Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie...

TOMISUL

ORTODOX

REVISTĂ DE CULTURĂ ȘI SPIRITUALITATE

A ARHIEPISCOPIEI TOMISULUI

APARE CU BINECUVÂNTAREA

ÎNALTPREASFINȚITULUI

TEODOSIE,

ARHIEPISCOPUL TOMISULUI

SERIE NOUĂ

ANUL I, NR. 7-9, IULIE-AUGUST-SEPTEMBRIE, 2017

ISSN 1223 – 8554

ISSN-L 1223 – 8554

EDITURA ARHIEPISCOPIEI TOMISULUI

CONSTANȚA

Coperta 1:

Comitetul de redacție

Președinte:

Înaltpreasfințitul dr. Teodosie Petrescu,

Arhiepiscopul Tomisului

Vicepreședinte:

Arhim. dr. Cosma Mitu,

Vicar Eparhial

Membri:

Arhid. dr. Bogdan-Florin Chiriluță,

Consilier Cultural-Educațional

Pr. drd. Ștefan Leocă

Prof. drd. Gabriel Mitroi

Tehnoredactare:

Andreea Irianu

Pr. drd. Ștefan Leocă

Redactor șef:

Ionuț Druche

Contact:

www.tomisulortodox.ro

[email protected]

http://www.tomisulortodox.ro/

mailto:[email protected]

Cuprins

Arhim. conf. univ. dr. Vasile Miron

Administrarea Tainei Sfintei Împărtăşanii, începând din epoca primară a Bisericii şi

până în prezent – repere istorice........................................................................................ p. 5

Drd. Cristinel Nicolae Teșu

Bunătatea lui Dumnezeu și bunătatea omului.................................................................. p. 10

Gabriel Mitroi

Erezii vechi și noi: gnosticismul........................................................................................ p. 12


Învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur despre post...................................................... p. 14

Dr. Carmen Ciornea

Asociația „Rugul Aprins” între legalitate și legitimitate ................................................ p. 18

Dorina Popescu, preluare BucPress

Poziție clară: Noi vrem să fim!.......................................................................................... p. 23

Drd. Florin Dionisi Bătrânac

Viața religioasă pe valea pârâului Taița din Dobrogea de nord

(1830 – 1918)....................................................................................................................... p. 25

Ionuț Druche

Pavel Bucur și „Înaripata” de la Murfatlar.................................................................... p. 28

Pr. George Constantin Codreanu

Memoria sfinților din perioada comunistă...................................................................... p. 30

Pr. Ștefan Zaharia

Interviu cu pr. Filipescu Pavel din Parohia Ghigoieşti, judeţul Neamţ, la 101 ani de

viață……………………………………………...……………………………………….. p. 32

Ionuț Druche

Proiectul școlar-educațional „România în sărbătoare”………………..……............... p. 35

Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop

Câteva idei despre misiunea Bisericii............................................................................... p. 37

Înaltpreasfințitul

Teodosie,

Arhiepiscopul Tomisului

Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie, August, Septembrie)

5

Administrarea Tainei Sfintei Împărtăşanii,

începând din epoca primară a Bisericii şi până în prezent – repere istorice


Mai înainte de a analiza şi elucida

acest subiect, trebuie să precizăm de la bun

început că toate rânduielile de cult care

intră în componenţa slujbelor noastre

religioase ce se oficiază astăzi în sfântul

lăcaş, s-au statornicit şi oficializat în

decurs de mai bine de un mileniu, şi

reprezintă opera colectivă a Bisericii, la

care şi-au adus o contribuţie importantă

personalităţi şi teologi de marcă, Sfinţii

Părinţi ai epocii de aur (sec. IV), ierarhi,

părinţi şi scriitori bisericeşti din veacurile

următoare şi, în mod special, elementul

monahal, care a avut un rol preponderent

în completarea şi definitivarea acestor

unităţi de slujbă sau servicii divine.

Biserica creştină a primelor veacuri a

fost în mare parte tributară cultului

sinagogii iudaice1. Abia în sec. IV, când

începe să înflorească literatura patristică,

asistăm la un proces de conturare şi

dezvoltare spectaculoasă a cultului creştin,

datorită operelor liturgice elaborate de

străluciţii luceferi ai Ortodoxiei, marii

dascăli ai lumii şi ierarhi, care au compus

rugăciuni sfinţitoare şi au alcătuit

Liturghiile care le poartă numele.

Sf. Vasile cel Mare a introdus şi

popularizat rânduiala celor 7 Sfinte Laude

în mănăstirile înfiinţate de el în Cezareea

Capadociei şi, de aici, aceste slujbe

(Ceasurile: I, III, VI şi IX, Vecernia,

Pavecerniţa, Miezonoptica şi Utrenia) s-au

răspândit şi generalizat în tot Orientul

creştin2. El a alcătuit rugăciuni speciale

pentru fiecare din aceste slujbe, iar Sf.

1 A se vedea Danielou J. Teología del

judeocristianismo, Ed. Cristiandad, Madrid, 2004. 2 Sf. Vasile cel Mare, Regula 37, trad. în rom. de

Iorgu D. Ivan, în col. „PSB”, vol. 18, partea a II-a,

Regulele Mari, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1989,

p. 277-281.

Pahomie cel Mare a selectat şi rânduit

Psalmii corespunzători pentru fiecare Ceas.

În secolele următoare (V-XIV) se

dezvoltă vertiginos poezia imnografică

întocmită de celebrii melozi bizantini:

Cosma de Maiuma, Roman Melodul,

Anatolie şi Gherman, patriarhi ai

Constantinopolului, fraţii Teodor şi Iosif

Studitul, Teofan Mărturisitorul, Ciprian,

Vizantie, Mitrofan, Serghie Aghiopolitul,

Ştefan Savaitul şi, în primul rând, Sf. Ioan

Damaschin, socotit părintele muzicii

bisericeşti. Aceşti corifei au alcătuit un

tezaur impresionant de cântări bisericeşti:

stihiri, tropare, canoane, condace (pentru

toate cele 7 Sfinte Laude), grupate pe cele

8 glasuri şi pe zilele liturgice ale anului

bisericesc. Ca rod al acestor creaţii

imnografice au apărut cărţile noastre de

slujbă sau de ritual.

Sfânta Liturghie s-a constituit în

forma actualizată pe care o avem noi

astăzi, abia în sec. al XIV-lea. Ea a fost

supusă unui îndelungat proces de

remaniere, simplificare şi completare, chiar

dacă a avut la bază ritul primitiv (Liturghia

Sf. Iacov – sec. I), a cărui structură o

respectă în mare parte3. Celor trei autori ai

Liturghiilor ortodoxe li se atribuie numai

rugăciunile din cuprinsul rânduielii slujbei

(pe care preotul le citeşte în taină), fiindcă

planul rânduielii era în genere acelaşi, cu

mici variaţii şi elemente de cult suprimate

sau adăugate ulterior.

Acelaşi procedeu de selectare,

sistematizare şi îmbogăţire, s-a aplicat şi în

domeniul administrării Tainei Sfintei

Împărtăşanii, pentru că şi acest ritual a

3 A se vedea lucrarea Petre Vintilescu, Liturghiile

bizantine privite istoric în structura şi rânduiala

lor, Bucureşti, 1943.


6

evoluat progresiv, odată cu dezvoltarea

treptată a rânduielii Sfintei Liturghii.

În primele patru secole, creştinii

aduceau la biserică darurile de jertfă

(pâine, vin şi apă), pe care le ofereau

diaconilor, iar aceştia le depuneau la

proscomidiar. Acest obicei se practica în

prima parte a Liturghiei credincioşilor4.

Diaconii alegeau din aceste daruri pe cele

mai corespunzătoare şi le transportau de la

proscomidiar pe Sfânta Masă, unde erau

afierosite (consacrate) printr-o rugăciune,

numită Rugăciunea punerii înainte,

păstrată şi astăzi în rânduiala Sfintei

Liturghii. Din acest ritual s-a format,

ulterior, ceremonialul liturgic al Vohodului

mare – ieşirea cu Cinstitele Daruri – pe

care îl săvârşim astăzi în timpul Sfintei

Liturghii.

La momentul central al Liturghiei

(rostirea Epiclezei – rugăciunea de

invocare a Sf. Duh), aceste daruri de pâine

şi vin se sfinţeau, iar în timpul chinonicului

(al împărtăşirii), după ce se cuminecau

slujitorii bisericeşti, se împărtăşeau toţi

credincioşii participanţi la slujbă, însă

primeau elementele euharistice în mod

separat: protosul adunării liturgice, care

putea fi episcopul sau un preot oarecare,

oferea individual, fiecărui credincios în

parte, Sfântul Trup al Domnului, adică o

părticică din pâinile sfinţite, pe care acesta

o aşeza în palma mâinii drepte, iar după ce

o consuma cu grijă, diaconul îi dădea să

guste şi din Sfântul Sânge, direct din

Sfântul Potir5. Aşa se proceda cu fiecare

credincios, aşezat în ordinea încolonării:

mai întâi ipodiaconii, apoi citeţii, bărbaţii,

4 A se vedea Sf. Justin Martirul, Apologia întâia,

cap. 57, trad. în rom. de Olimp Căciulă, în col.

„PSB”, vol. II, Apologeţi de limbă greacă, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980, p. 71. 5 A se vedea: Sf. Vasile cel Mare, Epistola 93 către

Patriciana Chesaria, în legătură cu împărtăşirea

cu Sfintele Taine, trad. în rom. de Teodor Bodogae,

în col. „PSB”, vol. 12, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti,

1988, p. 269-270; Constituţiile Sfinţilor Apostoli,

cartea a VIII-a, cap. 13, trad. în rom. de Gh. N.

Niţu, Bucureşti, 1907, p. 303; Sf. Chiril al

Ierusalimului, Cateheza a V-a mistagogică, cap. 21-

22, în vol. “Cateheze”, Ed. I.B.M.B.O.R.,

Bucureşti, 2003, p. 366.

femeile şi copiii. Întrucât acest procedeu

era susceptibil de anumite acte de

impietate, căci, în mod inevitabil, din

neglijenţă, se putea scăpa jos o fărâmitură

din Sf. Trup, sau putea cădea un strop din

Sf. Sânge, pentru a se evita pe viitor

asemenea profanări, Sf. Ioan Gură de Aur

introduce în uzul liturgic răsăritean

practica întrebuinţării linguriţei6 şi a

împărtăşirii credincioşilor direct, sub

ambele forme, din Sfântul Potir, obicei

care a rămas general valabil până astăzi.

Această practică nu a putut fi desfiinţată

niciodată, chiar dacă Sinodul Trulan (691),

prin decizia canonului 101 a încercat să

reintroducă vechiul mod al împărtăşirii, pe

care l-am prezentat mai sus.

Începând din sec. V încolo, odată cu

dispariţia disciplinei penitenţei publice şi a

instituţiei catehumenatului, s-a împuţinat şi

numărul credincioşilor admişi şi dezlegaţi

de duhovnicul lor pentru primirea Sfintei

Împărtăşanii, fapt ce a atras după sine o

modificare radicală a ritului pregătirii

Cinstitelor Daruri. Asistăm în aceată

perioadă la un proces lent de întocmire şi

stabilire a unui nou ritual de aducere,

pregătire şi binecuvântare a Cinstitelor

Daruri de pâine, vin şi apă pentru

săvârşirea jertfei liturgice. Ritualul acesta a

fost deplasat de la locul lui original,

menţionat mai sus (Vohodul Mare), tocmai

înainte de începerea Liturghiei

catehumenilor, în locul în care, de fapt,

există el astăzi (în timpul Utreniei – la

bisericile de enorie sau în timpul oficierii

Ceasurilor – la bisericile mănăstireşti) şi

poartă numele de Proscomidie, care

înseamnă aducere şi pregătire a darurilor

jertfei euharistice. Acest transfer s-a făcut

treptat, iar rânduiala Proscomidiei s-a

formulat pe îndelete, într-un timp

îndelungat, începând din sec. VI, până în

6 Ghenadie, fost episcop al Argeşului, Liturgica sau

explicaţia serviciului divin, Bucureşti, 1977, p. 35.

Sf. Ioan Gură de Aur dă şi o semnificaţie simbolică

linguriţei. El spune că ea închipuie „cleştele de foc

al serafimilor, pe care l-a văzut Isaia” (Isaia VI, 6-

7) în clipa când s-a atins de buzele lui (Din ospăţul

Stăpânului, trad. în rom. de Irineu Slătineanu, Ed.

Adonai, Bucureşti, 1995, p. 187).


7

sec. VIII. Forma completă şi tipizată a

rânduielii pe care o săvârşim noi astăzi a

fost fixată definitiv abia în sec. XIV, aşa

cum reiese din descrierea şi tâlcuirea

Sfintei Liturghii7, pe care o face Sf.

Simeon al Tesalonicului, trăitor în acest

secol. De atunci şi până astăzi,

întrebuinţăm, ca materie de jertfă, numai

vin, apă şi cinci prescuri, simbolizând cele

cinci pâini înmulţite de Mântuitorul în

pustie (Matei XIV-XV, 21).

În ce priveşte locul primirii acestei

Sfinte Taine, exceptând cazurile celor

bolnavi sau aflaţi în primejdie de moarte,

care pot fi mărturisiţi şi împărtăşiţi la

casele lor, după o rânduială specială

prescrisă în Molitfelnic, Sfânta Euharistie

se administrează, în mod regulat, în sfânta

biserică, spre finalul Sfintei Liturghii (la

momentul chinonicului), după ce se

împărtăşesc sfinţiţii slujitori, când preotul

deschide dvera şi uşile împărăteşti şi,

ţinând cu ambele mâini Sfântul Potir, iese

pe solee, în faţa sfintelor uşi, şi invită pe

credincioşii dezlegaţi de duhovnicul lor să

se împărtăşească, rostind formula: „Cu

frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu

dragoste să vă apropiaţi”. Credincioşii trec

în ordine şi se împărtăşesc (mai întâi

monahii, apoi bărbaţii, femeile şi copiii),

ţinând fiecare în mâna stângă o lumânare

aprinsă care simbolizează pe Hristos –

lumina vieţii şi a mântuirii noastre.

Această rânduială a fost reglementată

de Sfânta noastră Biserică pentru toate

timpurile şi locurile şi orice abatere de la

această practică liturgică tradiţională este

necanonică şi inadmisibilă, pentru că în

locaşul cel sfânt al bisericii Îl întâlnim pe

Hristos şi aici ne împărtăşim din darurile şi

adevărurile mântuirii. Sf. Ioan Gură de Aur

este categoric în această privinţă. „Noi

trebuie să ne apropiem de altar, de Sfânta

Masă, cu credinţă, cu frică, cu curăţie, cu

7 Sf. Simeon al Tesalonicului, Tratat asupra tuturor

dogmelor credinţei noastre ortodoxe după principii

puse de Domnul nostru Iisus Hristos, vol. I, partea a

V-a, Despre Sfânta Liturghie, cap. 84-96, Ed.

Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2002, p. 136-

148.

respect, cu iubire”8, spune el, pentru că

„masa aceasta este masa aceea de la Cina

cea de Taină, întru nimic mai prejos. N-a

făcut-o pe aceea Hristos, iar pe aceasta un

om. Nu, ci şi pe aceasta tot El. Acesta este

foişorul acela unde era El cu ucenicii Lui

atunci (Luca XXII, 12)”9. Cina cea

cerească la care ospătăm duhovniceşte este

solemnă, sfântă şi înfricoşată, pentru că la

ea participă arhanghelii şi îngerii. „Acum

puterile cereşti, în chip nevăzut, împreună

cu noi slujesc”, rosteşte preotul în taină în

timpul oficierii Liturghiei Darurilor mai

înainte sfinţite, pentru că „heruvimii stau

împrejur, serafimii, care cu şase aripi îşi

acopăr feţele, zboară pe deasupra, toate

puterile cele netrupeşti, împreună cu

preotul se roagă pentru noi, focul cel

duhovnicesc se pogoară, sânge curge din

preacurata coastă în potir spre curăţirea

noastră”10

, spune marele părinte antiohian,

de unde desprindem clar concluzia că nu

putem concepe şi admite împărtăşirea –

Taina comuniunii cu Hristos – în afara

spaţiului eclezial sau liturgic, iar cei ce o

administrează în alte condiţii îşi atrag

propria lor osândă.

Cât priveşte săvârşitorul, Biserica a

încredinţat totdeauna sfinţiţilor slujitori

dreptul de a da Sfânta Împărtăşanie, pentru

că numai ei sunt investiţi cu harul preoţiei

primit prin Taina Hirotoniei, şi, în virtutea

posedării acestui har, primesc calitatea de

„iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I

Corinteni IV, 1), săvârşind lucrările

sfinţitoare în Biserică, în numele şi cu

puterea lui Hristos. Biserica a legiuit prin

hotărârea canonului 58 Trulan ca „nici un

laic să nu-şi dea lui însuşi dumnezeieştile

Taine. Iar cel ce ar îndrăzni ceva de acest

fel, să se afurisească pe o săptămână, ca

unul ce lucrează împotriva celor

8 Sf. Ioan Gură de Aur, Bogăţiile oratorice, trad. în

rom. de Diacon Gheorghe Băbuţ, Ed. Pelerinul

Român, Oradea, 2002, p. 199. 9 Idem, Omilii la Matei, Omilia a LXXXII, cap. 5,

trad. în rom. de D. Fecioru, în col. „PSB”, vol. 23,

Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994, p. 936. 10

Idem, Din ospăţul Stăpânului, în trad. rom. cit.,

p. 186-187.


8

poruncite”11

. Pentru a se evita asemenea

acte anormale, care ar bagateliza sfinţenia

Tainei, Biserica, prin decizia canonului 14

al sinodului local de la Laodiceea, nu a

încuviinţat niciodată clericilor dreptul de a

da Sfânta Împărtăşanie în mâinile laicilor

ca să se cuminice cu ea în cadrul

extraliturgic12

(acasă sau în diferite

împrejurări). În baza hotărârii acestui

canon, un mare ierarh din trecutul Bisericii

noastre Strămoşeşti a interzis cu

desăvârşire acest fapt, iar preoţilor care

îndrăzneau să-l practice, le aplica pedeapsa

canonisirii. „Preotul de va trimite

ţârcovnicul (cântăreţul) sau pe altcineva să

pricestuiască pe vreun om, să se

afurisească, după canonul 14 Laodiceea”13

,

spune acest ierarh într-una din

instrucţiunile sale date preoţilor.

