Post on 29-Jan-2016
1. Introducere
a) Actualitatea și importanța temei
Actul juridic constituie principalul izvor al vieţii reglementate de norma de drept. El reprezintă
în sfera în care se înscrie activitatea umană conştientă, proiectarea voinţei omului în vederea realizării
anumitor aspiraţii, scopuri sau dorinţe.
Aşa deci, altfel zis prin actul juridic oamenii se orientează către un scop bine definit, concordant cu
legea şi ocrotit de ea, de natură să satisfacă nevoile materiale şi spirituale ale fiinţei umane. Orice
relaţie juridică de ordin civil apare ca un studiu obligatoriu în procesul de realizare a prerogativelor de
ordin social sau economic în cadrul societăţii contemporane.
Aprecierea pozitivă cu privire la oportunitatea şi utilitatea temei este evidenţiată de faptul că
actele juridice civile devenind din ce în ce mai răspândite şi mai variate, se simte nevoia de a le învăţa
tot mai aprofundat şi mai amănunţit, pentru o uşoară folosire.
Consider chiar că studierea acestei instituţii de drept civil reprezintă o necesitate nu doar juridică
ci şi socială şi economică. Aş putea astfel numi actul juridic drept începutul relaţiilor social-
economice, totuşi această afirmaţie având un aspect restrâns.
Importanţa teoretică a lucrării constă în aceea că condiţiile de valabilitate a actului juridic civil
reprezintă anumite cerinţe înaintate pentru încheierea valabilă a actului juridic civil, fără de care acesta
nu poate fi socotit valabil şi nu poate produce efectele juridice scontate de părţile care îl încheie.
Astăzi, datorită avansării societăţii din diferite puncte de vedere, şi datorită multiplicării necesităţilor
vitale, sociale şi economice trezeşte un viu interes cercetarea diferitor categorii de acte juridice şi
modalitatea lor de exprimare pentru a fi uşor aplicate în viaţa de zi cu zi. Cercetarea actualităţii
subiectului dat, ne trezeşte interesul de a cerceta trecutul şi modul evoluării acestor instituţii de drept
civil pentru a ocoli acele neajunsuri care anterior au fost depistate şi pentru a nu produce aceleaşi erori
sau neînţelegeri juridice. Importanţa practică a lucrării se reliefează prin prisma faptului că anume
studierea teoretică a condiţiilor de valabilitatea poate duce la aplicarea lor uşoară în domeniul practic.
b) Scopul și sarcinile lucrării
Având în vedere actualitatea temei, s-a urmărit scopul principal: cercetarea condiţiilor de
valabilitatea ale actului juridic civil, necesitatea acestora şi nu în ultimul rând esenţa lor principală.
Printre sarcinile principale propuse la cercetarea temei date pot fi enumerate următoarele:
să examinăm esenţa, necesitatea şi modul de formare a condiţiilor de valabilitate ale actelor
juridice civile;
1
să analizăm în mod amănunţit fiecare condiţie juridică în parte şi să stabilim importanța
acesteia la întocmirea anumitor acte juridice civile apărute în cadrul societăţii;
să evidenţiem acele condiţii esenţiale fără de care un act juridic civil nu poate produce efectele
juridice civile dorite sau urmărite de subiectele de drept;
să definim conceptul teoretic al valabilităţii actelor juridice civile;
să studiem procesul de formare a consimţământului prin prisma voinţei juridice şi psihologice;
să elucidăm modul de formare ale actelor juridice civile, mai bine zis să enumerăm acele codiţii
de formă înaintate diferitor categorii de acte juridice civile, pentru ca acestea să fie socotite
valabile;
să facem cunoştinţă cu prevederile legale actuale şi după caz să facem un mic studiu
comparativ cu legislaţiile altor ţări;
pe baza investigaţiilor efectuate să tragem anumite concluzii şi să ne pronunţăm asupra faptului
de valabilitate a actelor juridice civile.
c) Sursele de informare utilizate
Având la dispoziţie ca ghid o serie de lucrări atât autohtone cât şi străine şi nu în ultimul rând
legislaţia Republicii Moldova în vigoare, voi încercă să expun acele codiţii necesare valabilităţii
actelor juridice civile. Lucrarea a fost efectuată avînd la bază o serie de manuale și monografii de
autorii Baieș Sergiu, Roșca Nicolae, Boroi Gabriel, Cojocari Vitalie, Chirtoacă Leonid, Răducan
Gabriela, Ungureanu Ovidiu și alții.
d) Metodologia utilizată
La cercetarea subiectului cu privire la condiţiile de valabilitate ale actului juridic civil s-au folosit
metodele : logică, fiind cercetate fenomenele prin prisma diferitor procedee logice, deducţii şi sinteze;
istorică, fiind necesară cercetarea fenomenelor în modul evoluării lor; comparativă, prin intermediul
căreia au fost comparate diferite instituţii pentru o evidenţiere a elementelor negative şi pozitive.
e) Structura lucrării
Lucrarea de faţă, este astfel structurată în trei capitole.
