REVISTĂ NAŢIONALĂ de cultură, politică şi ştiinţă ANUL XVIII · NR. 9 (666) · SEPTEMBRIE 2007

ION IANOşI. MARINA ŢVETAIEVA...MIHAI CIMPOI. „Mărul de aur” europeanTEODORA STENDL şi Grădinile EdenuluiPAOLO RUFFILLI tradus de GEO VASILE

LILIANA GHERVASUCLoteria română,

după un secol de existenţă

NICOLAE BALOTĂMitologia

lui D.H. Lawrence

IneditGHEORGHE CRĂCIUN

Corespondenţă din Franţade la BASARAB NICOLESCU

2

ANUL XVIII ♦ Nr. 9 (666)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

SUMAR

CORESPONDENŢĂ DIN MOLDOVAMihai Cimpoi · „Mărul de aur” european/2MODELENicolae Breban · O „comedie” adeseori grotescă/ 3 RESTANŢELE CRITICEI de Irina PetraşMarin Mincu · Fişe pentru un portret (II)/ 4 ESEUNicolae Balotă · Mitologia lui D.H.Lawrence/ 5 LECTURIMarian Victor Buciu · Blecher/ 6 PE MUCHIE DE HÂRTIEMagda Ursache · TS versus BS/ 7 POLEMICELeon Volovici · Însemnările unui călător străin (1972)/ 8 TREI MII DE SEMNEAura Christi · „Prin tine aş fi vrut de mine să mă vindec”/ 9 CLUBUL IDEEA EUROPEANĂ ··· INEDITDora Pavel în dialog cu Gheorghe Crăciun„Ţin mult la principiul corporalizării discursului”/ 10MODELEIon IanoşiMarina Ţvetaieva: „O de-părtare: verste lungi – şi mile...”/ 12POLEMICEAdrian Mureşan · Ridicolul creştin şi fantoma lui Gide/ 15 MODELEIoana Maria Fânaru · Eminescu şi Brâncuşi/ 16 ESEUAdrian Şuştea · Homo quadratus/ 17 LECTURIBoris Marian · Politica mitului ori mitul politicii?/ 18ESEUViorel Dinescu · Paznic de far/ 19 CĂRŢIGeo Vasile · Pamflet împotriva fariseismului/ 20 Ion Lazu · Jurnal/ 21 PLASTICAAdriana Botez-Crainic · Teodora Stendl şi Grădinile Edenului/ 22CORESPONDENŢĂ DIN ITALIAEmil Raţiu · Mărturii despre Papa Ioan Paul al II-lea/ 24POEZIEMinerva Chira/ 25Shaul Carmel/ 25 CLUBUL IDEEA EUROPEANĂLaura Bândilă în dialog cu Liliana Ghervasuc Loteria română, după un secol de existenţă/ 26 CĂRŢIIulian Boldea · Un simbolist aproape uitat: Ştefan Petică/ 28CORESPONDENŢĂ DIN GRECIAMonica Săvulescu Voudouri · Aeroporturile – străzi către cer/ 29PLASTICĂ · Mihai Rădulescu · Anii suferintei/ 31 CORESPONDENŢĂ DIN FRANŢABasarab Nicolescu · Un dascăl de altădată: Ion Grigore/ 32Proză · Carmen Firan · trenul expres/ 34 POLEMICEVictor Martin · Constituţia din 1991, Constituţia din 2003 şi altele/ 35TEXTE FUNDAMENTALE· Paolo RuffilliTraducere din italiană de Geo Vasile/ 35LECTURIIonel Necula · Viorel Ştefănescu şi „filografiile” sale/ 37 RESPIROF. Bucur Crăciun · Încadrări hedonice/ 37

AURA CHRISTI(redactor-şef)

CRISTIAN NEGOIGABRIELA SIMONANDREI POTLOGMIHAELA DAVIDADRIAN PREDAALINA-ALEXANDRA PREDAALEXANDRU ŞTEFĂNESCUCLAUDIU MOLOCI

Rubrici: CĂLIN CĂLIMAN, DANA DUMA, IRINA PETRAş, IONEL NECULA,ADRIANA LICIU

Vignetele rubricilor – LAURA POANTĂViziune grafică – CRISTIAN NEGOI

Apare sub egida UNIUNII SCRIITORILOR

Editor: Fundaţia Culturală IDEEA EUROPEANĂ

ISSN 1220-9864Revista este înregistrată la OSIMNr. de înregistrare: 60012 din 03.03.2004Fundaţia Culturală IDEEA EUROPEANĂeste înregistrată la OSIMNr. de înregistrare: 60010 din 03.03.2004

Adresa: Fundaţia Culturală IDEEA EUROPEANĂPiaţa Amzei nr. 13, sector 1, BucureştiO. P. 22, C. P. 113Sector 1 · Bucureşti Cod 014780Tel./Fax: 021. 212 56 92 Tel.: 021. 310 66 18

Revista este membră a Asociaţiei Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România (APLER)www.apler.roE-mail: contemporanul@yahoo.comwww.ideeaeuropeana.ro

CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂare 40 de paginiAPARE JOI

Partener: SC Erc Press SRL Tipar: SC Es Print s.r.l. &

EuroPress Media s.r.l &Asociaţia EuroPress

Unica responsabilitate a revisteiCONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂeste de a publica opiniile, fie acestea cât de diverse, ale colaboratorilorei. Responsabilitatea pentru conţinutul fiecărui text, conform Art. 205-206 CodPenal, revine exclusiv autorilor

Număr ilustrat cu reproduceri după lucrărileTEODOREI STENDL

APELPENTRU SALVAREA CULTURII

ROMÂNE VIIsemnat de 900 de

personalităţi din România,Israel, SUA, Franţa,Germania, Irlanda,

Republica Moldova etc.Pentru informaţii la zi –

accesaţiwww.ideeaeuropeana.ro (click

revista contemporanul)

Corespondenţă din Moldova

MIHAI CIMPOI

„Mărul de aur” european

Cultura română a modelat o idee europeanăatât în sens pozitiv, cât şi în sens negativ, atât ca orealitate vie, cât şi ca o construcţie abstractă, sis-temică, pusă pe baze metafizice în chip cartezian.Modelul natural, adamic s-a confruntat mereu, în con-text cultural românesc, cu modelul artificial, imitativ,golemic. Reacţiile au fost deosebit de variate, înscriin-du-se într-un spectru larg al alternativelor ac-ceptare/respingere, deschidere/ închidere, apropiere/îndepărtare. Acţiunile de idolatrizare au alternat cucele de demitizare. Oricum, crearea unei Europe-models-a făcut mereu fie cu mijloace raţionale, fie cumijloace magice, oscilând între Adam şi Golem.

Adrian Marino vorbea de un „complex DinicuGolescu”, expresie a unei nostalgii funciare, la care sepoate adăuga, fireşte, „complexul Eminescu” (sauMaiorescu, Kogălniceanu), care este unul grav şi demn,de sincronizare prin organicism. La acestea se adaugăşi „non-complexul Brâncuşi”, care luase cu el în trăis-tuţa agăţată pe băţ, alături de ceaunul pentru fiertmămăligă, formele arhetipale româneşti care s-audovedit atât de moderne.

Aspiraţia culturii româneşti spre un Centru axi-ologic, identificat cu europenismul, aminteşte de cerculmetafizic cartezian: orice mişcare a conştiinţei nu arenici un sens dacă se raportează la Dumnezeu. Pentru

majoritatea oamenilor de cultură români acest drumare semnificaţia unei obţineri a valorii de ordinul evi-denţei, a unei identităţi universale. Extrema acesteiconvingeri a fost opunerea totală a condiţiei de a firomân condiţiei de a fi european. Căci românul, prinînsăşi împrejurarea de a fi aruncat la periferie(blestemata zonă a Sud-estului!), nu poate fi emina-mente european.

Prin urmare, chiar dacă admitem o posibilitatede apropiere de Centru, o facem numai şi numai dintr-un umil mediu periferic, caracteristic culturilor mici,complexate. Pentru acestea, Europa apare ca un tărâmmirific al Hesperidelor, ca un Paradis spre care acce-sul este mereu îngrădit de Dragoni. Ai putea să visezi,în aceste condiţii vitrege de paria, la mărul de aur?

„Nu-ul cioranian pare a fi implacabil, căci cul-turile mari, singurele capabile de a promova o formulăuniversală, nimicesc culturile mici. Aceste din urmă„par a fi incapabile de o idee universală”. „De aceea,revoluţiile naţionale sunt singurul refugiu al culturilormici în voinţa lor de a se menţine diferenţiate în lume”(Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, ed. IV,Bucureşti, 1993, p. 163). Prinsă în cercul fatalităţii cul-turilor mici şi simţind „anormalul soartei”, culturaromână a putut totuşi avea „o dorinţă arzătoare de a-şi umple golurile cu o iuţeală maximă, de a se împliniprin salt”: „Frenezia imitaţiei a dat ţării un ritm pecare în zadar îl vom căuta în «fondul» ei de o mie deani. În setea ei de a imita, ţara şi-a simţit golurile.Dacă selecţiona valorile occidentale după un criticismsever, nu realiza caricaturi mai puţin minore şi îşirata, în plus, elanul.

(continuare în pag. 33)

D

3

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

SEPTEMBRIE ♦ 2007

De ce am fi, deci, vitregi, nesiguri sau chiar„uituci”, ingraţi nu numai cu trecutul nostru, dar şicu întreaga noastră existenţă? Vrem să pozăm cuatâta insistenţă încât uităm adeseori că nu nepriveşte nimeni? ... Ne e ruşine de noi înşine sau nise pare, pur şi simplu, că... am fost „nebuni” atuncicând am comis acte sau gesturi ce nu se potrivesc,credem noi, acum, într-un anume moment al vieţii,cu ceea ce am fi dorit să fim, să părem? !... Nebunisau... locuiţi de diavol, în care, în momentele nostrede scepticism, elegant şi raţional, ne prefacem a nucrede? Oare nu cumva diavolul ar fi mai degrabăispitit – inteligent, cum ştim că este, cum trebuie săfie sărmanul Diavol! – să se cuibărească în sinelenostru – presupunând încă o dată că fiinţa noastrăar avea vreo valoare pentru existenţa sa istorică şisimbolică! – şi nu în momentele şi actele care ni separ nouă neconforme cu ce ar trebui să fim sau cuce suntem, ci tocmai când ne ştergem aceleacte, când ne renegăm nu numai faptele, gân-durile şi erorile, dar şi cînd ne ciuntim exis-tenţa cum nu ar face-o cel mai zbir cenzor stal-inist?

Orice poză făcută fără geniu – şi puţini augeniul unui Horaţiu sau Oscar Wilde! – estepenibilă. Şi, încă nu ştiu care dintre acestepoze, cea făcută „mulţimii, contemporanilor”sau cea intimă, e mai jalnică! Despre cea „pu-blică” se zice că „salvează aparenţele”, dar cea„înlăuntru” ce salvează ea oare, ce „spune” eaşi, mai ales, la ce serveşte?!

Îmi amintesc de o savuroasă scenă dinromanul tinereţii mele Le rouge et le noir al luiStendhal, când tânărul Julien Sorel, abia anga-jat ca pedagog în casa primarului din Veričrres,este adus, prin protecţia unui abate ce-l simpa-tizează dar şi prin întâmplare, în camera încare un „ins ciudat îmbrăcat, tânăr însă cumaniere arogante şi elegante, deşi singur, sepretează la tot felul de gesturi şi ati-tudini în faţa unei oglinzi!...” Eibine, tânărul în odăjdii era chiarepiscopul, pe care întreaga comuni-tate se pregătea să-l primească într-un cortegiu de triumf, cum era obi-ceiul acelor vremi şi acelor locuri.Julien Sorel, tânărul ambiţios,inteligent, dar ignorant încă demanierele lumii înalte, rămâne stu-pefiat de acele „exerciţii singuratice”ale înaltului prelat ca şi de natu-raleţea cu care acesta, obervându-l, îicere pur şi simplu să-l acompanieze,făcându-i o favoare. Este primul con-tact al unui tânăr din provincie, ieşitdin medii joase, cu ipocrizia afişată,cu poza ca un exerciţiu firesc allumii ce deţinea privilegiile şi pu-terea, cu falsitatea stilizată, aptă deacea liniştită aroganţă pe care ţi-o dărangul şi tradiţia. Oare, din această„falsitate” stilizată şi „onorabilă” săse fi contagiat şi spiritul nostru„modern” care gesticulează în faţaunei veşnice oglinzi interioare, pres-tigiul „acesteia”, feudale, să-i zicem,deşi „ea” este mai veche cu singu-ranţă, să ne îndemne a ne contrafaceşi „şlefui” necontenit propria noas-tră istorie, aşa cum unii istorici,aflaţi în slujba unor potentaţi saudoar bibliotecari ai unor prinţi locali,construiesc legende ad usum del-phini? Sau... e pe dos: onorabilităţileacestei lumi, din nu importă cesecol, având nu numai puterea dar şi orgoliul eiliniştit, nu-şi mai ascund faţă de vasali vanităţile, ori-care ar fi ele, ştiut fiind că tot ce-i atinge „estesacru” şi sunt cunoscute acele lever-uri, ritualul pre-lungit al regilor Franţei care nu se sinchiseau că uniigentilomi din suita sa asistau la „spectacolul”toaletei sale, cu tot ceea ce acesta incumba din ome-nescul oricărui ins!

Şi, e adevărat că dacă noi, azi, oamenii moderninu mai avem sfruntarea de a ne etala omenescul întoate detaliile sale în faţa altora, dar nici înlăuntrulnostru, în cămările noastre de taină, ale spiritului!,nu ne comportăm cu nepăsarea vechilor monarhi; înmomentele care ni se par penibile, neconforme cuimaginea pe care o proiectăm incontinu în afară şide care ne agăţăm cu disperare – închidem toateuşile şi tragem toate perdelele de parcă spiritul nos-tru ar fi veşnic pe scenă! Jucăm, cum se zice, un„teatru de unul singur” şi nu întâmplător am scrismai sus cuvântul „nebun”. Deşi, acest tip de nebunie

seamănă mai mult cu vulgara laşitate, ca un viciu cerevine mereu, nepedepsit, ca un fals prieten, pe careîl dispreţuim, dar de care nu ne putem despărţideoarece ne leagă... trecutul! Acel trecut intim, celmai gigantic, cel mai colorat şi mai fantastic trecutimaginat vreodată de un romancier celebru!

Şi, la toată acestă „comedie”, adeseori grotescă,de care nu suntem întotdeauna mândri, avem univer-sala scuză că această „vanitate secretă a minciunii”,a „pozei”, e practicată de grupuri largi, uneori de

naţiuni întregi. E ceva care intră aproape în norma-litate, or, ce este mai onorabil decât normalitateaînsăşi! Şi „nebuni” în acest caz nu suntem noi, ade-pţii acelui chin şi teatru interior, acelei gesticulaţiicare vrea să repare o gafă sau o crimă comisă, ci ceicare nu o practică, şi care, nu arareori sunt trataţidrept „cinici”!

Toate acestea le spun doar pentru a înţelege euîn primul rând de ce, încă o dată, noi, „oamenii mod-erni”, ne extirpăm propriul trecut de propriile noas-tre erori – chiar şi crime! – de parcă adevărul, ade-vărul despre noi înşine, nu ar rezida şi în acestea?!Uneori, poate, mai ales în acestea! Oare aşa seexplică faptul că un uriaş martor al suferinţelor,crimelor, dar şi al abjecţiilor umane care a fostDostoievski nu a fost cu adevărat înţeles, admirat şipus la locul ce i se cuvenea decenii la rând de cul-turi orgolioase cum sunt cea franceză sau româ-nă?!... Abia după al doilea război, autorul rus a fostcu adevărat înţeles, admirat de criticii şi istoricii li-terari, acceptat drept model de tinerii scriitori ai

celor două culturi menţionate mai sus! La noi ca şila modelele noastre, la Franţuji, erau admiraţi de laRuşi un Tolstoi sau un Turgheniev, mari autori şiaceştia, dar care nu şocau lectorul cu gânduri, reacţiişi monologuri ce nu se cade a fi exprimate cu vocetare! Da, cu scene şi spectacole ale mizeriei, cum sănu, şi un Zola, maestru în descrierea acestora a fostprimit ca un mesia al romanului, dar... nu gândurice trec de o anume barieră! Nu o dezgolireimpetuoasă şi brutală a logicii şi psihologiei umane,indiferent la ce scară socială! Nu o lume în care doar„nebunul” –, fie că se cheamă Mîşkin fie „nevol-nicul”, pe numele său Alioşa – posedă ceea ce seînţelege prin cuvântul umanitate. Deja divinulGoethe, principele necontestat al artelor şi ştiinţelor,confesa că nu-l primeşte şi nu-l agreează pe tânărulKleist, în ciuda calităţilor literare evidente ale aces-tuia, deoarece... acesta se aventurează pe teme ce nu

sunt abordabile, care nu convin unui scriitor„serios”. Goethe, el însuşi, care în unele romane,cum ar fi Afinităţile elective, nu ezita în faţa uneianumite, stilizate, amoralităţi! Dar... „marelecrocodil” (ca să-i spun cum îl numea în corespon-denţa cu intimii săi Flaubert pe Victor Hugo,care se afla exilat pe insula Guernessey!),„marele crocodil” al literelor germane care a fostşi consilierul aulic, Goethe, a înţeles foarte bine„pericolul” ce pândea proza salonardă şi, evident,de înaltă calitate, a vremii sale: vocea acelui omdin subterană ce nu a uimit şi iritat prin demas-carea viciilor sociale cum a fost interpretatăopera dostoievskiană, prin „aplecarea asuprasufletelor umile şi sfioase” – aceasta o maifăceau şi alţii, un Dickens, de exemplu! –, ci,cred eu, printr-un anume ton, inconfundabil, pecare omenirea nu-l mai auzise de vreo trei secole,prin vocea unora dintre personajele damnate sauciudate ale lui Shakespeare! E adevărat că ma-gistrul Goethe a fost printre primii scriitori

europeni care îi face un elogiumajor scriitorului britanic,uitat, sau mai bine zis neglijat,mai bine de un secol, şi aceas-ta la sfatul unuia dintre maeş-trii săi, eseistul şi dramaturgulLessing care îi învăţa, la finelesecolului XVIII, pe tinerii scri-itori să refuze modelul francezşi să privească spre Nord, spreunele spirite asemănătoarecelor germane. Dar, nu e maipuţin adevărat că genialul au-tor al lui Hamlet avea instinctulcreatorului absolut, echilibrândarmonic marile articulaţii aleoperei sale ample, îmbinând,cum am spune noi azi, dioni-sacul cu apolinicul, în vreme ceDostoievski se sinchiseşte preapuţin de aceasta; opera saromanescă se află, după păr-erea mea, „dezechilibrată” şi castil şi ca „reprezentanţăumană”, în sensul că bolnaviipsihic, vicioşii din natură,sadicii sau monomaniaciiprevalează în toată tipologia sa.În „plus”, fapt cu care l-anemulţumit printre primii peBielinski, cel care i-a salutatentuziast primele scrieri,tânărul Dostoievski, în loc săse ocupe de „oamenii mărunţişi de mizieria umană”, cum ofăcuse maestrul său declarat,

Gogol, s-a aventurat, spre iritarea criticului de laSovremenîi, spre hăurile insondabile ale psihiculuiuman! Aşa cum Nietzsche, cam în aceeaşi vreme,aflat însă la mii de leghe distanţă, scandaliza lumeauniversitară şi „ştiinţifică”, afirmând că arta gre-cească este modelul etern şi perfect al arteieuropene nu prin caracterul ei „clasic”, ci pentru căuna dintre componentele ei esenţiale este o dimensi-une opusă „clasicului”, „echilibrului între formă şiconţinut”, a „clarităţii şi conciziei expresiei” –anume dionisiacul: beţia, dansul şi desfrânarea, însensul transcenderii oricăror reguli, cu scopul nunumai de a întări expresivitatea, dar mai ales de are-vigora formele moarte, obosite. Aşa cum primă-vara, în izbucnirea ei vegetală neruşinată, spargeîngheţul şi osificarea formelor iernii, al morţii realesau aparente!

fragment

NICOLAE BREBAN

O „comedie“adeseori grotescã

4

ANUL XVIII ♦ Nr. 9 (666)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Marin MincuFişe pentru un portret

– II –

În spaţiul operei se întâlnesc două per-sonaje cu roluri reversibile, interşanja-bile. Autorul este un cititor nesigur,

aleatoriu, al propriului text dată fiind imposibili-tatea unei lecturi absolute; tot aşa cum cititorulare sarcini auctoriale în măsura în care noua li-teratură nu mai ambiţionează confortul, ci solicităparticiparea, colaborarea cu autorul în actul lec-turii: „o perspectivă unică a actantului scriptural,care acumulează concomitent atribuţiile de per-sonaj, instanţă auctorială şi instanţă lectorială. Înacelaşi timp, prin poietica interstiţială a fragmen-tului, se figurează noua topografie a textului na-rativ, şi anume alveolaritatea structurală a acestu-ia; ţesătura textuală, chiar la nivelul grafic alpaginii, este un ansamblu de plinuri şi goluri, desemne constituite şi de ezitări lectoriale ce schimăradical vechea retorică a romanului (înţeleasă caun continuum al descrierii obiective a lumii) şi, înconcordanţă cu noua structurare, este modificat(forţat să evolueze) şi orizontul de aşteptare al citi-torului” (Romul Munteanu despre Intermezzo, textreprodus în Intermezzo. Aurora, ediţie hard-cover, revăzută, 2007). Fragilitatea şi ambigu-itatea cuvântului ca segment al comunicăriinu sunt, cu toate acestea, descurajante.Dimpotrivă, imprecizia şi inconsecvenţaînseamnă libertate. Extragere a esenţelor pureale omenescului din cele mai infime detaliicotidiene, acea „profetizare” a amănuntelor(molia din dantelă din Zgomotul liniştii călines-cian) chemată să re-acorde un rost fiinţeiumane printr-un tratament „homeopatic”.Insolitarea realului se petrece prin intermedi-ul unor tehnici demitizatoare egale cu un noumit. Cel al (auto)lecturii libere şi non-con-formiste. Manieră caracterizată, în primulrând, prin trecerea autorului de la condiţia demartor la cea de spectator, obiectivitatea impli-cată a primului fiind înlocuită de subiectivi-tatea detaşată a celui din urmă („un roman seciteşte; cel mai comod lucru e să scrii un romancitindu-l!”).

Dincolo de toate aceste generalităţi,Intermezzo. Aurora este romanul constituirii desine ca subiect („Ceea ce caut eu în cuvânt esterăspunsul celuilalt. Problema mea este tot ceea cemă constituie ca subiect” sună motoul din JacquesLacan). Cele mai multe apropieri de atitudine sepot face cu „scafandrii sufletului” din interbelic,dar mai ales cu luciditatea superbă a unui CamilPetrescu. Mai aproape de noi, e posibilă alăturareade Nicolae Breban – găsesc şi aici, pe segmente,gesticulaţia trufaşă, degajarea/superbia egocen-trică a unui platou montan, situat la o altitudinenu tocmai la îndemână muritorilor de rând, deunde aruncă provocări lumii cu plăcerea de a aveadoar pentru sine larga panoramă şi aerul rarefiat,dar şi cu alintarea un pic ironică a celui care seştie, se vrea şi se construieşte, clipă de clipă, caunicat. Şi în cazul lui Marin Mincu, dacă acceptămcă e vorba de o puternică dimensiune autobi-ografică în roman, biografia măruntă, cea inven-tariind relaţii cotidiene, compromisuri crepuscu-lare, învecinări ciudate, îşi pierde consistenţa,rămânând mereu în prim şi înalt plan cealaltăbiografie în care punctul de răscruce al propriuluieu în procesul auto-lecturii face toate jocurile.

Volumul e escortat de două texte-manifest:Un început posibil de roman şi Un posibil sfârşit deroman. Deşi foarte comentate de exegeţi, căci sim-pla lor „povestire” sau descriere egalează o ilu-zorie luare în posesie a mecanismelor „secrete” alecărţii, ele sunt azi previzibile şi oarecum super-flue, suspendate în lungul lor discurs pe jumătatefrivol, pe jumătate pedant despre romanultradiţional faţă în faţă cu romanul experimental încăutarea autenticităţii. Pentru descrierea proza-torului Marin Mincu, ele sunt texte de rangsecund. Nu aici pot fi descoperite metaforeleobsesive, nu aici se aude „versura” fiinţei unice.Ele sunt, oricât de inteligente, de săftoase, de sur-prinzătoare şi de „şmechere”, ba chiar„meseriaşe”, ale... promotorului. În schimb, cele

două jurnale citite sub ochii noştri pentru a com-pune colajul numit roman sunt două aventuri alecunoaşterii de sine, ambele interpretate de M.M.Autobiografia autorului – ficţionată, căci nu sepoate altfel!!!, autenticitatea absolută e de neatins– conţine deopotrivă faţa M. şi faţa A. Diferenţade registru spune şi ea câte ceva despre MarinMincu. Cavaler al spiritului, obsedat de auto-cunoaştere, el joacă propriul rol în superlative aleprivirii, cugetării, interpretării, expresiei, cu accesla concept şi capacitate de analiză infinitezimală,dar şi de sinteză înaltă. Tot el joacă şi rolul femi-nin, M. devine A. şi, poate misogin, poate doarconsecvent cu o anume tradiţie, chiar şiromanescă, îşi îngustează orizontul până la minor,apasă pe patetisme şi sentimental, reduce la eco-nomic flacăra gândului activ. Nu importă că arputea fi un text „real” transcris aici întocmai – în

economia romanuluiel îi aparţine lui M.M.

Faţă în faţă cufemeia, M. (sau M.M.,căci în cazul uneiauto-ficţiuni cel carevorbeşte, indiferent devocile naratoare, eautorul; nici măcar înromanul tradiţionalautorul nu poate alegesă lipsească, dupăexpresia lui Booth,oricâte teorii despreseparaţia puterilor înstatul scriptural amenunţa) e camilpetres-cian, adică un misoginîndrăgostit de formelepe care le poateîmbrăca, sub privireasa erotică, ea. Aceeaşiprivire creatoare înexces („În ochi e toatăputerea”), mulţumităde sine, de performanţele sale. O coincidenţăbizară, obsesia pentru picioarele femeii. Ca laCamil Petrescu, privirea bărbatului se desfată înplanări de artist atent la cele mai mici detalii, laplanuri, muchii, la conturul vag şi delicat. „Dă oimpresie de robust şi mlădios ca un picior de săl-băticiune. Jos, unde, cambrat, e gata să intre înadăpostul pantofului, două vine mari şi incerte, pecare nu le vezi cum au pornit din gleznă, trădeazăprin ciorap un animal de rasă...”, notează C.P. M.este mai brutal şi mai grăbit: „Am o mare plăceresă merg pe stradă şi să mă uit la femeile fru-moase, dar nu mă uit decât la picioarele lor;observ mai întâi călcâiul, cât este de plat, delătăreţ, de tocit, dacă este rotunjit şi are destulărotunjime şi supleţe... apoi continui cu glezna; oadmir cât e de înaltă, cât e de fină. Se poatemerge mai sus, însă rareori ajung până lagenunchi; termin repede cu clasificarea corpuluifeminin.” Altădată: „mă sperii cât de vie poate să

pară; mai vie ca în tabloul unui mare artist”. Ea,femeia, e un obiect, lut modelabil sub privireavorbăreaţă a bărbatului, viaţa ei „adevărată” nucontează. Dacă pentru o femeie, a lua act deexistenţa ei corporală e o „rupere de aştri, oagonie a materiei ce se autodepăşeşte”, aşadaro excepţie contrazicând fugar amorfa stare fărăfrunte, bărbatul are stări autocontemplativemereu subtile, se analizează, se cunoaşte, seştie. Se ia periodic în posesie, cu mici ezitări,şi ele aparte: „nu ştiam ce să fac cu componen-tele din care eram alcătuit”. La o răzvrătire atrupului, la o cădere: „corpul meu se surpă lentîn propria-i materie, agonizând în licărulîntrevăzut al unor metamorfoze cosmice”, serăspunde îndată cu o repetată recucerire a

trupului dilatat de proiecţii imaginare, înstrăinatîn chiar efortul delimitării sale, al definirii. „O lec-tură semiotică a fibrelor proprii” aspiră la aris-tocraţia culturii ca la o „conservare a mitologieicorpului”.

IRINA PETRAºCum să ţii pasul cu zecile, sutele de cărţi care se adună,munţi, în jurul tău? Cărţi citite, răsfoite, cu fişe de lecturădrept semn de carte, cu însemnări pe marginea filei. O cro-nică, ori două pe lună şi multe promisiuni nerespectate.Această rubrică va recupera, măcar în parte şi telegrafic,restanţele „criticei” care sunt. Fără nici o ordine sau ierarhie.

5

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

SEPTEMBRIE ♦ 2007

Pentru unii scriitori, literatura este un sub-terfugiu. Dacă au, însă, ceva de spus, ei înşişistrăpung propriul lor subterfugiu. Arta lor e

rezultatul unui penibil efort de mortificare a firii. Operalor devine adesea locul unei crucificări.

D. H. Lawrence a ales destinul unui martir al erosu-lui. Grea soartă, deşi secolul în care i-a fost dat să trăi-ască a început prin lucrările lui Freud şi, deci, printr-oeliberare de sub falsele pudori victoriene (ca să nu leamintim decât pe cele din Anglia sa natală). S-a vrut pesine mai puţin un tulburător, un neliniştitor – ca şi Gide –,ci, dimpotrivă, unul care pacifică, linişteşte conştiinţeleturmentate, vindecă traumele omului natural rănit de civ-ilizaţie. Dar şi-a asumat rolul taumaturgului, împovărân-du-se cu crucea aceluia care încearcă în trupul şi sufletulsău suferinţele pe care vrea să le lecuiască, precum şileacurile nu mai puţin primejdioase pe care le propune.

Fiul minerului din Nottinghamshire este – poate fărăsă o ştie – un descendent în spirit al lui Rousseau şi allui Sade. Inteligentul critic Middleton Murry îl numeşte,într-o monografie pe care i-o dedică, „fiul femeii”. Într-ade-văr, ştim chiar din mărturisirile pe care le conţine marelesău roman autobiografic (Sons and lovers – Fii şi îndră-gostiţi) în ce măsură David Herbert era fiul maică-sii, alînvăţătoarei care-şi investise într-însul toatăcăldura şi toate visele unei feminităţi frus-trate. Dar putem spune fără nici o exagerare,că „femeia” al cărei fiu era D. H. Lawrence nuavea chipul secătuit de mizeriile unui matri-moniu eşuat, chipul mamei sale trupeşti, căaceastă „femeie” era însăşi Femeia femeilor,muma Natură, Dispunătoarea, Providenţamatriarhatului.

Da, fragil, tuberculos de mic copil, bătutde vânturile fierbinţi ale unei existenţe neli-niştite, D. H. Lawrence nu cunoaşte înainteasau deasupra lui, sau mai adevărat în el, altădivinitate decât pe aceea a Naturii triumfă-toare. El cultivă o zeitate exigentă, capri-cioasă, Firea adeseori sângeroasă. Nu semulţumeşte cu blânda contemplare a peisaju-lui pe care o exercită suflete pioase, şi refuzătrivialele jocuri, epicureicele zbenguieli aleamatorilor de „natură”. Nu-i putem asemuicultul decât cu acela, divers, deşi apropiat înfervoare, al lui Hölderlin, închinătorul „tatăluiSoare”, al „sfintei Luna”, al „Eter”-ului.Lawrence nu-şi îmbracă însă cultul înveşmintele mitologiei mediteraneene. Naturaîi apare, şi el o proiectează în miturile pe carele întâlneşte în calea sa, de la cele arhaice, dinMexic („şarpele cu pene”), până la cele noi(nu spun moderne) pe care le propune ca unprofet al erosului. Natura-mamă e născătoarea trupului,pe care Lawrence îl socoteşte stâlcit prin civilizaţie.Rousseauism, tolstoism? Mai mult decât atât. Să-iascultăm litaniile de închinare aduse Firii, şi vomrecunoaşte în ele fervoarea franciscană din CânteculSoarelui. „O, Mamă a trupului meu, îţi mulţumesc pentrutrupul meu...”

Dar cultul zeului htonic, al puterilor subpământenesau subconştiente, cultul Trupului nu este nicidecumsenin. Ferventul britanic nu este, ca şi blândul poet dinAssisi, împăcat cu sine şi cu toate cele ale Firii. O dramăa cărnii se iscă în locul în care Lawrence speră săclădească un templu viu al Trupului. El însuşi n-are nimicdin puritatea extatică a unui fericit. În zadar clamează(urmându-l pe William Blake, poetul gravor al Porţilor par-adisului şi al Cununiei Cerului cu Iadul): „Dorinţa este unlucru sacru, ea nu trebuie violată”. Înaintea lui, Blake stri-gase şi el: „O dorinţă nesatisfăcută naşte pestilenţă”.Etica nu este un simplu corset ce poate fi lepădat, odatăcu convenţiile unei societăţi, pentru a avea acces la „liber-tatea” Firii. „De ce am devenit cadavre cu conştiinţă?” se

întreabă Lawrence. Fără îndoială, nu pen-tru că – aşa cum tot el socoteşte – conş-tiinţa ar fi ucis trupul.

În toate ficţiunile sale, D. H. se intro-duce pe sine ca în creuzetul unei expe-rienţe. El se impune încercărilor care –pentru el – nu sunt niciodată „literare”, însensul strict estetic al termenului. Dinfiecare operă el iese modificat, gata pentruo nouă experienţă. Ftizicul şi eroticul febrilscrie ca şi cum ar exercita o pasiune devo-ratoare. Arta sa devine trupul său lacerat.

Un studiu psihocritic ar putea să demonstreze că dra-matica sciziune, acel Zwiespalt pe care-l manifestă toatescrierile lui Lawrence, derivă dintr-o dublă şi contradicto-rie ascendenţă a sa: puritană şi libertină. Fii şi îndră-gostiţi stă mărturie pentru puterile care-i vor sfâşia exis-tenţa. Ficţiunea reproduce în mare (şi în multe amă-nunte) biografia scriitorului, în prima parte a vieţii sale.Eroul, Paul Morel, este fiul minerului Walter, viguroasănatură senzuală, şi al unei mame de o similară vigoare,însă puritană. Bărbatul fuge de răspunderile cu carefemeia vrea să-l încarce şi cu care, în cele din urmă, ea seîncarcă pe sine. Conştiinţa opusă trupului, sau – cum va

spune mai târziu Lawrence – spiritul opus sufletului.Termenii aceştia îi aparţin de fapt lui Ludwig Klages, şiideologia scriitorului englez va fi puternic marcată deînrâurirea gândirii neoromantice germane. Teza funda-mentală din marea lucrare a lui Klages, Geist alsWiedersacher der Seele, va reapărea în numeroase vari-ante în scrierile lui Lawrence. Dar în etapa Fii şi îndră-gostiţi, iideologia care va constitui substanţa predicaţieisale nu este încă formată. Din fericire. Nimic din mesajulcare va altera mai târziu, prin imixtiunile fanaticului, artascriitorului, nu apare încă în acest portret al artistului întinereţe. Căci eroul este un artist în formare. Fiul conflic-tului între ethos şi simţuri se simte atras de universulimaginii. Deşi lucrează într-un atelier de articole chirurgi-cale, pictează în orele libere şi studiază. Dar adevăratulsău destin este femeia. El nu e, ca şi tatăl său, un senzualfrust, un robust degustător al voluptăţilor senzoriale.Aceasta pentru că „îndrăgostitul” a fost mai înainte şi n-a încetat niciodată de a fi, înainte de toate, „fiu”. Fiulmamei posesive nu va putea scăpa – decât, poate, în celedin urmă, prin moartea acesteia – de dominaţia ei. O fix-

aţie maternă îl va împiedica să iubească cu adevărat.Iubitele sale – blajina Miriam Lievers, însetată de sacrifi-ciu pentru bărbatul iubit, ca şi pasionata Clara Dawes –nu-l pot face să se rupă de puritana sa mamă, de acelimago feminin al Magnei mater pe care aceasta o repre-zintă.

Dar toate acestea, în romanul lui Lawrence nu aparsub formă ideatică, ci sub aceea a momentelor, gesturilorşi a senzaţiilor pe care artistul ştie să le surprindă direct,ca unul din acei cinstiţi meşteşugari mai vechi ai picturiisau ai literaturii ce nu se încurcă cu idei şi aluzii subtex-tuale. O naraţiune directă, a unui narator atent îndeosebila notarea experienţelor senzoriale. „Totul pentru senza-ţie. Dureroasă senzaţie a iubirii, a iubirii universale.” La

ea participă nu numai omul (şi îndeosebi nuomul), deşi este – după Lawrence – principalavocaţie a omului. Arta are, pentru acest scri-itor, două funcţii capitale: aceea de a fi sursăde experienţe emoţionale şi aceea de a fi sursăde adevăr. El declară aceasta într-un eseudespre Sufletul locurilor. Dar, tot atunci, spunecă adevăratul rol al unui critic este de a scăparomanul de artistul care l-a creat. În studiilesale, consacrate literaturii clasice americane, şiîndeosebi romanului american, el vrea săelibereze romanul american de artistul ameri-can.

Ideea „contra-sainte-beuve-iană”. Ei bine,dacă am încerca să degajăm – întreprindere nutocmai uşoară – romanul lui Lawrence de artis-tul Lawrence, ce va rămâne? O ficţiune mitolo-gică modernă. O mitologie în care mişunăFiarele, în care oamenii se metamorfozeazăuneori în bestii, în timp ce alţii se osifică, seîmpietresc, devin obiecte inerte. Ca în oricemitologie, originile şi sfârşitul joacă un rolesenţial. Şi tot astfel Puterile. Acestea par unuiexplorator superficial a ţine de lumea eros-ului.S-ar părea că ficţiunile lawrenceiene reviniarăşi şi iarăşi asupra uneia şi aceleiaşi teme,care este lupta dintre Eros şi Anteros. de fapt,chiar această luptă ne indică, sub stratul foarte

vizibil al aventurilor erotice, jocul mai profund al unoralte propensiuni. Într-adevăr, chiar şi atunci cândprezenţa sau absenţa voluptăţii indică natura erotică aconflictelor între eroii acestei mitologii, miza în joc estealta. Nu satisfacţia libidinală, ci voinţa de putere estelegea care domina raporturile dintre ei. Între femeie şibărbat, în romanul lui Lawrence, e aproape întotdeauna oluptă pe viaţă şi pe moarte. Dominaţia prin sex, nu sexulînsuşi ca sursă de desfătare, iată motorul esenţial, divini-tatea obscură şi manifestă a acestei mitologii literare.

Desigur, obsesia fundamentală a artistului Lawrence– pentru ca să ne întoarcem la el – a fost cea erotică.

Dar britanicul acesta a ţinut mult dincolo deobişnuitele nonconformisme ale compatrioţilor săi. El avizat un om nou, într-o lume renovată. Patetică intenţiecare animă spiritual literatura sa. Literatură funciar li-rică, în care natura suferă uneori agresiuni mortale, ple-doaria sa pentru reînsufleţirea naturii, prin mijlocireaficţiunilor sale, este incontestabil generoasă.

În curs de apariţie la Editura IDEEA EUROPEANĂ

Nicolae BalotăFoto: Aura Christi

NICOLAE BALOTĂ

MITOLOGIA LUID.H. LAWRENCE

6

ANUL XVIII ♦ Nr. 9 (666)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

M. Blecher (1909-1938) se făcuse cunoscutcercurilor suprarealiste pariziene,izbutind să publice în Le surréalisme au

service de la révolution, Les Feuilles inutiles. E.Ionesco, cel care i-a creat lui Urmuz imaginea unuiprotosuprarealist, i-a impus în Franţa figura unuiKafka român. Dramaturgul de notorietate mondialăîi recunoscuse personalitatea literară de la ivirea înpeisajul literar din România. „Universalitatea” lui M.Blecher se reduce, azi, la ceea ce se numeşterecunoaşterea „specialiştilor” în literatură. De exem-plu, revista „Dialogue”, a Universităţii Paul Valerydin Montpellier 3, în nr. 17, i-a dedicat osecţiune[RTF bookmark start: }BM35182236745000:M. Blecher – histore d’un oubli.[RTF bookmark end:}BM35182236745000 În mediul literar francez şi ger-man, el este „clasificat”, într-un mod deja previzibil,alături de Franz Kafka, Bruno Schulz, RobertWalser, ca şi Miloš Crnjanski ori Géza Csáth. N.Balotă (De la Ion la Ioanide, 1974) decelează toposurice vor apărea la Beckett: „mâlul originar sau final”,accentuarea modului de expunere descriptiv şi dimi-nuarea până la eludarea naraţiunii şi a sem-nificaţilor discursului prozei: „În lumea sa [alui Blecher] nu se întâmplă niciodată nimic(ca în aceea a eroilor lui Beckett); în aceastălume nu e nimic de înţeles...”

Dimensiunile creativităţii sale nu i-aulăsat indiferenţi pe E. Lovinescu, P.Constantinescu, M. Sebastian. Originalitateasa a fost descoperită într-un tip de autentic-itate care ar ieşi din convenţia estetică şificţională, spre un fel de paraliteratură. LuiM. Sebastian, într-un articol din iulie 1938, ise părea că proza lui Blecher, abia izbăvit desuferinţa vieţii lui bolnave (se referea laprima sa scriere publicată, cea mai însem-nată, Întâmplări în irealitatea imediată), ar ficonfesiune în sensul discursului epic docu-mental, nonfictiv, dar menţinută nu din-coace, dar ajunsă dincolo de literatura. Cuadevărat, experienţialismul (termenul lui P.Comarnescu) literar, prozastic, al lui Blecher, eraunic, în ordine bio-grafică, prin trăire şi scriitură. Untragic handicap devine, în regim estetic, un privilegiusoteriologic. Aerul său experimentalist provine tocmaidin experienţialismul existenţei şi, implicit, al expre-siei acesteia.

Blecher se deprinsese într-atât cu suferinţa şiproximitatea morţii, încât putea „poza” pur şi sim-plu, cu maximă uşurinţă, în erou de un cutremurătorcuraj al speciei umane. Scriitorii care îl viziteazămărturisesc uimirea faţă de rezistenţa, prin boalăcare îi substituise viaţa, a acestui tânăr. Nu arătacopleşit şi învins. Înlătura firesc, cu o seninătateinexplicabilă, compătimirea. Dar firea luminoasă i-aechilibrat, într-o oarecare măsură, destinul sumbru.A rezultat o natură cultivată înspre baroc, unificân-du-şi contrariile.

Proza sa (anti)autobiografică, autoficţională şiirealistă, sugerează o religiozitate fără divinitate, nutocmai insolită într-o lume desacralizată,dezumanizată şi reificată. Blecher ţese ununivers marcat de un existenţialism nihilist,nonteleologic, trans-etic, materialist, obiec-tualist, deopotrivă cotidian şi cosmologic.Modelul său structural nu este suprarealis-mul literar, ci pictural, constructiv, contro-lat. Acest model, M. Blecher îl divulga înepistolarul către avangardistul Saşa Pană:„Idealul scrisului meu ar fi pentru minetranspunerea în literatură a înaltei tensiunicare se degajează din pictura lui SalvadorDali.” Arta, în general, literatura în special,sunt pentru Blecher un succedaneu exis-tenţial, o suplinire, atestare şi justificare alumii şi a fiinţei, oricât ar fi ele de inexpli-cabile în raţiunea lor originară şi finalistă.O terapie estetică rămâne esenţială, unindvocaţia şi aspiraţia scriitorului.

Legătura cu avangarda românească,echilibrată, liberă, paradoxală, nefundamen-talistă, îl sustrage suprarealismului francez,fixat în discursul destructurant. Relaţia cuscriitorii român din avangarda emblematiza-tă de „sintetism”, mai mult decât aceea cutextele lor, îi influenţează cunoaşterea de sine.Blecher îi mărturiseşte lui Geo Bogza, într-una dinnumeroasele scrisori către el, că, în absenţa lui, ar firămas „îmbuibat de vise absurde şi de dadaisme înve-chite. Ţie îţi datorez organizarea mea şi apoi posibi-lităţile de publicare.”

M. Blecher exemplifică în proza româneascăorganicitatea scriiturii şi scriitura organicităţii.Psihismul şi visceralitatea sunt proiectate în discurs,iar discursul epic nu-şi reprimă emanaţiile, tensiunilecorporale şi mentale. Proza lui Blecher, fundamen-

tată într-o secvenţă definitorie, care nu a scăpat anal-izei, este una aflată între scris şi sânge, aşa cum leva corela şi înţelege Ernesto Sabáto. „Scrisul şi cir-culaţia sângelui îşi corespund.”, nota N. Balotă.Existentul şi limbajul sunt scufundate şi „înglodate”.Blecher practică scriitura subterană. Altfel decâtArghezi, dar prin expresionismul comun, Blecherscrie tot „pe dedesupt”, pe potriva şi prin predispoz-

iţia firii sale. Proza aceasta „existenţialistă” este unaa plutirii şi băltirii sufocante, salvată de metamor-foza (in)existentului în limbaj. Cunoaştem aici unlimbaj terestru, ca şi un pământ apt de expresie.Mediul propriu la Blecher este noroiul-limbaj. „Ceeace luam drept durere nu era în mine decât un slabcolcăit al lui [noroiului], o prelungire protoplasma-tică modelată în cuvinte şi raţiuni.” (Întâmplări...)

Descoperim aici o proză a simulacrului necamu-flat, asumat deschis, o proză proiectată într-ununivers reificat, dar spectaculos însufleţit, ca la„oniricii” deceniului 7. Obiectele, revizionate lamodul vaijingerian, apar ca un simulacru (als ob) alrealităţii. Lupta agonală cu nonsensul este laBlecher, totodată, şi o înfruntare agonică, dinspretragic spre ludic. La Blecher, tragicul devine vocaţiacare îl condamnă, iar ludicul aspiraţia care îlizbăveşte. Realitatea ireală în care vieţuieşte aparevidă şi ambiguă. Blecher este încredinţat, după cumnotează el însuşi, că „esenţa realităţii este o vastă

confuzie de diversităţi fără sens şi fără importanţă”.Mi se pare, prin urmare, că, în cazul lui M. Blecher,viaţa sa de om, aşa cum a fost, îi poate explică opera.Opinia contrară a lui N. Balotă surprinde de douăori. Odată pentru că exprimă o poziţie de principiu:arta s-ar autonomiza total în raport cu biografiaartistului. Şi a doua oară, pentru că Balotă, incon-secvent, leagă opera de viaţă în alte cazuri, indis-cutabil mai nepotrivite, ca de pildă cel al lui Urmuz.Circulau cândva vorbele unui scriitor de succes în

deceniile 6-8, care spunea că prozatorul trebuie săaibă oase tari. Evident, ca să poată sta la masa descris. Nu se sugera că talentul se află în oase. Oaselelui M. Blecher s-au slăbit din prima tinereţe, de care,de altfel, nici n-a mai trecut. TBC-ul osos, Morbul luiPott, i-au redus, desigur, scrisul, dar cantitativ,dându-i totodată diferenţa, calitatea sau natura aces-teia. Experienţa sa de viaţă a fost mai curând o expe-rienţă de moarte, de boală îndelungată şi de moarteantumă. Scrisul său nu a venit pe deasupra boliicumplite, dar din această boală. În epistolarul său(M. Blecher, mai puţin cunoscut. Corespondenţă şireceptare critică, ediţie întocmită de Mădălina Lascu,prefaţă de Ion Pop, Ed. Hasefer, 2000), nota, scriin-du-i lui Geo Bogza, avangardistul iconoclast devenitexponent al literaturii comuniste, că ajunsese să aibăcontact firesc cu realitatea cam două din douăzeci şipatru de ore. Restul timpului îl trăia în irealitatea pecare nu o putea îndepărta.

Întâmplări în irealitatea imediată, 1935, esteprima sa carte, dintr-o proiectată tetralogie, aşadardintr-o scriere întinsă, unitară ca univers şi stil.

