18/31 decembrie 1919 – episcopul Caransebeșului, dr.

Miron Cristea, a fost ales în scaunul de mitropolit primat,

vacant încă de la 1 ianuarie 1919, prin demisia lui Conon

Arămescu-Donici, „nefericitul moșneag, sărmanul cretin”,

după cum îl caracteriza Gala Galaction. A doua zi, 19

decembrie 1919 (sau 1 ianuarie 1920 st.n.) a fost învestit și

înscăunat în noua demnitate. Alegerea unui transilvănean în

scaunul de mitropolit primat era un simbol al unității statale și

bisericești, mai ales că Miron Cristea făcuse parte din delegația

trimisă de românii transilvăneni la București, ca să prezinte

actul unirii de la 1 decembrie 1918.

Cuvântarea noului înscăunat exprima doleanțele și

speranțele ce se puneau în noua evoluție a Bisericii Ortodoxe

Române: “…Eu văd în această alegere nu întru atât o simpatie

față de cel ales, ci marea dragoste, ce o arătați față de Biserica

strămoșească, față de acea instituție divină și națională.




34

Iar unanimitatea glasului acestui mare Colegiu

Electoral este o puternică manifestare a dorinței, că de aici

înainte fruntașii poporului sunt hotărâți a scoate politicianismul

de partid de pe tărâmul sfânt al Bisericii, ca astfel cu sprijinul

unanim al tuturor fiilor ei și chemând într-o nouă organizare a

ei la o conlucrare armonică atât clerul inferior cât și pe mireni

– să poată munci mai cu success pentru îndeplinirea grelei sale

misiuni. Numai astfel precizând, vor putea priva toți cetățenii

țării în Biserică o adevărată maică iubitoare, iară în preoții și

arhiepiscopii ei prea adevărații părinți sufletești, iubiți din

partea tuturor fiilor lor… Mulțumindu-vă din toată inima

pentru înalta distincție, de care m-ați împărtășit, vă păziți de

aceeași frățească înțelegere, de aceeași iubire evanghelică, căci

din o asemenea armonie pot izvorî numai fapte mari și mult

bine pentru țară, pentru tron și întreg neamul românesc”.

În cuvântul de după investitură, Mitropolitul Primat

Miron Cristea arăta care erau țintele ce trebuiau atinse pe viitor:

„1. Biserica să-și recâștige, spre binele Țării, vechea

strălucire, ce cu adevărat se cuvine acestei instituții divine și

naționale.

2. Să devină tot mai mângâietoare celor osteniți și

însetați, care caută alinare la altarul ei și slujbele ei.

3. Să fie ajutătoare celor săraci, lipsiți și bolnavi”.

Prin directivele de mai sus, noul Mitropolit Primat

stabilea direcțiile prin care Biserica Ortodoxă avea să-și

dezvolte activitatea în viitor. În același timp, însă, angaja pe

românii ortodocși, îndeosebi pe conducătorii țării, să-și facă

datoria pe deplin față de Biserică și „să-I redea vechea

splendoare spre binele țării” (Econom D. Georgescu). Era




35

evident că alegerea noului ierarh în fruntea Bisericii Ortodoxe

Române a adus un aer înnoitor și a avut menirea de a ușura

procesul de unificare bisericească. Gala Galaction îi face o

descriere deosebit de expresivă: „e o minte deosebit de limpede

și de larg văzătoare”, dar „are un cap prea occidental.

Concepțiile, orientările, orizontul acestui prim arhiereu din

Biserica Română sunt mult mai moderne și mai diplomatice

decât aș pofti eu”. Dar era „un om bogat în gânduri bune, pornit

să ceară și să asculte sfatul celor ce-l înconjoară și neobosit în

răbdare și modestie…, n-are nimic din psihologia tradițională

călugărească și bizantină.

Oricum, cu Miron Cristea, suntem la o

incomensurabilă depărtare de nefericitul moșneag, de sărmanul

cretin Conon Arămescu…”.

Alegerea lui Miron Cristea, care până atunci a fost

episcop la Caransebeș, precum și alegerea lui Nicolae Bălan în

fruntea Mitropoliei Ardealului, la 14/27 februarie 1920, vor

aduce, cu toate limitările și problemele epocii, un suflu nou în

Biserica Ortodoxă Română.

Martie 1925 – ultimul proiect de lege pentru organizarea

Bisericii autocefale ortodoxe române, la care era alăturat și un

proiect de Statut, au fost prezentate Corpurilor legiuitoare. La

discuția lor în Senat, mitropolitul Nicolae Bălan a rostit un nou

discurs, în care a expus și a apărat principiile organizării

șaguniene, care, acum, așteptau să fie legiferate. Legea (în 46

articole) și Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române

(cu 178 articole) au fost votate de Corpurile legiuitoare (la 24

martie în Senat și 3 aprilie în Cameră) și promulgate la 6 mai

1925. Acum se definitivează și organizarea unitară a Bisericii

noastre în chip canonic legiferată.