Numai diaconul, în caz de strictă

necesitate, poate împărtăşi pe un credincios

în lipsa preotului, sau în situaţia în care

credinciosul se află pe patul de moarte şi

nu are cine să-l împărtăşească.

Monahii şi pustnicii, aflaţi în

singurătăţi sau în locuri îndepărtate, unde

nu există biserici şi nici nu poate fi găsit un

preot în perimetrul zonei respective, se pot

împărtăşi singuri, după o anumită

rânduială14

.

De asemenea Biserica nu a admis

păstrarea Sfintei Împărtăşanii în afara

sfântului locaş. Un alt ierarh român, din

trecutul nostru, luând cunoştinţă de acest

principiu canonic, consfinţit prin uzul

bisericesc, a interzis preoţilor păstrarea

Sfintei Împărtăşanii în casele lor: „Vă dăm

încă poruncă să nu se ţie (Sfintele) măcar

şi în casa preotului, că nu iaste loc sfinţit

de arhiereu, nici altar, nici biserică...”15

,

spune el într-una din îndrumările

11

Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe,

note şi comentarii, Bucureşti, 1991, p. 132. 12

Ibidem, p. 206. 13

Mitropolitul Antim Ivireanul, Învăţătură

bisericească, Bucureşti, 1774, foaia 57. 14

Sf. Simeon al Tesalonicului, Răspuns la

Întrebarea 41, în trad. rom. cit., vol. II, p. 227. 15

Mitropolitul Teodosie al Ungro-Vlahiei,

Învăţătură preoţilor pe scurt, despre cele şapte

Taine ale Bisericii, Buzău, 1702, foaia 19.

recomandate preoţilor pe care îi păstorea în

vremea sa. Această dispoziţie este

reînnoită şi de un alt urmaş al său în scaun,

şi anume, de mitropolitul Grigorie al Ţării

Româneşti, care, la 21 mai 1762 emite

următoarea decizie: „Sfânta Priceştanie să

nu o ţie preoţii prin case, precum am

înţeles că fac unii preoţi”16

. Alt ierarh de

seamă al Bisericii noastre atrage atenţia

preoţilor slujitori „să ia aminte ca la

împărtăşirea credincioşilor cu Sfintele

Taine să nu împărtăşească pe nimeni cu

părticelele ce se aduc pentru pomenirea

sfinţilor sau cu părticelele scoase pentru

sănătatea celor vii şi pentru odihna celor

morţi: ci numai cu singur Agneţul sfărâmat

(iar din acesta numai cu părticelele

inscripţionate cu iniţialele NI şi KA), căci

toate celelalte părticele nu sunt Trupul lui

Hristos”17

.

Toate aceste îndrumări pastorale şi

liturgice, fundamentate pe temeiul sfintelor

canoane şi pravile bisericeşti, pe operele

Sfinţilor Părinţi şi pe recomandările

transmise la vremea cuvenită preoţilor, de

luminaţii şi distinşii ierarhi ai Bisericii

noastre, au fost sintetizate şi codificate la

sfârşitul ediţiei fiecărui Liturghier, în

capitolul intitulat Povăţuiri, pe care orice

preot şi arhiereu hirotonit canonic este

obligat să le studieze cu atenţie, să le

cunoască şi să le îndeplinească în slujirea

lui sacramentală. „Chivotul în care se vor

păstra Sfintele Taine, adică Trupul şi

Sângele Domnului, să stea totdeauna cu

Dumnezeieştile Taine, pe Sfânta Masă, iar

nu într-alt loc” se precizează în aceste

Povăţuiri. Aceste prescripţiuni reflectă

experienţa şi conştiinţa vie a Bisericii care

veghează necontenit la păstrarea şi

transmiterea nealterată a învăţăturii de

credinţă, la uniformitatea actelor şi

formelor de cult şi la integritatea şi unitatea

vieţii ei liturgice. Ele reprezintă o

16

Textul acestei hotărâri este extras din lucrarea

marelui istoric Nicolae Iorga, Studii şi documente

cu privire la istoria Românilor, vol. VII, Bucureşti,

1904, p. 53. 17

Mitropolitul Veniamin Costache, Datoriile

preoţilor către popor, Galaţi, 1994, p. 80-81.


9

confirmare faptică şi reală a ceea ce a

afirmat un mare apologet, în sec. II al erei

creştine: „De când Biserica a primit

doctrina lui Iisus Hristos, deşi răspândită

peste tot pământul, ea o păzeşte cu atâta

căldură, ca şi cum ar locui sub acelaşi

acoperământ; ea crede cu apostolii ca şi

când ar avea o inimă şi un suflet; ea

anunţă, explică şi învaţă credinţa sa ca şi

cum n-ar avea decât o singură gură”18

, iar

acest fapt îi conferă Bisericii calitatea de

ecumenică şi nu ecumenistă, căci termenul

de ecumenic, în adevăratul său înţeles,

arată că ea întruneşte cele patru însuşiri de

„una, sfântă, sobornicească şi

apostolească” la modul cel mai concret şi

mai fidel.

Împărtăşirea credincioşilor din

acelaşi potir este semnul evident al

apartenenţei lor la una şi aceeaşi Biserică

creştină şi a mărturisirii şi trăirii credinţei

adevărate pe care o propovăduieşte acea

Biserică. Acesta este motivul principal

pentru care Biserica noastră Ortodoxă nu

acceptă intercomuniunea (împărtăşirea cu

slujitorii şi credincioşii altor confesiuni

creştine).

Este adevărat că Sfânta Împărtăşanie

menţine ridicat termometrul vieţii noastre

spirituale. Ea „îl conduce pe om la

îndumnezeire, numai când există starea de

curăţire a inimii şi trasfigurarea simţurilor

din trupeşti în duhovniceşti”19

, adică atunci

când credinciosul se împărtăşeşte cu

conştiinţa nepătată şi cu inima sinceră şi

iubitoare, căci cei ce nu se ridică la această 18

Sf. Irineu, Adversus haereses, lib. I, cap. 10, apud

Kallistos Ware, L’exercice de l’autorité dans

l’Eglise Orthodoxe, în Irénikon, tome LIV (1981),

nr. 4, p. 489. 19

Pr. Gheorghios Metallinos, Rolul şi lucrarea

Ortodoxiei astăzi, trad. în rom. de Constantin

Petrache, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2014, p. 86.

stare de despătimire şi sunt copleşiţi de

mirajul plăcerilor „deşertăciunilor şi al

smintelilor ce umplu această lume, se

lipsesc de binecuvântatele roade ale Sfintei

Euharistii”20

. Ideal ar fi ca să ne

împărtăşim cât mai des, căci „este nevoie

ca Făcătorul lumii să rămână tot timpul în

lutul nostru ca să îndrepteze chipul Său în

noi de câte ori dă semne că vrea să se

strice”21

, însă trebuie, în aceeaşi măsură, să

ne pregătim şi sufleteşte, ca să nu

pângărim mărgăritarul cel cinstit al lui

Hristos şi să ne agonisim propria noastră

osândă (I Corinteni XI, 29). În acest sens,

un ierarh din secolul trecut sfătuia astfel pe

păstoriţii săi: „Vă recomand din tot

sufletul, iubiţii mei, folosirea acestui

mijloc de susţinere a legăturii cu

Dumnezeu (Sf. Împărtăşanie), atât pentru

voi cât şi pentru fiii voştri, că ce poate fi

mai înălţător şi mai fericit decât unirea cu

Iisus? Şi aceasta să o faceţi nu numai în

cele patru posturi de peste an, ci mai des,

căci omul, după slăbiciunile omeneşti, uşor

păcătuieşte”22

.

20

Tămăduirea creştinului. Tainele Sfintei Biserici,

izvor de sănătate şi fericire, trad. în rom. de

Gheorghiţă Ciocioi, Ed. de Suflet, Bucureşti, 2013,

p. 56. 21

Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, trad. în

rom. de Teodor Bodogae, Bucureşti, 1989, p. 203. 22

Iosif Traian Bădescu, Gânduri pentru m(â)ine,

Ed. Didahia Severin, Drobeta-Turnu Severin, 2013,

p. 17.


10

Bunătatea lui Dumnezeu și bunătatea omului

Drd. Cristinel Nicolae Teșu

Dumnezeu în calitate de Creator,

Proniator și Sfințitor dăruiește darurile Sale

cele alese fiilor Săi pentru ca aceștia să

înțeleagă și să conștientizeze cât de mare și

bun este El. Minunate sunt lucrurile Sale

pe care le-a creat, dar minunat este și

pulsul cu care El ne iubește și ne dăruiește

daruri nemărginite. Numai cineva bun

oferă daruri bune. „Prin mulțimea

bunătăților Sale, Dumnezeu a binevoit să

facă ceva care să-I primească binefacerile

și să se împărtășească din bunătatea Lui:

aduce de la neființă la ființă, creează

Universul, atât pe cele văzute, cât și pe

cele nevăzute și pe om (Sfântul Ioan

Damaschin)1.

Diplomația duhovnicească prin care

Dumnezeu oferă, îl determină pe omul

creat să conștientizeze importanța relației

Tată-fiu și mai apoi să își recunoască

poziția pe care o are. Omul în calitate de

fiu este cel care ascultă și împlinește voința

Tatălui, iar Tatăl este cel care îl răsplătește

pe fiul său, oferindu-i daruri prețioase,

daruri prin care să se mântuiască și să

dobândească starea de asemănare cu

Dumnezeu. În acel plan de existență,

bunătatea va fi totul în toate. Dragostea nu

trebuie așezată într-un cadru îngrădit.

Pentru că dragostea se fructifică într-o

inimă plină de bunătate. Numai cine are

bunătate poate iubi cu intensitate. Din acest

motiv și Sfântul Ioan în Evanghelia sa

afirmă: „Căci atât de mult a iubit

Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său, Cel

unul născut L-a dat …” acesta dat se

datorează iubirii dumnezeiești; cu alte

cuvinte, Dumnezeu Tatăl nu L-a dat pe

Fiul ca omul să se mântuiască în chip

1 Apud http://www.catehetica.ro/despre-bunatate-

cugetari-ortodoxe, accesat în data de 12 mai 2017.

magic, ci să vină în întâmpinarea Sa.

Chintesența o reprezintă marea Sa bunătate

care a mișcat dragostea și L-a OFERIT

(DAT) pe Fiul, pentru că „bunătatea lui

Dumnezeu este infinită și eternă”2.

După verbul a iubi cu siguranță

verbul a binevoi este cel mai frumos verb

din lume, acest lucru este întărit de

cuvintele Tatălui atunci când Mântuitorul

s-a schimbat la față pe Muntele Taborului:

„Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care

am binevoit; pe Acesta ascultați-L” (Matei

17, 5).

Chipul bunătății umane – Ce

înseamnă să fii om bun?

Bunătatea este esența vieții3.

Fiecare om în relația inter-personală cu

semenul său descoperă și o fructifică în

mod diferit. Binele pe care omul îl

săvârșește trebuie să fie unul obiectiv.

Accesibilitatea binelui trebuie să își

găsească fundamentul într-un bine adevărat

și nu într-unul fals. Mântuitorul Hristos

îndemna zicând: „Învățați-vă de la Mine,

că sunt blând și smerit cu inima” (Matei

11, 29). Așadar, blândețea și dragostea sunt

calități ale omului, care izvorăsc tot dintr-o

inimă plină de bunătate. Bunul Învățător îi

învață pe oameni binele care este o

realitate concretă. Cu atât mai mult cu cât

și Sfântul Ioan Botezătorul prin

2 Raimundus Lullus, Ars Brevis, ediție bilingvă,

Biblioteca medievală Polirom, Ed. Polirom,

București, 2015, apud

https://books.google.ro/books?id=WbBTCgAAQB

AJ&pg=PT17&lpg=PT17&dq=definitia+bunatatii

&source=bl&ots=9DSXiXzItS&sig=c9yEs9FFwk_

PBDSIz2iZFGEVfI&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEw

iU_5zg9-

jTAhULDsAKHayICHgQ6AEIVTAI#v=onepage&

q&f=false 3 Apud https://www.iqool.ro/bunatatea-esenta-

vietii/, accesat în data de 6 mai 2017.

http://www.catehetica.ro/despre-bunatate-cugetari-ortodoxe

http://www.catehetica.ro/despre-bunatate-cugetari-ortodoxe

https://www.iqool.ro/bunatatea-esenta-vietii/



11

îndemnurile pe care le făcea tuturor erau

expresia unei inimi bune, care era însoțită

și de o fermitate în credință. Sfântul

Grigorie de Nyssa spunea că Dumnezeu

este „binele mai înainte de toate și în mod

legitim binele în firea lui este bunătatea”4.

Trăsătura naturală și morală a

omului de a fi bun este parte a chipului lui

Dumnezeu; în acest caz binele omenesc

este un dar dumnezeiesc. Darul de a face

binele, de a gândi binele și de a-l exprima,

se găsește numai la omul care participă

activ la bine.

Omul bun este omul care Îl vede și

Îl simte pe Dumnezeu ca origine a

bunătății. Dar nu trebuie să înțelegem că

este vorba de o mărginire a lui Dumnezeu.

El este mai presus de bunătate. Dumnezeu

nu îl cheamă pe om doar la a săvârși binele

prin acordarea unui ajutor semenului său (a

se vedea pilda samarineanului milostiv), ci

Dumnezeu îl cheamă pe om la întâlnirea

spirituală cu El, care se realizează numai

prin iubire: „Căci bun este omul care

cunoaşte pe Dumnezeu …” (Filocalia, vol.

I, Învăţături morale…, cap. 29).

Pavel Bochiat definea bunătatea ca

fiind „o virtute care înfrumuseţează

caracterul unui credincios şi prin care se

dovedeşte înţelepciunea şi superioritatea

lui”5. Deși atunci când ne naștem

personalitatea și caracterul fiecăruia dintre

noi este precum o pagină albă6, educația și

experiența vieții ne formează în timp.

Conștientizăm mai apoi rostul nostru pe

pământ și realizăm dacă unele acțiuni pe

care le săvârșim sunt sau nu, în

contradicție cu moralitatea creștină și cu

poruncile lui Dumnezeu. Legea iubirii a

Noului Testament ne îndeamnă să gândim

plecând de la bunătate și să scoatem din

vistieria inimii lucruri bune și demne de

calitatea de creștin. Dacă bunătatea îl

4 Curs de morală creștină, anul III, F.T.O.U.B.

5 Apud http://iola-

definitii.blogspot.ro/2011/12/definitia-

bunatatii.html, accesat în data de 5 mai 2017 6 Apud

http://frumuseteapierdutaavietii.blogspot.ro/2011/0

4/despre-bunatate.html, accesat în data de 5 mai

2017.

îmbogățește pe omul cel bun, îi va da și un

sens nou vieții, conturându-i echilibrul și

noblețea. Toți oamenii experimentează

bunătatea. „Bunătatea este o limbă pe care

surdul o poate auzi, iar orbul o poate

vedea”7, spunea Mark Twain.

Cu privire la bunătate, Părintele

Dumitru Stăniloae spunea că „existenţa

este identică cu binele. Căci bunătatea e o

existenţă doritoare să se dăruiască din

prisosinţa ei. Atunci, oare învăţăm să fim

buni sau ne naştem fiind buni? Probabil că

învăţăm bunătatea în acelaşi fel în care

învăţăm să fim oameni. Ne naştem oameni,

dar asta este numai o condiţie necesară,

chiar dacă e un Dar, însă din păcate nu e şi

suficientă pentru a trăi ca un Om. Pentru a

fi ceea ce am fost chemaţi să fim. E nevoie

de mult exerciţiu ca să fim buni…”8.

Pr. Dumitru Stăniloae

7 Apud https://www.iqool.ro/bunatatea-esenta-

vietii/, accesat în data de 6 mai 2017. 8 Apud http://ziarullumina.ro/bunatatea-ca-lumina-

84871.html, accesat în data de 11 mai, 2017.

http://iola-definitii.blogspot.ro/2011/12/definitia-bunatatii.html



http://frumuseteapierdutaavietii.blogspot.ro/2011/04/despre-bunatate.html

http://frumuseteapierdutaavietii.blogspot.ro/2011/04/despre-bunatate.html



http://ziarullumina.ro/bunatatea-ca-lumina-84871.html

http://ziarullumina.ro/bunatatea-ca-lumina-84871.html


12

Erezii vechi și noi: gnosticismul

Gabriel Mitroi

Biserica, întemeiată de Mântuitorul

Iisus Hristos prin întruparea şi învierea Sa

şi călăuzită de Duhul Sfânt, şi-a formulat

învăţătura de credinţă în aşa fel încât să fie

înţeleasă de credincioşi, dar să şi creeze

premisele unui mod de viaţă desăvârşit,

care să ofere bucuria de trăi în lume şi

mântuirea sau dobândirea vieţii veşnice.

Responsabilitatea de a primi învățătura de

credință de la Hristos și de a o transmite

neschimbată de la un veac la altul ține de

credință, de ascultarea față de Dumnezeu,

dar poate fi privită și sub forma unei

consonanțe dogmatice: nu există diferențe

de exprimare sau trăire a învățăturii de

credință de la o generație la alta. Hristos

este același ieri și azi, și va fi și în viitor.

Dacă nu ne însușim corect învățătura de

credință, prin ascultare față de Biserică,

atunci nu o putem oglindi în felul nostru de

a fi și nici nu o putem transmite corect mai

departe. Înțelegerea corectă a dogmei

depinde și de transmiterea ei corectă,

obiectivă, plecând de la predecesori.

Teologul are un dublu rol: este vocea

trecutului adusă în prezent și anticiparea

viitorului sub semnul Adevărului.