Primul capitol cuprinde o încercare de a clarifica noţiunea de act juridic civile, necesitatea
acestuia şi importanţa lui teoretică şi practică, precum şi s-a efectuat o clasificare pe cât se poate de
amplă a actelor juridice civile după o serie de criterii.
2
În capitolul doi am definit condiţiile de valabilitate a actului juridic civil. Finalizând aceste
noţiuni introductive, am intrat în miezul lucrării propriu-zise, în scop de studiu a condiţiiilor de
valabilitate cerute de lege pentru ca un act juridic civil sa poată produce efectele juridice dorite.
Ne-am preocupat de fiecare condiţie de valabilitate a actului juridic civil. De asemenea, capitolul dat
vine ca o descriere pe larg a fiecărei condiţii de valabilitate a actului juridic civil, incluzând în sine o
serie de cerinţe înaintate fiecărei condiţii pentru a fi socotită valabilă, precum şi modul lor de realizare,
reflectare în anumite acte juridice civile. Am încercat demonstrarea consecinţelor negative ce intervin
în cazul nerespectării unor sau altor condiţii de valabilitate. Am definit noţiunile de violenţă, dol,
eroare, leziune ş.a. De asemenea acest capitol se referă la noţiunea de formă cerută de lege pentru
anumite acte juridice civile. Am încercat divizarea formelor de valabilitate, stabilind aportul adus de
fiecare la valabilitatea actului juridic civil. Condiţiile de formă fiind socotite condiţii neesenţiale, am
adus totuşi exemplificări când o formă anumită este privită atât ca condiţie de bază a valabilităţii
actului juridic civil cât şi ca o condiţie facultativă.
În capitolul trei prin studiul de caz analizat, am încercat să evidențiez importanța practică a
condițiilor de valabilitatate a actului juridic în raporturile dintre oameni. Actul juridic constituie
principalul izvor al vieţii reglementate de norma de drept. El reprezintă în sfera în care se înscrie
activitatea umană conştientă, proiectarea voinţei omului în vederea realizării anumitor aspiraţii, scopuri
sau dorinţe.
Aşa deci, altfel zis prin actul juridic oamenii se orientează către un scop bine definit, concordant cu
legea şi ocrotit de ea, de natură să satisfacă nevoile materiale şi spirituale ale fiinţei umane.
3
2. Cuprins
Capitolul I: Generalități privind actul juridic civil
1.Noțiunea actului juridic civil
Drept temei pentru apariţia drepturilor şi obligaţiilor servesc faptele juridice. Dintre acestea,
cele mai răspândite sunt actele juridice civile. Codul civil reglementează actul juridic civil în cartea
întâi, art. 195-241.
Definiţia legală a actului juridic civil este dată la art. 195, conform căreia:
,, Actul juridic este manifestarea de către persoane fizice şi juridice a voinţei îndreptate spre naşterea,
modificarea sau stingerea drepturilor şi obligaţiilor civile” [1.2,art.195] .
Pentru a-i înţelege sensul, definiţia poate fi analizată prin prisma următoarelor elemente definitorii:
- subiect (persoană fizică ori persoană juridică);
- manifestarea de voinţă trebuie exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice civile;
- efectele juridice urmărite prin manifestarea de voinţă pot consta în a da naştere unui raport
juridic civil, a-1 modifica sau a-1 stinge.
Existenţa acestor elemente definitorii ale actului juridic civil impun concluzia că actul juridic se
caracterizează prin faptul că este unul volitiv. Deoarece actul juridic presupune intenţia de a produce
efecte juridice (naşterea, modificarea ori stingerea drepturilor şi obligaţiilor), trebuie să existe dorinţa
persoanei de a încheia un asemenea act.
Termenul act juridic are în doctrină , jurisprudență două sensuri:
a) într-un prim sens, se desemnează însăși manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte
juridice civile. În acest sens, se utilizează și noțiunea negotium iuris, cu semnificația de operațiune
juridică.
b) în al doilea sens desemnează înscrisul constatator al manifestării de voință, adică suportul material
care consemnează manifestarea de voință exprimată.
2. Clasificarea actelor juridice civile
În circuitul civil se întîlnesc o diversitate de acte juridice, de aceea în doctrină ele au fost
clasificate în funcție de anumite criterii:
2.1. După numărul părților sau al voințelor exprimate, actele juridice se împart în unilaterale,
bilaterale şi multilaterale. Această clasificare este prevăzută la art. 196 din Codul civil.
4
Unilateral este actul juridic care reprezintă manifestarea voinţei unei singure părţi (art. 196 alin.
(l)), cum ar fi testamentul, acceptarea moştenirii, eliberarea procurii etc. într-un act juridic unilateral,
voinţa poate fi exprimată şi de mai multe persoane. Actele juridice unilaterale nu trebuie confundate cu
contractele unilaterale, care presupun existenţa a două părţi, însă dintre care numai una este obligată
(contractul de donaţie).
Bilateral este actul juridic care necesită manifestarea de voinţă a două părţi. Intră în această
categorie contractele civile de vânzare-cumpărare, împrumutul, depozitul.
