Post on 18-Sep-2019
TOMISUL
ORTODOX
REVISTĂ DE CULTURĂ ȘI SPIRITUALITATE
A ARHIEPISCOPIEI TOMISULUI
APARE CU BINECUVÂNTAREA
ÎNALTPREASFINȚITULUI
TEODOSIE,
ARHIEPISCOPUL TOMISULUI
SERIE NOUĂ
ANUL I, NR. 3, MARTIE, 2017
ISSN 1223 – 8554
ISSN-L 1223 – 8554
EDITURA ARHIEPISCOPIEI TOMISULUI
CONSTANȚA
Coperta 1: Patriarhul Justinian Marina, Mitropolitul Iustin Moisescu al Moldovei,
episcopul-vicar patriarhal Antonie Plămădeală, episcopul Antim Nica al Dunării de Jos şi episcopul-vicar
Gherasim Cristea Constănţeanul în faţa schitului „Sf. Maria”, stavropighie patriarhală (arhivă Ionuț Druche)
Comitetul de redacție
Președinte:
Înaltpreasfințitul dr. Teodosie Petrescu,
Arhiepiscopul Tomisului
Vicepreședinte:
Arhim. dr. Cosma Mitu,
Vicar Eparhial
Membri:
Arhid. dr. Bogdan-Florin Chiriluță,
Consilier Cultural-Educațional
Pr. drd. Ștefan Leocă
Prof. drd. Gabriel Mitroi
Tehnoredactare:
Andreea Irianu
Pr. drd. Ștefan Leocă
Redactor șef:
Ionuț Druche
Contact:
www.tomisulortodox.ro
revistatomisulortodox@yahoo.com
Cuprins
Drd. Florin Dionisi Bătrânac
Patriarhul Justinian, ctitor la țărmul Mării Negre................................................................5
Pr. Iulian Isbășoiu
Contribuția Preafericitului Părinte Patriarh Justinian la ridicarea bisericii „Sfântul
Ioan Botezătorul” din Constanța.............................................................................................8
Ionuț Druche
Două personalități în vizită la Biserica în construcție din Ciocârlia de Jos: sculptorul Ion
Jalea și patriarhul Justinian...................................................................................................13
Ionuț Druche
Fotografii inedite cu patriarhul Justinian. Instalarea în demnitatea de patriarh și slujba
înmormântării.........................................................................................................................16
Dr. Carmen Ciornea
Testamentul lui Antim Ivireanul în conștiința părintelui Daniil Sandu Tudor................20
Gabriel Mitroi
Iisus Hristos – Dumnezeu adevărat și Om adevărat............................................................26
Pr. Ștefan Leocă
O succintă introducere în psihologie.....................................................................................28
Pr. Ștefan Zaharia
Premisele catehezei. Partea a III-a........................................................................................36
Pr. Maxim (Iuliu-Marius) Morariu
Despre Sfinţii Români în limba spaniolă.............................................................................39
Înaltpreasfințitul
Teodosie,
Arhiepiscopul Tomisului
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), Nr. 3 (Martie)
5
Patriarhul Justinian,
ctitor la țărmul Mării Negre
Drd. Florin Dionisi Bătrânac
Instaurarea în România a
guvernului condus de dr. Petru Groza la 6
martie 1945 a poziționat Biserica Ortodoxă
Română în fața unei problematici extrem
de complexe1, care-i periclita însăşi
existența instituțională. Cel căruia i-a
revenit misiunea de a administra Biserica
Ortodoxă Română în primele trei decenii
după instaurarea regimului comunist și mai
ales responsabilitatea coordonării strategiei
Bisericii Ortodoxe Române în raport cu
regimul comunist totalitar, cum bine știm,
a fost patriarhul Justinian Marina2, care la
vârsta nu foarte înaintată de 47 de ani şi-a
făcut cunoscute direcțiile în care va păstori
Biserica, urmărind: cultivarea preoților în
spiritul Ortodoxiei în ideea revenirii la
adevăratul apostolat, restaurarea
monahismului românesc, reorganizarea
învățământului teologic3.
Înţelegând realităţile vremii4, şi mai
ales conştient fiind că fără un monahism
profund, cu o solidă bază culturală nu va
1 Adrian Gabor, Adrian Nicolae Petcu, Biserica
Ortodoxă Română şi puterea comunistă în timpul
patriarhului Justinian, în Anuarul Facultăţii de
Teologie Ortodoxă Universitatea Bucureşti, anul II,
2002, p. 93. 2 Din Petre, Patriarhul Justinian Marina între
„salvator” şi „conformist”, în Anuarul Sargetia
XXXV-XXXVI, 2007-2008, p. 731. 3 Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe
Române, Ed. Sophia, Bucureşti, 2000, p. 449-450. 4 Considerând că Biserica Ortodoxă nu deține
instrumentele spre a se opune direct regimului
comunist, patriarhul a adoptat strategia unei
adeziuni false la valorile sistemului comunist
beneficiind de un spațiu de manevră mai vast pentru
a asigura autonomia Bisericii în raport cu puterea
politică (George Enache, Ortodoxie şi puterea
politică în România contemporană, Ed. Nemira,
Bucureşti, 2005, pp. 90-91).
putea face faţă regimului5, patriarhul
Justinian Marina, consecvent „strategiei de
supravieţuire”6 a Bisericii sale, a urmărit să
îmbine necesităţile spirituale reale ale
vieţuitorilor din mănăstiri cu „cererile”
sistemului politic7. Beneficiind şi de faptul
5 Adrian Gabor, Adrian Nicolae Petcu, Biserica
Ortodoxă Română şi puterea comunistă, …, p.123. 6 George Enache, Adrian Nicolae Petcu, Biserica
Ortodoxă Română şi Securitatea. Note de lectură,
în Totalitarism şi rezistenţă, teroare şi represiune în
România comunistă, CNSAS, Studii, I, Bucureşti,
2001, p.108-136. 7 Patriarhul menţiona: „pentru ca mănăstirile să-şi
îndeplinescă rolul lor, ele trebuie să fie în pas cu
vremea. Orice instituţie, dacă nu-şi arată în chip
dovedit menirea ei, rămâne în urmă, iar cine rămâne
în urmă riscă să fie călcat în picioare”. Şi acest
ultim aspect a încercat, pe cât posibil, să îl evite în
timpul patriarhatului său (D. Cr., Deschiderea
cursurilor la seminariile monahale. La mănăstirea
Neamţ, Plumbuita, Văratic, în BOR, LXVII (1949),
nr. 3-4, p. 41, apud, Sebastian Dumitru, Cârstea,
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), Nr. 3 (Martie)
6
că Partidul Comunist, deşi dezaproba
oficial credința religioasă, o tolera în
cadrul unor limite prescrise de Legea
cultelor religioase din 4 august 19488.
O dovadă a dragostei sale faţă de
viaţa monahală și a Bisericii Ortodoxe
Române, în general, o poate constitui și
episodul ctitoriei schitului Sfânta Maria de
la Techirghiol9. Imediat după instaurarea
regimului de extremă stângă în România,
conducerea comunistă a dus o politică de
naționalizare a bunurilor mobile și imobile
încercând astfel să
preia și sanatoriile
preoțești pentru a le
trece sub administrarea
Ministerului Muncii. În
această situație se afla
și sanatoriul preoțesc
de la Techirghiol10
,
întemeiat de primul
patriarh al României,
Miron Cristea, în anul
1928, care a cumpărat o
vilă modestă cu 16 camere, în care s-au
amenajat sălile sanatoriului, un paraclis
aflat sub ocrotirea Sfântului Pantelimon și
chiliile unui număr mic de măicuțe (două
sau trei viețuitoare)11
.
Patriarhul Justinian Marina a salvat
așezământul, în anul 1951, aducând o
bisericuță de lemn, de la Sinaia (prezentă și
Poziţia patriarhului Justinian faţă de monahism
până la Decretul de Stat 410 din 1959, în , Revista
Teologica, nr.3/2009, p.56-78. 8Mihai Bărbulescu et al., Istoria României, ed.
revăzută şi adăugită, Ed. Corint, Bucureşti, 2007, p.
411. 9 Sunt și multe alte exemple, precum schitul
Dragoslavele unde a fost nevoit să rămână cu
domiciliul forţat, mai târziu, timp de şase luni de
zile, ca urmare a atitudinii sale intransigente faţă de
decretul de Stat 410 şi urmările directe ale acestuia
(Apud Apostolat social, IV, p. 382-385). 10
Deşi nu se începuse încă campania de dărâmare a
bisericilor, se încerca totuşi prin toate mijloacele
confiscarea clădirilor care aparţineau Bisericii.
Sanatoriul de la Techirghiol pentru preoții din toată
țara și familiile lor, era foarte râvnit de Ministerul
Sănătății, deoarece Statul nu deținea pe atunci,
astfel de imobile destinate tratamentului și
recuperării balneoclimaterice. 11
https://manastirea-techirghiol.com
astăzi în curtea mănăstirii12
din
Techirghiol) înființând aici un schit de
măicuțe. Sanatoriul devenea astfel o anexă
a schitului și nu mai putea fi confiscat.
Această biserică își găsește originile în
lumea satului Maioreşti, judeţul Mureş, din
sec. al XVIII - lea, având hramul “Sfinții
Apostoli Petru şi Pavel” ca fiind adusă în
anul 1934 de către regele Carol al II-lea la
Castelul Pelişor de la Sinaia, la stâna
regală unde, însă, după instaurarea
comunismului, a rămas într-o stare de
degradare, deoarece
nemaiexistând
regalitate, nici stână
și nici utilitatea
lăcașului de cult, în
acel loc nu se
regăsea, până când,
ingeniozitatea
patriarhului Justinian
la vreme de restriște,
a făcut ca bisericuța
să-și găsească un loc
la țărmul Mării Negre, continuând
misiunea apostolică a acestui ținut.
Planul lăcașului de cult este de tip
arhaic, dreptunghiular, cu partea de vest
poligonală cu trei laturi şi absida altarului,
poligonală cu cinci laturi, păstrând, stilul
architectural maramureșean, al bisericilor
din lemn13
. Biserica a fost supraînălţată pe
un postament de piatră de Techirghiol,
punându-se astfel şi mai bine în valoare
12
În incinta mănăstirii se află şi fântâna cu statuia
Sfântului Pantelimon, ocrotitorul medicilor şi al
celor bolnavi, sculptată în bronz de renumitul
sculptor român Ion Jalea şi adusă de patriarhul
Justinian de la Spitalul „Sfântul Pantelimon” din
Bucureşti. 13
Ioan Pop, Biserica „Sf. Cuvioasă Paraschiva”
din Poienile Izei, Ed. Trinitas, 2008; Victor
Brătulescu, Biserici din Maramureș, în Buletinul
Comisiunii Monumentelor Istorice XXXIV, p. 107-
110; Stahl, Paul Henri și Petrescu, Paul, Arhitectura
de lemn a Maramureșului, în Arhitectura
RPR 1958 (1-2), p. 48-57; Ștefănescu, I. D., Arta
veche a Maramureșului, Ed. Meridiane, București,
1968; Marius Porumb, Biserici de lemn din Țara
Maramureșului, în Monumente istorice și de artă
religioasă din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și
Clujului, Cluj, 1982, p. 97-130.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), Nr. 3 (Martie)
7
stilul artistic, frumuseţea, acestei bisericuţe
de lemn. Restauratorii vor completa
biserica cu un pridvor sculptat şi o
clopotniță14
cu foişor, ornat cu motive
populare românești şi cruci pe fiecare din
cele patru laturi15
. Pereții bisericii sunt
clădiți din bârne de stejar de grosime
variabilă între 20-30 cm, suprapuse
orizontal şi îmbinate printr-o tehnică
specifică lăcaşurilor de lemn din
Transilvania numită: “coadă de
rândunică”16
, iar în unele locuri prin cuie
de lemn. Aceste bârne au un aspect natural,
nefiind finisate, păstrându-se astfel
caracteristicile trunchiului de stejar din
care au fost tăiate. Întregul ansamblu este
împrejmuit de un brâu median cu aspect de
funie împletită, simbol al comuniunii sau o
modalitate de delimitare simbolică a
spaţiului sacru17
.
În perioada de păstorire a
Patriarhului Justinian s-au construit din
temelie 302 biserici, au fost reparate sau
restaurate alte 2345 biserici, dintre
care monumente istorice 999, iar dintre
acestea 128 mănăstiri, schituri şi alte
aşezăminte monahale18
. Pe lângă bisericile
14
În documentele care s-au păstrat în legătură cu
această bisericuţă se aminteşte că exista o
clopotniţă, situată însă separat de corpul bisericii
propriu-zise (a se vedea, https://manastirea-
techirghiol.com). 15
Ibidem. 16
Ibidem. 17
Ibidem. 18
Menţionăm căteva monumente istorice bisericeşti
în restaurarea cărora Patriahul Justinian s-a implicat
direct, alocând sume mari şi cheltuind timp şi
energie: Catedrala şi Paraclisul Patriarhal Biserica
Mănăstirii Radu Vodă din București (restaurată de
Patriarhul Justinian), unde se află mormântul
Fericitului întru pomenire Patriarh al României
Justinian; Mânăstirea Zamfira; Palatul Cancelariei
Sfântului Sinod şi Biblioteca de la Mânăstirea
Antim din Bucureşti, restaurate de Patriarhul
Justinian; Biserica Sfântul Spiridon din Bucureşti;
Mânăstirea Plumbuita; Mânăstirea Schitul Maicilor;
Mânăstirea Crasna; Mânăstirea Viforâta;
Mânăstirea Ghighiu; Biserica Sfântul Elefterie din
Bucureşti, rectitorită de Patriarhul Justinian;
Mânăstirea Pasărea; Mânăstirea Dealul din
Târgovişte; Mânăstirea Samurcăşeşti-Ciorogârla;
Mânăstirea Sinaia; Mânăstirea Suzana; Mânăstirea
Zamfira; Biserica Domniţa Bălaşa din Bucureşti;
nou construite care au fost împodobite cu
pictură, în alte 271 de biserici pictura a fost
restaurată19
. În aceste mănăstiri erau
lucrate obiecte bisericeşti şi de artă care au
dus faima monahilor de la noi şi în alte
părţi ale lumii creştine20
. Dintre
mănăstirile care au fost restaurate
consemnăm mai ales vechile vetre
monahale de la Putna, Slatina, Suceviţa,
Moldoviţa, Neamţ, Căldăruşani, Prislop
etc. De asemenea, au avut loc
semnificative lucrări de restaurare şi
conservare şi a altor mănăstiri, executate
cu sprijinul Direcţiei Monumentelor
Istorice21
.
În concluzie, putem dovedi că
realitatea istorică poate fi reconstituită doar
prin analiza obiectivă a discursurilor,
deciziilor luate într-un anumit context, ca
unice repere ce ne permit să înțelegem la
justa dimensiune activitatea Patriarhului
Justinian Marina.
Mânăstirea Ţigăneşti; Mânăstirea Cernica;
Mânăstirea Căldăruşani; Mânăstirea Agapia;
Biserica şi clădirile de la Schitul Maicilor; Peştera
Ialomicioarei (http://www.credinta-
adevarata.ro/2011/02/23/al-treilea-patriarh-al-
bisericii-ortodoxe-romane/). 19
Constantin Pârvu, Patriarhul Justinian, Mărturii,
fapte şi adevăr, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2005, p.
232. 20
Aniversarea a nouă ani de la înscăunarea Prea
Fericitului Patriarh Justinian, în BOR, LXXV,
(1957), nr. 6-7, p. 530. 21
Între mănăstirile importante, care s-au bucurat de
această atenţie, consemnăm: Cernica, Căldăruşani,
Pasărea, Ciorogârla, Ţigăneşti, Sinaia, Ghighiu,
Dealu, Nămăieşti, Ţigăneşti, Suzana – toate în
Mitropolia Ungrovlahiei, apoi Neamţ, Sihăstria,
Moldoviţa, Slatina, Putna, Agapia, Văratec, Sf. Ioan
cel Nou Suceava, Dragomirna, Cetăţuia – în
Mitropolia Moldovei, precum şi Tismana, Cozia,
Hurezi, Strehaia, Cornet, Mamu, Brâncoveni, Gura
Motrului – în Mitropolia Olteniei. Au urmat,
Brâncoveanu-Sâmbăta de Sus, Rohia – în
Mitropolia Ardealului (apud Timotei Seviciu,
Reorganizarea vieții monahale, în BOR, nr 6, 1972,
p.630-641; Irineu Crăciunaş, Purtarea de grijă faţă
de mănăstiri în ultimile două decenii, în BOR,
LXXXVI, (1968), nr. 6, p. 759).
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), Nr. 3 (Martie)
8
Contribuția Preafericitului Părinte Patriarh Justinian la ridicarea
bisericii „Sfântul Ioan Botezătorul” din Constanța
Pr. Iulian Isbășoiu
Înființarea parohiei „Sfântul Ioan
Botezătorul” din Constanța
Cartierul Berechet, din municipiul
Constanța, poartă numele unui om înstărit
care, în jurul anului 1920, a decis să
folosească terenul viran ce se găsea la
intersecția drumurilor dinspre Cumpăna,
Murfatlar și Constanța. La început, a
construit o casă și o cârciumă, după care s-
a dezvoltat, ridicând în jurul acestora o
brutărie, o măcelărie și o frizerie1. În
perioada următoare, zona a început să fie
populată de oameni
veniți din toate
regiunile țării, în
căutare de lucru.
Preotul Ioan Coman
spune că acest
cartier prezenta „o
înfățișare de sat, care
își avea viața lui
înapoiată fără lumină
electrică, fără
canalizare, fără străzi pavate și trotuare, cu
case în majoritatea lor învelite cu carton,
iar înăuntru cu pământ pe jos”2. Locuitorii
lucrau în port, la C.F.R. sau la fabrica
„Dobrogeana, înființată în zonă. Crescând
calitatea vieții, oamenii au început să se
gospodărească. Zona este electrificată,
străzile sunt pavate și sunt construite
școală și dispensar. Lipsea un singur
edificiu important: biserica. Locuitorii,
majoritar ortodocși, erau arondați când la
Parohia „Sfântul Andrei”, din Palas, când
la „Sfântul Nicolae II”, din Coiciu.
