Post on 29-Jun-2015
LUCIAN BOIA-“ISTORIE SI MIT IN CONSTIINTA ROMANEASCA”
Cartea lui Lucian Boia “Istorie si mit in constiinta romaneasca”, aparuta in prima
editie in 1997, a fost, poate, una dintre cele mai controversate de dupa decembrie 1989.
Reactiile au fost variate, mergand de la apreciere zgomotoasa pana la insulte la adresa
autorului, altfel un istoric mai degraba discret, nu mare amator de celebritate si aparitii in
presa. Ce a cauzat insa pana la urma aceasta valva?
La baza constructiei lui Boia din aceasta carte stau doua concepte esentiale- cel
de “istorie” si cel de “mit”. Foarte simplu spus, “istoria” are un inteles ambivalent pentru
Boia : pe de o parte, este ceea ce s-a petrecut cu adevarat in trecut, iar pe de alta discursul
despre ceea ce s-a petrecut, lucruri care sunt , in opinia sa , complet distincte. Pasul
urmator este acela de a afirma ca orice discurs istoric, indiferent de emitator si de
intentiile sale, nu poate fi niciodata ‘obiectiv” in intelesul scolii pozitiviste a secolului al
XIX-lea, de exemplu, ci este influentat decisiv de contextul social-politic si cultural in
sens larg al epocii in care traieste emitatorul acestui discurs, de propriile sale inclinatii ,
de formatia sa individuala si, deloc in ultimul rand, de “structurile” sau
“arhetipurile” ,cum le-ar fi spus Jung sau Eliade , inevitabil mitice ale imaginarului. Boia
este, fireste, influentat de structuralism in sens mai larg, de interpretarea eliadesca a
mitului si, in plan istoric, de toata creatia avatarurilor succesive ale “Scolii de la
Annales”. In continuarea lui Eliade si a lui Raoul Girardet, Boia vede mitul nu ca o
simpla poveste sau legenda, ci ca un mecanism mental care, in acelasi timp, simplifica si
investeste cu sens realitatea pentru a raspunde necesitatilor dintr-un anumit moment ale
unui anumit grup social. Structurile mitice, creatii ale imaginarului si intr-un anumit sens
perene, se pot transfera foarte usor din planul specific religios in cel istoric-politic, cum a
demonstrat si Eliade , e drept, punand accentul pe altceva decat Boia, prin teoria sa a
“camuflarii sacrului in profan”. Cert este ca s-a ajuns la aceasta importanta enorma
1
acordata mitului , imaginarului si mai ales “structurilor” acestuia dupa Al Doilea Razboi
Mondial din imposibilitatea de a intelege si de a explica in vechea traditie pozitivista
evenimentele traumatice din prima jumatate a secolului XX. Si atunci, odata inteleasa
importanta enorma a structurilor mitice ale imaginarului, ce ar trebui facut? Pana unde
poate merge demitizarea? Cu aceasta intram in miezul controversei suscitate de cartea lui
Boia.
Ceea ce isi propune de fapt Boia este adaptarea acestei teorii a structurilor mitice
ale imaginarului pentru o analiza a creatiei istorice romanesti si nu numai(de fapt, a
intregului complex cultural romanesc, a “constiintei” romanesti in sens larg, dar cu accent
pe creatia istorica) pe o perioada de aproximativ doua sute de ani, de la Scoala Ardeleana
pana in anii`90 ai secolulului trecut. Doua sute de ani care , nu intamplator, marcheaza in
viziunea sa , exact perioada existentei “natiunii moderne” si a “statului-natiune”. Primul
capitol al cartii, “Istorie, ideologie, mitologie”, sintetizeaza punctele principale ale
demersului istoriografic in general in acesti 200 de ani in functie de structurile
imaginarului si de contextul politic al fiecarei perioade. Astfel, prima perioada, ce s-ar
intinde cam de la Scoala Ardeleana , trecand prin istoriografia romantica pana cam pe la
1860, marcheaza insistenta pe originile integral latine ale romanilor. Mecanismul este
simplu, explica Boia. Perioada coincide cu aparitia sentimentului national si, mai apoi,
lupta pentru Unire. Era nevoie de sublinierea unei origini cat mai ilustre-pur romane-
pentru a indeparta complexele de inferioritate produse de inapoierea fata de tinta ravnita a
imaginarului romanesc, Europa. Totodata, se remarca in aceasta perioada tendinta de
glorificare a trecutului, iar dupa 1840 , ca punct culminant, de crearea in primul rand de
catre Balcescu a mitului legat de Mihai Viteazul care la 1600 ar fi unit conform
ideologiei nationaliste a secolului al XIX-lea si nu ar fi cucerit Moldova si Transilvania.