Gnosticismul poate fi considerat pe

bună dreptate deschizător de drumuri în

privinţa ereziei, al cărui ecou s-a proliferat

până în zilele noastre în diferite forme,

modelând minţi umane, curente religioase

sau culturale. Sub umbrela gnosticismului,

începând chiar din secolul I d. Hr, intră

autori și curente care pleacă de la Simon

Magul și Menandru, Cerint, Carpocrate,

secta ofiților și a ebioniților, apoi Bardesan

și Basilide, Valentin și adepții săi numiți

valentinieni, Marcion, Mani și

maniheismul, paulicienii, bogomilii și

catarii. Toate acestea, deși au cosmologii

diferite, opuneau învățăturii descoperite de

Mântuitorul Hristos apostolilor Săi, și prin

aceștia Bisericii, ideea mântuirii prin gnoză

și pe Mântuitorul Hristos nu ca pe

Dumnezeu și Om adevărat: „Trăsătura

distinctivă ce marchează gnosticismul în

toate școlile sale ca erezie religioasă, iar

nu ca o simplă extravaganță filosofică, este

prezența acestei idei a unei mântuiri sau

răscumpărări a lumii, și recunoașterea,

într-o formă pervertită, a persoanei și a

lucrării lui Christos ca luând parte la

această răscumpărare”1. Multe din școlile

gnostice îmbrățișează o viziune docetistă în

ceea ce privește Persoana Iisus Hristos, și

Îl opun într-un fel Tatălui sau Îl așează

deasupra, prin faptul că rolul său de

Mântuitor se referă la îndreptarea răului

existent în lume (a cărui cauză este tot

Tatăl Ceresc) sau a imperfecțiunii lumii

create de Creator.

Una dintre cele mai mari provocări

la adresa Bisericii şi învăţăturii ei a fost

apariţia gândirii şi practicii de tip gnostic,

care s-au manifestat încă din primii ani ai

erei creştine şi continuă să influenţeze şi

astăzi, mai ales după găsirea întâmplătoare

a aşa-numitelor evanghelii gnostice în

peştera de la Nag Hammadi, în anul 1945.

Procesul propriu curentului gnostic este

deconstrucţia; el nu vine cu o credinţă

nouă, ci schimbă sensul pe care Biserica îl

dă preceptelor evanghelice şi doctrinei

creștine. Este un fenomen care încearcă să

paraziteze adevărata credinţă. Pentru

gnostici, lumea materială este o creaţie

imperfectă, eronată a Dumnezeului celui

Rău sau Demiurgul cum este numit,

mântuirea este garantată doar de gnoză.

Chiar dacă nu îşi formulase încă, în

scris, învăţătura de credinţă, Biserica a

sancţionat prompt apariţia învăţăturilor

1 Henry L. Mansel, Ereziile gnostice din primele

două veacuri, Ed. Herald, București, 2008, p. 13.


13

greşite ale gnosticismului, mai mult decât

alte erezii, mai ales că ideile formulate de

adepţii gnosticismului atacau în mod direct

adevărată credinţă – cea ortodoxă –, şi mai

ales învăţătura centrală în creştinism –

credinţa în Sfânta Treime, în divino-

umanitatea lui Iisus Hristos, Fiul lui

Dumnezeu. Gândirea de tip gnostic a

generat şi unele din marile erezii din

perioada sinoadelor ecumenice (vezi

ereziile hristologice), sancţionate in

corpore de Sfinţii Părinţi.

Mircea Platon, într-un studiu

intitulat Gândirea dezîntrupată şi tentaţia

gnostică prezintă gnosticismul ca pe o

tumoră care se întinde din ce în ce mai

mult şi acaparează întreaga cultură iudeo-

creştină: „Cât de toxic s-a dovedit a fi

gnosticismul în istoria ulterioară a

creştinismului încât Biserica l-a considerat

inamicul său numărul unu? O abordare

tipologică atrage atenţia asupra perenităţii

pericolului gnostic. Aceeaşi tumoare din

sânul Bisericii (Étienne Couvert),

împotriva căreia aceasta a luptat de-a

lungul veacurilor, se manifestă astăzi sub

forme seculare şi spiritualiste dintre cele

mai diverse. Îndrăznesc să afirm că

tumora s-a generalizat, atingând gradul

de metastază culturală. Doar o

degnosticizare radicală ar mai putea salva

cultura iudeo-creştină de la moartea

clinică spre care se îndreaptă inexorabil”2.

Chiar dacă nu își exprimă

adeziunea la curentul gnostic, în zilele

noastre unii oameni se fac colportorii

crezului eronat al gnosticismului din

antichitatea creștină, susținând ceea ce nu a

fost respins de Biserică dintotdeauna. Dacă

acceptăm aceste răstălmăciri sau negaţii la

adresa credinţei în moartea şi învierea lui

Iisus Hristos, atunci tot ceea ce considerăm

despre mântuirea obiectivă sau subiectivă,

despre suferinţa pe cruce a lui Hristos şi

acceptarea ei ca şi cale a mântuirii, despre

viaţa noastră ca urmare a vieţii şi

poruncilor lui Iisus Hristos, îşi pierde

2 Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, A Treia Forţă:

România profundă, Ed. Logos, Bucureşti, 2008, p.

96.

sensul, devenind un fals, o minciună sau o

simplă şi caducă învăţătură lumească. Or,

noi ne construim identitatea personală şi

echilibrul duhovnicesc pe aceste deziderate

logosice, suntem hristofori încă de la

botezul în numele Sfintei Treimi. În zilele

noastre nu au fost readuse la viață aceste

curente sau școli gnostice, ci învățăturile

lor foarte otrăvitoare legate de lumea

aceasta care este dominată de rău ca un

accident al creației primordiale, dar și

ideea greșită că Iisus Hristos nu este

Dumnezeu, nu a murit și nu a înviat, sau că

ar fi avut o viață banală.

Pentru filozofi sau pentru

cercetătorii istoriei religiilor gnosticismul

rămâne un fenomen fascinant, fără a fi încă

epuizat ca origine sau manifestare, dar

pentru învățătura și trăirea creștină

autentică este doar un sincretism creator de

confuzii și rătăciri.

Sfântul Irineu de Lyon (c. 130-202.

Cel mai mare apărător împotriva gnosticilor.


14

Învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur despre post


În viaţa şi spiritualitatea Bisericii

noastre Ortodoxe, postul creştinesc are un

rost bine definit, fiind un remediu pentru

trup şi un mijloc de desăvârşire morală

pentru suflet. Postul este primăvara vieţii

noastre duhovniceşti, fiindcă, prin el, se

dezrădăcinează buruienile ucigătoare ale

patimilor şi se

răsădesc în locul lor

florile înmiresmate

ale virtuţilor. Postul

reprezintă un mod de

disciplinare a

simţurilor, pentru că

înfrânează instinctele

naturale şi poftele

cele pătimaşe ale

trupului, care este

locaşul sufletului.

Pentru suflet, postul

trupesc este o

terapeutică morală,

pentru că îl uşurează

şi îl întăreşte în lupta

împotriva ispitelor, a

patimilor şi a viciilor

de tot felul care se

nasc din îmbuibarea

peste măsură a

trupului.

De aceea, Sfinţii Părinţi recomandă

practica postului ca pe o formă de

pocăinţă, ca pe un exerciţiu de înfrânare a

poftelor trupului şi ca pe un mijloc de

cultivare a virtuţilor. „Postul – spune

Sfântul Ioan Gură de Aur – istoveşte trupul

şi pune frâu zburdărilor celor fără de

rânduială, dar face sufletul mai limpede, îl

întraripează, îl face să se suie la înălţimi,

îl face uşor”1. Acest mare dascăl al

1 Sf. Ioan Gură de Aur, Omilia I la Facere, cap. II,

trad în rom. de Dumitru Fecioru, în col. PSB, vol.

21, Ed. I.B.M.B.O.R. Bucureşti, 1987, p. 117.

Ortodoxiei şi minunat propovăduitor al

pocăinţei ne-a transmis în celebrele sale

opere omiletice cele mai preţioase

instrucţiuni şi cele mai frumoase îndemnuri

cu privire la importanţa şi valoarea

religios-morală a postului, învăţându-ne că,

prin abstinenţa de la mâncare şi băutură, se

urmăreşte, de fapt,

roada sau efectul pe

care îl are această

reţinere asupra

sufletului, adică

stârpirea poftelor şi

domolirea patimilor.

„Cel care posteşte

este uşor şi înaripat;

se roagă cu mintea

trează, fiindcă postul

stinge poftele cele

rele, pogoară mila lui

Dumnezeu şi smereşte

sufletul îngâmfat”2,

spune sfântul părinte.

De aceea,

postul trupesc trebuie

însoţit în mod

necondiţionat şi de

postul sufletesc care

constă în înfrânarea

de la răutăţi, de la

gesturi, gânduri şi cuvinte necuviincioase.

„Se cuvine ca acela care posteşte, mai

înainte de toate să-şi înfrâneze mânia, să

fie învăţat, să fie bun şi blând, să aibă

inima zdrobită, să smulgă din minte

gândurile poftelor celor rele, să aibă

înaintea ochilor ochiul cel neadormit al lui

Dumnezeu şi scaunul cel drept de judecată;

să fie mai presus de bani, să fie darnic

2 Idem, Omilia a LVII-a la Matei, cap. IV, trad în

rom. de Dumitru Fecioru, în col. PSB, vol. 23,

Scrieri, partea a III-a, Omilii la Matei, Ed.

I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994, p. 667.


15

atunci când face milostenie şi să

izgonească din sufletul său orice răutate

faţă de semenul său”.

Sfântul Ioan Gură de Aur este

categoric în această privinţă. Odată cu

reţinerea de la bucate şi înfrânarea de la

păcat, el recomandă şi deprinderea faptelor

vrednice de pocăinţă: rugăciunea

statornică, căinţa sinceră, mărturisirea

păcatelor, iertarea aproapelui şi săvârşirea

actelor de binefacere şi milostenie. El ne

îndeamnă ca, în timpul postului, „împreună

cu oprirea de la mâncăruri, să ne oprim şi

de la faptele care ne vatămă şi să ne dăm

multă sârguinţă pentru săvârşirea faptelor

celor duhovniceşti. Cel care posteşte –

spune el – trebuie să fie smerit, liniştit,

blând, dispreţuitor al slavei vieţii de aici.

Cum a dispreţuit trupul, aşa se cuvine să

dispreţuiască şi slava deşartă şi să se uite

numai la Acela Care cercetează inimile şi

rărunchii (Ps 7, 10); să se roage cu toată

sârguinţa, să se mărturisească lui

Dumnezeu şi să ajute după putere prin

facerea de milostenii”3. Acesta este postul

complet care îl transformă lăuntric pe om,

îl apropie de Dumnezeu şi îl ajută să

dobândească mântuirea. „Postul nu

mântuie pe cei ce postesc dacă nu postesc

potrivit Legii, iar prin post – spune marele

părinte antiohian – nu înţeleg postul aşa

cum îl văd cei mai mulţi oameni, ci postul

cel adevărat, şi anume nu numai abţinerea

de la mâncăruri, ci mai ales de la

păcate”4, pentru că postul de bucate,

disociat de postul duhovnicesc nu este

decât o simplă înlocuire a unui regim

alimentar cu unul vegetarian, având doar

un simplu sens culinar sau un rol medical.

Postul are un profund caracter religios. El

devine instrumentul spiritualizării, atunci

când este îndeplinit în adevăratul său

înţeles, ca un proces de purificare a

trupului şi a sufletului, prin îndepărtarea de

păcate şi lucrarea faptelor bune. „Posteşti?

Arătaţi-mi-o prin fapte!” Apoi sfântul

3 Ibidem, p. 105.

4 Idem, Omilii la statui, Omilia a III-a, trad. în rom.

de Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti,

2007, p. 66.

părinte le enumeră pe fiecare în parte,

zicând: „Miluieşte pe sărac, împacă-te cu

vrăjmaşul tău, vorbeşte de bine pe

prietenul tău, nu-l invidia, nu te uita la

frumuseţea femeiască. Să postească nu

numai gura, ci şi ochii şi urechile, şi

picioarele şi mâinile, toate mădularele

trupului nostru. Mâinile să postească,

oprindu-se de la furt şi lăcomie. Picioarele

să postească, îndepărtându-se de

drumurile care duc la spectacolele

nelegiuite de teatru. Ochii să postească,

fiind învăţaţi să nu-şi arunce niciodată

privirile spre obrazuri frumoase, nici să

iscodească frumuseţi străine. Ochii sunt

făcuţi ca să privească, dar dacă se uită la

ce-i oprit, la ce-i nelegiuit, atunci privirea

pângăreşte postul şi strică toată mântuirea

sufletului. Urechile să postească atunci

când nu ascultă clevetirile şi bârfele. Gura

să postească de la cuvinte de ruşine şi de

la ocări. Ce folos că nu mâncăm păsări şi

peşti, dar muşcăm şi mâncăm pe fraţi? Cel

care bârfeşte şi vorbeşte de rău mănâncă

de fapt carnea fratelui său, muşcă din

trupul semenului său.... Nu ţi-ai înfipt

dinţii în trupul semenului tău, dar ai înfipt

în sufletul lui bârfeala, l-ai rănit vorbindu-

l de rău şi ai pricinuit mii şi mii de rele ţie,

şi lui, şi altora mulţi. În afară de toate

acestea, ai făcut să fie hulită slava lui

Dumnezeu. După cum atunci când facem

fapte bune se slăveşte numele lui

Dumnezeu, tot aşa când facem păcate,

numele Lui se huleşte şi se ocărăşte”5.

Variaţia de mâncări trebuie, aşadar, însoţită

de schimbarea radicală a vieţii,

concretizată în practicarea virtuţilor şi

înlăturarea gândurilor întinate şi a poftelor

pătimaşe, căci „care este folosul nostru

dacă ne abţinem de la mâncăruri, dar nu

alungăm relele obiceiuri ale sufletului”6,

se întreabă sfântul părinte. Biserica nu

impune un post peste măsură, încât să

afecteze sănătatea trupului, pentru că

„Stăpânul Cel blând şi iubitor de oameni

nu ne cere lucruri peste puterea noastră.

Nici nu ne cere să ne abţinem de la

5 Ibidem, p. 69-70.

6 Ibidem, Omilia a IV-a la statui, p. 95.


16

mâncări şi să postim aşa de

dragul postului, nici pentru

asta să stăm nemâncaţi, ci

să ne desprindem de

lucrurile cele lumeşti şi să

folosim tot răgazul cu cele

duhovniceşti”7. Acesta este

rostul adevărat al postului,

„că pentru aceasta ne oprim

de la bucate, ca să înfrânăm

tăria trupului, să facem

calul uşor de strunit”8.

Renunţarea de bunăvoie de

la anumite mâncăruri „ne

uşurează aripile sufletului şi ne face

uşoară povara cărnii, chiar dacă trupul

ne-ar fi mai greu ca plumbul”9.

Adevăratul post înseamnă

îndepărtarea de răutăţi, înfrânarea limbii,

lepădare mâniei, dezrădăcinarea urii şi

înlăturarea invidiei şi a mândriei din

sufletele noastre. „Ştiind dar toate acestea

– spune sfântul părinte – să ne schimbăm

viaţa, să ne îndreptăm şi să ne îngrijim de

evlavie şi de virtute înainte de a scăpa de

primejdia care ne ameninţă. Şi

deocamdată vreau să vă încredinţez trei

porunci, ca să le îndepliniţi în timpul

postului: prima, să nu vorbiţi pe nimeni de

rău; a doua, să nu aveţi pe nimeni duşman;

a treia, să alungaţi cu totul din gura

voastră răul obicei de a înjura. Să fim cu

luare aminte, să ne îngrijim, să ne sfătuim

ca să îndeplinim poruncile acestea. Să

depunem toată râvna, să ne atragem unul

altuia luarea aminte, să ne îndreptăm unul

pe altul, ca să nu plecăm datori pe lumea

cealaltă şi să pierdem mântuirea cea fără

de moarte”10

. Adevăratul post trebuie să

refacă echilibrul lăuntric al omului, să

aducă curăţia inimii, să îndrepte faptele

rele şi să sădească pacea şi liniştea

sufletului, bucuria duhovnicească,

7 Idem, Omilia a X-a la Facere, cap. I, ..., p. 116.

8 Idem, Omilia a VIII-a la Facere, cap. V, ..., p.

104.

9 Idem, Omilie la serafimi, cap. VI, trad. în rom. de

Dumitru Fecioru, în vol. Omilii la Ana, Omilii la

David şi Saul, Omilii la serafimi, Ed. I.B.M.B.O.R.,


10 Idem, Omilia a III-a la statui, ..., p. 79.

îndelunga răbdare,

blândeţea, bunătatea şi toate

virtuţile creştineşti. Acestea

sunt roadele spirituale ale

postului. Postul este o

pavăză nebiruită împotriva

ispitelor şi a înclinărilor

spre păcat şi, în acelaşi

timp, „o hrană a sufletului;

şi după cum hrana îngraşă

trupul, tot aşa şi postul face

mai puternic sufletul, îl face

mai uşor, îi dă aripi, îl face

să stea la înălţime, să se

gândească la cele de sus şi să se ridice mai

presus de plăcerile şi dulceţile acestei

vieţi. Şi după cum corăbiile uşoare străbat

mai iute mările, iar dacă sunt încărcate

peste măsură se scufundă, tot aşa şi postul

face mai uşoară mintea şi o pregăteşte să

străbată cu uşurinţă oceanul acestei vieţi;

o face să se îndrăgostească de cer şi de

cele din cer, să socotească o nimica pe

cele din lumea aceasta şi să treacă pe

lângă ele mai cu multă nepăsare decât pe

lângă umbră şi vis”11

.

Postul este de origine şi instituire

divină, fiind rânduit de Dumnezeu încă de

la începuturile creaţiei, când l-a plăsmuit

pe om şi i-a trasat porunca să nu guste „din

pomul cunoştinţei binelui şi răului”

(Facere 2, 17). „Aceasta nu era alta decât

porunca de a posti – spune Sfântul Ioan

Gură de Aur – iar dacă şi în Paradis era

nevoie de post, cu atât mai mult este nevoie

în afara sa. Dacă înainte ca omul să fie

rănit sufleteşte, postul era pentru el

medicament, cu atât mai mult este

medicament acum, când sufletul său este

rănit de păcat. Dacă înainte să înceapă

războiul poftelor, era absolută nevoie de

post, cu atât mai multă nevoie este acum,

când suntem în război cu diavolul”12. De

aceea, toţi sfinţii s-au îndeletnicit cu arma

postului şi au biruit tirania patimilor,

înlăturând ispitele diavoleşti.

11 Idem, Omilia I la Facere, cap. IV, ..., p. 35-36.

12 Idem, Problemele vieţii, trad. în rom. de Cristian

Spătărelu şi Daniela Filioreanu, Ed. Egumeniţa,

Galaţi, p. 349.


17

Drepţii Vechiului Testament au

făcut din practica postului o punte de

înălţare pe culmile luminoase ale

sfinţeniei. „Moise a putut să ia tablele legii

după ce a postit 40 de zile”, Ilie, „pentru

că a postit, a scăpat de tirania morţii”,

Daniel, „bărbatul doririlor, după ce a

postit mai multe zile, a fost învrednicit de

acea minunată vedenie; a pus frâu furiei

leilor şi i-a făcut blânzi ca nişte oi”, iar

ninivitenii, „folosindu-se de post, au

schimbat hotărârea Stăpânului”13.