Datorită acestei situații, în anul 1945, ei se
1 Ioan Coman, Istoricul casei de rugăciuni „Sfântul
Ioan Botezătorul” din cartierul Elena Pavel, orașul
Constanța, în Inventarul bunurilor cu valoare
istorică, artistică și documentară, încheiat la data de
1 noiembrie 1967, Dosar nr. III, p. 2. 2 Ibidem.
mobilizează și se organizează într-un
comitet care înființează Parohia „Sfântul
Ioan Botezătorul”. Slujbele s-au ținut la
început într-una din sălile vechii școli din
cartier, apoi s-au strâns fonduri și s-a
cumpărat o casă în care s-a amenajat
locașul de cult. El a fost sfințit de P.S.
Chesarie, la data de 24 iulie 1945. Ulterior
s-a cumpărat și terenul pe care era
construită clădirea, în suprafață de 891 de
metri pătrați.
„Renovarea” locașului de cult3
Cu timpul,
datorită creșterii
numărului de
locuitori, s-a simțit
nevoia unui locaș de
cult mai încăpător.
Astfel, în anul 1969,
enoriașii, împreună
cu preotul Ioan
Coman, parohul
bisericii, au înaintat o
adresă la Episcopie în care ce cerea
sprijinul pentru începerea reparației
capitale la casa de rugăciuni. Ei amintesc
faptul că toate demersurile pe care le-au
făcut până atunci nu au primit nici un
răspuns. Se insistă ca Episcopia să
intervină pe lângă organele de Stat pentru
că „acest locaș nu ne mai încape și este un
chin să stăm în timpul slujbelor înghesuiți,
iar la sâmbetele morților stau femeile cu
colivele și pe afară pe sub streașină”. Ei se
consideră nedreptățiți de organele statului
din moment ce parohiile din Tuzla,
3 Pentru mai multe detalii, a se vedea Iulian
Isbășoiu, Preotul Ioan T. Coman – ctitorul bisericii
Sfântul Ioan Botezătorul, din Constanța – curaj,
perseverență, biruință, în vol. Chipuri de ierarhi
vrednici și preoți misionari la Tomis, Ed.
Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2016, p. 122-
140.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), Nr. 3 (Martie)
9
Bărăganul, Sf. Dumitru din Tăbăcărie, Sf.
Nicolae Coiciu, Eforie Nord și Ovidiu au
primit autorizație.
Reprezentanții Episcopiei și pentru
a obține autorizația vin cu următoarele
argumente: „reparațiile de amenajare se fac
în cea mai mare parte în interiorul casei de
rugăciuni, iar cele de la acoperiș nu
afectează cu nimic planul de sistematizare
al orașului. Această casă de rugăciuni,
fiind situată într-un centru muncitoresc,
este vizitată de turiști din țară și străinătate,
care în convorbirile ce le provoacă,
subliniază trebuința de a se repara casa de
rugăciuni, fiind necorespunzătoare în
situația în care se găsește. În nenumărate
rânduri s-au prezentat la Sf. Episcopie
grupuri de credincioși cu memorii, cerând
aprobare pentru efectuarea acestei
reparații, iar în discuțiile purtate au arătat
că Episcopia le face greutăți cu rezolvarea
acestei probleme și că dacă nu vor fi
satisfăcuți în continuare vor fi puși în
situația de a apela la sprijinul Conducerii
de Stat, pentru obținerea autorizației. În
această situație delicată, cu argumentele de
care dispunem, am potolit acești delegați
dar numai pentru moment ei rămânând în
continuare nemulțumiți. Având în vedere
cele de mai sus, cum și faptul că parohia
dispune de fondurile necesare, precum și
de materiale și nu va stingheri alte lucrări,
vă rugăm să binevoiți a se elibera
autorizația necesară pentru începerea
lucrărilor”.
La 8 august 1970, așa cum au
amenințat, enoriașii parohiei trimit o
adresă către „Onor Domnului Președinte al
Republicii Socialiste România, Domnului
Ministru al Cultelor, Preasfințitului
Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române,
Preasfințitului Episcop al Episcopiei
Dunării de Jos, Galați”. Ei se adresează
astfel: „cu rugăciuni și cu lacrimi în ochi în
fața Domniilor voastre să vă gândiți la
rugămintea și dorința noastră pentru acest
locaș să ne trimiteți un delegat din partea
domniilor voastre sau să ni se comunice de
ce întârzie această dorință a noastră timp
de doi ani unde ne dorim din suflet să ne
bucurăm și noi de toate drepturile pe care
știm că legile Republicii Socialiste
România sunt garantate”.
Un inspector al autorităților locale
verifică pe teren cele semnalate și constată
că „lucrările sunt necesare și reale”, că de
locașul „care este situat la răspântia de
drumuri, unde se află, se servesc și
enoriașii de la parohiile vecine în trecerea
lor cu cei decedați de la cimitirul central,
cât și la cel din Palas” și „că, cu aceste
lucrări sunt de acord Organele Locale ale
Puterii de Stat”.
Se eliberează, în sfârșit o
autorizație care este transmisă de Episcopie
către Parohie prin adresa 2974/ 9 iunie
1971. În această adresă se menționa că:
„urmare raportului protoieriei…, Consiliul
Popular al Județului Constanța a eliberat
autorizația de construcție nr. 21189 din 7
iunie 1971, pentru reparații capitale la
biserica Sf. Ioan Botezătorul Constanța -
fără extinderi și modificări structurale ale
construcției existente. Lucrarea se va
executa în sectorul socialist și numai în
baza a două negații obținute de la 2 unități
socialiste de construcție și cu aprobarea
prealabilă a Sf. Episcopii, se poate executa
pe cale de regie, reținându-se în acest caz
25% impozit la plata lucrătorilor. Valoarea
lucrării după autorizație și deviz este de lei
86.000. Lucrarea se va încadra în limitele
prevederii autorizației, inclusiv a
documentației care a stat la baza eliberării
ei. Vi se trimite alăturat autorizația pentru
executarea de lucrări nr. 21189.”
Autorizația era valabilă un an și menționa
că „nerespectarea prevederilor autorizației
de față, inclusiv a documentației care a stat
la baza eliberării ei, se va urmări conform
prevederilor art. 16 din Decretul nr. 144/
1958”.
Patriarhul Justinian și
contribuția sa pentru noua biserică
Din acel moment preotul Ioan
Coman, împreună cu enoriașii, a trecut la
demolarea casei de rugăciune și a început
construirea unui nou lăcaș de cult. După ce
s-a ridicat locașul până la turla mare,
organele de stat au intervenit și au oprit
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), Nr. 3 (Martie)
10
lucrările. Părintele Ioan Coman se
adresează Protoieriei Constanța și spune că
„azi, data de mai sus, am fost invitat la
Consiliul Popular Municipal Constanța,
împreună cu membrii Consiliului parohial
unde ni s-a pus în vedere de către Tov.
Prim Vicepreședinte Popa, de către
vicepreședinte Coiciu și de către secretar
Bordincă în prezența Tov. Inspector
Teritorial al Departamentelor Cultelor și a
PC Protoiereu al Județului Constanța, ca
până vineri 12 noiembrie a.c. să demolăm
locașul renovat al bisericii Sf. Ioan
Botezătorul din Constanța fără să ne dea
vreun ordin scris, în această privință și fără
să se țină seamă de cele două rezoluții ale
Prea Fericitului Părinte Patriarh Justinian
din 15 septembrie 1971 și din 8 octombrie
1971 privitor la care Tov. Bordincă ne-a
spus că, Consiliul Popular Municipal nu și-
a însușit aceste rezoluții și că rămâne în
picioare și valabilă hotărârea de demolare a
Consiliului Popular Municipal Constanța.
De aceea vă rugăm să binevoiți a interveni
de urgență la Sf.
Episcopie raportând
această situație.
Membrii Consiliului
parohial prezenți,
oameni de 80 de ani,
în zadar au arătat că
măsura aceasta este
nedreaptă și că ei nu
au dreptul să
demoleze ceea ce a
construit poporul cu
banii și cu munca lor, organele locale
amintite au rămas pe poziția lor și i-au
somat ca până vineri 12 noiembrie ac
locașul să fie demolat”.
Protoiereul înaintează o adresă
Episcopiei Dunării de Jos prin cere
superiorilor să decidă „cele legale”. Din
rezoluția trecută pe adresă: „Se va
comunica telefonic PF. Patriarh”. (adresa
nr. 1645/ 9 noiembrie 1971 a Protoieriei
Constanța înregistrată cu numărul 6302/ 11
noiembrie 1971 la Episcopia Dunării de
Jos), reiese fără îndoială faptul că
Preafericitul Justinian urmărea cu atenție
situația bisericii.
În data de 26 noiembrie 1971
Episcopia Dunării de Jos trimite o adresă
către Comitetul Executiv al Consiliului
Popular Municipal Constanța (nr. 7231/ 26
noiembrie 1971) în care se aduce la
cunoștință faptul că pentru „nerespectarea
autorizației de reparații la biserica Sf. Ioan
Botezătorul din Constanța, preotul paroh
respectiv Ioan Coman, a fost suspendat din
serviciu și beneficiu de la 20 septembrie -
20 octombrie a.c. urmând a i se aplica și
alte pedepse conform regulamentelor
bisericești”. De asemenea, Consiliul este
înștiințat despre rezoluția pusă de
Preafericitul Justinian pe memoriul
Consiliului Parohial al Bisericii Sf. Ioan
Botezătorul din Constanța care spune
„delegăm pe PS Arhiereu Vicar Gherasim
Constănțeanul să meargă la autoritățile din
Constanța pentru anularea hotărârii de
demolare”. În continuare se spune că „față
de această intervenție a PF Patriarh
Justinian și dorind ca
cetățenii ortodocși ai
cartierului respectiv
să nu fie lipsiți de
biserica lor proprie,
așa cum au avut-o și
până acum, vă
rugăm să fiți de
acord și să aprobați
ca biserica începută
de credincioși în
locul celei vechi,
fără îndeplinirea formelor legale să fie
continuată până la terminare, iar preotul și
consiliul parohial vinovați de nerespectarea
dispozițiilor legale în materie să li se aplice
de Dv. alte pedepse, pe care le veți
considera potrivite”.
P.S. Gherasim s-a străduit, fără
prea mult succes, să rezolve situația
delicată în care se afla biserica Sfântul Ioan
Botezătorul. Într-o adresă, Episcopia
Dunării de Jos aduce la cunoștință P.F.
Patriarh Justinian faptul că reprezentanții
Consiliului Popular Municipal din
Constanța mențin hotărârea de demolare a
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), Nr. 3 (Martie)
11
locașului de cult. De aceea îi adresează
Preafericitului următoarea rugăminte: „din
grija și dorința ca enoriașii parohiei
respective să nu fie lipsiți de biserica lor
proprie, V-am adus la cunoștință situația
socotind că o intervenție la cel mai înalt
nivel ne-ar putea ajuta să depășim impasul
în care ne aflăm”4.
Se pare că din acest moment
Preafericitul Justinian intervine pe lângă
organele centrale ale Statului. Rezultatul
intervenției nu avea să apară imediat.
Nici până la data de 5 septembrie
1972, atunci când preotul Ioan Coman
înainta un raport Protoieriei Constanța nu
se rezolvase nimic. El scria că „în 1971,
după ce am obținut toate aprobările și în
conformitate cu hotărârea forurilor
parohiale nr. 29 și 30/1971 am început
noul locaș pe care în 35 de zile l-am
ridicat, așa cum se vede din alăturata
fotografie, complet gata cu uși și ferestre și
acoperit cu asterială, dar la 5 septembrie
1971 când să punem tabla pe acoperiș, să-l
tencuim și să-l redăm cultului s-a produs o
acțiune complotistă a unor huligani din
cartier care, făcând o sesizare mincinoasă,
Organele locale au oprit lucrarea, care așa
cum se prezintă locașul este expus
stricăciunii din cauza intemperiilor
vremii”. Situația locașului de cult era
dramatică. Datorită opririi lucrărilor
construcția, obiectele de cult și arhiva se
degradau. De asemenea, situația financiară
era foarte dificilă, iar membrii consiliului
parohial fuseseră amendați cu o sumă
totală de 23.000 lei (preotul Ioan Coman,
Păun Ion, Ion Ion, Labeș Ion, Frățilă Ilie,
Racu Dumitru, Ionescu Ion, Calcan Iancu,
Petrescu Constantin, Banciu Marin, Bălan
Neagu, cu câte 1.000 lei și Dumitrache
Nicolae, Toma Victor, Bobeia Dumitru,
Iordache Marin cu câte 3.000 lei. Se cere
intervenția Episcopiei pentru rezolvarea
situației construcției și a celei financiare.
În data de 18 decembrie 1972 într-
un raport roagă Protoieria să intrevină pe
lângă Episcopia Dunării de Jos în vederea
4 Adresa nr. 7232/26 noiembrie 1971.
aprobării oficierii slujbelor religioase în
noua biserică, deoarece „cu aprobarea
specială a organelor locale ale puterii de
stat am făcut toate lucrările interioare
pentru a-l putea reda cultului. Avem
Sfântul Antimis de la vechea casă de
rugăciune cu sfintele moaște, iar ca sfântă
masă în altar a fost folosită o masă de brad
obișnuită unde nu au existat nici Sfintele
Moaște, nici Sfinții Evangheliști. Sfântul
Antimis poartă semnătura Prea Sfințitului
Episcop Chesarie cu data de 24 iulie 1945
când s-a sfințit această casă de rugăciune.
După un an și jumătate de când s-au
întrerupt slujbele religioase această
aprobare ar fi pentru enoriașii Parohiei ca o
ploaie binecuvântată pentru un câmp
însetat de secetă. Să ni se aprobe o sfințire
restrânsă până la terminarea și a lucrărilor
exterioare când se va face o inaugurare cu
tot fastul cuvenit de sfințire în prezența
Prea Sfințitului Episcop. Altarul portativ îl
avem și locaș destinat avem, numai
aprobarea Prea Sfințitului Episcop ne
lipsește ca să împlinim dorința cu adevărat
sfântă a enoriașilor care cu banii și cu
munca lor au ridicat acest locaș”.
Episcopia răspunde Protoieriei
astfel: „urmare raportului nr. 75/1972, al
Parohiei Sfântul Ioan Botezătorul din
Constanța, a vizat favorabil de PC Voastră,
vă comunicăm că aprobăm în mod
excepțional să se oficieze Sf. Slujbe, în
biserica cea nouă pe timpul Sfintelor
Sărbători ale Crăciunului și Bobotezei. PC
Voastră, veți constata personal dacă noua
biserică Sfântul Ioan Botezătorul este
corespunzătoare în interior, după care
preotul paroh va oficia Sf. Agheasmă. În
prealabil veți lua legătura cu Dl. Inspector
al Departamentului Cultelor pentru jud.
Constanța și veți proceda conform avizului
D. Sale”.
Confirmarea implicării
Preafericitului Patriarh Justinian în
rezolvarea situației bisericii Sfântul Ioan
Botezătorul din Constanța vine în
decembrie 1973, când acesta aprobă un
ajutor financiar de 10.000 lei „pentru
susținerea lucrărilor de la Biserica Parohiei
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), Nr. 3 (Martie)
12
„Sf. Ioan Botezătorul” din orașul
Constanța”.
Într-o adresă din februarie 1976,
părintele Coman scrie următoarele: „după
ce am achitat integral costul catapetesmei
și a celor 50 de strane pentru credincioși, în
sumă de 188.600 lei, proveniți din ajutorul
de 30.000 de lei de la Înalt Prea Sfinția
Voastră, din ajutorul de la Prea Fericitul
Părinte Patriarh Justinian 50.000 de lei…
am adus și instalat catapeteasma și
stranele”. Vedem foarte clar că
Preafericitul Patriarh Justinian a mai făcut
parohiei încă o donație de 50.000 de lei.
Părintele Coman mai spune că: „noi
susținem că în numele Consiliului Parohial
și al tuturor enoriașilor să vă adresăm cele
mai călduroase mulțumiri pentru ajutorul
bănesc ce ni l-ați acordat precum și pentru
ajutorul moral că ne-ați făcut atâta cinste în
8 noiembrie 1975, călăuzind acel Înalt
Sobor Arhieresc al BOR și străini al Bis.
Ort. Surori, care ne-au vizitat locașul și ne-
au binecuvântat osteneala și ca mărturie
peste veacuri vor sta celebrele semnături
puse pe Cartea de Aur a Bisericii pe Sf.
Evanghelie. Nici că se poate o mai mare
cinste pentru Sf. nostru locaș și nici o mai
mare răsplată pentru osteneala noastră
decât această epocală vizită Arhierească și
aceste celebre semnături”5.
Recepția lucrării s-a realizat după
numeroase intervenții la 14 aprilie 1976. În
procesul verbal se menționează că „în
perioada 1971-1975 s-a reconstruit
Biserica Sf. Ioan Botezătorul din orașul
Constanța în baza aprobărilor Conducerii
de Stat și a Episcopiei Dunării de Jos
Galați”. Prin adresa 2938/ 4 mai 1976 se
aprobă sfințirea la data de 30 mai 1976. În
cererea bisericii făcută la 23 mai 1976 se
ceruse ca sfințirea să aibă loc la 23 aprilie
același an.
La sfințire au participat „PS Ep.
Vicar Epifanie Norocel, PC Protoierei D.
Stănei și Virgil Nicolae” și un sobor de
preoți din județ (adresa 28/ 8 februarie
1977).
5 Adresa nr. 15/ 22 februarie 1976.
Concluzii
Istoria Bisericii „Sfântul Ioan
Botezătorul” din Constanța poziționează
locașul de cult în rândul edificiilor
religioase apărute ca rod al consecvenței
clericilor și enoriașilor Bisericii Ortodoxe
Române în apărarea credinței și identității
neamului nostru.