Inca un exemplu, printre multe altele, descris de Boia pentru a prezenta mecanismul de
proiectare in trecut a nazuintelor prezentului. Momentul 1860-1870 , marcat de succesul
Unirii si de aducerea Printului strain, dar si de preluarea “formelor fara fond”, duce la
reactia junimista care, intr-un spirit rece si cumpatat , crede Boia, respinge mai toate
exagerarile perioadei anterioare. Fara sa o spuna direct, este chiar modelul asumat de
Boia in demersul sau, fireste schimband ceea ce e de schimbat. Odata cu Hasdeu si apoi
cu Iorga , corespunzand unei intregi redispuneri ideologice, apare reactia autohtonista.
2
Dupa un secol de tropisme occidentale, fondul autohton se redesteapta si, sub diverse
forme, va precumpani pana la instaurarea comunismului. Se pune accentul pe rolul pana
atunci neglijat al dacilor in formarea poporului roman(Parvan si a sa “Getica”), pe
legaturile pana atunci abhorate ale romanilor cu pana la urma mediul lor real- sud-estul
european- (Iorga cu al sau “Byzance après Byzance”) etc. O incercare interesanta este
cea a asa- numitei “Scoli Noi” din anii `30 in frunte cu Constantin C. Giurescu, Gheorghe
Bratianu si P.P. Panaitescu care il acuza pe Iorga de exagerari nationaliste si insista pe
“obiectivitate”, dar , si la ei discursul ramane in esenta nationalist si nici nu avea cum sa
fie altfel, dat fiind contextul general european. Mai departe, pentru Boia, istoriografia
comunista cunoaste trei etape corespunzatoare evolutiei ideologice a regimului: prima
(1948- aprox. 1960) este marcata de “internationalism proletar”, repudierea oricarui fel
de nationalism, acentul mecanic pus pe lupta de clasa oriunde si oricum si accentuarea
factorului slav in istoria romaneasca. A doua perioada ( aprox. 1960-1975) consta intr-o
treptata recuperare a mesajului nationalist, renuntarea tacita la multe din poncifele
marxiste si o anumita deschidere limitata spre Occident. In sfarsit, a treia perioada
( aprox. 1975-1989, cu prelungiri in mentalul colectiv pana spre 1995, spune Boia)
marcheaza un izolationism aproape complet, nationalism extrem cu accente daciste si
protocroniste si, normal, avand in centru figura lui Ceausescu.
Capitolul al doilea , “Originile”, discuta tratarea in istoriografia romana a
“momentului fondator”, categorie mitica esentiala. Dupa cum am mai spus, perioada
Scolii Ardelene, a romantismului istoric cu continuari pana spre sfarsitul secolului al
XIX-lea insista pe latinitatea pura a romanilor.Era reflectarea, spune Boia, in
“oglinda”mitica a nazuintei spre europenizare si occidentalizare. Urmeaza o perioada de
tranzitie( circa 1870-1900) marcata de Hasdeu si Xenopol in care desi dacilor incepe sa
li se recunoasca rolul in formarea poporului roman, tot romanii sunt considerati partea
principala a sintezei romanesti. Dupa 1900, odata cu Iorga si mai ales Parvan, moment ce
marcheaza resurgenta ideologica a autohtonismului, dacii sunt considerati baza biologica
a sintezei romanesti, romanii aparand prin romanizarea lor. Prima perioada
“antinationala” a istoriografiei comuniste pune accentul pe asa-numitele “lupte de clasa”
din Dacia conform rigidei scheme marxiste, problema originilor trecand in planul doi,
nelipsind, totusi, sublinierea rolului deosebit al slavilor in etnogeneza romaneasca.
3
Perioadele urmatoare ale comunismului nationalist repun pe tapet un dacism agresiv si de
multe ori fantasmagoric, reflectand nazuinta spre o pura autohtonie si marginalizand atat
elementul roman care amintea de Occident cat si pe cel slav ca o reflectare a relativei
indepartari fata de sovietici. In incheierea capitolului, Boia isi arata preferinta pentru o
natiune vazuta drept o “comunitate sociala’, expunandu-si opinia ca romanii de astazi
“seamana” mult mai mult cu europenii din prezent decat cu dacii si romanii . Dupa el,
aceasta tratare “biologizanta” ramane in intregime mitica.