36

4 februarie 1925 – Sfântul Sinod a hotărât ridicarea

Bisericii Ortodoxe Române la grad de Patriarhie, iar

mitropolitul primat să fie ridicat la treapta de patriarh.

25 februarie 1925 – promulgarea „Legii pentru

înființarea Patriarhiei”, sub titlul: „Lege pentru ridicarea

scaunului arhiepiscopal și mitropolitan al Ungrovlahiei, ca

primat al României, la rangul de Scaun patriarhal”.

1 noiembrie 1925 – a avut loc înscăunarea primului

patriarh (1925 - 1939).Pe plan religios, acest act a apărut ca

urmare a desăvârșirii unității statale de la 1 Decembrie 1918.

În periodizarea istoriei noastre – 1 Decembrie 1918

încheie epoca modernă – începută cu un Ianuarie 1821 –

momentul revoluției lui Tudor Vladimirescu. Este pragul peste

care se pășește în istoria noastră contemporană, pragul celor 97

de ani în care s-au petrecut evenimente de însemnătate

hotărâtoare în viața poporului roman: revoluțiile de la 1848,

Unirea Principatelor de la 1859, cucerirea independenței

depline de stat – 1877-1878 – toate aceste evenimente

fundamentale având pe frontispiciu idealurile sfinte ale

românilor: dreptatea, libertatea, independența, suveranitatea și

unitatea.

În toate acțiunile patriotice, naționale, petrecute în

acest răstimp istoric, se remarcă identitatea de program,

însemnând unitatea de cerințe și aspirații, comunitatea de ideal.

Ca și în anul 1859, și mai puternic decât atunci, prin istoricul

act de la 1 Decembrie 1918, poporul român și-a afirmat voința

nestrămutată de a trăi liber și suveran, într-un stat independent

și unitar.




37

După marea împlinire național-statală din 1 Decembrie 1918,

Biserica noastră străbună și-a continuat neabătut lucrarea

ziditoare pentru realizarea formei canonice administrative

cuvenite. După o sârguință de șapte ani de la reîntregirea

națională, se ridica la treapta de Patriarhat, obținând această

supremă demnitate între Bisericile surori, în cadrul Ortodoxiei.

BIBLIOGRAFIE:

1. Abrudeanu, Ioan Rusu, Înalt Prea Sfinția Sa Patriarhul

României Dr. Miron Cristea Înalt Regent. Omul și faptele, vol.

I, Editura Cartea Românească, București, 1929.

2. Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu

Iordan”, DEX Dicționarul Explicativ al Limbii Române, ediția

a II-a, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998.

3. Bălan, Emanuel, Biserica ortodoxă din Basarabia.

Mitropolia Basarabiei, de la începuturi până azi, Editura Egal,

Bacău, 2010.

4. Bria, Preot Prof. Dr. Ion, Ortodoxia în Europa. Locul

spiritualității române, Editura Trinitas, Iași, 1995.

5. Buzilă Boris, Din istoria vieții bisericești din

Basarabia, Editura Fundației Culturale Române, București,

1996.

6. Comșa, Dr. Gheorghe, Unificarea organizației noastre

bisericești, în „Telegraful Român”, an LXVII (1919), nr. 83 (30

august), p. 1.

7. Galaction, Gala, Jurnal, vol. III, Editura Albatros,

București, 1999.




38

8. Georgescu, Econom D., Patriarhul Miron organizator

al Bisericii Ortodoxe Române, în „Închinare Înalt Prea

Sfințitului Patriarh Miron cu prilejul împlinirii vârstei de 70 de

ani”, Editura Tipografia Cărților Bisericești, București, 1938,

pp. 63-70.

9. Ghibu, Onisifor, De la Basarabia rusească la

Basarabia românească, Editura Semne, București, 1997.

10. Giurescu, Constantin C., Giurescu, Dinu C., Istoria

românilor din cele mai vechi timpuri și până astăzi, Editura

Albatros, București, 1971.

11. Iorga, N., Istoria Bisericii românești, vol. II, ediția a 2-

a, București, 1932.

12. Păcurariu, Preot Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii

Ortodoxe Române, vol. 3 (secolele XIX și XX), Editura

Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,

București, 1994.

13. Porcescu, Preot Scarlat, Episcopia Romanului, Editată

de Episcopia Romanului și Hușilor, Roman, 1984.