Mobilizarea exemplară a credincioșilor
acestei Parohii, în frunte cu păstorul lor
preotul Ioan Coman, a transformat
inițiativa construirii unui nou locaș, într-o
mișcare de rezistență care s-a sfârșit cu o
victorie. La această reușită a contribuit
personal, atât prin intervențiile la nivel
diplomatic înalt cât și prin cele două
contribuții financiare, Preafericitul Părinte
Patriarh Justinian. Această atitudine, care a
salvat de la demolare o biserică dintr-un
oarecare cartier al unui oraș din România,
mărturisește o dată în plus grija deosebită
pe care a purtat-o Preafericitul Părinte
Patriarh Justinian fiecărei comunități
religioase din cuprinsul Patriarhiei
Române.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), Nr. 3 (Martie)
13
Două personalități în vizită la Biserica în construcție din Ciocârlia de Jos:
sculptorul Ion Jalea și patriarhul Justinian
Ionuț Druche
La 70 de ani de la punerea pietrei
de temelie, lucrările stagnau la biserica din
comuna Ciocârlia de Jos, județul
Constanța, fiind în pericol de deteriorare
tot ce se construise până atunci. Având
dimensiuni impresionante pentru o biserică
începută prin anul 1905, lăcașul de cult
putea avea soarta bisericilor din satele
constănțene Dobromir Vale și Urluia, care
nu au fost finalizate nici până în ziua de
azi, dacă sculptorul Ion Jalea nu își aducea
aportul la finalizarea lui. Trebuie
menționat că din Arhivele Arhiepicopiei
Tomisului1 reiese faptul că toți preoții care
au slujit în acest sat au încercat să ducă la
bun sfârșit lucrările la această biserică.
Astfel, aflăm din arhive că în anii
ce au urmat punerii pietrei de temelie au
fost ani grei pentru agricultură, sătenii
nemaiavând puterea să continue lucrările la
biserică. În anul 1912 Preotul Oprișan
1 AAT, Caseta 95, Dosar 17 și AAT Registru
Inventar parohia Ciocârlia pe anul 1967.
Popescu a adus o echipă de muncitori, dar
aceștia au părăsit șantierul foarte repede,
probabil tot din cauze financiare. Lucrări
mai importante au fost deprinse la biserică
în perioada interbelică, mai exact între anii
1924 și 1925, cînd s-a ridicat întreaga
zidărie, a fost tencuită parțial și acoperită
cu tablă. În urma cutremurului din anul
1940 pereții bisericii s-au fisurat și o bună
parte din tencuială a căzut, în această stare
găsindu-se biserica și după al doilea război
mondial. După ce părintele Dumitru
Mihăilescu, preotul acestei parohii a fost
arestat în anul 1949, parohia a fost
suplinită de preotul de la Viișoara, care
găsind la Ciocărlia o comunitate de oameni
credincioși, redactează o adresă către
Episcopia Dunării de Jos – Galați, în care
explică situația parohiei și cere ajutorul
Episcopiei pentru finalizarea lucrărilor la
biserică. Astfel, la 7 mai 1951, părintele
Marinescu, se adresa Episcopului Chesarie
Păunescu cu următoarele cuvinte: „La
biserica din Ciocărlia de Jos, impunătoare
ca aspect, s-a lucrat cu mari intermitențe
aproape jumătate de secol, iar de mai mulți
ani se află părăsită, lipsită de orice îngrijire
și împrejmuire, și din cauza unor defecțiuni
nesemnalate și necorijate la timp este
angajată acum pe panta năruirii, ceea ce ar
fi și crimă și mare păcat, ruinare care ar
știrbi grav și fondul religios moral a unei
comunități creștine, ce vede cu proprii săi
ochi prăbușirea jertfelor sale, consimțite
într-un șir de ani, ca fiind zadarnice”. Apoi
după ce detaliază câteva date tehnice,
apreciază că biserica nu trebuie stricată
pentru a se face alta mai mică: „Starea de
spirit a enoriașilor de la Ciocărlia nu e
deloc închinată spre cei care ar indica
soluția de a se strica biserica și a se face
alta mai mică. Această măsură, fără
înțelegerea momenului și a stării lor
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), Nr. 3 (Martie)
14
psihice i-ar înstrăina de la orice efort și
jertfă liber consimțită.... de aceea, continuă
părintele Victor Marinescu, vă rugăm prea
respectuos a se trimite pe seama Sfintei
Episcopii, cât mai grabnic, domnul arhitect
– inginer la Ciocârlia (are și stație CFR),
pentru lucrările următoare...” și continuă
părintele Marinescu să enumere principale
măsuri rapide care ar trebui luate. Se pare,
însă, că acțiunea fermă a părintelui
Marinescu nu a avut efectul scontat,
deoarece clădirea bisericii a rămas o ruină
până în anul 1974.
Contribuția lui Ion Jalea
Într-o vizită în satul copilăriei, pe 5
octombrie 1974, sculptorul Ion Jalea
remarcă starea bisericii din Ciocârlia de
Jos și, ulterior, se adresează episcopului
Antim Nica, în vederea găsirii celor mai
bune soluții pentru finalizarea lucrărilor și
sfințirea bisericii. Preotul de atunci din
Ciocârlia de Jos, Vasile Nacu, într-o adresă
către episcopul Antim Nica îl înștiința de
vizita lui Ion Jalea si a trimis episcopiei
câteva fotografii de la acel moment,
exprindu-și dorința de continuare a
lucrărilor la biserică.
Vizita patriarhului Justinian
Obținând fonduri de la episcopia
din Galați și de la enoriași, lucrările au
reînceput pe 1 decembrie 1974. Chiar
preafericitul părinte Justinian, patriarhul
Bisericii Ortodoxe Române, a vizitat pe 29
iunie 1975 această parohie, însoțit de
secretarul general al Consiliului Național
Bisericesc și episcopul Antim Nica al
Dunării de Jos-Galați, eparhie de care ținea
și județul Constanța. Părintele patriarh a
apreciat efortul depus pentru terminarea
bisericii de credincioși și de preotul paroh
Vasile Nacu.
Sfințirea bisericii
Momentul mult așteptat, al sfințirii
bisericii, a venit în ziua de 3 august 1975.
Dintr-un document de arhivă aflăm de la
părintele Vasile Nacu cum s-a desfășurat
evenimentul: „La ora 9:00 în sunetul
clopotelor și entuziasmul plin de
cucernicie al credincioșilor, a sosit
Preasfințitul Episcop dr. Antim Nica,
pentru slujba târnosirii. Credincioșii l-au
întâmpinat cu flori în mâini și în inimi, cu
flori de aleasă bucurie duhovnicească. A
urmat apoi oficierea sfintei liturghii de
către preasfințitul episcop, înconjurat de un
sobor de preoți și diaconi. Frumusețea zilei
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), Nr. 3 (Martie)
15
de vară a contribuit la măreția sărbătorii
credincioșilor din Ciocârlia. Ziua sfințirii
bisericii cu hramul Adormirea Maicii
Domnului constituie pentru ei toți un
început, un drum nou pe care s-au angajat
hotărâți cu gînd de faptă și de acțiune spre
binele și fericirea tuturor”.
La finalul slujbei, preasfințitul
episcop a spus în predica sa, printre altele,
și că: „s-a infirmat așadar mitul care
circula în sat până nu de mult, că biserica
nu se va termina niciodată”, dar i-a adus
mulțumiri și sculptorului Ion Jalea,
amintind în cuvântul său de vizitele pe care
i le-a făcut și de dorința acestuia de a vedea
biserica sfințită.
3 august 1975 – Sfințirea bisericii
Ion Jalea
Ion Jalea s-a născut pe 19 mai 1887
în comuna Casimcea, județul Tulcea. După
câțiva ani familia lui s-a mutat în satul
Ciocârlia de Jos. În 1908 a urmat studiile
Academiei de Arte Frumoase din
Bucureşti, avându-i profesori pe sculptorii
Frederik Storck şi Dimitrie Paciurea. Patru
ani mai târziu a expus pentru prima dată la
Salonul Oficial, lucrările „Cain“,
„Remuşcarea“ şi „Nud“. Plecat la Paris, a
lucrat sporadic în atelierul lui Auguste
Rodin2. În 1917, ca urmare a cererii sale
insistente de a fi trimis pe front, Ion Jalea a
2 Mariana Iancu, Ion Jalea, constănţeanul care a
sculptat toată viaţa cu o singură mână. Operele
superbe îi sunt expuse peste tot în lume, apud
http://adevarul.ro/locale/constanta/ion-jalea-
constanteanul-sculptat-viata-singura-mana-operele-
superbe-expuse-lume-
1_563f1cb6f5eaafab2c682002/index.html.
participat la luptele de la Corbul, Măxineni
şi Nămoloasa. La 17 august a fost rănit.
Medicii i-au putut salva piciorul, dar nu şi
braţul stâng. Cu toate acestea, artistul
constănţean a continuat să creeze opere de
artă3. Obține Marele Premiu al Expozițiilor
Internaționale de la Paris și de la
Barcelona, Premiul național pentru
sculptură (1941), Premiul de Stat (1957) și
- în același an - titlul de Artist al Poporului.
Din 1956 a funcționat ca președinte activ al
Uniunii Artiștilor Plastici din România4. A
murit pe 7 noiembrie 1983 la București.
Ion Jalea
Biserica azi
3 Ibidem.
4 https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Jalea.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), Nr. 3 (Martie)
16
Fotografii inedite cu patriarhul Justinian.
Instalarea în demnitatea de patriarh și slujba înmormântării
Ionuț Druche
Fotografiile prezentate fac parte din trei
numere omagiale dedicate de revista
Biserica Ortodoxă Română patriarhului
Justinian Marina. Aceste numere sunt:
Închinare Înalt Prea Sfințitului Justinian,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române (nr.
5-8, mai-august 1948), Închinare Înalt Prea
Sfințitului Patriarh Justinian cu prilejul
împlinirii a 30 ani de slujire a Bisericii (nr.
10, octombrie 1954) și Încetarea din viață a
Prea Fericitului Părinte Justinian,
Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române (nr.
4, aprilie 1977).
Justinian Marina s-a născut pe 22
februarie 1901 în satul Suiești, comuna
Cermegești din județul Vâlcea, primind la
botez numele Ioan. A urmat școala primară
în localitatea vecină Stănești, după care a
intrat ca bursier la Seminarul Teologic
Ortodox „Sfântul Nicolae” din Râmnicu-
Vâlcea, pe care l-a absolvit în anul 1923.
Pe 14 octombrie 1924 s-a căsătorit cu
Lucreția Popescu, fiica preotului Pavel
Popescu, din comuna Braloștița, județul
Dolj, cu care a avut doi copii: Silvia și
Ovidiu. A fost hirotonit preot pe 14
octombrie 1924 de Vartolomeu, episcopul
Râmnicului, pe seama parohiei Băbeni-
Bistrița. Între 1925 și 1929 a frecventat
cursurile Facultății de Teologie din
București, iar în anul 1933 a fost transferat
la parohia „Sfântul Gheorghe” din
Râmnicu-Vâlcea. Pentru o perioadă scurtă,
1932-1933, a fost directorul Seminarului
Teologic din Râmnicu-Vâlcea, iar în anul
1939 a fost numit director al tipografiei
eparhiale. În anul 1935 a rămas văduv.
La propunerea Mitropolitului
Irineu, pe 30 iulie 1945, Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române l-a ales pe
preotul Ioan Marina arhiereu-vicar al
Mitropoliei Moldovei și Sucevei, fiind tuns
în monahism cu numele Justinian.
Pe 19 noiembrie 1947 a fost ales
Mitropolit al Moldovei și Sucevei, iar pe 6
iunie 1948 a fost învestit Patriarh al
Bisericii Ortodoxe Române. A trecut la
cele veșnice pe 26 martie 1977 și este
înmormântat în biserica „Radu-Vodă” din
București.
Instalarea în demnitatea de patriarh
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), Nr. 3 (Martie)
17
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), Nr. 3 (Martie)
18
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), Nr. 3 (Martie)
19
Slujba înmormântării patriarhului Justinian
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), Nr. 3 (Martie)
20
Testamentul lui Antim Ivireanul în conștiința părintelui Daniil Sandu Tudor
Dr. Carmen Ciornea
Introducere
Studiul de față propune punerea față în față a unui erou canonizat – Sf. Antim Ivireanul (canonizat din anul 1992, când Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a proclamat solemn canonizarea Sfântului ierarh Martir Antim Ivireanul, mitropolitul Țării Românești, așezându-l în rândul sfinților, prin trecerea în calendarul Bisericii noastre, cu ziua de prăznuire anuală la 27 septembrie) – cu unul a cărui canonizare este pusă în discuție – Părintele Daniil Sandu Tudor. Menționăm aici că Părintele Daniil Sandu Tudor este cuprins în martirologiu încă din 2007 şi se află de mai multă vreme în atenţia Comisiei de Canonizare a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
1. Așezarea în oglindă a
acestor două personalități emblematice – Sfântul Mitropolit Antim și Părintele Daniil Sandu Tudor – obligă la o paralelă între două căi, perioade, mentalități ș.a. reprezentate de fiecare dintre cele două individualități. Practic, provocarea pe care o conține prezenta cercetare este aceea de a demonstra faptul că Părintele Daniil Sandu Tudor este un demn succesor al Sfântului Mitropolit Antim.
Ceea ce nu poate sta sub echivoc este faptul că aceste două destine au fost insurmontabil legate de Sfânta Mânăstire Antim, Așezământul Tuturor Sfinților. Acest spațiu semnificativ, ctitorie a Sfântului Antim Ivireanul, avea să găzduiască, peste secole, mișcarea duhovnicească Rugul Aprins, momentul de simbioză între cult și cultură, sau, cum aprecia Andrei Pleșu în prefața volumului de referință Timpul Rugului Aprins, semnat de Pr. André Scrima (unul din corifeii Rugului Aprins): „întâlnirea unică dintre intelectualitate și cler, petrecută în preajma anilor 50. «Grupul de la Antim».
Faptul că subiectul este unul de larg interes este probat și de dezbaterile din ce în ce mai numeroase, pe această temă, existând multe voci avizate, laice sau clericale, care susțin faptul că, în contextul societății contemporane, globalizate și
1A se vedea Martiri pentru Hristos, din România, în
perioada regimului comunist, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2007, p. 158-167 (articolul închinat Părintelui Daniil Sandu Tudor poartă semnătura istoricului George Enache). Prin urmare, diagnoza martiriului său este testată atât din punct de vedere teologic cât și istoric.
globalizante2, Biserica Ortodoxă Română
va trebui să-și reevalueze poziția vizavi de canonizarea martirilor din închisorile comuniste, în vederea salvării, tămăduirii și păstrării în Hristos a întregului neam.
Sursele documentării au fost documentele de Arhivă, dar și cărțile publicate atât de protagoniști (Antim Ivireanul, Părintele Daniil Sandu Tudor cât și de principalii membri ai „Rugului Aprins”), precum și a lucrărilor de specialitate care au reflectat activitatea culturală a acestora.
Activitatea social-filantropică –
Antim Ivireanul și Părintele Daniil pilde de jertfelnicie
Revenind la obiectivele actualei prezentări, punerea în paralel a celor două personalități a avut drept scop probarea faptului că Părintele Daniil Sandu Tudor a fost un demn succesor al ctitorului Mânăstirii Antim, unde, peste ani, el va pune bazele mișcării duhovnicești „Rugul Aprins”. Sigur că de aici decurg și alte întrebări, supoziții: „Oare Părintele Daniil a avut în vedere continuarea testamentului Sf. Antim Ivireanul?”; „Au resimțit membrii Rugului Aprins nevoia de a respecta testamentul ctitorului Mânăstirii în litera conceperii sale?”. Cu siguranță, da! O certifică faptele cât și scrierile celor care au făcut parte din această mișcare.
Edificatoare, în acest sens, este și mărturia Părintelui André Scrima: „Or, ctitoria bucureșteană, lângă a cărei prezență tutelară avea să primească chip Grupul de la Antim, departe de a se mărgini la rostul ei de «clădire rânduită în incinta mânăstirească», își dezvăluia semnele ce-i fuseseră încredințate între ascuns și aparent, de către enigmaticul său fondator”
3.
Până și apariția Mânăstirii Antim nu se mărginește la semne comune. Cum știm, Mitropolitul Antim a luat decizia de a clădi acest sfânt locaș, pe locul unde era o veche biserică de lemn cu hramul Sfântul Nicolae, la data de 5 februarie 1713 (ziua prăznuirii Sfintei Agata), ca urmare a unei
2 A se vedea Ioan I. ICĂ Jr., Globalizarea – mutații
și provocări, în Biserica în misiune, Ed. IBMBOR, București, 2005, p. 686-687. 3 Andrei Scrima, Timpul Rugului Aprins, Ed.
Humanitas, București, 2012, p. 132.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), Nr. 3 (Martie)
21
descoperiri dumnezeiești. Construcția mănăstirii bucureștene cu hramul „Toți Sfinții” a durat doar doi ani, mai exact între anii 1713-1715, fiind plasată, astfel, la sfârșitul domniei Sfântului Constantin Brâncoveanu și începutul domniilor fanariote în Țara Românească. Mai mult, efortul mitropolitului Antim pentru înzestrarea acestei mănăstiri este impresionant. Lista cu datorii a mitropolitului, actele de donație și hrisoavele domnești din anii 1713-1716, confirmă faptul că la moartea mitropolitului Antim, ctitoria sa era în mare parte finalizată și dispunea de resursele materiale și financiare pentru împlinirea milelor rânduite de sfântul ctitor în „Așezământul...” său. Sfântul Antim Ivireanul este cel care se va îngriji personal, în primii trei ani (1713-1716), de respectarea cu strictețe a acestor dispoziții, înzestrând mănăstirea atât cu proprietăți, dar și cu o bibliotecă și două tipografii, după cum stabilea încă de la începerea lucrărilor de zidire. Probele urcușului duhovnicesc ale lui Sandu Tudor sunt din ce în ce mai fățișe: devine nu numai un frecventator al mănăstirii Antim
4, dar chiar pe propria
cheltuială și cu ajutorul câtorva generali prieteni de ai săi
5, demarează acțiunea de
restaurare a mânăstirii6, grav avariată după
cutremurul din 19407: „În Mânăstirea
Antim se găsește ca viețuitor, încă din iulie 1945, fratele Sandu Tudor. (…) Având în vedere că prin străduința sa s-au putut executa lucrările de restaurare a bisericii mânăstirii din vara anilor 1945, 1946, 1947
8.