Capitolul al treilea( “Continuitatea”) trateaza un punct extrem de sensibil pentru
istoricii romani din ultimii doua sute de ani. Ce au facut romanii sau stramosii lor in
intervalul dintre retragerea aureliana si formarea celor doua principate romanesti? Tema
va deveni si mai sensibila odata cu reluarea de catre Roesler in 1873 a teoriilor lui Sulzer
si Engel conform carora romanii s-ar fi format ca popor in Peninsula Balcanica si ar fi
emigrat la nord de Dunare si mai departe in Transilvania de abia in secolele XII-XIII,deci
cu mult dupa stabilirea maghiarilor aici. Teoria avea, evident, la baza ratiuni politice si va
ramane pana astazi unul dintre postulatele istoriografiei maghiare. Boia considera ca, in
esenta, in perioada postroesleriana, cu diverse gradatii , istoriografia romaneasca a ramas
intr-o pozitie reactiva fata de cea maghiara, lasandu-se prinsa intr-o lupta de uzura in
jurul ‘dreptului istoric” care astazi apare absurda, cu atat mai mult cu cat romanii au un
avantaj decisiv: structura demografica a Transilvaniei .Astazi, cu 75% romani in
Transilvania, soarta provinciei este definitiv legata de Romania, crede Boia. Totusi,
obsesia “continuitatii” in istoriografia romana arata un profund sentiment de insecuritate,
partial justificat, totusi, de evenimente precum cele din vara anului 1940.
Capitolul urmator, “Unitatea”, se leaga de una dintre “structurile” de baza ale
mitologiei politice enuntate si de Raoul Girardet. Sub diverse forme si in diferite
tonalitati, mitul “unitatii” romanilor in spatiu si timp subintinde intregul demers
istoriografic romanesc, cu accente mai echilibrate in perioada interbelica, cea de maxima
profesionalizare a istoriografiei romanesti, si cu altele stridente in perioada ceausista. In
spatele acestui mit, se ascunde, in opinia istoricului roman, o profunda diversitate
regionala sau de atitudini in anumite momente decisive, ca in orice alta istorie.
Capitolul al cincilea, “Romanii si ceilalti” discuta o tema clasica in studiul
imaginarului- reflectarea “celuilalt”, a “strainului” etc. In subtext se citeste legatura dintre
4
aceasta imagine a “strainului’ si o alta “structura” esentiala a mitologiei politice in opinia
lui Girardet, cea a “complotului”. Pentru pastrarea coeziunii ansamblului social trebuie
gasit un “vinovat” care de regula coincide cu diverse avataruri ale “strainului”.
Bineinteles, de multe ori ostilitatea unei parti a colectivitatii care joaca acest rol fata de
cea care o percepe ca fiind “straina” poate fi reala. Insa mitul simplifica si absolutizeaza
chiar si aceste realitati, interpretand totul prin filtrul sau dualist : Bine-Rau, Ohrmazd-
Ahriman, “ori-ori”. Pentru mit, tertium non datur. Pentru Boia, exista mai multe trepte ale
perceperii “strainului” detectabile in imagologia romaneasca : prima este cea a
“tolerantei” care nu semnifica neaparat acceptarea si se poate transforma oricand in
ostilitate. De fapt, o asemenea atitudine nu este specifica romanilor in particular, ci
oricarei societati traditionale asa cum Romania a ramas in esenta pana dupa Al Doilea
Razboi Mondial. Norma de baza este cea a traiului alaturi de straini, cand contextul o
impune, insa fara amestec cu acestia. In istoriografie, “strainul” dusman a fost
reprezentat pe rand de turc-alteritatea absoluta-, grec sau rus (in perioada occidentalizarii
si a desprinderii de modelul oriental, iar ultimul si in prezent datorita experientelor de
dupa 1940 si a problemei Basarabiei), de ungur ( de la Scoala Ardeleana si pana in
prezent a preluat rolul de “dusman ereditar” al turcului) , de evreu (cam de la 1866 pana
la 1944 si cumva dupa, dar mult atenuat in prezent-perceput ca “dusmanul din interior” in
perioada de consolidare a statului roman) etc. In prezent, in perceptia publica, totusi mult
atenuat fata de anii`90, pe langa ungur, rolul de “dusman interior” a fost preluat si de
tigan din motivele cunoscute. In aceste contexte, infloresc ca in orice imaginar diverse
teorii ale complotului cu actori variabili.
Capitoul al saselea, “Principele ideal” , corespunde mitului “Salvatorului” expus
de Girardet. Boia crede ca se poate detecta aici o mitologie hotarat autoritara, centrata pe
figuri precum Tepes sau Ioan-Voda cel Cumplit din tipologia “aspru, dar drept”.
Istoriografia insasi a insistat asupra figurii domnului autoritar, centralizator si cu tendinte
antiboieresti. Alte figuri, de exemplu Carol I , se incadreaza in tipologia “Eroului
Civilizator” , iar miturile feminine, cu exceptia celui al Reginei Maria, sunt fie inexistente
in sens pozitiv, fie trec in categoria figurilor negative. In perceptia publica, figuri
precum Carol al II-lea, Codreanu sau Ion Antonescu au putut juca rolul succesiv al
‘Salvatorului” in cunoscutul tipar al conducatorului “aspru, dar drept”. Culmea
5
neintrecuta a procesului de mitizare a unei figuri este perioada lui Ceausescu in care
acesta apare drept punct final si in acelasi timp stralucita sinteza a unui lung sir de
voievozi darji, neinfricati si aparatori de tara.