Multilateral este actul juridic care reprezintă manifestarea de voinţă a trei sau mai multe părţi, de
exemplu, contractul de activitate în comun, contractul de societate.[2.1, p...] .
Orice act juridic al mai multor părţi se mai numeşte şi contract. De aceea, orice contract este, totodată,
act juridic civil, dar nu orice act juridic civil este şi contract.
2.2. În funcție de scopul urmărit la încheierea lor, actele juridice se divid în acte cu titlu gratuit şi acte
juridice cu titlu oneros.
Actul juridic cu titlu gratuit este actul prin care o persoană procură unei alte persoane un folos
patrimonial, fără ca aceasta din urmă să fie obligată a-i presta un echivalent. Actele juridice cu titlu
gratuit pot fi unilaterale (testamentul) şi bilaterale (donaţia).
Actele cu titlu gratuit se subdivid în: liberslități și acte dezinteresate. Libertăţile sunt acte cu titlu
gratuit prin care o persoană îşi micşorează propriul său patrimoniu, fără a primi în schimb un
echivalent cum este, de pildă, donaţia. Actele dezinteresate sunt acele acte prin care o persoană face
alteia un serviciu, fără a micşora propriul său patrimoniu, cum ar fi, spre exemplu, mandatul
remunerat, împrumutul fără dobândă, depozitul gratuit.
Act juridic cu titlu oneros este actul prin care o persoană procură unei alte persoane un folos
patrimonial în schimbul unui echivalent, adică fiecare parte urmăreşte un scop patrimonial (contractul
de vânzare-cumpărare).
Unele acte juridice (mandatul, depozitul) pot fi atât cu titlu oneros, cât şi cu titlu gratuit, în funcţie de
voinţa părţilor.
2.3. După importanța lor, acte juridice de conservare, acte juridice de administrare şi acte juridice de
dispoziţie. Codul civil în vigoare defineşte aceste noţiuni în art. 198.
Act juridic de conservare este actul prin care se urmăreşte preîntâmpinarea pierderii unui drept
subiectiv civil (art. 198 alin. (1)). Act juridic de conservare poate fi considerat actul prin care creditorul
gajist cere înscrierea în registrul bunurilor imobile a dreptului de gaj pe care îl deţine asupra unui bun
5
imobil. Prin astfel de acte, în schimbul unei cheltuieli minime se păstrează sau se salvează un drept de
o valoare mai mare. Actul juridic de conservare a dreptului nu trebuie confundat cu conservarea
materială a bunurilor.
Act juridic de administrare este actul prin care se urmăreşte o obişnuită punere în valoare a unui
bun sau patrimoniu (Codul civil, art. 198 alin. (2)). În categoria actelor juridice de administrare
includem: perceperea fructelor şi a veniturilor aduse de un bun; efectuarea de reparaţii; valorificarea
unor bunuri perisabile; gospodărirea şi întrebuinţarea bunurilor pentru satisfacerea necesităţilor
curente; primirea de mijloace băneşti pentru întreţinerea unui incapabil.
Act juridic de dispoziţie este actul care are ca efect ieşirea din patrimoniu a unui drept sau
grevarea cu sarcini reale a unui bun. La această categorie se atribuie astfel de acte juridice ca:
vânzarea-cumpărarea, donaţia, schimbul. Prin actul de dispoziţie, persoana poate transmite unei alte
persoane un drept, poate dobândi un drept, poate renunţa la un drept, poate greva cu sarcini reale un
bun.
2.4. După efectul lor, actele juridice se împart în act juridic constitutiv, actul juridic translativ şi actul
juridic declarativ
Act juridic constitutiv este actul care dă naştere unui drept subiectiv civil care nu a existat
anterior. De exemplu, se consideră act constitutiv contractul de uzufruct prin care se constituie dreptul
de uzufruct, dreptul de servitute, dreptul de gaj, constituirea unei ipoteci.
Act juridic translativ sunt actele ce au ca efect transmiterea unui drept subiectiv civil dintr-un
patrimoniu în alt patrimoniu. Marea majoritate a actelor juridice civile sunt translative cum ar fi spre
exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, donaţia, cesiunea de creanţă etc.
Actul juridic declarativ are ca efect recunoaşterea, definitivarea ori consolidarea unui drept
subiectiv civil preexistent. Din categoria actelor declarative fac parte actele confirmative, prin care o
persoană renunţă la dreptul său de a ataca cu acţiune în anulabilitate un act juridic civil, la a cărui
încheiere a fost încălcată o dispoziţie ce ocroteşte un interes personal, individual [2.7, p70] .
2.5. În funcție de modul de încheiere, deosebim actul juridic consensual, actul juridic
solemn şi actul juridic real.
Act juridic consensual este actul care se încheie prin simpla manifestare de voinţă a părţilor, fără
îndeplinirea vreunei formalităţi. De exemplu, în cazul unui contract de vânzare-cumpărare de bunuri
mobile, dacă părţile cad de acord asupra obiectului şi preţului, contractul este valabil încheiat şi
produce efecte juridice fără nici o formalitate sau întocmire a unui înscris.