Și-așa se clarifică un alt punct comun între Sfântul Mitropolit și Părintele Daniil: jertfelnicia, asumarea până la extrem a misiunii social-filantropice. Iată o
4 Daniil Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins. Scrieri
şi documente inedite, Ed. Anastasia, București, p. 99: „În Mânăstirea Antim se găsește ca viețuitor, încă din iulie 1945, fratele Sandu Tudor. (…) Având în vedere că prin străduința sa s-au putut executa lucrările de restaurare a bisericii mânăstirii din vara anilor 1945, 1946, 1947…”. 5 Ibidem, p. 89-90: „…comitet format din: D-l
General Gh. Iorgulescu, D-l General Gh. Stratilescu, D-l General Traian Tetrat, D-l Prof. univ. Al. Mironescu, D-l Prof. univ. Anton Dumitriu și D-l Sandu Tudor, publicist și scriitor”. 6 Interviu cu Părintele Nicolae Bordașiu, în Carmen
Ciornea, Chipul Rugului Aprins, Ed. Eikon, București, 2015, p. 250: „Probabil că a fost mai bogat, nu știu eu să vă spun elemente din viața lui, dar știu că prin banii proprii și prin ceea ce a adunat de la cunoștințele și prietenii de atunci, din vremea comunistă, a reparat biserica Antim și i-a dat o înfățișare frumoasă”. 7 Roman Braga, Rugul Aprins, în Pe drumul
credinţei, Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului, HDM Press, 1995, p. 175. 8 Daniil Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins. Scrieri
şi documente inedite, ..., p. 99.
altă probă care conferă autenticitate portretului lor de homo religiosus, căci ambii și-au sacrificat toată averea pentru Mânăstirea Antim.
Biblioteca Antimului Prin capitolul 18 al Așezământului
din 24 aprilie 1713, Sfântul Mitropolit Antim punea bazele primei biblioteci publice de împrumut, stabilind și principalele reguli de funcționare a acesteia: „de va trebui cuiva să ia vreo carte, au să o citească, au să o scrie, au să caute ceva într-însa, fără răvaș iscălit de la cela ce o cere cu făgăduiala cum că o va trimite înapoi și cu vreme hotărâtă, să nu se dea și să poarte grijă să o ceară”.
La data de 25 iunie 1947 episcopul vicar Veniamin Ploieșteanul semnează actul prin care i se aducea la cunoștință părintelui Vasilache faptul că a fost aprobată închinovierea lui Sandu Tudor în cadrul mânăstirii Antim: „La raportul Prea Cuvioșiei Voastre, vi se face cunoscut că I.P.S. Patriarh a binevoit a aproba primirea printre viețuitorii acelei sfinte mânăstiri, ca frate, a Domnului Sandu Tudor, care dorește a se consacra vieții monahale”
9
Singura avere pe care o păstrează din viața laică este o impresionantă bibliotecă „[Sandu Tudor] vine și intră în Mânăstirea Antim ca frate. I se dă o chilie în clopotniță. Acolo a locuit tot timpul sub clopote, într-o chiliuță mică și acolo și-a înghesuit, în mai multe rânduri, cele 8000 de volume pe care le avea el și la care am avut și eu acces. Mi-aduc aminte că mai pe urmă, când s-a terminat Rugul Aprins, a venit la Sihla cu cele 8000 de volume, mai sus de Sihăstria, unde mă duceam și stăteam săptămâni întregi cu el, iar el îmi punea la dispoziție toate cărțile”
10. Pr.
Nicolae Bordașiu, la rându-i mărturisea că „reședința lui era în clopotnița bisericii Antim, chiar deasupra porții, și-acolo și-a instalat, ceea ce ne-a impresionat pe noi, ca studenți, că ne-a invitat și pe noi să vedem, o bibliotecă aleasă, cu cărți frumos legate, elegante, pe care nu numai că le avea dar le și cunoștea astfel că atunci când stăteam de vorbă, își exemplifica de fiecare dată vorbirea cu câte o carte pe care o lua din raft. Avea acest obicei de a-și documenta cuvântul cu ceea ce era acolo”
11.
9 Ibidem, p. 96.
10 †Antonie Plămădeală, Rugul Aprins, Ed.
Arhiepiscopiei Sibiului, Sibiu, 2002, ediție electronică, p. 28. 11
Interviu cu Părintele Nicolae Bordașiu, în Carmen Ciornea, Chipul Rugului Aprins, ..., p. 249-250.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), Nr. 3 (Martie)
22
Antim-orizont de răspândire a învățăturii creștine Sfântul Mitropolit Antim a rămas în Biserica Ortodoxă Română predicatorul exemplar, care a izbutit să transmită învăţăturile de credinţă creştină într-un stil unic, îmbinând sensibilitatea duhovnicească şi experierea adevărurilor creştine cu erudiţia, cu iscusinţa interpretării şi cu persuasiunea demonstraţiei oratorice.
Prin urmare, traseul intelectualului integrat Antimului, așa cum l-a conceput ctitorul sfântului locaș, presupunea o traversare a drumului valorilor tradiției adevărate, veritabilă cale de prezervare a umanității, de regăsire a sinelui. De altfel, Părintele André Scrima considera edificatoare în configurarea portretului intelectualului de la Antim interferența dintre „un anumit sens al tradiției și un nonconformism activ; categorii existențiale nicidecum contradictorii, îngemănate dimpotrivă, dincolo de evidențe, printr-o afinitate ce nu are nevoie de demonstrații justificative”
12. Atragem atenția că trebuie
făcută o demarcație clară între Tradiție și tradiționalism, distincție care era cât se poate de clar conturată în viziunea membrilor Rugului Aprins. Astfel, în vreme ce prima transgresează limitele spațio-temporale și încifrează un sens transcendent care se sustrage ideologiilor vremii și impune o trăire „în credință și deschisă totodată universalității culturii”
13, tradiționalismul se asociază
unui conservatorism izolat într-o formă ideologică (religioasă, politică ș.a.) perisabilă, repetitivă și, de cele mai multe ori, blocatoare și nefertilă. În fața șuvoiului devastator al unui timp măcinat de schimbări rapide, omul timpului modern, aruncat în contextul unei societăți supuse unui intens proces de sovietizare, își căuta reperele, punctele de sprijin, stabilitatea. Răspunsul ținea, așadar, de o opțiune personală, de o nevoie interioară de a-și recăpăta conștiința de sine, forța discernământului, într-o lume în care scara de valori era supusă unei reconsiderări haotice, aberante. Iată, de ce, intelectualii, laici și clerici, regrupați între zidurile securizante ale Mânăstirii Antimului s-au angajat în lupta dezrobirii din cercul vicios al orbirii prin intermediul Sfintelor Taine.
Odată fixat (…) în noua sa incintă de viață, Sandu Tudor (…) continua să-și exerseze pasiunea «poetică», am spune, de căutare sub - și peste – evidențe, a ceea ce
12
Andrei Scrima, Timpul Rugului Aprins, ..., p. 150. 13
Ibidem, p. 150.
așteaptă, ascuns, să iasă la lumină. Astfel, împreună cu părintele Benedict și toți ceilalți, reia, scrutător, lectura Testamentului lui Antim Ivireanul. Ctitorul dezvăluia, într-adevăr, în câteva rânduri ultime, locurile« instaurative» despre care vorbeam mai sus, răscruci ale traiectoriei sale destinale și le încredința celor ce după el, vor fi înțeles. (…) «Deschiderea», în acel moment, a Testamentului lui Antim a dus de îndată la decizia de a transpune cele patru figuri invocate de el în mozaic, pentru a fi așezate de o parte și de alta a intrării în sanctuar (…)
14.
Sandu Tudor cel care reușește să pună bazele Rugului Aprins, mișcare duhovnicească a cărei configurație specifică și inconfundabilă este dată mai ales de simbioza, fără precedent, între cult și cultură. De altfel, portretul său, din perspectiva mărturisitorilor clerici, care l-au cunoscut în această perioadă, este cel al unui om care deținea o impresionantă cultură şi o memorie formidabilă
15, un
erudit autodidact16
, un foarte bun cunoscător al literaturii române medievale şi un pasionat cercetător al vechilor manuscrise româneşti, fascinat îndeosebi de figura lui Paisie Velicikovski şi a lui Vasile de la Poiana Mărului; preocupat de teologie şi îndeosebi de descoperirea tainei Rugăciunii lui Iisus. Iată care sunt aspectele asupra cărora insista Părintele Roman Braga legate de fondatorul „Rugului Aprins”: „[avea] o înclinaţie înnăscută către substratul tainic al lucrurilor, fapt care l-a apropiat de literatura Sfinţilor Părinţi şi de mistica vieţii călugăreşti”, frecventând Biserica şi pe reprezentanţii săi
17.
Sigur că activitatea lui Sandu Tudor din această perioadă era răstălmăcită de logica Securității în cu totul alți termeni: „După 23 august 1944, adică după ce a revenit de pe front, a început o activitate ilegală împotriva democrației din România. Astfel, intră în legătură cu membrii fostului P.N.Ț. De asemenea, în anul 1945 Teodorescu pune bazele unui așa zis cerc de studii mistice, la biserica Antim. În realitate, acest cerc este cercul de documentare al legionarilor, care vin în contact cu acesta”
18.
Tot din Arhiva Securității aflăm că în 1947 Sandu Tudor ocupa funcția de
14
Ibidem, p. 134. 15
Roman Braga, Rugul Aprins, ..., p. 172. 16
Cf. Gheorghe Vasilescu, Cuvânt înainte, în Daniil Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins. Scrieri şi documente inedite, ..., p. 6. 17
Ibidem, p.172. 18
A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 013495, vol. 2, f. 78, f. 151.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), Nr. 3 (Martie)
23
administrator la Mânăstirea Antim19
. De altfel, și Părintele Adrian Făgețeanu, în cadrul procesului - verbal de interogatoriu, din 4 martie 1958, confirma acest statut al fratelui Alexandru (Sandu Tudor): „Ajuns la Antim (în iunie 1947), am fost pus să mă ocup cu unele probleme legate de repararea și înfrumusețarea mânăstirii, cum ar fi procurarea materialelor, angajarea muncitorilor, îngrijirea și amenajarea parcului. Dispozițiile referitoare la aceste atribuții le primeam de la Sandu Tudor”
20.
Alexandru Mironescu își reamintea despre prietenul său Sandu Tudor și despre ce a însemnat fenomenul Rugul Aprins, în această primă etapă de la Antim, în următorul mod: „Atunci, la Mânăstirea Antim, o seamă de prieteni de-ai lui am format un cerc și ne-am ocupat de refacerea turlelor, a trapei, a clopotniței, a stăreției; am construit un cuptor de ceramică, am făcut un parc în curtea mai ascunsă a mânăstirii, un concurs de pictură de icoane, un concurs de muzică, la care premiul întâi a fost atribuit lui Paul Constantinescu. Dar, mai ales, cercul acesta a inițiat un ciclu de conferințe, de un mare succes, ciclu în care Ion Marin Sadoveanu – ca să pomenesc un nume – a ținut cinci prelegeri, vorbind foarte frumos despre rolul mimului în misterele Evului Mediu”
21. Ion Marin Sadoveanu este
amintit și de părintele André Scrima care, de altfel, îl definește drept „unul dintre cei mai sclipitori conferențiari pe piața culturală de atunci”. Potrivit memorialistului acesta a susținut la Antim o serie de prelegeri pe tema teatrului antic și misterelor medievale
22. Legat de Paul
Constantinescu, părintele Scrima amintește că acesta era o prezență constantă atât pe parcursul slujbelor cât și în timpul reuniunilor grupului Rugul Aprins, căruia, de altfel i-a dăruit un Imn al Rugăciunii lui Iisus, apreciat deopotrivă de intelectualii laici și clerici.
23
Semnalasem că o metodă de reconstituire a tabloului „Rugului Aprins” va fi punerea în oglindă a discursului corifeilor mișcării cu cel al organelor de partid și de stat. Astfel, punerea în paralel a mărturisirilor de mai sus cu documentele de Arhivă ce poartă semnătura aceluiași Alexandru Mironescu, este o metodă eficientă, apreciem noi, de a demasca
19
Ibidem, f. 79. 20
A.C.N.S.A.S., fond Penal, vol. 1, f. 90 (copie dactilografiată) și f. 97. 21
Daniil Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins. Scrieri şi documente inedite, ..., p. 130-131. 22
Andrei Scrima, Timpul Rugului Aprins, ..., p. 161. 23
Ibidem, p. 160-161.
mecanismele limbajului de lemn ca instrument al puterii. În procesul-verbal de confruntare din 23 iulie 1958, între Mironescu Alexandru și Ghiuș Vasile Benedict (între orele 17.15-19.20), la întrebarea vădit tendențioasă a anchetatorului: „Ce activitate dușmănoasă împotriva orânduirii democrat-populare din R.P.R. ai desfășurat dumneata împreună cu Ghiuș Vasile Benedict?”, acuzatul ar fi declarat: „În perioada 1945-1946 am început să desfășurăm activitate dușmănoasă prin asociația numită «Rugul Aprins» care a fost reprezentată în cadrul mânăstirii Antim de către Sandu Tudor Daniil (Teodorescu Alexandru). La început din această asociație au făcut parte Sandu Tudor, Ghiuș Vasile Benedict, Sofian Boghiu și subsemnatul. În cadrul asociației «Rugul Aprins» în perioada 1945-1947-48, atât Sandu Tudor cât și subsemnatul am ținut o serie de conferințe cu caracter dușmănos la adresa regimului democrat, care erau audiate de o serie de elemente”
24. Părintele Benedict Ghiuș se
va limita la a recunoaște întru totul spusele prietenului său Alexandru Mironescu
25.
Sigur că toate etichetele aparțineau, mai degrabă, terminologiei anchetatorului, care știa că acestea echivalau cu grele capete de acuzare, menite să-i bage după gratii pe acuzați pentru multă vreme.
Potrivit părintelui Benedict Ghiuș activitatea grupului duhovnicesc „Rugul Aprins” a cunoscut un proces dinamic de dezvoltare. Astfel, în anul 1946 și în prima parte a anului 1947 întrunirile aveau un caracter pregnant religios, dezbătându-se temele din sfera misticii ortodoxe și apologetică dar și chestiuni din actualitatea imediată. În ceea ce privește scenariul de desfășurare a întrunirilor, procesul-verbal de interogatoriu din 27 iunie 1958 al părintelui Ghiuș ne oferă următoarea descriere: „După ce s-au adunat toți participanții chemați, preotul Teodorescu Alexandru-Daniel a ținut un «cuvânt de învățătură», după aceasta a urmat un acatist, o ectenie și apoi închinarea, toată întrunirea durând circa două ore
26.
Înțelegem din același document că participanții puteau interveni, după ce solicitau celui care conducea întrunirea, discuțiile purtându-se în linia trasată de tema fixată pentru acea dată
27. De altfel,
24
A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 000202, vol. 1, f. 235v. 25
Ibidem, f. 237. 26
Ibidem, f. 207 v. 27
Ibidem, f. 207 v.: „În prima parte a întrunirii după ce preotul Teodorescu Alexandru-Daniel a ținut «cuvântul de învățătură» a cerut și subsemnatul lui Teodorescu Alexandru, care conducea întrunirea
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), Nr. 3 (Martie)
24
și părintele Vasile Vasilache, starețul din acea vreme al Antimului, confirma caracterul interactiv al întrunirilor: „Când conferenţiarul îşi termina expunerea urmau discuţii cu participanţii. Uneori se puneau întrebări surprinzătoare din care se vedea intensa participare a publicului în descifrarea problemelor vieţii. Parcă-i văd pe cei ce dădeau răspunsuri: Mitropolitul Tit Simedrea, Profesorul Universitar Ion G. Savin, Preotul Profesor Dumitru Stăniloae, Profesorul Dr. Virgil Cândea, Dr. Dabija, Anca Lucia Manolache, Generalul Constantin Manolache scriitorul, Părintele Comana. Dintre cei ce puneau întrebări, cei mai zeloşi erau cei din «Cercul Ieşenilor» (cărora le dădusem o chilie la Antim, unde-şi aveau sediul), şi studenţii de la diferite facultăţi”
28.
Venirea Părintelui Kulîghin, axul moral și spiritual al grupării, a produs o adevărată emulație, mai ales, de natură spirituală, membrii fiind inițiați în tainele rugăciunii inimii și cu privire la trăirea creștină în spiritul tradiției de la mânăstirea Optina. Odată instruiți în ceea ce privește experiența isihastă
29, treptat lucrurile „au
luat o amploare foarte mare, în sensul că la ele au început să participe elemente din ce în ce mai multe, printre care și o serie de vizitatori ai mânăstirii Antim. În cadrul întrunirilor respective au început să țină o serie de conferințe cu teme religioase, pe care le țineam după un program bine stabilit de membrii grupului, respectiv: preotul Teodorescu Alexandru Daniel, subsemnatul, profesorul Mironescu Alexandru, preotul Vasilache Vasile, Stăniloae Dumitru și alții. De asemenea, au fost organizate cu călugării mânăstirii Antim coruri, care cântau la întrunirile respective”
30.
Lista conferențiarilor Antimului este completată și de declarațiile părintelui Adrian Făgețeanu, care în timpul anchetei,
respectivă, să-mi dea voie să vorbesc și am vorbit tot în legătură cu problema care a fost ridicată în întrunirea respectivă și anume, atitudinea care trebuie s-o aibă elementele participante la acea întrunire, față de tinerii comuniști”. 28
Apud. Mihai Rădulescu, Rugul aprins. Duhovnicii Ortodoxiei în ghearele comuniste, Ed. Ramida, Bucureşti, 1993, p.143. 29
În procesul-verbal de interogatoriu din 17 iunie 1958, Părintele Benedict Ghiuș răspunde la întrebarea anchetatorului „Despre ce experiență este vorba?” în următorul mod: „Este vorba despre o experiență duhovnicească, care consta în îndemnul la credință, la rugăciune, la disciplină de sine, la muncă, la fapte de dragoste față de aproapele și altele” [A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 000202, vol. 1, ff. 194v. (copie dactilografiată) și f. 198]. 30
A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 000202, vol. 1, ff. 194v.-195(copie dactilografiată) și ff. 198-199.
în procesul-verbal de interogatoriu din 4 martie 1958, confirma statutul de coordonator al lui Sandu Tudor, în sarcina căruia intra organizarea și conducerea conferințelor, și amintea pe lângă cei mai sus menționați pe mitropolitul Tit Simedrea
31, cât și pe „un bibliotecar de la
Academie” – Alexandru Elian. La calitatea de conferențiar al Antimului a celui din urmă va face referire și academicianul Virgil Cândea care își amintea că nu a participat decât o singură dată la reuniunile Rugului Aprins „când profesorul Alexandru Elian a conferențiat despre «Hristos – Soarele Dreptății»”.