Ultimul capitol, “Dupa 1989”, devoaleaza cumva modul in care Boia vede rolul
cartii sale. El constata in momentul scrierii ei, in 1996, persistenta unor structuri mitice
specifice perioadei precedente, nationalist-comuniste , cu accente autohtoniste si
izolationiste intr-un moment in care se punea problema mult discutatei “integrari
europene si euroatlantice’, ca sa citam binecunoscutul cliseu. Boia, in spiritul traditiei
junimiste pe care si-o asuma tacit ca model autohton pe langa influentele contemporane
occidentale pe care le-am mai amintit, isi propune demontarea acestor structuri prin
expunerea mecanismelor lor si, in acelasi timp, crede ca aceasta va facilita crearea unei
noi mitologii, consonante cu miscarile ideatice ale Vestului. Dincolo de toate, Boia nu
este nici el imun la tentatiile “mitologizarii” (recunoaste, de altfel, ca in ciuda devoalarii
mecanismelor sale, mitul va ramane inseparabil de existenta umana), contrapunand un
Occident- “liman” unei Romanii post 1989 impotmolita in propria-i neputinta si
inadecvare. Pentru el, nationalismul in formele sale post 1989 trebuie depasit pentru o
integrare reusita intr-o Europa vazuta usor a la Fukuyama ca un soi de paradis pasnic,
post-istoric: “Istoria aceasta cu romani altfel decat ceilalti, supusi persecutiei celorlalti ,
paradoxala combinatie de superioritate iluzorie cu un obsedant complex de inferioritate,
ilustreaza o stare de spirit nepotrivita vremurilor de azi. Actualizarea insistenta a unui
trecut glorificat si abandonarea in mrejele lui perpetueaza confruntarea cu ceilalti si
imobilismul in raport cu noi insine. Nu este cazul sa ne stergem din memorie campurile
de batalie. Dar poate vom reusi , asa cum au reusit francezii si germanii, sa deslusim in
ele semnificatii noi.”(pp.359-360).
Erau, bineinteles, necesare evidentierea marilor excese ale istoriografiei
nationalist-comuniste si racordarea la discutia occidentala privind imaginarul, lucruri
reusite de Boia. Pe de alta parte, cartea apare astazi profund “datata”. Astazi, in anul
2011, integrarea in Vest, careia Boia parea a-i atasa semnificatii salvatoare, in spiritul
unei noi mitologii, se dovedeste a fi fost o dubla iluzie. Pe de o parte, insusi Vestul in
realitatea lui este profund diferit de mitologia intelectualilor romani separati de evolutiile
sale timp de 50 de ani, mitologie partial impartasita de Boia. Departe de a fi ramas acel
6
taram al culturii rafinate de care am fost silnic rupti de comunism,asa cum il vedeau
intelectualii romani, Vestul actual este marcat de consumism extrem, despiritualizare
avansata si o tehnicizare care sterge aproape in intregime urmele vechii Europe care,
departe de a fi fost ideala, era totusi altceva, cultural vorbind. In Romania lucrurile stau
cu mult mai rau, bineinteles. Integrarea in Vest nu a schimbat nimic din tarele societatii
noastre, asa cum spera Boia, si, in lumina portretului de mai sus, nu avea cum s-o faca.
Intr-adevar, discursul demagogic nationalist-comunist a disparut aproape complet,in parte
si gratie contributiei lui Boia, salutara in acest sens. Insa el a fost inlocuit de forme care
depasesc grotescul , corcituri monstruoase intre mentalul “omului nou” produs de noile
mahalale de beton aparute in comunism si forme de entertainment consumist aduse din
Vest. Fenomene precum manelizarea, tabloidizarea si figuri precum Gigi Becali arata ca
se poate ajunge la forme si mai rele (ba chiar dezgustatoare!) decat nationalism-
comunismul ceausist, reprezentat de figuri precum Vadim-Tudor sau Paunescu. Din
aceasta perspectiva mai larga, munca lui Lucian Boia, desi salutara in momentul 1996,
seamana cu cea a Danaidelor. Starea societatii romanesti actuale indreptateste un
pesimism extrem, iar sperantele anilor`90, prezente si in cartea lui Boia, apar astazi
profund naive.
Obiectul prezentarii- Lucian Boia- “ Istorie si mit in constiinta romaneasca”, Editura
“Humanitas”, Bucuresti 2000.
7