6
Act juridic solemn sau formal este actul pentru validitatea căruia legea cere expres încheierea lui
într-o anumită formă. Neîndeplinirea formalităţii impuse de lege are ca efect nulitatea convenţiei.
Astfel, în cazul testamentului autentic, legea cere ca acesta să se facă în scris, să fie semnat de testator
şi autentificat notarial (Codul civil, art. 1458).
Act juridic real este actul pentru a cărui valabilitate se cere, pe lângă consimţământ, şi remiterea
bunului către dobânditori. Intră în această categorie, testamentul, donaţia.
2.6. În funcție de criteriu timpului în care actul juridic urmează a-şi produce efectul, deosebim actul
juridic încheiat între vii şi actul juridic pentru cauză de moarte
Actul juridic încheiat între vii este actul care urmăreşte producerea efectelor juridice în timpul
vieţii părților contractante. În dreptul civil, majoritatea actelor juridice fac parte din această categorie.
Act juridic pentru cauză de moarte este actul care urmăreşte producerea efectelor juridice după
moartea părţii care manifestă dorinţa de a-1 încheia. Din această categorie fac parte un număr redus de
acte, printre care testamentul. Deoarece acesta produce efect juridic doar după moartea testatorului.
2.7. În funcție de faptul dacă sînt sau nu afectate de modalități, actul juridic pur şi simplu şi actul
juridic afectat de modalităţi
Act juridic pur şi simplu este actul neafectat de modalităţi al cărui efect începe să se producă
imediat, cum ar fi: căsătoria, adopţiunea.
Act juridic afectat de modalităţi este actul care cuprinde o modalitate, adică un termen, o condiţie
sau o sarcină, în funcţie de care începe sau încetează să-şi producă efectele.
Termenul este un eveniment viitor şi sigur care face să întârzie producerea sau stingerea efectelor
actului juridic.
Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur de a cărui producere depinde naşterea sau stingerea unui
drept subiectiv civil. Particularităţile actului juridic încheiat sub condiţie le găsim la art. 234-241 din
Codul civil. Pentru ca actele juridice civile încheiate sub condiţie să producă efecte juridice, condiţia
trebuie să nu contravină legii, ordinii publice şi bunelor moravuri. De asemenea, condiţia trebuie să fie
posibilă, or, nimeni nu poate fi obligat la ceva imposibil. Şi, în sfârşit, un alt factor necesar valabilităţii
condiţiei, stipulat la art. 235, constă în faptul că survenirea sau nesurvenirea condiţiei nu trebuie să
depindă de voinţa părţilor actului juridic civil. În cazul în care condiţia este contrară legii, ordinii
publice sau bunelor moravuri, ori este imposibilă, ori depinde de voinţa părţilor, actul juridic este lovit
de nulitate absolută.
Condiţia poate fi pozitivă (art. 236), negativă (art. 237), suspensivă (art. 239) şi rezolutorie (art. 240).
7
Sarcina este obligaţia de a da, a face sau a nu face ceva, impusă de dispunător gratificatului în actele cu
titlu gratuit. Drept exemplu de act juridic cu sarcină poate servi legatul. Conform art. 1486 din Codul
civil, testatorul poate acorda prin testament unei persoane avantaje patrimoniale (legat) fără a o
desemna în calitate de moştenitor. În acest caz, moştenitorul este obligat prin testament să săvârşească
în favoarea legatarului acţiunile stipulate expres în testament[2.1, p....] .
2.8. Din punctul de vedere al corelaţiei dintre ele, actele juridice se clasifică în principale şi accesorii.
Actul juridic principal este actul care are existenţă de sine stătătoare, independent de alte acte.
Majoritatea actelor juridice de drept civil sunt acte principale în sensul că regimul lor juridic nu este
dependent de al altor acte juridice
Actul juridic accesoriu este actul care nu are o existenţă de sine stătătoare, soarta lor juridică
depinzând de soarta unui act juridic principal. Din această categorie fac parte gajul, fideiusiunea.
Valabilitatea actului accesoriu depinde de actul principal,astfel încetarea actului juridic principal atrage
şi încetarea actului juridic accesoriu, nu însă şi invers.
2.9. În funcţie de faptul dacă sunt sau nu reglementate de legislaţia civilă, actele juridice se clasifică în
acte juridice numite şi acte juridice nenumite.
Actele juridice numite sau tipice sunt acele care au o denumire stabilită de legislaţia civilă,
precum şi o reglementare proprie. Actele juridice reglementate de art. 753-1397 din Codul civil sunt
acte juridice numite.
Actele juridice nenumite sînt acele acte care nu sunt nominalizate şi nu au o reglementare proprie în
legislaţia civilă.
2.10. După modul de încheiere, actele juridice se clasifică în acte juridice încheiate personal şi acte
juridice încheiate prin reprezentare.