Titlul auctorial, definitoriu pentru intenţiasa literară, era Exerciţii în irealitatea imedi-ată. Conotaţia acestui titlu este evidentexperimentală. Cum experimentul literareste privit cu mefienţă de publicul larg şi cuinteres de un număr restrâns de esteţi, con-junctura socio-economică şi culturală a decisschimbarea de tip paratextual, care a detur-nat şi calea ori metoda adecvată de inter-pretare. Geo Bogza, în articolul M. Blecher(din „România literară”, apărut în anul 1988,la 50 de ani de la moartea nefericitului om),s-a referit şi la faptul că el a fost cel care acenzurat termenul Exerciţii, înlocuit cu ter-menul Întâmplări. Înţelegând consecinţelefalsificării intenţiei auctoriale şi deturnăriiintenţiei lectoriale, Bogza a recunoscut toto-dată că s-a grăbit. Făcuse jocul comercial aleditorului şi dejucase astfel poetica prozei,care nu evidenţiază nicidecum eveni-

menţialul, „întâmplările”. Dimpotrivă. Doarexersează transcenderea imaginară în „irealitateaimediată”, care îi era lui Blecher apropiată, maifamiliară decât realitatea propriu-zisă. M. Zamfiridentifica aici un model pentru romanul nostru inter-belic. Mai târziu, M. Cărtărescu a semnalat anterior-itatea tematică a „irealităţii imediate” în Interior deC. Fântâneru şi a extras calificări postmoderne. Înfapt, irealismul extensibil, gnostic şi kitsch, dezvăluieîn acest text o placă turnantă între premodern, mod-ern şi postmodern.

În epocă, talentul original şi matur n-a scăpatunor comentatori ca E. Ionescu (1936), E. Lovinescu(1937), M. Sebastian (1938). Volumul lui Blecher ilus-tra epica eului juvenil, amoral, nonevenimenţial, într-un fel natural şi programatic. Proza aceasta aduceaun sincretism de maximă şi derutantă noutate, situ-at între mărtusire şi imaginaţie. Ea era structuratăprintr-un telescopaj unic, între naraţiunea factuală şi

naraţiunea ficţională. Sinceritatea sa era,însă, artistică, nu diaristică ori memorialis-tică. Unii dintre primii comentatori nusesizau bine disjuncţia dintre estetic şi moral,ficţional şi documental. Nu vedeau decon-venţionalizarea şi, concomitent, reconvenţion-alizarea artistică, fiind tentaţi să evidenţieze,într-un fel limitativ, transvazarea artisticuluiîn documental. Aici ei descopereau soluţiasalvatoare, când, de fapt, aceasta ar fi fost oeroare, o nefastă înclinaţie destructivă. Darprozatorul impunea, cu un singular curajartistic, lărgirea şi restructurarea ficţiunii,prin reportaj imaginar.

Romanul este tratat, aş spune, afabula-tor. El rămâne dominat de monologul drama-tic. Faptul fusese sesizat de E. Lovinescu.Genul dramatic aproape că substituie epicul.Epicul se deplasează spre dramatic, aşa cumpoeticul va merge spre epic. I. Negoiţescu (M.Blecher sau „bizara aventură de a fi om”,studiu din „Viaţa Românească”, nr. 6, 1970,în Engrame, Albatros, 1975) a evidenţiataltceva, şi anume deplasarea epicului sprepoetic, într-o epică de atmosfera lirică, mode-

lată de poezia lui G. Bacovia (să amintesc că Blechera tradus din acesta poezia Plumb în franceză) şiFundoianu.

E. Ionescu, în 1936, opunea autenticitatea ima-ginaţiei, inautenticităţii trăirii literare, pe o direcţiepe care o va urma el însuşi, aceea proclamată şiexemplar exemplificată de Kafka, cel care denunţaradical, ultimativ, psihologicul. „Emoţia, durerea, psi-hologicul sunt lucruri false...”, scrie Ionescu. Durereafalsă? Nu în sine, ci prin epuizare artistică, literară.

MARIAN VICTOR BUCIU

Blecher

7

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

SEPTEMBRIE ♦ 2007

Pe muchie de hîrtie

MAGDA URSACHETS versus BS

„Bătrînii sînt la fel de buni ca toată lumea, chiar dacăse fac mai mici. Simt durerea ca dumneavoastră şi camine şi uneori tocmai asta-i face să sufere mai tare ca noi,căci nu se pot apăra”.

Romain Gary, La vie devant soi

Observaţia din motto e a lui Momo, uncopil necăjit de zece ani, abandonat,însă complet străin de ageism. Această

blestemată maladie – discriminarea de vîrstă –bîntuie România. Dacă vrea să cunoască nivelulageismului, orice sociolog ar cam trebui să dea otură cu tramvaiul (de Baza 3, în Iaşi), cu autobuzulori cu trenul. Ar afla că vîrsta biologică „sebucură” de oprobriul public. Existenţa celor cupărul alb nu-i deloc uşoară în trafic: cînd n-au rit-mul tinerilor, sînt îndemnaţi spre viaţa de apoi.Cele două Românii: între azil şi disco e un titlucare spune multe. Şi doctorul psihiatru ConstantinRomanescu ştie ce spune: e deseori apelat în lim-baj de peluză, aproape articulat, ca să fie trimis lacimitirul Eternitatea, de şoferi imberbi, cu glugăpe creier. Mintea puţină e contaminată repede decomportament antisocial.

„Nu vă supăraţi, pot sta aici? În compartimen-tul meu e numai tineret”, şi-a cerut voie obătrînică, în trenul de Constanţa. Îmi închipui ce is-a întîmplat pînă s-a hotărît să-şi schimbe locul.

Cine nu i-a văzut pe bătrînii puşi peaşteptare, deşi timp nu mai au deloc, peculoarele spitalelor?; agresaţi de tineriicare n-au loc de ei în stradă; batjocoriţide vreun reporter TV, la alegeri: „Ce-ţimai baţi capul cu rablele de la 60 însus?”. Lovitura de graţie le-a dat-o,frust, la gazetă, un profesor de la„Cuza”, Gabriel Decuble; „Generaţiamea (…) nu şi-a băgat degetu-n cur ca săvadă dincotro bate vîntul!” Chit cămarii profitori, marii oportunişti provindin rîndurile UTC şi UASCR.

„Culpabilizarea unei categorii,inclusiv a uneia numită generaţia expi-rată, aminteşte înfricoşător atît ura derasă, cît şi ura de clasă”. Şi Alex Ştefă-nescu are dreptate: lupta de clasă,astăzi, se dă între tineri şi „persoaneînvechite” care au carte, nu şi carteelectronică. Fireşte, bătrînii sînt înfrînţiîn orice bătălie.

„Vîrsta a treia înseamnă eşec şiumilinţă”, îmi spunea un amic. „Ca să ţise suporte bătrîneţea, nu te văita cîndte doare, nu da sfaturi şi nu vorbi de vremea ta”.

Mass-media încurajează din răsputeri lipsa derespect faţă de vîrstnici (fie ei părinţi ori profe-sori). Pînă şi imnul naţional l-ar modifica: … încare te-adînciră barbarii de bătrîni; … şi cruzii tăiduşmani, profesorii. La ştiri, aflăm că un Ferrari adat peste „un bătrîn de cincizeci de ani”. Vinovat– bătrînul. „Nu mai rîde ca o babă”, se aude într-o emisiune de divertisment. Cum o fi acela rîs debabă (cu varianta băbăciune/ băboană) ştie doarDan Negru şi-o şi spune, ne-cugetat cum i-i felul:„Cum să le zicem? Maimuţe sau babe? Parcă totbabe”. O etnoloagă o ironizează pe „o reprezentan-tă a gîndirii populare, altfel zis – babă”, în igno-ranţa faptului că „babe bătrîne ştiu rostu la pîne”.

Generaţia mea (expirată) avea capacitatea dea-şi admira profesorii; generaţia viabilă are capaci-tatea de a-i dispreţui. Citez din Al. Vakulovski(Pizdeţ), dornic să-i înghită pămîntul mai repede pebătrîni: „Facultatea de Litere (din Cluj, obs. mea)– facultate de şobolani, facultate de pizde proaste.O pepinieră de curve, labagii şi băloşi. O facultatede babe sclerozate”.

Şi acest dispreţ faţă de vîrstnicii pe care noi îiurmăream, avizi de informaţii despre lumea lorclătinată, în 1944, din temelii (sălile de conferinţegemeau de lume în studenţia mea, cînd apăreau laIaşi Tudor Vianu ori Petru Comarnescu ori I.D.Ştefănescu) s-a generalizat: nu se mai crede încoexistenţa generaţiilor, generaţii şi degeneraţii,cum notează Leo Butnaru.

Divorţul TS (tineri scriitori) versus BS (bătrîni

scriitori) a înregistrat post annum ’89 forme acute,cu zgomot nu de fond, ci de prim plan, cerîndu-senici mai mult, nici mai puţin, pe urmele unui erezi-olog, M. Ilovici, arderea bătrînilor. Caii de bătaie –pensionarii gloriei ceauşiste. Unii, fiind şi morţi, n-au avut cum polemiza. Ce-i drept, cîţiva culturniciau fost recuperaţi; unul dintre ei, cu fotografie înmanualul (alternativ) de română. Inclemenţiijustiţiari au ce au numai cu unii, nu şi cu alţii.

Tesiştilor li s-a părut că nu mai încap pe verti-cală din cauza „bătrînetului literar” care ar publi-ca prea mult, ar trăi prea mult, ar ocupa loc preamult în istorii literare şi-n universităţi (v.scoaterea la hurtă a profesorilor consultanţi dinUniversitatea „Al.I. Cuza”; rectorul D. Oprea le-adat conducătorilor de doctorate ora stingerii, vîrs-ta fiind criteriul unic; nu opera, prezenţa în cul-tură contează, ci certificatul de naştere).

La Conferinţa Naţională a Uniunii Scriitorilordin 17 iunie 2005, un clujean era excedat de „fig-urile îmbătrînite” din sală. Am aflat cu greu că-lcheamă Mihai Goţiu. Promit să-l citesc. Bănui căscrie despre felul cum ajută bătrînele să treacăstrada, ca luntraşul Caron.

Ca să intre în trend, un iaşiotic îl atacă (glo-bal) pe bătrînul beţiv, poet de terasă, de birt, decîrciumă.

Fascinaţi de tabula rasa şi de piatra tombală,viabilii (altfel zis generaţia prezervativ, cum onumeşte un fracturist) au ce au cu bătrînii ăştiacare nu mai mor. Cu monştrii de vitalitate caOvidiu Drimba, de-o pildă, ajuns în 2004 la 85 deani. Ce dacă a fost asistentul ales de Blaga?

„Sînt vechi, domnule!”Postsocialist, Modest Morariu şi Romulus

Munteanu, editori de elită, au fost acuzaţi că auscos cărţi sub comunişti, doveditoare a ce mai

creştea în „deşertul roşu” ori în „Siberia spiritu-lui”. Pe Geo Dumitrescu l-au trecut prin foc şi parăpentru tezism naţionalist-comunist. Aproape că nus-a ştiut cînd a murit (doar nu era tatăl vreuneivedete pop, rap, hip-hop). Despre Cezar Baltag s-ascris că „s-a închinat la Satana de Stalin” înaintede-a deveni poet mistic.

Spuneam că eternul (şi necesarul) conflictîntre generaţii n-a îmbrăcat niciodată forme maimitocăneşti, contestaţii mai violente, pe măsurasimplificării canonice proletculte. Numai în pro-letcult criticii de direcţie se împiedicau de bătrînişi propuneau, dacă nu moartea lor civică, măcarun picior în fund. Ca Ov.S. Crohmălniceanu, într-obroşură pe care am fost obligată s-o învăţ pe derost pentru cursul de Teoria literaturii, Pentru real-ismul socialist.

Heirupismul proletcult (e ştiut că după 55 deani, îţi schimbi, cînd nu eşti gire-vent, mai anevoiepărerile, te (re)orientezi ai greu), care i-a trimis laMuzeul Antipa pe Blaga, Voiculescu, Crainic,Streinu, a devenit vis-a-vis de scriitorii, chipurile,retardaţi trendistic miserupism de tot ce s-a scrisînainte. „Cotidianul” a publicat lista generaţiei expi-rate. Buzura să dispară! Criticii bazaţi pe criteriitradiţionale de valorizare (tipici şi obosiţi) au fostironizaţi ca nichitologi, mărinologi ori predologide cronicari improvizaţi, evaluînd după zvon.

Şi ce să facă, oare, cei de pe lista expiraţilor?Să poarte un semn de bătrîneţe, vreo bulină roşie,vreo stea, niscai majuscule (BS), vreun ex? Oricum,un Noica înconjurat de tineri, un Ţuţea înconjurat

de tineri, la fel Marino, Paleologu, Şora, Paler pareo imagine care nu consună cu societatea noastră„spălată pe creier şi voioasă că-i aşa” (diagnosticPatapievici).

Tinerilor li s-a indus ideea că bătrînii le stauîn calea spre urcuş social, că un big push e vitalpentru ei. În special cărturarii longevivi sînt des-curajaţi ca încremeniţi în savantlîcul lor. Mai răue cînd cer lăcrimînd (a făcut-o un profesor de laIaşi, într-o împrejurare festivă) milă pentru omulbătrîn. Sau cine ştie dacă n-a fost motivat.Egoprozacul Andrei Gheorghe îl vede aşa:

„te-ntinzi ca o ploşniţă pe toate scaunele dinautobuz”.

Şi încă o mostră de cinism, cruzime, grobian-ism:

Dacă eşti mai bătrîn, automat eşti demn derespect? – Ţi-e teamă de moarte. Ei bine, află dela mine, o urare de prea mult bine: mori, mă! Şipocneşte, şi dă-i şi crapă! Ca să fac şi io un mixdin moartea ta. Poate aşa o să mai danseze cinevavreodată măcar pe mormîntul tău. DeathSelecktaaa!” (Midnight Killer, p. 200).

Ajutaţi-i să moară, aşadar. Cum mai dureazăpînă să fie exterminaţi cu toţii prin pensionare(adică foame, lipsă de medicamente), încercaţi cupuţină cianură!

Cine (mai) spune că vîrsta nu-i un merit însine, nici cea mică, nici cea înaintată, că talentulnu are vîrstă, că literatura, ca şi ştiinţa nu cunoscîmpărţiri după anul naşterii, primînd dotarea,acela e considerat un ruginit.

Vă conced că orice schimb de generaţie nu seface cu blîndeţe, dar sfădăliile actuale, păruialageneralizată, terfeleala personalităţilor sînt peni-bile. Băieţii de gaşcă, aceia care au viitorul literarîn faţă, cred că bătrînii trebuie trataţi ca fiare

vechi (vezi Petrică Roman şi industria).Este oare o noţiune nocivă, o

superstiţie de bătrîni şaizecişti şişaptezecişti (care trebuie raşi, dacă nuarşi) valoarea estetică? De ce-ar fi cuvîn-tul capodoperă reacţionar? Literaturaare nevoie de un refresh, cum zic junii,de acord, dar – vrem nu vrem – bătrî-na doamnă (Tradiţia, pe numele ei)trăieşte în creaţia prezentă. Şi se parecă e un adevăr care trebuie mereudemonstrat.

Cum să te formezi intelectual,sufleteşte, refuzîndu-i pe maeştri, dis-preţuind autoritatea clasicilor? Pamfle-tarul Eugene Ionesco (Nu) a recunos-cut: am fost un golan. Fiecare numemare şi-a căutat un maître penseur.Vianu a fost unul pentru Ion Barbu (dereţinut mărturisirea lui: „am început săscriu numai în vederea acestui unic citi-tor – de mare lux, e adevărat, iubitulmeu Tudor Vianu”); Maiorescu pentruIon Petrovici, Stere pentru Ralea, Blagapentru I.D. Sîrbu.

Nichita Stănescu îi spunea Mişu lui Eminescu– şi nu-i de perceput ca o insolenţă. Ajunsese intimcu clasicul, se tutuia cu el. Aşa cum pictoriţa de peArgeş, Mariana Şenilă-Vasiliu, îi spune Moşu luiBrâncuşi

În Atemporale, Vasile Andru imaginează unoraş asfixiat mental. Un ecolog vine cu ipoteza cămoartea acelei aşezări s-a produs prin dispariţiaminţilor luminate care creează „un fel de scut”, „ocupolă, o reţea binefăcătoare”. Prin sărăcirea gîn-dului, bolta se rarefiază, se intră în regresie, semoare.

De meditat şi iarăşi de meditat la asta. Dacă nu vor ca imaginea să le fie asociată cu

„arderea bătrînilor”, tesiştii „deschişi”, gata să-iepateze nu pe burghezi, ci pe bătrînii „închişi”, arcam trebui să-şi controleze miserupismul faţă demodele. Orice şcoler ştie că subordonareanecondiţionată la canon, la manieră, la reţetă nuduce departe, dar şi că revoltanţilor (cum le zicebătrînul Alecsandri) nu le prieşte încălcarea reg-ulilor elementare ale artei. Altfel, obţii taman con-trariul: ajungi să confunzi o bucată de ţeavă cu osculptură, un tampon igienic cu o poezie, unroman chicklit cu o proză de prim raft.

Ca sexagenară încă vie, neînfricoşată de băi-uţei, nu pot decît să le recomand:

Uşor cu bătrînii pe scări!

8

ANUL XVIII ♦ Nr. 9 (666)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Ce ciudat! Cât am stat în Polonia, amlegat prietenii hotărâtoare pentruviaţa mea, iar acum îmi vin în minte

numai întâlniri fugare, figuri episodice, oamenicunoscuţi în treacăt, în primele zile ale şederiimele în Polonia, pe stradă, în tren, oameni cu carenu voi mai avea probabil prilejul să mă reîntâl-nesc. Sunt mai ales chipuri rămase acut în mem-orie poate şi datorită stării în care mă aflam atun-ci. Sosisem în Varşovia după miezul nopţii, nedor-mit şi obosit de lunga călătorie cu trenul. Erampentru prima dată în străinătate şi, dintr-o încur-cătură sau neglijenţă funcţionărească, în gară numă aştepta nimeni. Umblam noaptea pe străzi,priveam vitrinele luminoase cu inscripţii într-olimbă bizară, parcă de pe o altă lume. Totul erahalucinant, ireal. Mi se părea că visez că mă aflupe o planetă necunoscută.

Cu o intensitate diferită de la o zi la alta,starea asta nu m-a părăsit aproape nicio-dată în primele săptămâni. Rătăceam, cadrogat, prin Varşovia, printre oameni carenici nu păreau să mă vadă şi cu care nuaveam nici o şansă de a stabili un contact.Câte un om cu care încercam să comunicrenunţa, cu o mină de compătimire şiregret, dând din umeri a neputinţă.Puţinele locuri în care mă puteam faceînţeles în franceză erau un fel de oaze alelumii reale, inteligibile. Atunci am începutsă descopăr şi să preţuiesc gesturile oame-nilor, privirile, intonaţia vocii, încercândsă descifrez un cod care îmi era oricummai familiar. După un timp, sentimentulde irealitate, de ieşire din timpul real, afost sporit şi de senzaţia stranie că aici, înVarşovia, războiul nu se sfârşise acumdouăzeci şi cinci de ani, ci mult mai decurând, cu doi-trei ani înurmă. Nu era vorba deînfăţişarea străzilor, acaselor, ci de prezenţarăzboiului difuză, uneorichiar apăsătoare, în gândurileoamenilor. Nu în conversaţie– mulţi chiar se jenează sămai povestească ceva, pentrucă, zic ei, tinerii dau semnede plictiseală când ascultăamintiri din vremea războiu-lui. Dar biografia fiecăruia,aproape că n-am întâlnitexcepţii, e marcată în vreunfel de război, de lagăre, dedeportare. Omul vrea să-ţirăspundă la o întrebare oare-care – unde-i sunt părinţii, depildă, sau de ce locuieşte sin-gur – şi e nevoit să evocerăzboiul.

...Vizitez Stare Miastocu o însoţitoare „oficială”.Intrăm într-o biserică, lumi-noasă şi cu proporţii maiîndulcite, mai calde, maipuţin strivitoare pentru unneobişnuit al acestor lăcaşuri.„Aici a luptat fratele meu întimpul Insurecţiei. Mi-aupovestit prietenii lui care au scăpat – ...el a căzutaici, adaugă repede, precipitat, parcă i-ar fi fricăde o eventuală întrebare. Ai noştri s-au retras înbiserică, ultim refugiu. Nemţii i-au încercuit, apoiau pătruns înăuntru. Fratele meu şi alţi câţiva seaflau în spatele altarului. Iisus era ciuruit degloanţe...” Îmi închipui tirul mitralierelor, dinspresfinţi, de după coloane, spre altar, devenit obiectivstrategic, Iisus schimbându-şi expresia feţei dupăhazardul gloanţelor care-l ating. Par scene dintr-unfilm expresionist, făcut de un regizor prea doritorde efecte şocante... La sfârşitul plimbării, stămpuţin de vorbă într-o cofetărie, pe fondul unormelodii demodate, languroase şi dulci deprimante,executate la pian. Pofta mea de vorbă şi stareamea febrilă o predispun şi pe însoţitoarea mea laconfesiuni, altfel o femeie destul de rezervată. Nue căsătorită, deşi e la „jumătatea drumului”, darnu are crisparea obişnuită a femeilor fără „viaţăpersonală”. Munceşte mult. De ani de zile, îngri-jeşte de mama ei, bolnavă, imobilizată în pat, într-o casă din apropierea Varşoviei. Mai este şi onepoată, rămasă tot în grija ei, de la moarteasurorii sale. O familie de trei femei... Dacă mă

poate ajuta cu ceva, să-i telefonez acasă, dar nudimineaţa, pentru că doarme târziu. Râde... „Ştiţi,lucrez mai mult noaptea, atunci am mai multtimp, nu mă deranjează nimeni... În zori, mă ducla culcare...”

...La prânz, într-un „bar mleczny”, peMarszalkowska. Mănânc la o masă, în picioare.Odioasă, totuşi, această invenţie – mese înalte,fără scaune, ca oamenii să mănânce în picioare, sănu poată sta prea mult în asemenea poziţie obosi-toare, şi să lase locul altora. În faţa mea, un omîn vârstă se sprijină cu coatele pe masă, în faţaunei sticle de bere. Într-o farfurie, o mâncareabandonată, care, se vede, l-a indispus pe „con-sumator”. De masa noastră se apropie un tânăr,cu o tavă de mâncare, îmbrăcat elegant, puţin camţipător, mai ales fularul de la gât e greu de supor-tat. Întreabă, în poloneză, dacă mai e loc şi pen-tru el. Bătrânul încearcă să-şi iasă din mahmure-ală legând vorba cu tânărul care e mai aproape deel decât sunt eu. Nu prea înţeleg despre cevorbeşte. Băiatul mănâncă repede, nu dă semne căl-ar interesa ce spune celălalt. La o întrebare abătrânului, răspunde în engleză, cam repezit: „Nuînţeleg. Sunt din Statele Unite”. Aha, mormăiebătrânul şi se indispune şi mai tare. Americanulpleacă. Bătrânul se uită la mine, mai precaut, apoipufneşte supărat. „Din Statele Unite, aţi auzit?”.Doamne, mă gândesc, numai de nu şi-ar da seama

că eu cu adevărat n-aş putea sta de vorbă cu el, căasta chiar l-ar exaspera de-a binelea. Oricum, îmidau seama ce vrea, ce anume îl supără şi dau dincap aprobator. Pentru că dreptate are cu sigu-ranţă, iar în esenţă l-am putut urmări. Îl supărămai întâi americanul: „A emigrat el, sau părinţiilui, mă rog, treaba lor, dar de ce îşi ia aerele asteaşi se mai preface că nu înţelege polona? De fudul,e fudul, n-am ce zice, dar dolarii nu-i curg dinbuzunare, că altfel n-ar mânca aici. N-are chef săstea de vorbă cu un om. Dar parcă numai el e aşa?Eu mănânc mereu prin restaurante, tot din asteaieftine, că mie n-are cine să-mi gătească, şi stau şimă uit la oameni. Rar am cu cine sta de vorbă.Oamenii nu mai au chef să schimbe o vorbă lamasă. Nu te cunosc, nu mă cunoşti. Am înfulecatrepede şi am fugit. Asta-i masă de prânz? Uitaţi-vă la ei (gest cu mâna), nimeni nu scoate o vorbă,numai cei care au venit împreună. O să ajungem

să ne hrănim ca vitele. Rumegăm fiecare cunasul în farfurie...” Dă din mână, dezgus-tat. Termină berea dintr-o singură înghiţi-tură, salută şi se îndreaptă încet spreieşire, puţin adus din umeri. Cred că a zisceva în gând, nu prea amabil, şi despretăcerea mea. Îmi pare rău şi mă simt vino-vat.

...Ies de la teatru, puţin ameţit, cuurechile vuind de vorbe neînţelese, uimit,totuşi, de posibilitatea de a înţelege joculactorilor, „mesajul” lor dincolo de cuvinte.În autobuz, găsesc un scaun liber, lângăpasajul de trecere. În faţa mea şade un omînalt, spătos, mai în vârstă. Mormăie ceva,din când în când, pentru sine. Se vede că eobosit, poate şi puţin ameţit de băutură. Lao curbă luată cam prea brusc, în viteză,

spre Aleje Niepodleglosci,fiecare din noi are impresiacă celălalt e în pericol săcadă. Un gest reflex, făcutde amândoi în aceeaşi clipă– întindem mâinile pentrua împiedica căderea celui-lalt. Parcă ne-am fi repezitspre o îmbrăţişare neaştep-tată. Omul se trezeştepuţin din amorţeală, măpriveşte şi începe să filo-zofeze: „Ca să vezi, oameniinu sunt chiar aşa de răicum se spune. Uite, nici nune cunoaştem şi am săritamândoi să ne sprijinim.Ei, dacă ar sări omul tot-deauna aşa să-l ajute pecelălalt, altfel s-ar trăi.Frăţeşte, cum s-ar zice.Toată ziua auzi: frate înco-lo, frate încoace, dar nutoţi ştiu ce vorbă-i asta –frate. Vă daţi seama:frate!”. Dau din cap, însemn de totală adeziune lapărerea lui. Nu vreau săvorbesc, ca să nu mai com-plic lucrurile cu identitateamea. Omul vorbeşte în con-tinuare. Acum povesteşte

ceva din timpul războiului, dar nu înţeleg preabine. Multe expresii sunt prea dificile pentrumine, altele par de argou. Înţeleg „morala”: epăcat că oamenii îşi dau seama că sunt fraţi abiala război, sau la o altă nenorocire, când sunt înprimejdie de moarte... „Acuma ni se spune că tre-buie să fim ca fraţii şi cu nemţii. Ei, asta-i maigreu. Eu unul nu mă simt în stare. Bătrânii nu seschimbă aşa uşor. Poate ăştia mai tineri or să fieca fraţii şi cu nemţii...”.

Ne apropiem de o staţie. Omul se ridică, efoarte înalt şi masiv. Îmi strânge mâna, aşezându-şi şi stânga peste mâna mea, cu gingăşia şi pre-cauţia uriaşului care strânge o mână mult mai de-licată şi mai firavă ca a sa. Coboară neaşteptat degrăbit şi de ferm.

Fragment dintr-un volumîn curs de apariţie la

Editura Ideea Europeană

LEON VOLOVICI

Însemnările unuicălător străin (1972)

9

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

SEPTEMBRIE ♦ 2007

Rogulski nu-şi află, nici pe departeprobabil, sprijin în realitate, în aşa-zisa realitate (folosită eventual ca un

fel de cârjă, ca un soi de pistă pregătitoare pentrure-lansarea în cealaltă realitate!), având, în schimb,nevoie de Tonia, pentru a o crea, creându-se,strunjindu-se astfel pe el însuşi; sau, cine să ştie?,poate anarhistul nostru contradictoriu are nevoiede Tonia ca să se vindece pe sine însuşi prin ea(să se vindece de el însuşi? de foamea lui de fiinţă,de viu?); cert este că acest supra-om/supra-person-aj, dacă simte nevoia de vindecare şi încearcă săse trateze, obţine efectul exact invers: nu se vin-decă nicidecum nici de sine însuşi, nici de tabie-turile, obiceiurile, ticurile, teoriile sale ciudate, desorginte donquijotescă, circumscrise unei lumidiferite, dimpotrivă: o molipseşte şi pe Tonia, iarenorma-i boală (citeşte: foame de viu, foame defiinţă) se accentuează, se acutizează cu asupra demăsură! Se întâmplă întrucâtva ca în cazul luiIvan Karamazov. În scena care pregăteşte PoemulMarelui Inchizitor, fixându-l pe fratele-său, trans-parentul, isusiacul Alioşa, cu ochi curaţi, având unzâmbet stupefiant pentru firea sa, ca de copil, pechip, îndrăcit-genialoidul Ivan Karamazov,exclamă la un moment dat:

„Prin tine aş fi vrut de mine să mă vindec.”

Pentru ca de îndată, fără o prealabilăpregătire, anarhicul relaxat Ivan să schimbesubiectul, ca şi când acea aserţiune-cheie – funda-mental diferită de osia sa ontică – i-ar fi scăpat…din greşeală, dintr-o iute regretată stângăcie, gafă,ca şi când Ivan, deodată, a reintrat în pielea euluisău profund, scorţos, duplicitar, incomod, demo-nic – măşti/feţe care nu exclud masca personaju-lui înduioşat, tânjind să se vindece de el însuşiprin fratele său. Să se vindece prin intermediul luiAlioşa Karamazov – iată încă un pretext de a plon-ja în abisurile descrise de Dostoievski! –, adică,da-da, să acceadă la mântuire! Şi dacă neîntoarcem la lupul nostru obsedat de „realitateamântuită”, şi aşezăm scena dostoievskiană şi ceabrebaniană (poemul adresat lui Cici) faţă în faţă,avem şansa de a vedea cum se întâlnescdoi scriitori, foarte diferiţi, înrudiţi însă înesenţe, pe istmul de sorginte creştină,numit probabil că nu tocmai reuşit:foamea de mântuire, reprimată fulgerătorîn cazul lui Ivan Karamazov, dorită, darabia exprimată în cazul lui NicolaeRogulski, căile de accedere spre ceea ce senumeşte în limbajul Sfintei Scripturi„mântuire” fiind, în viziunea celor doi scri-itori (rude de spirit, în esenţe, nebănuit deapropiate!), fireşte, diferite.

La Breban – aici stă sublim genero-sul „rău” situat dincolo de bine şi de rău–, personajele superioare se creează, sedepăşesc, câteodată, prin cineva – pentrucă au intens morbida nevoie de un însoţi-tor care să le populeze superioara lumesinguratică, un însoţitor care devine,firesc, în timp, ucenic, mesager şi promo-tor al lumii aceleia –, depăşindu-se înacelaşi timp şi creându-se prin ei înşişi,amoralii, care de la un punct încolo, înlumea lor de gheaţă, sunt morali, profundmorali. Astfel, Tonia e creată, spuneam, deRogulski, ratatul profesor de istorie, creân-du-se, strunjindu-se prin ea; redându-i,incitându-i feminitatea, lupul nătâng şi

genial îşi redă, iarşi iar, masculini-tatea, creând-o,făcând-o să devinăea însăşi. Aici stădiferenţa dintreseducătorul kier-kegaardian şi celbrebanian. A fi, afi viu presupune, printr-un efort zeiesc, a molipsipe celălalt de o dorinţă/calitate similară, a tedepăşi, viul nefiind un scop, să zicem, în sine, cio treaptă conducătoare spre altceva. Astfel, eroiifie că se înstrăinează tot mai mult de lumea aşacum e, redescoperind vechea şi mereu noua lumecare le revine (realitatea de gradul unu, Viul), fiecă, reapropiindu-se de mundan, de realitate, şifiind totodată gazda unei alte lumi, re-creează rea-litatea secundă; inevitabil purtaţi de alte forţe, înesenţă, necunoscute, ei de fapt locuiesc tot timpul,ceas de ceas, într-o lume a lor, în acea lumekierkegaardiană: „o lume parcă de voal, maiuşoară, mai eterată, de o altă natură decât lumeareală” şi totuşi cu totul alta. O lume care,insistăm, e altceva decât lumea înconjurătoare,perfect familiară de pildă unui Rogulski, mai puţinînsă subteranistului dostoievskian, oprit la jumă-tatea drumului şi considerând că, spuneam şi altedăţi, doi ori doi nu este egal cu patru, ceea ce sem-nifică următorul lucru: realitatea nu este exclusivceea ce pare a fi. Dacă însă subteranistul se înnă-moleşte în această constatare derutantă, care îladuce, prin conţinutul ei în esenţe inaccesibil lui,la ipostaza de „muiere isterică” lunecată înfrământări, dibuiri, hrănindu-se din paradoxuri,dacă gânditorul instalat în subterana din cel maiabstract oraş al Europei, Sankt Petersburg, nu ştiegustul, culoarea, aspectul, peisajul celeilalte real-ităţi, poticnindu-se în lipsa sa de credinţă, într-ocontinuă jubilaţie a contrariilor înverşunate şirămânând în fond în pielea unui singur personaj(Omul cel mai respingător) din cele câteva care îlalcătuiesc pe Zarathustra (Vrăjitorul, Prezicătorul,Cei doi regi etc.), deci reducând multiplele voci aleomului superior la una singură, e adevărat, nelip-sită de farmec, Nicolae Rogulski este un chiriaş

permanent al lumii deviate, ca şi eroul kierkegaar-dian; doar că, spre deosebire de cel din urmă, carevedea lumea aceea „parcă de voal, mai uşoară, maieterată, de o altă natură decât lumea reală”, pro-fesorul nostru ratat, din motive precise, teo-retizate pe îndelete, o percepe un pic diferit. Esimptomatică, în această ordine de idei, scena încare domnul profesor creează un poem destinatiubitei sale pasagere, Cecilia/Cici, frumoasa, met-alica, inteligenta femeie îmbrâncită în imperiulviului, care e de părerea că amantul ei, un instinc-tiv pur-sânge, se desprinde de „turma umană” prinfirea socratică, profund ne-liberă în sensul datacestei noţiuni de filosoful antic, subjugat demonu-lui său căruia îi dădea, în orice circumstanţeascultare: „El [Rogulski – n.n.] trăieşte după uninstinct al său, interior, căruia i se supuneaproape zilnic, în sensul acesta e neliber, e socrat-ic”. Cici se declară – în timp ce îl apără peRogulski în faţa raţionalistului excesiv, DanAndrei – fascinată de profesorul de istorie, latemeliile ontice ale acestui sentiment durabilstând amestecul dintre „contestarea primatuluiraţiunii” şi firea învăţătorului (în sensul biblic alcuvântului), existenţa sa aparent dezordonată,aparent amorală, de huligan sentimental, de ogardeşucheat ce dă buzna în casele celor comme ilfaut, căci dincolo de firea asta contemplată laprimul nivel, la suprafaţa dichisită nietzschean cumultiple măşti a acestui mare jucător, animal derasă, imens peşte, pescar de oameni, apostol aliubirii, descoperi altceva, o lume în esenţe,spuneam, diferită, având repere, valori substanţialdiferite:

„În adânc, acolo unde am pătruns eu, spuneCici, se întinde un platou sclipitor de gheaţă,ferm şi previzibil până la monotonie. […]Acum întrevăd adâncimea ideilor sale,oricum, enormul eforturilor sale de a priviacolo unde nu e de bonton să priveşti.”

Şi unde, e adevărat – susţine frumoasafemeie smulsă din mediocritate de puterniculRogulski, mai exact, de omul superior ce stăîn coconul fiinţei acestui enorm peşte uman–, se poate ajunge în urma unui travaliuuriaş, fantastic, ce presupune candoare,suferinţă, „capacitatea de umilinţă”, „expe-rienţa curajului”, prin detronareainteligenţei, a raţiunii de pe altarul idolilor,prin iubirea ce are o altă logică, şi anume log-ica lui „dacă o creangă se mişcă în faţa lunii,eu îl iubesc”. În consecinţa poate şi a acesteilogici asumate, Cici înţelege ce se întâmplă şicu prietena ei, Tonia, şi declară că e pregătităsă-l împartă pe Rogulski, recunoscând carac-terul acestuia de unicat uman, de exemplaratipic prin instinct, pulsiuni, fire, existenţă,angulaţie, prin cantitatea de viu asumată.

Fragment din Religia viului,în curs de apariţie la Editura

Ideea Europeană

· trei mii de semne · trei mii de semne

AURA CHRISTI„Prin tine aş fi vrut de mine să mă vindec“

„Este destul de simplu:am dispărut şi mi-a luat locul propriul meu

scris; ficţiunea mea poate începe.”GHEORGHE CRĂCIUN

În „România literară“, nr. 10, din 16 martie 2007, am publicat primaparte a unui dialog pe care l-am purtat cu prozatorul Gheorghe Crăciun, înaprilie 2002, la un târg de carte desfăşurat la Cluj. Fireşte, nu puteam să nuprofit tot atunci de elocinţa acestui generos mărturisitor şi să nu-i adresez şilui întrebările unei mai vechi anchete legate de mecanismul şi psihologiacreaţiei, anchetă pe care am iniţiat-o la sfârşitul anilor ’90 şi am reluat-o laanumite intervale de timp (ea urmează să se finalizeze acum într-o carte laEditura Ideea Europeană). Greu de strunit în cadrele unor întrebări-tip, cumse va vedea, creatorul pur-sânge care a fost regretatul Gh. Crăciun şi-a etalat,încă şi încă o dată, principiile estetice pe care le urma cu atâta obstinaţie.(D.P.)

„Scriind pe computer, aveamsenzaţia că scriu cu nisip”

Dragă Gheorghe Crăciun, spune-mi, te rog, cum îţi scrii textele: cu creionul,cu pixul, cu stiloul sau direct la maşina de scris sau la computer?

A, e o întrebare care mă obligă la o anume reautobiografiere, pen-tru că de-a lungul timpului, deci de cel puţin treizeci de aniîncoace, mijloacele de care m-am folosit pentru a transforma întext ceea ce gândeam şi voiam să spun s-au schimbat destul de

mult. Iată doar faptul că, în momentul de faţă, de trei-patru ani încoace, sunt unscriitor – şi pentru mine rămâne un paradox şi acum – absolut dependent de

computer. Nu mai sunt în stare să scriu nici măcar proză altfel decât folosindtastatura computerului şi având tot timpul în rezervă această posibilitate, de areveni şi de a şterge repede, astfel încât să nu mai vezi ceea ce ai şters.

Ceea ce te şi deprimă...Da, absolut. Înainte de acest moment, am trăit toate deprimările scrisu-

lui şi ştersului, ca şi deprimările urmelor neplăcute pentru tine însuţi pe care lelaşi pe hârtie. Da, am avut şi eu un soi de tropism al actului de a scrie, să spun,nişte condiţionări pe care am simţit că trebuie să mi le impun. Relaţia mea cucomputerul este şi acum destul de ciudată, deşi am ajuns să iubesc acest mijlocde a scrie din nişte motive care nu încetează nici acum să mă surprindă. Pânăîn momentul în care mi-am cumpărat primul computer – cred că acum sunt laal patrulea, între timp, deci, am avansat şi eu în pas cu tehnica –, cred că euam fost un sintaxist şi un sintaxier. Ce vreau să spun prin asta? Eram un autorde propoziţii care simţea că nu poate să scrie altfel decât cu mîna, punând punctacolo unde trebuie să pui punct. Eu nu sunt scriitorul care să înţeleagă, niciacum nu pot să înţeleg ce înseamnă o transă creatoare. Nu sunt în stare de aşaceva. Pentru mine, virgula nu contează, dar punctul este un element esenţial,pentru că punctul înseamnă propoziţie de obicei, chiar dacă propoziţia e o frază,pentru mine tot propoziţie înseamnă, adică unitatea lingvistică minimală.Scriind de mână şi scriind cu o anume încetineală, aveam această senzaţie, decompletitudine a lumii şi de consistenţă a lumii. Şi eram absolut convins, pen-tru că senzaţia asta mi-o dădea deja maşina de scris în momentul în care tran-scriam ceea ce scriam, intervenind inclusiv pe textul scris la maşină – şi aici potsă fac o paranteză, să spun că toate cărţile mele de proză, toate textele mele deproză au cunoscut cel puţin patru versiuni: una de mână, care era foarte primi-tivă, alta pe care interveneam la modul adaugă, taie, dar cu scopul de a face dinpropoziţia aia elementară un element arhitectural care să aibă şi o valoare însine; după care venea prima transcriere la maşină şi, deja obiectivat în faţaliterelor imprimate stas pe hârtie, mai aveai ceva de tăiat, de adăugat, şi apoivarianta ultimă.

Dar revin acum la problema computerului. Deci, marele meu conflict cucomputerul, scriind proză – pentru că mi se pare că să scrii eseistică, critică lit-erară, să faci o lucrare universitară pe computer e mult mai simplu, pentru căacolo nu-ţi corporalizezi discursul; ţin mult la principiul ăsta, al corporalizăriidiscursului –, marea mea problemă a fost asta: scriind pe computer, aveam sen-zaţia că nu scriu cu cuvinte, ci scriu cu nisip. Şi că toate cuvintele mele îşi pierdorice consistenţă, că nimic din sângele meu nu mai este acolo, dar, simultan cuasta şi compensând această senzaţie de pierdere, venea o senzaţie extraordinarăde câştig la nivelul puterii de a stăpâni şi substanţa lumii, şi substanţa vocabu-larului. Pentru că computerul îţi permite o viteză specifică. Nu sunt – cum săzic – un as al computerului, bat şi-mi convine să bat doar cu două-trei degete,pentru că altfel mi-aş bruia gândirea şi sensibilitatea. Da, e un mod de tempo-rizare, ca să zic aşa. Însă, în acelaşi timp, tastatura îţi dă posibilitatea uneiviteze extraordinare, care îţi măreşte viteza ta de reacţie la nivel sintactic. Amavut senzaţia că sintaxa mea este mai lentă decât fluxul ăsta, sensibil, mental,care se poate turna în ea. Acum scriu proză direct la computer, mereu pe aceeaşisenzaţie, este o competiţie între limbă şi corp, deşi computerul nu pare făcutpentru corp, nu?, să scrii cu mâna înseamnă că scrii cu corpul, şi totuşi îmi dauseama la sfârşit că câştigul este mai mare decât atunci când mâna, care este pre-lungirea esenţială a creierului tău şi corporală, e folosită ca instrument. Decieste un tip de excitaţie uşor schizofrenică asta, a lucra cu computerul, dar de oeficacitate, în planul descoperirii propriului sine, care pe mine nu încetează sămă surprindă. Aici, sigur că mai apare o problemă, care cred că rămâne o eternăproblemă, nu pentru orice scriitor, dar pentru prozator, în primul rând. Trebuiesă ai acele ore în care să scrii o secvenţă, pentru că, cu toată viteza calculatoru-lui, dacă tu nu ai trei-patru ore la dispoziţie ca să scrii două pagini, chit că aiscris cinci şi ai tăiat trei, nu cred că faci nimic. Aşa că ai nevoie, totuşi, deaceeaşi stare de izolare.

„Mi se întâmplă să-mi descopăr pe monitor propriul contur”

Când te aşezi la computer, scrii întruna sau se întâmplă să şi stai săgândeşti în faţa lui?

Nu, computerul te lasă mai puţin să gândeşti decât scrisul cumâna. Am zis că eu nu înţeleg ideea asta, de transă, dar ajun-gi la un tip de flux. Faptul că tot timpul se desfăşoară în faţata nişte spaţii albe pe care ecranul ţi le creează şi că în spatele

tău se acumulează cuvinte – în care tu ai şi greşeli gramaticale, şi greşeli decules ş.a.m.d. – îţi creează mai tare senzaţia că tu trebuie să ajungi într-unpunct. Pe când scrisul de mână, în general, de foarte multe ori scriind la modulăsta, secvenţial, cum spuneam, mi se întâmpla să pun punctul exact în capătuldin dreapta jos al unei pagini care s-a încheiat, şi cu asta să mă simt eliberat.Calculatorul nu mă mai lasă. Şi am constatat că, de obicei, părăsesc calculatorulîn momentul în care am obosit total, adică a scos tot ce a putut el pe momentsă scoată din mine, cât am avut eu puterea să rezist. Dar, apropo de computer,mi se întâmplă de foarte multe ori când, dacă nu ai o stare anume – pentru căşi prozatorii, ca şi poeţii, dacă nu au o stare anume, care să le spună: uite, acum

10

ANUL XVIII ♦ Nr. 9 (666)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

INEDIT

Dora Pavel în dialog cu Gheorghe Crăciun„Ţin mult la principiul corporalizării discursului”

11

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

SEPTEMBRIE ♦ 2007

eşti în stare să articulezi ceva, te simţi încărcat cu o substanţă informală –, dacănu ai chestia asta, nu ai de ce să te aşezi pe scaun, nici în faţa computerului.Ei bine, acum mi se întâmplă să-mi descopăr pe monitor propriul contur. Peecranul negru, care e şi ecranul de protecţie, aşa, înainte de a deschide calcula-torul, văd capul meu. Şi nu că m-aş vedea pe mine ca persoană civilă, ca per-soană fizică, dar văd acolo o prezenţă pe care simt nevoia să o anulez deschizândcalculatorul, şi, în momentul în care deschid calculatorul, practic, scriu pentrua uita că acolo era o pată de natură vizuală, care era conturul capului meu, şică eu simt nevoia să înlocuiesc acea pată cu cuvinte.

Nu te cauţi pe tine ca interlocutor, nicidecum, ci vrei să te anulezi...Nu, cred că e vorba de o doză de masochism ţi de o voinţă suicidară

nedusă până la capăt, dar de un soi de suicid textual, deci e vorba de o voinţăde anulare, scoţând ce poţi să scoţi din tine, pentru a nega o anume fixitate pecare tu o ai şi pe care ţi-o arată chiar şi ecranul computerului.

„Când scrii proză, intri într-un timp lung al scrisului”

Ai nevoie de un anumit mediu, context, spaţiu sau obiecte-fetiş în preajmăpentru a scrie sau creezi în orice loc şi împrejurare?

În momentul în care am devenit un scriitor aşezat, adică un prozator,pentru că şi până în acel moment am fost scriitor, dar am fost poet şi nu contacontextul – mi s-a întâmplat să scriu,ca poet, şi pe pachete de ţigări rupteşi întoarse cu faţa albă în sus, pe uncolţ de masă, dar pe-atunci simţeam cănu contează contextul –, în momentulîn care însă începi să scrii roman,când deja creierul tău ştie că trebuiesă umple pagina de la stânga la dreap-ta, mie mi se pare că apare o schim-bare fundamentală de atitudine a ta înraport cu ideea scrisului, în raport cupagina, şi apar nişte exigenţe funda-mentale în raport cu contextul.Aşadar, a fost momentul în care amsimţit că eu nu pot să scriu decât înfaţa unui zid alb, că nu vreau să vădnimic în faţa ochilor. Acest zid alb l-am găsit în bucătăria familiei, laînceputuri, după care am reuşit să-miamenajez, în casa părintească de laTohanu Vechi, o cameră a mea delucru, ceea ce s-a întâmplat mai târziu,unde masa mea era iarăşi pusă cu faţala perete şi cu spatele la lumină. Sigurcă asta însemna o anume situaţie inco-modă la nivelul difuzării luminii încameră, umbra care îţi cade peste pag-ină, dar şi asta este ceva foarte inci-tant şi foarte excitant, să-ţi vezi umbramâinii, să-ţi vezi umbra capului, şi nucred că atunci când scrii poezie şi-ţivezi…

Fiinţa de hârtie...Bine, Radu Petrescu chiar are

un roman care s-a construit pe ideeaasta, a proiecţiei umbrei autoruluipeste pagini. Dar, când scrii poezie,lucrurile astea nu le vezi. Când scriiproză, pentru că, scriind proză, intriîntr-un timp lung al scrisului – poeziaeste timpul scurt şi fulgerător alscrisului –, în momentul acela tot con-textul ăsta devine foarte important, elte poate stimula, el te poate inhiba.Aşa am scris. De obicei, scriam custiloul. Nu suport nici acum, e o oroare pentru mine să scriu cu pix cu pastă.Mi-ar plăcea să scriu cu creionul, dar mi-e frică de creion, nu ştiu de ce, deşicreionul se şterge mai uşor, mi se pare că e o obligaţie mai mare, că mă obligăsă fiu şi mai bun de la început decât stiloul. Scriu cu stiloul şi, în ultima vreme,când scriu de mână, sau până în urmă cu patru-cinci ani, am început să scriucu pixuri umede, adică îmi place să văd cerneala care se usucă cu rapiditate înurma a ceea ce am scris eu. Ei, ajung acum la computer. E foarte interesant…

Locul...Locul rămâne la fel, cum spuneam: peretele.Şi ai nevoie de linişte absolută?Nu mai contează, în cazul computerului nu mai contează, şi nici faptul

că te opreşti... De exemplu, atunci când scriam de mână, mă opream şi fixamperetele. Acum mă pot opri, dar nu mai simt nevoia să fixez peretele, fixez…

Ecranul.Fixez ecranul, fără să-l văd, adică fără să citesc un cuvânt.