Postul este leacul vindecării şi

„mama bunei stări a trupului. Dacă nu

crezi cuvintelor mele – spune sfântul

părinte – întreabă pe doctori şi te vor

lămuri deplin. Doctorii numesc postul

mama sănătăţii şi spun că guta, durerile

grozave de cap, apoplexia, dropica,

umflăturile, buboaiele şi alte nenumărate

boli vin din trai bun şi din îmbuibare; sunt

ca nişte pârăiaşe rele dintr-un izvor foarte

rău, care vatămă şi bunăstarea trupului şi

curăţia sufletului”14.

Postul stăvileşte patimile egoiste,

luminează mintea, sfinţeşte sfinţirile şi

schimbă atitudinea şi comportamentul faţă

de oameni şi de natură, înţelegându-le şi

apreciindu-le pe toate în lumina voii şi

prezenţei iubitoare a lui Dumnezeu.

„Postul este seninătatea sufletelor noastre,

podoaba bătrâneţilor, pedagogul tinerilor

şi învăţătorul celor ce trăiesc în curăţie

trupească şi sufletească. Postul

împodobeşte ca o diademă orice vârstă şi

pe bărbaţi şi pe femei”15. Cel ce posteşte

nu se întristează şi nici nu îşi smoleşte faţa,

ca să se arate oamenilor că posteşte (Matei

6, 16), ci lumii îi arată doar bucuria care

izvorăşte din post, iar această bucurie

interioară se reflectă pe chipul feţei lui

senine. „Cel ce posteşte este un mir

duhovnicesc şi îşi arată buna rânduială a

13 Idem, Omilia I la Facere, ... p. 34.

14 Idem, Despre post, Omilia a V-a: la profetul

Iona, Daniel şi la cei trei tineri, trad. în rom. de D.

Fecioru, în B.O.R., CXVI (1978), nr. 1-2, p. 84.

15 Idem, Omilia a II-a la Facere, cap. I, ..., p. 39.

sufletului şi prin ochi şi prin gură, prin

toate”16

, spune sfântul părinte.

Aşadar, postul sfinţeşte cugetul,

cuvântul şi fapta noastră, însă „nu postul

singur, ci este nevoie şi de rugăciune; în

primul rând de rugăciune”17

. Postul nu

este un scop în sine, ci un mijloc, o cale de

curăţire de patimi şi păcate, de înnoire şi

sfinţire a vieţii. Eficacitatea postului

sporeşte în măsura în care este unit cu

rugăciunea şi fapta cea bună. Numai în

felul acesta, postul devine deodată

sprijinitor al pocăinţei, un izvor al sănătăţii

şi al bucuriei duhovniceşti. Adevăratul

postitor îmbină armonios cele două aspecte

fundamentale ale lui: aspectul trupesc şi

cel sufletesc, adică abţinerea de la bucate şi

înfrânarea de la păcate, de la gândul

pătimaş, cuvântul dispreţuitor şi fapta cea

rea, pentru „ca împreună cu îndepărtarea

de bucate, să arătăm şi îndepărtarea de la

cele vătămătoare”18

.

Concluzionând cele spuse anterior,

şi înţelegând în mod just adevărata valoare

a postului, suntem îndreptăţiţi să

mărturisim cu toată convingerea şi tăria

credinţei că „nu ne-am născut ca să

mâncăm şi să bem şi să ne îmbrăcăm, ci să

fugim de păcat..., practicând dreptatea,

fiind iubitori de oameni, fiind buni şi

blânzi, miluindu-i pe semeni şi săvârşind

toată virtutea”19

. Aceste aserţiuni rezumă

întreaga învăţătură morală despre post

exprimată atât de plastic şi convingător de

Sfântul Ioan Gură de Aur în opera sa

monument.

16 Idem, Omilia a V-a la statui, ..., p. 174-175.

17 Idem, Omilia a LVII-a la Matei, cap. IV, ..., p.

667.

18 Idem, Puţul sau împărţirea de grâu, Ed. Buna

Vestire, Bacău, 1995, p. 262.

19 Idem, Despre libertatea voinţei, în vol. Omilii la

Ana, Omilii la David şi Saul ..., p. 230.


18

Asociația „Rugul Aprins” între legalitate și legitimitate

Dr. Carmen Ciornea

Personalitatea lui Sandu Tudor,

fondatorul, organizatorul și catalizatorul

grupului duhovnicesc de la Antim a

constituit deja subiectul multor demersuri

de cercetare, apărute după 1990 și, la o

primă vedere, se poate considera că nu mai

poate oferi substanța unui studiu original.

Or, articolul de față ridică o problemă care

nu și-a găsit până-n prezent soluția, și

anume: Asociația „Rugul Aprins” a fost

sau nu legal constituită? Pentru aceasta am

socotit necesar să ne aplecăm asupra

contextului cultural-politic al evoluției

Asociației Rugul Aprins, de la înființare și

până la scoaterea ei în afara legii.

Totodată, cercetarea în Arhiva

C.N.S.A.S. ne-a facilitat aducerea la

lumină a unor aspecte edificatoare cu

privire la ce a însemnat fenomenul

„Rugul Aprins” pentru membrii ei, dar

și pentru organele de partid și de stat.

Semnalăm că lectura documentelor de

Arhivă presupune din partea cititorului

un atent exercițiu de interpretare,

pentru a nu cădea în capcanele

limbajului de lemn, instrument perfid de

mistificare a realității, pe baza căruia se

formulau capete de acuzare soldate cu

ani grei de condamnare.

Contextul cultural-politic al apariției

Asociației „Rugul Aprins”

După 23 august 1944, regele Mihai

încheie alianţa dintre România şi Germania

şi inaugurează o scurtă perioadă de

liberalism politic, deși comunismul începe

să se prolifereze din ce în ce mai agresiv.

Sandu Tudor reușește să coaguleze o

grupare de intelectuali clerici şi laici, care

vor pune bazele mişcării duhovniceşti

Rugul Aprins, un grup de rugăciune, care a

încercat să se înregistreze ca asociaţie a

cetăţenilor, așa cum reiese din dosarul nr.

012956, fond Documentar, aflat în Arhiva

C.N.S.A.S. Participanţii se adunau, la

început, în fiecare duminică, după liturghie

și, ulterior, seara, după vecernie, pentru a

asculta conferinţele şi a dezbate diferite

teme de spiritualitate, subordonate supra-

temei „îndumnezeirii omului prin

rugăciunea continuă a Numelui lui Iisus,

purtat de om în sine, cum L-a purtat Maica

Domnului”1.

Conform statutului, scopul declarat

al asociaţiei a fost acela de a educa elevii

teologi cu privire la cerinţele morale şi

spirituale ale vieţii monahale. În fapt,

finalitatea grupării duhovnicești s-a

dovedit a fi redescoperirea, într-un mod

intelectual specific, prin intermediul

studiului şi cercetării întemeiate pe texte

patristice, filosofice și literare a sensului şi

posibilității rugăciunii şi a practicii isihaste

pentru omul modern, debusolat de

multiplele metamorfoze ale ideologiilor

vremii și alertați de perspectivele care se

prefigurau în contextul sovietizării din ce

în ce mai agresive a societății. Sigur că

activitatea religioasă a fost privită cu

suspiciune de serviciile secrete comuniste

încă de la început și aceasta deoarece, prin

simpla ei natură, contravenea ideologiei

totalitare. „Iubirea aproapelui” se traducea

în limbajul securistic în rezistența

anticomunistă manifestată, de cele mai

multe ori, prin „sprijin pentru elementele

legionare”, iar instituțiile ecleziastice vor

fi interpretate ca puncte de rezistență

ideologică a religiei, unde se cultivă o

atmosferă anticomunistă2. Cum

1 † Antonie Plămădeală, Rugul Aprins, Ed.

Arhiepiscopiei Sibiului, Sibiu, ediție electronică,

2002, p. 116. 2 Apud Cristian Vasile, „Autoritățile comuniste și

problema mânăstirilor ortodoxe în anii ʼ50”, în


19

propaganda ateistă a statului nu reușea să

diminueze influența pe care o exercita

Biserica în rândul populației, acțiunea de

obstrucționare și represaliile autorităților

comuniste vor îmbrăca forme din ce în ce

mai sălbatice și perfide.

Or, în aceste condiții, toţi membrii

asociaţiei Rugul Aprins se poziționau în

tabăra adversă, preocupările lor

duhovnicești lor fiind resemantizate de

limbajul de lemn drept activitate

subversivă, duşmănoasă democraţiei

R.P.R., efect al bolii mistico-legionare.

„Rugul Aprins” – Simbioză între

intelectualii laici și clerici

Binecuvântarea izvorâtă de la

părintele Ioan Kulîghin a oferit un spațiu al

tradiției spirituale vii în care s-au

intersectat căutările de adevăr ale

intelectualilor laici cu setea de adevăr a

unui grup de membri ai Bisericii. Această

simbioză între cult și cultură a dat grupului

Rugul Aprins de la Antim o configurație

specifică, inconfundabilă. Grupul de la

Antim este foarte important pentru că

reprezintă o încercare de a constitui „un

spațiu de ospitalitate fără opreliști”, menit

să depășească fractura dintre latura

intelectualilor laici și latura monastică, cu

scopul de a asuma conţinuturile tradiţiei

spirituale răsăritene „dincolo de pitorescul

şi devoţiunea populară”3, în contextul unei

culturi deschise spre universal. Așa cum

aprecia părintele Roman Braga, fenomenul

de la Antim presupune o interpretare din

perspectiva lucrării Duhului Sfânt, pentru

că în pofida tentativei statului comunist

ateu de a impune prototipul „omului nou”,

fără conștiință, fără personalitate și

iresponsabil, tentativă deliberată de a anula

reperele spirituale tradiționale, s-a produs

această conjugare a forțelor elitelor laice și

clerice care restabilesc coerența sistemului

de valori în societatea românească4. Cu alte

Aldine (supliment săptămânal al ziarului România

liberă), an IV, nr. 224, 22 iulie 2000, pp. 2-3. 3 † Antonie Plămădeală, op.cit., p. 129

4 Pr. Roman Braga, „Rugul Aprins”, în Lumină

lină. Revista teologică a Episcopiei Ortodoxe

cuvinte, se produce o mișcare de

contrabalansare a forțelor pentru că, deși în

mediul exterior ființa umană era supusă zi

de zi umilințelor și ostracizărilor,

alunecarea în interior, spre tainițele inimii

o fortifică, îi dă puterea spirituală de a

rezista.

Rugul Aprins consta în întâlniri

zilnice, de obicei în biblioteca mănăstirii

Antim din Bucureşti. În ceea ce privește

recunoașterea oficială, prin Tribunal, a

Asociației Rugul Aprins, literatura

memorialistică oferă puncte de vedere

distincte. Mitropolitul Antonie Plămădeală,

Pr. André Scrima și Mihai Rădulescu

susțin că Asociația nu a fost recunoscută

juridic. Astfel, Mihai Rădulescu în lucrarea

„Rugul Aprins” de la mânăstirea Antim la

Aiud (Mihai Rădulescu, 1998) aprecia că

ideea unei Asociații cu statut legal s-a ivit

în timpul unei retrageri spirituale, la

Govora, în vara anului 1946, însă

autoritățile nu au aprobat întemeierea ei5.

Pe aceeași linie, André Scrima nota faptul

că, în urma lecturii Arhivei Securității, a

descoperit intențiile lui Sandu Tudor de a

înregistra legal Asociația care, însă, în

opinia sa, au constituit un demers

neizbutit6. Mitropolitul Antonie

Plămădeală preciza, la rându-i, că nu știe

dacă Rugul Aprins „a avut un caracter de

Asociație, cu statut și recunoaștere oficială

prin Tribunal. Cred că mai degrabă nu”7.

O poziție diametral opusă o adoptă

Gheorghe Vasilescu care expunea

următoarele: „în 1946, el [Sandu Tudor] a

înregistrat această mișcare la Tribunal, ca

pe o asociație cu caracter spiritual sub

numele «Rugul Aprins». Recunoscută ca

persoană juridică, ea a dobândit statut

legal și dreptul de a susține conferințe

publice într-un cadru autorizat, adică în

Române din America și Canada, vol. 2, nr. 1-2, mai

1991, p. 122. 5 Mihai Rădulescu, „Rugul Aprins” de la

mânăstirea Antim la Aiud, Ed. Ramida, București,

1998, p. 139. 6 Pr. André Scrima, op.cit., p. 192.

7 † Antonie Plămădeală, op.cit., p. 28.


20

incinta unui lăcaș bisericesc”8.

Documentele inedite, descoperite în Arhiva

Mânăstirii Antimului și în cea a

Arhiepiscopiei Bucureștilor, reunite în

Taina Rugului Aprins. Scrieri şi documente

inedite, volum de a cărui ediție s-a îngrijit

profesorul Gheorghe Vasilescu, conțin

informații care-i motivează aprecierea mai

sus menționată. De exemplu, în scrisoarea

adresată Patriarhului Nicodim, datată 12

februarie 1946, ce poartă semnătura

gazetarului și scriitorului Sandu Tudor, a

profesorilor universitari Alexandru

Mironescu și Anton Dumitriu, medicilor

Vasile Voiculescu și Gheorghe Dabija,

precum și a publicistului și scriitorului

Paul Sterian, se găsesc următoarele

informații: „Astăzi facem un pas mai

departe, constituindu-ne într-o asociație,

recunoscută persoană juridică, sub

denumirea Rugul Aprins al Maicii

Domnului”9.

Asociația „Rugul Aprins” în

dosarele securității

Consultarea Arhivelor C.N.S.A.S.

scoate la iveală noi probe, de natură să

elucideze această problemă care, așa cum

reiese din rândurile anterioare, a generat

multiple și variabile soluții. Astfel, Filele

dosarului nr. 012956, fond Documentar,

conțin date edificatoare pe această temă.

În acest mod, din fila 2 a dosarului sus-

amintit aflăm că, la data de 9 februarie

1946, Președintele Tribunalului Ilfov,

Secția I Civilă, înainta cererea înregistrată

sub numărul 9423 către Ministrul

Afacerilor Interne în care erau specificate

următoarele: „Avem onoarea a vă înainta

actul constitutiv și statutele Asociației

«RUGUL APRINS», cu sediul în

București, Mânăstirea Antim din str.

Antim, rugându-vă să binevoiți a vă da

8 Gheorghe Vasilescu, „Cuvânt înainte”, în

Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, Taina

Rugului Aprins. Scrieri şi documente inedite, ed.

Gheorghe Vasilescu, Ed. Anastasia, București,

1999, p. 12.

9 Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, op. cit., p.

92.

avizul asupra acordării personalității

juridice pentru termenul de 27 februarie

1946 (Dosar nr. 580/946), spre cele

legale”10

. Din documentul nr. 803, din 5

mai 1947, aflat la f. 1, fond Documentar,

dosar nr. 012956 aflăm că prin Cabinetul

Ministrului Afacerilor Interne s-a cerut

Direcției Generale a Poliției de la P.P.C.

date cu privire la membrii din comitetul de

constituire a Asociației, cu mențiunea: „că

Domnul Ministru Subsecretar de Stat

Marin Florescu recomandă această

asociație pentru a vă da avizul Dvs.”11

.

La data de 12 mai 1947, Ministerul

Afacerilor Interne, Direcția Poliției de

Siguranță, Serviciul Secretariat, Biroul 1,

solicită Prefecturii Poliției Capitalei relații

asupra asociației și, evident, asupra

persoanelor care intră în componența

acesteia: „Avem onoarea a vă trimite

alăturat, actul constitutiv și statutul

Asociației «RUGUL APRINS» cu

rugămintea de a ne raporta relații asupra

asociației, a celor ce semnează actul

constitutiv precum și avizul Dvs. asupra

acordării personalității juridice”12

. Peste

câteva săptămâni – 28 mai 1947 – se

revine, de data aceasta fixându-se și un

termen: „Avem onoarea a vă ruga să

binevoiți a ne raporta în termen de 48 ore,

rezultatul ordinului nostru nr. 5189 S din

12 Mai 1947, cu privire la asociația

«RUGUL APRINS»”13

.

Avizul va fi unul negativ, vigilența

autorităților comuniste nelăsându-se

păcălită de insolitul acestei organizații, ale

cărei rațiuni de funcționare nu se încadrau

ideologiei totalitare. Motivația acestei

rezoluții negative făcea trimitere la

prevederile art. 10, art. 32, art. 34 din legea

persoanelor juridice. Astfel, legat de art. 32

se stipulau următoarele neconcordanțe: „a.

Nu este compusă din minimum 20

persoane (se compune numai din 12

persoane); b. Nu rezultă din statute cu

10

A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dosar nr.

012956, f. 2. 11

Ibidem, f. 1. 12

Ibidem, f. 3. 13

Ibidem, f. 4.


21

claritate un spirit de organizare și o voință

corporativă pentru realizarea unui scop

bine definit; c. Asociația nu posedă un

patrimoniu inițial, care să creeze

posibilitatea unei acțiuni concrete sau

difuzarea scopului propus; d. Prin art.2

punctul c. din statute, asociația prevede

mărirea patrimoniului prin donații,

subvenții și alte venituri similare”14

.

Încălcarea art. 10 se înscria pe aceeași linie

a neconstituirii garanției15

.

Se cuvine să adăugăm următoarele

mențiuni: Comitetul asociației avea o

componență de doar 6 persoane, respectiv:

„1.-VASILE VASILACHE, Starețul

Mânăstirii Antim; 2.-GHIUȘ BENEDICT,

născut la 1904, în comuna Domnești-

Putna, preot, domiciliat pe str. Antim, nr.

29; 3.-BUJOR NICOLAE, născut la 1915

în Piatra Neamț, student, domiciliat în str.

Doinei, nr. 7; 4.-G-ral TETRAT TRAIAN,

născut la 1893 în Ploiești, pensionar,

domiciliat în str. Antim, nr.23; 5.-

STERIAN PAUL, născut în București la

1904, fost secretar general la Ministerul

Economiei Naționale, în timpul

regimului legionar, domiciliat în Str. G.-

ral Cristian Tell nr. 31; 6.-SANDU

TUDOR, ziarist, semnalat după 23

August pentru propagandă

reacționară”16

. Acestora se adăugau alți 6,

încadrați în comitetul de inițiativă: Sofian

Boghiu, Gherasim Cristea, Teodor

Bragalia, Alexandru Mironescu, Tanir

Rădulescu și Dumitru-Mircea Ionescu17

.