Act juridic încheiat personal este actul care, prin natura sa ori potrivit legii, trebuie încheiat
personal și nu poate fi încheiat prin reprezentare. Valabilitatea lui se determină, aşadar, ţinându-se
cont numai de persoana sau de persoanele care l-au încheiat (testamentul, căsătoria).
Actul juridic încheiat prin reprezentare este acel care poate fi încheiate atât personal, cât şi prin
intermediul unei alte persoane, numită reprezentant.
2.11. După modul de executare, actele juridice se împart în acte juridice cu executare imediată şi acte
juridice cu executare succesivă.
8
Act juridic cu executare imediată este actul a cărui executare se produce o singură dată și care se
execută printr-o singură prestație a debitorului. Un astfel de act este contractul de vânzare-cumpărare,
în care cumpărătorul plăteşte preţul în momentul predării bunului de către vânzător.
Act juridic cu executare succesivă este actul care se execută prin mai multe prestaţii succesive.
Un astfel de act este contractul de arendă, în care arendaşul este ţinut să efectueze prestaţii eşalonate în
timp: plata lunară a arendei.
2.12. În funcţie de influenţa cauzei asupra valabilităţii actului, există act juridic cauzal şi act juridic
abstract.
Act juridic cauzal este actul în care se poate identifica uşor scopul. De exemplu, în cazul
vânzării-cumpărării, scopul este de a transfera proprietatea asupra bunului vîndut și a primi în schimb
prețul cuvenit.
Act juridic abstract este actul juridic a cărui valabilitate nu depinde de existenţa cauzei. Actul
juridic abstract este valabil chiar dacă nu este posibilă identificarea cauzei, cum ar fi eliberarea
cambiei.
2.13. După conţinutul economic, actele juridice se clasifică în acte juridice patrimoniale şi acte juridice
nepatrimoniale.
Este patrimonial actul juridic a cărui conținut este susceptibil de a fi evaluat în bani. Majoritatea
actelor juridice fac parte din această categorie.
Este nepatrimonial actul a cărui conținut nu poate fi evaluat în bani. De exemplu, este act
juridic nepatrimonial acordul părinţilor ca copilul lor minor să fie însoţit peste hotarele ţării de o altă
persoană.
9
Capitolul II: Condiţiile de valabilitate ale actului juridic civil
2.1. Privire generală asupra condiţiilor de valabilitate a actului juridic civil
Pentru ca un act juridic sa fie valabil, acesta trebuie să întrunească o serie de elemente, care în
literatura de specialitate primesc denumirea de condiţii [18, 108]. Acest termen este folosit pe larg şi în
legislaţia autohtona, astfel în Codul Civil, şi anume Titlul III, Capitolul II este întitulat „Condiţiile de
valabilitate ale actului juridic”. Din conţinutul acestor articole se desprind patru condiţii de
valabilitatea a actului juridic civil:
a)consimţământul – art. 199 – 205 ;
b) obiectul – art. 260;
c) cauza – art. 207;
d) forma – art. 208-213.
În afară de aceste condiţii de valabilitate există încă două, cuprinse în alte compartimente ale Codului
Civil, şi anume corespunderea actului juridic legii, ordinii publice şi bunelor moravuri – art. 220, şi
capacitatea de a contracta – art. 20-22 (cazul persoanelor fizice) şi art. 60-61 (cazul persoanelor
juridice) .
Din cele menţionate anterior, putem deduce că există următoarele condiţii de valabilitate a
actului juridic civil:
1) corespunderea actului juridic prevederilor legii, ordinii publice şi bunelor moravuri;
2) capacitatea persoanei de a încheia actul juridic;
3) consimţământul valabil al persoanei sau al persoanelor de a încheia acte juridice civile;
4) obiectul actului juridic de a fi determinat, determinabil şi licit;
5) cauză corespunzătoare legii, ordinii publice şi bunurilor moravuri;
6) forma actului juridic civil.
După cum am văzut, pentru ca un act juridic civil să fie valabil, acesta trebuie să îndeplinească o serie
de condiţii esenţiale, prin condiţii de valabilitate înţelegându-se cerinţele stabilite de lege sau părţi
pentru valabilitatea actului.
Printre condiţiile de baza ale valabilităţii unui act juridic sunt enumerate: consimţământul
valabil al părţilor, un obiect determinat, o cauză licită şi nu în ultimul rând capacitatea juridică de a
încheia acte juridice civile.
10
Alături de aceste condiţii de fond se enumără şi condiţiile de formă cerute pentru ca un act sa fie
declarat valabil, şi anume condiţiile de formă, şi condiţii particulare de publicitate, autentificare,
înregistrare sau alte modalităţi cerute de legislaţi în vigoare.
Legea stabileşte strict aceste condiţii şi anume fiecăror categorii de acte juridice civile în mod
preferenţial sau particular. Nerespectarea acestor condiţii de valabilitate ar duce la nulitatea absolută
sau parţială a actelor juridice civile, astfel făcând imposibilă determinarea obiectului acestora şi
folosirea lor în circuitul actelor civile. Fiecare condiţie nerespectată duce la consecinţe individuale, pe
care le vom analiza ulterior.