„Primăvara simt o energie scriiturală de un alt tip în mine”

Eşti mai creativ într-un anotimp faţă de altul? Preferi, pentru scris, unanumit moment al zilei sau al nopţii?

Da. Cred că am reuşit să-mi dau seama care este algoritmul meu gener-al, mi-ar plăcea foarte mult să scriu primăvara, adică mi se întâmplă ca primă-vara să simt că e o energie scriiturală de un alt tip în mine. Niciodată n-am avutocazia de a folosi această stare îndelungată a lunilor februarie, martie, aprilie,

pentru că adevărul e că nici nu m-am ocu-pat de amenajarea unui cadru, a unui con-text în care să pot să fiu liber de-a lungulacestei perioade. Simt că acesta esteanotimpul propice, mi se întâmplă să scriupagini bune, şi foarte repede, şi cu foartepuţine reveniri, dar nu pe un proiect, ci peintuiţii de moment. De asemenea, îmi dauseama că momentul zilei care îmi convinecel mai mult pentru scris, deşi în ultimultimp am tot mai puţină vreme să mă ocupde el, este dimineaţa. Este dimineaţa, pen-tru mine, nu pentru că asta înseamnăînceputul zilei, lumina, o anume prospe-ţime a aerului, a atmosferei, este dimi-neaţa, pentru că, în fiecare dimineaţăcând mă trezesc, am nevoie de un timpîndelungat pentru a reintra în propriilemele stereotipii ale existenţei cotidiene.Or, asta mă irită şi simt nevoia să scriudimineaţa tocmai pentru a grăbi procesulde recădere în ceea ce faci aproapeautomat şi aproape inconştient. Dincolode asta, mi se pare că e un moment bunîn care poţi să-ţi ataci corporalitateadespre care vorbeam. E acolo o confuzieteribilă şi poţi să găseşti nişte pârtii desens şi să ai mici iluminări. Deja după-masa este un moment al zilei în care poţisă treci pe un tip de monotonie a scrisu-lui, deci după-amiaza mi-e propice pentrupagini scrise fără mare consum interior,după-masa nu-mi mai aduce nici un soi deintuiţii la nivelul ăsta, al sensibilităţii, darmi se întâmplă ca după-masa să valorificlucruri pe care dimineaţa am reuşit să leprind într-o formulă minimală şi apoi să ledezvolt la modul pe care îl cere şi îlpretinde proza, romanul.

Ţi s-a întâmplat ca, odată ce aipublicat o carte, să nu-ţi mai placă, după un timp, să n-o mai recunoşti, să regreţi,poate, că ai tipărit-o?

Nu. Nu mi s-a întâmplat să regret că am publicat vreuna dintre cărţilemele, dar fireşte că sunt pasaje, sunt poate chiar texte care au intrat în sumarulunor volume de eseistică şi care nu mi-au mai plăcut. Însă nu se pune problemacă textul cu pricina nu mi-ar mai plăcea din punctul de vedere al temei sau alsubstanţei. Nu-mi place cum l-am scris. Nu-mi place cum l-am scris, pentru că înproză probabil nu mi-au ieşit propoziţiile pe care le visam, şi asta simt mai târz-iu, iar când este vorba despre eseistică, nu-mi place cum am argumentat. Astanu înseamnă că nu mai cred în ideea respectivă. Da, cred că am un anumefanatism. Am şi eu ideile mele puţine, dar fixe, şi nu cred că greşesc, şi ăsta echiar un secret al oricărui creator: idei puţine, fixe, dar de care să te ţii cu con-secvenţă şi pe care să ştii să le rafinezi.

Cluj, aprilie 2002În imagini: Scriitorul Gheorghe Crăciun

12

ANUL XVIII ♦ Nr. 9 (666)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

„Care dintre poeţii, de faţă sau din trecut, nu enegru, şi pe care dintre poeţi – nu l-au ucis?”

Puşkinul meu

„O, să nu-mi cerţi nemăsura…”1

1

Scriitorul e al unei literaturi – şi o produce. Cazul şi cadrul îşiaparţin reciproc. Fiecare e înaintea celuilalt, îl condiţioneazăpe celălalt. Poetul intră în tipare, dar le mai şi sparge. El sereaşează în temeiul lui. Pentru a fi, o cultură se face necon-

tenit. E de un anume fel şi se mărturiseşte mereu altfel. Cunoscutul păşeşte– în imprevizibil.

Suntem mereu tentaţi să reproiectăm ultimul segment asupra între-gului drum parcurs. Istoria unei culturi se comprimă astfel într-un unic felde a fi, monolitic, statuar. Nu e mai puţin adevărat că dominantele de pânăazi pot fi captate şi fără a exclude surpriza de mâine. Istoria se integreazăîn tipologie. Prezenţele personale îşi deconspiră şi câte o faţă supraperson-ală. Fără acest revers nu ar exista limba, psihologia, cultura unei naţiuni; şinu s-ar recunoaşte nici o naţiune ca atare. Avem de biruit, astfel, un specif-ic calcul şi diferenţial, şi integral. De la deosebiri la asemănări, dus-întors,rămâne şi pentru istoricul literar o lungă cale de parcurs.

În minte cu atâtea prealabile integrări, ne-am putea întreba: care săfie semnul distinctiv al literaturii ruse, până unde o cunoaştem? Care –numitorul comun în măsură să-i acorde o comunitate interioară, distinctă dea altor literaturi?! Orice răspuns e pândit de riscul simplificării, întrucâttransformă prea multe stări de suflet difuze în gând prea riguros circum-scris. Să nu-l ocolesc totuşi, numindu-l: somaţia morală. De la întemeietoriiacestei poezii şi proze, până la cei mai demni recenţi urmaşi ai lor, dăm pesteaceleaşi întrebări obsesive în jurul cărora se rotesc scriitorii şi pe care leascut până la ultime consecinţe pentru sine şi pentru prezumtivii lor cititori:cum trăim? cum să trăim? cum sătrăim pentru a ne face mai buni? şice înseamnă a fi buni? şi cum putemonora fărâma de umanitate din noi?!În literatura rusă coercitiva linieestetică demarcaţională trece întrebine şi rău; chiar şi atunci cândrelaţia lor e dilematică.Constrângerea la opţiunea morală emarea lecţie artistică a marilor scri-itori ruşi. Această opţiuneînsufleţeşte toate nuanţele – e însu-fleţită de ele. Detaliile sunt covârşitede un radicalism al năzuinţei. Elpoate genera şi inflexibilitate: multevieţi şi opere stau sub semnul setei de mântuire, nu obligatoriu religioase.Prin cărţile lor scriitorii clamează salvarea. De aici şi fuziunea neobişnuitădintre biografie şi creaţie. Vinovaţi fără vină, Crimă şi pedeapsă, Ce-i de făcut?Sunt titluri de cărţi tipic ruseşti. Neîncrederea în estetism alimenteazănumeroase valori estetice. Literatura rusa e obsedată de morală şi filosofie,istorie şi politică – de Condiţia umană, deşi titlul nu-i al unui roman rus. Eaîl urmăreşte pe artiştii ruşi. Adepţii nefisurării fiinţei şi conştiinţei omeneştii se pot încredinţa literaturii ruse.

Maximalismul etic poate să nimerească în proprii capcane. Nu le-auevitat nici scriitorii. Dar sunt capcane şi capcane. Cele simple sunt cele sim-pliste, schematice, dogmatice: incapacitatea realizării convingerilor afişate.Un program poate fi însă nu numai compromis, ci şi exacerbat. Premiseleabsolutizante se bifurcă în consecinţe penibile ori fascinante. Din acelaşipunct te poţi prăbuşi sau înălţa. Un excesiv care oferă puţin – dezamăgeşte.Captează, în schimb, unul care îşi depăşeşte intenţiile.

Literatura rusă iradiază dintr-un nucleu patetic. Miezul ei incandes-cent e comparabil cu un imperativ categoric al eticii. Când se războiesc cu omoralitate, scriitorii ruşi invocă totdeauna o altă moralitate. Cei mediocri şicei excepţionali scriu tot în numele unor idealuri. Dostoievski a reformulatparabola biblică: fii ca focul sau ca gheaţa – niciodată călduţ! Orice extremăe preferabilă mediocrei soluţii prudente. Aurea mediocritas e pentru scriitorulrus – o efectivă mediocritate. El preferă să fie fierbinte sau rece, înfierbân-tat şi faţă de făpturile lui îngheţate. Vrea totul sau nimic. Îşi imaginează par-adisul şi infernul în confruntare directă, fără vreun mijlocitor purgatoriucatolic. Nu recunoaşte decât înălţări şi prăbuşiri. Uneori se înalţă tocmai celcare se prăbuşeşte. Uneori diavolul e cel mai bun prieten. Uneori suferinţa– chezăşia iubirii.

2

Câte un poet se întâmplă să domine o întreagă literatură.Supremaţia lui Puşkin nu o va contesta nici un rus. După el,nimănui nu i-a mai trecut prin minte să se compare cu el.

Puşkin e Everestul. Năzuieşti spre el, nu-l atingi decât cel mult în câte o feric-ită clipă a vieţii. E şi bine găsită, şi adevărată vorba potrivit căreia dinMantaua lui Gogol au purces atâţia. Dar şi lui Gogol nu altul decât Puşkini-a oferit subiectul atât pentru Revizorul, cât şi pentru Suflete moarte. Puşkinrămâne Alfa şi Omega. Viaţa fiecărui scriitor rus e „puşkinian” modelată.

Întreaga creaţie literară rusă, şi numai literară, se află de peste două secoleîntr-un neîntrerupt impact cu el. În pilda lui se originează şi precumpănireastihiei poetice în proza cea mai severă. De la el citire a fost menţinută uni-tatea prozei cu poezia, a epicului cu liricul, a clasicului cu romanticul. Subaceste raporturi, literatura rusă nu s-a scindat în opuse, decât doar potrivitunor delimitări convenţionale. Sub compartimentările şcolăreşti de suprafaţăpersistă o identitate puşkiniană: poetică, lirică, romantică. E vorba de unsuflu romantic de profunzime, pe care, spre a nu-l confunda cu un curent saucu o manieră, am preferat să-l numesc: patetic. Deosebiri de gen şi istorice,opţiuni individuale, de temă sau stil, se topesc într-o aceeaşi matcă a înain-tării. Puşkin şi-a numit poemul Evgheni Oneghin – „roman”; Gogol şi-a numitromanul Suflete moarte – „poem”. Simbolica înfrăţire va traversa literaturaunui secol extraordinar, „de aur”, cu toate osmozele lui. Poeţii vor scrieproză, prozatorii vor face poezie. Ei se vor manifesta, consecutiv sau con-comitent, clasici şi romantici, romantici şi realişti, descendenţi din EpocaLuminilor şi exploratori ai unor inedite tenebre. Lermontov şi Nekrasov, Fetşi Tiutcev, Turgheniev şi Goncearov, Dostoievski şi Tolstoi desfid încadrărileriguroase, promovează fluenţa, trecerile şi amalgamările. Rezultanta – o uni-tară unicitate la nivelul fiecărei opere; şi a întregii literaturi. Individualulface joncţiunea cu generalul, peste capul particularismelor. O aceeaşi capaci-tate liber integrativă la cele două extreme, una trecând în cealaltă. Temeiul?Viaţa. Criteriul? Omul.

Dar în secolul al XX-lea? Cehov îşi numeşte câtre o tragedie – „come-die”, „dramă”, „scene”. În simplitatea lor ele sunt dezarmant de complexe:când le citim, când le privim, ne cuprinde râsul-plânsul. Trei poeţi, fiecare cumijloace proprii, trasează direcţii şi acaparează urmaşi: Blok, Maiakovski,Esenin. Dar poate fi înstrăinată de poezie – Înfrângerea (Fadeiev), Armatade cavalerie (Babel), Donul liniştit (Şolohov)?! Starea patetică se revigoreazăpe temeiuri noi. În modalităţi inedite ea străbate din nou literatura. Inclusivacea literatură despre care s-ar putea ca deocamdată nimeni să nu se ros-tească – după vorba maiakovskiană – „în gura mare”. Există poeţi recu-noscuţi şi cunoscuţi. Mai sunt însă şi poeţi cunoscuţi de unii şi necunoscuţi(nerecunoscuţi) de alţii. Dintre atâţia poeţi ai începutului de secol XX amputut extrage mai sus pomenita treime oblăduitoare, pe ai căror componenţi– atât de diferiţi – prea puţini aveau să-i conteste. În a doua pătrime de veacreducţia devine mai riscantă. Dar, alături de mulţi alţii, o prezenţă împătrităni se impune din pricina comunităţii relative a individualităţilor alcătuitoare.În conştiinţa publicului ele au intrat două câte două sau toate patru laolaltă:Ahmatova, Pasternak, Mandelştam, Ţvetaieva. Comparaţia la îndemână e cea

dintre poete, fiecare de orară anvergură. Lirica femi-nină rusă n-a cunoscutniciodată personalităţi com-parabile cu Ahmatova şiŢvetaieva. Dar chiar de laantica Sappho rare au fostşi în poezia lumii apariţiilede acest nivel. În secolul alXIX-lea, în orice caz, citi-torii nu au prea fost răs-făţaţi de ele. Marile excepţiide rigoare sunt autoarele delimbă engleză, Anne, Char-lotte, Emily Brontë şi Emily

Dickinson. În alte cazuri, o faimă răsunătoare a trebuit cu timpul să seîncline în faţa unui autor iniţial subapreciat: precum George Sand, în faţa luiStendhal. În cazul Ahmatovei, dar mai ales în cel al Ţvetaievei, recunoaştereaa fost, dimpotrivă, ascendentă. A doua s-a impus mai lent şi mai greu decâtprima – spre a atinge apoi împreună cote de omologare superioare, în ţaralor şi în lume. Apare imediat şi tentaţia de a le compara. Ahmatova e de onobilă simplitate clasică, la propriu puşkiniană. Ţvetaieva e plină de nervi,abruptă, zbuciumată – dintr-o nevoie lăuntrică. Un vers de tip „mozartian”şi un altul de factură „beethoveniană”. Ambele pun la grea încercare tălmăc-itorul, căci simplitatea poate fi degradată în banalitate, iar complexitatea îşigăseşte cu greu echivalenţe. Ne-am putea resemna cu neşansa atâtor maripoeţi de a nu fi fost pătrunşi până la capăt în alte limbi. Invers decât la elacasă, nici Puşkin nu are cum se lua în străinătate la întrecere cu Tolstoi,Dostoievski sau Cehov. Ahmatova şi Ţvetaieva – ca şi Pasternak sauMandelştam – au ajuns nume binecunoscute în lume, uneori din motive maidegrabă biografice sau cu o acoperire nu neapărat din sfera poeziei propriu-zise. Dar şi aceasta şi-a găsit şi îşi va găsi, treptat, traducători pe măsură.

În „pătratul” menţionat, „laturile” pot fi variat corelate. Justificărilesunt cu deosebire de ordin estetic. Nu putem însă exclude nici anumitemomente conjuncturale, după cum n-avem pentru ce neglija eventualitatea caafinităţile elective să fi fost resimţite şi mărturisite dinăuntru de un autorsau altul. Avem norocul receptării ample de către Ţvetaieva anume a creaţieipartenerilor ei. Era înzestrată cu o fire dăruitoare, risipitoare, deşi predis-pusă şi la retractarea fostelor elogii. Pentru a-şi manifesta disponibilitateageneroasă, nu pretindea, în orice caz, reciprocitate. Şi atunci când avea drep-tate, şi atunci când se afla în eroare, era sinceră, sincer interesată în dezin-teresul ei. Sensibilitatea ei hipertrofiată putea devia în nedreptăţi. Mult maidese sunt însă cazurile când capta cu gratitudine semnale de o indiscutabilăpoezie emise pe alte lungimi de unde. Dintre cei patru menţionaţi, cea maivie înţelegere pentru arta celorlalţi trei a probat-o, oricum, ea.

O restricţie se impune. E vorba de reciprocitatea ce se configureazăîn acest plan în amplul schimb epistolar desfăşurat de-a lungul anilor1922–1927, cu două suplimentări în 1935, cu Pasternak. Parteneri de staturăegală şi sufleteşte apropiaţi, ei îşi oferă de la distanţă un sprijin creator denepreţuit. Ambii îşi citesc, comentează sau amendează opera, cu conştiinţaşansei unice pe care un asemenea dialog le-o oferea. Din partea Ţvetaievei,printre atâtea probe, stau mărturie şi aceste versuri din 24 martie 1925, ded-icată „Lui B. Pasternak” şi în a cărei transpunere Aurel Covaci a reuşit săse apropie mult, ca performanţă, de rupturile lăuntrice ale originalului, pecare orice cunoscător le-ar fi presupus imposibil de tălmăcit într-o altă limbă:

13

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

SEPTEMBRIE ♦ 2007

„O, de-părtare: verste lungi – şi mile…/Des-tinul mi-l despart de mii dezile./Ne-au dez-rădăcinat, ne-au dis-tanţat/În lumi ce prea destul s-audezbinat.//O, de-părtare: verste… Desluşit,/Ne-au destrămat, ne-audezlipit,/Ne-au răstignit în două lumi – ce crud! –/Dar că ne-au conto-pit ei n-au ştiut//În inspiraţie cum şi-n visări./Nu dezbinări au fost –desfăşurări,/Dezlănţuiri… Văd şanţuri, zid, tumulturi!/Ne-au despărţitprecum pe nişte vulturi//Conspirativi: o, verste, mile… Oare/Sunt dezu-niri? Nu: dezorientare./S-au dezbărat de amândoi, anume,/Prin fund demahalale-n larga lume//Ce martie-i acum prin alte părţi?/Ne-au desfăcut –ca pe-un pachet de cărţi!”

Altfel s-a văzut Ţvetaieva nevoită să se raporteze la Ahmatova şila Mandelştam (la rândul lor, buni prieteni). Pe Ahmatova aadorat-o cu toată nesăbuinţa mărturisirilor tinereşti, şi numai

într-un târziu şi-a temperat elanul din pricina perfecţiunii prea constante apartenerei, de o clasicitate, în ochii ei, prea glacială. Iar Ahmatova, la rân-dul ei, nu i-a pătruns nicicând poezia, refuzând şi tentativele ei de apropiere.Pe Mandelştam l-a apreciat şi a ştiut să-l apere într-un moment al confuzieirăuvoitoare semănată de un emigrant. Elogiile sau bunele servicii le-a con-sumat însă din proprie iniţiativă şi fără ca Ahmatova sau Mandelştam să ofi acceptat sau recunoscut ca egala lor. Au fost şi unii care au tratat-o cu unnemascat sentiment de superioritate, după cum, dimpotrivă, alţii i-au cele-brat talentul încă de la prima culegere de versuri, doar promiţătoare, Albumde seară (1910), sau atunci când şi-a onorat pe deplin pariul cu predestinarea:pentru ea, deosebirea în receptarea ei de către confraţi nu pare să fi avut oprea mare importanţă, dacă e să judecăm după paginile pe care le-a consa-crat celor mai mult sau mai puţin binevoitori. Esenţial era ca ea să accepteori să îndrăgească un poet. Se manifesta aici şi un partizanat egocentric, darcare se convertea într-un altruism manifest. Cu cât mai însingurată era, cuatât simţea mai imperios nevoia solidarităţii – pe care tot ea s-o manifeste.Când un poet îi apărea ca autentic, fie el începător sau consacrat, era încân-tată şi îşi mărturisea încântarea. Tomurile ei de scrisori către atâţia abundăîn laude, deşi nu ocolesc obiecţiile, validate de o sinceritate netrucată. Vedemcum se ataşa şi se despărţea de câte un poet care îşi proba şi apoi îţi iroseatalentul. Extazul se revarsă însă fără oprelişti când destinul îi mijloceşte con-tactul epistolar cu acel mare necunoscut – de fapt intim cunoscut – care afost Rainer Maria Rilke, cu puţin înaintea morţii poetului (vezi Rilke –Ţvetaieva – Pasternak, Roman epistolar, 1926, Editura Ideea Europeană,2006).

Ţvetaieva nu-şi fereca dialogul într-un cadru privat. Ea a scris un şirde eseuri şi studii despre poeţii ruşi ai timpului: despre Balmont, Bielîi, Blok,Briusov, pentru a mă restrânge la o singură literă a alfabetului. În acestemărturii publice poate că nici un ataşament al ei nu convinge cu atâta preg-nanţă (inclusiv în privinţa incapacităţii sufletului ei însetat de poezie de aceda duplicităţilor conjuncturale) precum înţelegerea entuziastă manifestatăfaţă de creaţia lui Vladimir Maiakovski. În câte nu se afla Maiakovski la anti-pod, de la opţiunea socială până la maniera expresivă, fiind pe deasupra şiprea puţin receptiv faţă de lirica Ţvetaievei; dar, poet de anvergură, până lacapăt sincer în ceea ce întreprindea, revoluţionând republica literelor şidobândind un drept de cetăţenie al ei inalienabil – cum ar fi putut să-l con-teste tocmai Ţvetaieva, cea convinsă de imprescriptibilitatea apartenenţei laaceastă cetate ideală?! Nu numai că nu l-a contestat, dar l-a proclamat sus şi

tare într-o lume nepredispusă la asemenea fraternizări. A-l comenta împre-ună pe Maiakovski şi pe Pasternak în cadrul aceluiaşi studiu, a-i disocia cusubtilitate într-o fundamentală asociere valorică, dătătoare de măsură pentruEposul şi lirica Rusiei contemporane, putea însemna un act nesăbuit, cu ade-vărat trădător în ochii multor imigranţi ruşi din Parisul anilor 1932-1933.Acel partizanat îi era însă Ţvetaievei străin. Pentru ea poezia se valida pesine în toate formele ei convingătoare şi constrângătoare. Poezia era una,mai presus de sciziunile reale sau artificiale. Când se revărsa în două univer-suri atât de opuse şi de complementare ca Pasternak şi Maiakovski, nu mairămânea decât să-i pătrunzi dedublarea şi s-o recompui: din doi – ca pe una.

Ţvetaievei îi repugna orice soluţie comodă. Avea o structură prin exce-lenţă incomodă. Nesocotea mereu obişnuinţele. Se arăta neconformă confor-tului – spiritual şi sufletesc. Ieşea din tipare. Putea fi excentrică. Până şi ero-rile le comitea cu bună credinţă. Era cinstită şi în naivităţi. Într-o privinţăînsă sinceritatea ei cu siguranţă n-a dat greş: în nedezminţita ei dragostepentru poezie. Ţvetaieva se ştia, desigur, o poetă importantă. Dar îi lăsa pealţi poeţi importanţi să planeze modelator asupra ei. Sub vraja acestor mod-ele şi-a consumat întreaga existenţă. Direct – sau indirect: ca în incredibilamărturisire de a nu fi citit piesele lui Cehov; perfect credibilă prin intuiţiacă le întruchipa chiar ea pe cele trei surori şi dorul lor neatins după toate„Moscovele” înstrăinate: o motivaţie care conferă afinităţi cehoviene până şirefuzului! Ţvetaieva se simţea obligată la o comuniune nemijlocită cu mulţialţi maeştri vechi şi noi. Printre ei se aflau francezi şi germani, de timpuriucunoscuţi şi ulterior meticulos aprofundaţi în propriile lor limbi: un Villon şiProust, un Goethe şi Rilke. Cu deosebire erau însă printre ei mai marii lim-bii ei materne, de la Puşkin la Blok, în afara moştenirii cărora, înţeleasă şicultivată, nu acorda nici o şansă de împlinire unui recent poet rus. Aşaajungea Ţvetaieva până la contemporanii însemnaţi cu un acelaşi semn ca şiea. Să reafirm simţul rar de „echipă” al acestei însingurate. Oare doar pen-tru că era o „echipă” compusă din atâtea personalităţi de marcă? Atunci pen-tru ce nu manifesta fiecare acelaşi sentiment al fidelităţii? Ţvetaieva îl cul-tivă cu încrâncenarea unui lunatic. „Lunaticul şi geniul sunt firi/Fără amiciprintre vii./În ceasul ultimei limpeziri/Nu te limpezi.” Nelimpezimea solitareio alina numai simţul solidar. De aici atitudinea pe care am putea-o numi fil-ială şi fraternă: precum cea faţă de Puşkin şi faţă de Pasternak. Sora mea –viaţa şi-a intitulat Pasternak un poem. Schimbând oarecum rolurile,Ţvetaieva se adresa marilor bărbaţi întemeietori şi continuatori ai literelorruseşti. Atât de frumoasă, după mărturia multora, ea nu avea feminitateaAhmatovei. Şi, ca femeie crunt lovită de sora ei viaţa, ţintea către locul eibinemeritat printre aceşti bărbaţi însemnaţi.

„Prin veacuri de minciuni şi chin,/Din sârmă-n sârmă azipalpită/Netipăritul meu suspin/Şi patima neistovită…” Există vieţi dăruitepatimii şi pătimirii; în care totul şi toate răsar din suferinţă. MarinaIvanovna Ţvetaieva nu părea sortită compensărilor de acest fel; deşi – la oprivire mai atentă – le cunoscuseră şi părinţii ei. Ivan Vladimirovici Ţvetaiev,

ION IANOşI

MARINA ŢVETAIEVA:„O, de-părtare:verste lungi – şi mile…”

14

ANUL XVIII ♦ Nr. 9 (666)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

fiu al unui modest preot de ţară, ajunsese profesor universitar de antichi-tate clasică şi întemeietor, după o muncă de o viaţă întreagă, al unuia din-tre cele mai celebre lăcaşuri de cultură ruseşti şi moscovite, MuzeulAlexandru al III-lea. Maria Aleksandrovna, născută Meyn, dintr-o stirpenobiliară germano-poloneză, nu-şi putuse realiza, la modul public, înzes-trarea muzicală, şi murise de timpuriu. Amândoi purtau în ei rana câte uneiiubiri eşuate, prin dispariţia prematură a celei dintâi soţii, sau prin imposi-bilitatea căsătoriei cu soţul unei alte femei; drept care s-au ales unul pe altulcu bună ştiinţă şi resemnare, în ciuda marii diferenţe de vârstă, tocmainimerită pentru statornicirea unui ataşament reciproc demn şi cald. Împre-ună i-au crescut pe Valeria şi Andrei, nepoţii istoricului Dmitri Ilovaiski şicopiii Varvarei Dmitrievna, acea mult iubită primă soţie a lui IvanVladimirovici; şi i-au crescut pe propriile lor fiice, Marina şi Anastasia. Dindragostea lor răzbătea prea puţin până la copii, în tonuri voalate, chiar şiatunci mai degrabă în planul profesiei (frânată de adversităţi sau împiedi-cată de convenţii) decât în cel al vieţii private. Sensibilitatea acută a Marineicaptase însă semnalele nemulţumirii – mamei cu deosebire, care-şi consumaultimele energii în muzică şi creşterea fiicelor, stingându-se treptat de tuber-culoză.

Marina era adolescentă la moartea mamei. Zestrea muzicalăce-i fusese inculcată cu îndârjire, ea o transfera în poeziacăreia de mic copil îi dăduse târcoale. Curând versurile ei au

început să apară în presă. Apoi au fost strânse în câteva plachete, remar-cate sau chiar elogiate. După o copilărie tulburată doar de tainicele vibraţiisufleteşti şi de primele antinomii ale cunoaşterii, tânăra poetă a beneficiatde atenţia şi de prietenia unor scriitori ai vremii. Dar tocmai izbânzile i-aufost pândite de eşecuri. Precum într-o tragedie, în care deznodământul fatale viclean pregătit de o stare euforică inconştientă, aşa a apărut în viaţaMarinei viitorul ei soţ, Serghei Iakovlevici Efron. Din fire blând, modest,meditativ, profund cinstit (caracter-izările îi aparţin lui Ilia Ehrenburg,la ale cărui amintiri voi reveni),Serioja Efron vine încărcat cu omoştenire familială tumultuoasă, pecare îi va fi dat să prelungească într-o direcţie opusă: vorba zicalei ruseşti– nu atât din vina, cât întrunenorocul lui! Scurt timp după ce secăsătoresc şi dau viaţă Ariadnei(căreia îi va reveni obligaţia – decare se va achita cu cinste – de asalva manuscrisele mamei şi de a leaduce la lumină), aşadar scurtăvreme după acest răstimp cu ade-vărat fericit din viaţa Marinei, îimoare tatăl, Ivan Vladimirovici, înurma unui atac de cord. Iar pesteîncă un an izbucneşte Primul RăzboiMondial.

Din acest moment, istoria vafi cea care va supune mersului eigreu previzibil destinele personale.Serghei Iakovlevici pleacă pe frontşi, după izbucnirea revoluţiei socia-liste, alege tabăra albgardistă. Deşifiu al unor părinţi revoluţionari,întemniţaţi şi exilaţi sub ultimul ţar,el ajunge ofiţer în Armata deVoluntari, iar după înfrângereaalbilor emigrează, prin Turcia, înCehia. Ulterior se distanţează deimigranţi, ia partea grupărilor –făţişe sau clandestine – prosovietice,în final se repatriază, dar este arestat şi executat de către securitatea sovi-etică, la antipodul parabolei biblice despre fiul risipitor.

Despărţită de Serghei, Marina rămâne până în 1922 la Moscova: anitot mai năpăstuiţi pentru viaţă – tot mai fertili pentru poezia ei.Plenitudinea poetică a găsit-oîn 1916, an pe care exegeţii îl consideră funda-mental pentru „adevărata” Ţvetaieva, cea care avea să fie acceptată înPanteonul marii literaturi ruse. Spre a-şi statornici acest loc, ea nu va aveanevoie decât de un relativ scurt răstimp, puţin peste un „cincinal”. Dar cerăstimp! Răsturnările se succedau rapid, iar printre ele una subterană otransformă din înfrântă – în învingătoare. Ţvetaieva trece prin cele maigrele frustrări, abia vieţuieşte şi supravieţuieşte, în timp ce a doua ei fiică,Irina, se stinge de mizerie şi de foamete. Arta înaintează uneori pe căi aspreşi tainice. Împrejur totul e cufundat în conflicte acerbe. Se mai poartă însăpasionante dialoguri, inclusiv între cei cu păreri opuse. Exaltarea Marinei ecanalizată într-o direcţie adversă revoluţiei. Ea se află într-un contact păti-maş şi cu cei care îi împărtăşesc, şi cu cei care îi combat opiniile. Scriitoride toate nuanţele mai au răgaz şi disponibilitate pentru a se cunoaşte şi ase aprecia. Însingurată, Ţvetaieva are mulţi prieteni, mereu dintre intelectu-ali iluştri, obligaţi şi ei la opţiuni. Depinde şi de natura luptei dacă Muzeletac sau continuă să vorbească. Şi cuvântul lor nici nu este reductibil laluptele dimprejur. Raportul poate fi direct sau indirect, dovadă şi poeziileMarinei din acea vreme. Ea suportă vicisitudinile personale din care forjeazăversuri măiestrite; şi mai dă formă poetică şi atitudinilor ei din domeniultreburilor publice. În mai 1922, când pentru a-şi regăsi soţul emigrează, iacu sine manuscrisul volumului Cârduri de lebede, versuri în care slăveştemişcarea albgardistă, pe care, în bună măsură tocmai sub influenţarelatărilor soţului ei, va refuza să le mai încredinţeze tiparului, persistând,cât timp va trăi, în această hotărâre, atât de caracteristică felului ei volun-tar de a fi…

După un scurt popas berlinez, Ţvetaieva se stabileşte, pentru aprox-imativ trei ani, în suburbiile Pragăi, şi pentru paisprezece ani, în cele ale

Parisului (noiembrie 1925 – iunie 1939). Aceşti şaptesprezece ani de emi-graţie sunt într-un alt mod contorsionaţi decât cei anteriori, nu mai puţindramatic şi tragic. Greul e cotidian şi cenuşiu. Scrisorile şi însemnărileabundă despre mizeriile persistente ale traiului, dublate de dificultăţilecreaţiei, cele lăuntrice şi cele crescânde din planul publicării, într-o limbăoricum limitată la puţinătatea ziarelor şi revistelor ruseşti, care se arătau,în plus, tot mai puţin dispuse de a accepta (sau de a accepta doar cu reduc-eri şi tăieturi) textele Marinei. Adepţii fostelor radicalisme se simţeauînşelaţi în aşteptări. Ţvetaieva rămăsese o neînregimentată, inflexibilă înmenţinerea independenţei sale. Ea refuza şi traiul burghez, şi duşmănia faţăde o Rusie devenită sovietică. Dublul ei nonconformism se accentua cu tim-pul, în ciuda incomodităţii acestei posturi. În singurătatea locuinţelor totmai ieftine din suburbiile pariziene, înglodată de grijile unei vieţi cotidienedintre cele mai modeste, îşi menţine ataşamentul faţă de patria părăsită, pecât de apolitic, tot pe atât de nostalgic.

În aparenţă doar, pentru a-şi asigura subzistenţa prin lecturile unortexte mai accesibile, la serate literare, poeta preferă să scrie proză, o prozăpoetică desigur, saturată de acelaşi lirism. Sunt bucăţi în care-şi rememore-ază trăirile copilăriei, prieteniile adolescenţei, avatarurile maturizării.Ultima ei culegere de versuri apărută în timpul vieţii se intitulează DupăRusia (Paris, 1928), cuprinde numai versurile din anii 1922–1925. Acestorale-au urmat însă poeme epice şi proze lirice, punctate şi de câte o poezie lir-ică sau un ciclu de astfel de poezii, care, în majoritatea lor, ar putea fi sub-sumate unei „întoarceri la Rusia”. Până a se produce de fapt, revenirea afost pregătită artistic. Trecutul, evocat în minte, pregătea cedarea viitoarepractică.

Ţvetaieva ilustrează neputinţa atâtor scriitori ruşi de a se acomodastrăinătăţii. Aceştia continuau să trăiască în exil numai cu gândul „acasă”,uneori pentru tot restul vieţii; sau – străinătatea periclitându-i cu o totală

înstrăinare – se decideau la repatriere.Apartenenţa lor era coercitivă şinesubstituibilă: încercarea de a oînlocui echivala cu gâtuirea talentului.Ţvetaieva n-a încercat nici o clipă să sedesprindă de sursele ei. Peste atâteanegări, această renegare anume îi erainterzisă. O supremă fidelitate răs-cumpăra în ochii ei celelalte posibileinfidelităţi. Această constrângere eragarantul însuşi al libertăţii ei artistice:dependenţa care-i asigura indepen-denţa. Scria bine în franceză şi în ger-mană, cu adevărat acasă nu se simţeaşi nu se recunoştea însă decât în limbarusă. Patria şi-o salvgarda prin limbaşi poezia ei, cu inflexibilitatea ce-o car-acteriza în toate. Era o patrie salvată,adusă la limanul furtunilor parcurse,ca într-o inedită robinsonadă, pe oinsulă care trebuia repopulată prinproprii puteri. Repopulată chiar cuacest gând, întrupat în scrisori, poezii,poeme, amintiri, eseuri, jurnale: sem-nale pe care, cândva, cineva să lecapteze acolo unde sensul lor putea fidescifrat.

Serghei Efron şi fiicaAriadna, iar, pe urmelelor, deşi cu ezitări, şi

Marina Ţvetaieva, se integrează totmai activ în mişcarea unei părţi a in-telectualităţii ruseşti favorabilă repa-trierii. Un esenţial impuls li-l dă pen-

tru această decizie nazismul. Asupra Europei apăsa prevestirea unui nourăzboi mondial. Pateticul ciclu al Ţvetaievei Stihuri pentru Cehia (septembrie1938 – martie 1939) înfierează Pactul de la München şi ocuparea hitleristăa Cehoslovaciei: „Duc praghezele năpaste/Cehe ploi – departe./– Ţineminte, cap de oaste,/Idele lui Marte!” Sunt versuri compuse în numeledragostei pe care, dintre locurile ei de adopţie vremelnică, îndeosebi pentruCehia a resimţit-o. Încă înainte, Stihuri către fiul meu (Gheorghi Efron) insu-flaseră nevoia gratitudinii faţă de patria părinţilor care – fără reziduurilecare mai tulburau amintirile acestora – va trebui să redevină şi o patrie afiilor.

Toate prevesteau o iminentă întoarcere. Ea s-a realizat în două etape.În 1937 revin în Rusia Ariadna, apoi tatăl Serghei; în 1939 – împreună,mama cu Serghei. Şirul deznodămintelor tragice nu mai are ecou în creaţiaMarinei. Ea încearcă să lucreze, să-şi adune pentru tipar unele scrieri,câştigă câte ceva din traduceri, duce o existenţă cvasinomadă dintr-ocămăruţă în alta. Căci Ariadna a fost arestată în august, iar Serghei înoctombrie 1939. După izbucnirea războiului germano-sovietic, Marina pleacăîn evacuare cu fiul ei. Pe 31 august 1941, Ţvetaieva îşi pune capăt zilelor, laElabuga, spânzurându-se. Gheorghi, mobilizat ca student al Institutului deliteratură din Moscova, moare pe front în iulie 1944. Ariadna e deportatăîntr-un lagăr, apoi surghiunită în Nordul Îndepărtat; după reabilitarea din1955 şi întoarcerea la Moscova, se ocupă de arhiva mamei. Realizeazăprimele publicaţii postume, scrie memorii despre cea pe care din fragedăcopilărie o numise mereu doar „Marina”. Moare în 1975. Despre copilăria şiadolescenţa celor două surori va scrie o carte de memorii şi AnastasiaŢvetaieva.

Fragment din vol. Marina Ţvetaieva,Proză, traducere de Janina Ianoşi,

Prefaţă şi note de Ion Ianoşi

1 Versurile Marinei Ţvetaieva le citez în tălmăcirea lui Aurel Covaci şi Ion Covaci, după volumulPoezii, apărut la Editura Univers, în anul 1970.

15

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

SEPTEMBRIE ♦ 2007

Moto: Când un măgar se ia de Mântuitorul tău, senumeşte „libertate de expresie”. Când un creştin jig-

nit ripostează, se numeşte „fundamentalism”.

Cristian Bădiliţă

Suntem un popor de teoreticieni versaţi.Ştim să facem teorie de când am apărut peacest pământ. Niciodată rupţi cu adevărat

de lumea lui „Nu se cade să…”, „nu e voie să…”, nus-ar cuveni…” ş.a.m.d, românii au ştiut de-a lungulistoriei în calitate de naţie ortodoxă (cred că mareleistoric L. Boia se înşală în privinţa injusteţii acestuitermen), ferită totuşi de aventurile îndrăzneţe aleprotestantismului, că: dogma e dogmă, foncţia – fon-cţie, „ce este da, da” şi „ceea ce este nu, nu”, intr-ointeresantă (şi prea puţin exigentă) împletire dePateric cu Caragiale.

Teoria, însă, românii nu s-au grăbitniciodată să o pună in practică (poate cuexcepţia „Junimii” lui Maiorescu ). Iar cred-inţa şi-au afirmat-o doar atunci când au foststrânşi cu uşa de alţii. Sau atunci când s-autrezit că bat apele la uşă. Sau atunci când lise dau jos icoanele din şcoli…

Interesantă e ipoteza aceasta a măştiicolective de cuvioşenie pe care lumea orto-doxă românească (altminteri o lume astăziîn acalmie, anemică, nepăsătoare şi amor-ţită peste poate) s-ar grăbi să şi-o prindă deurechi, la fiecare zguduire şi cutremurneaşteptat: manualele alternative, CatedralaNeamului, icoanele ş.a.m.d.

Ciudată e şi postarea aceasta gravă înmucenici ai secolului XXI, apărători decauze – ce-i drept, sfinte – şi garanţi fideliai păstrării normalităţii. Dar noi nu reuşimsă credem cu adevărat şi pe de-a-ntregul înaşa ceva. În sinea noastra nediferenţiată şiîmpietrită, credem pe jumătate, sau chiarmai puţin: „De-aia nu mai putem noi, că e duminicăşi clopotele ne cheamă, că atâţia copii îngheaţă înşcoli, că viaţa unui necunoscut atârnă de banii pen-tru o operaţie în celălalt capăt al Europei” ş.a. Şti-rile PRO TV de la ora 17 ne-au „vaccinat” de tot: vio-lul, crima, bestiile umane s-au transformat, în ima-ginarul nostru, din material de făcutochii cât cepele, într-un ritual banal, deservit cu cafea şi dulceaţă.

Pentru ca adormitul nostru uma-nism să se pună în mişcare, e nevoie defiecare dată, de ceva anume: de SCAN-DAL şi provocare, de intervenţia„celuilalt” pe tarlaua noastră. În clipacând cineva vine să ne ia ceva – ce noi,la drept vorbind, nu posedăm cu ade-vărat, în noi -, sărim ca arşi : „Ce faci,dom’le? Fugi d-aci… C’eşt’nebun?”. Să-rim să apărăm ceva ce socotim că neaparţine – în fapt, mai mult nominal –credinţă, icoană, biserică, dar, în pro-fund, nu o trăim aproape deloc, nicimăcar nu îi aparţinem, nu îi suntemfideli. Asemenea unui logodnic rătăcitîntr-un night-club şi ameţit de băutură şifemei, dar care – culmea destinului – îşivede, de la fereastră, prin luminafelinarelor, logodnica înconjurată de doiinşi violatori şi sare ca trezit din vis înajutoru-i, salvând-o de netrebnici şiducând-o cu drag acasă, ca şi cum mascade virtuos i s-ar fi lipit de cap.

Suntem un popor de ciudaţi. Darsuntem nişte ciudaţi simpatici (ca person-ajele lui Caragiale). Ceea ce defineştepână astăzi poporul român este şiaceastă formă de asceză comică (nucosmică!), ridicolă în esenţa ei. Apărămcu preţul vieţii ceva ce nu mai pare a trăiîn noi…

DAR,poate ăsta e modul nostru de a crede, ăsta e

reflexul nostru soteriologic, primit cândva de laDumnezeu. Suntem în ridicolul nostru, concurenţiilui Don Quijote şi urmaşii legitimi ai „mamei”Joiţica.

ŞIridicolul, singur, spune M. Eliade, este cel care

a şi schimbat lumea : „O lume fară ridicol e o lumemoartă”, notează Mircea Eliade in Oceanografie(Humanitas, Buc., 1991, p. 20). Modul în careromânii ortodocşi işi apără cu înverşunare icoanelestrăvechi, raportat la faptul că maximum 10% din eisunt practicanţi cu adevărat, iar restul sunt purnominali, apare, fără îndoială, ca un act ridicol. Maimult, nu ştiu de ce am impresia că cei mai îndârjiţiîn retorică nu sunt dintre aceia care traiesc în rit-

micitatea fericită şi duminicală a eclesialităţii.ÎNSĂ,această asceză comică pe care mulţi români şi-o

impun atunci când vine vorba de lucruri serioase,sfinte, bisericeşti şi la care aderă dintr-o dată, cutoată inima (mai cu seamă în emisiuni televizate),

developează, totuşi, un adevăr: acela că NU SUN-TEM CHIAR ATAT DE VICIAŢI, că trăim încă într-o lume în care iertarea, înduioşarea şi împăcareamai cutreieră mocirla conştiinţelor. Personaj cu omie de etichetări ironice, Gigi Becali revine şi afir-mă, cu gravitate, într-o emisiune televizată că

„Icoana este o biblie pictată” (enunţ probabil învăţatîntr-unul din „raidurile” date prin Muntele Athos),după care ţine o lecţie – predică scurtă, eficientă,într-o exprimare perfectă (!) despre simbolisticaicoanei, mult mai clară decât învârtirea în jurul coziia unor intelectuali pierduţi prin silogisme. Rumoare!(nu e de mirare „explozia” lui din sondaje).

Să existe oare cazuri când, în faţa unei măgariiprecum iniţiativa „expulzării” icoanelor din şcoli,mai nimerită şi eficientă ar fi o replică sfătos-ţărănească? O replică „bărbătească”, sănătoasă, „dela munte”, în locul uneia elegante (şi veşnic supusăsilogismelor), o replică „blindată” împotriva oricăreiforme de „dus cu păhărelul”? Vă invit sincer la omeditaţie.

În altă ordine de idei, aş vrea să justific şi untermen de mai sus – privitor la tabăra „iconoclastă”postmodernistă – este vorba de termenul „măgărie”.

Niciodată nu voi contesta (cei care o fac, au o prob-lemă mare de rezolvat!) DREPTUL acelor câtorvacare au ales, în numele libertăţii (iarăşi postmod-erne) de expresie şi al non-discriminării, să optezepentru anularea prezenţei oricărei forme icono-grafice din instituţiile de învăţământ. Nu mă voiarunca nici într-o retorică – altminteri sinceră şicuvenită – de genul: „Dar, pentru numele luiDumnezeu, ce rău fac icoanele acelor copii?” etc. Voifi altcumva şi anume puţin mai veninos – noblesseoblige, mais la perversité oblige aussi: să nu-mispună mie cineva că treaba asta cu scoatereaicoanelor din şcoli sau cu mobilizarea acestor adepţiîn jurul unor manifeste (până aici aţi ajuns, drag-ilor?) a venit de nicăieri! Unui intelectual dezintere-sat, umanist, tolerant – aşa cum s-a anunţat super-modelul cărturarului postmodern – poate chiar plic-tisit, nu i se năzărea lui la 2 noaptea că, dintr-odată, îl impung icoanele în coastă şi, deci, nu maipoate dormi! Nici nu cred că există părinte care nu-

şi doreşte ca al său copil (aconfesionalvorbind) să crească într-o atmosferă de min-imă educaţie religioasă, atât de întrepătrun-să cu aceea civică şi socială. Fie că vor con-sidera credinţa un basm… şi tot e bună pen-tru copii! Şi-atunci… icoanele?

NUvreau, însă, nici să mă fac prost înţeles.

Posed o greaţă structurală faţă de toate sce-nariile româneşti post-comuniste care începcu „în spatele acestei operaţiuni se află…”,„conspiraţia şi complotul din umbră contraa-tacă” ş.a.m.d.

DAR

nici nu înţeleg actul perfect GRATUIT -curată fantomă gidiană - de a iniţia, mai mult(!), de a semna manifeste pe această temă, încare să faci pe prostul, după o istorie de2000 de ani (aşa cum e ea, bună – ne-bună)a unei naţiuni (ieri „pestriţă”, după ter-menul lui L. Boia ) astăzi majoritar – orto-doxă (că ne place sau nu; cu sau fără concur-

sul lui Ceauşescu).

În faţa unor astfel de iniţiative (intraţi pewww.humanism.ro, dacă doriţi să le simţiţi aerul de„pivniţă mucegăită” cum ar fi spus Noica), prefer sărefuz termenul „libertate de expresie”, atât timp cât

el reprezintă aici o jucărie, o piesă deşah pusă la mişto, un zar de caredepinde spânzurarea unui captiv… Ce-arfi să mă distrez şi eu cu fraierii ăştiafundamentalişti, proşti şi încuiaţi? Aşepata, aş deveni „martir” al unei cauzeumaniste, sau pur şi simplu aş crea unsubiect de delectare intelectuală, unexerciţiu de debate în genul „există saunu Dumnezeu”. Când cei care, în contra-punct, se înverşunează şi mai tare decâtortodocşii treziţi şi ei ridicol „ca dintr-ovisare”, şi semnează manifeste „post-moderniste”, mărturisesc că nu maiînteleg nimic. Înverşunarea creştinilor oînţeleg – ea poate veni din credinţă -viciată sau nu –, din naivitate, din fun-damentalism, dintr-o accepţie simplistăasupra realităţii etc.etc., spune-ţi-i cumvreţi, numiti-i cum vreţi. Dar înver-şunarea anumitor intelectuali împotrivaicoanelor creştineşti – asta mărturisesccă nu o înţeleg. Sau… ba da, o înţeleg,dar atunci mă văd obligat să-l înţeleg şipe Gigi Becali. Insistenţa aceastadevine, într-adevăr, perversă, pentru cănu e alimentată de nimic justificabil, eavine dintr-un capriciu cu consecinţe dia-bolice, dintr-o lipsă de subiecte tari şimai ales în absenţa unei vocaţii aesenţialului.