Alte trei nume ne parvin din mărturiile starețului Vasile Vasilache, care, în scrierea sa De la Antim la Pocrov. Mărturii și mărturisiri, îi adaugă în rândul conferențiarilor pe fratele său, arhimandritul Haralambie Vasilache, pe Paul Sterian și pe Olga Greceanu, menționând totodată că „personal am prezentat de mai multe ori reflexii asupra izgonirii din rai”
32. Potrivit
mărturisitorului sus-menționat părintele Haralambie a ținut prelegeri pe tema frumuseților Adevărului Însuși în timp ce Paul Sterian „a prezentat Războiul nevăzut al Sfântului Paisie cel Mare din Egipt, cu tot tezaurul lui de învățături”
33. Pictorița
Olga Greceanu, cea dintâi femeie din spațiul ortodox românesc care a primit cea mai mare distincție a B.O.R. – Gramata și Crucea Patriarhală a conferențiat „pe teme de călătorii la Locurile Sfinte, pe care ea le iubea negrăit de mult”
34.
Probabil că multe nume ale celor care s-au străduit să dăruiască parte din învățăturile lor prin intermediul acestor reuniuni ale Rugului Aprins au rămas încă necunoscute. Dar ceea ce e demn de reținut este că Rugul Aprins nu trebuie redus la o grupare preocupată de organizare de conferințe pe diferite teme cultural-religioase. Factorul coagulant al mișcării l-a constituit trăirea religioasă, spirituală de unde și preocupările specifice: practicarea rugăciunii, meditarea asupra Sfintei Scripturi și asupra problemelor de filozofie religioasă. Unicitatea acestei mișcări 31
Ibidem, f. 89 (copie dactilografiată) și f. 96 v.: „În timpul acesta, în sala bibliotecii mânăstirii aveau loc conferințe regulate cu caracter teologic, cu subiecte despre rugăciunea inimii, despre isihie, despre angelism, ș.a. Sandu Tudor m-a invitat și pe mine să iau parte la aceste conferințe, lucru pe care l-am și făcut. Conferințele acestea erau ținute – sub conducerea lui Sandu Tudor – de către el, Benedict Ghiuș, un bibliotecar de la Academie al cărui nume nu-l rețin, profesorul universitar Alexandru Mironescu, fostul mitropolit Tit Simedrea și alții”. 32
Apud Mihai Rădulescu, Rugul aprins. Duhovnicii Ortodoxiei în ghearele comuniste, ..., p. 143. 33
Ibidem, p. 143. 34
Ibidem, p. 144.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), Nr. 3 (Martie)
25
duhovnicești este marcată de comuniunea dintre elitele laice și ecleziastice, simbioză care, în termenii memorialistului André Scrima, era „aproape o «consangvinitate» a spiritelor; o «transcendență» prealabilă ce fundamentează peste vizibil – dar nu în afara intuiției intelectuale, ce se manifestă ca acceptare – unitatea de sens a unei convivialități. În asemenea momente de pre-înțelegere (cum am spune pre-simțire), Grupul de la Antim se resorbea în propria-i destinalitate, care, bineînțeles, nu îi mai aparținea”
35.
În loc de concluzii: Așa cum am subliniat, încă din
introducere, motivația cercetării a pornit și de la constatarea că, din păcate, azi, poate mai mult ca oricând, se estompează și se pierd sensul, încărcătura emoțională și rolul pe care l-au jucat cei care s-au jertfit în numele lui Dumnezeu și al neamului românesc, pentru a promova valorile moral-creștine în viața lor și în viața publică.
Or, cercetarea și descoperirea martirilor este o datorie creștinească întrucât „Biserica nu poate fi gândită, trăită și cinstită fără martiri”, iar reconsiderarea vieții martirilor, reevaluarea poziției vizavi de canonizarea martirilor din închisorile comuniste, poate constitui un punct de plecare și un mijloc de remontare a pietății pierdute printre preocupările seculare ale societății post-moderne actuale. De altfel, lipsa reperelor, valorilor morale este sursa adevăratei crize pe care o traversează nu doar România, ci întreaga Europă. Regenerarea morală a societății presupune o analiză și o revizuire a mijloacelor pe care le avem la îndemână. Tocmai de aceea abordarea teoretică trebuie completată de una etică, sufletească pentru că nu este suficientă doar o recunoaștere, ci avem nevoie și de o evocare prin simboluri, care să se adreseze nu numai intelectului, ci și emoției. Impresionant este faptul că aceste constatări le făcea Părintele Daniil Sandu Tudor, simbolul rezistenței prin credință și cultură, cuvintele sale provocând deopotrivă rațiunea și simțirea receptorilor: „Tagma celor care se învrednicesc a fi urmașii întăriți ai apostolilor nu trebuie să uite că Ortodoxia strămoșilor noștri s-a născut în staul, pe cruce, în catacombe și pe ruguri. În chivotul Tradiției noastre găsim cartea fantastică scrisă cu sângele martirilor, viețile sfinților mucenici. Biserica să învieze, iar Tradiția noastră
35
Andrei Scrima, Timpul Rugului Aprins, ..., p. 172.
ortodoxă va fi iar pâinea noastră cea spre ființă și nu vom mai gândi cu teamă la plinătatea cărărilor neamului nostru
36”.
(Părintele Daniil SanduTudor).
Deveniri (fațete) ale aceleiași personalități: a) Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, b)
Sandu Tudor (ipostaza laică).
Sfântul Ierarh Antim Ivireanul, ctitorul Mânăstirii Antim
Întâlnirea membrilor „Rugului Aprins” de
la Cernăuți, august 1943, la invitația
mitropolitului Bucovinei, Tit Simedrea:
4) Sandu Tudor, 5) Alexandru Mironescu,
9) Tit Simedrea, 11) Nae Constantinescu,
12) Constantin Noica, 13) Paul H. Stahl
36
Sandu Tudor, Spre o renaștere a Ortodoxiei, Ideea creștină, publicată de Federația Asociațiilor Creștine Studențești din România, iunie 1926, anul I, nr. 2, p. 2.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), Nr. 3 (Martie)
26
Iisus Hristos – Dumnezeu adevărat și Om adevărat
Gabriel Mitroi
Adevărul de credinţă stabilit în
perioada patristică este la fel de actual şi
astăzi, mai ales că ne vedem oarecum în
situaţia din acele vremuri prin faptul că,
după traducerea evangheliilor gnostice
descoperite la Nag Hammadi, avem de-a
face cu o nouă ofensivă la adresa Bisericii,
un atac direct la temelia credinţei creştin-
ortodoxe – natura divino-umană a lui Iisus
Hristos, moartea şi învierea reale ale Lui.
Aceste otrăvuri par să fascineze lumea de
azi şi chiar îi determină pe unii oameni să
trateze cu uşurătate adevărul de credință și
istoria reală a Bisericii şi învăţăturii ei; se
vehiculează ideea că Iisus Hristos a fost un
om obișnuit și nu Dumnezeu, S-a căsătorit
cu Maria Magdalena și nu a înviat. E o
campanie serioasă de denigrare a credinței
în învierea lui Iisus Hristos, care se
folosește de toate mijloacele mass-media:
romane polițiste, ulterior ecranizate, cu un
succes imediat (vezi Dan Brown – Codul
lui da Vinci), filme documentare care
prezintă descoperiri arheologice
extraordinare, prezentate la buletinele de
știri la ore de maximă audiență (vezi The
lost tomb of Jesus Christ, regizat de James
Cameron). În apărarea adevărului de
credință, Crezul rămâne o piatră de temelie
în ceea ce privește credința și mărturisirea
Bisericii lui Hristos.
Articolele 2-7 din Crez prezintă pe
scurt învăţătura Bisericii referitoare la Iisus
Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul
lumii. Se face legătura între Fiul şi Tatăl,
care este „Dumnezeu adevărat din
Dumnezeu adevărat”, este din aceeaşi
natură sau substanţă ca a Tătălui, este
trimis în lume de Tatăl nu pentru a I se
opune, nu pentru a-i lumina pe oameni în
ceea ce-L priveşte pe Creatorul lumii, ci
pentru a elibera pe oameni de stăpânul
acestei lumi, Diavolul, pentru a arată că şi
El, co-participant la crearea lumii, continuă
opera de purtare de grijă faţă de întreaga
creaţie. Apoi este prezentată credinţa
Bisericii în întruparea lui Hristos, care S-a
făcut la „plinirea vremii” (Galateni 4, 4),
confirmarea prezenţei în istorie a Fiului lui
Dumnezeu în vremea guvernatorului Pilat
din Pont, dar şi învăţătura cea mai
importantă din Crez, aceea că Hristos a
înviat a treia zi din morţi şi S-a înălţat la
ceruri de-a dreapta Tatălui, de unde va veni
iarăşi în calitate de Judecător, o dată cu
sfârşitul lumii. Faptul că Iisus Hristos şade
de-a dreapta Tatălui arată atât comuniunea,
cât şi consubtanţialitatea cu Tatăl. Prezenţa
în cadrul Treimii a Fiului lui Dumnezeu nu
este una care ţine de vreun merit personal
al lui Hristos, pentru suferinţa de pe Cruce
sau moartea nevinovată, ci ţine de natura
divină, comună celor trei Persoane ale
Sfintei Treimi: „În crezul de la Niceea,
observăm că Logosul este din fiinţa şi
ipostasul Tatălui. Aici, cuvântul fiinţă are
sensul de ipostas. Astfel, atunci când spune
deofiinţă cu Tatăl înseamnă de fapt din
ipostasul Tatălui. Observăm acelaşi lucru
în scrierile marelui Atanasie unde termenii
fiinţă şi ipostas sunt folosiţi
interschimbabil. Insistenţa Capadocienilor
pe acceptarea terminologiei trei ipostasuri
şi distincţia dintre fiinţă şi ipostas, care
apare la Sinodul din Constantinopol (381),
se datorează faptului că ei şi-au dat seama
că doar astfel puteau evita pavlicianismul,
sabelianismul şi arianismul... se poate
concluziona că Biserica a formulat
următoarea concluzie împotriva ereziilor
gnosticismului, monarhianismului,
sabelianismului, arianismului şi a
eunomianismului, concluzie care este
cuprinsă în Sfintele Scripturi şi a fost
totdeauna crezută de ea, ca fiind o extensie
a deciziilor Sinoadelor ecumenice”1.
Gnosticii au îmbrățișat o viziune
eronată în ceea ce privește raportul de
1 Ioannis Romanides, Dogmatica patristică
ortodoxă – o expunere concisă, Ed. Ecclesiast,
Sibiu, 2010, p. 23-25.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), Nr. 3 (Martie)
27
filiație dintre Tatăl și Fiul, au contestat
indirect consubtanțialitatea Tatălui și a
Fiului: „după unii dintre gnostici, Iisus era
mai degrabă un eon, diferit chiar de
Hristos. Pentru alții, Iisus era mai degrabă
o emanație a lui Dumnezeu, veșnicul
Dumnezeu-Fiul”2. Această variantă
dochetistă asupra întrupării reale a lui Iisus
Hristos apare ca învățătură de bază la
aproape toți gnosticii; indiferent de felul
cum Îl percepeau, ca eon, ca emanație, ca
organ învățătoresc al lui Dumnezeu3, Iisus
Hristos nu poate fi considerat și Dumnezeu
și Om în același timp; Steven Runciman, în
studiul său, face lumină asupra acestei
concepții a gnosticilor referitoare la
Hristos: „Iisus era de natură divină. Prin
urmare, Îi era imposibil să se întrupeze, să
devină om, o creatură a lumii
Demiurgului. Om era doar în aparență”4.
Ereziile care s-au manifestat în
imperiu legate de Divino-umanitatea lui
Hristos primesc un răspuns foarte bine
articulat la Niceea din partea Sfinţilor
Părinţi, care au subliniat faptul că dogma
hristologică a fost mărturisită de Biserică
fără adăugiri sau răstălmăciri. Unitatea
credinţei a fost exprimată în câteva articole
scurte, dar foarte concentrate. Au fost
combătute toate ereziile de până atunci, fie
că vorbim despre cele gnostice sau cele
care le-au luat locul, antitrinitariene sau
hristologice. Combaterea arianismului la
primul sinod ecumenic a fost urmată de
combaterea tuturor ereziilor de până
atunci, începând de la gnostici şi până la
Arie. Astfel, au fost combătute acele
învăţături care se aflau departe de adevărul
biblic şi eclesial, dar a fost reactualizat şi
dezacordul Bisericii faţă de învăţăturile
greşite care s-au manifestat până atunci.
Această aducere aminte a ereziilor
2 Steven Runciman, Maniheul medieval. Studiu
asupra ereziei dualiste în Evul Mediu, Ed. Nemira,
București, 2016, p. 24. 3 Ibidem, p. 30: Mani „a sporit nebuloasa, declarând
că toți, Buddha, Zoroastru, Hermes, Platon, la fel ca
și Iisus, nu au fost decât organele învățătorești ale
lui Dumnezeu”. 4 Ibidem, p. 24
predecesorilor a devenit un leitmotiv la
fiecare sinod ecumenic, ceea ce subliniază
grija Bisericii de a nu reveni la situaţii care
pun în pericol dreapta credinţă şi
mărturisire.
Cea mai importantă erezie care a
fost combătută la primul sinod ecumenic şi
care i-a determinat pe Sfinţii Părinţi să
alcătuiască jumătate din Crez pentru a
lămuri învăţătura despre Iisus Hristos, Fiul
lui Dumnezeu, a fost arianismul. E posibil
să nu fie o coincidenţă faptul că arianismul
a apărut în Alexandria Egiptului, unde au
fost descoperite mult mai târziu aşa-
numitele evanghelii gnostice. Cert este că
această învăţătură greşită s-a propagat
foarte repede în întreg Imperiul, divizându-
i pe oameni, motiv pentru care Biserica, cu
susţinerea Sfântului Împărat Constantin cel
Mare, a dorit să facă lumină în ceea ce
priveşte divino-umanitatea lui Iisus
Hristos. Acesta este motivul principal
pentru care la Niceea, în anul 325, s-au
adunat 318 părinţi, mari teologi şi
mărturisitori ai Bisericii. Giovanni
Filoramo confirmă motivul pentru care a
fost convocat primul sinod ecumenic, „în
primul rând ca să rezolve grava problemă
doctrinară constituită de concepţia
preotului alexandrin Arius în materie de
teologie trinitară. Acesta, radicalizând
poziţia subordinaţionistă, care fusese cea a
apologeticii şi, în parte, şi a lui Origene,
afirma că, deoarece Dumnezeu era în mod
necesar negenerat, întrucât este imutabil,
Fiul nu poate fi Dumnezeu şi nu poate să
fie considerat altfel decât creat”5.
Sub călăuzirea Duhului Sfânt,
Sfinţii Părinţii de la Niceea au combătut
ereziile în ordine cronologică, începând de
la Simon Magul până la preotul Arie,
cuprinzând în şapte articole la primul sinod
şi cinci la cel de-al doilea sinod coloana
vertebrală a dogmaticii ortodoxe.
5 Giovanni Filoramo, Istoria Religiilor. Iudaismul şi
Creştinismul, vol. II, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, p.
214.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), Nr. 3 (Martie)
28
O succintă introducere în psihologie
Pr. Ștefan Leocă
Plecând de la etimologia cuvântului
(ψυχή = suflet; λόγος = știință), am putea
defini psihologia drept știința sufletului sau
știința care se ocupă cu studiul sufletului
omenesc. Însă, în realitate, psihologia este
definită, în general, ca fiind „știința care se
ocupă cu studiul psihicului”1.
În tratatele de specialitate, psihologia
este definită cel mai adesea ca fiind „știința
care studiază psihicul (procese, însușiri, stări,
condiții, mecanisme psihice), utilizând un
ansamblu de metode obiective, în vederea
desprinderii legității lui de funcționare, în
scopul descrierii, explicării, integrării,
optimizării și ameliorării existenței umane”2.
Dar, trebuie să precizăm că nu există încă o
definiție unanim acceptată a „psihologiei”,
întrucât „concepțiile cu privire la conținutul
psihologiei diferă de la un autor la altul”3. De
aceea, unii psihologi români afirmă că, într-
adevăr, răspunsul la întrebarea „ce este
psihologia?” este încă un lucru „nu atât de
ușor de dat”4.
De pildă, psihanalistul austriac Otto
Rank afirma, la vremea sa, că „psihologia
științifică” este ancorată până și în căutarea
adevărului despre „suflet”, însă, „atunci când
vine vorba de interpretarea lui, respinge
contribuțiile credințelor străvechi, religia și
miturile”. De aceea, ea „conduce
experimente care dovedesc întotdeauna că
sufletul nu există”5.
Conform dicționarelor de psihologie,
psihicul este o „modalitate superioară a
existenţei biosociale, ansamblu de slăvi,
însuşiri, fenomene și procese subiective ce
depind cu necesitate de mecanismele
cerebrale şi de interacţiunea cu lumea
1 Academia Română, Institutul de lingvistică „Iorgu
Iordan-Al. Rosetti”, DEX – Dicționarul explicativ
al limbii române, Ed. Univers Enciclopedic Gold,
București, 2012, p. 893. 2 Mielu Zlate, Fundamentele psihologiei, Ed.
Universitară, București, 2006, p. 13. 3 Ibidem, p. 10.
4 Ibidem.
5 Otto Rank, Psihologia și sufletul, trad. Simona
Tudor, Ed. Herald, București, 2010, p. 13.
obiectivă, îndeplinind funcţii de raportare la
lume şi la sine prin orientare, reflectare,
planificare mentală şi acţiuni transformativ-
creative. Psihicul este modalitatea superioară
a vieţii de relaţie (care la om este esenţial
socio-culturală) sau a adaptării (care la om
fiind mijlocită instrumental şi social, este o
co-adaptare subiect-obiect, care are ca latură
definitorie intervenţia activă în ambianţă,
transformarea acesteia prin muncă). Psihicul
este inseparabil de materie, dar nu se
identifică cu aceasta întrucât este numai o
însuşire a materiei superior organizate, este
un ansamblu de relaţii energetic-
informaţionale în care este esenţială
caracteristica calitativă, iar nu implicarea
cantitativ-substanţială care este extrem de
subtilă, rafinată etc. Niels Bohr presupune că
sub raportul mecanismelor sale materiale,
psihicul ar prezenta similitudine,
convergenţă cu fenomenele pe care le
studiază fizica atomică. B. Ananiev arată că
psihicul este material după originea sa (este
efect al lumii materiale şi este mijlocit prin
organism şi direct, prin organul material al
creierului), este subiectiv după forma sa de
elaborare (are ca mod de existenţă activitatea
subiectivă) şi este obiectiv după conţinut, în
sensul reflectării şi al prelucrării
informaţiilor”6.