Președintele Asociației era desemnat

starețul Antimului din acea vreme - Vasile

Vasilache. Scopul unei astfel de

organizații este interpretat ca neclar și, cu

siguranță, inadecvat unui context cultural

și socio-politic dominat de cenzură și de

conferințe pe obsedanta temă a

binefacerilor comunismului și a prieteniei

de la Răsărit: „2.-De asemenea, nu

îndeplinește prevederile art. 34, în sensul

că obiectul și scopul asociației nu este

14

Ibidem, f. 7. 15

Ibidem, f. 5. 16

Ibidem, f. 7. 17

Ibidem, f. 5.

clar redat în statute și nu este fixat

cuantumul cotizațiilor. În ceea ce privește

utilitatea asociației, nu se poate stabili

prin statute niciun element de susținere din

cauza confuziei termenilor de redare a

scopului propus al asociației”18.

Concluzia era clară: Asociația nu

corespundea criteriilor legale de constituire

mai ales că două dintre persoanele care au

semnat comitetul de constituire „au avut o

conduită politică antidemocratică”, iar

„Art. 10 din legea persoanelor juridice

însă, condiționează această posibilitate a

asociațiilor de autorizarea prin Decret

Regal, dat pe baza unui Jurnal al

Consiliului de Miniștri, autorizare pe care

asociația trebuie să o posede în prealabil19

(aspect care, credem noi, a jucat un rol

decisiv în stabilirea rezoluției). Cele două

persoane erau Sandu Tudor, în dreptul

căruia se menționase faptul că după 23

august a fost reținut pentru „propagandă

reacționară”, și Paul Sterian, care era

trecut ca fost „secretar general la

Ministerul Economiei Naționale, în timpul

regimului legionar”20

.

După 1948, Părinţii Benedict

Ghiuș, Sofian Boghiu şi Arsenie Papacioc

sunt mutați, Patriarhul Justinian urmărind

prin această măsură să-i protejeze de

eventualele repercusiuni. Sandu Tudor,

devenit între timp Monahul Agaton va

ajunge după gratii. Dar, odată eliberat,

pildă a îndrăznelii spirituale, părintele

Daniil își va continua lucrarea sa

duhovnicească, iar flăcările Rugului Aprins

vor lumina, din nou, cu sporită vigoare, din

larvele adăpostite de munții Moldovei,

sufletele însetate de Adevăr ale clericilor,

intelectualilor și studenților români creștin-

ortodocși.

Concluzii

Aminteam la început faptul că

personalitatea lui Sandu Tudor a constituit

un subiect uzitat, în special, în recuperarea

18

Ibidem, f. 5, f. 7. 19

Ibidem, f. 5, f. 7. 20

Ibidem, f. 5, f. 7.


22

biografiei sale din ipostaza de fondator al

Rugului Aprins. De altfel, dincolo de orice

divergențe, există o dimensiune, care nu se

poate ignora, când vine vorba de evocarea

subiectului nostru, și anume aceea de

luptător pentru promovarea Ortodoxiei în

dimensiunea duhovnicească și socială,

înrădăcinate în orizontul liturgic, luptă care

a constituit o constantă și ferventă

preocupare a sa. Proclamarea statului

comunist român a echivalat cu

introducerea noului val de represiune

împotriva credincioşilor ortodocşi şi, în

special, a misticilor. Anul 1948 a adus

dizolvarea „Rugului Aprins” și arestarea

multor membri, mai ales, din rândul

studenților. Și iată că, nu peste multă

vreme, Sandu Tudor (Monahul Agaton)

însuși va ajunge să limpezească înțelesurile

rugăciunii neîncetate a inimii, celor care-l

însoțeau pe calea urcușului spiritual, cărora

le tâlcuia, astfel, paradoxul libertății din

spatele gratiilor.

Cu toate că arhivele au găsit soluția

legată de legalitatea Asociației, refacerea

tabloului în afara contextului politic e de

natură să conducă la o falsă evaluare. De

altfel, raporturile legalitate vs. legitimitate

din acea vreme erau supuse unei severe

resemantizări și credem că pentru părintele

Daniil (Sandu Tudor), paradigmă a

rezistenței anticomuniste prin isihie,

refuzul autorităților în drept de a legifera

Asociația pe motiv că obiectul și scopul

asociației nu este clar redat în statute nu a

reprezentat o surpriză. Rugul Aprins, prin

fondatorul său, va cunoaște o strălucire

unică chiar și după 1958 când, dincolo de

gratii, Părintele Daniil va parcurge, până în

noaptea de 17 noiembrie 1962, ultimele

clipe din anevoiosul drum către

desăvârșire, profund încredințat că doar

prin jertfă omul primește cununa biruinței.

Prin urmare, chiar dacă Sandu

Tudor și prietenii săi nu s-au lăsat

descurajați de contextul socio-politic

neprielnic și au insistat pentru a oferi

Asociației personalitate juridică, așa cum

au apreciat majoritatea memorialiștilor,

acest lucru nu s-a putut împlini. Cu toate

acestea, se cuvine să subliniem faptul că

nerecunoașterea juridică n-a știrbit cu

nimic legitimitatea Asociației „Rugul

Aprins”, grup duhovnicesc ale cărui

coordonate vitale țineau de cu totul alte

rațiuni decât cele ale proximității juridice,

sociale sau politice. Mărturiile corifeilor

Rugului Aprins confirmă înscrierea

grupării într-o traiectorie aparte, capabilă

să ofere omului repere și stabilitate chiar și

în acel context în care valorile erau

tălmăcite printr-o lupă comunistă, totalitară

și anticreștină.


23

Poziție clară:

Noi vrem să fim!

Dorina Popescu,

preluare BucPress

Suferindă este Limba Română în

Bucovina. Precum și în Basarabia. Și în

Maramureșul Istoric. Dar și prin Cetatea

Ismailului. Chiar și acasă la Timoc. Și prin

celelalte Lumi, cu sau fără rezonanță, în

care frații mei de sânge (încă) își mai

numesc copii cu nume de Voievozi români.

Și câți alții nu ar fi cedat, nu ar fi acceptat

alte „ambalaje seducătoare”: limbi străine

– cu perspectivă, școli alese – cu potențial,

locuințe în Zgârie-Nori – cu priveliști

uluitoare... Câți alții! Dar nu noi, Românii!

Aspirațiile noastre, din totdeauna modeste,

nu au făcut decât să lanseze vise de bun

simț. Noi am fost și vom rămâne vorbitori

de limbă română, familiști convinși,

dornici de grădinițe și școli românești,

mulțumiți cu casele harnic gospodărite în

care Icoana și Doina ar bate oricând orice

element din Feng-shui. Căci mă tot întreb:

ce influență asupra mea, româncă de sânge,

poate avea statuia unui elefant cu trompă

ridicată, atâta timp cât tot folclorul

neamului meu este despre mioare și

ciocârlii? Poziția noastră, a românilor de

pretutindeni, este clară:Noi vrem să fim!

Recent am străbătut Domeniile

Basarabiei, cu drumuri în praf care duc

spre Școli cu Învățătură-veche și Mănăstiri

cu Dumnezeu în Ele. Prioritară, în această

“expediție de suflet”, a fost dorința de a

regăsi ceea ce am lăsat acolo acum zece

ani – curajul de a fi Român.

Printre podgorii perfect împânzite

cu viță-de-vie, odată cu răsăritul soarelui se

lăsa admirat Căușeniul – Fortăreața celor

aleși. Pentru Ziua Limbii Române, și cea

de Întâi Septembrie, accesoriul de bază

a fost tricolorul din piept. Mateevici –

căci pe aceste meleaguri văzu pentru prima

oară lumina – a știut să-și cultive

predecesori cu măiastra “Limba noastră”.

Menire asumată și de către familia Ostaș –

Valeriu și Olga – ocrotitorii Casei Limbii

Române din Căușeni, Republica Moldova.

„Române” – așa i se spune domnului

Ostaș. Cu fruntea-i aplecată, aproape de

reverență, Domnia Sa parcă nici nu aude

poruncile trimise de mai marii

Universităților din Capitală de a le onora

Catedra de Filologie și rămâne tot aici –

“la țară”. Are domnul Valeriu un pariu cu

Răbdarea. Unul pe termen lung. Veghează

neostenit la creșterea tinerei generații, o

cultivă în spiritul asumării a ceea ce trebuie

să fie și nu a ce pare că este. La Căușeni,

despre România, se vorbește cu dor. Aici,

cântecele Martirilor Ion și Doina Aldea-

Teodorovici sunt cântecele miilor de inimi

care bat românește și a miilor de voci –

românești și ele! Prin aceste lumi, Sensul

unei Delegații Oficiale Române (care, în

general, dăruiește emoție, nu primește)

imediat devine altul. Și asta pentru că,

împotriva tuturor legilor fizicii, când Tu

dai – tot Ție iți revine (și îți revine, și îți

revine...). Ca în vorbele Apostolului Pavel:

Chiar de vedem acum ca prin oglindă, în

ghicitură, rămân esențiale aceste trei

lucruri: Credința, Nădejdea și Dragostea.

Iar mai mare dintre acestea este

Dragostea.

După asemenea pelerinaje prin

Țara mea din altă țară, declar: România

mea nu e despre gene false și buze

executate cu umplutură de silicon! Și nu e

nici despre mașini de lux, case

exclusiviste și vacanțe la turci. România

mea nu e despre știri proaste din politică si

noutăți senzaționale din fotbal. Și nu e nici

despre orgolii, ură sau eșec. Nici despre

foame și frig nu e. În tot ce îmbrățișează

România mea nu e loc de “nu pot”, de

vise fără stea sau zbor cu aripi frânte.

România mea nu e despre fleacuri bine

vândute și nici despre cărți oferite la

jumătate de preț în perioada lichidării de

stoc. România mea e alta!


24

România din inima mea nu

corespunde cu cea din Atlasul

Geografic. Imaginația-mi trece înotând

Prutul și adună în poala sa până și ultima

ființă românească. România mea e despre

cum și ce simt. Iar eu simt românește!

România mea începe din

cimitirele unde mi se odihnesc strămoșii

– numele cărora, pe crucile de stejar, sunt

cioplite tot în românește. Biserici, școli și

“Sfatu’ Satului” – acele reuniuni de lume

înțeleaptă – și ele, toate, cu un jurământ

depus în numele Patriei Mame. România

mea e despre acele trei culori și-o singură

iubire. Și despre curajul etern pe care nu l-

a răpus nici Siberia de Gheață. România

mea e despre familie, copii și Dumnezeu! Despre părinții din poemele lui

Păunescu… Și despre părinții mei… Și

părinții Voștri! România mea e despre

Eminescu și apretatul său guler de poet cu

panglica-i boemă la gât, despre

nemuritorul său Luceafăr și despre

Veronica Micle...

Toate iernile României mele sunt

despre același februarie al lui 1939 din

Lunca. Primăverile încep să înmugurească

de la Fântâna Albă în memoria aceluiași

sângeros aprilie din 1941. Verile – și ele cu

o cruce pe destinul localității Mahala

(iunie, 1941). Iar toamnele mele sunt

despre Coșuleni și plecarea definitivă a

celui mai Adevărat Român de aici și de

peste tot –unchiul meu, învățător al

locului, erou al României, Nicolae

Gârșcan.

România mea e despre Ștefan cel

Mare și Regele Mihai. E despre

înțelepciunea din preajma sfeșnicelor în

topire. E despre comoara spirituală. Și

despre victorii e. România mea e despre

iertare și iarăși iertare.

România mea de acasă e despre

Strada Domnească din Cernăuți și

despre femeia care cântă de sănătate vis-à-

vis de Muzeul “Mihai Eminescu”. Lipsa

pașilor mei de-a lungul atâtor ani nu a

schimbat nimic din decorul perfect al

unei Cetăți de Români. Cât despre femeia

cu voce măiastră, am simțit nevoia să o

răsplătesc cu o reverență și cu acel

“Mulțumesc!” românesc. “Casă de piatră

ție si familiei tale!”, ca un miracol venea

răspunsul ei către mine. Ei, asta mi se pare

cu adevărat mândrie națională, să simți

până la nerv miracolul de a reveni acasă

după o lungă pribegie, iar acasă, acasă

printre străini, să fii întâmpinat în limba ta

maternă! Și nu-ți mai dorești nimic; nimic

altceva – decât să ți se repete, încă o dată,

clar și apăsat, acele cuvinte de care ți-a

fost foame și sete… Și despre asta trebuie

vorbit mereu, pentru ca toți cei din jur să

audă, să simtă și să înțeleagă cât de

românesc poate fi, dacă vrem, Cernăuțiul.

România mea de acasă e despre

dor profund și iubire curată ca lacrima.

E despre Brâncuși si toate pietrele Lui la

un loc. E despre Maluri(le) de Prut ale lui

Ion și Doina Aldea Teodorovici. Despre

Cântă cucu’ plâns pe cele mai selecte note

muzicale de către Maria Iliuț. Despre

Dorul Basarabean din Cetatea Ismailului.

Și despre Ion Iovcev – exemplul rezistentei

românești în Transnistria. Dar și despre

directorul Casei Limbii Române Nichita

Stănescu de la Chișinău – Alexandru

Bantoș. E și despre toți cei din Linia

Întâi – învățători, profesori, jurnaliști

cărora le revine prin meserie și conștiință

rolul de ghizi… România mea e despre

asumarea unui singur drum. Nu poți iubi

la fel două Țări! Și nici nu trebuie.

Țara mea de acasă e despre

noblețe, iar aceasta are sigur Certificat

de Naștere Românesc. Patria mea e

despre mine însămi și despre felul în

care m-au binecuvântat strămoșii.

Scopul meu suprem e să-mi iubesc

România necondiționat! Și, când toată

lumea din jur se lasă sedusă de calitățile

gustative ale ceaiului englezesc, eu să

rămân îndrăgostită de aroma “Podurilor de

Flori” plimbată în cana de lut cu imprimeu

pe verso, ca în țesăturile bunicii:

“România mea de acasă e la Șendreni”.

“România mea de acasă e (și) cea de

peste Prut”.


25

Viața religioasă pe valea pârâului Taița din Dobrogea de nord

(1830 – 1918)

Drd. Florin Dionisi Bătrânac

Din primele secole creștine, viața

religioasă dobrogeană cunoaște noi etape

de evoluție sub dominație bizantină, dar și

perioade de stagnare, de-a lungul a aproape

cinci veacuri de ocupație otomană. Cu

toate că viața monahală și bisericească era

departe de ceea ce reprezentau mănăstirile

din Moldova sau Muntenia, din punct de

vedere cultural și religios, în Dobrogea,

viața monahală rămâne o oază de

spiritualitate creștină, contribuind, așa cum

susținea reprezentantul diplomatic al

României la Tulcea, la „conservarea

spiritului național și a obiceiurilor

românești”1.

La începutul secolului al XIX-lea,

puținele centre monahale și-au continuat

existența sub regimul necreștin otoman,

ostil vieții monahale în special și

creștinismului în general. Ion Ionescu de la

Brad, vizitează în anul 1850 mănăstirile

din Dobrogea de nord și va menționa că

„în codrii și în munții din cazaua

Măcinului și a Isacii”2 există următoarele

așezăminte românești: „Amcearca”

(Hamcearca cu hramul Adormirea Maicii

Domnului)3, Taița și Mănăstirea Cocoșu.

El consideră că Mănăstirea Hamcearca este

cea mai veche dintre acestea, cu posibile

rădăcini în secolul al XVIII-lea4.

1 Ion Bitoleanu, Nechita Runcan, Dobrogea, vatră a

creștinismului românesc, Ed. Exponto, Constanța,

2001, p. 223. 2 Victor Slăvescu, Corespondenţa între Ion Ionescu

de la Brad şi Ion Ghica, 1846-1874, Bucureşti,

1943, p.101. 3 Ion Bitoleanu, Nechita Runcan, op.cit., p. 223.

4 Victor Slăvescu, op.cit., p.101.

Două dintre aceste așezăminte

monahale erau stabilite pe firul pârâului

Taița, ce izvorăște din Munții Măcinului și

Dealurile Niculițelului, pe raza comunei

Balabancea (astăzi satul Balabancea,

comuna Hamcearca din județul Tulcea).

Denumirea pârâului Taița vine din slavonă

și se traduce „râu ascuns”, denumire

obținută probabil din faptul că izvorăște

din zone împădurite sau poate de la faptul

că albia râului este îngustă și adâncă,

acoperită adesea de vegetația malurilor.

Acest pârâu, chiar dacă are o pantă de

scurgere mică și un debit restrâns, are o


26

lungime de 57 de Km și se varsă în lacul

Babadag, și prin gârla Enisala în laguna

maritimă Razelm.

Conform lui Tudor Mateescu,

Mănăstirea Taița, este construită, în anul

18305, pe vatra satului cu același nume,

devastat din cauze necunoscute, dar cu o

biserică a satului în stare de funcționare. Pe

lângă această biserică s-a format o așezare

monahală prin venirea unor mici grupuri

de moldoveni din nordul țării, plecați de pe

moșii din cauza condițiilor dificile și

abuzurilor din timpul domnitorului Mihail

Sturza6. Ion Ionescu de la Brad găsea aici

călugări „din toate provinciile române”,

care au adus cu ei cărți de cult și odoare de

mare preț, necesare desfășurării cultului.

Ca stareți ai acestei mănăstiri găsim pe

monahii Ioil și Simion, conform

însemnărilor din cărțile de cult prezente la

muzeul Mănăstirii Cocoș.

Această mănăstire era la început

destul de săracă, dar prin spiritul

gospodăresc al viețuitorilor au reușit să

dețină un iaz cu pește, pământ agricol,

livadă, pădure și moară de apă7. Viețuitorii

Mănăstirii Taița erau în anul 1850 plătitori

ai dărilor anuale la Patriarhia Ecumenică,

dar și ai „haraciului”8 sau „beilicului” și

„ușurului” alături de viețuitorii Mănăstirii

Cocoș, față de autoritățile Otomane9.