DECI

prefer postarea în ridicol în locul unui demerspervers şi tendenţios. Trebuie analizat până undediscriminarea nu ajunge să se extindă asupra a 16milioane de români! Şi asta tocmai datorită ‘patri-arhului postmodern’, Moise…

…ŞI PRIN URMARE,

Lăsaţi icoanele la locul lor şi ocupaţi-vă de ade-văratele maladii, nu de sărmana şi hăituitaCREDINŢĂ! Şi baba lui Ţuţea vrea să trăiască înEuropa. Cu atât mai mult strănepoţii ei!

ADRIAN MUREºAN

Ridicolul creştin şifantoma lui Gide

16

ANUL XVIII ♦ Nr. 9 (666)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Ovoidul ca formă a Intervalului. CuEminescu suntem în plin Interval, de lafigurile spaţiului la cele ale timpului,

cel condus „din noapte”, curgător, fluid prinurmare, şi înspre şi din „repaos”, şi către şi din-spre „pacea” imobilităţii cu ne/manifestările eiconcentrate (înăuntrul, ca în sculpturile brân-cuşiene), „pătrunse” de Spirit dar „nepătrunse”de „ochiu” vedic, „care să vază” dinafară, înţelep-tul ochi sufletesc, cum ar veni exteriorizarealuminii interoare, egale celei cosmice. Timpul în-chipuit ca „roată ” eternă, cu început şi sfârşitîmpreună, mereu reînceput din „pace”, somn, caprivirile concentrate din formele brâncuşiene, areun analogon spaţial în forma ovoidului, cu circu-laţia pe axele verticale şi ondulatorii, luminoaseamândouă, încât se realizează iposta imaginaluluica plutire în Cruce.

Însuşi poetul formulează necesitatea „sime-triei” universului „fără margini” care nu-ialtceva decât prezenţa leagănului-mor-mânt, intervalului, cum este raiul, dual,Dacia mitică (purtată de fluviu cu punctulsău de întâlnire, oprire, Cruce, în sensulstabilităţii şi unităţii) şi ca toatemormintele acvatice sau aeriene, lin,blând „bătute de gânduri”, în freamăt, tre-mur, etc. De fapt, întreaga Natură este oastfel de „raclă”, prin care plutesc fiinţeangelizate, cu imaginea Întrelui, punctulde intersecţie, de coexistenţă a opoziţiilor(cuplurile antinomice, vizate de S.Paleologu-Manta în Eminescu şi abisul on-tologic, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1994, sunt valabile, ca şi cea unitate com-pusă din alteri, cum apare în Identitate şialteritate, volum publicat de RodicaMarian la Editura Ideea Europeană,2005).

Ovoidul e, fireşte, în stare cosmogo-nică, a facerii (clarul de sus şi de jos din simplaSara pe deal, de pildă) la capetele „osiei lumii”(cum spune Barbu) şi a exteriorizării luminii,identităţii, interiorului, seamăn al Spiritului,stare preluată şi de elemente, ca în viitorul „tem-plu” proiectat pentru Indor de Brancuşi. Fie că-ivorba de antume, de postume, fie de creaţiilecrude sau mature, Eminescu ajunge să „corporal-izeze” plutirea întrelui, sintetic, având toate ele-mentele înglobate şi locul stabil, în Cruce, flu-idizat. Ovoidul îşi duce, cum o vor face sculpturilelui Brancuşi (Muza adormită, Leda, Păsările...etc),întoarse la Sine, punctul de fixitate, lumina, sprecele patru capete, ondulatoriu pe orizontală,oricând în şanjabilitate cu axa verticală, dublă şiea întru mişcare în vederea cuprinderii înnecuprindere.

Plutirile, multiplicate în opera eminesciană,nu înseamnă doar mişcare pe orizontală, ci tensi-une la patru polii, aflaţi sub „concă”, semicercmultiplicat, la fel ca în templul gândit pentruIndor, dacă avem în vedere păsările poziţionate lamijloc; a se lua în seamă şi reversibilitateaMuzei...cu Pasărea de aur, ş.a.m.d. „Spaţiul decreştere”, de care vorbeşte Andrei Pleşu (Despreîngeri, Humanitas, 2003) referitor la figuraţiaintervalului ca element al ordinii cosmice, esteunul al rugăciunii, valabil şi la Eminescu, prinstarea elementelor poziţionate cosmogonic, interi-or, chiar şi în clipa trecerii, re-dării liniştite,înţelepte, clarvăzătoare, din Odă..., dar şi laBrâncuşi. Un Brâncuşi care aproape începe cuRugăciunea şi sfârşeşe polisând, o forma maiînaltă de a transmite interiorul înafară, de a-lmanifesta ca lumină, angelizare. Păsările, peştii,foca, leda, ea însăşi o închipuire hierofanică, şitoate capetele detaşate sau busturile cu oculari-tate concentrată în interior, fie şi în formă totalreflexivă, ca Principesa X, au echilibrul punctuluide întâlnire, concentrarea, ghemuirea formei,detaşarea rugăciunii însăşi intr-un spaţiu carecreşte, mişcător, ondulatoriu. Aceasta e poziţia,plutitoare în interioritate, a codrului, insulei,cuplului, Naturii în totalitate la Eminescu, aceas-ta e şi forma pură, dorită şi realizată de Brancuşicu fiecare sculptură care se ghemuieşte se roagăîn interiorul ei, revelat ca Spirit universal prinondulaţia luminoasă (identică stelelor emine-sciene, dacă ne-am referi doar la o figură comunăa intervalului celor doi creatori).

Brâncuşi îl continuă pe Eminescu în gândirealui făcătoare de cale spre perfecţiune, curgere deape, aş spune în amândouă direcţiile, chiar în sen-sul „curgerii universale” (Alan Watts, Dao. Calea

ca o curgere de apă, Humanitas, 1996) sau atin-gerea stării de angelitate, văzută tot prin daoism,ca „Marea Concordanţă cu supremul Dao” (MaxKalternmark, Lao Zi şi Daoismul, Sympozion,1994), în fine, evidenţierea momentului deîntretăiere, cu axele în unitate, ca figură a „ega-

lizării tuturor lucrurilor şiatributelor în unu”, dar înmultiplicare: „nu există unlucru care să nu fie şi altul”(Lao Zi, Cartea despre Dao şiPutere, Humanitas, 1993).Purificarea, atotcuprinzătoa-re, se petrece în şi cu Naturatemplu, fie că avem exemplulDaciei versus templul pentruIndor, fie că sunt scoase lanivelul expresiei, forma/eleovoidale.

Prin urmare, ovoidul tra-duce i/mobilitatea entităţilor,aflate în perpetuă mişcare peaxa verticală şi orizontală to-todată, curgătoare, fiind con-centrate în interior, dar şi înondulaţie, exterioară, fixân-du-se, astfel, întrele, interval-ul tipic. Chiar noaptea emi-nesciană (Din noaptea), figu-rare a vidului cosmic, devine,alături de „ceţuri-ceţuri”, „ne-guri reci”, ş.a. un loc în carese varsă toate formele şi,totodată, unul din care serevine, ca prototip/arheu, se„înalţă”/coboară chipurileangelizate prin „învăţarea morţii”, acum apropi-ate, aduse din intervalul figurat, adesea, prin ele-mente genezice, asociate reveriei, aducerii-aminte,gândului, în fine, stării de reflexie. În acelaşi fel,prin polisare, stilizare, abstractizare, sculpturilemonolitice devin trupuri de-a dreptul „subtile”,armonioase, plutitoare. Ceea ce Irina Petraş sem-nala cu privire Eminescu (evident că e vorba şi deelementele imaginarului său), privind locuirea însuprafiresc („Romanticul Eminescu îşi descântăfiinţa dorindu-şi-o rarefiată, aeriană, contopită cuînaltul şi Nesfârşitul”, s.n, sau „romanticul imag-inează un peisaj în mişcare, arcuit între pământşi cer...”, mai ales: „armonia este una în mişcare”,Despre locuri şi locuire, Ideea Europeană, 2005)este valabil şi pentru formele din spaţiul unde artrebui plasate operele brâncuşiene. Sunt, prinurmare, elemente purificate, cu sediul în interval,fireşte.

Şi Templul Eliberării este gândit de Brâncuşipentru un spaţiu, arhitectural ca ovoidul cosmiceminescian. Fiinţat de entităţi similare stelelor„singurătăţii”, femeii moarte, magului sau călu-gărului, unui Euthanasius, este, în proiecţie,

însăşi figura intervalului. Circular, cu pereţiicereşti în rotundul cărora plutesc păsările albe,triunghiulare, ca ştiutele „roiuri de stele”, pe fon-dul albastru, templul reia „rugăciunea”, cu omulÎnăuntrul său şi al Lumii, în formula cea i/ lumi-nată din opera lui Eminescu, adică starea subtilu-lui, întrucât si celelalte forme, elemente, de lapăsările, trei, în cruce, la Spiritul lui Buddha,captează lumina din „creştet”/orificiu, mişcându-se în spaţiul ovoidal cunoscut. La fel se întâmplăcu fiecare sculptură, scoasă din piatră sau mar-mură tot în rugăciune, revelaţie, oglindire, cum eaceasta din templul unde apa face trans/ mutaţia„stâlpului” de păsări în mişcare (rotire-cufundare-urcare, totodată, în interval). Se instalează întemplu punctul de întretăiere chiar în clipa-spaţiude reflexie, de atracţie om-stea, lumina/spiritulaflându-se în kenoză, (s)cufundare întru iluminare(amintind înseninările eminesciene), în circuit cu

furtul păsărilor (zborul, nu întâmplător deaur), dintr-o dată devenite columne,asemenea căderilor de stele din lirica emi-nesciană, primite şi re-întoarse (de) jos/sus. Ovoidul (să ne amintim oulbrâncuşian, încondeiat cu o cruce pe el)are de la Eminescu aceeaşi imagine aosiei luminoase şi crucificate în punctulplutitor al întâlnirilor, ca în „somnul lin”.O muză, conţinătoare a morţii şi vieţii,aminteşte „patul” legănat, mormântul viudin Mai am un singur dor, de pildă.Totuşi, scenariul plutirii în cruce n-ar ficomplet dacă proiectatele cercuri şi semi-cercuri din Templu... nu ar genera miş-carea ondulatorie, marcă a intervalului.Imaginea interiorului iluminat şi purtat înrugăciune, interior, e tot de una cu stareameditativă, coborâre în Sine la Eminescu,privire concentrată, egală unui momentcosmogonic în sculpturile brâncuşiene în-

că de la Somn, explicit revelatoriu, cu starea „tre-ziei”, parcă din lirica poetului, o plutire cu punc-tul de intersecţie înăuntru/în revelaţie.

Printre elemente. Oricare entitate clară/înse-ninată, scoasă din „umbră”, dar şi cu întunericulconţinut când devine, „umbră de-argint”, unică şiunitară în opusele ei, din opera eminesciană, seîntâlneşte şi la sculpurile lui Brancuşi.

Spaţiul reflexiv este cel care favorizează acce-derile în suprafiresc; oglind(ire)a e perpetuă,cerească, incendiară, acvatică, întrucât plutirea vadeveni constantă la apariţia din şi în interval afemeii moarte, imaginate. În ce priveşte sculp-turile, polisajul sau ovalizarea aduc mişcarea inte-rioară, circuitul, ca şi la Eminescu, nesfârşit.

(continuare în pagina 38)

IOANA MARIA FÂNARU

Eminescu şiBrâncuşi

17

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

SEPTEMBRIE ♦ 2007

Când Dumnezeu spune: „Trebuie săfacem omenire/După-a noastră închipu-ire“ (S. Fl. MARIAN, Nunta la români…,

Ediţie critică de Teofil Teaha, Ioan Şerb, IoanIlişiu…, Editura „Grai şi Suflet-Cultura Naţio-nală“, Bucureşti, 1995, p. 562), e limpede că,trudind cu râvnă şi cu măiestrie la facerea lumii,el isprăvise de urzit cerul şi tocmise de cevavreme pământul. Ba le mai şi împodobise cu toatecele de trebuinţă, că doar nu era să le lase fără„podoabe măreţe/şi destulă frumuseţe“. Într-o„iertăciune“ din Boian, comunicată de preotul V.Turtureanu, se spune într-adevăr că îndată ceDumnezeu s-a gândit, „Ceriul şi Pământul azidit/şi cu câte-a socotit,/cu toate le-a-mpodobit“(p. 551). De cum a întocmit Cerul şi Pământul,Dumnezeu „având/de gând/şi vrând/ca să seproslăvească/fapta cea dumnezeiască“ (p. 554), l-azidit pe om „cu cuvânt şi cu suflare,/dup-a saasemănare“ (p. 554). S-a gândit, aşadar,Dumnezeu „că n-ar fi bine să fie/Pământul fără de om“ (p. 558) şi a ziditîn rai „pe strămoşul nostru-Adam,/de lacare suntem neam“ (p. 558). Despre cuml-a zidit Dumnezeu pe „omul cel dintâi pelume“ povestesc îndeobşte legendele saucredinţele poporane. Dar cea mai intere-santă descriere a momentului antropogo-nic o întâlnim totuşi în aşa-numitele„oraţii de iertăciune“, care susţin că omulvădeşte de la bun început o alcătuirecvadripartită, corespunzătoare modului încare a fost întocmită lumea.

„Iertăciunile“ tind, aşadar, să ne lă-murească cu privire la plămădirea omuluidin „patru stihii“, căci, aşa cum spuneVarlaam, „în patru stihii să răşchirătrupul omului“ şi tot „din patru acesteastihii s-au făcut văzută această lume“.„Stihiile (ce să zice temeliile lumii)“ sunt,potrivit Dicţionarului limbii române, „fiecare din-tre cele patru elemente (foc, apă, aer, pământ)despre care se credea în antichitate că stau labaza tuturor corpurilor şi a fenomenelor naturii“.La început, aceste patru stihii formau un amestecconfuz şi dezordonat, până când „Dumnezeu… arisipit haosul“, organizând lumea potrivit unuiprincipiu tetradic: „Unii socotea a fi zidită lumeaden haos, adecă den amestecarea lucrurilor şi astihiilor“ (Nicolae COSTIN, Letop. I, 4 1/2). După cea pus ordine peste întinderea fără de margini ahaosului, Dumnezeu s-a gândit că „ce folos căpământul ăsta e mare şi frumos şi împodobit cude toate, că nu mişcă nimic pe el, doar vântul şiatât“. Drept care s-a hotărât să „întrupeze om pepământ“, care să semene cu el „la chip şi la făp-tură“ şi „să se înmulţească, ca iarba câmpului, cafrunza codrului, ca nisipul mării“, până „n’or maiîncăpea pe pământ“. „I-a făcut adecă trupul cutoate cele lăuntrice ale lui“ şi i-a pus un numealcătuit din patru slove, întrucât „iaste din patrustihii urzit“. Iată mai întâi cum a decurs adunareacelor patru „slove“:

„Ş’a mai trimes Dumnezeu/În patru unghiuride lume;/Şi-au adunat 4 slove/De-au fă-cut un nume;/Au trimis la Răsărit,/Laamiază şi la asfinţit,/Şi la miez de mia-zănoapte/Şi adunară 4 slove din carte,/Şi a tâlmăcit numele/Strămoşului nos-tru Adam“ (Nicolae CARTOJAN, Cărţilepopulare în literatura românească, II –Epoca influenţei greceşti, Editura Enciclo-pedică Română, Bucureşti, 1974, p. 53).

Într-o altă „iertăciune“, se spune căcele „patru slove de carte“, cu careDumnezeu a „tâlmăcit numele strămo-şului nostru Adam“, au fost adunate depatru îngeri, din cele patru cornuri delume:

„Şi trimise/Milostivul Dumnezeu/Patru îngeri/În patru cornuri/De lume:la răsărit,/La amiazi şi la sfinţit,/ Pre-cum şi la miazănoapte,/Şi aduse patruslove de carte;/ Şi au tâlcuit anume/ Astrămoşului nost’ nume,/Adam, om în-tâiu pe lume“ (S. Fl. MARIAN, Nunta laromâni, p. 280).

Într-o variantă din Cândreni, comu-nicată de Petrea Ursul, se spune că cele„patru slove“ au fost adunate din „patruunghiuri de lume“:

„Şi-a mai trimis Dumnezeu/În patruunghiuri de lume/Şi-a adunat patruslove/ De-a făcut un nume;/A trimis la

răsărit,/La amiazi şi la sfinţit/Şi la miez de miazănoapte/Şi-adunară patru slove din carte,/Şi-atălmăcit numele,/Strămoşului nostru Adam“ (S.Fl. MARIAN, Nunta la români, p. 564).

Să reţinem însă că tot patru îngeri pornescspre cele patru colţuri de lume, pentru a aduce de

acolo trei slove, cu care Dumnezeu numeşte ceadintâi femeie pe pământ:

„Şi a trimis în patru părţi/Patru îngeri./Şiacei patru îngeri/În patru părţi că s’au dus/Şi treislove i-au adus./Dumnezeu că le-a luat/La un locle-a lăturat,/Numele Eva i-a dat“ (p. 231).

N. Cartojan consideră că „episodul acesta nueste însă o creaţiune a fanteziei poporului nostru,ci el a pătruns în oraţiile de nuntă din literaturascrisă“. În cronografele româneşti de tip Cigala şiDorotei de Monembasia regăsim aceeaşi descrierea modului în care a fost „alcătuit“ numele luiAdam. Textul grecesc al cronografelor ne oferăchiar şi o explicaţie în ce priveşte legătura dintreliterele ce alcătuiesc numele lui Adam şi litereleiniţiale ale cuvintelor greceşti care indică celepatru puncte cardinale: „Prima literă din numelelui Adam, A, aminteşte cuvântul anatole (=răsăritul); a doua literă D – dysis (apusul); a treialiteră, A – arktos (miază-noapte); a patra M –mesembria (miazăzi)“ (Cărţile populare…, II, p. 54).

Sursa acestui motiv ar fi o legendă bizantină,dar varianta cea mai îndepărtată s-ar afla „învechile tradiţiuni talmudice, unde se spune că

trupul lui Adam a fost creat într-un loc curat,anume Locul Templului, din pământ roşu, negru,alb şi cafeniu, luat din cele patru părţi ale lumii.La arabi, această legendă a fost pusă în legăturăcu culorile felurite ale raselor omeneşti; de aceeaoamenii au unii culoarea roşie, alţii neagră, alţiialbă şi alţii cafenie, pentru că strămoşul lor a fostfăcut din pământ care avea în sine aceste patruculori“ (N. CARTOJAN, Cărţile populare…, II, p. 54).

I.-A. Candrea aminteşte, la rândul lui, căpotrivit legendelor musulmane, trupul celui dintâiom ar fi alcătuit din cele patru elemente: „«Şifăcu Dumnezeu o plămădeală din cele patru ele-mente, din foc, din apă, din aer şi din pământ. Dinacestea plăsmui un trup omenesc…»“ (I. AurelCANDREA, Folclorul medical român comparat.Privire generală. Medicina magică, Studiu intro-ductiv de Lucia Berdan, Editura Polirom, 1999, p.136).

E bine să observăm desigur că atât„vechile tradiţiuni talmudice“, cât şi legen-dele arabe susţin ideea unui „cosmoscvadripartit“, marcat îndeobşte prin patruculori diferite. Câtă vreme legendeleantropogonice vorbesc despre cele „patrupărţi ale lumii“ de unde Dumnezeu ar filuat pământ pentru plămădirea omuluiprimordial, putem presupune o organizaretetradică a Universului, ce condiţioneazăîndeaproape însăşi formula diversităţiicromatice. Altfel spus, dacă cele patrupărţi ale Pământului sunt delimitate aborigine prin patru culori diferite, e firescca însăşi alcătuirea cvadripartită a ceruluisă fie marcată, la rândul ei, prin patruculori primordiale. Din EtymologicumMagnum Romaniae al lui B. P. Haşdeu,aflăm că însuşi cerul este alcătuit dinpatru culori, corespunzătoare celor patrupuncte cardinale: „Dosofteiu, Synaxar,

1683, 23 oct., f. 80 b: «unghiulu despre apus eraviarde a ceriului, ca prajii; iară a răsăritului catrastiia; iară miadză noaptia ca sîngele curatu;iară amiadzădzul albu ca omătulu“ (B. PETRICEICU-HASDEU, Etymologicum Magnum Romaniae.Dicţionarul limbei istorice şi poporane a românilor,Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de GrigoreBrâncuş, I, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p.741).

Comentând un pasaj din Republica lui Platon(614 C 2-4), Proklos susţine de asemenea că tetra-da divizează cerul în patru părţi, corespunzătororganizării cvadripartite a elementelor: „…latétrade, passant depuis le haut a travers tout l’or-dre encosmique, a rendu toutes choses correspon-dantes l’une a l’autre, a divisé le Ciel lui-męme enquatre parties et a fixé ce nombre de 4 et pour ladistinction des points cardinaux et pour l’organisa-tion des éléments sous le Ciel“ (PROCLUS,Commentaire sur la République, Traduction etnotes par A. J. Festugičre, tome III, DissertationsXV-XVII (Rép. X), Paris, Librairie PhilosophiqueJ. Vrin, 1970, p. 81). Rezultă aşadar că, întrucâtCerul şi Pământul comportă în mod necesar o

alcătuire cvadripartită, prin sintagmasphaera mundi este sugerată întotdeau-na însăşi organizarea tetradică a celorgenerate. Ca imago mundi, sfera exp-rimă deopotrivă ideea de totalitate, per-fecţiunea în câmpul solidelor. Oricelucru din cuprinsul sferei îşi găseşteexpresia într-o rădăcină tetradică.

Apoi, faptul că Dumnezeu estereprezentat uneori printr-o sferă, iaromul este alcătuit în raport cu perfecţi-unea divină determină ipoteza uneinaturi tetradice a divinităţii. Câtă vre-me Dumnezeu l-a zidit pe Adam dupăchipul şi asemănarea lui – în patru sti-hii îi „răşchiră trupul omului“ –, e fi-resc ca o anume alcătuire tetradică să-ifie proprie însuşi Creatorului. Naturatetradică a omului primordial şi prin-cipiul asemănării cu divinitatea trimiteîn bună măsură la o asemenea inter-pretare. De altfel, la origine, numele luiDumnezeu este alcătuit tot din „patruslove“, tetragrama YHWH fiind însăconsiderată prea sacră pentru a fi pro-nunţată.

ADRIAN ªUºTEA

Homo quadratus

18

ANUL XVIII ♦ Nr. 9 (666)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Andrei Oişteanu se declară un discipol allui Mircea Eliade şi un prieten, coleg degeneraţie cu Ioan Petre Culianu, ucis în

condiţii neelucidate în S.U.A, în urmă cu 16 ani.Mircea Eliade este sărbătorit anul acesta, ca şiMihail Sebastian la împlinirea a 100 de ani de lanaştere. Prieteni, congeneri, i-a despărţit o pră-pastie: Eliade era un admirator al Căpitanului şioarecum al Germaniei naziste, Sebastian nu puteafi aşa ceva, din motive etnice, dar şi etice: era undemocrat. Şi totuşi, Eliade l-a apărat pe Sebastian,după atacul voalat (rău voalat) al lui Nae Ionescu,care şi-a „argumentat” superioritatea, deşi nu erasuperior, sub aspect creativ, lui Sebastian. Nuinsistăm pe acest aspect, deşi trebuie amintit căNae Ionescu, ca şi Eliade aveau aceiaşi idoli. LaEd. Polirom a apărut „Religie, politică şi mit” deAndrei Oişteanu, care şi-a adunat articolele, le-arevizuit, completat, despre Mircea Eliade (acesta i-a scris personal, apreciind aportul etnologului dinRomânia) şi despre I.P.Culianu, om de o rarănobleţe şi înaltă competenţă profesională. Scriinddespre Eliade, Oişteanu explică: „Era prăbuşit psi-hic din cauza victoriei Aliaţilor”. Abia în1954, Eliade vine cu unele critici de genul:„naţional-socialismul apare ciudat de stân-gace”. Eliade gândea în anii ´30 ca NeaIonescu, A.C. Cuza, adică „a fi român în-seamnă a fi ortodox”. Este specificul fascis-mului (adică legionarismului) din România.

În 1937, Eliade scria de o „revoluţiecreştină” vedea în Garda de Fier „o sectămistică”. Corect, Andrei Oişteanu criticăîncercarea lui Sorin Alexandrescu de aexplica eroarea istoricului religiilor MirceaEliade. El spune că era şi un slab ompolitic. Mai mult, Eliade nici un era uncreştin fervent, fiind înclinat spre o neutra-litate de cercetător. Atunci, de unde iubireapentru Legiune? Autorul propune noţiuneade „păgâno-creştinism”, aminteşte de „tra-comanie şi zalmoxism” şi credem că aredreptate. Eliade se simţea exaltat de erois-mul legionarilor Moţa şi Marin, căzuţi înSpania, priviţi prin prisma „legendei meşteruluiManole”, a unei „morţi educative” pentru alţii.Deci: „ cultul morţii”, „jertfa creatoare”. Amintimcă acesta era şi limbajul Führerului în Germania.Prea puţin se vorbeşte azi de sincronismullegionarismului şi nazismului, desigur, cu specifi-cul fiecărei ideologii, determinate de tradiţialocală.

Dar, după opinia multor cunoscători ai opereilui Eliade, ca de pildă Norman Manea, S. Damian,I.P. Culianu, savantul istoric era un om de stânganon-marxistă, între gazetăria sa şi opera de cer-cetare nefiind nici o legătură. Probabil că, la fel caEminescu, avem un caz de dedublare. Într-un altarticol se vorbeşte despre „Eclipsa raţiunii” la IonAntonescu şi „miopia politică” la Mircea Eliade,adică o analiză a cărţii lui Sorin Alexandrescu,„Paradoxul român”.

În continuare este vorba despre corespon-denţa Eliade – Oişteanu, urmărirea acestuia de

către Securitate, Mircea Eliade despre mişcarea„hippie”, influenţa unor droguri asupra creaţiei lit-erare a lui Eliade. În alt articol se vorbeşte de„complexitatea” chestiunii: a fost sau nu a fostEliade pronazist, proantonescian, prolegionar,rasist, etc? Evident, nu există un singur răspuns.O bună parte din carte se referă la „istoria isto-riei religiilor”, la personalităţi ca I.P.Culianu, ca şila înaintaşi Gaster, Haşdeu, Cartojan, Candrea,Blaga, Romulus Vulcănescu, etc. Este o carte ext-rem de interesantă, iar obiectivele ei pot fi punctede plecare pentru alte cărţi.

Poeta Margareta Sterian

Artistă plastică de valoare, MargaretaSterian (1897-1992) şi-a înscris numeleşi în galeria poeţilor români apreciaţi de

critici şi cititori. La Editura Eminescu, i-a apărutîn 1986 un volum de Poezii cu o prefaţă de EugenSimion. Cariera de poet, Margareta Sterian şi-aînceput-o în 1945 (Poesii, Ed. Coresi). De-a lungulvieţii i-a cunoscut pe Victor Brauner, MarcelIancu, Mircea Eliade, Mihail Sebastian, EugenIonescu. A copilărit în oraşul natal Buzău, învaţăla Bucureşti, la limba română avându-l profesor peIoan Slavici, la şcoala germană de fete. Studiazăpictura la Paris, este influenţată de maniera

maeştrilor vechi, de Ucelle, Sassetta, de flamanzi,dar şi de modernii Picasso, Modigliani şi, în maremăsură, de Chagall pe care îl cunoaşte personal.Revenită în ţară, devine apreciată, colaborează cusavantul Dimitrie Gusti. Despre Ţuculescu spunecă „seamănă cu Kokoschka, pasta are dârzenie şiun mister”. Fantasticul din proza lui Voiculescu,Eliade o fascinează. Margareta Sterian are merit-ul de a fi introdus, în arta plastică fabulosul româ-nesc, ocolind suprarealismul şi apropiindu-se demaniera lui Chagall, el însuşi un admirator alhasidismului.

Să revenim la poezia Margaretei Sterian, re-marcată de la debut de Perspessicius.

Autoarea este dominată de o stare nevrotică,melancolică explicabilă prin modul său retras de atrăi, experienţele, probabil dureroase prin care atrecut: „Sufletul meu a murit în înserarea de vară/...N-a fost o moarte senină sau vitează, doar vic-leană şi fără întoarcere a fost/...Câteodată mortulmă sprijină, alteori eu îl port”. Există, totuşi sal-vare: Îngerii vor strânge în grabă aburii durerii”sau „Lângă mine regretul se înalţă ca o stâncă/ pe

care tu ai schimbat-o în umbră maiblândă”. Margareta Sterian putea foartebine să scrie poezie haiku, de mirare cănu a făcut-o; dăm un fragment care, inde-pendent, este „haiku”: „Sunt singură/Elinişte în jur/Ceasul respiră/de este cersau de e mare/valul pe care plutim”.

Plasticitatea imaginilor se îmbină cu ofilosofie a propriei existenţe: „Vidul dincoasa casei... ca Iov/se pleacă asemenigreşelilor ce nu pot fi îndreptate” sau„Semeni tăcuţi stau casele înalte din jur”;„Bunica proptea pâinea pe inimă ca ovioară”; „Dumnezeu e lumina/tu ai fostcetatea şi mângâierea”.. „Te privesc, noru-le, sunt sora ta”... „Neuitata adiere dinValea tinereţii”.

În 1969 îi apare volumul Poeme, în ca-re se remarcă noi accente: „cum să rămânaşa şi cum , dintre miile de vrăbii străine/să mai ştiu care este a mea?” Deşi recu-

noscută ca un mare artist Margareta Sterian aveasentimentul insingurării, visa poate Parisul dintinereţe iar deplasările din România socialistă nuse aprobau uşor ori chiar se refuzau. „Sălcii şilacuri, de la Ofelia încă, nu prevestesc nimic bun”.Excelentă trecerea de la imagine la logos poetic: „Covorul oltenesc e o grădină/în care păsările staula soare/şi ciugulesc mărgăritare/iar şerpi perfizice unduiesc din loc în loc/le-adulmecă cu limba lorde foc”. Exemplu de filosofie în versuri „Vezi, câtde bine totul se rânduieşte?/Slab lângă slab nu sestatorniceşte/Şi-ntinsa mare caută un ţăran”.

„Arabescul unei rândunici la fereastră” esteun vers scris de pictoriţa Margareta Sterian. În1974 apare volumul Soare difuz, autoarea îşi simtesenectutea, dar sensibilitatea de artist rămâneintactă: „Cânţi, primăvară, pe strune moarte?”, ointerogaţie cu semn pozitiv, deşi „ Verdele e acumgalben, galben este mov”. Există şi raţiune, lucid-itate, curaj în această ipostază: „suntem morţii demâine: priviţi-ne ... orbitor zenit, pentru imensanoapte”. Nu lipseşte, uneori, umorul în poeziaartistei: „Mi-a trimis Dumnezeu un om de lut / sănu fiu singură pe pământ”. Poetă în fibra ei pri-mă, autoarea spune: „Am schimbat spaimele încuvinte”. Este interesant de ştiut ce pondere aavut arta poetică în viaţa ei de artist plastic. Aumai urmat ciclurile Poeme (1977), Ecran (1985), lacare se adaugă mai multe inedite. Despre poeziaMargaretei Sterian au scris Perspessicius, EdgarPapu, M.R. Paraschivescu (a menţionat şi talentulde traducător din poeţii americani, al autoarei),Pompiliu Constantinescu, Geo Bogza, Dan Hău-lică, Nicolae Manolescu, Mircea Iorgulescu, Lau-renţiu Ulici, Sorin Titel, Victor Felea ş.a. Ea a fosto mare artistă, nu numai a penelului, dar şi al con-deiului. Avea ceva eminescian în expresie: „Dinanotimp în anotimp, se ţese, se destramă viaţamea”.

BORIS MARIAN

Politica mitului orimitul politicii?

19

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

SEPTEMBRIE ♦ 2007

Oelegantă şi mult aşteptată carte ve-nită din fabulosul teritoriu al Deltei,ni-l readuce în prim-plan pe neobosi-

tul căutător de pietre preţioase, inginerul arheologOlimpiu Vladimirov, aflat de data aceasta în postu-ra unui donator de poezie, calitate pe care, de alt-minteri, a onorat-o consecvent îm ultimele trei saupatru decenii. Volumul său intitulat Semn apare înanul 2006 la Editura Ex Ponto din Constanţa, co-perta de Leonid Vizireanu, ilustraţiile – Viorel Po-iată; lector de carte, Ovidiu Dunăreanu; are 80 depagini şi 60 de poezii de diverse amplitudini şi ben-eficiază de un înţelept creion, recte prefaţă, alcunoscutului analist Marian Dopcea, prezenţă sta-tornică, mai ales în presa literară din Maramureş.Comentatorul, extrem de judicios de data aceasta,consideră lucrarea lui Olimpiu Vladimirov dreptun adevărat păsuş, termen luat din limba stră-moşilor domniei sale.

Pentru a decripta, într-o oarecare măsură,înţelesul titlului (Semn), ne vom raporta la poeziacu acelaşi nume, în volum la pagina 56, dincare este suficient să selectăm doar primastrofă: Te caut ca pe-un semn din sărbă-tori,/Cu degete de ploi sau de ninsori,/Cudegete de noapte întinzând capcane,/Cubucuria unei false vânători.

La o primă abordare s-ar părea că evorba de un dialog asupra iubirii purtat deautor cu un alter ego al său, dar acest pro-ces dual nu se referă la o iubire laică saucelestă, ci la eterna căutare a poetuluiatras în egală măsură de cei doi poli aiartei, adică între real şi concret. Semnulvine din sărbătoare, cu bucuria unei falsevânători (p.56), dar putem conchide că evorba de inspiraţie poetică mereu dorită decel care creează. Ajunşi la acest punct alanalizei, trebuie să remarcăm că poezia luiOlimpiu Vladimirov nu izvorăşte doardintr-un noian de fapte trăite, ci şidintr-o realitate reflectată, gân-dită, epurată, pentru a accede laesenţe. Prin poziţia sa, hai să-izicem olimpiană, el se situează îngaleria poeţilor culţi, cu o temei-nică informaţie clasică, dar şi custăruitoare încercări de a anticipaviitorul.

Pare cât se poate de firesccă în substanţa volumului Semnputem să înţelegem o serie detematici obsedante, cum ar fi ele-mentul acvatic, simbolurile geolog-ice sau aura unor ruine arhaice.Nici statuia copleşitoare a întregiizone nu este eludată, ea seregăseşte în text fie ca un ecou alunei experienţe trăite, fie ca unsimbol al unor cercetări exis-tenţiale. Olimpiu Vladimirov îşi în-dreaptă antenele sale în toatedirecţiile cunoaşterii prin poezie.Natura de care vorbeam mai sus

este, uneori, prezentă ca un personaj eteric, con-substanţial cu inspiraţia lirică pe care o şi ipostazi-ază: Doar Ea,/Ostenită lumină,/Cu privirea şi emo-ţiile pierdute/În jocul unor pescăruşi închipuiţi,/Respirând fără chip./Icoana unei sălcii gândi-toare/În Deltă (Doar Ea, pag.20).

E inutil să căutăm în limbajul diurn, poezianu se traduce, ea se receptează ca atare în toatăcomplexitatea şi simultaneitatea mesajului. Îneternă comparaţie cu trecutul echilibrat, calm,aristotelic, prezentul îi oferă autorului volumului

Semn prilejul de a polem-iza cu destinul sau cuîntâmplarea, realizândimagini aproape apoc-aliptice. Inaderenţa laexcesivele derapări alesocietăţii din zilele noas-tre, absolut plauzibile încazul lui, ca de altfel şiîn cazul oricărui om decultură, justifică tonulpolemic, indignarea teo-retică, premoniţiile exis-tenţialiste (p. 38,39, pas-sim). Nu insistăm asupraacestei poziţii (civice, înfond), întrucât tema esteprezentă în mod abuzivîn toată presa cotidiană.O evadare din corsetul defier al postmo-dernismului,demult falimentar şi recepentru cultura autohtonă,ar putea fi la Olimpiu

Vladimirov şi atitudinea socratică de intensădăruire şi credinţa faţă de daimonii personali, sin-gurele călăuze de bună credinţă. Mai mult, dinco-lo de fatalismul socratic, poetul descoperă hedonis-mul genialului nostru strămoş îndepărtat, Horaţiu,care ne invită la un carpe diem în „filosofic”, de a-şi smulge zilei toată bogăţia care ne-o poate oferi,pentru că „post mortem, nulla voluptas”. Pentruaceastă ipostază horaţiană, vom cita doar poeziileRime, c-un toast curat dionisiac: Vinul e nou, dra-gostea veche,/Bem vârste cu anul pereche (în carese strecoară şi umbra prietenului Omar Khayam)şi, Pe porţelanul cănilor (p.61): Aveai pe-obraji fir-mituri de ceaţă/Şi-un zâmbet, cum cireşele pictate/Pe porţelanul cănilor cu lapte,/Într-o copilăreascădimineaţă, în care se simt arome depărtate acunoscutei poezii horaţiene, Persicos odi… (Urăsc,copile, fastul perşilor etc.).

Acest ultim citat ne orientează analiza spreforma creaţiilor oferite de volumul Semn. Deşi nue nici pe departe un formalist convins, Olimpiu

Vladimirov cultivă armonia interioară aversurilor, adevărata muzicalitate de fond,nu rareori mesajele se cristalizează în ver-suri parnasiene ca mai sus, minus răcealasau rigoarea construcţiilor premeditate,neevitând însă taina stilului mallarméancu elemente care conferă vocaţia deorfevru al autorului însuşi.

Volumul Semn deschide multe fere-stre spre o cunoaştere veridică a emoţieilirice. Femeile din poezia lui Olimpiu Vla-dimirov sunt diafane, supramuzicale, tra-tate cu gingăşie, dar fără echivoc. Uneorisunt confidente precum în prozo-poeziaPoem pentru anul 2025, cu dramaticeaccente contestatar-critice, evidente maiales în versul final. Să ne fie permis şi omică digresiune în care să ne referim şila ilustraţiile lui Viorel Poiată: imagini

intenţionat haotice pentru amarca o anumită incertitudineexistenţială, cu note burleşti,amintind pe departe de tehnicalui Florin Pucă (Gest, p.24), cu oscenografie de naufragiu sau decherhana părăsită din care nulipsesc aluzii mitologice (veziArmăsarul lui Poseidon de lapag. 73), Combatanţii băştinaşisau debarcaţi şi Balaurul cu spi-rale cretano-miceniană rătăcindpe valuri.

Cu aceste sugestii grafi-ce, putem afirma că poezia luiOlimpiu Vladimirov, aşa cumapare ea în volumul Semn nucantonează în acest domeniu alfabulosului arhaic, deşi e tot maibogat în vestigii eladice saupoate scitice. Poetul caută fiorulpur al emoţiei lirice în orice erăşi pe orice palier al cunoaşterii.Într-o perspectivă mai înaltă, sepoate afirma că versurile sale,împresurate de noapte, de spai-me acvatice şi de idoli ai cetăţiimoderne, păstrează în taină o

irepresebilă nostalgie a luminii. Iată versurile careilustrează această eternă aspiraţie a poeţilor: E-otrecere prin inima luminii/Din care cresc şi ies înlume crinii;/Plutim pe-un cer de tristă sărbătoare;/La capăt de tunel, lumina moare! (E-o trecere,pag.50).

Semnificative vorbe din partea unui neîn-covoiat slujitor al luminii. Olimpiu Vladimiroveste, într-adevăr, un paznic de far, cum se reco-mandă el însuşi în lapidarul poem de pe coperta apatra.

VIOREL DINESCU

Paznic de far

20

ANUL XVIII ♦ Nr. 9 (666)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Jurnalul unui răzvrătit nu este singurulgeneric demn de protagonistul romanelorlui Sebastian Sârcă. La fel de bine s-ar

potrivi, credem, „viaţa şi opera lui Seninu", din careau apărut până acum primele două volume: Capcanaşi Rezervaţia (Editura Pildner, 2007). DespreCapcana, carte numită in prima versiune din anul2000 Martorii lui Seninu, spuneam că este o probăa incompatibilităţii dintre un intelectual superdotatşi impostura jumătăţilor de măsură, soră bună cudemisia morală şi duplicitatea ca mod de acomodareîn cetatea totalitară. Fascinat de idee şi de etos,Seninu Gheorghiu este la fel de exigent şi în plansentimental, de unde şi flagrantele dezamăgiri decare are parte. Viaţa lui Seninu, expert în tehnicarezistenţei faţă cu rinocerizarea ierarhiilor politice,profesionale, represive, este istoria unei conspiraţiisolitare împotriva puterii, fie că este vorba deregimul comunist şi ideologia aferentă, fie de pro-priile indecizii, utopii sau imposibile aporii.

Lider spiritual de factură camilpetresciană,Seninu luptă pentru salvarea generaţiei sale de to-xinele îndoctrinării, revoltându-se totodată în contraprogramelor de violare a intimităţii. Trece prin totfelul de anchete şi represalii cum ar fi cele pricinu-ite de participarea la Mişcarea Transcendentală asoţilor Stanciu, sfârşind prin a fi internat în spi-talul de psihiatrie pentru ofensă publică adusăcomandantului suprem aflat în vizită de lucru.Figura lui Seninu se detaşează net pe un fundalde figuranţi înglodaţi în compromisuri şi frustrăriasfixiante, în fariseism mărunt, puşi cum sunt pedelaţiune, mărturie mincinoasă sau proces deintenţii. În acest sens, tipică este chiar soţia luiSeninu, numita Nevada, răzbunătoare, invidioasăşi intolerantă. Bestiarul mai cuprinde, în contrastcu sublima naivitate sau detaşare filosofică a pro-tagonistului, demagogi specializaţi în înfierări,turnători, uneltitori, linguşitori.

Căutătorul de adevăr are însă nevoie şi deadevărul vieţii, drept care nu ocoleşte boema cudisidenţii ei (Lordul, Prinţul, Astrologu, VasileVrednicu cel priapic) şi nici universul subuman dela Groapa Glina unde este repartizat după înde-părtarea de la catedră. Externat pe 22 decembrie1989, Seninu nu-şi face prea multe iluzii, rămânândmai degrabă precaut ca în faţa unui nou experimentsau a unor prelungiri în care joacă eşaloanele doi,trei ş.a.m.d. În culori de crepuscul matein estezugrăvit cercul de prieteni de la Blocul Turn, cupovestirile lor despre fericire, pătimire şi mântuire,ceea ce nu exclude argotica pegră bucureşteană sauierarhi de stat şi de partid cu limbajul lor fibrolem-nos. O figură memorabilă în Capcana este Cerasela,hetaira grupului de la Turn, ataşantă prin evazio-nista ei ars amandi, întrecută fiind doar de pacien-tele dezlănţuite de la Pavilion, cu vieţile şi fişele lorepico-clinice.

Rezervaţia are ambiţia de a fi un roman politicşi totodată unul de moravuri la zi, şi asta în ciudamultelor pagini de digresiuni morale şi psihologicela care Sebastian Sârcă n-a avut tăria să renunţe. Nise oferă astfel odată cu partea epică şi fişele de lab-orator şi de documentare ale romancierului. Sesimte diferenţa de abordare între felurite niveleepice şi dicţiuni, drept care cititorul este tentat săsară direct la poveste, care, slavă domnului, înaintemult mai este. Protagonistul ei rămâne, bineînţeles,profesorul Seninu, care imediat după Revoluţiedevine autor de emisiuni radiofonice, încă o dovadăcă o bună parte din viaţa romancierului curge învinele personajului său, dar şi (după principiulvaselor comunicante) în cele ale naratorului, ziaristîn presa scrisă. Aşadar, calea, adevărul şi viaţaautorului se fac auzite şi simţite în faptele, ideile şivisele premonitorii ale lui Seninu, consemnate decătre narator epic, eseistic, fantasy, analitic, episto-lar, poetic, diaristic, oniric, satiric, într-un cuvântpostmodern.

Sunt puse în pagină realităţile obsedantuluideceniu X al veacului trecut (1990-2000) dar şi ceeace a urmat, tipologiile aferente fiind zugrăviteaproape ştiinţific într-un veritabil bâlci al deşertăci-unilor postdecembriste, inclusiv d.p.d.v. onomastic:Doru Tupeu, Ion Zicală, Costică Hoit, fraţiiCinzeacă, politicieni, îmbogăţiţi de război, guralivi,saltimbanci, falşi disidenţi, falşi revoluţionari etc.Emblema acestora nu este altul decât p.d.g.Mariano Monamour de la Radio, unul din multelepersonaje cu cheie din Rezervaţia. Cu care Seninu,deosebit de talentat în a-şi complica viaţa, intră într-un conflict ireversibil. Dat în vileag printr-unportret incisiv (p.53), acest Mariano zis şi LuigiAffettuoso, un cumul de măşti otrăvite, de opor-tunism şi obedienţă faţă de păpuşarii săi politici,este deranjat de audienţa emisiunilor interactive alelui Seninu, rămas acelaşi mentor spiritual ce-şi

mută spectacolul de idei din amfiteatru în arenapublică. Scârbit de penibilele maşinaţiuni şihărţuieli directe sau prin interpuşi, acceptă invitaţiafostului coleg Doru Tupeu, proaspăt secretar destat, de a pune bazele unui Departament de Infor-maţii al Guvernului. Dar, vai, cabala invidiei şi aintoleranţei, reprezentată de sintetizatorul-şef GigiPoliticu, funcţionează şi aici, drept care Seninu, vic-tima ei ideală, este silit să se retragă.

Între timp, soţia lui Seninu, Dalia, precum odi-nioară divinul marchiz la Charenton, pune-n scenăla un bizar Institut de Psihodramă recitaluri, oneman show-uri ale unor personalităţi accentuate,afectate de „nevroze de destin”. Ieşită din comuneste, de pil-dă, viaţa şi opera dlui Chismore, spion,

amant şi securist cu misiune în diaspora română dela Paris. Colorată cu episoade senzaţionale şi lovi-turi de teatru, confesiunea dramatică se întrerupebrusc spre a deconspira natura fabulatorie a actoru-lui-pacient, precum şi glisările acestuia în paranoiade inspiraţie protocronistă. Tot o psihodramă este şipiesa într-un act cu două personaje. Frank, celebruinventator de perpetuum mobile, îşi susţineconvingător pledoaria de Hiperion isusiac şi totoda-tă de răzvrătit în contra egolatriei umane. Deşi oiubeşte pe Ana, sfârşeşte prin a se arunca în gol.Acest cocteil special de confesiune, de monolog saudialog dramatic, ducându-ne cu gândul la Kafka,Urmuz, la maeştrii onirismului sau la visătorii luiMihail Sebastian, face corp comun cu romanul luiSeninu. În spiritul aceluiaşi eclectism postmodern,autorul nu pregetă să lase în seama cititoruluiorchestrarea şi arhitectura tematică şi narativă aromanului, el fiind preocupat în primul rând de apune un diagnostic: „tot ceea ce se întâmplă poartănumele unei boli ruşinoase de care au suferit toţioamenii politici ai României: fentarea istoriei. Uniiau socotit-o un fel de dramă de cafenea, alţii o come-die publică”.

Fapt e că valorile lui Seninu, adevărul şi liber-tatea, sunt greu de găsit şi apărat atât în bruiajulcacofonic al prăduitorilor din echipa guvernamen-tală din care par hazard eroul nostru va fi făcutparte, cât şi la Radio unde se-ntoarce. Prilej pentrunarator de a diseca şi prezenta această instituţienaţională ca pe un viespar sortit pieirii de propriistrategi deliranţi (inclusiv starostele ingineriilorfinanciare) porniţi să înlocuiască profesioniştii cuindivizi de pripas („cepelegi, rârâiţi, sâsâiţi, fon-făiţi”), cu studii de metalurgie sau de beton armat,în cel mai bun caz, angajaţi să realizeze emisiuni deistorie, muzicale sau literare. Incriminăriile oame-nilor nu întârzie să apară, circulând sub formă degraffiti, pamflete (p.171, p.183), scrisori.