În funcție de asumpțiile la care aderă
fiecare curent psiholog, de-a lungul timpului
au fost emise mai multe teorii și definiții ale
„psihicului” uman, iar cele mai
reprezentative dintre acestea sunt
behaviorismul clasic și orientarea umanistă7.
Printre acestea, în zilele noastre, iși fac tot
mai mult prezența și teoriile credințelor
orientale.
Interesant este faptul că, deși se
dorește o abordare de tip materialist a
psihicului omenesc, totuși, se afirmă în baza
subiectivității persoanei că legile ei sunt
6 Paul Popescu-Neveanu, Dicționar de psihologie,
Ed. Albatros, București, 1978, p. 566-567. 7 Anca Dragu, Rodica Enache, Fundamentele
psihologiei, Ed. Ovidius University Press,
Constanța, 2007, p. 12-13.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), Nr. 3 (Martie)
29
probalistice8, adică raportul cauză-efect nu
este unul direct, ci pluridimensional. De
altfel, teoreticienii filozofiei deterministe
introduc în psihologie noțiunile de
„supradeterminare”, „subdeterminare” sau
„determinism sincronic”9 .
Așadar, „psihologia” reprezintă
studierea științifică a faptelor psihice,
respectiv a proceselor mentale și a
comportamentelor cu ajutorul instrumentelor
sau metodelor psihologice: observația,
descrierea și experimentul. Procesele psihice
studiate de psihologie sunt: gândirea,
memoria, limbajul, motivația, afectivitatea,
voința, reprezentarea și toate
comportamentele observabile și
neobservabile care constituie
„personalitatea”.
Psihologia este la începuturile ei o
conștiință experimentală. Astfel că prin
studierea în profunzime a psihicului s-a ajuns
la trasarea a două proprietăți generale ale
acestuia, și anume, „hipercomplexitatea” și
„rolul integrativ-adaptiv”. Procesele psihice
pot fi „cognitive” (cognitiv-senzoriale,
reprezentate de senzații percepții și
reprezentări; cognitiv-intelectuale,
reprezentate de gândire, memorie și
imaginație) și „reglatorii” (motivație, emoție,
voință).
Psihicul este împărțit în trei niveluri
structural funcționale: conștient, subconștient
și inconștient.
„Conștientul” reprezintă „tot ceea ce
cunoaștem și recunoaștem în noi”10. Acesta
se identifică cu conștiința, care poate fi
definită drept „o formă supremă de
organizare psihică prin care se realizează
integrarea subiectiv-activă a tuturor
fenomenelor vieții psihice și care facilitează
raportarea continuă a individului la mediu”11.
Funcțiile „conștientului” sunt: funcția
informațional-cognitivă, funcția finalistă,
funcția anticipativ-predictivă, funcția
reglatoare și funcția creativ-proiectivă12.
8 Mielu Zlate, Fundamentele psihologiei, ..., p. 60.
9 Ibidem.
10 Corinne Morel, ABC-ul psihologiei și al
psihanalizei, Ed. Corint, București, 2003, p. 61. 11
Mielu Zlate, Fundamentele psihologiei, ..., p. 87. 12
Ibidem, 87-88.
Subconștientul (numit și preconștient)
este o zonă intermediară între „conștient” și
„inconștient” care asigură „medierea între
gândirea conștientă și gândirea
inconștientă13. Ea cuprinde actele care au
fost cândva conștiente, dar care, în prezent,
se desfășoară în afara controlului conștient.
El este rezervorul în care se conservă
amintirile, automatismele, deprinderile,
ticurile, montajele intelectuale sau perceptive
stereotipizate, deci toate actele care au trecut
candva prin filtrul conștiinței, s-au realizat
cu efort, dar care, acum, se află într-o stare
latentă, de virtualitate psihică, care ar putea
oricând să redevină activă, să pășească
pragul conștiinței”14.
„Inconștientul„ era considerat de
Sigmund Freud cea mai importantă și
cuprinzătoare parte a psihicului, cuprinzând
dorințele, emoțiile și impulsurile ce se găsesc
în partea cea mai profundă, greu accesibilă a
conștiinței. Potrivit teoriilor sale
psihanalitice deterministe, inconștientul ar fi
produsul refulărilor de ordin sexual și ar
domina viața noastră. Această concepție a
fost însă mult pusă sub semnul întrebării.
Spre exemplu, psihologul Mielu Zlate afirma
că „psihologia modernă definește
inconștientul extensiv și pozitiv, ca fiind o
formațiune psihică ce cuprinde tendințele
ascunse, conflictele emoționale generate de
resorturile intime ale personalității... Așadar,
experiența psihosomatică inconștientă,
infrastructura câmpului conștiinței și formele
primitive ale existenței persoanei sunt
sisteme de forțe care constituie
inconștientul”15.
Între „conștient” și „inconștient” pot
exista „relații circulare” (informații din
conștient trec în inconștient de unde o parte
se întorc în conștient); „de integrare și de
subordonare ale inconștientului de către
conștient” (conștientul are capacitatea de a
înțelege, stăpâni, contracara, domina
impulsurile inconștientului); „de dominare a
conștientului de către inconștient” (frecvent
în stările de afect, de transă creatoare, în
stările patologice, in psihoze); „de echilibru”
13
Corinne Morel, ABC-ul psihologiei și al
psihanalizei, ..., p. 63. 14
Mielu Zlate, Fundamentele psihologiei, ..., p. 88. 15
Ibidem, p. 90-91.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), Nr. 3 (Martie)
30
(frecvent în stările de reverie, spontaneitate,
relație )16. Unitatea acestor trei părți ale
psihicului asigură „unitatea vieții umane”17.
Psihologia distinge însă și stări de
conștiință modificată, care se găsesc la
frontiera dintre starea de veghe și cea de
somn, cea conștientă și cea inconștientă, cea
rațională și cea instinctiv-afectivă. Cele mai
importante stări de conștiință modificată sunt
somnul, visul și hipnoza.
Referindu-se la somn, psihologul
Mielu Zlate afirma că acesta „este in opoziție
cu starea de veghe, caracterizată prin
activismul și luciditatea psihicului și
identificabilă cu conștiința, somnul poate fi
definit ca o stare reversibilă a organismului
asociată cu scăderea până la dispariție a
reacțiilor adaptative superioare, a relațiilor și
reacțiilor adaptative superioare, a relațiilor și
reacțiilor senzorio-motorii cu și față de
mediul înconjurător. Este starea în care omul
rămâne complet lipsit de apărare”18. Somnul
este vital pentru viața omului și asigură
refacerea psihică si fizică. Faptul că omul se
liniștește în timpul somnului și se reface în
ciuda așa-zisei vulnerabilități (lipsa de
apărare) vădește încrederea inconștientă a
omului în providența divină.
Visul este „o mișcare a minții noastre în
vremea somnului”19 și are un caracter
afectiv, iar „scenele din vis sunt frecvent
ireale, chiar absurde, lipsește controlul
realității și totul pare posibil”20. După Freud,
visul are funcția de a asigura liniștea
somnului. În vis inconștientul trece de
bariera preconștientului și ajunge în
conștient. De aceea, Freud considera visul
cea mai buna metodă de a lua cunoștință de
ceea ce se află în inconștientul unei
persoane, dând o mare importanță
interpretării viselor21.
Hipnoza este „o stare modificată a
conștiinței, amplasată între starea de veghe și
16
Ibidem, p. 91-92. 17
Ibidem, p. 93. 18
Ibidem, p. 100. 19
Ilie Cleopa, Despre vise și vedenii, Ed.
Bunavestire, Bacău, 2008, p. 120. 20
Adriana Neculau et al., Psihologie. Manual
pentru clasa a X-a, Ed. Polirom, București, 2005, p.
59. 21
Sigmund Freud, Interpretarea viselor, Ed. Trei,
București, 2010, p.691-692.
cea de somn, însă mai aproape de starea de
veghe decât de cea de somn”22. Hipnoza a
provocat multe controverse, iar eficacitatea
ei este pusă sub semnul întrebării, motiv
pentru care „hipnoza nu este considerată
astăzi un domeniu major de interes în
cercetarea științifică mondială. În SUA și
Marea Britanie, uneori ea nu este văzută ca o
întreprindere serioasă”23. Cu toate acestea,
hipnoza este prezentă în majoritatea formelor
de psihoterapie.
Procesele psihice pot fi cognitive
(senzoriale și superioare) sau reglatorii.
Procesele psihice cognitive senzoriale sunt:
senzațiile, percepțiile și reprezentările.
Senzațiile sunt reprezentate de
excitabilitate („proprietatea biologică
generală care permite ființelor vii de a
recepționa influențele externe și de a
răspunde selectiv la ele printr-o stare de
modificare internă”24), sensibilitate
(„proprietatea organismului de a recepta
factori indiferenți, de a stabili un raport cu
sens biologic între ei și cei necondiționați...
ea reprezintă un produs al evoluției materiei
vii”25, adică a sufletului conceput de unii
psihologi ca fiind material și perfectibil) și
motricitate („denumire globală a reacțiilor
musculare prin care se efectuează mișcarea
corporală”26 ).
Percepția este un proces cognitiv cu
ajutorul căruia cunoaștem lumea
înconjurătoare și pe noi înșine folosindu-ne
de simțuri.
„Reprezentarea” este „procesul psihic,
care permite acțiunea mintală cu obiectul în
absența lui, dar cu condiția ca aceasta să fi
acționat cândva asupra organelor noastre de
simț”27. „Reprezentările” (imaginile)
îmbogățesc percepțiile, dându-le un caracter
mai clar, iar acestea influențează calitatea
reprezentării. Ele sunt importante în procesul
22
Mielu Zlate, Fundamentele psihologiei, ..., p.
114. 23
Daniel David, Psihologie clinică și psihoterapie:
fundamente, Ed. Polirom, Iași, 2006, p. 130. 24
Mielu Zlate, Fundamentele psihologiei, ..., p.
157. 25
Ibidem, p. 158. 26
Ibidem, p. 168. 27
Ibidem, p. 185.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), Nr. 3 (Martie)
31
gândirii, imaginației și a dinamicii
emoționale.
Procesele psihice cognitive superioare
sunt: gândirea, memoria și imaginația.
Gândirea este un „ansamblu de
fenomene psihice”28, un proces psihic
complex cu o poziție specială față de
celelalte procese. În absența gândirii,
imaginația și memoria nu și-ar putea
îndeplini funcțiile. Gândirea este capacitatea
de a rezolva problemele, având și sensul de
inteligență. Activitățile gândirii sunt:
conceptualizarea (aptitudinea de a forma și
integra concepte), înțelegerea, rezolvarea
problemelor și creația29.
Memoria poate fi definită ca o
„persistență a trecutului”30. Ea este funcția
psihică care face posibilă fixarea,
conservarea, recunoașterea și reproducerea
(actualizarea) informațiilor, trăirilor etc.
Memoria există în tot ceea ce este viu sub
forma memoriei inferioare, care este
prezentă și la om sub forma memoriei
mecanice. Pe lângă aceasta, omul are și o
memorie superioară, însoțită de corelații
logice și conștiință de sine.
După durată, există trei tipuri de
memorie: de foarte scurtă durată, senzorială
(0,20-0,30 secunde), de scurtă durată
(aproximativ 18 secunde) și de lungă durată
(nelimitată). Memoria de lungă durată se
cultivă prin repetiție, asociații, încărcătură
emoțională, înțelegere și legături logice.
Memoria poate fi imaginativă sau
vizuală (conservă și reproduce imagini),
verbal-logică (conservă și reproduce idei),
afectivă (conservă și reproduce emoții).
În legătură cu memoria stă și
procesul „uitării”. Uitarea se manifestă prin
imposibilitatea persoanei de a recunoaște
și/sau reproduce o informație stocată.
Cauzele uitării sunt inhibiția sau deteriorarea
spontană a atenției sau a altor procese
psihice. „Uitarea” poate fi influențată de
interes și sentimente. Nu este întotdeauna
patologică, cum s-ar crede. Este un fenomen
28
Norbert Sillamy, Dicționar de psihologie, Ed.
Univers Enciclopedic, București, 1998, p. 137. 29
Mielu Zlate, Fundamentele psihologiei, ..., p.
207-211. 30
Norbert Sillamy, Dicționar de psihologie, ..., p.
193.
psihic firesc, necesar, ce ajută la eliminarea
informațiilor subsidiare, colaterale,
secundare în favoarea informațiilor
prioritare.
Imaginația este o caracteristică foarte
importantă a persoanei și se manifestă sub
forma unei construcții imagistice rezultată în
urma operării cu imagini mentale. Imaginația
și inteligența sunt capacități psihice cu
ajutorul cărora omul stabilește interrelații,
corelează elemente.
În declanșarea și susținerea actelor
imaginative un rol important îl are și
afectivitatea (emoția și motivația). În plan
imaginativ apar: evenimente, obiecte,
persoane etc., care, la rândul lor, produc stări
afective, ură, dragoste, plăceri, repulsii etc.
Prin intermediul imaginației se poate
ajunge la fabulație (întâmplări imaginative
cu elemente fantastice considerate reale) care
poate fi normală (când subiectul știe că
fabulează și face distincția dintre imaginar și
realitate) sau patologică (când subiectul
confundă realul cu imaginarul).
Imaginația poate fi reproductivă
(permite o reconstituire a realității trecute
sau prezente care nu poate fi cunoscută
direct) și/sau creatoare (elaborarea unor
reprezentări și idei noi printr-o combinație
originală a unor elemente ale experiențelor
din trecut).
După criteriul implicării voinței în actul
imaginativ avem imaginație voluntară
(reproductivă și creatoare) și involuntară
(visul și reveria).
Procedeele imaginației sunt: aglutinarea
(prelucrarea mentală a unor părți preluate de
la lucruri diferite), amplificarea sau
diminuarea (modificarea proprietăților),
multiplicarea sau omisiunea (modificarea
numărului de elemente prin adăugare sau
scădere) și empatia.
Procesele psihice reglatorii sunt:
motivația, afectivitatea, voința și atenția.
Psihologia actuală nu a ajuns încă la un
consens în ceea ce privește principiul
motivației, existând mai multe modalități de
abordare și înțelegere a acestei teme.
„Motivația” este de o importanță
deosebită în cadrul științelor psihologice,
fiind folosită atât în psihopedagogie, cât și în
practica psihoterapeutică. În general,
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), Nr. 3 (Martie)
32
motivația este definită ca fiind un „ansamblu
de factori dinamici care determină conduita
unui individ”31. Pentru „o viață sănătoasă”
din punct de vedere psihic, o persoană
trebuie să aibă „echilibru motivațional”.
Astfel, „conform legii optimismului
motivațional (Yarkes și Dadson, 1908), până
la un punct, cu cât crește intensitatea
motivației, crește și performanța în sarcină,
după care o creștere a motivației duce la o
scădere a performanței”32. În stimularea
motivațională, Maslow ne atrage atenția să
ne orientăm preocupările în special pe
scopuri, și mai puțin pe mijloace, primele
având un grad de universalitate mai mare33.
De asemenea, el pune motivația în legătură
cu trebuințele, făcând chiar o ierarhie a
acestora. Astfel, o persoană – conform
abordării lui Maslow – „căreia îi lipsesc
hrana, siguranța, dragostea și respectul va fi
foarte probabil mai avidă de hrană decât de
orice altceva”34. Lipsa suficientei motivări
poate fi un factor patogen, iar insuficiența
motivațională vine din imposibilitatea
satisfacerii trebuințelor primare, de
securitate, sau chiar superioare. Aceasta nu
înseamnă că trebuie gratificate toate
trebuințele, mai ales că oricum „gratificarea
uneia naște o alta”35, ci să păstrăm un
echilibrul conform naturii noastre. Însuși
Maslow afirma că „majoritatea formelor de
psihopatologie rezultă din negarea, frustrarea
sau distorsionarea naturii umane esențiale36.
Abuzurile de orice fel influențează în mod
negativ optimul motivațional, chiar și a
acelor lucruri care sunt „lesne de dorit”.
Maslow observa că „a ne obișnui cu lucrurile
bune din viața noastră este cel mai mare
factor generator de rău, tragedie și suferință
pentru oameni, chiar dacă nu e un factor rău
în sine”37.
Tot în legătură cu motivația stă și
sentimentul fricii. Frica și tendința de
31
Ibidem, p. 202. 32
Daniel David, Psihologie clinică și psihoterapie,
..., p. 54. 33
Abraham Maslow, Motivațe și personalitate, Ed.
Trei, București, 2009, p. 75. 34
Ibidem, p. 93. 35
Ibidem, p. 159. 36
Ibidem, p. 274. 37
Ibidem, p. 315.
apărare sunt fie emoții, fie motive ale
conduitei. Frica poate fi momentană,
permanentă (anxietate sau angoasă), care
poate deveni stare patologică, sau nevrotică
(cum ar fi, spre exemplu, speriatul).
Afectivitatea este o „proprietate a
subiectului de a resimți emoții și sentimente;
ansamblul proceselor, stărilor, și relațiilor
emoționale sau afective”38. Motorul stărilor
afective nu îl reprezintă obiectele sau
persoanele în sine, ci relația subiectului cu
acestea. Același obiect poate produce stări
emoționale diferite atât unui subiect în
situații diferite, cât și mai multor subiecți
puși în aceeași situație39. De afectivitate țin
următoarele procese psihice: dispozițiile
afective (stări afective generalizate, relativ
discrete, dar persistente care au rol în
reacțiile și procesele afective, emoționale
ulterioare; acestea sunt rezultatul unor emoții
anterioare), afectele (izbucniri puternice de
scurtă sau lungă durată, însoțite de
manifestări mimico-gestice care, de multe
ori, scapă de sub controlul conștiinței; ele se
manifestă în funcție de educația și cultura
subiectului ca: frică, groază, furie, mânie,
disperare, mirare, uimire etc.), emoțiile
(fenomene afective fundamentale care apar
ca reacții primare, spontane, sau ca procese
complexe însoțite de modificări fiziologice,
precum, accelerarea bătăilor inimii,
neregularitatea respirației, înroșirea obrajilor,
râs sau plâns; pot fi factori emoționali
obiectele, situațiile, persoanele și
evenimentele; cele mai frecvente stări de
emoții sunt: bucuria, tristețea, admirația,
disprețul, speranța, deznădejdea, indignarea
etc.), sentimentele („formaţiune afectivă,
complexă şi relativ stabilă cu funcţie de
atitudine subiectivă şi valorică şi efectuând
un rol important în reglarea conduitei în
calitate de vector emoţional”40) și pasiunile
(„sentiment deosebit de puternic şi de activ
care îl stăpâneşte pe om şi-l angajează
nestăvilit, într-o anumită direcţie; omul
stăpânit de o pasiune îşi mobilizează toate
38
Paul Popescu – Neveanu, Dicționar de
psihologie, ..., p. 29. 39
Mielu Zlate, Fundamentele psihologiei, ..., p.