Odată cu înființarea Episcopiei

Dunării de Jos, la 17 noiembrie 1864, cu

sediul la Ismail, mănăstirile nord

dobrogene se bucură de vecinătatea

marelui ierarh Melchisedec Ștefănescu,

care nu întârzia să-i ajute pe monahii și pe

creștinii de peste Dunăre, atât cu sfaturile

sale înțelepte, cât și cu lucrurile materiale

5 Tudor Mateescu, Un așezământ monahal

moldovenesc în Dobrogea, Mânăstirea Taița, în

„Mitropolia Moldovei și Sucevei” vol. XLXI

(1973), nr. 1-2, p.221-225. 6 Ion Bitoleanu, Nechita Runcan, op. cit., p. 223.

7 Ibidem.

8 Victor Slăvescu, op. cit., p. 111. Haraci, tribut sau

dare anuală plătită de nemusulmani. Beilicul, dare

către stat, ceea ce aparţine fiscului. Uşur, dijmă în

produse. 9 Ibidem, p.102-103.

de care mănăstirile duceau lipsă10

. Ierarhul

aviza condici de milă pentru strângerea de

fonduri în eparhia sa, necesare reparațiilor

mănăstirilor, chiliilor și întreținerii

monahilor din Mănăstirile Taița și Cocoș11

.

Durata acestui așezământ monahal

nu a fost foarte îndelungată, conform lui

Tudor Mateescu, această mănăstire a fost

jefuită în repetate rânduri de cerchezi și

bazbuzuci12

în ultimii ani ai ocupației

Otomane, până în războiul de independență

din 1877-187813

. Călugării acestei

mănăstiri s-au refugiat la alte așezăminte

monahale. Arhimandritul Dosoftei se va

îndrepta către orașul Sulina unde va sluji o

perioadă în biserica din localitate.

Mănăstirea, rămasă abandonată, se va ruina

curând, dar bisericuța acestei mănăstiri

rezistă până în anul 1913, când unele

odoare și cărți au fost luate și duse în noua

biserică parohială din satul Țiganca

(Nifon)14

. Aceste două mănăstiri, odată cu

revenirea Dobrogei la Țara Românească

din 1878, au fost asimilate de comunitățile

române crescânde, fiind transformate în

biserici de mir15

, pe vetrele cărora s-au

format localitățile din Comuna Balabancea

care cuprindea întreaga vale superioară a

pârâului Taița.

Comuna Balabancea era așezată pe

malul drept al Taiței, la poalele dealului

Crapcea. Denumirea îi vine din limba turcă

(Balaban – kioi = satul lui Balaban)16

,

10

Eugen Drăgoi, Aspecte ale vieţii bisericeşti din

Episcopia Dunării de Jos în anii 1864-1886, în

„Monumente istorice şi izvoare creştine”, Ed.

Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, Galaţi,

1987, p. 261-267; Idem, Ierarhi şi preoţi de seamă

la Dunărea de Jos, 1864-1889, Ed. Arhiepiscopiei

Tomisului şi Dunării de Jos, Galaţi, 1990, p. 10. 11

Idem, Aspecte ale vieţii bisericeşti…, p. 277. 12

Bașbuzuc, bașbuzuci, s.m.: Ostaș voluntar, fără

soldă, din trupele otomane neregulate, care trăia

din jaf. - Persoană violentă și grosolană, care

încalcă regulile de conviețuire socială. – Din tc.

Bașibozuk „trupe neregulate”. 13

Tudor Mateescu, op.cit, p. 221-223. 14

Ion Bitoleanu, Nechita Runcan, op.cit., p. 223. 15

Ibidem, p. 224. 16

M.D. Ionescu, Dobrogia în pragul veacului al

XX-lea, partea I, Editura Tipo, Iași, 2010,

(reeditat), p. 382.


27

deoarece era locuită până prin 1850 doar

de turci. Începând cu anul 1878, după

revenirea Dobrogei la patria mamă,

comunitatea turcească a emigrat la sud, în

județul Constanța, în localități cu un bogat

număr de musulmani precum Cobadin sau

Medgidia, sau chiar au emigrat în Turcia17

.

Comuna era alcătuită și din următoarele

sate: satul Țiganca (Nifon), ridicat lângă

ruinele Mănăstirii Taița, Geaferca-Rusă,

întemeiată de ruși în urma războiului din

Crimeea, 1853-1856, satul Hamcearca,

așezat pe vatra mănăstirii cu același nume,

iar lăcașul de cult a devenit biserica satului

și satul Islam-Geaferca sau Geaferca-

Turcească (astăzi satul Florești). Cultul

religios era oficiat, în comuna Balabancea,

în patru biserici creștin ortodoxe în fiecare

sat și într-o moschee. Biserica din

Balabancea cu hramul Sfinții Apostoli

Petru și Pavel a fost instalată într-o casă

cerchezească până în anul 1892, când

începe ridicarea unei biserici din cărămidă,

cu două turle și învelită cu tablă, fiind

sfințită și dată în folosință în anul 1899 de

către episcopul Partenie al Dunării de Jos.

Această biserică există până astăzi.

Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din

Balabancea, județul Tulcea, 1967

Ca preoți deservenți îi avem pe: pr.

Ivan Volenco, venit din Crimeea 1881-

1886, pr. Eftimie Popescu, decedat pe 10

iulie 1908 și înmormântat în cimitirul

satului, pr. Radu Bucur, pr. Gatapov, pr.

Zinoviev, pr. Paul Popescu și Clement

Georgescu, ieromonah de la Mănăstirea

17

Ibidem.

Cocoș, care a slujit câțiva ani în perioada

interbelică18

. Unii dintre acești preoți au

deservit și în satul Islam-Geaferca, unde

exista o biserică cu hramul Acoperământul

Maicii Domnului, fondată în anul 1859 de

o rusoaică din Geaferca-Rusă.

Biserica din Islam-Geaferca (astăzi satul Florești,

județul Tulcea) 196719

În Hamcearca exista biserica vechii

mănăstiri de călugări, cu hramul

Adormirea Maicii Domnului, căreia nu i se

cunoaște cu exactitate anul în care a fost

construită. Aici veneau și locuitorii satului

Geaferca-Rusă (azi Căprioara). Preotul din

Hamcearca oficia slujbele și în biserica

mănăstirii Taița, unde participau locuitorii

satului Țiganca (Nifon), până când a fost

ridicată o biserică a satului în anul 1913,

fiind sfințită de episcopul Dunării de Jos,

Nifon Niculescu, al cărui nume avea să-l

poarte și satul.

În concluzie, aceste așezăminte

mănăstirești de pe cursul pârâului Taița,

chiar dacă au încetat să mai străpungă

istoria, au avut o existență care nu a fost

zadarnică pe aceste meleaguri românești, ci

a transmis noilor comunități de creștini

ortodocși români, veniți din toate colțurile

României, tradiția cultivării spiritului

național și al dragostei de libertate în

Dumnezeu, pe această veche vatră

străromână.

18

Arhiva Parohiei Balabancea, Inventarul Parohiei

Balabancea din 30 noiembrie 1967, f. 1. 19

Arhiva Parohiei Florești, Inventarul Parohiei

Florești, 1967, f.1.

http://tomisulortodox.ro/imagini/20160705_111659.jpg

http://tomisulortodox.ro/imagini/20160705_111435.jpg


28

Pavel Bucur și „Înaripata” de la Murfatlar Ionuț Druche

Monumentul Tineretului

sau „Înaripata”1

După inaugurarea Autostrăzii

Soarelui, în dreptul Canalului Dunăre –

Marea Neagră, „Înaripata” a început să fie

observată din ce în ce mai mult, fiind

neclar pentru foarte mulți oameni ce ar

putea să reprezinte acest monument.

La scurt timp după moartea

artistului Pavel Bucur, creatorul operei, în

mass-media au fost realizate mai multe

reportaje despre „Înaripată”, iar în acest

context, voi prezenta mai multe informații,

atât despre monumentul de la Canal, cât și

despre Pavel Bucur.

La 9 km de oraşul Murfatlar

(Basarabi), în zona fostului sat Straja, se

înalţă, pe malul Canalului Dunăre – Marea

Neagră, „Monumentul Tineretului”.

Cu o înălţime de 48 de metri,

monumentul este vizibil încă de când

începem să urcăm dealul ce protejează de

peste o mie de ani bisericuţele lăcaşurilor

călugăreşti de la Basarabi. Formele

ondulate ale acestui deal, numit şi Dealul

Tibişirului, lasă, parcă, să se înţeleagă că

monumentul a prins viaţă odată cu

dealurile Văii Carasu, ce îl înconjoară, şi

ele uşor denivelate, iar vântul care suflă cu

1 „Monumentul Tineretului” este numele dat de

Uniunea Tineretului Comunist, nume sub care este

cunoscut și în ziua de azi, iar cel de al doilea se

regăsește în cataloagele cu care Pavel Bucur s-a

prezentat la expoziții. Numele dat de autor este:

„Înaripata”.

putere în tot timpul anului pare a fi

creatorul fără voie al acestei minunate

opere2. Fiind inaugurat în vara anului

1988, deși inițial trebuia inaugurat în

19873, „Monumentul Tineretului” este

legat de perioada socialistă, dar nimic nu

mai aminteşte astăzi de acest fapt. Ideea

construirii monumentului a fost a

conducerii Uniunii Tineretului Comunist

din vremea aceea (U.T.C.), care a plătit din

fondurile sale 10 km din lucrările la

Canalul Dunărea – Marea Neagră4. Dorind

să lase generaţiilor viitoare un simbol al

întregului Canal, conducerea U.T.C. a

organizat un concurs de machete, la care s-

au prezentat, în primă fază, peste 50 de

participanţi, dintre cei mai cunoscuţi

realizatori de artă şi sculptură. În final, au

rămas în concurs 3 machete, iar după un an

a fost aleasă macheta lui Pavel Bucur, care

în 1986 a primit „Premiul special de

sculptură pentru Monumentul

Tineretului”5. Tema principală a machetei

a fost zborul, temă care şi-a pus mereu

amprenta asupra lucrărilor sale, după cum

remarca și Aurora Marzi: „Ideea de

mișcare, de zbor, sunt componentele

principale ale sintezei plastice a

sculptorului român, Pavel Bucur.

Figurile sale sunt prezentate într-o

perpetuă mișcare; nimic nefiind mai

mobil și variat decât gândul uman,

abstracțiunea minții umane. Mobilitate

care se reflectă în succesiunea figurilor

geometrice de planuri, în strălucitorul

joc al luminii pe suprafețele

translucide...”6.

2 Ionuț Druche, Monumentul Tineretului, în Lumină

Lină, nr. 2 (mai), 2011, p. 33 3 Apud http://adevarul.ro/locale/constanta/statuia-

libertatii-romanilor-lasata-prada-hotilor-

monumentul-tineretului-straja-demontat-bucata-

bucata-1_50ae7d1b7c42d5a6639d2e30/index.html 4 Ionuț Druche, op. cit., p. 34

5 Pavel Bucur, 1971-2001, Treizeci de ani de operă,

Ed. Matteo Editore, Italia, p. 122 6 Ibidem, p. 124


29

Prima machetă cu care a concurat

era întraripată, dar din cauză că prinderea

aripilor la o înălţime atât de mare punea în

pericol structura de rezistenţă a întregului

proiect, s-a luat hotărârea de a se renunţa la

ele. Pavel Bucur caracteriza monumentul

astfel: „Un înger alb, un înger al

libertăţii, în sensul în care omul, când îl

vede, să se simtă şi el legat de natură, de

cer, să simtă că zboară, pentru că toţi

dorim să ajungem în cer”7. Monumentul

este aşezat pe un soclu de beton, de

aproape 10 metri, cu 12 coloane benotto

adânci de 20 de metri, şi este lucrat din oţel

inoxidabil. Pe soclul de beton au fost

prinse basoreliefuri de bronz, pe care erau

reprezentări ale muncitorilor de la Canal,

dar şi ale familiei Ceauşescu. Din

nefericire, aceste basoreliefuri au fost

furate în mai multe rânduri, astfel încât

astăzi nu se mai văd decât urmele unde au

fost prinse. Au mai fost furate şi câteva

plăci de inox de la baza monumentului, dar

şi literele din bronz de pe soclu, care

adresau următorul mesaj: „Generaţiile

viitoare să ştie că ne-am sacrificat

pentru înălţarea Patriei”8. Afectat de

condiţia în care a ajuns monumentul, Pavel

Bucur a încearcat să sensibilizeze

autorităţile competente, să ia măsuri pentru

a opri deteriorarea lui, dar totul a fost în

zadar. La momentul inaugurării,

monumentul dispunea de grupuri sanitare,

generator de lumină, balize pentru avioane

şi elicoptere, loc de aterizare pentru

elicopter, rondou pentru coloanele oficiale.

De asemenea, alegerea locului de

amplasare nu a fost făcută la întâmplare.

La 3 km de monument trece „Autostrada

Soarelui”, proiect care se cunoştea încă de

atunci. Astfel, toţi turiştii care vin spre

mare, pe autostradă, pot admira

„Monumentul Tineretului”.

Pavel Bucur

Născut pe 1 noiembrie 1945, la

Bistrița, Pavel bucur a absolvit Liceul de

Arte Plastice din Cluj (1960-1965) și

7 Ionuț Druche, op. cit., p. 34

8 Ibidem.

Institutul de Arte Plastice „N. Grigorescu”

din București (1965-1971), având peste

150 de expoziții naționale și internaționale,

cu două puncte de lucru: în România și

Italia.

Pavel Bucur a creat întreaga viață

opere care transmit un mesaj de înălțare a

sufletului uman, de zbor, de libertate.

Acest aspect îl descria foarte bine și

prietenul său, Emanuele Horodniceanu, în

1997: „În centrul preocupărilor sale

artistice se află omul, ființa umană în

perspectiva istoriei și a mitului; pelegrin

prin timp, apăsat de „povara” vieții,

cuprins de „anxia eliberării”, a

înălțării....”9. Chiar Pavel Bucur

mărturisea că: „Dintotdeauna zborul a

fost idealul umanității. Și un artist poate

și trebuie să își dedice viața unui ideal

absolut. Eu cred și sper că operele mele

optimizează și îi învață ce este zborul pe

cei ce îi privesc”10

.

În anul 2001, a publicat un album

cu operele sale, intitulat sugestiv: „Pavel

Bucur, 1971-2001. Treizeci de ani de

operă”.

A murit pe 28 septembrie 2016, cu

regretul că Monumentul Tineretului a fost

lăsat pradă hoților și uitării, fără ca vreo

autoritate să intervină pentru a opri

tragedia prin care trece valoroasa operă de

artă, aflată pe locul patru în topul celor mai

înalte monumente din lume, și pe primul

loc din țară.

9 Pavel Bucur, 1971-2001, Treizeci de ani de operă,

Ed. Matteo Editore, Italia, p. 125 10

Ibidem, p. 96


30

Memoria sfinților din perioada comunistă (prezentare susținută în cadrul simpozionului „Damnatio memoriae sau legitimarea prin reabilitare”,

organizat la Biserica „Sfânta Maria” din Constanța, pe 23 iulie 2017)

Pr. George Constantin Codreanu

Dacă am pune porunca a patra din

Decalog – „Adu-ți aminte de ziua

Domnului și o cinstește!” (Ieșire 20, 8) în

contextul întâlnirii noastre de azi,

parafrazându-o, ar avea acest mesaj: Adu-ți

aminte de cei ce au fost condamnați pe

nedrept și îi cinstește! și am înțelege o dată

în plus necesitatea reabilitării și prețuirii

martirilor din închisorile comuniste:

Din acest motiv, am putea spune că

a fost providențială decizia Patriarhiei de a

declara anul 2017 ca Anul comemorativ

Patriarhul Justinian și al apărătorilor

Ortodoxiei în timpul comunismului, și

aceasta din mai multe considerente, pe care

le vom prezenta în continuare.

În primul rând, este o mare

nedreptate faptul că până astăzi, se face o

mare diferență între holocaust, care a fost

condamnat în faimosul proces de la

Nurnberg, iar criminalii naziști sunt vânați

și astăzi pe bună dreptate, și comunism,

care a generat mai multe victime, și care nu

a fost condamnat în totalitate (să ne

amintim de spusele dlui Paul Andreescu,

președintele Asociației Foștilor Deținuți

Politic din România, Filiala Constanța,

care declara că ar vrea să-i vadă judecați pe

cei care au dat ordine de la nivelul central

al conducerii comuniste și nu doar pe unii

dintre torționari). Prin toate manifestările și

sesiunile organizate în cadrul acestui an

comemorativ ni s-a oferit posibilitatea nu

doar să-i scoatem din umbra istoriei sau

din uitare pe cei care au îndurat suferința

fizică sau degradarea socială, ci să-i

cinstim pe aceștia ca modele de tărie, de

credință, de jertfelnicie, de solidaritate, de

luptă pentru adevărata libertate sau pentru

adevăr. În al doilea rând, din punct de

vedere teologic, Biserica se susține pe

cultul martirilor. Pe jertfa lor, pe

mărturisirea lor în fața lumii că Dumnezeu

întreit în Persoane este adevăratul

Dumnezeu, Biserica a supraviețuit oricărei

încercări demonice de a o distruge. Faptul

că Biserica a dat martiri și în perioada

comunistă arată că Biserica este vie și că

și-a asumat calea suferinței bătătorită de

Mântuitorul Hristos pe Golgota. Vrednicul

de pomenire Părinte Arhimandrit Arsenie

Papacioc spunea despre comunism că a

umplut cerul de sfinți, iar noi, astăzi,

suntem în situația descrisă în introducerea

cărții Sfântul închisorilor – Valeriu

Gafencu, scrisă de Monahul Moise,

amintindu-ne de un citat al Sfântului

Mitropolit Dosoftei al Moldovei în care

spunea „dară și dintre rumâni mulți sunt

sfinți… dar nu s-au căutat”1. Cred că și noi

ne aflăm în aceeași situație, dat fiind

numărul mare de gropi comune în care au

fost aruncați sfinții închisorilor, martirii de

la Canal, al căror număr încă nu se

cunoaște. Pe unii nu i-am căutat, iar pe alții

1 Ioanichie Bălan, Patericul Românesc, Ed.

Episcopiei Romanului, 2001, p. 224, apud Sfântul

Închisorilor, Mărturii despre Valeriu Gafencu

adunate și adnotate de monahul Moise, Ed.

Reîntregirea, Alba-Iulia, 2007, p. 7.


31

este foarte greu să-i identificăm, dacă nu

chiar imposibil. Chiar dacă nu i-am

identificat încă pe toți, „ei sunt aleșii

credinței și ai neamului, lămuriți în focul

chinurilor, precum aurul în topitoare.