2.2. Clasificarea condiţiilor de valabilitate ale actului juridic civil
Pentru înţelegerea însemnătăţii fiecărei condiţii de valabilitate în parte, este necesară
sistematizarea lor după anume criterii, astfel stabilind importanţa lor. În literatura de specialitate
condiţiile de valabilitate ale actelor juridice civile sunt clasificate potrivit anumitor criterii .
Criteriile folosite pentru clasificarea condiţiilor actului juridic civil sunt de cea mai mare importanţă
întrucât de încadrarea unei condiţii într-o categorie sau alta depinde regimul juridic ce i se atribuie
[2.32, p312].
1. În funcţie de aspectul la care se referă, se disting:
Condiţiile de fond – se referă la conţinutul nemijlocit al actului juridic civil, acestea fiind cele
patru condiţii de bază, consimţământul valabil încheiat, capacitatea, obiectul şi cauza;
Condiţiile de formă – privesc forma de exteriorizare a voinţei, deci forma pe care o îmbracă un
act juridic civil.
În literatura juridică de specialitate s-a exprimat şi opinia potrivit căreia în cadrul acestei clasificări,
alături de condiţiile de fond şi de cele de formă, ar trebui incluse şi condiţiile de publicitate, adică cele
cerut de lege pentru ca actul juridic civil valabil încheiat să devină opozabil şi terţelor persoane [2.25,
p77] .
2. În funcţie de obligativitatea lor avem:
Condiţii esenţiale – condiţiile care nefiind respectate duc la nulitatea actului juridic civil.
În funcţie de izvorul obligativităţii lor, condiţiile esenţiale se subdivid în două categorii [2.5, p225]:
- condiţii esenţiale legale, ale căror necesitate şi obligativitate este prevăzută chiar de actele normative
11
cu caracter imperativ. Condiţiile legale pot fi generale, acele necesare pentru valabilitatea oricărui act
juridic, şi speciale, obligatorii doar pentru anumite acte juridice.
- condiţii esenţiale convenţionale (voluntare), sunt acelea care devin obligatorii doar prin voinţa
părţilor.
Condiţii neesenţiale – acele condiţii care nu afectează valabilitatea actului juridic civil, aceste pot
fi sau nu prezente în structura lor. Trebuie reţinut însă că, este posibil ca, unul şi acelaşi element să
aibă valoarea unei condiţii esenţiale într-un act juridic civil, dar să fie neesenţial în al act juridic;
3. În funcţie de sancţiune ce intervine în cazul nerespectării condiţiilor avem:
Condiţii de valabilitate – a căror neîndeplinire conduce, în principiu, la nulitatea actului juridic
civil. În acest sens se poate considera că sunt condiţii de valabilitate în lato sensu: existenţa şi
nevicierea consimţământului, capacitatea, existenţa obiectului şi caracterul său posibil, licit, determinat
sau determinabil, existenţa cauzei şi caracterul ei real, licit şi moral. [2.8, p111].
Condiţii de eficacitate – a căror nerespectare conduce la inaptitudinea actului de a produce
anumite efecte juridice. Acestea sunt condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească în plus un act juridic
format în mod valabil pentru a putea produce efecte. Aşadar, condiţiile de eficacitate afectează doar
producerea efectelor nu şi valabilitatea actului (exemplu: termenul, condiţia).
În literatura de specialitate s-a distins între condiţiile de existenţă ale actului juridic şi condiţiile de
validitate ale acestuia. Condiţiile de existenţă ar fi acelea a căror nerespectare atrage nulitatea absolută
(consimţământul părţilor, obiectul şi cauza). Condiţiile de validitate a actului ar fi acelea a căror
neîndeplinire nu împiedică formarea, însă acesta va fi lovit de nulitatea relativă (capacitatea părţilor).
De asemenea, consimţământul poate fi afectat de nulitatea relativă atunci când este viciat prin eroare, dol
sau violenţă [2.18, p102].
Realizarea fiecăreia dintre clasificările făcute poate prezenta interes nu doar teoretic, ci şi practic.
Astfel, lipsa unei condiţii de fond sau a unei condiţii esenţiale, atrage nulitatea actului juridic, în timp
ce nerespectarea unei condiţii neesenţiale sau de eficacitate implică inopozabilitatea faţă de terţi a
efectelor actului juridic încheiat.
Se observă deci, că în cazul nerespectării unei condiţii a actului juridic civil sancţiunea diferă în funcţie
de clasa sau categoria din care aceasta face parte [2.25, p78].
2.2.1. Corespunderea actului juridic legii, ordinii publice și bunelor moravuri
Codul civil dispune, la art. 220 alin. (1), că actul juridic sau clauza care contravine normelor
imperative ste nulă dacă legea nu prevede altfel. Prin această prevedere legală se înţelege că va fi nul
12
actul juridic doar în cazul în care contravine normelor imperative ale legii. Dacă însă contravine
normelor dispozitive, actul juridic nu va fi considerat nul. Aşadar, pentru a fi valabil, actul juridic
trebuie să corespundă legii, ordinii publice şi bunelor moravuri, orice act juridic civil încheiat contra
legii este socotit a fi nevalabil şi nu produce efectele juridice scontate de părţi.