Seninu, aflat pe lista neagră a restructuraţilor,produce epistole către Don Mariano Bandoi deSomalezia, făcând publice şi câteva scrisori aleascultătorilor, de bun simţ, dar potrivnice mai susnumitului p.d.g. („decident paranoic, diabolic orien-tat către răzbunare”). Naratorul se arată necruţătorfaţă de Monamour, veştejindu-i metehnele, inclusivibovnica-bucătăreasă-secretară, penalizându-l pentruabjectele urzeli împotriva lui Seninu, în scopul văditde a-l elimina din viaţa publică. Târât în instanţă,acesta are tăria de a demonta acuzaţiile imunde,lucrătura penibilă ieşind la iveală, ca şi în cazul con-cursului pentru postul de realizator coordonator. Înciuda notei mai mari acordate de juriu lui Seninu,

va fi declarată câştigătoare numita Expertiza Gea-malinga; episodul, savuros relatat, probează până şi

celor mai sceptici cititori, talentul lui SebastianSârcă de pictor de moravuri.

În chip de alternativă la această Sodomă, nise oferă pagini din jurnalul adolescentei Alma,fiica Daliei dintr-o altă căsătorie, dar crescută demică în casa Gheorghiu. Alma se încredinţeazătrup şi suflet jurnalului, probându-şi rând perând inteligenţa, verva, ingenuitatea. Scris alert,frisonant, el cuprinde întreaga semiologie a vâr-stei definirii de sine. Alma se psihanalizează defapt, prin recurs la intuiţie, confesiune, emoţie,cunoaştere de tip raţional, la răspântia dintrecopilărie şi adolescenţa anticipatoare a matu-rităţii. Primul sărut, eternele uimiri ale femi-nităţii nu exclud tentaţii extreme, cum ar fi sin-uciderea. Alma este destul de circumspectă cusimptomele de epicriză ale colegilor de şcoală,ajungând să se întrebe dacă aparţine respectiveigeneraţii. Odată cu îndrăgostirea coup de fou-

dre, Alma se livrează firesc, lăsându-se adusă înstarea de graţie a simţurilor, primind revelaţiileactului erotic deplin, din care nu vor lipsi poezia,voluptatea şi exaltarea începutului. Puţine jurnale-insert au avut darul de a ne entuziasma ca acesta,atât în romanul străin, cât şi în cel românesc. Pelângă o expertă lectură psihologică şi o scriitură fă-ră reproş, reţeta mai cuprinde ceva precum o inefa-bilă, tandră identificare cu personajul.

Cu siguranţă există scăderi de tensiune stilis-tică de-a lungul a peste şase sute de pagini, mai alesatunci când personajele vorbesc ca la carte în detri-mentul coeficientului de autenticitate. Ciudat, amzice, pentru că cele două romane excelează tocmaiprin diversitate şi versatilitate, a mediilor, a tipolo-giilor, a speciilor literare şi a stilurilor. Cititorul arede unde să aleagă, oricum. Romancierul scrie încunoştinţă de cauză şi captivant despre mahalauaîngerilor protectori ai tinereţii lui Seninu, dar şidespre satul românesc din Câmpia Burnasului (Ma-lu, odinioară şi în prezent). Sub zodia legendaruluişi fabulosului stau personaje precum meşterulRoadefier zis Uriaşul, fostul deţinut politic Cice-rone, plămădit din cu totul altă pastă decât MicuţulIorga, turnător atunci (după ieşirea din detenţie)dar şi acum, încadrat fiind la SRI, ciobanul solomo-nar Ilie Ciorcobaie (demn de proza lui V. Voicu-lescu). Viziunea romancierului se doreşte a fi unapanoramică, totalizantă şi la zi, o frescă a României,eternă şi fascinantă prin tot felul de măşti dintr-unbestiar al sarcasmului şi caricaturii, dar şi prinoameni ca Seninu, Dalia, Alma ş.a.

În epilogul romanului profesorul, retras la mâ-năstirea Agapia ca să scrie („aici ne veghează Dum-nezeu lucrarea”), e-n stare să se îndrăgostească, înciuda unui indubitabil histrionism, de o tânărăcălugăriţă (în linia Dionis – Ioanide). Îndrăgostit defapt de puritatea ei, Seninu, în urma unui răvaş dela frumoasa Teodora, recurge la extazul yoghinuluişi la desprinderea de pământ. O adevărată core-grafie spiritualistă are loc în acest episod oniric aldespătimirii, un ritual de împreunare cu frumoasafără corp, un act de posesiune imaculată. Mai ampludecât Cel mai iubit dintre pământeni dar compatibilcu cartea de succes a lui Marin Preda, romanul deo-camdată în două părţi al lui Sebastian Sârcă este ocertitudine a revigorării realismului (pe tot ambi-tusul, de la persiflare şi satiră la sarcasm, smul-gerea măştilor şi pamflet) şi totodată o probă deasimilare în postmodernitate a viziunii, altitudiniiintelectuale şi a miturilor unor mari prozatori ro-mâni de talia lui G. Călinescu şi Mircea Eliade.

GEO VASILE

Pamflet împotrivafariseismului

Portret deTudor

Jebeleanu

21

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

SEPTEMBRIE ♦ 2007

(Vara 1980, Păuşeşti-Măglaşi, Vîlcea.)

Am impresia că multe din caietele meleau dispărut, nici n-aş putea spunecare dintre ele şi în ce împrejurări.

Oricum, cele dinainte de ’73 au fost distruse deea, furioasă de ce-a citit acolo şi a catalogat drepttrădare. Ceea ce zadarnic am încercat să contest.De-aş fi crezut că ar conţine ceva dubios, le-aş fidosit, nu? Ci eu le-am ţinut totdeauna pe masă, lavedere; nu erau decît materie brută, urmînd a fiprelucrată literar, cînd aş fi avut timp sau inspi-raţie, iar nicidecum un jurnal de Don Juan.Replica mea: Abia acum catadicseşti să te uiţiprin ele, după zece ani?!

Fiindcă sunt la poveştile vecinelor, de notatcă toate astea le-am aflat chiar din prima zi şianume fără nici o premeditare din parte-mi –aceste femei trăind doar cu gîndurile lor, simtnevoia de epică, de organizarea materialului într-o formă coerentă… Şi, îmi zic, aproape fără să-şidea seama, ele se disculpă, caută să-şi jus-tifice eşecul.

Să notez şi faptul că gazda mea amai trăit de la o vreme cu unul, de laCacova, însă cam beţiv şi cu care nu s-aputut înţelege. Iar vecina de peste drum(ulicioara ce se desprinde din drumul dejos, către Smeurătu şi urcă pieziş pentrua coborî în celălalt cătun), al cărui numeam să-l aflu sau nu, îmi spune fără nicio reţinere că a trăit zece ani cu un beţivnotoriu, biata de ea a răbdat, aveau şi uncopil, (acum om în toată firea, căsătorit,la bloc la Vîlcea – oraşul îi absoarbe ca ogaură neagră…). Bărbatul ei dintîi bea îndisperare, muşca paharul, de-i curgea sîn-gele din gură; îşi isprăvea salariul încădin prima zi, dădea de băut la toţi, fărăpăs. Şi ce-a ajuns? întreb. A murit, dupăaia. Era în servici la Braşov. Mă duceamla el, mă alunga după o zi-două. Zicea: Erău fără nevastă, dar şi aici nu ai ce sta,că nu am ce-ţi da să mănînci. Am stat cuel, am închis ochii, de! fată săracă, ai meimă îndemnau: Mai încearcă! După zeceani am dat divorţ, n-am cerut decît băiat-ul, altceva nimic, pensie sau ajutor n-ampretins. Şi la proces tot beat a venit, făceaurît, mai mare ruşinea. Pe ăstalalt l-amluat de fecior, am venit aci, n-am găsitdecît căsuţa asta. Am făcut casa cea mare,ştiubeiul (fîntîna), avem două fete, pe unaam dat-o la croitorie, cealaltă e elevă.Venii să rîndui animalele. Mai tîrziu vineşi soţu’ de la servici. De, aşa era pe-atun-ci, cu pămîntu’. Dacă erai fată săracă nute lua nimeni. Te duceai după cine te lua.Mai bine acu’. Cum se plac se şi iau.Vorbesc cam anevoie, să iertaţi, mi s-auclintit dinţii, i-am scos să-mi pun alţii. Epoveste de-acum douăzeci de ani, arătamşi eu altfel. Avem case gata, poate măritvreo fată. V-am fi primit noi, da’ nu-mipare rău, că şi Leana e bună.

Dacă aş întreba-o pe Leana n-ar şti ce expre-sie a folosit, dar astea au fost cuvintele ei: Măcuprind cu dumneavoastră, cu înţelesul de: măînvoiesc.

Din Noul Testament: Cei 12 ucenici, bineintenţionaţi, dar care greşesc mereu, sau nu înţe-leg, ori nu cred îndeajuns;

Iisus, Fiul Omului; Naşterea a doua a făp-turii;

Cine se va mîntui? La oameni aceasta e cuneputinţă, iar la Dzeu toate sunt cu putinţă;

De ce mă numeşti bun? Nimeni nu e bundecît singur Dzeu;

(Reiese că acel ce va face mai mari sacrificiişi va ajunge mai cu greu la credinţă, acela va fimai bine văzut în cer, iar cei din urmă vor fi ceidintîi; probabil era o strategie de încurajare şi deatragere a celor aflaţi încă la mare distanţă deaceastă nouă religie).

Prietene, nu-ţi fac strîmbătate! Au nu cu un

dinar te-ai tocmit cu mine?Sau poate ochiul tău e pismătareţ?Nu ştiţi ce cereţi!(Cei doisprezece par a dori să-l rupă de

mase, sau poate să-l protejeze pe I. H., ca rabi sănu se expună. Or, I.H. are autoritate, de cîte orivine cineva să fie vindecat, apropiaţii încearcă să-l oprească pe solicitant, astfel ca învăţătorul să nufie deranjat – psihologie pe care o întîlnim mereula discipoli;

Iisus intră în Ierusalim. „S-a mişcat toatăcetatea, întrebînd: Cine este acesta?”

Iisus răstoarnă mesele zarafilor: „Bisericanu este peşteră de tîlhari!”

Matei are har de romancier, cu bune intuiţiişi subtile, dacă nu le va fi luat de la alţii şi dintexte mai vechi;

Şi toate cîte veţi cere în rugăciunea voastrăveţi primi! Asta le promitea: totul, însă numaiprin credinţă!

Tu ai zis! (I.H. către Iuda) La fel şi altuimartor mincinos.

Căpeteniile preoţilor şi bătrîniipoporului l-au condamnat pe I.H.

Pînă şi cel mai credincioşi dintreapostoli, Petru în persoană, s-a lepădat detrei ori. Poate fi semn de slăbiciune ome-nească, dar poate fi semn că încă mai erapînă să se edifice noua putere a credincio-sului adevărat.

I.H.: N-am venit să chem la pocăinţăpe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi! Avearetorică, nu glumă…

În fapt, I.H. se afla la concurenţă cuIoan Botezătorul, numai că acesta a fostmai repede tăiat.

2 iunie 1980. Să ajungi la artăcomportă şi/umilinţe, dar omul pentruvocaţia sa e capabil să sufere, el rabdă şiare/un Dumnezeu al lui, de peşteră,/căruia i se închină./Omul să aibă în sineasa/ nişte lucruri la mare preţ, o idee care/să-l ridice în picioare, îmi spunea cîndva ovînzătoare,/nu mai ştiu cum venisevorba./Sunt eu însumi pentru respect,pentru sobrietate/lăuntrică, pentru aceaidee/care să te ridice în picioare./Pînă şianimalele din curte, cînd trece gospodarulîn treaba lui/se opresc din rumegat şichiar dau să se ridice, greoi.//Şi atunci dece noi ne tîrîm, pe burtă sau ne opintimîntr-o rînă/cu sufletul în ţărînă?

7 iunie. Adesea, cînd ne certăm, măgîndesc că viaţa mea se edifică pe un marefals, pe o idee complet greşită, căreia i-amzis generozitate, sau solidarizare umană,dar se pare că e la antipodul a ceea ce arfi trebuit să fac şi să consider ca impor-tant. Destul de rar, întrezăresc vreoîmpletitură din plasa acestei mari erori încare s-ar părea că m-am lăsat prins defin-itiv. Am intuiţia ei fulgurantă. Dar în ceanume constă această eroare, cu adevărat,tot nu ştiu. Cum nu ştiu nici ce-ar fi tre-

buit să fac, în schimb. N-am destulă imaginaţie. Osă aibă destinul meu mai multă?

Ţăranii ca şi ciobanii de altfel, nu se adă-postesc pe vreme de ploaie, dacă au de lucru. Nuseceră, nu prăşesc, dar dacă au de cosit, de spartlemne, ploaia nu-i face să întrerupă lucrul.

Marin Preda place nu numai pentru că ascris bine despre ţărani. Uneori însă o maizbîrceşte: Căruţa îi zdruncina rău organeleinterne – ăsta e deja un limbaj bălţat, corcit.Măruntaiele, era mai bine.

Sunt un om la patrizeci de ani împliniţi, ovîrstă ce mi se părea inadmisibilă pe cînd eramlicean. Şi, ce e de mirare, nu mă resimt în vreunfel. Iar lumea, fără să înţeleg prea bine din cecauză, se uită încă la mine ca la un om tînăr. Înnici un caz din pricina bărbii, care îndeobşte îlmaturizează pe om, a mea fiind deja pe jumătatesură… Poate din cauza ţinutei, a faptului că mămişc cu mare uşurinţă; că nu sunt chel şi cuburtă, ca alţii. Şi poate din cauza felului cum euînsumi privesc lumea, fără morga omului ajuns,sau sastisit, ci cu un fel de modestie juvenilă,neanchilozată – de parcă efortul principal abiaurmează să fie făcut…

ION LAZU

Jurnal

Capcana·

Rezervaţia

primele douăvolume din

trilogiaromancierului

Sebastian Sârcă

Editura Pildner2007

22

ANUL XVIII ♦ Nr. 9 (666)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Remarcabil eveniment artistic, expoziţiapictoriţei Teodora Stendl, deschisă laGaleria Veroniki din Bucureşti,

întruneşte ansamblul mai multor zeci de lucrări,în viziune clasică şi modernă, sub genericulGrădinile Edenului. Pictură şi grafică de şevalet,tapiserie, artă decorativă şi carte-obiect, lucrărileconturează noi formule expresive, experimenteîndrăzneţe şi tehnici mixte, ilustrând măiestria şisinteza stilistică actuală a creaţiei artistei.Expoziţia se înscrie în succesiunea prestigioaselormanifestări expoziţionale ale Galeriei FundaţieiEuropene Drăgan, susţinute de anvergura unorartişti ai generaţiei mature, plasticieni de elită,profesori precum Ion Stendl şi Vladimir Şetran,prilej fericit al reîntâlnirii cu lucrări şi repereexemplare, estetice şi profesionale.

Explozie de optimism, admirabilă forţă biolo-gică, bucurie de a dărui semenilor partea fru-moasă a sufletului sunt însuşirile complexe alepersonalităţii Teodorei Stendl, întrunite sub sem-nul autorităţii profesionale. Pictoriţă, decorator,creator de tapiserie şi desenator, posesoarea Marelui Premiu al concursului „JoanMiro” din 1971 şi a altor numeroase premiişi distincţii primite în ţară şi străinătate,Teodora Stendl a definit în timp o con-cepţie artistică temerară, opusă tabu-urilor,care i-a asigurat interesul constant al juri-ilor. Reflectorul atenţiei a remarcat-o, încădin primii ani după absolvirea studiilor,datorită libertăţii de exprimare, fantezieiartistice şi excepţionalei dotaţii plastice.Lucrările ei au impus-o, atunci, printrenumele sonore ale tinerei generaţii, pentruca activitatea deceniilor următoare să oincludă printre reprezentanţii străluciţi aiartei româneşti. Astăzi, ea însăşi dascăl alartiştilor în devenire, se bucură în mediulartistic şi universitar de consideraţia şirecunoaşterea competenţei profesionale, alucrului neobosit şi imperturbabileiimplicări artistice.

Italienii folosesc pentru domeniul artelor plas-tice sintagma arte figurative, aceasta semnificândincluderea în aceeaşi măsură a figurativului şinonfigurativului, consemnarea întregului domeniual creaţiei imagistice a formelor. În acest sens,Teodora Stendl este o artistăcompletă a formelor şi culorilor.

A trăi cu sens. Despre profesie, vocaţie şi chemare

Ne aflăm în faţa uneipersonalităţi dinamice,un tip de creator

dăruit cu însuşiri complexe, priv-ilegiate în ceea ce priveştevocaţia artistică. Înzestrată denatură pe multe planuri, înprimul rând cu talent viu şivibrant, dublat de spirit novatorşi viguroasă imaginaţie plastică,Teodora Stendl adaugă, acestorînsuşiri binecuvântate, serioasapractică a măiestriei artistice. Săpăstrezi un mit atât de importantca cel al profesiei de artistimplică identificarea cu profesia.Bucuria şi pofta lucrului laşevalet, mereu proaspete, sunthrănite de pasiune. Nerăbdareade a se afla în atelier, efectuarealucrului artistic nealterat deuzura cotidianului, se confundăcu labirintul căutării de sine. Actul muncii artis-tice, sinonim actului creator, înfăptuieşte punereaîn armonie, împlinirea propriei fiinţe în plan spir-itual şi afectiv. Deprinderea fiinţei cu disciplinaatelierului, munca săvârşită zi de zi cu aceeaşiplăcere, modelarea sensibilităţii, intuiţiei şicunoaşterilor sub semnul rigorilor ştiinţei arteisunt determinate de profesia căreia îi este înrobitartistul. Practicată necondiţionat zeci de ani, cupasiune, fără a dori vreodată să fie părăsită, orischimbată, această profesie dedicată artei ilus-trează vocaţia şi chemarea. Este demonstraţiaoferită de experienţa, viaţa şi opera artistei

Teodora Stendl. Atelierul, cu şevaletul, paleta culo-rilor şi penelul, cu masa de lucru şi războiul deţesut, este subiectul vital al existenţei artistice,laboratorul în care se săvârşeşte alchimiaelaborării şi finalizării operei. Teritoriu sigur alambianţei netulburate de vreun accident sonor,atelierul devine oază spirituală a meditării, loc alizolării, primenirii spirituale şi afective, spaţiu aluitării „corvoadei” sau efortului şi al dobândiriiliniştii în care artistul este egal cu el însuşi.Profesia de artist decorator, acceptată de pictoriţă

în sensul profund al domeniului, dă un primrăspuns prin concepţia decorării saturate a spaţi-ilor, indiferent de dimensiune, gen sau specie,urmând principiile policromiei şi aspiraţia spremonumental. Multitudinea semnelor, petelor de

culoare şi compunerea ritmului cromatic sunt gru-pate complementar, asemenea partidelor instru-mentale ale orchestrei simfonice, supuse bagheteidirijorului, în dicte-ul inspiraţiei, ştiinţei şiarmoniei.

Atelierul. Casa cu miracoleCatharsis-răspuns dat provocărilor vieţii

Cum culorile sunt subiectul principal alcreaţiei Teodorei Stendl, pictoriţafolosind gamele seducător estivale,

transfigurate de stare poetică şi evaziune în imag-inar, călătoria în Edenul său artistic prilejuieşte,în egală măsură, bucurii optice şi estetice.

Este bine ştiut efectul culorii asupra psiholog-icului. A lucra cu armonii de culoare multe ore pezi, a avea sub privire caleidoscopul cromatic alspectrului solar este un privilegiu oferit nu doarprivirii, ci creierului şi spiritului, comparat cuefectul benefic dăruit de natură. Mai mult, pictura,graţie armoniilor cromatice, ca şi muzica, datorităarmoniilor sonore, proiectează asupra fiinţeişansa elevării spiritului. Perspectiva deasupralumii, proprie artei, o asigură Catharsis-ul care,

prin emoţiile estetice superioare alearmoniei, primeneşte spiritul şi, cu efectextins, regenerează, curăţă fiinţa umanăde zgura acumulată în timp şi în cotidian,purifică. Nu ne mirăm, în aceste cazuri, săconstatăm tinereţea şi spiritul proaspăt almultor plasticieni sau muzicieni, unii din-tre aceştia din urmă excelând prin longevi-tatea neobişnuită. Totodată nu contenimsă admirăm pasiunea nestinsă a artiştilorpentru munca lor, implicarea necondiţion-ată şi rezultatele împlinite ale muncii lor.Pledoarie în acest sens, expoziţia actuală aTeodorei Stendl, intitulată GrădinileEdenului, se oferă asemenea unei călătoriiminunate în lumea atelierului de creaţie şiîn lumea Catharsis-ului. Atelierul artistic şiactul creator, în dependenţă reciprocă, semărturisesc în Edenul grădinărit deartistă, în care suntem invitaţi să păşimîmpreună cu ea.

În căutarea Edenului.Mediterana, Minunata călătorie între Orient şi Occident

Cu penelul şi paleta deculori, prinsă în freamătullucrului, artista îşi urmă-reşte visul şi se lasă învoia fanteziei decorative şiinspiraţiei poetice, înfră-ţind armonios culturi şistilizări, morfologii şisemne fără a pierde inten-sitatea interpretării. Tem-peratura înaltă a actuluicreator este supusă toto-dată exigenţelor şi rigo-rilor reci ale ştiinţei.Concepute în mari cicluri,suite sau variaţiuni petemă şi, mai rar, în formu-la singulară a tabloului cir-cumscris unui unic su-biect, picturile în ulei şitapiseriile create de artis-tă pun probleme plasticedintre cele mai complexe.Amprenta originală a luc-rărilor primeşte conturulfastului cromatic şi deco-rativ. Fiecare lucrare, pic-tură în ulei, tapiserie sauobiect decorativ este unspectacol savuros în sine,adeseori cu preţiozităţi

proustiene. Pentru pictoriţă contează armoniilescânteietoare, le caută, le dobândeşte.

Mediterana reînvie în subiecte şi teme evoca-toare de mituri şi legende în tapiserie, tablou şiobiect decorativ Adevărate banchete de fast orien-tal, Grădinile Semiramidei palpită în scânteiereaverdelui de smarald, se învăluie în violetul luminiide amurg. Zigurate albastre şi labirintul roşu,trasat cu grafie sângerândă, convieţuiesc alăturatepurpurei romane din care răsar trupuri abando-nate. Şocant de moderne, stilizările nu-şi pierdsufletul, au tensiune şi păstrează energia expre-siei. Perspective combinate, răsturnări de spaţiu

ADRIANA BOTEZ-CRAINIC

Teodora Stendl şiGrădinile Edenului

23

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

SEPTEMBRIE ♦ 2007

eliberează formele în planări şi impon-derabil. Nuduri, torsuri, sâni şi aripiîmpletesc chipuri şi figuri în firele lâniide aur a poveştilor imaginate de artistă.Minotaurul în labirint, Sfinx, Iason şiMedeea, embleme ale lumii poetice şi cul-turale ale Mediteranei, evocă strălucireaculorilor şi diversitatea materialelor ori-entului, ne fascinează asemeneapoveştilor Şeherazadei. Luxurianţa îşirevendică savorile. Expresia poeticăînvăluie fastul decorativ. Forma uneifrunze, a unui nor, se răsuceşte în petede culoare. Semiramida, regina legen-darelor grădini suspendate, devine imag-inea simbol a voluptăţii şi capriciilor,proiecţie feminină augustă. Savori tactileşi preţiozităţi cromatice, grafieri incizatese înlănţuie în bacanalică senzualitate. Înfaţa oglinzii, prototip al eleganţei vesti-mentare, metamorfoză a feminităţii,Venus evoluează de la dionisiaculVeneţienelor la apolinicul femeii înger.Ciudate alambicări de morfologii trimitla suprarealismul oniric al picturii luiChagal sau la picturalul lui Bonnard dincare răsar autentice făpturi create deTeodora Stendl. Rochiile lui Venus sauFluturii de aur, fluturii albaştri sau roşiide mătase, etalează festiv ansamblul decurbe, vârtejuri şi valuri purtătoare de fascinaţie.Comuniunea lumii estetice a planetei se înfiripă cao condiţie inevitabilă în senzaţia acută de trecutmilenar, de prezent şi viitor Eden. Orientulcovoarelor de Tebriz şi stilizările picassiene reven-dică înfrăţirea cu licornul medieval. Plimbare îngrădina Edenului, evadare în universul reveriei,înmănunchează imagini cu cetăţi de flori, sâni şipăsări în zbor. Fiinţele înaripate plutesc în viziuninocturne, alteori sunt înconjurate de chipuri

amintind cupidonii antici. Paleta îşi modificăgamele cromatice urmând starea poetică de la oimagine la alta. Alburi, griuri, rozuri şi ocrul auriurăsar din ecranul albastru vioriu al viziuniiceleste. Roşurile solistice determină alăturărileorchestrale ale negrului întrerupt de surdina griu-lui din Nocturnă.

Morfologii combinate, supuse rigorii şimăsurii clasice, întreţes unde misterioase, aban-donând uneori voluptatea orientului luiSardanapal, pentru subtilele rafinamente francezeale tapiseriilor Doamnei cu Licorn sau pentruacordurile catifelate ale tablourilor lui Braque.Licornul, personaj din celebrele tapiserii franceze,devine inorogul în suita grădinilor Minunatei călă-torii sau duh înaripat în Grădinile italiene.Tapiserii cu respiraţie monumentală, lucrate deartistă însăşi la războiul haute lisse, primesc viaţaarmoniilor de culoare, jocul luminii, vibraţiile pic-turale. Grădina poetului concepută în armoniatonurilor de violaceu şi rozuri argintii sauGrădina, reverenţă adusă viziunii aristocrate atapiseriei franceze de secole XVII şi XVIII, impunlegile armoniei, inoculate imaginii cu superiorulcontrol al măiestriei artistice.

Puterea măiestriei. Magia poeziei

Experienţa şi competenţa profesională decidînalta calitate a realizării finale, tehnice şi artis-tice, a complexelor probleme plastice ale ansam-blului, acordul între proiectul iniţial şi obiectulartistic. În acest sens, una dintre lucrările exem-plare ale creaţiei Teodorei Stendl este tapiseria

Grădina care, deşi lipseşte dinexpoziţie, rămâne un principalreper estetic, demn de comentatdatorită realizării sintezei compoz-iţionale şi a detaliilor de bijuterieale fundalului. Splendida tapiseries-ar cuveni să se numeascăGrădina cu pasărea regală, titlucare, desigur, nu ar fi fost acceptatîn anul creării ei (1983). Sono-rităţile subtile ale sutelor denuanţe de verde albăstrui evolu-ează în registrul cromatic alpreţiozităţii picturale, calitate rari-ssimă în tapiserie. Accentul cadeasupra siluetei păsării cu trenă şicoroană. Pasărea regală este pău-nul, personaj central înscris cu ele-ganţă solistică în ansamblulorchestrei de frunze, flori şi pă-sări. Poezia frunzişului, statornicpăstrată în tapiseria clasică euro-peană, a artei franceze şi flamandede secol XVII şi XVIII, până la cin-ematograficele imagini moderneale lui Lurçat, o regăsim în depli-nătatea artistică a compoziţiei

amintite, încoronată de bordura triumfală aansamblului.

Grădinile de la Giverny şi Leandrii de la Padova

Occidentul, prezent în subtile recuperăristilistice de către artistă, ne surprindeîn pictura creată în ultimele luni, prin

ecoul liric al lumii lui Claude Monet. Vizita artis-tei la Giverny dezvăluie transa poetică trăită înmiezul grădinilor create de marele pictor impre-sionist. Răscolitoarea bucurie declanşată degrandioasele desfăşurări florale ale grădinii de laGiverny au marcat-o puternic. Inspiraţia incitatăde parada multicoloră, jubilaţia trăită în faţaexpozeului viu al grădinilor lui Monet, spectacolultablourilor vivante ale nuferilor şi covoarelorplutinde de la Giverny au năvălit în sufletul avidde bucurii nobile, lacom de culoare şi diversitatede forme. Pictoriţa a izbutit să-şi strige bucuriileşi exaltările în actualul Eden al Leandrilor dinPadova şi al uriaşilor Fluturi florali sau antropo-

morfi. Leandrii de la Padova, subiectabordat de artistă în actualele print-uri pe pânză (tehnici mixte) sau pic-turi în ulei suprapuse fotografiilorprintate pe pânză, (procedeu experi-mentat în premieră), devin simbolpoetic al arbuştilor mediteraneenicunoscuţi din natura Franţei sudice,Italiei, Greciei sau din pictura impre-sionistă. Buchete de petale roz,albăstrii şi albe freamătă jocul efe-ctelor de lumini şi umbre, vibreazăpictural pe întreaga suprafaţă apânzelor. Eflorescenţe argintii anu-lează exploziv limita cadrului.Leandrii pictaţi de Teodora Stendlsunt uriaşe jerbe de culoare desfă-şurate excentric cu sentimentul inva-dării spaţiului.

Noutatea viziunii. Performanţa tehnică. Forţa expresiei artistice

În mod evident, artista estereceptivă cu toate simţurile laprezenţa motivelor decorative,

de orice natură, ori unde s-ar afla ele pe suprafaţaglobului. Curiozitatea şi setea investigării univer-sului plastic al „motivelor decorative”, descope-rirea şi absorbţia acestora o definesc în febra şitensiunea implicării artistice. Cercetarea bibli-ografiei culturale a acestui capitol, sau oferită denatură, definitorie pentru domeniul artelor deco-rative; stimulează fantezia artistei şi îi păstreazăproaspătă capacitatea interpretării.

Lipsa complexelor în logodirea morfologiilor şisistemelor semantice este datorată curajului asi-gurat de fantezie şi talent, de cunoaştere şi expe-rienţă plastică. Anularea soluţiilor convenţionale,a tabu-urilor de vreun fel, este frecventă.Materiale şi culori din familii de texturi şi gamecromatice; dintre cele mai diverse, dezbinate, une-ori chiar adverse, sunt puse de acord, se acceptăîn chip imprevizibil armonios. Mătase, hârtie şipânză banală, acoperite de culorile în ulei, con-vieţuiesc cu brocarturi şi catifele pretenţioaseornamentate cu mărgele, perle şi paiete. Geniulfanteziei decorative infuzează acest secret alarmoniei paradoxurilor. Natură vegetală şi naturăumană, figurativ sau nefigurativ, recognoscibil sauinventat, recuperări şi preluări sunt asamblate deTeodora Stendl în univers osmotic.

Deschisă viziunii eclectic europene, inter-conectată la planeta vie a artei internaţionale,interpretarea Teodorei Stendl este în consistentaasimilare a viziunilor Villendorf şi Cucuteni, înunificarea lor şi înaintarea prin Pop-art către noulsuprarealism oniric. Etalat în principal princuloare, spectacolul artei ei este susţinut de con-ceptele moderne ale compoziţiei decorative. Stili-zarea incisivă migrează firesc prin sisteme seman-tice de la tipologia totemului şi masca africană,până la simplificările folclorului oltenesc saustilizările cubismului sintetic picassian. Dezinvol-tura caracteristică acestor navigări de la un sis-tem semantic la altul, mixarea unei idei cu altailustrează autenticitatea discursului asigurat deautoritatea profesională. Suprasaturarea de cu-loare şi ornament a imaginii este expresia unui felde revoltă în faţa uniformizării, a standardizăriiinsinuante dinspre principiile şi conceptele arteiclasice spre imaginaţie şi libertatea sinelui artis-tic. Aventura semnelor, privind firul evoluţiei plas-tice de la momentul pop art exprimat prin motto-ul „Aceasta e ziua de mâine” până la încorporareaîn imagine a diferitelor elemente cu valoare deco-rativă extrase din mediul înconjurător, oferăTeodorei Stendl intrarea în posesia unor realităţiestetice cristalizate de artistă în originala inter-pretare a unui sistem propriu de referinţe stilis-tice.

24

ANUL XVIII ♦ Nr. 9 (666)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Prima săptămână a lunii aprilie 2005a fost marcată de moartea PapeiIoan Paul al II-lea, care a încetat dinviaţă la 2 aprilie din acel an. A fost

un eveniment dureros care la Roma a luat repedemăreţia unui „Apus de soare” universal. Mii şi mii,milioane de oameni, s-au scurs atunci fără încetarespre Cel ce-a fost farul speranţei şi al credinţei,Acela ce-a schimbat istoria secolului XX. Este greude descris astăzi în cuvinte. Doar într-un altmoment, în luna august a anului 2000, s-a mai trăitceva asemănător în urbea eternă; se desfăşura atun-ci pe străzile Romei ceva care schimba complectviaţa, o reîmprospăta din cu totul alte izvoare decâtcele ale vieţii secularizate cotidiene. Era o prevestireparcă a unui „Nou Ierusalim”.

Atunci, în august 2000, când s-au sărbătoritzilele mondiale ale tineretului creştin, a fost o atmos-feră, aşa cum va fi fost, probabil, prin entuziasmulşi sublimul ei, aceea a primelor cruciade, sau poate– în ciuda sfârşitului ei tragic –, a cruciadei copi-ilor... Se vedeau pe străzile Romei marile,nesfârşitele armate ale credinţei, ale Papei, descon-siderate de politicienii mici şi obtuzi care au condus,sau încearcă să conducă, popoarele departe de sacru,numai spre materie. (Exemplul este şi cel al fostuluiproiect al Constituţiei Europei, în care bazelecreştine ale continentului nici nu erau citate.) Cinciani mai târziu, în 2005, văzând mulţimile nesfârşitecare veneau la Papa ce murise ca la un om mai viudecât mulţi dintre cei vii, aducându-i atâta prinos dedragoste, mi-am dat seama că realitatea adevăratănu era cea arogant de vizibilă a puterii, a maşinilorsau a tehnicii, ci aceea nevăzută cu ochii lumii, adragostei; aceea era viaţa adevărată, pe care aveammarele privilegiu s-o înţeleg atunci, ca într-o ilu-minare a conştiinţei. Era aceeaşi senzaţie, deşi atun-ci nu o conceptualizasem, din august 2000. În acelezile de aprilie 2005, zeci, sute de steaguri poloneze,cu cele două culori, roşu şi albul ca nevinovăţia, puri-tatea, se mişcau neîntrerupt, fâlfâind în bătaia vân-tului, înaintând către Papa „al lor”, ca tot atâteacatarge pe valurile unui ocean nesfârşit de oameni.Trăiam parcă o minune... Era dimensiunea „palpa-bilă” a sacrului. Mă gândeam –gândul nu se poatedespărţi în asemenea împrejurări de emoţie- că dacăEuropa există –sau mai există- aşa cum este astăzi,în ciuda tuturor vicisitudinilor, se datorează la douămari evenimente: 1683, marele rege Jan Sobieskidespresurează Viena de Turci, şi 1989, marele PapăIoan Paul al II-lea, un alt polonez, despresurează

Europa de comunismul instalat în Europa orientalăpeste capul popoarelor, în urma acordurilor dintrecei „trei mari”, la sfârşitul celui de-al doilea războimondial.

„Ci hai chiamati, siamo venuti” – Ne-aichemat, am venit –, era scris în aprilie 2005, atât deemoţionant, pe pancartele ce se înălţau din acestocean de dragoste al mulţimii, greu de conceput înviaţa ce pare „reală”, dar nu este, a cotidianului, sau„Caro Papa, con la nostre manine piccole vogliamostringere la tua mano” – Dragă Papa, cu mânuţelenoastre mici vrem să strângem mâna ta – era scrispe o altă pancartă, purtată de copiii unei şcoli ele-mentare.

În primele ore ale după amiezii de 9 aprilie,la câteva ore după ceremonia înhumării Papei, măaflam în jurul obeliscului din centrul Pieţii Sf. Petru,pe care este scris VICIT LEO DE TRIBU IUDA,unde ardeau candele, lumânări, se vedeau numeroşioameni, erau depuse flori şi se vedea o pancartăscrisă cu litere mari, în limba poloneză. În aceeaşizi, pe la orele 10 seara, sub o ploaie măruntă, darpersistentă, traversam piaţa, atras de ceeace îmipărea a fi – se auzea foarte încet – un cântec.Ajungeam lângă un grup de oameni, la vreo o sută,o sută şi ceva, în majoritate tineri, strânşi în jurulobeliscului; în interiorul grupului vedeam alţioameni – bărbaţi, femei – ţinându-se de mâini şimişcându-se în cerc, într-un ritm lent şi grav; nuştiam că şi la Polonezi, la fel ca şi la noi, existăhora... Se auzea un cântec trist, dar dulce –era prob-abil prima oară când auzeam cântându-se în limbapoloneză- şi nu ştiam că „ş”-urile atât de pronunţateale acestei limbi, dădeau în cântec, unit bineînţelescu căldura inimii, un vers atât de dulce... Cântecul,încet, se termina, apoi începea un altul, altele.Deodată, am început să înţeleg unele cuvinte: CiarnaMadona, ciarna Madona, repetat, trist, dar gingaş.Madona neagră, înţelegeam, surprins să intru, chiardacă foarte puţin, în cuvintele, gândurile rostite aleacestor oameni. Apoi, bucuros, mai înţelegeam„Pane” (Doamne) „Jesus”... Era un moment deosebit.În noapte, ei recomandau sufletul Papei lor, Tatăluiceresc. Era multă, multă tristeţe, dar o tristeţedulce, în cântec... Eram cuprins în mistica, evlaviaprofundă a sufletului lor...

La urmă, dar era de acum târziu, curând,gândeam, vor pleca şi Polonezii, am plecat acasă,ducând în suflet luminile, chipurile, florile, cântecullor. Ei îmi păreau trupele viteze care-şi priveghează,nu-şi lasă singur, Conducătorul mort şi iubit. Câtă

fidelitate...La baza obeliscului din Piaţa SfântuluiPetru, îmi părea atunci a citi, VICIT LEO POLO-NIAE... (A ÎNVINS LEUL POLONIEI).

A doua zi dimineaţă, 10 aprilie, erau depuselângă obelisc mici pancarte, pe care scria:

„Hemos perdido un vero padre, El Mexico tellora” (Am pierdut un adevărat părinte, Mexicul teplânge), „Nos ensenastes l’amor, la paz y el perdon”(Ne-ai învăţat dragostea, pacea şi iertarea), „Adiosquerido Juan Pablo II, Te quiere todo el mundo”(Adio iubit Ioan Paul al II-lea, Te iubeşte întreagalume); printre ele era şi aceasta, un pic mai curioasă:„Juan Pablo II, cuida a Lopez Obrador, Guialo paraser el mejor” (Ioan Paul al II-lea, ai grijă de LopezObrador, Călăuzeşte-l ca să fie cel mai bun) şi altele,tot din Mexic. Astăzi, după doi ani de la moartea sa,la 5 aprilie 2007, a început procesul de beatificare almarelui Papă Ioan Paul al II-lea, pentru virtuţile saleeroice, precum şi pentru minunile pe care le-asăvârşit, el fiind cel care s-a opus cu tărie ateismu-lui comunist, dar şi noului fals idol, consumismulomologant, care pustieşte sufletul omului contempo-ran (Vezi enciclica Centesimus Annus). Acest procesde beatificare, început în zilele Săptămânii Mari alePaştelui 2007 – care, printr-o fericită coincidenţă, acăzut în acest an la aceeaşi dată pentru toate biseri-cile creştine-, apare în strânsă conexiune cu însuşimisterul pascal, de moarte şi de resurecţie prin cred-inţă. Prin credinţa care învinge moartea...

N.B. În octombrie 1978, atunci când PapaIoan Paul al II-lea a fost ales pe tronul SfântuluiPetru, ziarul „Le Monde” din Paris scria că „actualulPapă este de origine română”. Nu am văzut articolul,dar am citit despre el în presa exilului românesc. Nuar fi imposibil, deoarece regiunea de unde era Sf.Părinte, în Carpaţii polonezi, este populată de aşanumiţii „gorani” („munteni”), unde prin secolul XV–şi un pic mai înainte- pătrunsese o puternică emi-graţie românească. În 1570, erau recenzate în Galiţia238 de sate româneşti, formate din populaţieprovenind din Transilvania de pe la 1370 –pe timpulregelui Ungariei Ludovic cel Mare, care se îndârjisecontra ortodoxilor – şi după 1437 (răscoala de laBobâlna). Prin analogie, există în apropiere popu-laţie de origine română, care nu-şi mai vorbeştelimba, în Moravia cehă, „Valaska Morava”, cum ocheamă Cehii.

Corespondenţă din Italia

EMIL RAŢIU

Mărturii despre Papa Ioan Paul al II-lea

25

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

SEPTEMBRIE ♦ 2007

SHAUL CARMEL

Ora plecăriiOra plecăriiÎncă nu se anunţăDevreme ce paşiiAtotputernicului omnivorÎncă nu ajungÎn urechileMereu ciuliteDupă ei.Monstrul încă nu tropăieCutremurând orizontul,Şi mie mi-e încă poftăDe muşcătura EveiDin Eden,De adierea frunzelorPomului cu ispite,Al mărului dintâiÎn care zemuia Dumnezeu,Mie, cel de mult osânditLa odihna trupului.

Beteală de vişinAzi la prânzDumnezeuA urcat în vişin,Copacul Din curtea casei Miresei meleÎmbătrâniteCu mine.A scuturat ramurileCa florile albeSă-şi pogoare petalele- Confetti aruncateDe nuntaşiLa cununia noastrăDintâi -.Farfuria mea şi-a PoezieiErau plineCu boabeDe ploaie divină.

Nunta noastră de aurA fostAstăzi la prânz,Când DumnezeuŢesea Din petale de vişinVoal de mireasăTîrzie.

Ţara de-acasă

Iar plec de-acasăSpre-acasăŞi ţara mea nicăieri.Cineva taie plopiiDin preajmăSă respire viaţaÎn voie.Cineva taie viaţaCiozvârteSă respire moarteaÎn voie.Şi plec de-acasăSpre acasă,Iar ţara mea nicăieri.

Unde mi-e ţara de-acasă?Ce rană mă-ntâmpină-n prag?

Graiul PoezieiVoi rămâneÎn graiul Poeziei,În pâinea şi sareaPurtatePe drumul cămilelor mele.

MINERVA CHIRA

Ucisă apoi înviată

Invidiezi libertatea fulgilor din genesau mâna surprinsă în insistenţe?Amfora e plinăMă las ademenită ca Mediteranadupă ce a recunoscut că e concubina lui Eolde străveziul ochilor din palatul KnossosSă-mi fii corabie spre insulainundată când păşesc pe eaCanalul de Corintnu are nimic artificial,s-a tăiat în rocăAdâncimi calde, adâncimi răcoroaseAuzi sunetul scoicii?Stau la pândăruine mătăsoaseUcisă apoi înviatăpentru a afla valoarea ţipătuluiAlbuşul oului privighetoriie chiar îndoiala acelei dimineţiArcuirile din faldurii draperieisunt ale capului, ale coloaneicând toate vor slobozi deodatăsăgeţi?

Culoarea ochilor tăi

N-am reţinut culoarea ochilor tăi –n-am avut curajul să-i privesc,am trecut dincolo de ei?Mi-ar plăcea să fiea seninului după ce aduni pietrele cu careeu arunc în mine la Opera Garnier,a drapelelor din lanuri alertate de aromecând desprinzi raza lipită pe frunte,a Ronului din care n-am absentatnici când încercai să salvezimuntele prăbuşit în el,a vămilor spre tine sufocate în Petit Trianon,a mugurilor neruşinaţi din livezi părăsite,a constelaţiei sugrumate în faţagrotei cu paranteze,a formelor „înfiripate după mângâieri”,a felinei ce plonja în nori,a ferestrelor cucerite de păduri în legănare,a zăbrelelor de funigeicând în tine voi fi numai eu,a cenuşii arderilor dinăuntruforţată să intre în ulcioare

26

ANUL XVIII ♦ Nr. 9 (666)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Loteria de stat a fost infiinţată în 1906 şi a devenit o instituţie de stat, cunumeroase valenţe sociale. Loteria Română şi-a făcut, de-a lungul celor peste100 de ani de existenţă, o misiune de onoare din a reprezenta un punct de spri-

jin pentru multe din sectoarele defavorizate ale societăţii româneşti. S-a implicat înasigurarea fondurilor necesare finanţării unor domenii sociale de maximă importanţă– sănătatea şi asistenţa socială deţinând o pondere aparte în realizarea unor obiectiveşi acţiuni sociale, culturale şi sportive.

Reorganizarea postbelică. Starea României postbelice era paradoxală. Teritoriulnaţional se întregise, dar, în comparaţie cu alte state central-europene, situaţiasănătăţii publice, a învăţământului, a alfabetizarii era dramatică. În 19 iulie 1931 estepromulgat de către regele Carol al II-lea noul act de naştere al loteriei de stat, Legeapentru înfiinţarea şi organizarea Loteriei de Stat pe clase pentru sănătatea publică şi deocrotiri sociale. Imediat după promulgarea legii, activitatea de loterie s-a organizat şiau apărut colecturile. În 1934 s-a votat o nouă lege, conform căreia, organizareaexploatării şi administrării Loteriei de Stat pe clase pentru sănătate publică şi ocrotirisociale, era încredinţată „Regiei Loterie de Stat” ce depindea şi activa sub controlulMinisterului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale. Principalul beneficiar al acesteilegislaţii a fost acela vizat de la începuturile loteriei de stat: sănătatea, cu implicaţiilefireşti în domeniul asistenţei sociale. Istoria medicinei, a instituţiilor, a protecţieisociale, se împleteşte aşadar cu istoria Loteriei, mai cu seamă în perioada interbelică.Aceasta a fost o epocă de modernizare şi dezvoltare socială considerabilă, în care sta-tul a recurs în mod constant la sprijinul Loteriei.

Loteria de stat după al doilea război mondial. Anii ’50. În decembrie 1948,Regia Loteria de Stat a devenit societate comercială şi a trecut în subordineaMinisterului Finanţelor. Noul regim a considerat util să păstreze instituţia, al cărei rolera recunoscut de toată lumea, dar lansa şi o loterie cu o noua denumire – „LoteriaPopulară” (1949). Perioada de tranziţie la regimul comunist presupunea noi restruc-turări de instituţii. Astfel, în decembrie 1952, prin Decretul 475, se hotăra„absorbirea” întreprinderii Economice Loteria de Stat de către Casa de Economii şiConsemnaţiuni. Încetau, pentru moment, operaţiunile numite jocuri de loterie. În 1954s-au înfiinţat Întreprinderea de Stat Loteria şi Întreprinderea de Stat Pronosport, care în1958, vor fi unite constituindu-se Întreprinderea de Stat Loto-Pronosport. Beneficiileerau destinate susţinerii mişcării sportive, care captiva tot mai multă lume. Fondurilerealizate din concursuri permiteau dotarea cluburilor cu terenuri, săli şi echipamente.

Loteria anilor ‘60-’80. Lumea românească se echilibrase după marile schimbări.Administraţia Loteriei a căutat permanent să introducă elemente de noutate şi devarietate în oferta de joc. În 1958 s-a iniţiat un nou concurs „Pronoexpres”. Sistemuloferea trageri speciale cu câştiguri în obiecte. În aceeaşi perioadă s-a dezvoltat şi sis-temul lozurilor în plic, iniţiat pentru zonele rurale, dar care s-a dezvoltat şi în mediulurban, generalizându-se în anii 1962-1963. În anul 1966, Întreprinderea Loto-Pronosport s-a reorganizat prin înfiinţarea Administraţiei de Stat Loto-Pronosport, sub-ordonată tot Ministerului Finanţelor. Beneficiile aveau aceeaşi destinaţie ca şi pânăatunci. Acesta este şi anul în care se întocmeşte primul Regulament privind organi-zarea şi administrarea sistemului de loterie Loto. Primul sistem de loterie LOTO constaîn alegerea de către participanţi a 3 numere diferite din 90 (de la 1 la 90). Ce puteacâştiga în acele vremuri cetăţeanul care juca la Loto sau la Pronosport? O bicicletă, omotocicletă Moskva, ceasuri elveţiene, aparate foto Contax, aparate de radio auto-htone, stilouri Pelikan, ceasuri Doxa, excursii în URSS, Ungaria şi Bulgaria, garnituride mobilă, automobile Wartburg, Trabant, frigidere, maşini de spălat, televizoare etc.În anii ’70 Loteria înscrie printre câştigurile mari şi apartamente la cel mai ridicatstandard posibil în epocă, la români. Pe lângă premiile oferite câştigătorilor, Loteriade stat a participat şi în anii ’70 la eforturi naţionale de solidarizare în situaţii dra-matice provocate de calamităţi naturale. De exemplu, pentru a veni în ajutorul sinis-traţilor marilor inundaţii din 1970, s-a organizat o tragere specială.