14. Șesan, Preot Prof. Dr. Milan, Unificarea bisericească

din 1918 ca act de întărire a unității politice a Statului român,

în revista „Mitropolia Ardealului”, an XIII (1968), nr. 11-12

(nov.-dec.), pp. 830-843.

15. Vornicescu, Dr. Nestor, Arhiepiscop și Mitropolit,

Desăvârșirea unității noastre naționale – fundament al unității

Bisericii străbune, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1988.

16. ***, Istoria ilustrată a României, coord.: Ioan-Aurel

Pop, Ioan Bolovan, Editura Litera Internațional, bucurești-

Chișinău-Cluj, 2009.

17. ***, Telegraful Român, an LXVII (1919), nr. 121 (7

Decembrie), p. 3.




39

18. ***, Telegraful Român, an LXXI (1923), nr. 62 (1/14

august), pp. 1-2.

19. ***, Șapte dimineți cu Părintele Stăniloae. Convorbiri

realizate de Sorin Dumitrescu, Editura Anastasia, București,

1992.

MIRON CRISTEA, PATRIARHUL

MARII UNIRI

Prof. Adrian-Viorel NECHITA

Colegiul Național Pedagogic „Ștefan cel Mare” Bacău

Aniversarea primului Centenar al Marii Uniri readuce în

conștiința publică necesitatea cunoașterii și cinstirii făuritorilor

acesteia. Fără eforturile și jertfele soldaților români în Primul

Război Mondial și fără aportul unor personalități marcante ale

vieții culturale și politice românești de la începuturile veacului

al XX-lea, precum Ion Inculeț, Pantelimon Halippa, Ion

Buzdugan, episcopii Ioan Papp, Miron Cristea, Iuliu Hossu, și

mulți alții, visul istoric al Unirii, înfăptuite prima oară de Mihai

Viteazul la 1600, nu și-ar fi găsit împlinirea poate niciodată, iar

idealul de unitate națională ar fi rămas utopic. În istoria sa

bimilenară, Biserica Ortodoxă Română s-a identificat însă cu

idealurile poporului român, contribuind activ și jertfelnic la

realizarea Marii Uniri. Iar un rol proeminent în realizarea




40

actului Unirii l-a avut și episcopul Miron Cristea, viitorul prim

Patriarh al României.

SLUJITOR DEVOTAT NEAMULUI ȘI BISERICII

STRĂBUNE

Născut la 18 iulie 1868 în Toplița, din părinții George

și Domnița Cristea, Elie Miron Cristea și-a început studiile la

școala confesională din localitatea natală. Ulterior a studiat la

școala săsească din Bistrița și la liceul românesc din Năsăud,

unde s-a remarcat printr-o activitate culturală efervescentă,

încununată de obținerea bacalaureatului cu calificativul de

„maturo-eximio-modo”, în 1887. Începând din toamna

aceluiași an, a urmat cursurile Institutului Teologic

mitropolitan din Sibiu, unde își va obține licența în teologie.

După un an petrecut ca învățător la Școala primară din

Orăștie, în 1891 a primit din partea mitropolitului Miron

Romanul al Transilvaniei o bursă pentru a studia literele și

filosofia la Budapesta. Această perioadă a fost încununată de

obținerea titlului de doctor în litere cu lucrarea „Eminescu –

viața și opera, studiu asupra unor creații mai noi din literatura

română”. În paralel, a desfășurat o intensă activitate

publicistică, dedicată mai ales cauzei naționale a românilor din

Ardeal.

Începând cu 1 iulie 1895, tânărul Elie Cristea a fost

numit de mitropolitul Miron Romanul secretar arhidiecezan, iar

din iunie 1902 asesor consistorial. Din această funcție, Elie

Cristea a reușit să convingă autoritățile ungare să completeze

veniturile preoților ortodocși din Transilvania. În același timp,

a îndeplinit și funcția de director al ziarului diecezan Telegraful

Român, începând cu anul 1898.




41

Pentru calitățile sale, Elie Cristea a fost hirotonit în 1900

și hirotesit arhidiacon un an mai târziu. S-a călugărit în 1902,

luând numele de Miron, în semn de recunoștință față de

mitropolitul Miron Romanul. A fost ulterior hirotonit

ieromonah (1903) și hirotesit protosinghel (1908).

În timpul păstoririi mitropolitului Ioan Mețianu, Miron

Cristea a contribuit intens de ridicarea Catedralei Mitropolitane

din Sibiu, atât prin organizarea de colecte, cât și prin

amenajarea interioară a catedralei. Astfel, el a făcut o vizită de

documentare la Bisericile Ortodoxe surori, încununată cu

publicarea în anul 1905 a lucrării „Iconografia și întocmirile

din interiorul Bisericii Răsăritene”.