2.2.2. Consimțământul valabil exprimat al părților
Când am definit actul juridic civil am arătat că acesta este manifestarea de voinţă făcută cu
intenţia de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica sau stinge un raport juridic civil.
Consimţământul, care constă în manifestarea de voinţă a subiectului de drept de a fi legat prin
actul juridic la care consimte [2.10, p108] formează astfel voinţa juridică, care se prezintă ca o hotărâre
luată pentru încheierea unui act juridic – element psihologic, cu caracter intern şi mijloc de realizare a
unui anumit scop – fiind necesară exteriorizarea acestuia, pentru cunoaşterea ulterioară pe plan social,
întrucât o simplă gândire nu poate produce efecte juridice.
În literatura de specialitate sunt prezentate două concepţii, una subiectivă, potrivit căreia se
acordă preferinţă voinţei interne sau reale, ea fiind mai presus de manifestarea exterioară, pe când cea
de-a doua concepţie, şi anume cea obiectivă, acordă întâietate voinţei declarate. Astfel aceasta poate fi
uşor evidenţiat prin prisma principiilor voinţei juridice.
În dreptul nostru civil sunt stabilite două principii care guvernează voinţa juridică: principiul
autonomiei de voinţă (libertăţii actelor juridice) şi principiul voinţei reale (interne).
a) Principiul autonomiei voinţei (sau al libertăţii actelor juridice) - fiecare trebuie să fie liber să
modeleze după placul său propria sa situaţie juridică. Aşadar părţile pot încheia între ele orice
convenţii şi acestea li se impun cu putere de lege, fiecare fiind ţinută de obligaţiile pe care şi le-a
asumat prin asemenea acte.
b) Principiul voinţei reale (interne). Voinţa juridică poate să fie internă sau declarată (exteriorizată).
De regulă, voinţa declarată corespunde voinţei interne care constituie de fapt voinţa reală a celui ce
încheie un act juridic. Între aceste două elemente ale voinţei juridice poate să existe discordanţă.
Problema ce se pune este aceea, căreia dintre aceste voinţe i se acordă prioritate; ea are o importanţă
practică deosebită.
Din acest punct de vedere există tradiţional două concepţii şi anume:
-concepţia subiectivă, potrivit căreia trebuie să acordăm prioritate voinţei interne sau reale,
- concepţia obiectivă, în conformitate cu care se acordă preeminenţă voinţei declarate.
13
Codul nostru civil care a îmbrăţişat concepţia subiectivă cu privire la raportul dintre voinţa internă şi
voinţa declarată, a consacrat preponderent principiul voinţei reale (interne). Potrivit acestei concepţii,
dominantă în secolul al XIX-lea, "trebuie luată în considerare voinţa ca atare, ea fiind singura
importantă şi valabilă". Dar pentru că ea "este un fenomen invizibil are nevoie de un semn prin care ea
poate fi recunoscută de alţii; acest semn este declaraţia exteriorizată"
De menţionat că aceeaşi concepţie subiectivă este consacrată şi de Codul civil francez, ea are
avantajul că oferă o mare securitate celui ce se obligă.
Codul civil german a îmbrăţişat concepţia obiectivă potrivit căreia elementul constitutiv al
actului juridic, este declaraţia de voinţă (voinţa exteriorizată) şi nu voinţa reală (internă).
Consimţământul este acordul de voinţă al părţilor la încheierea unui contract.
Pentru a dobândi valoare juridică, deci pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
1. să emane de la o persoană cu discernământ;
2. să fie exteriorizat;
3. să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;
4. să nu fie afectat de vreun viciu de consimţământ. [2.1, p…..] .
1) Consimţământul trebuie să emane de la o persoană cu discernământ - întrucât actul juridic este
manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, persoana care îl încheie trebuie
să fie conştientă de aceste efecte, să le dorească, deci persoana trebuie să aibă discernământ pentru a
delibera în cunoştinţă de cauză.
b) Consimţământul trebuie să fie exteriorizat (declarat). Voinţa juridică pentru a deveni consimţământ
trebuie să fie exteriorizată, în general, numai voinţa exteriorizată poate aduce la cunoştinţa lumii
exterioare o activitate a vieţii psihice.
Modurile de exteriorizare a consimţământului sunt variate:
- Declaraţie expresă făcută verbal, în scris, prin gest (chemarea unui taxi printr-un semn), prin orice
fapt concludent (începerea executării unui mandat de către mandatar), prin adoptarea unei atitudini
(staţionarea taxiurilor în locurile rezervate deşi acest exemplu este, după cum vom vedea, discutabil).