România, sub teroarea roșie a

holocaustului comunist, a dat nor de

mărturii ale credinței creștine. Pe ei

trebuie să-i asumăm istoric, eclesial și

haric, cinstindu-le moaștele, urmându-le

credința și atitudinea lor morală”2.

Reabilitarea lor s-a făcut complet în cer, iar

noi avem obligația de a-i cinsti așa cum se

cuvine, aici pe pământ, prin a păstra

memoria lor vie, prin a le oferi cinstea

cuvenită sacrificiului lor, prin a-i canoniza.

De ce nu, la fel cum martirii din primele

veacuri erau cinstiți cu mare evlavie de

credincioși. În al treilea rând, cinstirea

martirilor din perioada comunistă ține de

identitatea noastră națională, de felul

nostru de a fi, de modul nostru de a

înțelege și de a trăi credința în Hristos:

„Dumnezeu a sădit fiecărui neam o

misiune, ne-a hotărât o creștere în istorie.

Fiecare neam este responsabil de trecut și

dator să pregătească calea pentru urmași.

Sfinții închisorilor și-au îndeplinit cu

prisosință această misiune creștină”3.

Martirii perioadei comuniste sunt tradiția

vie a Bisericii, ei sunt mărturisitori ai

credinței, dar, în același timp, sunt

păstrători și transmițători ai credinței.

Valorizând trecutul, ne facem datoria în

prezent și modelăm viitorul după chipul și

asemănarea iubirii față de aproapele. Orice

amânare a cercetării obiective a istoriei

recente, orice banalizare a sacrificiului

martirilor din perioada comunistă ar putea

fi considerate nu doar o măsură de a opri

reabilitarea lor, ci ar fi echivalentul unei

re-condamnări a lor. Dar în același timp, ne

vom situa și noi în postura omului recent, a

cărui descriere se găsește în cartea cu

același titlu a lui Horia Roman Patapievici:

„Pentru că acest tip uman nu se mai poate

2 Mărturisitorii din închisorile comuniste. Minuni.

Mărturii. Repere, ed. îngrijită de Ciprian Voicilă,

Ed. Areopag și Ed. Meditații, 2011, p. 11. 3 Ibidem.

sprijini pe existența vreunui suflet, nici al

lui și nici al lumii, el nu mai are resursele

de a întemeia nici tradiții și nici măcar

datini. Este omul care, de îndată ce și-a

amputat trecutul pentru a sări mai repede

în viitor, descoperă că prezentul nu îl mai

poate adăposti, iar viitorul nu există. De

ce? Pentru că și-a pierdut prezența”4. În al

patrulea rând, reabilitându-i pe aceștia

aducem alinare și victimelor colaterale, și

ele, la rându-le, nenumărate: copii care nu

și-au mai văzut părinții, copii persecutați,

dați afară de la școală sau arătați cu

degetul, soții și mame care au trăit în

lacrimi și neajunsuri ani îndelungați,

suferințe pe care numai Dumnezeu le știe.

Dacă răul s-a manifestat atât de

adânc în societatea românească, e nevoie

de o perioadă îndelungată și de efortul

nostru pentru a vindeca suferința îndurată,

de a înțelege și de a cunoaște ceea s-a

întâmplat cu adevărat în perioada

comunistă.

Simpozionul „Damnatio memoriae

sau legitimarea prin reabilitare”, organizat la

Biserica „Sfânta Maria” din Constanța, 23.07.2017

4 Horia Roman Patapievici, Omul recent: o critică a

modernității din perspectiva întrebării „Ce se

pierde când ceva se câștigă?” , Ed. Humanitas,

București, 2001, p. 17.


32

Interviu cu pr. Filipescu Pavel, din Parohia Ghigoieşti,

judeţul Neamţ, la 101 ani de viață. (Interviu realizat în ziua de 26 mai 2017)

Pr. Ștefan Zaharia

Părintele Pavel Filipescu s-a născut

în 10 aprilie 1916, în familia gospodarilor

Ioan şi Zoiţa Filipescu.

A urmat Cursul seminarial inferior,

timp de patru ani, la Dorohoi, între 1930 şi

1934 şi Cursul superior, încă patru ani, la

Iaşi, între anii 1934 şi 1938. În anul 1942 a

devenit licenţiat al Facultăţii de Teologie

din Cernăuţi. S-a căsătorit la 18 octombrie

1942 cu Emilia, originară din Stăniţa,

lângă Roman şi a fost hirotonit pe seama

parohiei Ştefan cel Mare, Protopopiatul

Piatra-Neamţ, de către Mitropolitul Irineu

Mihălcescu în diacon la 26 octombrie 1942

şi preot, o zi mai târziu, susţinând practica

liturgică la Mănăstirea Bistriţa, sub

oblăduirea părintelui Iulian Danielescu,

stareţ fiind atunci Protosinghelul Ghenadie

Carazan. A păstorit parohia Ştefan cel

Mare timp de zece ani, până la numirea sa

în 1952, în parohia de acasă, Ghigoieşti. A

fost concomitent şi suplinitor în diferite

perioade şi la parohiile Bârgăoani, Cârligi

şi Doina.

Familia Filipescu a fost

binecuvântată cu trei copii: Georgeta

(adormită în 1999), Gheorghe şi

Coculeana. Doamna preoteasă a trecut la

cele veşnice la 6 martie 2014. La

resfinţirea bisericii din Ghigoieşti, în data

de 20 septembrie 2015, părintele Pavel a

primit Crucea Moldavă pentru prestigioasa

slujire de peste şapte decenii.

Pr. Ştefan:

Părinte Pavel, în contextul acestui

an, gândurile noastre merg mai mult ca

oricând către perioada comunistă prin care

ţara noastră şi-a înscris martirii în temelia

spiritualităţii româneşti. Fără a porni de la

un moment anume, vă rog să ne redaţi

câteva dintre trăirile dumneavoastră de

atunci.

Pr. Pavel:

Eu am fost în toată această

perioadă, să-i zic roșie, fiind preoţit în

1942, la 27 octombrie, de Mitropolitul

Irineu Mihălcescu, pe care l-am avut

profesor de Dogmatică. Nu am depus

cerere pentru parohia Ghigoieşti fiindcă

aici slujea părintele Neculai Lefter şi,

fiindcă am amintit despre dumnealui,

trebui menţionat că regimul i-a confiscat

averea, tot ce avea şi din partea familiei

sale cât şi din partea soţiei, aproximativ 50

hectare de pământ, fiind arestat pe motiv

că nu a dat cotele. L-au ridicat de acasă, l-

au purtat pe la Consiliul Popular, l-au bătut

şi l-au închis la arest preventiv în Piatra-

Neamţ timp de jumătate de an. În acest

timp mama sa, Mărioara Lefter, a murit şi

părintele nu a primit permisiunea de a lua

parte la înmormântare, ştiut fiind faptul că

tatăl său a decedat în Primul Război

Mondial. A suferit toate rigorile puşcăriei

până la eliberarea condiţionată de la

mutarea într-o altă parohie, în 1953, la

Hălăuceşti, lângă Paşcani, urmată de o

nouă mutare la parohia Lungani, lângă

Târgu Frumos. Mitropolitul Iustin

Moisescu l-a transferat apoi la Leţcani,

lângă Iaşi, apreciindu-i activitatea

preoţească şi situaţia familială.

Părintele Ioan Moroşanu,

Protopopul de Piatra-Neamţ, m-a dirijat să

vin în satul meu, deşi eu slujeam la Ştefan

cel Mare.

Aici Ioniţă Ghineţ, un gospodar cu

7 hectare de pământ şi cu 7 copii, a fost

luat de acasă şi dus la Poarta Albă.

Preşedintele consiliului (primarul comunei)

Gheorghe Rusei, un duşman al credinţei, l-

a forţat să ofere cotele către regim, a

controlat podul casei şi a fost bătut. Drept

răzbunare gospodarul a fost condamnat.

Au urmat tot felul de persecuţii. Ridicau


33

oameni din sat, pârâţi de primar, îi plimbau

o noapte întreagă cu maşinile între Piatra-

Neamţ şi Roman spunându-le că au ajuns

în Iaşi şi că vor trece Prutul, la Ungheni,

pentru a fi deportaţi. Dimineaţa îi lăsau

acasă timoraţi şi ameninţaţi. Mie personal

mi se cerea raport de activitate lunar pentru

a spune câţi oameni din parohie am

convins să treacă la colectiv. Iniţial

colectivul la noi a fost format din şase

oameni, din plebea satului, iar pentru a

masca situaţia reală inversam de fiecare

dată numele lor.

Pr. Ştefan:

Au fost şi oameni care să-şi încalce

frica şi să fie opozanţi ai regimului cu orice

consecinţă?

Pr. Pavel:

Da, au fost şi situaţii pline de curaj

şi de mărturisire. Preotul Leonard Trifan, o

mână de fier în acel regim ateu, a ridicat

biserica de la Borleşti (judeţul Neamţ),

într-o săptămână, ajutat de credincioşii

care ziua lucrau la colectiv, iar noaptea

construiau locaşul. A plătit o amendă de

2000 de franci, dar nici acest fapt nu l-a

oprit, primind consideraţia Patriarhului.

Mai mult avea şi un talent deosebit, acela

de a recita poezii refractare regimului. Îmi

amintesc de „Şase pui şi-o beată mamă”

(Vasile Militaru).

Pr. Ştefan:

Şi dumneavoastră aţi avut de făcut

lucrări de reparaţie la biserică. Cum ați

reuşit să biruiți situaţia?

Pr. Pavel:

Am avut şi eu câteva ispite. În

timpul protopopului Ioan Pricop şi a

Mitropolitului Teoctist Arăpaşu am fost

controlat pentru reparaţia bisericii, pe

motivul că am primit donaţii pe care mi le-

am însuşit, deşi lucrasem totul doar cu

aprobări. Am fost controlat şi ca om de sat,

dar am avut şansă, fiindcă în poziţia de rol

nu mi se trecuse un hectar şi jumătate pe

care îl aveam de la tatăl meu. În schimb el

a fost considerat chiabur și, duminica, la

vârsta lui înaintată de 80 de ani, era trimis

la cărat, la treierat, ceea ce m-a obligat să

trec pâmântul la colectiv. Eram gata să

merg în puşcărie ca familia mea să îşi

trăiască zilele cât de cât normal. Tata a

murit la 87 de ani şi dacă acum aş primi

pământul înapoi l-aş ara cu mâna, cu

degetele l-aş semăna. Acum pe locul tatei

sunt cinci case.

Pr. Ştefan:

Cum v-aţi descurcat totuşi? Era o

situaţie dificilă.

Pr. Pavel:

Am avut stupi. Vreo 40. Şi cu ei am

construit casa. Am avut materiale şi am

dus la stat 100 kg miere şi 100 kg de ceară

de albine şi astfel am luat tablă de am

acoperit casa.

Pr. Ştefan:

Oamenii sistemului luau parte la

slujbe?

Pr. Pavel:

Eram pândiţi de mulţi şi de către

învăţătorul din sat, Neculai Preotu. Chiar şi

copiii erau urmăriţi dacă merg la biserică şi

erau pedepsiţi la note. Neculai Preotu avea

un frate vitreg Ioan Preotu, slujitor la

Farcaşa, pe Valea Bistriţei şi pe Vasile

Preotu, învăţător la Bazargic, în Dobrogea,

ei fiind fiii epitropului bisericii de aici din

Ghigoieşti. Învăţătorul Locotenent Vasile

Preotu a murit în al Doilea Război Mondial

la Durostor.

Pr. Ştefan:

Părinte ce v-a lipsit în acea

perioadă?

Pr. Pavel:

Ce să zic. Am stat cuminte, la locul

meu, nu am pârât pe nimeni şi am încercat

să îmi văd de treburile parohiei. M-a ajutat

foarte mult apicultura. Am consumat multă

miere şi botci de stup. Lipsurile, dar şi

hrana de calitate, m-au ajutat să am o viaţă


34

îndelungată. Am slujit până 1997, dar şi

după numirea preotului nou, demn şi

vrednic, părintele Codrin Constantin

Bălan. După cum am mai spus şi cu alt

prilej, Sfânta Împărtăşanie a fost şi este un

medicament de leac şi de viaţă pentru

mine.

Pr. Ştefan:

Acum un an, la centenar, aţi fost

vizitat de familie, de toată lumea din sat,

din împrejurimi, de foştii camarazi din

Regimentul 15 Războieni – Piatra-Neamţ,

alături de care aţi cutreierat fronturi în

Campania din Est în cel de-al doilea

Război Mondial, de conducerea

Garnizoanei din Piatra-Neamţ, de

oficialitățile locale şi judeţene, de părintele

nostru protopop Valentin Tofan, de colegii

preoţi. Părinte, la 10 aprilie 2017 aţi

împlinit 101 ani şi aţi fost înconjurat cu

aceeaşi dragoste şi apreciere de prieteni şi

toţi cei care au dorit să vă aducă urările de

bine şi sănătate.

Comparând anii trecuţi deja,

situaţia din comunism şi cea din libertate,

ne puteţi spune un cuvânt de folos?

Pr. Pavel:

Ei, tată, anii trec şi am trecut şi eu.

Toţi trecem. Am să mă refer la atunci şi la

acum. Diferenţele sunt mari şi de substanţă

şi de înţeles. În oboseala unei libertăţi

controlate de cote şi de vorbe, slujeam lui

Dumnezeu într-un mod pe care acum nu îl

pot traduce. Pe de altă parte acum avem

libertate de slujire, dar omul nu mai este

parte din unitatea neamului. Numărul celor

de atunci nu diferă cu cel de azi. În biserică

s-au schimbat doar chipurile, nu numărul.

S-a pierdut totuşi ceva din înţelegerea

vieţii. S-au uitat suferinţele noastre, ale

poporului decimat de necredinţă. Atenţie,

credinţa ne ţine întregi. Credinţa şi viaţa

simplă, fără excese.

Pr. Ştefan:

Vă sărutăm dreapta părinte şi vă

mulţumim pentru acest moment

emoţionant!

Pr. Pavel:

Fiţi binecuvântaţi! Şi nu uitaţi să vă

rugaţi. Apăsat şi curat. Cu conştiinţă, fără

frică, cu nădejde şi linişte, oricând,

oriunde.

Pr. Pavel Filipescu alături de pr. Ștefan Zaharia


35

Proiectul școlar-educațional

„România în sărbătoare”

Ionuț Druche

Cu ocazia împlinirii, în anul 2018, a

140 de ani de la recunoașterea

independenței de stat a României față de

Imperiul Otoman și revenirea la țară a

Dobrogei, dar și a 100 de ani de la Marea

Unire, Arhiepiscopia Tomisului, prin

Departamentul Cultural-Educațional,

Inspectoratul Școlar Județean Constanța,

Asociația Națională „Cultul Eroilor Regina

Maria”, filiala Constanța și Asociația

„Casa Mării Negre” desfășoară, în școlile

și liceele din județul Constanța, proiectul

școlar-educațional „România în

sărbătoare”. Proiectul se va desfășura în

două etape, pe parcursul anului școlar

2017-2018. Astfel, în primul semestru vor

avea loc activități specifice cu ocazia

împlinirii a 140 de ani de la revenirea

Dobrogei la Patria Mamă, în urma

Războiului de Independență (1877-1878),

iar în al doilea semestru se vor desfășura

activități specifice cu ocazia împlinirii a

100 de ani de la Marea Unire.

Activitățile propuse pentru primul

semestru și dedicate împlinirii a 140 de ani

de la realipirea Dobrogei la România, se

vor desfășura sub titlul „Dobrogea,

înainte și după 1878”, și vor cuprinde:

1. Dezbateri în școli cu participarea

unor invitați speciali.

2. Concursuri:

- Concurs de fotografie: „Surprinde

Dobrogea! Oameni, fapte,

peisaje”;

- Concurs de desene: „Dobrogea, de

la Mircea cel Bătrân la Carol I”; - Concurs de eseuri: „Mozaic etnic

și cultural în Dobrogea, la 140 de

ani de la Războiul de

Independență”.


36

Termenul de predare a materialelor

participante la concursuri este 15

decembrie 2017, iar premierea, pentru

fiecare secțiune în parte, va avea loc pe 23

ianuarie 2018. Premiile constau în sume de

bani, după cum urmează: Locul I – 200 lei,

Locul II – 150 LEI, Locul III – 100 lei.

Elevii și profesorii coordonatori vor primi

diplome de participare. Lucrările

câștigătoare vor fi publicate în edițiile print

și on-line ale Revistei Tomisul Ortodox,

publicație de cultură și spiritualitate a

Arhiepiscopiei Tomisului. Desenele pot fi

realizate în format A3 sau A4, în orice

tehnică, mai puțin colaj. Lucrările vor fi

depuse la ISJ Constanța, la dna Inspector

de Specialitate, Daniela Stan, coordonator

al proiectului. Lucrările vor fi depuse în

plicuri pe care vor fi scrise numele elevului

(elevilor), ale profesorului/profesorilor

coordonatori, adresa de mail și telefon,

școala de proveniență și clasa. Fotografiile

și eseurile pot fi trimise în format

electronic, însoțite de date de identificare

(titlu, autor, școala de proveniență, clasa,

profesor coordonator – adresa de mail și

telefon), la adresa

[email protected]. Cerințe eseu:

scris cu Times New Roman, caracter de 12,

spațiu 1,5, 2-3 pagini A4. Cerințe

fotografie: Fotografiile pot fi realizate cu

orice model de aparat foto digital. În

concurs sunt admise inclusiv fotografii

realizate cu telefoane sau tabletă.

3. Excursii la principalele obiective

culturale din Dobrogea.

Activitățile propuse pentru al doilea

semestru și dedicate împlinirii a 100 de ani

de la Marea Unire, se vor desfășura sub

titlul „România – 100 de ani”, și vor

cuprinde:

1. Dezbateri în școli cu participarea

unor invitați speciali.

2. Concursuri:

- Concurs de fotografie „România

mea frumoasă”;

- Concurs de desene „Primul

Război Mondial și Marea Unire de la

Alba Iulia”;

- Concurs de eseuri „Marea Unire.

De la contribuția dobrogenilor la idealul

național”.

Termenul de predare a materialelor

este 2 mai 2018, iar premierea, pentru

fiecare secțiune în parte, va avea loc pe 25

mai 2018.