263. 40
Paul Popesu – Neveanu, Dicționar de psihologie,
..., p. 651.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), Nr. 3 (Martie)
33
energiile şi demonstrează o neobişnuită
tenacitate în promovarea acestora, practic
pasiunea îl împinge pe om spre obiectul
ei”41).
Voința este „forma superioară de reglaj
psihic”42 și are rolul de a înfrâna dar și/sau
amplifica un impuls (manifestare
necondiționată, sau un răspuns promt de
satisfacere a unor trebuințe). Ea ne ajută să
punem în concordanță manifestările
impulsive cu normele comportamentale. Mai
este numită și modalitatea de coordonare a
activității.
Etapele procesului volitiv sunt:
articularea motivațională sau prefigurarea
intenției (curiozitatea de ști, de a afla ceva,
de a cunoaște, de a simți etc.), lupta
motivelor (motivele sunt cele care intră în
relații de concordanță sau opoziție), luarea
hotărârii (în urma căreia sub influența unui
motiv sau altul se elaborează planul de
acțiune pentru atingerea unui scop),
împlinirea planului (se realizează prin
acțiune și constatarea atingerii scopului) și
verificarea (evaluarea performanțelor). Un
rol important în actele voluntare îl are
rațiunea și afectivitatea. Voința presupune
efort și este rezultatul dintre capacitatea și
disponibilitatea omului la un moment dat.
Atenția este concentrarea și orientarea
proceselor psihice cognitive asupra unui
obiect, persoană, fenomen, eveniment etc. Ea
este funcția de sinteză care organizează
procesele psihice într-o direcție precisă într-
un flux intens și dirijat.
Manifestarea atenției produce asupra
vieții psihice efecte precum, claritatea unei
impresii, informații, concentrarea asupra
unui stimul, perceperea clară a unui obiect,
persoană, fenomen, răspândirea perceperii
unui fapt, modificări motorii și expresive.
Atenția poate fi favorizată atât de factori
interni (intensitatea stimulului, mișcarea
acestuia) cât și interni (interesul personal).
Capacitățile atenției diferă de la o
persoană la alta. În acest context, însușirile
atenției sunt: capacitatea de concentrare,
stabilitatea, volumul, selectivitatea și
distributivitatea.
41
Ibidem, p. 518. 42
Mielu Zlate, Fundamentele psihologiei, ..., p.
318.
Personalitatea este cel mai important
domeniu al psihologiei și reprezintă
„elementul stabil al conduitei unei persoane;
ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o
altă persoană”43.
Personalitatea are două trăsături
fundamentale: individualitatea (fiecare este
unic prin: trăsături, aptitudini, sentimente,
amprente, genă etc.) și persistența în timp
(constanța trăsăturilor care ne
particularizează indiferent de conjunctura
prin care trece persoana respectivă). Mediul
natural și social influențează formarea
personalității.
În ceea ce privește trăsăturile
personalității, de-a lungul timpului, au
existat mai multe teorii, neexistând nici
astăzi o unitate sau uniformizare a acestora.
Spre exemplu, după Hans J. Eysenck,
personalitatea poate fi descrisă pe baza a
două caracteristici: gradul de introvertire și
nervozismul. Alți psihologi, susțin cinci
tipuri de trăsături ce definesc personalitatea,
și anume, gradul de introvertire,
nervozismul, intelectul, agreabilitatea și
conștiinciozitatea. Caracteristicile înnăscute ale
personalității umane formează
temperamentul, iar cele dobândite în
conjunctura socio-culturală formează
caracterul. Temperamentul și caracterul sunt
într-un raport de interdependență și de multe
ori sunt confundate.
Temperamentul este „latura dinamico-
energetică a personalității”. Acesta nu se
schimbă în timpul vieții, ci doar poate evolua
sau involua în funcție de influențe. O
influență deosebită o poate constitui
formarea trăsăturilor de caracter.
Se spune că există atâtea tipuri de
temperament câți oameni sunt, pentru că
fiecare om este unic în univers, dar, totuși,
de-a lungul istoriei, s-au făcut mai multe
clasificări temperamentale.
Prima clasificare a temperamentelor au
făcut-o Hipocrate și Galenus, care au spus că
există patru tipuri temperamentale
corespunzătoare celor patru umori existente
în persoana umană. Acestea sunt: colericul
(determinat de bila galbenă, este plin de
43
Norbert Sillamy, Dicționar de psihologie, ..., p.
231.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), Nr. 3 (Martie)
34
căldură; are ca trăsături pozitive: voința
puternică, procese afective dezvoltate, multă
pasiune; iar trăsături negative: excitabilitate,
agresivitate, iritabilitate), sangvinicul
(determinat de sânge, este violent și instabil;
trăsături pozitive: excitabilitate, sociabilitate,
dinamism, bună dispoziție; trăsături
negative: mulțumire de sine, superficialitate,
inconsistență), flegmaticul (determinat de
flegmă, este rece și umed; trăsături pozitive:
toleranță, răbdare, perseverență, echilibru;
trăsături negative: reactivitate, adaptabilitate
dificilă, monotonie afectivă, înclinație spre
stereotipie), melancolicul (determinat de bila
neagră; trăsături pozitive: sârguință,
perseverență, responsabilitate, simț al
datoriei; trăsături negative: adaptabilitate
redusă, pesimism, neîncredere în alții și
uneori chiar și în sine, predispoziție spre
anxietate). Hipocrate punea în legătură
aceste temperamente cu anotimpul în care se
năștea persoana, respectiv: vara, primăvara,
iarna și toamna. Evident că această împărțire
a lui Hipocrate și Galenus nu este de
actualitate, ba chiar a fost respinsă categoric
de unii psihologi, însă are importanța ei
istorică în abordarea personalității și rămâne
încă orientativă pentru cei care studiază
temperamentul uman.
Folosind scheletul părintelui medicinei,
I. P. Pavlov distingea patru tipuri
temperamentale: sangvinic (puternic,
echilibrat, mobil și extrovertit), flegmatic
(puternic, echilibrat, inert, molâu,
introvertit), coleric (puternic, neechilibrat,
extrovertit) și melancolic (slab, inert,
introvertit).
Carl G. Jung împarte temperamentul în
funcție de orientarea spre sine sau spre lume
în trei tipuri psihologice: extrovertitul
(sociabil, comunicativ, spirit de inițiativă
chiar dacă nu reușește să ducă sarcinile până
la capăt, simț practic chiar dacă nu face
nimic), introvertitul (caracterizat de o
gândire abstractă și profundă, hotărât, se
izolează uneori, contemplativ, rezervat,
neîncrezător în sine și în cei din jur,
predispus spre anxietate) și ambivert.
Kretschmer, pe baza unei analize
minuțioase asupra personalității umane a
împărțit temperamentul în trei tipuri
constituționale, și anume, psiho-fizice: picnic
(mic în talie, cu tendințe de îngrășare,
adipos, activ fizic dar și psihic, cu rezistență
fluctuantă; în plan psihic prezintă
caracteristici „ciclotimice: alternanță între
hiperactivitate, euforie și depresie, atonie,
având o predispoziție spre psihoza maniaco-
depresivă”44), leptosom sau astenic (are
corpul alungit (fața, gâtul, trunchiul și
extremitățile), este slab, sistem muscular
firav, fără grasime, greutate inferioară
raportată la înălțime; din punct de vedere
psihologic este rece și mai distant, enigmatic,
indiferent sau chiar ostil față de mediu cu
nuanțe de bizarerie) și atletic (schelet osos,
musculatură și epidermă bine dezvoltate,
statură medie, umeri largi, gâtul lung și solid,
capul puternic; din punct de vedere
psihologic se caracterizează prin: tendință de
perseverare, imaginație scăzută, tenacitate,
rigiditate, aparent liniștit dar cu reacții
explozive din punct de vedere emoțional,
predispus la epilepsie). În afară de aceste trei
tipuri principale, Kretschmer mai descrie
încă unul secundar, și anume, cel „displastic
secundar, dizarmonic, de etiologie
endocrină”45.
Noțiunea de caracter exprimă o „veche
denumire dată individualităţii psihice,
considerată în ceea ce are ca distinctiv ca
structură sau tipar ce se imprimă constant
comportamental. Ansamblul însuşirilor
psihice, caracteristice pentru individ în sens
restrictiv”46. Caracterul reprezintă
„configurația sau structura psihică
individuală, relativ stabilă și definitorie
pentru om, cu mare valoare adaptativă,
deoarece pune în contact individul cu
realitatea, facilitându-i stabilirea relațiilor,
orientarea și comportarea potrivit
specificului său individual”47. La formarea
caracterului contribuie atât trăsăturile
înnăscute (temperamentul), cât și
valorificarea însușirilor sistemului nervos,
organizărilor instinctive și a trăsăturilor
44
Eugen Jurcă, Spovedanie și psihoterapie –
interferențe și diferențe, Ed. Despina, București,
2007, p. 33. 45
Ibidem, p. 34. 46
Paul Popescu – Neveanu, Dicționar de
psihologie, ..., p. 99. 47
Mielu Zlate, Fundamentele psihologiei, ..., p.
382.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), Nr. 3 (Martie)
35
dobândite în mediul socio-cultural.
Imoralitatea este deseori asociată cu „lipsa
de caracter”. Un om imoral se distinge prin
comportament agresiv, înfățișare neîngrijită,
impulsivitate, lipsa echilibrului psihic, inerție
(amorf, fără viață), iar cel moral prin
tenacitate, îngăduință, ambiție etc.
Inteligența este o latură „rezolutiv
productivă a personalității”48, capacitatea
omului de a rezolva problemele în mai multe
etape. Inteligența este cea care găsește căile
și mijloacele spre atingerea scopurilor
noastre. Este un act intelectual de
surprindere conștientă a legăturilor dintre
obiecte, fenomene, evenimente și persoane.
Astăzi se utilizează la scară largă metode de
măsurare a inteligenței, cunoscute sub
numele de „teste de inteligență”.
Inteligența are cel puțin trei
caracteristici fundamentale, și anume: „1.
capacitatea ei de a soluționa situațiile noi,
cele vechi, familiare, fiind soluționate cu
ajutorul deprinderilor, obișnuințelor; 2.
rapiditatea, suplețea, mobilitatea,
flexibilitatea ei; 3. adaptabilitatea adecvată și
eficiența la împrejurări”49.
Creativitatea este o latură
„transformativ constructivă a personalității ...
și constituie una dintre problemele majore
ale contemporaneității”50. E Limbos definea
creativitatea drept „capacitatea de a crea
răspunsuri la probleme, de a elabora soluții
inedite și originale”, iar Al. Roșca o definea
ca fiind „un complex de însușiri și aptitudini
psihice care, în condiții favorabile, generează
produse noi și de valoare pentru societate”51.
Psihologul Graham Wallas sugerează
existența a patru faze creative: prepararea (se
sesizează problema, care se formulează mai
apoi în termeni foarte clari, se analizează
datele problemei, se enunță și se testează
diferite ipoteze de rezolvare a problemei),
incubația (se produce în inconștient sau
subconștient, și are loc o serie de prelucrări
paralele, se stabilesc conexiuni care nu au
fost efectuate anterior), iluminarea (este
momentul în care soluția problemei apare
brusc în câmpul conștiinței. Materialul
48
Ibidem, p. 397. 49
Ibidem, p. 399. 50
Ibidem, p. 409. 51
Adriana Neculau et al., Psihologie, ..., p. 110.
acumulat duce spontan la o înțelegere clară
și sintetică a problemei; este cunoscută și sub
denumirea de „inspirație”) și verificarea
(este faza finală a procesului de creație în
care este testată soluția găsită și eliminate
eventualele erori)52.
Omul nu se naște cu personalitate, ci și-
o formează treptat, încă din copilărie.
Majoritatea psihologilor afirmă că în jurul
vârstei de trei ani se pun bazele
personalității, ca mai apoi să se dezvolte în
mod pregnant până în perioada adolescenței,
când, în mare parte se consideră constituită.
Psihologul român Mielu Zlate afirma că
omul devine personalitate atunci când: „1.
devine conștient de lume, de alții, de sine;
[...] 2. își elaborează un sistem propriu,
personal de reprezentări, concepții, motive,
scopuri, atitudini, convingeri în raport cu
lumea și cu sine; [...] 3. desfășoară activități
socialmente utile și recunoscute; [...] 4.
emite, susține și argumentează judecăți de
valoare întemeiate, punând sub semnul
întrebării unele aspecte care intră în
contradicție cu modul său de a fi, gândi,
acționa, cu sistemul de idei și concepții
formate până la un moment dat;[...] 5.
creează valori sociale; [...] 6. are un profil
moral bine conturat, nobil, coerent care îi
permite să se dedice unor idei idealuri,
militând pentru traducerea lor în fapt; [...] 7.
și-a format capacitatea de control și auto-
control în concordanță cu semnificația
situațiilor, cu cerințele lor permisive și
restrictive, trăind afectiv, la înaltă tensiune,
ceea ce crede și face, asumându-și conștient
responsabilitățile și consecințele actelor sale;
[...] 8. se integrează armonios și util în
societate; [...] 9. știe să se pună în valoare, să
se facă recunoscut de alții; [...] 10. poate fi
luat drept model pentru formarea altor
personalități53.
52
Ibidem, p. 111-112. 53
Mielu Zlate, Fundamentele psihologiei, ..., p.
427-430.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), Nr. 3 (Martie)
36
Premisele catehezei.
Partea a III-a
Pr. Ștefan Zaharia
Pentru că primesc botezul de
prunci, copiii creştini cresc în credinţă şi se
catehizează treptat, paralel cu
evanghelizarea şi tâlcuirea Evangheliei,
predica duminicală completând adesea
primele noţiuni de catehizare primite de la
părinţi, apoi în şcoală1 şi nu în ultimul rând
în Biserică. Părinţii au simţit şi avut
dintotdeauna obligaţia să-şi educe copiii
încă din primele clipe ale vieţii acestora, în
credinţa în Dumnezeu şi în formarea unor
aptitudini morale creştine corecte, întrucât
chipul care se va pecetlui în copil depinde,
fără îndoială, de cei care îşi vor pune
pecetea – iar aceştia nu sunt decât părinţii,
care transmit copiilor trupul lor şi sufletul
lor2. Dionisios Tsatsis, în Învăţăturile
Bătrânilor Duhovnici, recomandă predarea
cunoştinţelor religioase fundamentale la
copiii cu vârste mici: Părinţii să-şi educe
copiii lor încă din fragedă pruncie. Să-i
înveţe frica lui Dumnezeu, să le taie
elanurile cele rele şi greşelile, să nu-i
linguşească şi să nu le satisfacă poftele şi
voinţele lor rele.3
Insuficienţa bunei educaţii religios-
morale este un rău cu care ne luptăm azi
pentru ca omenirea să nu ajungă la
degradarea morală care să o ducă la pieire.4
Din acest motiv cateheza copiilor şi
1 Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, Ed.
IBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 83.
2 Sf. Vladimir, Mitropolitul Kievului, Despre
educaţie, trad. de Xenia şi Adrian Tănăsescu-Vlas,
Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, p. 59. 3 Gheorghe Spiliotis, Părinţii duhovnici şi copiii,
Educaţia tinerilor în conformitate cu învăţătura
Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre, culegere de
texte, trad. din greacă de Ilioniu Georgeta-Mariana,
Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2006., p. 32; a se vedea şi
Sf. Vladimir, Mitropolitul Kievului, op. cit., p. 73. 4 Sf. Vladimir, Mitropolitul Kievului, Despre
educaţie, ..., p. 55.
tinerilor este o necesitate pastorală şi
misionară stringentă.
Părintele Constantin Necula
vorbeşte în Propovăduire şi educaţie
socială despre această necesitate, la nivelul
adulţilor5. Dacă îi privim pe tineri doar ca
adulţi este foarte posibil să avem surprize
fiindcă în ei se regăsesc de multe ori copiii.
Sunt mai aproape de copilărie prin
experienţa vârstei inocenţei, dar căutările şi
întrebările care îi definesc îi aşează la
limita primară a omului mare.
Trebuie să recunoaştem că
pastorala catehumenală începe cel mai des
cu ora de religie, cu beneficiile şi riscurile
ei. Dar când e vorba de tineri? Când îi
vedem atât de imprevizibili? Atât de
rebeli? Lipsa de informaţie calitativă sau
indiferenţa noastră, pasivitatea sinucigaşă a
preotului – inginer de şantier, ne aşează în
scaunul confortabil al arbitrului. Ne
pricepem cel mai bine să punem etichete.
Catalogarea a înlocuit de mult implicarea
şi ne oferă cel mai bun alibi pentru „lipsa
de timp” pe care o afişăm în aşteptarea
laudelor sau a compătimirii. Un singur
exemplu vă ofer: la vârsta adolescenţei,
creierul trece printr-o multitudine de
transformări de ordin neuronal ceea ce
duce la comportamente anti-instituţionale
şi independente de ceea ce oferim noi.