Loteria naţională la sfârşit de secol XX şi început de secol XXI. În ultimuldeceniu al secolului XX, Loteria s-a dovedit un serviciu public adaptabil, necesar şidisponibil pentru acele schimbări care promiteau progresul. Astfel, în 1992 a începutun program de modernizare a sistemelor loteristice, în sensul automatizării acestora.Acest lucru a însemnat o diversificare a ofertei, dar a implicat şi noi competenţe pen-tru oamenii loteriei. Tot în această perioadă portofoliul de produse al Loteriei s-aîmbogaţit, tragerile au început să se organizeze într-o ambianţă mai spectaculoasă,ceea ce a dus, în consecinţă, la o creştere a fondurilor de câştiguri şi implicit a valoriipremiilor în bani. Cei mai norocoşi dintre jucătorii la Loterie au caştigat premii sub-stanţiale în bani dar şi apartamente, autoturisme, excursii în străinătate, sejururi peviaţă în vile turistice, aparatură electronică şi electrocasnică. În anul 1995, RegiaAutonomă a Loteriilor şi Pronosticurilor Sportive din România devenea RegiaAutonoma Loteria Naţională şi avea dreptul de a aplica, în calitate de unic organiza-tor, strategia dezvoltării în domeniul sistemelor jocurilor de noroc: LOTO, EXPRES,PRONOSPORT, LOZ IN PLIC şi INSTANT LOTTERY. În anul 1999, Loteria Naţionalăa devenit o Companie cu capital în totalitate de stat. Acest lucru a creat un cadruorganizaţional favorabil şi a facilitat implementarea unor soluţii tehnice în reţea şi lanivel internaţional ca şi lansarea unor noi oferte pe piaţa jocurilor.

LAURA BÂNDILĂ: Stimată doamnă Preşedinte-Director General alCompaniei Naţionale Loteria Română, Liliana Ghervasuc, Loteria Română aaniversat o sută de ani de existenţă. Ce înseamnă pentru această instituţie, unsecol de tradiţie?

LILIANA GHERVASUC: După un secol de existenţă, putem afirma cu si-guranţă că Loteria Română este un brand reprezentativ pentru ţara noastră,care se bazează pe profesionalism, corectitudine, generozitate, deschidere, sin-ceritate şi apropiere faţă de nevoile oamenilor. Contextul socio-economic actu-al presupune, cu siguranţă, adaptabilitate în ceea ce priveşte serviciile pe carele oferim, dar misiunea noastră rămâne neschimbată. Urmărim sprijinireaunor investiţii de interes public în domeniul sănătăţii, protecţiei sociale, spor-tului şi culturii şi îmbunătăţirea vieţii a cât mai multor oameni. În plus, dupăo sută de ani de la înfiinţare, în fruntea instituţiei se află o femeie. Până acumnu s-a mai întâmplat acest lucru niciodată. De asemenea, Loteria Româ-nă estemembră a două organisme internaţionale World Lottery Association şi TheEuropean Lotteries and Toto Association în al cărui comitet executiv am fostşi eu aleasă. Din bord fac parte 11 preşedinţi de loterii din 75 de instituţii.Pentru că sunt ţări în care există mai multe loterii, nu ca la noi, una singură,cu monopol de stat.

Care este cea mai optimă formulă de organizare a unei loterii?Cea cu monopol de stat. Pentru că astfel devine „fabrică de făcut bani”

pentru ţara respectivă. Şi statul are controlul 100 la sută, pentru că bugetulinstituţiei este aprobat de Ministerul Finanţelor în cazul nostru. Aproape totprofitul Loteriei, cel puţin al Loteriei Române, este transferat prin acte nor-mative către instituţii de interes public. Doar 20% din profitul net rămâne aici,pentru autofinanţare. La încheierea exerciţiului financiar aferent fiecărui ancontabil, 80 la sută din bani sunt transferaţi către instituţii ale statului. 60 la

sută către Ministerul Transporturilor şi Construcţiilor pentru locuinţe şi sălide sport. Acestea se fac cu bani de la Loterie. Nimeni nu ştie. Ar fi trebuit săscriem pe acele construcţii: „aici sunt banii dumeanvoastră din biletele jucatela loto”.

Ţine de strategia de imagine a companiei…Asta ar trebui să facă Ministerului Transporturilor. Noi suntem doar

executanţii unui act normativ. Şi unde-i lege, nu-i tocmeală.În schimb, gândiţi-vă că mai sunt şi alte acte normative care regle-

mentează transferarea profitului net. De exemplu, cel din pariurile sportivemerge către Federaţia Română de Fotbal. În afară de asta, finanţăm carteascrisă, taxa pentru monumente, cinematografia. Avem un buget special desti-nat sponsorizărilor şi ne este destul de greu să decidem. Sumele nu sunt foar-te mari. Anul trecut cea mai semnificativă sponsorizare a fost făcută cătreFedereţia Română de Tenis, anul acesta am sponsorizat diverse lăcaşe de cultşi sperăm să avem o colaborare foarte frumoasă cu Federaţia Română deAtletism pentru că va avea loc a 10-a ediţie a Crosului Loteriei, cu premiifoarte semnificative pentru câştigătorii concursului. Banii încasaţi pe bileteajung, de fapt, înapoi la jucători prin premiile pe care le acordăm, se întorc,aşadar, tot la populaţie prin finanţarea unor obiective de interes public naţi-onal. După cum bine cunoaşteţi, Loteria a fost înfiinţată în 1906, ca o insti-tuţie de stat, cu numeroase valenţe sociale. A fost un sprijin al societăţii româ-neşti, cum de altfel este şi acum.

Când spui Loteria Română, te gândeşti la jocuri de noroc, la numerecâştigătoare, dar şi la afaceri controversate. Ce opinie aveţi în legătură cu felulîn care predecesorii dumneavoastră în funcţie au manageriat aceasta Companie?

Într-adevăr a existat o campanie negativă de presă împotriva fostuluimanager şi a fostei echipe, dar eu consider că jucătorii şi-au recăpătat încre-derea în instituţie pentru că este o instituţie serioasă iar tragerile la Jokercare au loc joia, 5 din 40 şi duminica, 6 din 49 şi Noroc se desfăşoară într-unsediu al Loteriei de pe strada Reînvierii din Bucureşti, în prezenţa uneicomisii.

Cu reprezentanţi ai instituţiilor specializate. Probabil în condiţii de tran-sparenţă şi în şedinţe publice

Da, sunt toate publice. Am anunţat de fiecare dată. Oricinepoate participa, dar cred că nu interesează pe nimeni. Amobservat că atunci când vor să scrie ceva senzaţional, câţiva,(jurnalişti, n.r.) pentru că nu vreau să pun pe toată lumea în

aceeaşi căciulă, publică fel şi fel de informaţii diferite de realitate. Cel puţin,de când conduc eu Loteria, un an şi jumătate, aceste trageri pot fi vizionatede orice jucător la Loto, de orice ziarist care doreşte să cunoască procedurilede extragere şi cele premergătoare extragerii. Marea majoritate dintre noi, ceidin echipa executivă suntem oameni tineri, care doresc să facă în loterie cari-eră. Loteria este o rampă de lansare din punct de vedere profesional pentrucei tineri şi ei nu s-au angajat aici ca sa facă afaceri, ci să aibă o bună cartede vizită pentru viitor.

Cum îi convingeţi pe aceşti tineri să rămână angajaţii Loteriei?Depinde de ceea ce le oferi. Dacă există criterii foarte bine delimitate

în ceea ce priveşte promovarea şi noi am reuşit să facem astfel de proceduri,cu siguranţă îşi vor dori să rămână aici pentru a accesa un post de condu-cere.Pentru că toţi cei care îşi doresc asta au o şansă. Loteria are opt sucursalezonale şi centre de lucru în toată ţara. Funcţii de conducere există, numai cănu trebuie să arzi etape, trebuie să o iei de la zero, ca să înveţi într-adevărmeserie. Loteria, după mine, nu se învaţă la facultate, ci aici, printre oameniicu experienţă.

Ce anume, în afara banului, ne poate motiva să rămânem fideli unuiloc de muncă?

Corectitudinea managerului faţă de angajaţi. Nu trebuie să aibă parti-pris-uri cu nimeni. Şi nu trebuie să încurajeze grupurile de interese sub nicio formă. Managerul trebuie să fie detaşat de astfel de probleme şi să aibăcapacitatea de a-l asculta pe fiecare în parte şi de a lua decizii pentru fiecareîn parte, cu aceeaşi responsabilitate. Eu aşa consider. Şi formula aceasta a

LILIANA GHERVASUC

Loteria română,după un secol de existenţă

27

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

SEPTEMBRIE ♦ 2007

funcţionat, astfel încât pot să conduc peste 3000 de angajaţi fără nicio problemă, la 38 de ani.

Aţi lucrat şi în Ministerul Afacerilor Externe.Da, am fost secretar de stat, preşedintele Agenţiei Naţionale

de Control a Exporturilor Strategice. Şi înainte de a fi secretar de stat?Am lucrat ca director comercial şi apoi executiv într-o com-

panie, şi m-am ocupat de vânzări efectiv. De asta îmi este foarte uşorsă mă pun în locul colegelor mele din agenţii şi al colegilor mei dindepartamentul de vânzări şi marketing, pentru că provin dintr-undomeniu relativ apropiat. Şi aici ne adresăm consumatorului şi tre-buie să cunoaştem tehnici de vânzăre, de comunicare total diferite deceea ce însemnau ele până nu de mult.

Aţi fost angajată numai în funcţii de conducere? Nu. Am pornit de la zero. Lucrez dinainte de ´89 şi am por-

nit de pe un post de secretară şi treptat, treptat am avansat. Toţipaşii pe care i-am făcut sunt foarte bine monitorizaţi, de mine per-sonal, în primul rând. Am vrut să merit ceea ce am obţinut dupămulţi ani de zile.

Dar nu regretaţi că aţi ars toate etapele?Nu regret. Eu mi-am făcut facultatea la locul de muncă şi aş

recomanda tuturor acelora care urmează o facultate, dacă doresc săse angajeze în timpul studenţiei, să-şi găsească un loc de muncă caresă corespundă profilului facultăţii. Aşa încât după ce îşi iau licenţasă nu fie rupţi de realitate. Din practică înveţi în proporţie de 80 lasută.

Dumneavoastră ce profil aţi urmat?Sunt licenţiată în Finanţe Bănci şi Burse de Valori, dar am

terminat şi un masterat în Securitate Naţională, iar acum sunt doc-torandă în primul an pentru că doresc să dezvolt acest domeniu deactivitate şi să elaborez o lucrare de doctorat care mai târziu să setransforme într-o carte.

Facultatea aţi făcut-o în capitală?Da.Dar nu sunteţi născută în Bucureşti.Nu, nu sunt. Sunt născută în Moldova, provin dintr-o familie

de oameni modeşti, am copilărit până la 8 ani la bunici. În ce zonă?

Pe malul Prutului aproape de Stânga Costeşti. Şi dupăvârsta de 8 ani am venit la şcoală aici, în Bucureşti,alături de părinţii mei, muncitori de altfel, care nu şi-auputut permite să mă ţină în facultate după ce am ter-

minat liceul. Motiv pentru care m-am angajat şi în momentul în caream putut urma cursurile unei facultăţi, am făcut-o. Afară de finanţebănci, am terminat şi management turistic pentru că îmi place foartemult acest domeniu. Fiecare copil are câte un vis şi un răspuns la„ce te vei face când vei fi mare?” Eu imi doream foarte mult să fiumanager de hotel.

Nu vi s-a împlinit visul sau mai e timp, pentru că nu sunteţi îndeajunsde „mare”?

Nu am ajuns încă mare… toată viaţa avem de învăţat.Într-un fel încă mai „copilăriţi”. Ce amintiri vă trezesc revenirile pe

malul Prutului?Ooo! Totdeauna îmi aduc aminte de perioada liceului când profesorul

meu de limba şi literatura română, ori de câte ori aveam o lecţie de Creangă,mă punea să o citesc cu accent moldovenesc. Dar chiar vorbesc moldoveneşte,în momentul în care mă duc la bunica mea, la Botoşani. Toată lumea măcunoaşte acolo, toată lumea mă ştie de mică, oamenii sunt foarte mândri deevoluţia mea din punct vedere profesional şi sunt în acelaşi timp foarte mân-dri că nu am uitat de unde am plecat. Şi mă bucură lucrul acesta. Nici banii,nici funcţiile nu m-au schimbat. Eu trăiesc ancorată în realitate şi îmi placesă stau printre oameni simpli şi normali şi să mă comport ca atare. Îmi placesă vorbesc moldoveneşte când mă duc printre ai mei. Imediat schimb frecvenţaşi mă transform într-un copil al satului.

Sunteţi de curând membră a Comitetului Executiv al European Lotteriesand Toto Association (ELTA). Unde au avut loc alegerile?

La Budapesta, în luna mai. V-a plăcut oraşul? Foarte mult. Nu vizitasem Budapesta până anul acesta şi m-a impre-

sionat faptul că cei 11 membri ai comitetului executiv au fost aleşi în sediulParlamentului ungar. Sediul este o operă de artă. Este extraordinar de frumosşi m-a emoţionat puternic momentul în care am fost votată cu un număr mareîn comitetul executiv. Cred că am resuşit să-i cuceresc cu câteva din acţiunilepe care le-am organizat anul trecut aici la Bucureşti. Am organizat ZileleIndustriei din domeniul acesta şi am avut invitaţi preşedinţi ai loteriilor dintoată lumea. Apoi, în septembrie, când am aniversat centenarul a fost şi sec-retarul general al ELTA, doamna Bernadette Lobjois şi am lansat împreunăcu Romfilatelia o emisiune de timbre. Iar anul acesta am reuşit să organizămun seminar cu participare internaţională unde l-am avut ca invitat şi pe părin-tele loteriilor moderne, Gay Simonis cel care a scris despre loterii, are studiide caz şi-i învaţă pe preşedinţii loteriilor din toată lumea cum să manageriezeaceastă afacere. Or, eu sunt foarte mandră de cum am reuşit să organizămaceste evenimente şi de oamenii cu care lucrez.

Aţi jucat vreodată la Loto?

Da, am jucat înainte de a fi preşedinte şi acum când intru prinagenţii mai iau bilete cu numere deja alese. Le iau şi pentrucă angajaţii sunt plătiţi în acord, au un plan de realizat lunar,şi orice încasare în plus îi ajută să-şi ia salariul sută la sută,

la sfârşit de lună. Şi-atunci îmi place să le cumpăr şi sa le fac cadou unor pri-eteni sau celor din jurul meu. Ai mei în familie au jucat de fiecare dată şiînainte de a veni la Loterie şi după ce am venit eu aici. În 2004 au câştigatla categoria a doua peste 500 de milioane şi un autoturism. Din cauza faptu-lui că au omis să treacă data de naştere a mamei mele au trecut pe lângă pre-miul cel mare, la categoria I. Ei joacă un bilet cu zilele de naştere ale tuturorcelor din familia noastră, a mea, a mamei, a surorii mele, a cumnatului, anepoţilor.

Dar cum e cu norocul, este dat oricum, oricui?Eu cred în noroc. Dar mai cred şi că ţi-l faci totuşi cu mâna ta. Impor-

tant este să ai curaj. Dacă n-ai curaj este ca şi cum n-ai avea nici noroc. Cumsă câştigi la loto, dacă nu joci, dacă nu-ţi încerci norocul. Dă-i şansa norocu-

lui. Nimeni n-o sa-ţi aducă premiul acasă.Vă amintiţi vreo situaţie din care să vă fi salvat norocul?Îmi amintesc, da. Dar cred şi că cineva acolo sus mă iubeşte şi că

există un înger păzitor pentru fiecare din noi şi că trebuie să avem încredere,să-i ajutăm pe semenii noştri pentru că binele se întoarce înzecit înapoi. Astaeste verificat.

Cum trece o ziua unui preşedinte? De loterie...Cu întâlniri. Foarte multe întâlniri pe linie profesională cu diverse

instituţii ale statului. Majoritatea timpului mi-l petrec la Loterie. M-am mări-tat cu Loteria, pot să spun. Da. Vin dimineaţă şi nu ştiu când plec acasă.Colegele mele, asistenta mea, sunt şi ele prinse de această activitate şi stauzi-lumină aici la Loterie.

Şi n-aţi cedat, după un an şi jumătate, oboselii?Nu sunt obosită. Munca îmi dă şi mai multă energie. Lipsa de activi-

tate mă oboseşte mai tare. Or, activitatea de aici solicită foare mult şi implicăresponsabilităţi foarte mari. Gândiţi-vă că la 38 de ani conduc fabrica de făcutbani a României.

Aveţi timp în aceste condiţii să vă dedicaţi şi familiei?

Da. Mamei mele, bunicii mele, surorii mele, nepoţilor. Abiaaşteaptă, pentru că le face plăcere. Le îndeplinesc anumitedorinţe pe care le aveam şi eu când eram copil.

Cum vă petreceţi timpul atunci cand aveţi puţin răgaz şi pentru dum-neavoastră?

Îmi place să călătoresc, să citesc.Întrebare standard. Care este ultima carte pe care aţi citit-o?Citesc cărţi de specialitate pentru că tocmai mi-am încheiat mastera-

tul în Securitate Naţională. Şi pentru că lucrez la Loterie am citit ultima cartea lui Gay Simonis, pe care mi-a dat-o cu dedicaţie şi pe marginea căreia mi-amdorit mult să putem discuta la finalul seminarului la care a fost invitat şi acestmare specialist în domeniu.

Concediu veţi avea anul acesta?Nu cred că o să reuşesc…Anul trecut aţi fost în vacanţă?Nu. Dar dacă aţi putea pleca acum, ce loc aţi alege?Moldova. Aş pleca la bunica. Acolo eşti pe altă lume. Dar nu pentru

mult timp pentru că îmi place forfota, agitaţia, imi place să fiu în locuri vii.Dar acolo într-adevăr pot să-mi încarc bateriile.

O ultimă întrebare condiţională. Dacă aţi fi câştigătoarea unei sumemari de bani, la un joc de noroc, în ce fel i-aţi cheltui?

Mie îmi place să-i fac pe ceilalţi fericiţi şi cu siguranţă aş împărţiaceastă sumă cu cei care au mai multă nevoie decât mine. Şi pentru că suntfoarte mulţi oameni care au nevoie de sănătate, mi-ar plăcea să-i pot ajuta peei.

Dialog realizat de LAURA BÂNDILĂIulie, 2007

În imagine: Margareta Pâslaru şi Liliana Ghervasuc (stânga)

28

ANUL XVIII ♦ Nr. 9 (666)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Ştefan Petică a fost socotit de unii criticidrept primul poet simbolist autentic din li-teratura română. De altfel, el nu e doar un

practician al esteticii simboliste, ci şi un teoretician,destul de exersat. Un studiu precum cel intitulat Poezianouă e edificator pentru disponibilităţile teoretice aleautorului, pentru informaţia sa şi, în acelaşi timp, pentrumodul de a o pune în pagină. Petică crede, de pildă, căsimbolismul e de extracţie engleză, pornind din Shelley şifiind influenţat de prerafaelitism: „Shelley a înrâuritmult, ca concepţie artistică, asupra lui John Ruskin şiacesta, în frumoasele studii asupra artei, a determinat oîntreagă mişcare simbolică în pictură, care s-a întins încurând şi la poezie, puţin timp după ce scrierile lui Rioasupra artei ombriene şi romane, făcuse cunoscut lumiideliciosul prerafaelitism mistic”. Sensibilitatea lui ŞtefanPetică e una în descendenţă eminesciană, în privinţatiparelor prozodice, a reprezentărilor imagistice, dar şi înceea ce priveşte frecventarea unor termeni poetici de omare putere de sugestie. În primele poezii ale sale, emi-nescianismul ţine şi de cadrul liric (peisajul nocturn, inte-riorizarea viziunii) dar şi de stările afective puse în vers:nostalgia, sentimentul iubirii aşezat în modulaţie ele-giacă, melancolia apăsată („Ochii mari şi melancolici/Trişti de visele duioase,/M-au privit odată dornici/ Desub gene mătăsoase”). Chiar dacă a preluat unele tonal-ităţi eminesciene, Petică nu e însă pur şi simplu unepigon al lui Eminescu, ca atâţia alţii. Dacă la autorulLuceafărului predilecţia pentru cadrul de natură rustic,cu accent uşor bucolic e extrem de limpede, Ştefan Peticăintroduce în poezie un alt decor, decorul citadin, cu par-curi, havuzuri, grădini, ghitare, orgi, pianine, viori,aşadar un cadru poetic mai intelectualizat şi cu un gradmai mare de interiorizare. Lumea întreagă e perceputămuzical, din perspectiva armoniilor pe care universul leprovoacă, a acordurilor dintre senzaţii pe care le privile-giază alcătuirile cosmosului. Iubirea însăşi e imaginată învirtutea armoniilor muzicale şi a corespondenţelor senzo-riale, în timp ce figura femeii e evocată cu o putere desugestie uimitoare, în versuri ce îşi aşază parcă în abispropria muzicalitate: „Femei cu flori de sânge în păru-ntunecat,/ Femei cu flori aprinse trecură pe-noptate/ Şipaşii lor de umbră pe căi nemaiumblate/ Sunară trişti caviersuri din cântecul uitat”.

Având mereu conştiinţa imperfecţiunii lumii încare trăieşte, ca şi a inaderenţei la scopurile sale mes-chine, Ştefan Petică îşi construieşte viziunile lirice dinperspectiva unui ideal estetic superior, plasat în absolut.Estetismul unor poeme ale lui Petică provine nu doar dincalofilie, din metaforele marcate de rafinament şi expre-sivitate dar şi din cultul ideii de frumos în sine, din aspi-raţia de a găsi, în relieful lumii, sugestii ale absolutului.Arhitectura elaborată, rafinată a versului e dovada vir-tuozităţii lirice, a talentului poetului de a sugera stărisufleteşti din speţa inefabilului. Tristeţea eului liric edesenată în imagini prerafaelite, de o delicateţe extremă,în care liniile şi culorile se preschimbă în nuanţeinfinitezimale iar sunetele se estompează, în ecouri dince în ce mai depărtate, până la extincţia finală a oricăreisonorităţi: „Am palida tristeţă a apelor ce plâng/ Pe jghe-abul clar şi rece al albelor fântâni/ Sculptate-n întunericde meşterele mâini./ Am palida tristeţă a apelor ceplâng.// Adâncul întuneric se-ntinde ca-ntr-un vis/ Şi nicio licărire în zare nu s-arată,/ Vestind speranţa pală ce tul-bură şi-mbată./ Fântâna e o noapte, tăcerea un abis”. Nuse poate nega faptul că poezia lui Ştefan Petică e una put-ernic subiectivizată, în care eul capătă o pondere indis-cutabilă. Sentimentalismul său însă nu decade în afectiv-itate goală, ci e, mai curând, unul intelectualizat, astfelîncât încărcătura emotivă suferă complicaţii şi rafinărilivreşti. Alteori, sensibilitatea poetului se dezagregă,suferinţa capătă un accent tot mai apăsat, iar notareastării de nevroză îl anticipă adesea pe Bacovia („Nu spuneo vorbă, ci mută,/ În braţele-i albe îl strânge,/ Îl mângâietristă,-l sărută,/ Sărută-n neştire şi plânge” sau „Le-ngăl-beneşte faţa luna/ Cu dureroasa-i poezie;/ Ei dorm maistrâns ca totdeauna/ Şi plâng în somn fără să ştie”).

Muzicalitatea poeziilor lui Petică e una născutădin tonalităţi elegiace şi dintr-o expresivitate uneorireţinută, alteori spasmodică, dezarticulată, în careelocvenţa sonorităţii e înlocuită cu incantaţia înfioratăde feeria tăcerii ce se presimte dedesubtul sunetului muz-ical. De altfel, nu de puţine ori, în versurile acestui poetregăsim o apropiere a muzicii de elementul acvatic –două ipostaze ale aceleiaşi senzaţii de evanescenţă, detrăire într-un univers armonios, de o muzicalitate eroti-za(n)tă. Apa şi muzica, expresii ale metamorfozei per-petue, ale mişcării şi nestatorniciei, reprezintă elementeale unei nevoi de superioară ordine a elementelor pe careo resimte eul liric, rezumând în sine o ambiguitate destări sufleteşti, de la visarea ce închide lucrurile într-uncontur halucinant, până la melancolia ce traseazăfiinţelor şi obiectelor un halou de tragism nedefinit, neex-primat cu totul: „Şi flautul magic vorbi: tremurată/ Onotă stângace sălta peste clape/ Ca vocile stinse în mur-mur de ape/ Şi-ncet simfonia căzu întristată”.Considerând că frumuseţea reală e una coruptă, „stricată,pângărită şi batjocorită de capitalism”, poetul crede că„poezia nouă”, simbolistă, poate, prin mijloacele salespecifice (muzicalitatea, sugestia, intuirea corespon-denţelor şi armoniilor dintre lucruri, simbolul, apelul launiversul visului) să ofere spaţii compensatorii, expresiiale unei nevoi de frumos autentic şi de extaz al estetismu-lui. Din această ripostă la adresa unor realităţi inconven-abile, prozaice, lipsite de anvergură, se naşte şi dorinţalui Ştefan Petică de a adera la mişcarea modernistă. Dealtfel, poetul vede în modernism „o cugetare mai subtilă,o pishologie mai adevărată, o formă mai corectă”.

Atracţia pentru mişcarea prerafaelită nu e mai

puţin semnificativă pentru lirica lui Ştefan Petică, poet alarmoniilor pure, al sensibilităţii de intensă claritate aafectelor şi tiparelor prozodice. Figurile reprezentate liricsunt, în acest sens, dematerializate, private de pondereterestră, de o suavitate extremă: „Faţa pală ca petala/Rozelor de primăvară/ Se-nclină cu ideala/ Rafaelicafecioară” sau ”Sfânta botticelliană/ E-adorata şi-al meuvis./ Ca o fragedă liană/ Într-o rugă s-a deschis”. Poet nuîndeajuns cunoscut de cititori, nu îndeajuns de frecventatde critica literară, Ştefan Petică se încadrează în esteticasimbolismului prin cultivarea muzicalităţii reieşite dinsonorităţile cuvintelor, prin capacitatea de a sugera stăride spirit imponderabile, prin armonia viziunii, dar şi prinecourile elegiace ce se întrezăresc, nu puţine, în versurilesale ce continuă – unele – pe Eminescu şi prefigurează– altele – pe Bacovia. Sensibilitatea senzitivă şi muzicalăa lui Ştefan Petică nu e nicăieri mai acut prezentă decâtîn acest poem în proză în care o experienţă muzicală etranspusă în tonalitate nostalgică. Sunetele reconstituie,în armonia versurilor, fragmente de trecut, ele „spun” opoveste, sugerează o atmosferă de mister şi voluptate încare eul poetic se angrenează cu toată priza sa la inefa-bilul cadrului nocturn şi cu toată atracţia spre abisurilesufletului. Ceea ce surprinde cu adevărat e capacitateapoetului de a sugera, delicat şi imperceptibil, arhitecturamuzicii, prin senzaţii motorii de o tulburătoare con-creteţe, dar cât de diafane totuşi: „…Şi coardele vorbirăprelung şi trist. Eu n-aş fi voit să le ascult, căci ştiambine amara durere care zăcea în glasul lor, dar ele sus-pinară aşa de rugător şi notele se tânguiau aşa desfâşietor, încât am rămas pe loc, ca şi când mi-ar fi fostochii prinşi de ademenirea ucigătoare a unei prăpăstii.Iar coardele vorbiră prelung şi trist. O notă stângacesălta tremurând ca o umbră ce se mişcă fantastică într-oalee umbrită de trei negri în noapte. Noapte de vară!”.

Imaginaţia poetului trasează apoi, în peniţadiafană a unui acuarelist, un peisaj feeric, născut parcădin acordurile muzicii, un peisaj cu contururi de extremădelicateţe descriptivă, în care cititorul e atras ca un mirajnu de lucrurile însele ci, parcă, de umbra lor părelnică,de vraja inconstanţei lor iluzorii. Între armonia muzicii şiarmonia naturii se instaurează un acord deplin, o core-spondenţă ce trădează unitatea şi coerenţa cosmosuluiîntreg: „Cărarea se desfăcea albă şi prăfuită ca un pod deargint peste pământul adormit. Copacii stăteau nemişcaţica nişte copaci fermecaţi de poveste veche şi luna păreaprinsă pe imensa boltă albastră. Câmpul se întindea caun strat de flori albe, şi în toată această magie strălucităşi ciudată a nopţei numai umbrele negre ale teilor îşilăsau dulcele lor mister ca un vis duios peste o serbareveselă. Şi coardele spuseră prelung şi trist povesteaînainte. O notă uşoară sălta zglobie ca o rază de lunăfurişată prin frunzişul des al ramurilor. Ramuri întinsepeste un drum de visuri!”. Finalul poeziei Cântec uitat nue mai puţin relevant pentru forţa poetului de a evoca oatmosferă, de a reda un peisaj revolut, de a indica o staresufletească prin mijlocirea metaforelor uşor calofile şi aepitetului afectiv. „Grădina”, „madona”, „templul” suntrealităţile părelnice, simbolice, insuflate de visul poetic şihimeric al unui eu liric pentru care refugiul în trecut şiîn sacralitate constituie un spaţiu compensatoriu iar muz-ica o himeră consolatoare: „Şi coardele spuseră prelungşi trist povestea înainte. O notă suavă se înălţa lin ca ofaţă de madonă melancolică într-un templu curios.Grădina era un templu, şi madona avea ochi mari şi visă-tori, iar părul îi cădea peste umeri ca o mantie regală. O,

notele triste, o, madona părăsită, o, cântecul uitat!”.Poezie de evocare şi de sugestie, Cântec uitat impune prinputerea poetului de a sugera o stare de spirit, dar şi prinarmonia reprezentărilor lirice.

Premisa de la care porneşte Petică în poeziaCând vioarele tăcură e cea a primordialităţii necuvântuluişi nespusului în faţa a ceea ce deja a fost enunţat.Aderenţa la poetica simbolistă e dusă de poetul român lalimite mallarméene, să zicem. Înţelesul poemului, al „cân-tului” nu e dat de nimic altceva decât de absenţa sunetu-lui, a melodiei. Tăcerea e infinit mai sugestivă decâtsunetul, oricâtă muzicalitate şi armonie ar ascunde în el,pentru că în tăcere există virtualitatea oricărei melodii,există potenţialitatea unei infinităţi de cântece, desonuri, de întruchipări ale lumii în cuvânt. În tăcere e un„mister” orgiastic, o lipsă de limite, o de-grăniţuire afiinţei şi a lumii ce se regăsesc unite în acordurile infinitrepetate ale absenţei, ale golului. Dacă universul nu edecât „un défaut dans la pureté du non-ętre”, cumproclamă Valéry, atunci trebuie să concedem că şi muzi-ca nu e decât una dintre posibilele metamorfoze şiipostaze ale sunetului, un avatar dintr-o infinitate demelodii posibile. Imaginile absenţei, ale neantului sonor,ale golului conferă o notă de mister şi de inefabil, căci,în „nota sfântă care piere” găsim ascunse „tragedii tăinu-ite” şi „vise moarte-n floare”: „Cântarea care n-a fostspusă/ E mai frumoasă ca oricare;/ Misterul ei e o beţie/De voluptuoasă-ndurerare.// În nota sfântă care piere,/În tremurările sfioase/ A unor rugi de Magdalene,/ Curgclare lacrimi preţioase,// Dar în cântarea fără nume/Ascunsă-n negrele vioare/ E-o tragedie tăinuită;/ Plângalbe vise moarte-n floare”.

Poezia e structurată pe un limpede paralelismmuzică/ stare afectivă, paralelism ce traduce atât capaci-tatea armoniilor muzicale de a deştepta în suflet trăiri şiemoţii dintre cele mai diverse şi mai subtile, cât şi darulsimţirilor umane de a fi transpuse în melodie, de arenaşte sub forma artei sunetelor. „Negrele vioare” pun,prin „tristeţea lor neprihănită”, în suflete „o misticăînfiorare”. În ele se află „chemări”, nostalgii, dar şi o„tortură necunoscută” care e „suprema poezie”. Muzicadeclanşează astfel în suflete nostalgia unor timpuriapuse, chemări spre ţinuturi necunoscute, doruri şi sufer-inţe neştiute, acorduri afective misterioase, ce mistuieconştiinţele şi înfiorează memoria sensibilă a eului liricce-şi obiectivează aici trăirile, sub masca unei imperson-alităţi meditative: „Şi cel menit să ducă dorul/ Cântăreisfinte şi alese/ Îşi simte inima cuprinsă/ De suferinţineînţelese.// În flacăra nemistuită/ S-aprinde sufletul şiarde/ Şi moare dornic de misterul/ Cântării stranii de pecoarde.// Ah, când în inimi zbuciumate/ Orice dorinţe-ncet se curmă,/ Zdrobiţi vioara fermecată:/ Grozav e cân-tecul din urmă!”.

Moartea visurilor e o poezie în care se confruntădouă orientări diferite; pe de o parte, avem de a face cuo atmosferă romantică, marcată de sentimentul damnării,al pornirilor demoniace şi al iubirii tragice, atmosferăpliată însă pe o sensibilitate specific simbolistă. Dacă lanivelul recuzitei tematice, a toposurilor lirice roman-tismul poeziei e greu de eludat, în schimb, prin muzical-itatea interioară a versurilor, prin senzitivitatea desenatăîn metafore gracile, poezia are valenţe simboliste denetăgăduit. Cadrul ce fixează datele imaginarului poetice marcat de prezenţa „turnului fermecat”, a „negrilorruine”, în care se consumă un „vechi păcat”. Ruinelesunt, şi la Ştefan Petică, însemne ale vremii trecute,hieroglife ale unei istorii revolute, ce nu se lasă descifratecu uşurinţă, în timp ce chiar versurile par „ciudate şistreine”, ele nemaiexprimând cu claritate şi fidelitateafectele eului liric: „Noi stam cântând în noapte în turnulfermecat/ Ce-şi nalţă fruntea sură din negrile ruine,/ Iarviersurile noastre, ciudate şi streine,/ Deşi voiau să râdă,plângeau un vechi păcat”. În strofa a doua putem afla oanume inadecvare între ambianţa grea, apăsătoare,neprielnică a exteriorităţii şi seninătatea ce animă eroiilirici, uitarea la care se dedau aceştia în „tragicul palat”.Singurătatea, alt topos al romantismului, dar şi al sim-bolismului, e una împărtăşită, iar natura întreagă pare ocarte tainică, cu semne neînţelese şi cu mistere denedesluşit: „Stam singuri, şi cum cerul greoi şi-ntunecat/Părea o carte veche cu taine sibiline,/ Noi glasul ridi-carăm în cântece senine/ Chemând uitarea sfântă în trag-icul palat”. În totul, poezia se remarcă prin minuţiozi-tatea cu care poetul construieşte o atmosferă, un cadruliric în care sunt fixate trăiri grele, contradictorii, adeseade neînţeles. E o atmosferă tulburătoare, de sugestieincantatorie şi vrajă aproape mistică în care lucrurile nuspun parcă nimic prin ele însele; dimpotrivă, obiectele şifiinţele comunică un sens aflat dincolo de ele, o semnifi-caţie tainică ce le transcende fiinţa efemeră şi le conferăo nouă identitate, ce ţine mai mult de logica oniriculuidecât de aceea diurnă: „Bătând din aripi grele, trecugrozava noapte,/ Plutind demoniacă în valuri lungi deşoapte,/ Iar jos, zăcând în umbră, stau roze la picioare.//Păunii sub arcade, visând plângeau în somn,/ Şi rozelepăliră ca albele fecioare/ Ce mor chemând zadarnic alvisurilor domn”. Poezie de atmosferă, de un lirism uşorretoric şi cu vibraţie afectivă obiectivată, Moarteavisurilor adună laolaltă elemente romantice şi simboliste,trădând eterogenitatea inspiraţiei lui Ştefan Petică.

Misterul muzicii, vraja cântecului nespus ori amelodiei ce tocmai şi-a consumat acordurile, sugestiile dearmonie şi sacralitate încrustate în trupul sunetului –sunt toposurile esenţiale ale poeziei lui Ştefan Petică,important poet simbolist român, din păcate insuficientinterpretat si pus în valoare de critica literară de ieri şide azi.

IULIAN BOLDEA

Un simbolistaproape uitat:Ştefan Petică

29

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

SEPTEMBRIE ♦ 2007

Orice aeroport inter-naţional este un capi-tol ilustrativ dintr-uncurs despre globaliza-

re. Popoarele lumii se întâlnesc şi sedepart pe orice aeroport internaţion-al, întâlniri şi despărţiri fără de careaceste structuri ale societăţii modernenu şi-ar avea rostul.

În ultimele decenii însă, con-sumismul însoţeşte sensurile primareale aeroporturile. Odată cu creştereamobilităţii populaţiei globului, aero-porturile nu mai sunt numai locu-rilede pe care se decolează sau pe care seaterizează. O parte a oraşului s-amutat pe aeroport. Cu magazine, curestaurante, cu hoteluri care deser-vesc serviciile aeriene, cu cabinetemedicale de urgenţă, cu poliţie pentrurefugiaţi, cu locuri de închinăciune,cu pizzerii şi cu cafenele, cu chioşcuride ziare şi librării, cu centre inter-net. Aeropoartele s-au umplut destrăzi şi de bulevarde. De unde, la unan anumit semnal, oamenii se ridicăspre zările albastre, străbătând pămâ-ntul de la un capăt la altul. Pentru acoborî într-un alt aeroport cu străzi şicu bulevarde. În care vor găsi maga-zine, restaurante, hotele, cabinetemedicale, poliţie pentru refugiaţi, lo-curi de închinăciune, pizzerii, cafe-nele, centre de internet.

Dacă până mai acum câtevadecenii aeropoartele erau sobre şi ele-gante, acum nu există lucru pe caresă ţi-l imaginezi şi să nu-l poţi cumpă-ra pe un aeroport. Mâncare chine-zească la Londra, bikini în Oslo, tales-uri pentru rugăciuni iudaice înLahore, saboţi olandezi la BuenosAires. Comerţul are legile lui, firmeleîşi trimit reprezentanţe, pe oriundetrece fluxul uman.

Pe un aeroport poţi lua pulsul unei ţări,aşa cum o poţi face pe-o stradă. Spectacolul celorcare vin şi care pleacă, care petrec pe cineva saucare aşteaptă sosirea cuiva, a celor în tranzit mailung sau a celor care se opresc pentru o jumătatede oră şi aleargă cu sufletul la gură spre alt ter-minal, spectacolul celor care se plimbă derutaţidintr-un magazin în altul pentru a cumpăra uncadou sau a celor care sunt opriţi la serviciile defrontieră, intrând astfel într-un halou de nepre-văzut, acest spectacol deci, de zi şi de noapte,întrece câteodată în intensitate reprezentaţiastradală, cu care suntem mai obişnuiţi şi care neeste mai accesibilă.

Aşezaţi-vă la una din porţile deieşire a unei ţări cu mulţi imigranţi. Veţivedea ce înseamnă o întoarcere “acasă”,stare care nu poate fi cuprinsă în cuvinte.Aşezaţi-vă la o asemenea poartă într-o ţarădin nord, cu imigranţi musulmani. Veţivedea cum se vine cu nunta întreagă de laIstambul la Amsterdam, sau din Karrachila Copenhaga, cu mireasa în văluri şisoacrele în paiete, cu muzicanţi deschizân-du-şi instrumentele imediat pe aeroport,cu nuntaşii veniţi cu mic cu mare înîntâmpinare, bătrânii fără dinţi, copiii cupampoane cât capul de mari, cu strigăte,cu urări, cu muzică la casetofoane. Fiindcădacă e nuntă musulmană, trebuie să bagede seamă acest lucru şi cei care au făcutdin ei nişte guest workers într-o host coun-try. Lumea se globalizează nu numai prinfluxul de mărfuri, de informaţii, de bani şide populaţie. Odată cu acestea, oamenii îşiamestecă diferitele nivele de emoţionali-tate, lucru care nu poate fi controlat lachec in şi oprit la controlul paşapoar-telorsau al valizelor.

Aeropoartele trăiesc într-un pre-zent continuu. Ele exprimă starea politicăa unei ţări într-un moment anume. Şiconvingerile celor care îi primesc sau îiconduc, pe cei care vin sau care pleacă.Trebuie să vezi pentru cine se aşterne co-vorul roşu şi se face paradă militară lacoborârea dintr-un avion, ca să înţelegipolitica ţării.

Cine a trăit perioada dictaturii în Româ-nia, ştie care era atmosfera în vechiul Otopeni.Ştie ce însemna să treci printre soldaţii înarmaţi,speriaţi şi ei de propria lor responsabilitate, săîntorci capul spre cei pe care îi lăsai în urmă, ade-seori cu sentimentul că n-o să-i mai vezi niciodată,să-ţi stea inima în piept de frică că vei fi oprit,până la ultimul ghişeu, până la ultimul control,până pe scara avionului, până la ultima atingerecu pământul. Şi cine a citit cartea autobiograficăa Melinei Mercouri despre anii de exil la Paris întimpul Coloneilor, nu va uita niciodată scenacoborârii pe aeroportul Orly a cursei aeriene de laAtena, şi sosirea în sala de aşteptare a proaspătieşitului din închisorile huntei, Mikis Theodo-rakis…

Aeropoartele înregistrează decicrizele politice, sunt seismografe aleistoriei. Din sălile lor pleacă refugiaţii,cu o sacoşă pe umăr, pentru totdeau-na. Sau, în ceasuri fericite ale istoriei,aici se întorc foştii refugiaţi. Care suntîntâmpinaţi întotdeauna cu emoţie şisperanţă.

De pe un aeroport, fără să ieşidin cadrul serviciilor aeriene, poţi săstabileşti, chiar dacă n-ai şti-o, zonageografică în care te afli. Te loveşte ocăldură umedă, de parcă ai fi căzutîntr-o oală cu fiertură, la Islamabad. Teplimbi printre palmierii din sălile deaşteptare ale aeroportului, în Dubai.Admiri culoarea de abanos a fetelor dela ghişee, în ţările africane. Îţi cumperila un chioşc, înainte de plecare,cămaşa cu flori, tip Nelson Mandela,în Cape Town. (Aceeaşi cămaşă, dealt-fel, pe care o poţi cumpăra şi înCaraibe, vie, largă, fastuoasă; o cămaşădespre care scrie în ultima lui carteautobiografică şi Gabriel GarciaMarques, ea fiind semnul de recu-noaştere a celor care urcaseră din loca-lităţile de la mare, spre înfrigurataBogota!) Înmărmureşti în faţa magazi-nelor de blănuri siberiene pe aeropor-turile ruseşti. Îţi iei un pachet de ceaide mate, să bei şi tu la întoarcerea înţara ta, ceea ce beau toţi gaucho dinpampas, în Argentina. Încerci să-ţiimprimi în memorie muzica atât despecială a limbii chineze, vorbită decrainicii care anunţă din minut înminut o decolare sau o aterizare laBeijing. Te uiţi, înainte de a fi strigatzborul tău, prin plafonul de sticlă, lacerul de un albastru nespus. Şi,neaşteptat, aşa înstrăinat cum te simţi,te ia parcă plânsul, la gândul că aici,atât de departe, printre oamenii aceş-tia care vorbesc cântându-şi piţigăiat

frazele şi sub cerul acela atât de curat, în ţara dela Soare Răsare, nu-ţi va mai fi dat probabil să teîntorci niciodată…

Pe un aeroport, fără să te uiţi la ceas, poţisă îţi dai seama dacă e zi sau e noapte. Fiindcă alt-fel arată, spre exemplu, Schiphol-ul, poarta sprecer a Amsterdamului, ziua, şi altul este aspectullui noaptea. De la rigoarea şi dichiseala care teepatează în timpul zilei, când se derulează majori-tate curselor cu bilete scumpe, orele nopţii o săprezinte lumea săracă, cu haine giorsăite, dor-mind pe jos în saci de dormit sau pur şi simpluprin colţuri pe dalele de piatră; tineret asocial, cubuzele şi nările găurite de belciuge, cu tatuaje, cupărul vopsit verde sau mov, tineret căruia nu-i mai

ajunge lumea, de la un capăt la altul. Ziuacălătoresc businessman-ii, cu bileteledecontate de întreprinderi. Noaptea călă-torec cei refuzaţi de orice formă de insti-tuţionalizare, cu bilete la preţ redus. Darnu numai. Şi la Tel-Aviv, pe aeroportul BenGurion este o diferenţă între călătorii de zişi cei de noapte. Ziua se merge mult cătreEuropa. Noaptea zboară evreii religioşi dela şcolile de talmud spre zonele iudaice aleAmericii. În avioane uriaşe, mulţi, cu caf-tane negre şi pălării, cu neveste legate lacap, cu copii palizi, îmbrăcaţi şi ei în cos-tume negre şi cu pălării, aşa cum purtauevreii polonezi în secolul XVIII. Sau, totnoaptea, mai zboară avioanele cu munci-toii români cu contract. Răzbiţi de căldură(uneori şi de băutură, ca la bucurie), stre-saţi, alienaţi, majoritatea lor băieţi de laţară care au încercat şi ei marea cu dege-tul, te obligă parcă să te întrebi la ce le-ofi trebuit. (În Tel-Aviv, pe strada Alenby,am trecut pe lângă o bodegă pe a căreifirmă scria „La Ceauşescu”. Nu mi-a venitsă cred, am presupus că n-am văzut bine,am oprit maşina, am coborât, am intrat.Ceva din atmosfera acelui bar se reîn-tâlneşte noaptea şi pe aeroport).

Un aeroport vorbeşte şi desprerelaţiile unei ţări cu restul lumii.Tensiunea de pe terminalele new-york-eze,cu cozile nesfârşite de la controlul paşa-poartelor, cu tonul intimidant al personalu-

Corespondenţă din Grecia

MONICASĂVULESCU-VOUDOURI

Aeroporturile – străzi care duc

spre cer

30

ANUL XVIII ♦ Nr. 9 (666)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

lui (mai ales cel afro-american, care în asemeneacircumstanţe are prilejul să-şi dovedească supre-maţia), personal care vorbeşte o engleză ameri-cană pe sub nas şi cu buzele închise, multele cor-doane, de care poţi să treci sau să nu treci,anunţurile din secundă în secundă ale crainicilor -o aterizare, o decolare, - din care iarăşi nu înţele-gi mai nimic, această îmbulzeală şi acest stresdeci, nu se poate compara spre exemplu cu imag-inea aproape pustie a aeroportului Havana, undeun avion soseşte odată la o jumătate de zi, şi decele mai multe ori maşini gata pregătite urcăpasagerii fuga-fuga spre zona turistică de laVaradero.

Aeroportul îţi comunică, asemenea unuisensibil aparat de înregistrare, şi perioada din cal-endarul muncii în care se află o ţară sau alta. Unuleste aspectul lui în perioadele de vacanţă, cândeste asaltat, şi altul în „sezonul mort”, când turis-mul se face pe sponci, oamenii văzându-şi de ser-vicii şi de nevoi. Lasă că nici lumea carecălătoreşte în ultimul anotimp nu mai este aceeaşi.Vei vedea prin sălile de aşteptare mulţi bătrâni,pensionari care n-au cu ce-şi umple timpul, saulume sărmană, care profită de sezonul mort, pen-tru a-şi cumpăra câteva zile de vacanţă, la preţredus.

Un aeroport vorbeşte despre aspiraţiile cul-turale ale ţării căreia îi aparţine. Afişele eveni-mentelor artistice care te întâmpină de la deco-lare, librăriile până la cel mai apropiat sau maiîndepărtat colţ al sălilor de aşteptare, chioşcurilecare expun ulti-mele noutăţi edito-riale, toate acesteaspecte exprimănivelul cultural alţării în care intrisau de unde pleci.

Poate cănu am dreptul lanici o judecată, darfetiţele ultramachi-ate de pe aeropor-tul Otopeni, carete asaltează decum ai intrat cureclame şi invitaţiila cazinouri şi jo-curi de ruletă, măindispun. Mă stră-duiesc cât pot săfiu amabilă, ştiu căfac şi ele un ban;lasă că nici nuprea înţeleg eudintr-odată ce vor de la mine, aşa cum sunt încăameţită de zbor, cu capul vuind şi cu noduri în gât.