3. Excursie la Alba Iulia în cadrul

Săptămânii „Școala Altfel”

Se estimează că, prin conexarea

celor două evenimente, interesul

profesorilor și elevilor dobrogeni față de

istoria locală și națională va crește în mod

semnificativ.

Organizatorii proiectului:

Inspector Daniela Stan, ISJ

Constanța

Prof. Dorina Chivu, director adj.

Liceul Teoretic „Traian” Constanța

Prof. Myrone Mirela, Liceul

Teoretic „Traian” Constanța

Prof. Gabriel Mitroi, Colegiul

Tehnic Energetic Constanța

Ionuț Druche, Director Editura

Arhiepiscopiei Tomisului

Colaboratorii proiectului:

Col. (r) Remus Macovei,

președintele Asociației Naționale „Cultul

Eroilor Regina Maria”, filiala Constanța

Dorin Popescu, președintele

Asociației „Casa Mării Negre”

Prof. Constantin Caracoti,

directorul Liceului Teoretic „Traian”

Constanța

Prof. Mirela-Ana Voicu, Liceul


Prof. Tatiana Munteanu, Liceul


Prof. Gabriel Stratenie, Liceul


Prof. Neguța Petcu, Colegiul

Național „Mircea cel Bătrân”

Prof. dr. Mihai Lupu, Colegiul

Național „Mircea cel Bătrân”

Prof. Felicia Fărcășanu, Colegiul

Tehnic Energetic Constanța

Dr. Lavinia Dumitrașcu, Muzeul de

Istorie Națională și Arheologie Constanța

Arhim. Andrei Tudor, Mănăstirea

Dervent, Constanța


37

Câteva idei despre misiunea Bisericii

Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop

1. Preambul dogmatic

Misiunea creștină este consecința

naturală a operei de sfințire a întregii lumi,

pe care Domnul o dorește. Noi înșine

mărturisim în Rugăciunea Domnească

faptul că voia dumnezeiască trebuie să fie

împlinită atât în cer cât și pe pământ. Iar

dorința Domnului, exprimată limpede în

Evanghelia după Sfântul Apostol Matei,

este aceea ca toate neamurile să fie învățate

și botezate în numele Preasfintei Treimi

(Matei 28, 19-20). Prin urmare, orice

inițiativă creștinească a fost și trebuie să fie

copleșită de adevărul că „Dumnezeu nu a

creat Biserica pentru a salva lumea, ci a

creat lumea pentru a deveni Biserică”

(Sfântul Filaret al Moscovei). Din acest

unghi de vedere încărcătura misionară cu

care a fost investită în chip vizibil Sfânta

Biserică devine o obligație a fiecărui

membru botezat (fie el cleric ori mirean).

În mod intenționat, până la Dumnezeiasca

Parusie, „Dumnezeu Cel etern se plasează

într-o așteptare în raport cu noi”1 fapt care

determină o mișcare duhovnicească din

partea noastră, a fiilor credinței. Domnul

așteaptă să împlinim porunca misionară.

Aceasta o putem face prin contribuție

neîntreruptă (după harisma încredințată

fiecăruia) la transfigurarea și

spiritualizarea vieții pe pământ. Numai în

acest fel Ortodoxia depășește granițele unei

religii obișnuite. Ea devine ritm deplin al

vieții2, „Lumina care luminează în

întuneric și întunericul nu o cuprinde” (In.

1, 5), dar transmisibil numai în formă

comunională.

1 Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică

Ortodoxă, vol. I, Ed. IBMBOR, București, 1978, p.

186. 2 Vasile Leb, Biserică și neam în concepția

Părintelui Stăniloae, în Renașterea, nr.1 (ianuarie),

Cluj Napoca, 1996, p. 8.

2. Condițiile generale ale misiunii

creștine

a) Condițiile culturale, de spațiu și de

timp: Oricât ar părea de bizar, misiunea

creștină nu poate fi desfășurată la fel în

orice situație. Nu există nici un dubiu în

acest sens. Într-un fel a propovăduit Pavel

atenienilor în Areopag, în alt fel

tesalonicenilor și în alt fel celor din Filipi.

Fenomenul evanghelic, Biserica

Adevărului, s-au înrădăcinat în fiecare

cultură, spațiu și timp, ancorându-se ori

pornind de la adevărurile (sau măcar

frânturile de adevăruri) pe care le-au

descoperit în experiența concretă a

oamenilor. Este lămuritoare în acest sens

Predica Înaltpreasfințitului Părinte Dr.

Teodosie la prăznuirea Sfântului Apostol

Andrei, ținută pe 30 noiembrie 2014, în

care ierarhul nostru sublinia corect linia pe

care a mers Apostolul lupilor în dialogul

său cu dacii. Este vorba despre calea

inculturației evanghelice, respectiv metoda

apostolică, urmată până astăzi, de a tălmăci

pe limba și potrivit cu epoca, spațiul și

cultura ascultătorilor, Cuvântul dătător de

viață veșnică.

b) Condițiile personale: Cu toate că

există unele excepții, notate de istorie, pe

care noi le numim duhovnicește

„pogorăminte ale lui Dumnezeu”, în care

misiunea s-a săvârșit prin oameni de

moralitate îndoielnică (anumiți împărați și

regi, patriarhi și papi, etc.), porunca

învățării semenilor trebuie să fie acordată

cu anumite calități personale probate în

timp. Cea mai înaltă calitate a misionarului

trebuie să fie ancorarea sinceră în adevărul

mărturisirii sale de credință. Sinceritatea

mărturisirii de credință devine, la modul

cel mai real cu putință, întrupare concretă a

chemării lui Dumnezeu, dar și - cumva

anume - o deschidere a propriei persoane a

misionarului spre cel convertit, pe


38

principiul că „o persoană nu se revelează,

adică nu se deschide decât celui ce însuși i

se deschide”3. Misionarul trebuie să se

ferească permanent de ispita de a arăta în

practica vieții ceva opus față de cuvântul

său: „Ori spuneţi că pomul este bun şi

rodul lui e bun, ori spuneţi că pomul e rău

şi rodul lui e rău, căci după roadă se

cunoaşte pomul. Pui de vipere, cum puteţi

să grăiţi cele bune, odată ce sunteţi răi?

Căci din prisosul inimii grăieşte gura.

Omul cel bun din comoara lui cea bună

scoate afară cele bune, pe când omul cel

rău, din comoara lui cea rea scoate afară

cele rele”. (Mat. 12, 33-35). Strădania de a

împlini ceea ce propovăduiești trebuie să

existe mereu, și nu numai în minte. Toate

eforturile de a împlini porunca Domnului

sunt însoțite la misionarul creștin de cea

mai profundă conștiință a nevredniciei:

„Aşa şi voi, când veţi face toate cele

poruncite vouă, să ziceţi: Suntem slugi

netrebnice, pentru că am făcut ceea ce

eram datori să facem” (Luc. 17, 10).

Porunca smereniei absolute trebuie să-l

reveleze pe misionar în fața Domnului în

orice clipă. Nu în ultimul rând, obligația

luptei cu tentația materialismului opac ar

trebui să-l definească pe cel ce împlinește

porunca de a propovădui calea vieții.

Cuvântul său trebuie însoțit cu milă față de

cel în necaz, dar nu cu mila aceea neutră și

ineficientă a spectatorului, ci cu mila

activă, dezinteresată, jertfelnică pe care a

arătat-o Însuși Fiul lui Dumnezeu (Luc. 10,

25-37).

3. Misiunea creștină astăzi

În ciuda așteptărilor sinistre ale unor

domni care urmăresc fără încetare

sondajele de opinie privind încrederea țării

în ea, Biserica Domnului Înviat rămâne în

continuare ceea ce a fost și va mai fi:

insula de scăpare a îndureraţilor lumii

acesteia4. „Dar eu ştiu că Răscumpărătorul

meu este viu şi că El, în ziua cea de pe

3 Dumitru Stănilo, Teologia Dogmatică Ortodoxă,

vol. I, Ed. IBMBOR, București, 1978, p. 73. 4 Ruxandra RĂȘCANU, Psihologie medicală şi

asistenţă socială, Ed. Societatea Ştiinţă și Tehnică,


urmă, va ridica iar din pulbere această

piele a mea ce se destramă. Şi afară din

trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El

Îl voi vedea şi ochii mei Îl vor privi, nu ai

altuia. Şi de dorul acesta măruntaiele mele

tânjesc în mine” (Iov 19, 25-27).

Provocările lumii moderne aduc odată cu

ele suferință și înstrăinare unor categorii

întregi de oameni, față de care Biserica

este responsabilă în cee ace privește

tămăduirea și călăuzirea lor. La nivelul

parohiilor și mănăstirilor ortodoxe

funcționează numeroase grupuri de clerici

și credincioși care înțeleg să probeze ceea

ce mărturisesc prin cuvânt.

Desigur că slujirea creştină a aproapelui, ca

și precept al misiunii, a existat

dintotdeauna în Ortodoxie. Fapta de

milostenie este una din condițiile

primordiale ale mântuirii noastre:

„Credința fără fapte, moartă este” (Iacov

2, 26). Este o poruncă a lui Dumnezeu

care, de la Apostoli, s-a ţinut fără abatere

în Biserică: să fii aproapele celor aflaţi în

suferinţă, să vizitezi pe bolnavi şi pe

deţinuţi, să îmbraci pe orfan şi pe văduvă,

să hrăneşti pe cel lipsit, să adapi pe cel

însetat. Încă din perioada Creștinismului

primar, ca mod de manifestare practică, se

regăsesc agapele frățesti, amintite în

izvoarele vremii. Nu putem să vorbim

despre slujirea preoțească fără să amintim

despre implicarea socială a Bisericii și a

preoților ei5.

5 Hierotheos VLACHOS, Boala şi tămăduirea

sufletului în tradiţia ortodoxă, Ed. Sophia,

Bucureşti, 2007, trad. Constantin Făgeţan, p. 89.


39

Preoți participanți la „Marșul pentru

viață”, Constanța, 2016

Dar acest lucru a fost pentru

creştinul ortodox – care este de fapt

Biserica adevărată – fie laic sau preot, un

lucru firesc, natural şi tainic6 fiindcă

„numai cine a cunoscut slăbiciunea firii

omeneşti a făcut experienţa puterii

dumnezeieşti. Iar unul ca acesta izbutind

prin ea în unele lucruri, iar în altele

silindu-se să izbutească, nu va dispreţui

niciodată pe nici un om. Căci ştie că

precum i-a ajutat lui şi l-a

slobozit din multe şi grele

patimi, poate să ajute tuturor

dacă vrea, şi mai ales celor

ce se nevoiesc de dragul Lui,

deşi pentru anumite judecăţi

nu izbăveşte pe toţi deodată

de patimi, ci, ca un doctor

bun şi de oameni iubitor,

vindecă pe fiecare dintre cei

ce se străduiesc, la timpul

său”7.

El nu se trâmbiţează pe la

intersecţiile drumurilor pentru

simplul motiv că secretul care îl însoţeşte

este tot o poruncă divină: porunca

smereniei absolute8. Focul patimilor se

stinge prin smerita cugetare9.

Biserica a înţeles să lucreze mult mai

eficient prin moleculele sale cele mai mici

– oamenii, care au fost întorși prin miracol

divin la lucrarea faptelor bune. „Preoţi şi

laici de toate categoriile au început să

viziteze spitale, închisori, chiar canalele pe

unde hălăduiesc copiii străzii, să

inventarieze familiile sărace din parohii,

să ajute într-un fel sau altul oamenii

6 Athanasie Negoiță, Bolniţele mânăstirilor, în

Mitropolia Olteniei, 1969, nr. 9-10, p. 684-685. 7 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre

dragoste, în Filocalia sfintelor nevoinţe ale

desăvârşirii, ..., vol. 2, p. 71. 8 Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii

şi iadul smereniei – Însemnări duhovniceşti, Ed.

Deisis, Sibiu, 1997, trad. Ioan I. Ică Jr., p. 135. 9 Teodor al Edessei, Despre poruncile lui

Dumnezeu şi împlinirea lor, în Filocalia sfintelor

nevoinţe ale desăvârşirii, ..., vol. 4, p. 187.

săraci. Înfiinţarea pe lângă multe biserici

parohiale sau episcopii a unor asociaţii

filantropice, numirea oficială de preoţi în

armată, în azile, în spitale sau în

penitenciare, prezenţa multor preoţi sau

absolvenţi de teologie ca profesori de

religie în şcoli nu dovedeşte altceva decât

că Biserica Ortodoxă Română doreşte

astăzi să-şi reia activităţile sociale pe care

le avea până la venirea comunismului în

România”10

.

Cele care definesc credința creştin-

ortodoxă sunt doctrina, morala şi cultul.

Fiecărei componente îi

corespunde firesc una

dintre virtuţile teologice şi

chiar una dintre calităţile

spiritului uman, în aşa fel

încât putem admira

îmbinarea sublimă dintre

doctrină, credinţă şi

raţiune, pe aceea dintre

morală, nădejde şi voinţă,

iar nu în ultimul rând pe

aceea dintre cult, iubire şi

sentiment. Fiind aşadar

expresia iubirii noastre faţă

de Dumnezeu şi de semeni, cultul este

slujirea supremă a aproapelui. În concepția

creștină omul nu este numai ființă socială

sau doar ființă rațională, ci în primul rând

el are constituție slujitoare, perfect

compatibilă cu slujirea ca Liturghie

sacramental-cosmică11

. Cu nimic de pe

acest pământ nu se compară Euharistia

Domnului, ce are loc în cadrul Sfintei

Liturghii12

. De altfel chiar înţelesul

cuvântului Liturghie este acela de Slujire,

prin traducere exactă din limba greacă. Cu

alte cuvinte, nu există nici o idee de slujire

a aproapelui în cultul divin ortodox pentru

că în întregimea sa cultul este slujire a

10

Adrian Niculcea, Ecleziologia socială. Temeiuri

biblice pentru dimensiunea activităţii sociale a

Bisericii, în Studii Teologice, 2004, nr. 3-4, p. 84. 11

Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă –

continuare şi dezbateri, trad. Ion Diaconescu şi prof.

Nicolae Ionescu, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001, p. 15. 12

Pavel Chirilă, Mihai Valică, Spitalul creştin.

Introducere în medicina pastorală, Ed. Christiana,



40

aproapelui13

, şi nu are nevoie de nici un alt

fel de idee decât de el însuşi pentru a

exprima iubirea de Dumnezeu şi de

aproapele. Din cult, şi numai ca urmare a

acestuia, apare în Ortodoxie slujirea

socială a aproapelui14

.

4. Pericole

În Creștinismul tuturor timpurilor

„amvonul a devenit o tribună de analiză,

de denunţare a inadvertenţelor care şocau

conştiinţa creştină, socială şi umană în

acelaşi timp”15

. Tocmai de aceea trebuie ca

pericolele să fie cunoscute și combătute de

către misionarul creștin. Ele sunt:

a) Instituirea libertinajului ca

destinație unică a vieții umane. Publicitatea

neobosită pe care o aduc fărădelegilor

majoritatea mijloacele mass-media denotă

un adversar agresiv, insidios, cinic la

adresa frumuseții vieții. „Există pătimaş

mai pătimaş decât pătimaşul. E cel ce îşi

face cunoscută murdăriile lui cu plăcere şi

cu dulce împătimire de ele”.16

b) Triumfalismul neproductiv.

Triumfalismul aduce secetă sufletească și

pietrificarea vieții duhovnicești în forme și

formule revolute.

c) Clericalismul excesiv, generator al

laicismului extremist. Se poate observa

ușor ce consecințe au fost înregistrate în

Apus.

d) Pierderea culturii. Teologii români

au pierdut treptat (poate de la Cuza Vodă,

oricum, până în ultima jumătate a secolului

trecut) statutul de factori autentici ai

dezvoltării și transmiterii culturii

românești. În ciuda unei posibile enumerări

de cauze externe, ținem să afirmăm că cea

13

Mitropolit Hierotheos Vlachos, Spovedania şi

vindecarea sufletului, Ed. Doxologia, Bucureşti,

2008, p. 44-45. 14

John Breck, Darul sacru al vieţii, trad. Irineu Pop

Bistriţeanul, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2001, p. 274. 15

Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare, Tiparul

Tipografiei Eparhiale, Sibiu, 1986, p. 82. 16

Sfântul Ioan Scărarul, Carte despre nevoinţe, în

„Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii”, vol.

IX, trad. din greceşte, introducere şi note de

Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2006,

p. 222.

mai importantă vină o poartă teologii

înșiși. ”Nu vorbim, desigur, de buchetul

marilor vârfuri cărturărești pe care a

reușit să le dea mereu Sfânta Biserică,

până și în întunecata orânduire bolșevică.

... Demonetizarea semnificației clerului în

contextul secularist în care se cufundă

societatea actuală intervine nu numai pe

fondul unor atacuri externe cât mai ales pe

fondul absenței unei culturi temeinic

ancorate”17. Faptul că azi factorii culturali

sunt alții decât misionarii creștini care au

născut efectiv cultura pe aceste meleaguri

este incontestabil și se datorează

neadaptării celor din urmă la dinamismul

culturii (aflată în permanentă auto-

depășire) și la înțelegerea adevărului

conform căruia deținătorul culturii are la

propriu în mâinile sale destinul neamului.

Răceala politicoasă, bunăvoința superioară,

chiar dezgustul afișat ori atacul virulent pe

care intelectualii moderni le uzitează când

vine vorba despre ierarhia bisericească și

de teologi, trebuie interpretate ca o reacție

triumfalistă la un alt triumfalism mai vechi.

e) Prozelitismul sectar.

5. Posibile soluții de eficientizare a

misiunii creștine contemporane:

a) Întemeierea de grupuri misionare

permanente, călăuzite de către un preot

slujitor, pe lângă fiecare parohie și

mănăstire.

b) Întemeierea de noi secții/departamente

de învățământ, liceal și universitar,

bazate exclusiv pe practica misionară.

c) Implicarea prealabilă a studenților

teologi, adică a viitorilor diaconi, preoți

și episcopi, în proiecte misionare de

durată, ca și condiție obligatorie la

hirotonie.

d) Recucerirea culturii naționale prin

susținerea concretă a intelectualilor

care au fost născuți și crescuți sub

ocrotirea Bisericii.

17

Mircea Cristian Pricop, Tezaurul Identitar

Românesc, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului,

Constanța, 2013, p. 194-195.

Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie...

Documents

Transcript of Tomisul Ortodox, Serie nouă, Anul I (2017), nr. 7-9 (Iulie...