Când un copil are între 6 şi 12 ani, neuronii
săi cresc mult formând zeci de conexiuni
între ei şi dând naştere unor noi căi
neuronale. Toate aceste formaţiuni, care de
fapt alcătuiesc materia cenuşie, ating cota
maximă la vârste diferite în funcţie de
sexul copilului: la fete, fenomenul se
produce în jurul vârstei de 11 ani, pe când
la băieţi, abia la 12 ani şi jumătate. După
5 Constantin Necula, Propovăduire şi educaţie
socială, Ed. Andreiană, București, 2010, p. 213-
237.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), Nr. 3 (Martie)
37
această perioadă, materia cenuşie începe să
descrească cu o rată de 0,7 % pe an, până
în jurul vârstei de 20 de ani. În acelaşi
timp, materia albă (alcătuită din teci de
mielină care învelesc axiomii pentru o mai
bună transmitere a semnalelor nervoase) se
îngroaşă. An de an (uneori chiar până la
vârsta de 40 de ani), tecile de mielină se
îngroaşă într-un mod asemănător cu inelele
copacilor. Aceste două procese explică de
ce în adolescenţă putem spune că avem
mai puţine conexiuni în creier, dar care
sunt mult mai rapide. Cu timpul, creierul
devine o maşină mai eficientă, dar acest
lucru cere sacrificii: începe să îşi piardă o
parte din potenţial în avantajul procesului
de învăţare şi a capacităţii de a-şi reveni în
urma traumelor6.
Totuşi, există oameni de ştiinţă care
atribuie deciziile proaste luate de
adolescenţi în baza hormonilor şi a
schimbărilor ce se produc la acest nivel.
Specialiştii confirmă că hormonii rămân o
parte importantă a poveştii adolescenţilor,
căci imediat ce creierul trece de perioadele
de creştere şi descreştere a numărului de
sinapse, corpul este luat cu asalt de
hormonii specifici pubertăţii.
Pentru o perioadă lungă de timp,
psihologii au considerat că acest atac
biochimic este responsabil pentru
comportamentul imprevizibil şi pentru
emoţiile intense specifice adolescenţilor.
Acum, cercetările din ultimii ani vin să
susţină aceste ipoteze.
Este bine de ştiut că adolescenţii nu
adoptă un comportament dificil doar pentru
a-şi scoate părinţii din sărite, ci pentru că
sunt supuşi unor schimbări neaşteptate pe
care nu ştiu cum să le gestioneze. În mod
conştient şi inconştient, adolescenţii sunt
încă prinşi în problemele copilăriei, mai
ales în cele legate de relaţia cu părinţii şi
de mediu. În acelaşi timp, ei încearcă să îşi
dea seama la ce anume să se aştepte de la
viitor. Apoi, trebuie urmată şi cea de-a
6 Cf. studiile Dr. Jay Giedd de la Institutul Naţional
pentru Sănătatea Mintală din USA, apud
http://www.livescience.com/, accesat în august
2015.
treia direcţie: preocuparea legată de
prezent. Unde se află ei acum şi ce anume
se întâmplă cu mintea şi corpul lor, de
unde vin toate aceste schimbări la care sunt
supuşi. Ceea ce-i perceput uneori ca o
problemă cu adolescenții, asumarea sporită
de risc, slab control al impulsurilor,
conștiinţa de sine, n-ar trebui stigmatizate.
Reflectă schimbări în creier care oferă o
ocazie excelentă pentru educație și
dezvoltare socială.7
Ne scapă din vedere totuşi obligaţia
de a fi lângă tineri necondiţionat. În
bucuriile şi tristeţile lor. În împlinirile şi
suferinţele lor. În loc de „Bună ziua!” sau
„Doamne ajută!” am putea întreba pe
tânărul cu figura schimonosită sau pe cel
cu privirea pierdută „Cât de mult suferi?”
sau „Pot să sufăr şi eu cu tine?”. De aici ar
trebui să pornească cateheza. Hristos nu se
serveşte automat şi obligatoriu. Nu e
pastilă, deşi El este tratament. Nu e forţare,
deşi e indispensabil. Într-o cunoscută
lucrare de psihologia copiilor, Dr. J.
Chazaud consemnează că două sunt etapele
care marchează comunicarea în familie,
dintre părinţi şi copii: etapa reorganizării
comunicării şi etapa marcată de criza de
originalitate8. Şi amândouă subliniază
intrarea în viaţa cotidiană a copilului,
creşterea şi ieşirea dinspre copilărie spre
adolescenţă. Un astfel de progres propune
Biserica prin fiecare dintre construcţiile ei
pedagogice, fiecărei vârste dăruindu-i o
arie de valori în care să se desăvârşească9.
Cateheza parohială porneşte
obligatoriu de la o analiză coerentă şi o
interpretare pertinentă a situaţiei pastorale
în care se desfăşoară misiunea preotului,
care va ţine cont de cunoaşterea
conţinutului istoric şi socio-cultural al
contextului vieţii, mentalitatea tinerilor din
7https://www.ted.com/talks/sarah_jayne_blakemore
_the_mysterious_workings_of_the_adolescent_brai
n/transcript?language=ro, accesat în septembrie
2015. 8 J. Chazaud, Precis de psychologie de l’enfant, Ed.
Privat, Touluse, 1989, p. 98-100. 9 Constantin Necula, Propovăduire şi educaţie
socială, ..., p. 142.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), Nr. 3 (Martie)
38
grupul de cateheză, nivelul de acceptare şi
evaluarea absorbţiei informaţiilor şi
exprimarea tinerilor conform principiilor
misionare propuse. De asemenea, alături de
suportul biblic, cateheza necesită diferite
forme de reflectare pe seama unor cărţi şi
curente teologice (participări la târguri de
carte, ateliere de formare) şi suportul
media (TV, radio, CD, web). Toate acestea
trebuie supuse regulilor generale ale
pedagogiei active, concretizate în legi ale
învăţării – aşteptării – aplicaţiei –
memorării – nevoii – echipării – a
implicării sau convertirii10
. Educaţia
creştină are ca principală caracteristică
partea pozitivă a sufletului uman, ce o
obligă să ţină seama de psihologia
experimentală. Din acest raţionament nu
pornim în cateheză de la Dumnezeu, ci de
la suflet11
. Educaţia religioasă a tinerilor
reprezintă categoric o mare provocare, atât
datorită multitudinii de trăsături specifice
care conturează personalitatea viitorului
adult cât şi pe fondul diferenţelor majore
ale etapelor mari care încadrează vârsta
adolescenţei, copilăria şi tinereţea
adultului.12
Într-o imagine simplistă,
copilul aparţine, adultul îşi aparţine.
Undeva aici, între cele două concepte, este
situat tânărul. Lumea pe care o descoperă
tinerii la vârsta adolescenţei este lumea
propriului eu. Devine conştient de valoarea
sa şi încearcă să-şi descopere şi
materializeze acest conţinut interior.13
În
acelaşi timp îşi neagă o identitate, cea de
copil, şi îşi impune una nouă, cea de
adult.14
Acum îşi include în comportament
10
Guy Lespinay, Être formateur aujourd’hui - la
formation á la vie religieuse, Médiaspaul,
Montreal, 2002, p. 11-12. 11
Mihail Bulacu, Pedagogia, Ed. Școala
Brâncovenească, București, 2011, p. 29. 12
Monica Opriş, Religie, morală, educaţie:
perspective teologice şi pedagogice, Ed. Basilica,
Bucureşti, 2011, p. 51. 13
Vasile Coman, Religie şi caracter. Contribuţii la
cunoaşterea şi predarea religiei în perioada
adolescenţei, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a
Oradiei, Oradea, 1992, p. 27. 14
Emilia Albu, Manifestări tipice ale devierilor de
comportament la elevii preadolescenţi. Prevenire şi
terapie, Ed. Aramis, Bucureşti, 2002, p. 15.
noile modele, pe care nu le alege neapărat
conştient.
Un excelent mijloc de permanentă
prezenţă a învăţăturilor de credinţă în calea
tinerilor este catehismul, cu diferitele lui
ediţii15
, fiindcă este cartea în care se
cuprinde, pe scurt, învăţătura de credinţă a
Bisericii noastre. Primele căutări cer
definiţii scurte şi rapide. Nu întotdeauna
preotul poate fi fizic lângă tineri, dar
cartea, eventual site-ul parohiei care
conţine un catehism, astâmpără repede şi
folositor setea de cunoaştere.
Ei nu au nevoie atât de a li se transmite
cunoştinţe, ci mai degrabă soluţii pentru
viaţă. Mulţi dintre contemporanii noştri
caută înţelepciunea, dar creştinismul li se
pare adesea incapabil să răspundă acestei
căutări, prea aplecat să propună o morală,
percepută la rândul ei drept rigidă.
Cateheza tinerilor trebuie să îi atingă pe
aceştia în diversitatea situaţiilor şi
aspiraţiilor lor, propunându-şi să producă o
rezonanţă a Cuvântului lui Dumnezeu în
viaţa lor.
Educaţia creştină are ca principală
caracteristică partea pozitivă a sufletului
uman, ce o obligă să ţină seama de
psihologia experimentală. Din acest
raţionament nu pornim în cateheză de la
Dumnezeu, ci de la suflet16
. Educaţia
religioasă a tinerilor reprezintă categoric o
mare provocare, atât datorită multitudinii
de trăsături specifice care conturează
personalitatea viitorului adult, cât şi pe
fondul diferenţelor majore ale etapelor
mari care încadrează vârsta adolescenţei,
copilăria şi tinereţea adultului.17
Într-o
imagine simplistă, copilul aparţine, adultul
îşi aparţine. Undeva aici, între cele două
concepte, este situat tânărul.
15
Două dintre cele mai recente şi permisive ca preţ
de achiziţie sunt Învăţătura de credinţă ortodoxă,
Ed. Doxologia, Iaşi, 2009 şi Catehismul ortodox,
Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2001. 16
Pr. Mihail Bulacu, Pedagogia, ..., p. 29. 17
Monica Opriş, Religie, morală, ..., p. 51.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), Nr. 3 (Martie)
39
Despre Sfinţii Români în limba spaniolă
Pr. Maxim (Iuliu-Marius) Morariu
Recenzie la: Ioan Dumitru Popoiu,
Los Santos de la Tierra Romana,
Imprenta Andreiana, Sibiu, 2015.
Teologia şi spiritualitatea
românească au adus contribuţii importante
Ortodoxiei universale şi creştinismului în
general. Lucrări precum cele ale părintelui
Stăniloae1, ale părinţilor Andrei Scrima
2 şi
Ion Bria3 sau scrieri precum romanele lui
1 De exemplu, Dogmatica dânsului reprezintă o
operă importantă, ce a fost tradusă în mai multe
rânduri, contribuind la creşterea vizibilităţii
teologiei româneşti în alte spaţii. A se vedea:
Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă,
vol. 1-3, ediţia a 4-a, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,
Bucureşti, 2010. 2 Iată câteva dintre cele mai importante titluri care
poartă semnătura lui: André Scrima, Timpul rugului
aprins: maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană,
col. ,,Terra lucida", Editura Humanitas, Bucureşti,
1996; Idem, Antropologia apofatică, col. ,,Seria de
Autor "André Scrima", trad. Vlad Alexandrescu,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2005; Idem, Biserica
liturgică, trad. Mihail Neamţu, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2005; Idem, Comentariu la Evanghelia
după Ioan, trad. Monica Broşteanu, Anca
Manolescu, col. ,,Seria de Autor "André Scrima",
Editura Humanitas, Bucureşti, 2008; Idem, Despre
isihasm, trad. Maria-Cornelia Ică, col.
,,Înţelepciune şi credinţă", Editura Humanitas,
Bucureşti, 2003; Idem, Experienţa spirituală şi
limbajele ei, trad. Anca Manolescu, col. ,,Seria de
Autor "André Scrima", Editura Humanitas,
Bucureşti, 2008; Idem, Funcţia critică a credinţei,
trad. Anca Manolescu, col. ,,Seria de Autor "André
Scrima", Editura Humanitas, Bucureşti, 2011;
Idem, Ortodoxia şi încercarea comunismului, trad.
Vlad Alexandrescu, Lucian Petrescu, Miruna
Tătaru-Cazaban, col. ,,Seria de Autor "André
Scrima", Editura Humanitas, Bucureşti, 2008;
Idem, Teme ecumenice, trad. Anca Manolescu, Irina
Vaonivski-Mihai, col. ,,Înţelepciune şi credinţă",
Editura Humanitas, Bucureşti, 2004. 3 Între cele mai importante titluri ce poartă
semnătura lui, se numără: Ion Bria, Credinţa pe
care o mărturisim, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,
1987; Idem, Dicţionar de teologie ortodoxă A-Z,
Editura Institului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Virgil Gheorghiu4, şi el cleric, au
contribuit la descoperirea unor aspecte
importante ale vieţii şi tradiţiei noastre în
alte spaţii.
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1981; Idem,
Hermeneutica teologică – dinamica ei în
structurarea tradiţiei, Editura Andreiana, Sibiu,
2009; Idem, Liturghia după liturghie – misiune
apostolică şi mărturie creştină azi, col. ,,Tezaur
ortodox", Editura Athena, Bucureşti, 2006. 4 Cf. Constantin Virgil-Gheorghiu, Christ au Liban.
De Moise au Palestiniens, Librairie Plon, Paris,
1979; Idem, De la vingt-cinquieme heure a l'heure
eternelle, Librairie Plon, Paris, 1965; Idem, Dieu ne
recoit que le dimanche, Editions du Rocher, Paris,
1990; Idem, La Condottiera, Librairie Plon, Paris,
1967; Idem, La cravache, Librairie Plon, Paris,
1960; Idem, La seconde chance, tra. Livia
Lamoure, Librairie Plon, Paris, 1952; Idem, La
tunique de peau, Librairie Plon, Paris, 1967; Idem,
La vingt-cinquieme heure, trad. Monique Saint-
Cone, Librairie Plon, Paris, 1949; Idem, Les
immortels d'Agapia, Librairie Plon, Paris, 1964;
Idem, Les mediants de miracles, trad. Livia
Lamoure, Plon, Paris, 1958.
Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), Nr. 3 (Martie)
40
Din nefericire însă, multe lucruri
importante ale acestei teologii aşteaptă
încă să fie descoperite. Necunoaşterea lor
în alte spaţii decât cel românesc, se
datorează faptului că ele nu au fost
prezentate în cadrul unor lucrări scrise în
limbi de circulaţie internaţională sau, când
au fost, acestea nu au întrunit criteriile
ştiinţifice necesare pentru a deveni
credibile. Astfel, de exemplu, foarte multe
personalităţi duhovniceşti contamporane
ale noastre, deşi au emis idei de valabilitate
universală, nu s-au bucurat de receptare în
spaţiul pan-ortodox, şi mulţi dintre Sfinţii
noştri, nu sunt cunoscuţi în sinaxarele şi
practica altor biserici surori, din pricina
faptului că vieţile lor nu au fost prezentate
creştinilor ortodocşi din alte spaţii
geografice.
De aceea, lucrarea părintelui Ioan
Dumitru Popoiu, intitulată Los Santos de la
Tierra Romana, apărută la Editura
Andreiana a Mitropoliei Sibiului, în anul
2015, reuşeşte să rezolve, cel puţin parţial,
ultima dintre aceste probleme. Într-un
limbaj plăcut şi accesibil şi cu un design
modern şi interesant, ea prezintă, în
ordinea liturgică a succesiunii praznicelor
lor, biografii succinte ale tuturor sfinţilor
români contemporani. Cititorii pot afla
altfel informaţiile esenţiale cu privire la
modul în care au trăit şi s-au nevoit sfinţi
cuvioşi precum: Antipa de la Calapodeşti
(prăznuit la data de 10 ianuarie, p. 23-28),
Irodion de la Lainici (prăznuit la data de3
mai, p. 123-126), Rafael şi Partenie de la
Agapia Veche (părznuiţi la 21 iulie, p.
175-175), Ioan Iacob Hozevitul (prăznuit
la 5 august, p. 182-186), Teodora de la
Sihla (prăznuită la 7 august, p. 187-190),
Iosif de la Văratec (prăznuit la 16 august,
p. 189-201), Dionisie Exiguul (prăznuit la
1 septembrie, p. 232-236), Nicodim de la
Tismana (prăznuit la 26 decembrie, p. 387-
392), şi mulţi alţii, sfinţi ierarhi precum:
Bretanion şi Teotim (prăznuiţi la 25
ianuarie, p. 46-53), Pahomie de la Gledin
(prăznuit la 14 aprilie, p. 84-89), Grigore
Dascălul (prăznuit la 22 iunie, p. 139-143),
Varlaam, mitropolitul Moldovei (prăznuit
la 30 august, p. 216-211), Andrei Şaguna
(prăznuit la 30 noiembrie (p. 355-361),
Dosoftei al Moldovei (prăznuit la 13
decembrie, p. 372-376), Sfinţi mucenici,
precum: Emilian şi Stratonic (răznuiţi şa
13 ianuarie, p. 35-39), mitropolitul Maxim
Brancovici (prăznuit la 18 ianuarie (p. 40-
45), Ilie Iorest, Sava Brancovici, şi Iosif
din Maramureş (prăznuiţi la 24 aprilie, p.
90-99), Emilian de Durostorum (prăznuit
la 18 iulie, p. 170-174), Sfinţii Martiri
năsăudeni (prăznuiţi la 12 noiembrie, p.
320-325), dar şi mulţi alţii.
Pe întinsul câtorva pagini, autorul
reuşeşte să prezinte principalele repere ale
vieţii lor, să descrie minunile cele mai
importante pe care le-au făcut ei, atunci
când este cazul, şi să reliefeze aspectele
multiple ale învăţăturii sau martiriului lor,
în funcţie de situaţie. Astfel,
microbiografiile prezentate în limba
franceză, oferă cititorului care cunoaşte
această limbă, fie el de confesiune
răsăriteană sau nu, informaţiile cele mai
importante, ajutându-l să se familiarizeze
cu contextul în care ei au activat şi să
înţeleagă ce a stat la baza unora dintre
acţiunile sau atitudinile lor.
Lucrarea lui este importantă atât
datorită faptului că reiterează principalele
aspecte ale aghiografiei româneşti, cât şi
pentru că reuşeşte să antologizeze atât de
multe informaţii cu privire la Sfinţii
români canonizaţi de Patriarhia noastră,
oferind în acelaşi timp şi trimiteri
biografice pentru fiecare caz, dar şi din
pricina faptului că oferă o antologie amplă
şi bine realizată într-o limbă străină destul
de des întrebuinţată, a unei ţări în care
există multe comunităţi de români ce
interacţionează cu oameni de alte culturi,
limbi şi credinţe, contribuind astfel la
creşterea vizibilităţii Ortodoxiei româneşti
şi la promovarea elementelor ei definitorii
în alte spaţii şi pe alte meleaguri.