La fel ca şi gradul de cultură, şi tempera-mentul unui popor poate fi descifrat pe un aero-prot. Meticulozitatea, rigoarea, punctualitateaaproape mortificantă de la Frankfurt sau de laZurich, nu pot fi comparate cu zumzăiala veselă şimuzicală din aeropoartele mexicane, pline ochi demagazine care vând sombrero-uri, poncho-uri col-orate şi maracass-uri. Nu pentru localnici, desigur,ci pentru… olandezii pe care i-am întâlnit la unmoment dat pe un asemenea aeroport; îmbrăcaţiîn veste cu găitane şi cu pantaloni mexicani, şiascunşi sub sombrero, într-un exhibiţionism la

care urmau să renunţe pestecâteva ore, când redeveneaurespectabili şi protestanţi,într-un orăşel scăldat decanale din nordul european.

Timpul petrecut peun aeroport este şi o dovadăde disciplină internalizată.Dacă au de mas, spre exem-plu, multe ore pe un aero-port de tranzit, nordicii îşidau jos pantofii să-şi odih-nească picioarele rămase înciorapi curaţi de bumbac, pecare însă nu le urcă pe cana-pea. Asiaticii, cu alte regulide disciplină, îşi aruncăpapucii cât colo şi se lungescdesculţi şi transpiraţi pe ca-napele, în aşteptarea orelornesfârşite de zbor spre desti-naţiile lor îndepărtate. Ame-ricanii, veniţi în sudul Eu-ropei, care într-un fel îi inti-midează, vor să se arate elib-eraţi de complexe. O şcoalăde adolescenţi din Stateaşteptând într-o sală deaeroport, scandalizează: feti-şoarele şi băieţii se aruncăpe jos, blochează cu rucsa-curile trecerile, mănâncă

scăpând pe mochete, vorbesc fără să ţină cont denimeni şi de nimic, you know, you know şi fuckyou…

În aceeaşi ordine de idei, la sosirea pe unaeroport, unele popoare au obiceiul să aplaudeaterizarea, în semn de apreciere a prestaţiei per-sonalului de la bord, oamenii rămânând însăliniştiţi pe scaune, până la deschiderea uşilornavei. Conaţionalii mei însă, mai de la sud şi cusânge fierbinte, de abia ce apucă crainica săanunţe că lumea trebuie să-şi păstreze locurilepână la oprirea totală a motoarelor, că ei şi sar depe scaune, se năpustesc la bagaje, mai-mai să serepeadă chiar şi la uşă. Unde, îngrămădiţi unii în

alţii, încep să se răstească şi să se înghiontească,de parcă ar putea ieşi primii sau ultimii, dintr-onava încă în zbor.

Aeropoartele sunt uneori podiumul pe careau loc comedii. Rătăcirea bagajelor creează aseme-nea scene. La o întâlnire la mare nivel într-un statasiat, o doamnă din România căreia îi plecaserăbagajele pe o altă rută, s-a prezentat aşa cum secostumase ea în avion pentru orele lungi de zbor:într-un capot strălucitor şi înflorat de zanana şi cupapuci cu ciucure roşu, fashion Ploieşti, modelrepublicana Miţa Baston.

Dar aeropoartele pot uneori să-ţi stârneasăşi nostalgii, surpirnzându-te prin întâlniri nesper-ate. Un iubit din tinereţe, plecat prin lume şi pier-dut din vedere, poate să-ţi apară la un moment peo scară rulantă, grăbit spre un punct de tranzit.Tu te afli pe o scară rulantă paralelă, dar în sensinvers, cu sufletul la gură să-ţi prinzi ora de îmbar-care. Vă vedeţi, vă recunoaşteţi, constataţi într-osecundă că au trecut anii, faceţi gesturi disperate,aţi vrea să vă opriţi dar nu aveţi cum: scărilerulante merg în sens invers; vă mai urmăriţi dezo-laţi din priviri câteva minute, realizaţi întâlnirearatată; în ritmul lor imperturbabil, scările rulantevă duc spre destinaţii pe care altădată nici măcarn-aţi fi putut să vi le închipuiţi, pe el cu o nevastăalături, care nu eşti tu, pe tine cu un bărbat ală-turi, care nu este el…

Fotografii realizate de AURA CHRISTI

31

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

SEPTEMBRIE ♦ 2007

Un prim prieten, sculptorul Flaxmann, îidevine necesar ca aerul tânăruluiWilliam. El este cel dintâi care îl încu-

rajează să deschidă ochii şi asupra existenţeifemeilor pe pământ. Prima fată cunoscută, obrună focoasă, îl dezamăgi agasându-l cucochetăriile vârstei. A doua îi era sortită dinleagăn. Am mai vorbit despre ea. Era CatherineBoucher. Privind-o lung, William, nici una, nicidouă, deschise gura şi-i şopti: – „Te iubesc...” –„Te iubesc...” îi răspunse cu nevinovăţie copila pecare urma să o ia de nevastă. Tatăl lui Williamrefuză să-i mai ofere adăpost în casa familiei, undeţinea şi prăvălia. Cei doi găsiră o căsuţă încartierul artiştilor, devenind vecinii pictorilor cele-bri.

Misiunea lui Flaxmann nu se opri numai larealizarea matrimonială. El îl conduse pe prietenulgravor în saloanele doamnei Mathew, cititoarea luiHomer în original, îndrumătoarea artiş-tilor, binecuvântarea existenţei lor lipsitede multe. Dar nu acest soi de societatesnobă sta în firea lui Blake să agreeze.Furiile şi le expuse în schiţarea unei cărţiintitulate: „Ostrovul din Lună”. Scrierea nuavu sorţi de închegare. Nemaifrecventândsalonul distinsei cucoane, gustul pamfletu-lui se risipi de la sine.

Furiile revoluţiei americane îl zguduiedin temeliile sufleteşti cele mai adânci. Seîntâlneşte cu tot felul de fraţi de cuget,intrând, cum am mai spus-o, în companialui Thomas Paine. Iar când află că acestaera căutat pentru a fi arestat, aleargă să-lajute a-şi schimba domiciliul, salvându-i li-bertatea.

Thomas Butt devine mecena lui şicumpără tot ce are gata Blake. Îi facecomenzi, pe care William le realizează cuentuziasm, aşezându-se la Lambeth, undecontactul cu o natură paşnică îi trezeşteîntreaga energie creatoare. „Întâlnirile”sale (ce s-ar numi astăzi „de gradul zero”)sunt paşnice şi în deplină civilitate. – „Pecine ai salutat?” se interesează prietenulcu care se plimbă. – „Pe Apostolul Pavel”,răspunde, ca de la sine înţeles. Oriistoriseşte că fusese pe la el poetulMilton, prietenul său (de când murise...)şi câte-n lună şi-n stele sporovăiseră.Amicul rege Solomon îi pozase, dar gra-vorul nu fusese în stare să dea de capă-tul complicatei lui coafuri, aşa că îi făgă-duise, ca să-l ajute, să mai treacă pentruo poză, când urma să mai aibă timp liber.

Tot prin fidelul Flaxmann facecunoştinţa lui Hailey. Acesta îi înlesneşteviaţa, oferindu-i să locuiască la ţară, încasa sa din Felpham. Îi scrie de acoloapropiatului Flaxmann: „Felpham consti-tuie un loc de muncă plăcut, deoareceeste mai spiritualizat decât Londra; de

pretutindeni se deschid porţile de aur ale cerului;ferestrele sale nu mai sunt astupate de ceţuri,glasurile localnicilor celeşti se aud mai limpede,siluetele lor se disting mai clar, casa mea este şiea o umbră a sălaşurilor lor... Începe o nouă viaţădeoarece este aruncată de peste mine o altă

pătură. Renumele meu în ceruri,datorat operelor mele, este maimare decât îmi pot închipui. Încreierul meu există încăperipline de cărţi şi de picturi deodinioară, scrise şi pictate demine în vârstele veşniciei dedinainte de viaţa mea muri-toare, iar aceste opere alcătuiescîncântarea arhanghelilor.” Toatedecurg ca în cel mai bun dintreuniversurile posibile, vorbafilosofului. Numai că aici seizbeşte de netrebnicia unui sol-dăţoi beţiv care depune măr-turie mincinoasă împotriva lui,acuzându-l de lezmajestate. Ammai menţionat incidentul. Nu

avu nici o urmare neplăcută pentru artist, însăgustul vieţii în societatea oamenilor îi pieri.

Revine la Londra. Editorul Cromek îicomandă ilustrarea „Mormântului” lui Blair, făgă-duindu-i că tot Blake va efectua şi gravurile, darsarcina revine unui specialist italian. DacăWilliam Blake propune să realizeze un tablouplecând la „Pelerinii din Canterbury” (vezi peInternet: Blake’s canterbury pilgrims), scrierea luiChaucer, acelaşi editor îi fură ideea şi face ocomandă lui Stothard cu respectivul subiect.Artistul urmărit de noi, pentru a se disculpa devina de a fi răpit tema lui Stothard şi în vedereaobţinerii banilor necesari traiului zilnic, deschideo expoziţie cu acel tablou şi cu numeroase deseneşi gravuri. Concepe şi un „catalog descriptiv”, încare face analiza propriei opere. Inutil. Puţinii vi-zitatori nu cumpără nimic. Iar criticii, când îl iauîn seamă, râd de el, pomenesc nebunia lui. Opt,

opt ani de zile, Blake aproape că nu mailucrează, nu mai iese din casă, nu maivede pe nimeni. Se răspândeşte zvonul căe mort de mult.

Un alt scandal stârneşte hohotelemânioase ale londonezilor. Se răspândeşterumoarea că un străin a bătut în uşa fa-miliei. I se răspunse să intre. Spre stupoa-rea sa, i se arătă priveliştea unui bătrân înpielea goală, aşezat pe podea alături de obătrână identic îmbrăcată. Era soţia lui. –„Nu vă speriaţi. Suntem doar Adam şi Evaşi citeam Paradisul pierdut...”

Abia în 1817, întunericul ce-i umbreaexistenţa dădu semne de risipire. Un pic-tor faimos, anume Linnel, dădu peste niştegravuri lucrate pe vremuri de Blake.Admirându-le cu sinceritate, porni încăutarea altora. Şi a cărţilor gravate de el.Şi a oricăror semne ale îndemânării sale.Cei întrebaţi în privinţa sa răspundeau căWilliam Blake nu mai trăia. Dar Linnelnu renunţă cu uşurinţă la dorinţa arză-toare de a-i strânge mâna şi a-l felicita.Găsi locuinţa obscură a marelui gravor înulicioara Strand. Deşi Blake aproape cănu mai vorbea, Linnel îi vădi cât îl admi-ra cumpărându-i mai multe lucrări. Nu semulţumi cu atâta, ci aduse cu sine feluriţiprieteni ale căror inimi le pregătise dintimp. Perioada acestor vizite coincide cuaceea când avocatul Robinson, desprecare am stat de vorbă, îl vizită şi el pen-tru a se lăuda că îl cunoştea pe însuşiWilliam Blake despre care, acum, lumeabună nu mai îndrăznea a râde pe faţă, bachiar începuse să aibă îndoieli asupra ati-tudinii ei anterioare, gata să-i oferesufragiul ei total.

Linnel izbuti să-l salveze pe Blake demizeria cumplită în care vegetase.Lumina cea mare adusă de el în viaţaceluilalt fu că îl convinse de Varley să-iceară lui Blake portretele vizitatorilor săidin viziuni. Butts i-a comandat ilustrarea„Cărţii lui Iov”. Blake începu realizareaunei fresce de mari dimensiuni:„Judecata de pe urmă” (îl rugăm pe citi-tor să acceseze: www.apocalyptic_ theo-ries.com/gallery/lastjudge/blake.html).În patul ultimei sale maladii, Williamîncepe ilustrarea „Divinei Comedii”, pecare nu o mai isprăveşte. Cititorul o vagăsi pe internet la: blake_and_dante.html

La 12 august 1827, lungit sub pla-pumă, robit suferinţei, improviză imnuride laudă a Domnului, muzică şi stihuri,

asigurându-şi soţia că nu avea nici un merit îngeneza acestora şi insistând cu mare smerenieasupra acestui amănunt. Tuturor celor care îiaduceau un ultim omagiu le încredinţa vestea ceabună că se ducea într-acel ţinut pe care cât îi fus-ese viaţa de lungă ţinuse să-l exploreze. S-a stinsîn pace. A fost dus să se odihnească alături defratele său Robert, care îi îndrumase mereu mâna,din cealaltă lume, încredinţându-i taine alegravurii de Dincolo.

MIHAI RÃDULESCU

Anii suferinţei

32

ANUL XVIII ♦ Nr. 9 (666)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Corespondenţă din Franţa

Am fost fascinat de prezenţa lui dela prima lecţie de matematică laliceul „Ion Luca Caragiale”. Eraun om încă tânăr, elegant, fin,

vorbind cu o subtilă şi continuă ironie, aureolat delunile petrecute la Canal (despre care aflasem dinfamilia mea) şi de succesele lui încucerirea femeilor, despre care totPloieştiul şuşotea.

Am fost imediat entuziasmat.Am avut percepţia directă a gândiriiîncarnate, a spectacolului raţiunii re-velându-şi splendoarea în demonstraţi-ile matematice şi în estetica teo-remelor.

M-a „recunoscut” imediat. Spun„recunoscut” pentru ca am avut certi-tudinea interioară că Profesorul IonGrigore vedea înlăuntrul meu, îmi per-cepea frământările mele de adolescent,setea mea de absolut, dorinţa mistu-itoare de cunoaştere. Relaţia maestru-elev era cu atât mai profundă cu câtîntre noi s-a instaurat rapid o relaţie deprietenie spirituală care s-a adâncit de-a lungul anilor petrecuţi la liceu şi a persistat, înciuda vitregiei destinului, până la sfârşitul traiec-toriei sale terestre.

Am avut de altfel şansa ca viaţa mea spi-rituală să stea, în acei ani, sub semnul unui cuplumagic. Dacă Profesorul Ion Grigore era ghidulminţii mele, Doamna Aspasia Vasiliu, profesoaramea de limba română, era protectoarea discretă avieţii mele afective, inevitabil şi structural roman-tice. Trebuie să adaug că la liceul „Ion LucaCaragiale” s-a petrecut atunci un fel de miracol:toţi profesorii mei – de la atât de tânăra OlgaPetrescu la venerabilul Nicolae Simache – eraudeosebiţi, excepţionali şi ei rămân vii în sufletulmeu.

Cu timpul, am descoperit extraordinaracapacitate de dăruire a Profesorului Ion Grigore,care petrecea ore şi ore, în afara programuluişcolar, pentru a ne pregăti pentru Olimpiadele deMatematică. Generozitatea lui, fără nici o preocu-pare materială, este de neînţeles pentru un tânărde acum.

L-am cunoscut apoi în atmosfera boemă alocuinţei sale, unde aveam îndelungi discuţii din-colo de matematică, descoperind astfel vasta luicultură şi propria lui sete de a cunoaşte.

Am devenit rapid cunoscut şi la Ploieşti şiîn ţară, câştigând simultan şi OlimpiadeleNaţionale de Matematică şi cele de Literatură şiconcursurile atât de populare pe atunci „Drumeţiiveseli”. Şi mai presus de toate, am fost câştigă-torul primei Olimpiade Internaţionale deMatematică (Braşov, 1959). Devenisem astfel, cumspunea Laurenţiu Ulici, într-un text scris câtevadecenii mai târziu, „copilul minune”. O asemeneafaimă poate distruge şi destructura un adolescent.Dacă am reuşit totuşi să îmi menţin echilibrulspiritual, construind o fortăreaţă interioară faţăde asaltul imaginii mele sociale, aceasta s-adatorat şi relaţiilor privilegiate, intime, pe care le-am putut avea cu cuplul magic evocat, adevăraţizei protectori.

Faima mea, continuată şi în timpul stu-denţiei, a avut şi partea ei bună. În 1964, MironConstantinescu, care era pe atunci MinistrulÎnvăţământului, a ţinut să ne cunoască, pe mineşi pe profesorul meu Ion Grigore, şi ne-a primit înbiroul său de la Minister. Puţină vreme dupăaceea, Profesorul Ion Grigore a primit titlul, me-ritat cu prisosinţă, de Profesor Emerit.

Pentru a înţelege natura relaţiilor noastre,voi da un singur exemplu. În 1960 eram împreunăla Sinaia, cu ocazia unei olimpiade. Ne plimbamîmpreună pe o potecă printre copaci şi deodatăProfesorul Ion Grigore a început să îmi vorbeascădespre mistuitoarea dragoste pe care o resimţeafaţă de o doamnă pe care o cunoşteam bine, căsă-torită şi de o ţinută demnă, ireproşabilă. Aveamimpresia că trăiesc o pagină eminesciană.

Descopeream un om fragil, sentimental, romantic.Raporturile noastre s-au inversat în mod tulbură-tor: eu, adolescentul, deveneam înţeleptul care tre-buie să îl sfătuiască iar el, profesorul, devenise unadolescent înflăcărat. Confesiunea sa a fost dra-

matică, pentru că, lucid, ştia că dragostea lui nuputea fi împărtăşită. Dar şi consecinţele asupraconcentrării mele pentru rezolvarea problemelorde matematică, puţină vreme după discuţia noas-tră, au fost dramatice… Nu mai ţin minte ce i-amspus dar ştiu că l-am ascultat cu toată fiinţa meaşi cred că acest fapt l-a ajutat. Şi-a îngropat însecretul sufletului lui sentimentele despre care numi-a mai vorbit niciodată.

În orice caz, sub impulsul Profesorului IonGrigore, pasiunea mea pentru matematică, caremă animă şi astăzi, atunci şi-a atins apogeul, înanii liceului. Prin el mi-am descoperit fascinaţiapentru matematică, care rămâne prima mea pasi-une, şi care s-a îmbinat armonios cu pasiunilepentru literatură şi pentru filosofie.

Alegerea unei facultăţi a fost, pentrumine, o mare dilemă. Să devin critic literar mi sepărea de negândit, pentru că, pe atunci, se promo-va doar literatura realist-socialistă. Filosofia eraiarăşi de negândit, prin exclusiva sa dominare decătre materialismul dialectic. Matematica mi sepărea totuşi prea îndepărtată de viaţă, de natură,deci am ales fizica, un termen de conciliere întreaceste domenii. Sunt acum foarte mulţumit dealegerea mea pentru că această alegere mi-a per-mis să concretizez activitatea mea în domeniultransdisciplinarităţii, domeniul legăturilor dintrediverse discipline ale cunoaşterii. Profesorul IonGrigore nu a încercat, în nici un fel, să mă influ-enţeze în alegerea mea. El ghicise în mine douătrăsături interioare, definitorii.

Spunea des că eu nu sunt niciodată mulţu-mit să dau o singură soluţie unei probleme dematematică. Această obsesie a soluţiilor multipleo am până astăzi şi ea se exercită în toate domeni-ile vieţii mele, explicând poate predestinarea meapentru transdisciplinaritate.

De asemenea, Profesorul Ion Grigore eraperfect conştient că, într-un fel, m-am născut înaltă epocă decât ar fi trebuit şi că am o structurăde om al Renaşterii, în sensul multitudiniidomeniilor de abordare. El ştia că nu e vorba deenciclopedism ci de căutarea legăturilor dintrediversele domenii. De altfel, această structurăinterioară îl caracteriza şi pe el însuşi.

Am plecat din România în 1968, cu obursă a guvernului francez. Am aşteptat timp dedoi ani să mi se acorde viza de plecare, obţinutăîn cele din urmă graţie garanţiei date deProfesorul Alexandru Rosetti, mentorul meu spi-ritual din anii de la Universitate, că mă voiîntoarce. Decizia mea de a nu mai trăi în Româniapoate părea ciudată: în 1968 era o perioadă deoarecare liberalizare, de fărâmă de democraţiecare părea să se formeze. Cariera mea era trasată:eram deja, din 1965, asistent la Universitatea dinBucureşti, la Facultatea de Fizică. Dar nu voiamsa-mi pierd sufletul. Eram conştient că, dacărămâneam, era o obligaţie profesională să mint,

ca să pot merge înainte, ceea ce mi se părea denegândit, prin structura mea interioară. Şi amsacrificat totul ca să plec.

Sentimentele mele amare erau pregnante,cu câţiva ani înaintea plecării. Într-o scrisoare din17 septembrie 1965, îi scriam bunului meu profe-sor: „Mă aflu la un capăt de drum. Firul s-a deru-lat repede, dar sunt anumite forţe care nu pot fidominate. Sunt departe de a fi mulţumit. […] Nuştiu dacă e bine că am văzut, cu o luciditateaproape jenantă, anumite amănunte de atmosferă,determinante, ale mediului în care voi lucra deaici înainte. […] Nemulţumirea transparentă aacestor gânduri n-aş vrea să vă lase impresiablazării. Sunt hotărât să încep totul din nou, cu

toată forţa de care voi fi capabil.Dar nu pot să mă maimulţumesc cu gânduri adoles-centin-romantice.”1 Pro-fesorulîmi răspunde cu prudenţă,făcând referinţă la adresa de lacare i-am expediat scrisoarea(eram la serviciul militar, laBacău): „[…] scrisoarea e clarăşi din ea reţin numai parteacare mă bucură.”2

După plecarea mea laParis, scrisorile devin inevitabilrare. Amândoi ştiam că scriso-rile ne sunt citite de atotvăză-toarea Securitate. Miracolul estecă în ciuda autocenzurii noastre,corespondenţa noastră a conti-nuat până la trecerea Profeso-

rului în cealaltă lume. Cum îmi scria Profesorul în11-12 ianuarie 1974: „[…] solidă trebuie să fie olegătură alimentată numai prin câteva cuvinte la365 zile, cuvinte pornite dintr-o forţă inepuizabilă,de vreme ce timpul n-o poate slăbi.” În aceeaşiscrisoare Profesorul îmi scrie: „Aş dori mult sătrăiesc, fiindcă îmi place viaţa şi între altele, înprimul rând, aş vrea să te mai văd, să mai vor-bim, acum de la alt nivel, să-ţi mai văd ochiirâzând luminos, în momentele în care gândurilenoastre coincideau.”3

Ce puteam să ne scriem în acest condiţii?El îmi scria despre activitatea lui la liceu, despresuccesele elevilor, despre epigrame şi despre sănă-tatea lui declinantă, iar eu îi scriam desprelucrările mele de fizică, despre cărţile mele. Totulse afla în ceea ce era spus printre cuvinte.

În ianuarie 1975 mi se confesează în legă-tură cu credinţa sa religioasă: „Sunt cât se poatede puţin mistic. De la 10 ani, când rugăciunilemele n-au salvat viaţa unei surioare minunate, s-aprodus o ruptură între mine şi un Dumnezeu, careexista într-o viziune aş zice proprie, dacă nu mi-aş aminti că, sub presiunea familiei lărgite, pânăla 5-6 ani, la întrebarea ce te faci? răspundeam:popă, funcţie ce urma să devină liberă la vremepotrivită prin plecarea, într-un fel sau altul, a uneifiguri venerabile, care, preţuindu-mă, atunci cândnu se întrezărea că „nu calc a popă”, îşi făcuse untestament din a-i fi succesor.”4

Pe 7 ianuarie 1977, unchiul meu dinpartea mamei, Gheorghe (Iorgu) Anastasiade, măanunţă, în numele comitetului de iniţiativă, orga-nizarea unei festivităţii de celebrare a 70 de ani aiProfesorului şi a ieşirii sale la pensie. Am trimisimediat bani pentru cumpărarea unui casetofon,dar eram furios că, din motive evidente, nuputeam fi fizic prezent. M-am răzbunat pe soartăadresând o scrisoare deschisă, cerând ca ea să fiecitită în timpul festivităţii. „Neparticiparea meatotală la celebrare, nici măcar prin lectura acesteiscrisori deschise, ar reprezenta pentru mine o ori-bilă mutilare a trecutului meu şi, aş îndrăzni săspun, chiar şi a trecutului nostru”5 – îi scriamProfesorului în ianuarie 1978. Dar atotprotec-toarea Securitate veghea şi, bine înţeles,scrisoarea mea nu a fost citită şi nici măcarmenţionată. Ca şi cum nu mai existam. Vizibiljenat, Profesorul îmi scrie pe 16 ianuarie 1979 deprezenţa „nevăzută, dar simţită, a celui maistrălucit elev al vieţii mele şi, foarte probabil, dinRomânia”6. În aceeaşi scrisoare, el îmi anunţăapariţia unei cărţi „Olimpiadele internaţionale dematematică”, scrisă de trei ruşi, unde numelemeu era menţionat.7 Dovadă că Securitatea nuera atotvăzătoare, dar noi o ajutam să fie astfel,prin frica noastră atât de umană. O scrisoare aProfesorului din ianuarie 1981 îmi confirmăaceastă apreciere. Profesorul îmi scrie despre săr-bătorirea a 20 de ani de absolvire a liceului a pro-

BASARAB NICOLESCUUn dascăl

de altădată: Ion Grigore

33

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

SEPTEMBRIE ♦ 2007

moţiei mele şi subliniază că Laurenţiu Ulici amenţionat succesele mele la Olimpiade, Profesorulfiind acela care a dat „semnalul aplauzelor”8. Nuvoi uita niciodată că nici Laurenţiu Ulici nici pro-fesorul Solomon Marcus şi nici alte câteva per-soane nu s-au temut să citeze, în cărţile sau arti-colele lor dinainte de 1989, numele meu.

Cele mai substanţiale scrisori de laProfesorul Ion Grigore au fost cele de după 1985.

Pe de o parte, era acum în posesia cărţilormele publicate în Franţa şi înţelegea astfel traiec-toria mea spirituală, despre care îmi era imposibilsă mă exprim în scrisori. O înţelegea chiar multmai bine decât cei care se aflau fizic în proximi-tatea mea. Astfel, în 1 iunie 1987, Profesorul scrie:„[…] nu este întâmplător că te afli în frunteamarii ofensive pentru îndeplinirea programului luiBohr, lansat prin „L’Unité de la connaissancehumaine”. În această luptă, colocviul de la Veneţiaeste o bătălie câştigate mai categoric – zic eu –decât cele de la Cordova şi Tsukuba. Este un obiec-tiv măreţ, deşi, după mintea mea, după destul delarga cunoaştere a intelectualului, aveţi de dus unrăzboi lung. Aş dori ca – bineînţeles, după dispa-riţia mea – armata care are printre generalii ei peBasarab, să învingă chiar în timpul vieţii sale, pecare i-o doresc cât mai lungă, sau cel puţin să ducă

lucrurile atât de departe, încât urmaşii săi să numai aibă riscul unui eşec.”9 Premonitorii cuvinte!

Ultima scrisoare primită este cea din 21ianuarie 1989. După ce îmi face marele elogiu dea fi reuşit „ce n-a reuşit Bohr, un limbaj comunpentru toate activităţile umane”, tonul devinesumbru: „Nu sunt obsedat, dar nu pot rămâneindiferent ce „productivitate” au agenţii morţii înlumea care mi-a rămas. Am scris aceste ultimerânduri ca să înţelegi ce apăsare am, aceea că numai există nici o şansă să ne mai vedem.”10

Astfel a vrut destinul. Dar noi ne vom reîn-tâlni, acolo unde Profesorul Ion Grigore, fiinţă delumină, se află acum.

1 Basarab Nicolescu, Bacău, 17 septembrie 1965, scrisoareadresată Profesorului Ion Grigore.2 Ion Grigore, Ploieşti, 1 octombrie 1965, scrisoare adresatălui Basarab Nicolescu.3 Ion Grigore, Ploieşti, 11-12 ianuarie 1974, scrisoare adresatălui Basarab Nicolescu.4 Ion Grigore, Ploieşti, 23 ianuarie 1975, scrisoare adresată luiBasarab Nicolescu.5 Basarab Nicolescu, Paris, 15 ianuarie 1978, scrisoareadresată Profesorului Ion Grigore.6 Ion Grigore, Ploieşti, 16 ianuarie 1979, scrisoare adresată luiBasarab Nicolescu.

7 E. A. Morozova, I. S. Petrakov şi V. A. Skvorţov, Olimpiadeleinternaţionale de mate-matică – Probleme, rezolvări, punctaj,Editura Tehnică, Bucureşti, 1978, p. 9.8 Ion Grigore, Ploieşti, 21 ianuarie 1981, scrisoare adresată luiBasarab Nicolescu.9 Ion Grigore, Ploieşti, 1 iunie 1987, scrisoare adresată luiBasarab Nicolescu.10 Ion Grigore, Ploieşti, 21 ianuarie 1989, scrisoare adresatălui Basarab Nicolescu.

(urmare din pag. 2)

Paradoxul nostru istoric ne-a obligatla această maimuţăreală, dacă nufecundă, extrem de revelatoare. Amimitat gesturi, sisteme, ideologii,

organizaţii, de la haina de fiecare zi până la spec-ulaţii metafizice. Obsesia Occidentului a fostmarea fericire” (Ibidem, p. 114).

Cercul fatal, pentru români, este „cercul decultură de Asie Mică” amorf, devitalizat, în care s-au depus reziduurile culturii turceşti, greceşti şibizantine şi care este mereu condamnat la unblestem balcanic. „Fără forme, adică fără Europa(minus substanţa ei), toată România n-ar fi fostdecât o sumă de presimţiri de cultură”, conchideCioran, care vede în declanşarea energică a aces-tei mişcări spre apus, spre „răsăritul nostru”, o răs-cumpărare parţială a somnolenţei adamice a sec-olelor româneşti.

Emil Cioran pleda, la finele discursului săupatetic, pentru schimbarea la faţă a României, pen-tru transformarea Bucureştiului într-un centru cul-tural al Sud-estului Europei şi – prin urmare –pentru o supremaţie spirituală şi politică înaceastă zonă „ce trebuie să ne fie obsesia politicăde fiecare zi”: „Problema hegemoniei în sud-estulEuropei este identică cu aceea a nouluiConstantinopol. Într-o astfel de problemă nu sepoate vorbi decât deschis: Fi-va România ţara uni-ficatoare a Balcanului, fi-va Bucureştiul noulConstantinopol?” (Ibidem, p. 218). Acest rol hege-monic zonal ar depăşi modul existenţei româneşticare este minorul.

Emil Cioran relua, de fapt, teza emines-ciană privind transformarea României într-un statde cultură la gurile Dunării. Prin crearea unui nouConstantinopol cultural (Bucureştiul), Cioran spul-bera fără să vrea monocentrismul european, pro-punând un centru nou (tot periferic?).

Paradoxul culturii române constă înaceastă vrere de a fi europeni în Europa, vrereinhibată de un complex permanent al situării – nudoar geografice, ci şi valorice – la periferia conti-

nentului. Parcurgerea acestui Drum spre Centru –de la o periferie „asiatică”, „balcanică” – ar însem-na europenizarea efectivă.

Pentru a obţine mărul de aur din GrădinaHesperidelor se cade să învingi mai multe rânduride dragoni postaţi în drumul spre ea, să parcurgi– adică – etape sau să le arzi rapid, să faci salturimongole. Nu mai vorbim de faptul că Hesperideleau fost concepute adesea ca figuri monstruoase,strivitoare de identitate, iar mărul de aur a fostgăsit inutil, fiindu-i preferat mărul natural din gră-dina românească. O atare teamă a românilor deexpansiunea ideii europene seamănă întrutotul cufrica slavofililor de pătrunderea spiritului Europei,care-i făcea să arunce din casele lor statuetele luiVoltaire.

Să facem, însă, delimitările necesare: dacăDinicu Golescu vrea să devină european printr-ocălătorie prin Europa, printr-un drum spre Centru,Eminescu este un european la el acasă, după cumBrâncuşi este un român (european) la Paris.Europenismul acestor doi este unul de esenţă şi devocaţie; este cu desăvârşire organic, funciar. Prinaceştia se afirmă un românism european. Ei nucaută ostentativ o identitate europeană, după cumnu şi-o caută deliberat pe cea românească. Ei suntromâni şi europeni. Ideea europeană este, în cazullor, o idee românească, şi viceversa.

Lucrarea română = europeană a celor doi afost calmă, discretă, instinctuală, ca la albine. Maricreatori de valori, ei au redeschis două noi centreeuropene, prin îmbrăţişarea unei „patrii lărgite”(Goethe), sfidând astfel eurocentrismul careadmite doar literaturile vestice mari (cinci dupăpărerea lui F. Brunetičre: franceză, germană,engleză, italiană şi spaniolă).

Nu vom exagera spunând că toatemomentele afirmării de vârf ale culturii româneau fost momente ale afirmării ei europene.Observând că Europa a început să fie descoperitădin Epoca Luminilor (de ce nu de la DimitrieCantemir sau de la Nicolae Milescu Spătaru?),Adrian Marino vorbea tranşant despre dimensiu-nile europene ale spiritualităţii româneşti:„Literatura română cultă este, în esenţă, de struc-tură şi vocaţie europeană. Toţi marii săi clasici şi

în primul rând Eminescu sunt animaţi şi exprimăun spirit european. Ideea româno-europeană are ocurbă sinuoasă, este adevărat, mai ales în ultimeledecenii, dar este semnificativ că o revistă literară-ideologică, Ideea europeană, a apărut în Româniaîntre 1919-1928. tradiţia bizantină, atât de puter-nică în sud-estul continentului, este la fel de euro-peană ca şi cea latină. S-a afirmat de altfel, tot înaceastă zonă, că începutul culturii europenedatează, de fapt, de la Conciliul de la Niceea, din325, continuat în alte şase reuniuni până în anul787” (Adrian Marino, Pentru Europa, Ed.„Polirom”, Iaşi, 1995, p. 119).

Constatând că am fost izolaţi în perioadapostbelică de spiritul european, Adrian Marinopropune înfrigurat un sistem normativ de readu-cere a lui acasă, în care patru obiective i se parprioritare: „1. O afirmare energică a «Europei» şia adeziunii la acest ideal dintr-o perspectivăromânească, printr-o asumare implicit personală;2. Un punct de vedere «european» corespunzătormomentului istoric pe care-l parcurgem; 3. O atitu-dine şi un stil militant prin propagarea de ideiactive şi, uneori, polemice, exprimate în mod civi-lizat şi urban, polemică exclusivă de «idei» şi nu de«persoane»; 4. A «aduce» în sfârşit – figuratvorbind - «Europa acasă», prin cât mai multe idei,valori şi atitudini tot mai asimilate conştiinţelornoastre. A fi în acelaşi timp «român» şi «euro-pean», în toate domeniile de activitate şi cu toatăconvingerea şi energia, constituie programul debază” (Ibidem, p. 6). Pentru izolare, orientareatranşantă spre vest şi înscrierea în structurileeuro-atlantice, integrarea europeană susţinută şiieşirea bine calculată din sfera de influenţă nega-tivă rusă şi formarea unei noi pături mijlociiurbane şi rurale.

Ca întotdeauna, ideea europeană stârneşteatitudini patetice irezistibile şi polemici aprinză-toare de parti-pris-uri. Atrăgând atenţia că progre-sul nu poate fi confundat cu progresul tehnologic,că există o ruptură între cultură şi civilizaţie, că„trestia gânditoare” pascaliană se înclină mai multspre lucrurile practice de jos, Octavian Paler ma-nifestă o reticenţă firească faţă de modelul idea-lizant al occidentului: „...Mi se pare că trebuie săfim lucizi, să luăm din Occident tot ceea ce merităsă fie luat, dar nu cred, de pildă, că România tre-buie să aibă complexul Occidentului aşa cum, pevremuri, exista complexul Înaltei Porţi. La rândulsău, Occidentul traversează o criză destul de accen-tuată. Pentru a fi mai exact şi, într-un fel, acestaeste chiar substratul cărţii mele Don Quijote înEst, eu cred că Occidentul pătrunde într-o fundă-tură. La ce mă gândesc? Mă gândesc la pericolulrupturii dintre civilizaţie şi cultură” (a se vedeadialogul cu Leo Butnaru în Limba română,Chişinău, 1997, nr. 1-2, pp. 88-100).

Ideea românească se vrea mereu organicăîn deschiderea ei firească spre ideea europeană.

Mărul de aur regăsit în Grădina paradisi-acă a Hesperidelor s-ar cuveni să fie din substanţevegetale.

CORESPONDENÞÃ DIN MOLDOVA

MIHAI CIMPOI„Mărul de aur”

european

34

ANUL XVIII ♦ Nr. 9 (666)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

Bob e un soţ bun, grijuliu, deşi preapisălog. Chiar şi azi când Betty a plecatîn Manhattan i-a repetat de câteva ori:

– Nu uita să-ţi iei fular. E foarte frig afară.– Am pulovăr pe gât, a ripostat Betty.– Nu-i nimic, ia şi fularul totuşi, gulerul ăla

nu ţine de cald.– Bine, bine, s-a predat Betty.– Şi nu îţi iei paltonul?– Nu, îmi pun scurta de blană.– O să-ţi îngheţe genunchii. Şi haina aia de

blană nu e bună că nu are glugă. Ia-ţi paltonulmai bine.

– La ce-mi mai trebuie glugă? Îmi pun căciu-la.

– Îţi pui tu căciula, dar e bine să ai şi glugă,nu se ştie niciodată.

– Bob, e o căciulă groasă, rusească, asta ţinecald şi pe front.

– Bine, dar ia, te rog, totuşi paltonulcu glugă, fă-mi plăcerea, să stau liniştit.

Betty cedă, ca de fiecare dată. Seducea la Lenox Hill Hospital unde overişoară, şi ea bine sărită de 60 de ani,fusese operată de fractură de şold. Îiducea plăcinte şi cozonac cu mac de lamagazinele ruseşti din Queens, unde ea şiBob locuiau de peste 20 de ani.

– Şi vezi să nu aluneci, îi mai spuse,în timp ce Betty îşi aşeza căciula, îşiînfăşura fularul la gât şi îşi trăgea glugape cap sub privirile lui protectoare.

– Evreii sunt cei mai buni soţi, îi spu-sese de mai multe ori maică-sa, oameni decasă, familişti serioşi, au grijă de copii şinu te părăsesc chiar dacă s-ar întâmpla săte mai şi înşele.

Copii nu făcuseră, dar trăiseră bine,Bob avusese grijă de ea, o răsfăţase, chiardacă uneori se arăta a fi prea posesiv. Eraun bărbat calculat, cumpătat, prevăzător,încercând să intuiască pericolele de oricefel, să nu-şi provoace soarta. Era fricos şiprecaut, evita situaţiile neobişnuite şi sesimţea bine doar în locuri şi cu oameni pecare îi cunoştea. Nu era amator nici deaventură, nici de insolit, ci de monotonie şisiguranţă care îi lăsau impresia că ar aveacontrolul situaţiei.

– Mă plictiseşti, Bob, îi spunea adeseaBetty, mă plictiseşti, şi vocea ei, altfel tan-dră, avea o disperare bovariană. Pot să amşi singură grijă de mine. Şi nu putem trăila nesfârşit aşa.

– Aşa cum? – Aşa. Programat. Încercând să evităm

orice. Cu frică de toţi şi de toate.Revoltele astea îl amărau rău de tot pe

Bob. O întreba cu spaimă, aproapeimplorând:

– Nu trăim noi bine, Betişor? Nu eştitu fericită?

Pe Betty o invada atunci duioşia şicapitula:

– Ba da, dragul meu, trăim foarte bine.Iar tu eşti foarte bun.

Continua în gând, dar tot delicat, să

nu-l rănească dacă prin vreo minune i-ar fi pututauzi gândurile.

– N-am cunoscut şi eu un altul… E trist săajungi la bătrâneţe şi să îţi dai seama că toatăviaţa te-ai culcat cu un singur bărbat. Colegi debancă în liceu, iubiţi în facultate şi în ultimul an

ne-am şi căsătorit. Amfost o femeie frumoasă. Şiuite acum ce mâini cafeniişi osoase... E cumplit cumîşi bate viaţa joc de tine...

La asta se gândeaBetty în trenul expres Fcare o ducea înManhattan. În comparti-ment era cald, îşi scosesefularul şi îşi lăsase glugajos. Mai bine să ţină căci-ula pe cap, părul ei blondde odinioară era acumdecolorat, subţire şi rar.Fusese o femeie cochetă.Oftă şi îşi propti capul degeam studiind feţele dinjur. Trenul de Queens e oexperienţă! Într-un singurcompartiment erau proba-bil cel puţin 10 etnii, toţi

îmbrăcaţi în culori cenuşii, cu feţe triste deoboseală, dormitând bălăngănindu-şi capul, fie cuo carte în braţe sau cu un ziar în cele mai diverselimbi. Deasupra atârnau reclame, majoritatea înspaniolă, ale firmelor de avocaţi specializate înaccidente sau injurii medicale. O invadă şi peBetty moleşeala aceea de după-amiază de iarnă şiaţipi câteva minute. Fireşte, câteva minute lungicât un secol, ca orice somn furat de după-amiază.

Când deschise ochii, era uşor transpirată,îmbujorată, şi un firişor de salivă i se scursese pebarbă. În fond, chiar şi la vârsta asta Betty făcealucrurile cu voluptate, dormise scurt, dar cu pasi-une. În compartiment era deja foarte cald. În faţaei stătea un bărbat înalt şi voinic, cu faţă de rus.Privea în gol încruntat. Probabil urcase în timp ceea dormea. Şi deodată Betty îngheţă de surpriză.Îşi duse mâna la cap şi i se puse un nod în gât.

Nu mai avea căciula. Se uită în jur, ocăută pe jos, nimic, dispăruse. În schimb,bărbatul din faţă avea pe cap exact căciu-la ei rusească. Probabil i-o luase cândaţipise. O trecură transpiraţiile, de dataasta de necaz şi de frică. Se uită la el fix.O namilă de om. Să-i ceară căciula înapoi?Să provoace un scandal acolo? Şi dacă băr-batul avea să reacţioneze violent? Cu sigu-ranţă că nu i-o luase de pe cap pe furiş casă i-o dea înapoi cu martori. Bob va înneb-uni când o să-i povestească. Şi tocmai căci-ula aia rusească la care ţinea atât de mult,atât de călduroasă, pe care o purta depeste 20 ani, dar părea ca nouă, ar mai fiputut s-o ţină încă 20.

Trenul intra în staţie. Bărbatul moţăiaşi el la rândul lui, cu căciula pe vârfulcapului. Betty făcu ochii mici, se încordătoată aşa cum făcea în tinereţe când par-ticipa la săritura în lungime la care fuseseîntr-un an şi campioană, îşi calculă bine

momentul şi chiar înainte ca uşile să seînchidă şi trenul să plece din staţie, zvâcni cao felină, îi smulse bărbatului căciula din cap şiţâşni printre cele două uşi care se închiseră înurma ei lăsându-l pe bărbat cu gura căscată şianesteziat de surpriză. Fugi cât o ţinurăpicioarele, renunţă să se mai ducă laverişoară-sa la spital, traversă peronul şi luătrenul înapoi spre casă.

Când o văzu că se întoarce atât de repede,Bob bănui că ceva nu era în regulă şi se sperieîngrozitor. Betty se trânti în fotoliu epuizată,cu părul răvăşit, strângând cu putere la pieptcăciula rusească recuperată.

– N-ai să crezi ce mi s-a întâmplat. Tu aifi murit de frică. A fost ca-n filme.

– Când eu îţi spun că eşti o naivă, că viaţae un lucru foarte periculos, râzi de mine…,îngăimă cu voce pierdută de emoţie Bob,tremurând la picioarele fotoliului din careBetty se pregătea să-i dea detaliile aventuriica-n filme.

– Un bărbat uriaş, sinistru, trebuia să-l fivăzut! Un munte de om, cu privire sticloasă,s-a aşezat în tren chiar în faţa mea... Aţipisempuţin... şi ce crezi? Ce crezi? lăsă Betty să secreeze un moment de suspans. Bob aproapeplângea la gândul a ceea ce avea să urmeze.

– Opreşte-te, opreşte-te puţin, o implorăel. Dă-ţi paltonul jos. Scoate-ţi cizmele.Răsuflă, calmează-te. Să-ţi aduc un pahar cuapă? Parcă şi pe mine mă ia cu leşin...Îi scoase paltonul şi din glugă se rostogoli pe

covor căciula rusească. Bob o ridică şi i-o arătă tri-umfător:

– Vezi ce bine că am insistat să-ţi iei paltonulcu glugă? Vezi? Află că, dacă nu aveai gluga asta,ai fi pierdut cu siguranţă căciula.

– Ce tot vorbeşti? se răsti Betty. De unde aiscos căciula aia? îl întrebă în timp ce la piept con-tinua să strângă o căciulă rusească identică, doarpoate ceva mai largă.

– Probabil când ai aţipit ţi-a alunecat de pecap în glugă, zâmbi Bob încântat de ceea cereuşise el să prevină doar îndemnând-o să ia pal-tonul cu glugă, dar Betty îl privi îngrozită.

Câteva săptămâni a stat în ziarul din Queensanunţul că în trenul expres F a fost găsită o căci-ula rusească, dar nimeni nu a telefonat vreodatăsă o revendice.

CARMEN FIRAN

trenul expres

35

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

SEPTEMBRIE ♦ 2007

Vorbind metaforic, aşa cum se vorbeşte înRomânia dacă nu vrei s-o păţeşti, avem oConstituţie mai mult fizică. Dacă tot

avem Constituţie, e bine să ne folosim de ea. În felşi chip. N-o să-i lăsăm pe cei care sapă prin CurteaConstituţională să moţăie.

La un moment dat, a murit primarul unui oraş.Remarca unui cetaţean a fost că: Lasă, domne, căoraşul merge prost şi fără el. Că un oraş poate sămeargă chiar mai bine decât rău fără primar, e altăpoveste. E povestea cu poliţistul, care, dacă-l pui înintersecţie, încurcă toată circulaţia. Lipsa lui faceca acestă circulaţie să nu mai fie încurcată de cine-va, dar nici fluidizată să nu fie.

Constituţia e percepţia fiecăruia că lucrurilesunt mai mult fizice, nu şi psihice. E ca şi cum aivrea să sari peste o prăpastie, ştii că ai pregătireafizică necesară, dar nu ştii dacă nu cumva îţi joacăpsihicul vreo festă, exact atunci când îţi iei avânt.

În 2003, actualul preşedinte al PD, unul dintrecei mai ardenţi susţinători ai schimbăriiConstituţiei din 1991, a luat-o la goană spreo nouă lege fundamentală. Dânsul nici nuvisa că va veni la putere în 2004 şi că, pen-tru a guverna, are nevoie şi de structurilelocale, acaparate în cvasitotalitate de PSD.E greu de crezut, dar la noi moralitatea culegalitatea nu se prea împacă. E moral săvrei să-ţi îndeplineşti promisiunile făcute laalegeri, dar nu cu o Curte Constituţionalădominată de opoziţie. Cu o astfel de„curte”, care acţionează strict legal, numoral, Constituţia din 2003 e corectmimată, ea fiind proiectată pentru nece-sităţile proaspăt îmbogăţiţilor din PSD,care se credeau veşnici. Formal, aceştia numai sunt la putere; practic, acaparând ceamai mare parte din economia ţării, sunt.Constituţia votată în 2003 e împotrivamoralei tuturor, dar e votată de popor şipăzită de Curtea Constituţională. Între-barea este dacă această constituţie mai eactuală, în condiţiile în care lezează simţul critic şimorala celor mai mulţi oameni, în circumstanţeleactuale. Constituţia trebuie să ne facă să trăim încertitudine, nu să ne fabrice certitudini.

Orice fisură politică, cum vedem, duce la o şimai mare fisură economică. În 2003, chiar actualulpreşedinte al PD a fost păcălit, lucru care nici peactualul preşedinte al ţării nu l-a făcut mai puţinnaiv. Din aceste cauze, înainte de a vota o lege fun-damentală, cum este Constituţia, ar fi bine să sevoteze o „lege a bunului simţ”, sau măcar oConstituţie de bun simţ, unde să primeze morala,nu să se instituţionalizeze imoralitatea special gen-eralizată. Asta, în cazul în care morala nu e şi eagolită de conţinut.