EPISCOP AL CARANSEBEȘULUI ȘI MILITANT

PENTRU MAREA UNIRE

Calitățile alese manifestate de-a lungul anilor în

diversele slujiri primite au determinat alegerea lui Miron

Cristea în scaunul de episcop al Caransebeșului, în data de 21

noiembrie 1909. În această slujire, episcopul Miron Cristea s-a

preocupat îndeaproape de școlile confesionale, ridicând școli în

peste 60 de comune din eparhie și salarizând aproape 300 de

învățători. Prin aceste acțiuni, episcopul s-a opus maghiarizării

și desființării școlilor confesionale românești. La cultivarea

limbii și culturii românești în parohiile bănățene, episcopul a

contribuit și prin înființarea de biblioteci parohiale pentru care

a tipărit pe cheltuială proprie numeroase broșuri și cărți

religioase, morale, naționale sau economice.

Însă cea mai importantă realizare a episcopului

Caransebeșului a fost implicarea sa în lupta pentru realizarea

Marii Uniri. Astfel, la 8 noiembrie 1918, episcopul Miron

Cristea a hotărât, printr-o circulară adresată clerului, ca




42

împăratul Austriei să nu mai fie pomenit la slujbe, ci să fie

pomenită „înalta noastră stăpânire națională” și „Marele Sfat al

națiunii române”. Hotărârea a fost consacrată canonic de

sinodul ortodox din 10 noiembrie 1918.

La 21 noiembrie 1918, episcopii ortodocși și greco-

catolici din Ardeal au emis o declarație de adeziune la Consiliul

Național Român, prin care aceștia recunoșteau această

instituție drept singurul conducător politic al națiunii române.

Cu prilejul constituirii Consiliului Național Român din

Caransebeș, episcopul Miron Cristea a adresat un cuvânt celor

prezenți în care îndemna la noblețe, iertarea asupritorilor și

supunere față de noul organism de conducere, ca pași necesari

spre Marea Unire: „Porunca Consiliului Central sau a Marelui

Sfat Național Român trebuie să fie sfântă tuturor, și atunci, cu

ajutorul lui Dumnezeu, uniți în cuget și în simțiri și bine

disciplinați, vom ajunge acea mare zi cu soare, acea mare

sărbătoare, în care cu toții vom înălța rugăciuni fierbinți de

mulțumire către Cel de sus, care ocârmuiește lumea și

popoarele ei; apoi cu lacrimi de bucurie vom încinge hora mare

a unirii tuturor românilor din hotare în hotare”.

La Marea Adunare Națională de la 1 decembrie 1918,

Biserica Ortodoxă Română a fost reprezentată prin episcopii ei,

prin protopopi, preoți, profesori de teologie și prin învățători ai

școlilor confesionale, mulți dintre ei aleși ca delegați oficiali.

După Sfânta Liturghie, cei 1228 de deputați și delegați

au ales conducerea executivă a adunării. Semnificativ este și

faptul că doi din cei trei președinți erau episcopi. S-a citit apoi

Declarația de Unire a Transilvaniei cu România și a fost ales

Marele Sfat Național, în a cărui componență au intrat pe lângă




43

episcopii ortodocși și greco-catolici și numeroși protopopi,

preoți sau profesori de teologie.

După încheierea lucrărilor Adunării, episcopul Miron

Cristea a ținut un cuvânt celor 100.000 de români adunați la

Alba-Iulia. Amintind de originea daco-romană a românilor,

precum și de suferințele îndurate de-a lungul veacurilor din

partea asupritorilor maghiari, el anunța cu acest prilej: „Ceasul

deschiderii a sosit. Nu putem să retezăm Carpații, căci ei sunt

și trebuie să rămână și în viitor inima românismului, dar simt

că astăzi, prin glasul nostru unanim vom deschide larg și pentru

totdeauna porțile Carpaților, ca să poată pulsa prin arterele lor

cea mai caldă viață românească și ca prin aceasta să ni se

înfăptuiască «acel vis neîmplinit, copil al suferinței,/ de-a cărui

dor au adormit și moșii, și părinții». Am ferma nădejde că toți

cu un singur glas și prin voi glasul întregii națiuni se va

concentra asupra singurei dorințe, pe care o pot exprima în trei

cuvinte: «Până la Tisa! » Amin”.

La 14 decembrie 1918, o delegație formată din episcopul

ortodox Miron Cristea al Caransebeșului, episcopul unit Iuliu

Hossu

asociatiaprofesorilordereligiebacau.files.wordpress.com...Created Date 11/19/2018 6:20:30 PM

Documents

Transcript of asociatiaprofesorilordereligiebacau.files.wordpress.com...Created Date 11/19/2018 6:20:30 PM