Nu ştim dacă e bine sau rău că avem oConstituţie; ştim că, dacă nu suntem pregătiţi psi-hic, aceasta e mai mult sau mai puţin fundamen-tală. Nimic nu e absolut; doar relativitatea. Nimicnu e fundamental; doar fundamentul. Constituţia ofi ea fundamentală, dar într-un anumit contextpolitic sau istoric. Şi nu pentru oricine; doar pen-tru cei care şi-au pus oameni să o apere de intruşi.Din 2003 încoace, s-a dovedit faptul că o constituţienu este legea de bază a unei ţări, ci o astfel de legefundamentală este dată sau modificată după cum ocer interesele de moment ale uneia sau alteia din-tre conduceri. De atunci şi până acum, n-am făcutdecât să ne întărim convingerea că orice constituţieam avea, trebuie s-o respecte doar cei care nu suntla putere. La modul de gândire românesc, prin carese consideră că e constituţional ca, dacă ai pâineaşi cuţitul, să faci ce vrei şi să respecţi doar legilecare îţi convin, statul nostru este democratic doarîn declaraţii. În realitate, nu e democraţie atuncicând Puterea îşi pavează o Curte Constituţionalădoar cu oamenii ei. E şi normal ca aceştia să spunăcă tot ce fac stăpânii lor e constituţional. O consti-tuţie poate fi oricât de bună sau oricât de rea; acestlucru e neinteresant. Interesant e ca această legesă concorde cu interesele conducerii de moment.

Dumnezeu a făcut lumea împărţită, dar a făcutgreşeala să lase pe mâna acesteia, nu doar legilefundamentale, ci şi pe cele divine, astfel încât mulţicred că dreptatea şi adevărul trebuie împărţite înconsecinţă. Cei mulţi şi puternici constituie esenţademocraţiei, nu cei mulţi şi slabi. Mai grav e cândcei puţini şi puternici, cei care deţin pârghiile con-ducerii celor mulţi şi proşti, se înmulţesc pestemăsură, nu mai au loc unul de altul şi, pentru a seelimina, sunt în stare să interpreteze şi cartea debucate în interes propriu.

O lege care e făcută astfel încât să nu fie pen-tru toată lumea, fundamentală sau nu, nu există.Ştim că, trăind obişnuit, dacă nu pomenim nimicdespre Constituţie, aceasta rămâne o broşură pe

care ai cumpărat-o sau nu, pe care ai citit-o sau nu,iar lucrurile merg mai bine sau mai prost, darmerg. Nici mai bine, nici mai prost, ci obişnuit.Când începem să ne întrebăm ce este şi ce nu esteconstituţional, ieşim din rutina traiului de azi pemâine şi intrăm în insomnia publică.

Şi, ce face românul când nu doarme la servi-ciu? Se întreabă dacă e mai bine să ai o Contituţiepe care, în lipsa unui cadru legal coerent, s-o apro-fundezi după cum ţi-e felul sau să ai, ca englezul, opercepţie formală asupra binelui şi răului.

Când s-a pus problema votării Contituţiei uneiEurope din ce în ce mai mare, mulţi europeni şi-aufăcut socoteala că e periculos să pui pe hârtie nişteprincipii. Principiile nu sunt imuabile, ci se schim-bă tot timpul. Nu are rost să baţi în cuie frazeleunei anumite conduceri europene, ca să vină altăconducere, cu alte fraze. Lucrurile merg la fel debine sau de prost şi fără un text, menit să dea delucru unor aparători sau denigratori ai lui. Mâine,rolurile aparătorilor şi denigratorilor se pot schim-ba.

Orice text are valoare, cu condiţia să vrei să-lrespecţi sau, dacă nu vrei, să existe un text care săte oblige să-l respecţi. Da, dar dacă nici pe acest aldoilea text nu vrei să-l respecţi, trebuie să existe unal treilea text care să te oblige să respecţi al doileatext, care să te oblige să-l respecţi pe primul. Cândomul e neam prost, putem merge cu raţionamentulpână la infinit.

Când votăm, nu ştim dacă vom avea unpreşedinte, un guvern şi un parlament de valoare.Probabilitatea ca aceste trei entităţi să slujeascătoate odată democraţia e foarte mică. Atunci, sepune problema ca una dintre ele să dicteze celor-lalte două, spre binele şi bunăstarea poporului,cum sună sloganul. Acest lucru e la fel de proble-matic; nu poţi şti dacă nu ai ales un preşedintetiran, nu se ştie dacă nu cumva, prin votul tău, nugenerezi un guvern slab, nu se ştie dacă parlamen-tul va fi format din hoţi. Când nimeni nu e predis-pus la concesii, toată lumea e predispusă laabuzuri. Poporul român nu are intuiţie politicădeoarece nu are cultură politică, iar primii anal-fabeţi politici sunt chiar oamenii cultivaţi, care stauîn turnul lor de fildeş. Starea de anesteziere comu-nistă nu dispare odată cu dispariţia sistemului.

În 2003, poporul român, care e obedient faţăde orice fel de putere, nu avea cum să intuiască ceva fi şi nici nu avea de ce. Cetăţeanul a învăţat cănu e important să aibă vreun drept, ci să i se deadreptul. Pentru asta, stă, aşa, pe-o parte, ca cioba-nul în bâtă, şi aşteaptă să i se recunoască ce are.Într-o dictatură structurală, cum a fost cea comu-nistă, reflexele autoritare au penetrat, după chipulşi asemănarea tătucului, până în cele mai de jospături ale societăţii, unde paranoia e atât de preg-nantă încât, dacă n-are subalterni, omul îşi dicteazăsingur, în oglindă. Textul Constituţiei unui poporieşit dintr-o dictatură e literă goală; el se adreseazăoricui şi nimănui, lucru care îl face cu atât maiinterpretabil. Poţi modifica la infinit Constituţia

unei orânduiri care încă nu există. Preşedintele,guvernul şi parlamentul de azi sunt o oglindă aunui popor învăţat să fie condus cu mână de fier,obişnuit cu faptul că de sus nu poate să vină decâtlucruri rele, taxe, impozite, şomaj, salarii şi pensiimici, cozi, obrăznicie, minciună, dezorganizare.„Cum o dai, cum o-nvârteşti, tot prost o nimereşti”e esenţa parodică a spiritului mioritic românesc.Ce-i trebuie unui astfel de popor Constituţie? Nupoţi şti niciodată dacă republica prezidenţială e maibună, „de fapt sau de drept”. Nici dacă Parlamentulne împarte lapte şi miere din butoaiele pe care şile votează zilnic. Nici dacă vreun premier ne dăundiţa mult promisă şi instrucţiunile ei de folosire,în condiţiile în care guvernul pescuieşte în ape tul-buri.

Fără o Constituţie, cetăţeanul poate fi lăsat înpace; cu fraze de Constituţie, mai bune sau mairele, nu. Dacă prin curtea Constituţiei bântuiestafii, de la stafiile conflictului de interese până la

stafiile fostei Securităţi, boala e şi maiacută.

În 2003, anul când a fost votată ultimalege fundamentală a României, presa ne-abătut la cap că avem nevoie de o „nouăConstituţie”; presa guvernării din acelmoment. Asta, deoarece „Constituţia din1991 a fost una a tranziţiei, a nevoii uneiordini noi”, iar „Noua Constituţie” trebuiasă fie „una a durabilităţii, a stabilităţii, avalabilităţii pe termen lung şi foarte lung”,cum se specifica. E şi normal; cei ce îşi con-stituiseră o Curte Constituţională dupăchipul şi asemănarea lor şi voiau oConstituţie pe acelaşi calapod nu visau căvor fi îndepărtaţi în 2004 de la putere.

La presiunea Vestului, Petre Roman,premierul din 1991, ne-a dat primaConstituţie post-revoluţionară. Avea nevoiede ea ca de apă, multă apă, pentru a liber-aliza preţurile şi a da drumul la privatizare,numai că aceste acţiuni, în condiţiile ţării

noastre, au adus haosul. Liberalizarea preţurilor apermis „inginerii financiare”, iar privatizareaforţată aducerea înapoi, la putere, a foştiloractivişti şi securişti, care aveau banii. Dată îninteresul forţelor FSN-iste, constituţia din 1991avea un defect major: în loc să garanteze, protejaproprietatea. Atunci trebuia „garantată” propri-etatea, nu în 2003, când s-a format o neoburghezieproletară. După ce îmbogăţiţii Revoluţiei îşi vor fifăcut suma, Constituţia din 2003 a îndreptataceastă racilă, dar n-a fost o corecţie, ci o nedrep-tate şi mai mare, care trebuia să fie acoperită de olege, după modelul: când răul se generalizează, tre-buie legiferat.

Pe lângă un tam-tam înfiorător, acestea suntpremisele care i-au făcut pe mulţi să se îndoiascăde unele abordări ale noilor principii consti-tuţionale. La polul opus celor care se îndoiesc deorice, se găseşte marea masă a celor care, dacă totn-au de ce să se îndoiască, nu se îndoiesc de nimic.E foarte greu să-l faci pe simplu cetăţean să-şiformeze o opinie personală, când îi e mai uşor săadopte o opinie comună.

Datorită mulţimii lor, neajunsurile Constituţieidin 2003 se văd greu, un fel de a nu vedea copaciidin cauza pădurii. Asta dacă are cineva timp şi dis-poziţie să vadă.

Constituţia din 1991 a fost una a „tranziţiei”către polarizarea societăţii în foarte săraci şi foartebogaţi. După 2003, era nevoie de o nouă polarizare.„Nevoia” unei „ordini noi” continuă şi azi, spredurabilitatea noii ordini a mafiei instituţionalizateşi nevoilor ei, deoarece suntem singura ţară dinlume în care şi mafia era nevoi.

„Noua Constituţie” nu a făcut altceva decât săne promită „durabilitate”, „stabilitate” şi „valabili-tate”, pe „termen lung şi foarte lung”, adică pânăla Sfântul Aşteaptă al integrării noastre efective,vizibile, în UE şi NATO. Până atunci, durabilă, sta-bilă şi valabilă nu va fi decât o stare anormală delucruri, acea „ordine nouă” promovată deConstituţia din 1991, 2003 şi altele.

Văzând toate astea, îţi vine să te întrebi ca deGaulle ce a fost mai rău, al Doilea Război Mondialsau Constituţia din 1958, şi să te apuci de scriscărţi de înşirat principii considerate general vala-bile. “Pluralismul politic”, „separaţia şi echilibrulputerilor în stat”, „liberă iniţiativă”, „proprietateprivată”; ce frumos! Fie că o Constituţie genereazăconducători proşti, dar sinceri, fie că aceştia suntnişte mincinoşi, esenţial e că poporul român îşigăseşte foarte greu conducătorul. Poate dacă arrenunţa să-l mai caute… Ca să împarţi dreptatea,trebuie să ai cui. Dacă se împarte dreptatea, tre-buie să fie cine să o facă. Avem un carnaval prostorganizat; nimeni nu poartă masca lui.

VICTOR MARTIN

Constituţia din 1991,Constituţia din 2003şi altele

36

ANUL XVIII ♦ Nr. 9 (666)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

„Pentru voi n-ar putea fi decât ofotografie oarecare, una din miile demanifestări ale seriei: ea nu constituie înnici un caz obiectul vizibil al unei ştiinţe;nu poate întemeia o obiectivitate în sen-sul pozitiv al termenului. În cel mai buncaz ar fi interesantă pentru studium:epocă, haine, fotogenie; dar din punctulvostru de vedere în ea nu există nici orană.

R. Barthes, Camera luminoasă

l’ombra del voltol’immagine riflessala scia che si succedel’impronta finitasotto vetro...la proiezione di unavita che la precederimanendo indietro

la cifra datae persa, misteriosa,di un essere acavallo, dentro efuori: l’io dominatoda un intero assolutoe indifferenziato...le tracce di undiscorso in sé smarritoperduto, scivolatosul pendio deltempo fulminato

umbra chipuluiimaginea răsfrântădâra ce-şi urmează sieşiamprenta sfârşităsub sticlă…proiecţia unei vieţicare o precederămânând în urmă

cifrul dăruitşi pierdut, misterios,al unei fiinţeîn cumpănă, înăuntruşi-afară: eul stăpânitde un absoluttotal şi nediferenţiat…urmele unuicuvânt în sine rătăcitpierdut, alunecatpe povârnişultimpului fulgerat

L’oggetto che si èofferto all’obiettivo,premuto e distaccato.Messo a morte,eppure lì sospesoa tempo indefinitodisegnato, per assurdo,nel suo essere proteso.L’atto mancato.

Obiectul care s-aoferit obiectivului,declanşat şi detaşat.

Dus lamoarte,şi totuşi cruţatpe timp nelimitatfigura nonsensuluiîn felul de a se expune.Act ratat.

(Il charleston di rasocon fiori di paillettee frange di perlinesulle gambe nude.Le scarpine décolletécol nastro.Una mano sul fiancoe l’altra a reggerei capelli dietro al collo.Le labbra strette,a cuore.Firmato, sotto, il bordo:Wanda Dell’Amore.Il 2 del 7 del ‘38.)

Soubrette di avanspettacolodi piccoli teatridi quart’ordineattenti più che all’artealle sue forme pienedei vent’anni.Del resto, soddisfattadel corpo che èpiaciuto. „Ho datoe amato tanto,ma ho anche avuto.”

Di chi e stato, al di là dei tortie degli inganni pagatisulla pelle, felicenei suoi panni e consumato. Col rimpiantoche ogni cosa, incontro,tolga un grammolimando ogni giornoscavando, come l’acqua,il vuoto intorno.

(Rochie charleston de satincu flori de paieteşi franjuri de perleîn picioarele goale.Escarpen decoltatcu fundă.O mână-n şoldşi cealaltă ţinându-şipărul la ceafă.Buzele strânse,în formă de inimioară.Semnat, jos pe margine:Wanda Dell’Amore.Doi a şaptea ’38.)

Subretă de varieteuîn mici teatrede mâna a douaîn care era preţuitănu atât arta cât formelepline de la douăzeci de ani.De altfel, mulţumităde trupul eicare a plăcut. „Am dăruitşi am iubit mult,

dar am şi primit mult.”

De cea care-a fost,dincolo de păcălelişi amăgiri plătitetribut pielii,fericită şi terminată defelul cum a trăit.Cu regretulcă în schimbul a ceea ce primim ni se ia ceva,ferestruindu-ne zilnicsăpând ca apa,golul jur împrejur.

(Vestita giàdi nero, lo sguardoaltero, chinapiglia per la manoil bambino chedi fianco, in grembiulebianco con uno stranocollo a mantellina,punta il piede echiede, con occhiocontrariato, di essere lasciato.)

Fattasi figliadi suo ffiglio,gli pesa in braccioora. Lo attorciglia.Ridiventata piccolaossuta e smunta,eppure dilatatasu lui che è statoil frutto amatoil campo e l’obiettivodi una vita accanitae solitaria.Lei che si èdata a lavorare,da sé asservitaai suoi bisogni. Diventata padronae sanguisuga: l’ederache ha recintoe consumato.

Ruga dopo rugaristretta, disseccata,

incartapecorita.

(Îmbrăcată-nnegru deja, privireafalnică, se-apleacăsă ia de mânăcopilul ce stă lângă eaîn şorţ albcu un guler ciudatîn formă de pelerină,se încăpăţânează şicere, cu un aerjignit, să fielăsat în pace.)

Voind să fie fiicăa fiului său,se lasă dusă-n braţe.I se prinde de gât.Redevenind fetiţădeşirată suptă,şi totuşi trup şi sufletpentru cel ce-a fostrodul iubitavuţia şi ţintaîndârjitei sale vieţisolitare.

Ea carenu s-a codit să muncescă,dăruindu-se ca o roabănevoilor lui.Devenindu-i stăpânăşi lipitoare: iederacare l-a-mpresuratca să-l mistuie.

Rid după ridcocârjată, veştedă,tot mai pergamentoasă.

Traducere din italiană de GEO VASILE

PAOLO RUFFILLI

Dintre scriitorii gălăţeni, mai vechi şi mainoi, Viorel Ştefănescu este, de departe,unul dintre cei mai bine situaţi în topul

aprecierilor critice. Judecata sa literară, totdeaunastenică, argumentată şi bine motivată îl profileazăca pe un furnizor de criterii şi judecăţi criticerezolubile atât pentru viaţa spirituală a Galaţiuluicât şi pentru fenomenul literar contemporan înansamblu. Mereu în problemă, „în chestie”, cum arfi spus pontiful junimist, mereu în priză şi în flux-ul noutăţilor livreşti Viorel Ştefănescu este o voceautorizată şi respectată, iar punctul său de vedereeste căutat de multă lume.

Probabil că de-ar fi trăit pe vremea lui Socratear fi trecut drept un depozitar de înţelepciune, unatlet al disputelor din piaţa publică, aşa însă arămas să se intereseze de soarta cărţilor scrise deconfraţii săi şi să facă filografie. Dragostea arămas neistovită, dar logosul nu se mai conjugă cuafectivitatea, ci se drenează spre vehicululînţelepciunii, spre livresc, spre dignitatecărturărească, autorul nu mai facefilosofie, precum înţeleptul atenian, ci facefilografie. Retras din piaţa publică,Socratele gălăţean stă mai mult în bib-liotecă şi dă seama de cărţile confraţilorsăi.

Cu volumul de Filografii autorul îşiface debutul editorial. Un debut întârziat,cum nu se prea poartă astăzi decât la ceice ştiu să-şi reprime graba expunerii pub-lice în favoarea lucrului bine făcut şi bineperspectivat. A zăbovit atât de mult print-re cărţi c-a înţeles ce înseamnă precauţia şiexigenţa.

De fapt, cartea s-a alcătuit singură,prin adunarea risipirilor pe unde leîmprăştiase autorul – cu detaşare şi gen-erozitate. Este o carte alcătuită din cumuluri şidin strângerea între două coperţi a poziţionărilorsale revuistice.

Volumul se deschide cu câteva lecturi de inimădespre cărţile la care, bănuim, recurge adesea, înmomentele sale de împăcare cu sine şi cu lumea.Este vorba de T. S. Eliot (o veche şi statornicăpasiune a autorului), de poetul Corneliu Antoniu,de Horia Gârbea şi poetul Gelu Ciorici-Sipote.Înţelegem că acest fond de citire şi de recitire, deinimă şi de suflet alcătuieşte fondul său referenţialîn care simte nevoia să se retragă şi să se vindecede maladiile realului.

Multe cronici, atitudini şi aprecieri se referă lacărţile confraţilor săi gălăţeni, chiar dacă „niciunuldin textele acestui volum nu a fost conceput pen-

tru a fi introdus într-o carte”. Să precizăm însă:eclectismul cărţii nu-i deloc un neajuns câtă vremese resoarbe dintr-o fenomenologie a receptării întimp şi la cald a evenimentelor literare pe care lecomentează. Se remarcă îndeosebi aptitudineaexegetului de a-şi orienta comentariul spre esenţadiscursului literar şi de a configura cadrul cel maiadecvat de receptare pentru fiecare dintre autorii

comentaţi; poetul Corneliu Antoniu este „o person-alitate puternică şi atitudinile sale, nu de puţineori radicale, precum şi limba sfichiuitoare care nuprea iartă prostia, mediocritatea, impostura şi altetare omeneşti fac din autor o persoană publicăincomodă (p. 49)”, Gelu Ciorici-Sipote „e unul din-tre primii poeţi români care şi-au introdusbiografia în texte (cu referiri la date, fapte şi per-soane reale)” (p. 68), „Levantul” lui MirceaCărtărescu „este cel mai tăios atac împotrivainerţiilor cititorului de azi, care se trezeşte obligatsă-şi amintească – dacă a uitat – că poezia nu edoar lirică şi că toate genurile literare pot concu-ra la succesul unei singure opere” (p. 74), AlinaDurbacă – o poetă descoperită şi lansată de ViorelŞtefănescu, se remarcă printr-o brutalitate expre-sivă care transpune în limbaj sentimental – senza-

ţia, aş spune – de ultragiere a eului profund,aproape nud (adică protejat, doar de o fragilă - şiiluzorie – lenjerie intimă” (p. 80), parodistul IonZimbru se dezvăluie ca „un poet serios, pe alocurichiar grav” (p. 83) şi mizează pe ideea că AdinaDabija, ulterior, „va căpăta calificative dintre celemai diverse” (p. 86).

Am mai spus, Viorel Ştefănescu, de regulă,găseşte cadrul adecvat şi grăuntele de chintesenţăcel mai potrivit pentru a caracteriza un autor sauun fenomen literar. În prim plan este ţinută dis-tincţia dintre optzecişti şi nouăzecişti, dar şi ceadintre modern şi postmodernism, urmărind săextragă cele mai oportune caracteristici şi semnifi-caţii.

O parte din poziţionările exegetului sunt gru-pate într-o diviziune miscellaneică, unde găsimreferinţe asupra Istoriei critice a literaturii românea lui Nicolae Manolescu, asupra „tristeţii criticii

literare”, aşa cum a rezultat din ping-pongul replicilor schimbate între IoanaPârvulescu şi Laszlo Alexandru înRomânia literară, asupra ideii, cel puţinciudate, de nu cumva chiar penibile, cucare tânărul Adi Secară maculează cuegală anorexie, poezia şi exegezagălăţeană încercând o formulă jenantăde a şoca cu orice preţ şi, în sfârşit,asupra lui Victor Cilincă, omul-Casandră, scenaristul tuturor catastro-felor trecute şi viitoare de pe mapa-mond.

În ultima diviziune a volumului suntadunate dialogurile autorului cu presti-gioase personalităţi ale vieţii noastreculturale, precum N. Manolescu, Octa-vian Paler, Simon Ajarescu, LaurenţiuUlici, Al. Paleologu şi Andrei Ujică (au-

torul unui film despre revoluţia română prezentatîn decembrie 1882 la Casa Universitarilor dinBucureşti cu prilejul Congresului Alianţei Civice).

Aşteptăm această carte şi-s convins că vocealimpede, temperată, motivată şi cu toate semneletrebuincioase la cheie optimizează ansamblulpeisajului receptiv din climatul nostru cultural, pealocuri marcat de diletantism şi tacticitate.

F. BUCUR CRĂCIUNÎncadrări hedonice

Concepând cadrul vieţii, el a devenit unmaestru în agregarea intereselor (sintezaadunărilor oamenilor aritmetici). Arhitec-

tura care adăposteşte aceste agregări este, ea însăşi, oarhitectură care, în intimitatea ei moleculară, senutreşte din hedonism, din tot ce face gloria somei,biruinţa ei în războiul fratricid cu pneuma. Viciul man-ifest fiind chiar această biruinţă; fiind el o realitateparadoxală, această „calitate” se transmite şi în-cadrării sale corporeistice. Acolo patimile cresc expo-nenţial, centrifugând totul şi declanşând un ritm alshimbărilor pe măsură. De la schimbarea ierarhilorlor, în distribuţia lor nemijlocită, la reconfigurareaspaţiului adăpostitor al acestora. Căci, formele dateacestui spaţiu, nu pot avea determinări permanente,de vreme ce submultiplii hedonismului comanditar sereaşează într-o combinatorie fotonică, halucinantă(care obligă la un scenariu adecvat, deplin şi eficient).Şi astfel tot decorul (arhitecturile promovate) trebuiesă se constitue într-un releu sincronizat cu acest ritmhedonic, atât de paranoid. Această perpetuă şi acceler-ată schimbare arată că, destinatarul unor atari fabri-caţii, nu mai are rădăcini în fiorul primordial, ci doarîn fenomenul bancar, ca suport al hedonismului. Masade interese (inclusiv efectele lor perverse, compulsive)îi poartă ca un talaz uriaş, într-o derivă continuă. Iarcomuniunea vremelnică a intereselor nu le slujeşte,nici ca măsură a adevărului, nici ca măsură a binelui.Sunt împreună, dar nu se pot cunoaşte, căci peste toţipluteşte o mare absenţă. Rezultanta intereselor aces-tora este cu totul improbabil să se înscrie în rezultan-ta intereselor celor mulţi. Prin această adunare întemeiul intereselor ei produc doar divizare, disjuncţie;o divizare tot mai accelerată, mai halucinantă, aîntregului (cu atât mai uşor de manipulat politic, ide-

ologic, electoral). La limită, această disjuncţie aforţelor devine organizarea într-o polaritate lăuntricnimicitoare. Iar când statul invocă o „comunitatemorală”, el deja are pregătită şi o nouă „acropolă”, cuzei; şi mai tentanţi, dar şi mai discreţionari. Toţiaceştia , de pe un nou olimp, cel mai recent, vorpromite croaziere hedonice de neânchipuit; şi le vorconstrui supuşilor recenţi, noi arce, cele mai recentesupertitanicuri.

Eminescu (care mai apucase în viaţă eroi auten-tici, pentru că mai existau suflete străbătute de fioruldivin, primordial, ca amintire divină a Raiului) visasela un stat armonizator de interese, ca răspuns laneruşinarea statului democrat-demagogic, stat careera în stare să promită orice, să decreteze principii şisă nu respecte nimic. Pătura superpusă, care încă dinvremea sa, se legitima doar prin lipsa substanţei, aconţinutului, azi proliferează forme peste forme, fărănici o adâncime. Doar o continuă suprafaţă orizontală,un cosmos-mobus cu o singură suprafaţă, realitatedefinită doar prin cantitate virtualizată.

Vedem bine că ecumenismul încearcă să seimpună prin ideea unei unităţi, prin obligarea perversindusă la unitatea formei „comunităţilor utilitariste”.El manevează tendinţa intereselor de a se aduna, spreobţinerea profitului maxim. Dar efectul pervers cerezultă mereu din aceste „împreunări”, inclusiv înactivismul ecumenismului (care are în spate cauze nonsacre, de natură exclusiv utilitaristă, „legate” prin ura,

ascunsă vremelnic, împotriva lui Dumnezeu) contra-zice întru totul ideea adunării ca întâmpinare, ideeaunităţii ca liberă armonizare, ideea congruenţei, a eux-iniilor. Căci, de fapt, în ecumenism pulsează cea maiincredibilă dezbinare. Pentru că forţele angajate, dinforţe de propulsie comunitară, se schimbă, fără rest,în forţe de repulsie. Iar adunarea, din loc de con-juncţie, în loc de dezbinare. Zeii recenţi nu mai potîntreţine cu uşurinţă şi la „cota necesară”, tensiuneaspecială, imperativ necesară a halucinării, a magiei,deşi injectează masiv „lubrefianţii” cei mai ateotici,găsind incontinuu modalităţi de reconfigurare a ori-zontului hedonic (ca exemplu, familiile destrămatesunt premiate cu sume consistente şi nu cele care ţinla conservarea tradiţionalei familii; cu atât mai multdacă este creştină). A se menţine împreună un grupde interese, ce nu pot nicidecum genera solidaritatemorală, este o intreprindere sortită eşecului; şi, chiarprin intervenţia unui agent din afară, deznodământulspargerii acestui grup în fragmente tot mai mici, carese mai îngăduie doar încă puţină vreme, devine o fatal-itate încă nedezminţită. O grămadă de rulmenţi (acăror interioritate este acelaşi miez de oţel, nicidecumdiafana, eterica duhovnicie) amestecaţi cu uleiuri, opseudorealitate care depinde de cea mai mică înclinarea „platformei” pe care au fost adunaţi, gata oricând săse răspândească pe orizontală, fără nici o legătură.

Binele, Adevărul, Justiţia, devin valori atât deincomode încât, elitele vulpi, în frunte cu arhitecţii-demiurgi ai noilor lumi, le substituie cu filozofiileastrologice, cu alchimiile monetariste; iar pe vârful„acropolei mondiale” , al noilor pseudoreligii, este ridi-cat marele zeu al imperiului bancar, finanţatorul ecu-menismului. Acestui zeu i se atribuie şi creditul de aputea să transubstanţieze ordinea monetară mondialăşi regională, în stări de ordine socială, de ordine orga-nizatoric-morală şi sacerdotală. Cum şi alchimiştii cre-deau obsesiv că pot transubstanţia metalele înaur, convinşi că în mâneca lor se află princip-iul principiilor, „stăpânul” întregii lumi.

Filozofiile monetariste se întemeiază pe aceeaşi

37

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

SEPTEMBRIE ♦ 2007

IONEL NECULA

Viorel Ştefănescu şi„filografiile“ sale

!

38

ANUL XVIII ♦ Nr. 9 (666)

CON

TEM

PORA

NU

L. ID

EEA

EU

ROPE

AN

Ã

IOANA MARIA FÂNARU

Eminescu şiBrâncuşi

(urmare din pagina 16)

În ce priveşte ochiul cosmogonic, prezent laun Luceafăr, la iubita moartă, ş.a.m.d, cusinonomele sale acvatice sau cereşti, ovoidal,interiorizat („ochii mari bătând închişi”),sesizăm multiplicarea acestuia şi la sculptor.Important este că ne aflăm tot în faţa unei iden-tităţi, înglobatoare ca însăşi Natura în operaeminesciană, ca ochiul sinteză de pe lateralelePorţii Sărutului, la Brâncuşi, ca atâtea reflexii şireflexii din aria luminişurilor eminesciene,capetelor, busturilor, formelor sculpturale purecum ar fi Păsările..., asimilabile arheului, duse lastarea de purificare, angelizare, populând inter-valul.

Chipurile personajelor feminine sau mascu-line la cei doi artişti, sunt şi oglinzi ale feţeidivine, explicit la Eminescu, concentrate în inte-rior, având acelaşi efect de trezire în somn, re-velaţie, semnal de identitate cu Spiritul (univer-sal). Şi când o privire de jos intră în cunoscutaatracţie stelară se petrece tot accederea. Fie cădescinde, fie că urcă, entitatea se află în inter-val, luminoasă şi plutitoare, armonioasă. Fie căzboară, fie că e figurată pe orizontală, formaovală oglindeşte înaltul şi orizontul pe care, defapt, le conţine şi le creează. Ca element, ochi-ul cosmogonic indică, şi la Eminescu („renăscă-tori de moarte”), şi la Brâncuşi, o stare de tota-

litate. Perechea unită până la simplu, unu, de pePoarta Sărutului, nu-i departe de îndrăgostiţiieminescieni sau de cei care „cată”, se unesc custeaua, pe axa luminoasă, rază, cu capetele eifăcătoare, în circuitul morţii şi al vieţii continui.Ochii încordaţi din somnia, concentrarea, tre-zirea înăuntru a personajelor, entităţilor stră/lucitoare, oglindesc, reflectă, asemenea tuturorelementelor intervalului, lumina („...viaţa-miluminează”), iar momentul în care o exterior-izează este egal cu „orbirea”, cum aflăm de laEminescu, dar şi din conceperea sculpturilor„pentru orbi” la Brâncuşi. Este momentul angel-ic al acordului dintre gând, interior/ identitate,şi împrejurul, devenit luminos, expresie a celui-lalt. În asemenea stare angelizată se află deopot-rivă „fiinţe dalbe”, multiple în unitatea lor;îngerii, entităţi superioare, cei care vin, cafemeia-stea-muză, din/în somnul renăscător,liniştit, aduc celuilalt trezia, ceea ce înseamnămişcare, la fel cu cea sugerată de Muza ador-mită, Somnul, ş.a.m.d. în cazul formelor brân-cuşiene, nu altfel decât la nivelul privirilor, ele-mentelor suprafireşti care populează universuleminescian.

Oglindirea, cu efectul plutirii permanenti-zate, fixează imaginea ovoidală ca interval, undeaxis mundi conduce la reflexia circulară a susu-lui cu josul, la punctul de întretăiere cuunduirea, lărgirea continuă a circumferinţei,cale de purificare, Dao cea curgătoare; şi opritătotodată. Ordinea cosmică e fixată, astfel, deplutirea în cruce, cum aflăm până şi la o entitateca Dacia (Memento mori), situată printre multi-ple angelizări, sau la Templul Eliberării, Fântânalui Narcis, amândouă proiecte la Brâncuşi, fruc-tuoase în timp, matriciale prin fixarea imaginiitotalizante, ca un Memento mori pentru poet.

•••CĂTRE CITITORII DIN STRĂINĂTATE

Pentru anul 2007 vă invităm să vă abonaţi la revista Contemporanul. Ideea Europeană, trimiţând pe adresa noastră, prin poştă,în plic, un cec în valoare de 70 Euro(sunt incluse taxele poştale).Fundaţia Culturală Ideea Europeanăcont: RO60RNCB0072049676950002 BCR Filiala Sector 1 Bucureşti

Preţul abonamentului pentru Republica Moldova este de 60 Euro (sunt incluse taxele poştale). Vă invităm să trimiteţi pe adresa redacţiei adresa dvs. completă.

Adresa: FUNDAŢIA CULTURALĂ IDEEA EUROPEANĂC. P. 113, O. P. 22, Sect. 1, Bucureşti, cod 014780 Piaţa Amzei nr. 13, sect. 1, Bucureşti.tel./fax: 4021 212 56 92; 212 99 39E-mail: fcideeaeuropeana@yahoo.comwww.ideeaeuropeana.ro

•••CĂTRE CITITORII DIN ŢARĂ

Pentru anul 2007 vă invităm să vă abonaţi la revista CONTEMPORANUL. IDEEA EUROPEANĂla sediul redacţiei (sau expediind prin mandat poştal sumacorespunzătoare, pe numele dlui Adrian Preda, notând adresaDvs. exactă), precum şi la orice oficiu poştal din ţară. În catalogul Companiei Naţionale „Poşta Română” S.A. revistaare Codul 19139; în catalogul Rodipet S.A.: 2017/Cap. 7

Preţul abonamentului pe un an: 36 lei

Taxele de expediere sunt incluse în această sumă.

Cititorii care se abonează pe un an, vor primi revista fărămajorările de preţ provocate de inflaţie.

FUNDAŢIA CULTURALĂ IDEEA EUROPEANĂcont: RO87RNCB0072049676950001 – BCR Filiala Sector 1,Bucureşti

credinţă alchimică. Ele îl „îndeptăţesc” pebancherul mondial, pe „marele preot”, aprobân-

du-i pretenţia neruşinată de a impune, din afarapopoarelor şi de deasupra, noua ordine; într-o lume pecare nu o cunoaşte, dar de care nici nu îi pasă. Şi câtde mult seamănă acesta cu alchimistul care chinuiemetalele în retortele şi creuzetele sale, după reţetecare nu au nici o atingere cu „raţiunea ultimă” a exis-tenţei! Căci, acesta este timpul în care marile centrede „cercetare ştiinţifică” demolează Evangheliile,pregătindu-se, conform „ştiinţelor morţii”, de asaltulsinucigaş, final, împotriva lui Dumnezeu însuşi.Alchimismul bancar şi astrologia, sunt cele douăsemne ale „orfanismului metafizic” al omului post-modern, post-european. Ele dezvăluie o teribilă igno-rare a Atotputerniciei lui Dumnezeu, dar şi un „dis-preţ suveran” pentru toată zidirea Sa, pe care caută săo şi înlocuiască, aneantizând-o tot mai furibund.

Frumosul din încadrările recente, fiind doar fru-museţe demonică, fum înşelător, devine prestidigitaţiea magiei, negura care acoperă pătrunderea luminii,care alungă şi frumuseţea firii şi strălucirea duhovni-ciei. Aşa cum alungă şi Adevărul şi Dreptatea. Orgoliulparanoid al elitelor vulpi le dă îndrăzneala de a substi-tui şi Adevărul şi Dreptatea, iluzionând că întregulreal se află sub stăpânirea intelectului lor (reţetele depreparare a substitututelor se schimbă cu aceeaşi tur-bare).

Sofistul şi ideologul devin tiparele intelectualului,campionii noii morale; adică „morala” corupţiei, a jafu-lui, a hoţiei, prădării, suprimării, excluderii, huleiîmpotriva lui Dumnezeu. Acestea vor fi înălţate şi la„rangul” de tehnici de guvernare (deghizate sofistic înparateorii). Profilul noilor elite este asemănător până

la indistincţie cu cel al vulpii. Iar parlamentul politiceste locul de adunare al vulpilor. De acolo, după ce s-a antrenat şi a primit recunoaşterea necesară, liderulvremelnic, care a furat şi charisma şi voturile, se urcăîn amvonul oraşului bancar mondial şi, de acolo,declamă răspicat şi presant poemul ecumenismului, petoate canalele media (căci numărul stelelor va fi maimic, în curând, decât numărul sateliţilor).

Elitele vulpi, obsedate de demiurgism, vor justifi-ca orice, vor susţine orice, în timp ce viclenia de fondle va împinge în drumul spre ultima lor ţintă. Iar alcă-tuirea spirituală a omului dezunit de Dumnezeu, aomului cu totul slăbănogit, cel în care duhul nu faceregula vieţii, prin lucrarea harului, cedează în faţaacestei inundaţii impurificatoare, a acestor elite vulpi(cu instinctul lor întunecos, instinctul puterii şi al pos-esiunii, derulare turbată a interesului care acţioneazăca o forţă oarbă). Căci demiurgii recenţi nu au nimicîngăduitor, nimic luminos, nimic din natura noologicluminoasă a sufletului popular înduhovnicit (care înzilele din urmă va mai reţine din învelişul său etnic,dăruit de Dumezeu, doar acel fir subţire, cu totul ima-terial, al înălţimilor categoriale, jertfa, postul, martir-iul, defăimarea de sine, tot ce îl desprinde pe om defrumuseţile lumii, de toată partea etniei pitoresc-deco-rativă, de lumescul existenţei, de tot acel învelişlumesc, reflex corporeistic în „Marelui povestariu”popular). Nu au decât o natură mecanicist-oarbă, deloctransparentă, nicidecum străvezie, cosmomorfică; orealitate cu totul degradată.

Cum poate fi ecumenismul, dacă arhitectul-demi-urg ce îl concepe, care îi face şi macheta la scară max-imă, deci cel care îi dă forma „definitivă”, are, pe deo parte, noua „morală”, cea a profitului şi a organiza-

ţionalului, iar pe de altă parte, noua estetică, cea acapriciului, veşnic neodihnit, a noului baroc tehnolog-ic, când tehnologiile sunt comandate şi absorbitedezlimitat, înrobite fără ruşine formei-capriciu (căci,dacă dai la o parte învelişul formei, sub el tehnologi-ile huruie ca solzii leviatanului, într-un supraponderalal implicării atât de disproporţionat, încât „stilul” arte-factului se identifică doar cu mizeria strălucirii celeimai închipuite). Şi cât de mult dispreţuiesc aceştidemiurgi pe creatorul autentic, bunăoară pe ţăranulpatriarhal! Dar cât de mare Frumuseţe izvodea el, cumijloacele cele mai precare, mai simple, mai neconcep-tualizate! Şi asta, prin simplul fapt că prin sufletul săutrecea, ca prin propriul sălaş, fiorul primordial,amintirea Raiului divin. Şi, cu siguranţă, pe vremeaacea credinţa nu se măsura în gradaţiile inteligenţei,în doctoranturi cu tema „Dumnezeu fără progres”.

Dar cum poate fi ecumenismul, dacă fabricanţiisăi, elitele vulpi, demiurgii recenţi, nu pot generadecât filistinism (filistinul lui Nietzsche nu poateaduce nimic mai mult în ordinea moralului; deaceeatot scăzământul, acestuia nu îi apare ca un deficit),orfanism metafizic, sofism, ideologie, demagogie.Pentru aceştia nu există decât moravuri fără morală,credinţe fără religie, religie fără Dumnezeu,Dumnezeu fără Hristos, reguli fără conţinut; doar sim-ple convenţii. Morala, bunăoară, este funcţie de put-erea lumească a celui ce acţionează spre dodândireaprofitului maxim; ea are în componenţă doar reguli-convenţii, fiind o complicată capcană-cursă de „prin-cipii organizatorice”, adică numai o ştiinţă a vicleniei.

!

39

CON

TEMPO

RAN

UL. ID

EEA EU

ROPEA

NÃ

SEPTEMBRIE ♦ 2007

•Irina Airinei, Sortiţi să vadă, 2007•Inesa Ţiporkina, Un apstect fizic de invidiat, 2007•A.A.Nalceagian, Enigma morţii, 2007•M.Kedrova, Secretele Kleopatrei, 2007•V.G.Krâsiko, Psihologia socială, 2007•100 de mari genii, 2007•Eugen Cojocaru, Şocul viitorului, 2007•100 de enigme ale lumii, 2006•100 de proroci, 2006 •Ovidiu Morar · Scriitori evrei din România, 2006•Constantin Virgil Negoiţă · Ecouri şi dialoguri, 2006•Ion Ianoşi, eu – şi el · Însemnări subiective despre Ceauşescu•Nicolae Breban · Vinovaţi fără vină, 2006•Mihai Cimpoi · Leopardi, 2006•Bogdan Mihai Dascălu · Germanitatea şi literele române, 2006•Aura Christi · Marile jocuri, 2006•Irina Petraş · Despre feminitate, moarte şi alte eternităţi, 2006•Mihai Rădulescu · Manualul creştinului începător, 2006•Marin Radu Mocanu · Scriitorii şi puterea, 2006•Florentin Popescu · Dicţionar de literatură română,2006•Petru Poantă · Cercul de la Sibiu, 2006•Rainer Maria Rilke · Jurnal, trad. B.M.Dascălu, 2006•Rainer Maria Rilke · Elegii duineze, 2006•Nicolae Breban · Puterea nevăzută, 2006•Andrei Codrescu · Un bar din Brooklyn, 2006• Nicolae Breban · Elegii parisiene, 2006•Alina Beiu-Deşliu · Versuri pentru doamna regină, 2006•Aura Christi · Banchetul de litere, 2006•Problema evreiască · ed. alc. de Aura Christi, 2006•Horia George Plugaru · Creştinism şi sinucidere, 2006•Ion Necula · Ion Petrovici, 2006•Marian Victor Buciu · Zece prozatori exemplari, 2006• Daniela Petroşel · Retorica parodiei, 2006•Ovidiu Pecican · Ce istorie scriem, 2006•Gilbert Durand · Ştiinţa despre om şi tradiţia,

trad. Janina Ianoşi, 2006•Nadine de Rothschild · Codul bunelor maniere, 2006•Nicolae Breban · 70 · Ediţie alcătuită de Aura Christi, 2004•Ion Ianoşi · Dostoievski şi Tolstoi

Poveste cu doi necunoscuţi, 2004 •Karl Marx în 1234 fragmente alese de Ion Ianoşi, 2004•Nicolae Breban · Nietzsche. Maxime comentate, 2004•Ion Ianoşi · Dostoievski · Tragedia subteranei, 2004•Aura Christi · Sculptorul · roman, 2004•Aura Christi · Noaptea străinului, roman, 2004•Cristian Tiberiu Popescu, Templierii Istorie şi mistere, 2004•Ion Bălu, G. Călinescu · Spectacolul personalităţii, 2004•Mihai Cimpoi · Lumea ca o carte, 2004 •Adrian Mihalache · Verva Thaliei, 2004•Oscar Wilde · Grădina lui Eros, Trad. de M. Râpeanu, 2004•Friedrich Nietzsche · Dincolo de bine şi de rău,

Trad. de V. Scoradeţ, 2004•Ivan Ognev · Cum să câştigi la loto,

Trad. de Andreea Dunaeva, 2004 •Constantin Abăluţă · Groapa roşie, 2004 •Luiza Barcan · Angoase ale privirii, 2004•Laura Pavel · Antimemoriile lui Grobei

Eseu despre opera lui Nicolae Breban, 2004•Serghei Karatov · Cartea de vise şi destine, 2004•S. Damian · Aripile lui Icar, 2004•Dana Duma · Woody Allen · Bufon şi filosof, 2004•Cristina Maria Sârbu · Nietzsche şi muzica, 2004•Ivan Ognev · Universul magiei, 2005 •Ivan Ognev · Psihologia succesului, 2005•Natalia Baratova, Maria RipinskaiaCum să manipulezi bărbaţii, Trad. de Ana Miroiu, 2005

•Ivan Ognev · Securitatea psihologică, 2005•Mihail Arţâbaşev · Sanin, Trad. de Dumitru Balan, 2005•Gilles Deleuze · Nietzsche şi filosofia,

Traducere de Bogdan Ghiu, 2005•Cristian Tiberiu Popescu · Templierii. Istorie şi mistere, ed. II-a, 2005

• Nicolae Breban •Spiritul românesc în faţa unei dictaturi, 2005•Ion Ianoşi · Tolstoi · Romanul unei drame, 2005•Mihai Cimpoi · Secolul Bacovia, 2005•Ionel Necula · Căderea după Cioran, 2005•Marin Radu Mocanu · Vremuri satanice, 2005•Adrian-Paul Iliescu · Anatomia răului politic, 2005•Aura Christi · Celălalt versant, 2005•Aura Christi · Labirintul exilului, 2005•Mircea A. Diaconu · Atelierele poeziei, 2005•Florentin Popescu · Necunoscutul Macedonski, 2005•Marian Victor Buciu · E. M. Cioran.

Despărţirea continuă a autorului cel rău, 2005•Ivan Ognev · Universul magiei · manual de vindecare, 2005•Ovidiu Morar · Avangardismul românesc, 2005•Traian T. Coşovei · La formarea ideilor, 2005•Nicoleta Sălcudeanu · Pasienţe, 2005•Laurian Stănchescu · Râsu´-plânsu´lui Nichita Stănescu, 2005•Claudia Maria Radu · Pagini de istorie americană, 2005•Rodica Marian · Identitate şi alteritate, 2005•Irina Petraş · Despre locuri şi locuire, 2005•Ileana Cudalb · Fiica mea America, 2005•Bogdan Mihai Dascălu · Sânge albastru, 2005•Alina Beiu-Deşliu · Tema la insomnie, 2005•Lev Tolstoi · Jurnal, vol. I-II, trad. de Janina Ianoşi, 2005••• CD George Călinescu · Istoria Literaturii Române de la originipână în prezent – Ediţia Princeps/ pentruprima dată în versiune electronică, 2005•Rilke, Tvetaieva, Pasternak · Roman episto-lar · 1926, trad. din germană şi rusă deJanina Ianoşi, adaptarea notelor şi comen-tarii de Ion Ianoşi, 2006 •Eugen Cojocaru · Big Bangs Back, ro-man,2006 •Anca Pedvis · Propilog, poeme, 2006•Eldar Hasanov, Infracţionalitatea în dome-niul dorgurilor şi lupta împotriva ei în Uniunea Europeană, 2007Nicolae Bud, Neliniştile unui parlamentar,2007

IIDEEADEEA EEURUROPEANĂOPEANĂ

& E& EURUROOPPRESSRESS GGRROUPOUP

· CLUBUL CĂRŢII IDEEA EUROPEANĂ ·

Doriţi să Vă formaţi o bibliotecă universală? Comandaţi cărţile propuse deEditura Ideea Europeană · EuroPress GroupComenzile Dumneavoastră vor fi expediate prin poştă, cu plata ramburs. Editura Ideea Europeană suportă cheltuielile de expediţie. Reduceri de preţ la serviciul Carte prin Poştă: · 5 % - 5-19 ex.; ·10 % - 20-29 ex.; · 20 % peste 100 ex.Reduceri de preţ la sediul editurii: · 10 % - 1-9 ex.; · 15 % - 10-19 ex.; · 20 % peste 20 ex. Comandând 5 cărţi anual puteţi deveni membru al Clubului Cărţii Ideea Europeană, iar la următoarele comenzi beneficiaţi de 15 % reducere pentru fiecare carte comandată. Membrii Clubului Cărţii Ideea Europeană vor participa înfiecare an la concursul cu premii pentru fidelitate şi vorprimi gratuit catalogul anual al Editurii Ideea Europeană. Fundaţia Culturală Ideea Europeană / CP 113, OP 22,Sector 1, Bucureşti, cod 014780; tel./fax: 4021. 212 56 92;E-mail: cideeaeuropeana@yahoo.comwww.ideeaeuropeana.ro

PA R T E N E R I M E D I A :♦ RADIO ROMÂNIA CULTURAL♦ CONVORBIRI LITETARE♦ POEZIA ♦ TIMPUL♦ DACIA LITERARĂ♦ MUZEUL NAŢIONAL AL LITERATURII ROMÂNE

PARTENERI :SC ERC PRESS SRLNETVISION SISTEM

EUROPRESS MEDIA

CROSMEDIA

Evidenţa informatizată a tirajelor şi produselor este realizată în sistemul

internaţional GS1, administrat în România de GS1 România.

www.gs1.ro

Apare joi 3 lei

în librãriile

de calitate

în librãriile

de calitate

wwwwww.ideeaeur.ideeaeuropeana.ropeana.roo

REVISTĂ NAŢIONALĂ de cultură, politică şi ştiinţă ANUL XVIII · NR. 9 (666) · SEPTEMBRIE 2007

MARINA ŢVETAIEVAProzăîn curând