-Voinţa exteriorizată automatizat. Este vorba de exteriorizarea voinţei cu ajutorul instalaţiilor automate
de prelucrare a datelor şi care sunt voinţe exprimate în mod valabil (de exemplu, telefonul cu fise sau
cartelă, bancomatul sau tonomatul etc.). Aceasta deoarece instalaţia sau aparatul nu decide autonom
(de unul singur) ci doar se supune unor operaţii logice în baza unui program prestabilit, în spatele
14
acestora se află voinţa celui care pune în funcţiune aparatul respectiv şi care are puterea de decizie de a
lansa sau nu în circuitul civil voinţa sa juridică.
Care este valoarea juridică a tăcerii? Tăcerea prin ea însăşi nu constituie o manifestare de voinţă deci
nu valorează consimţământ; cel care în faţa unei oferte tace, nu exprimă nimic: nici că acceptă, nici că
nu acceptă.
c) Consimţământul trebuie să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice, întrucât actul juridic
este manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte de drept, consimţământul trebuie să
exprime angajarea contractantului din punct de vedere juridic. Voinţa trebuie exprimată în aşa fel încât
terţii să o înţeleagă ca fiind una producătoare de efecte juridice.
d) Consimţământul să nu fie afectat de vreun viciu de consimţământ. Aşa cum am arătat, manifestarea
de voinţă a părţilor pentru a produce efecte juridice, deci pentru a fi valabilă, trebuie nu numai să
emane de la o persoană capabilă şi conştientă, dar se cere ca această manifestare de voinţă să nu fie
alterată de anumite vicii numite vicii de consimţământ. Există următoarele vicii de consimțămînt:
Eroarea poate fi definită ca fiind falsa reprezentare a realităţii în conştiinţa persoanei care
deliberează şi adoptă hotărârea de a încheia actul juridic. Eroarea - după cum spunea D. Alexandresco
- este starea intelectuală în care ideea realităţii este întunecată şi ascunsă prin ideea falsă pe care o avea
despre un lucru. Eroarea viciază consimţământul asupra calităţilor substanţiale ale bunului corporal [2.15, p129]
asupra identităţii persoanei sau a calităţii contractantului. Viciază consimţământul şi eroarea asupra
naturii, obiectului sau cauzei actului. Eroarea poate avea drept consecinţă anularea contractului sau
numai a clauzei accesorii la care se referă.
Eroarea constituie viciu de consimţământ numai în două cazuri:
a) când poartă asupra substanţei obiectului actului juridic (error in substantia) - Eroarea
asupra substanţei obiectului actului juridic constituie viciu de consimţământ numai când se referă la
calităţile substanţiale ale obiectului deoarece partea care a încheiat actul juridic şi-a manifestat voinţa
numai în considerarea acestor calităţi, pe care în mod eronat le-a crezut adevărate, căci altfel nu ar fi
încheiat actul. Prin substanţa obiectului se înţelege atât bunul considerat în materialitatea lui (vechimea
sau originea bunului a fost determinantă pentru partea care 1-a cumpărat printr-un contract de vânzare-
cumpărare), cât şi conţinutul prestaţiei (acţiunii ori inacţiunii) pe care subiectul activ al unui raport
juridic o poate pretinde subiectului pasiv, prestaţie ce alcătuieşte obiectul raportului juridic şi al actului
juridic prin care raportul juridic se naşte, se modifică sau se stinge. [2.13, p156-157] .
15
b) când poartă asupra persoanei cu care s-a încheiat actul juridic (error in personam). Eroarea asupra
persoanei constituie viciu de consimţământ în acele acte juridice în care consideraţia persoanei
cocontractantului sau calităţile sale esenţiale sunt determinante la încheierea actului juridic, cum ar fi
în cazul căsătoriei sau al contractelor încheiate intuitu personae. Trebuie menţionat faptul că, faţă de
împrejurarea că actele juridice cele mai frecvente sunt cele cu titlu oneros, în care identitatea şi
calităţile persoanei cocontractante sunt indiferente, eroarea asupra persoanei ca viciu de consimţământ
este constatată foarte rar în practica judiciară.
Indiferent după cum este vorba de eroare asupra substanţei obiectului sau eroare asupra
persoanei, pentru a constitui viciu de consimţământ eroarea trebuie să prezinte o anumită gravitate şi să
fi fost determinantă, hotărâtoare la încheierea actului juridic, în sensul că partea care a căzut în eroare
nu ar fi contractat dacă cunoştea realitatea. Acesta este şi motivul pentru care legiuitorul a limitat
cazurile de eroare ca viciu de consimţământ, la cea asupra substanţei şi cea asupra persoanei dar numai
când identitatea şi calităţile persoanei au fost determinante la încheierea actului juridic.
Pentru ca eroarea ca viciu de consimţământ să fie reţinută nu se cere ca ambele manifestări de
voinţă să fi fost viciate ci este de ajuns ca eroarea să fi viciat voinţa uneia dintre părţi.
Eroarea constituind o stare de fapt poate fi dovedită prin orice mijloace de probă, inclusiv prin
martori şi prezumţii. Vicierea manifestării de voinţă este de natură să atragă sancţiunea nulităţii
relative (anulabilitatea) a actului juridic. În vederea anulării actului juridic pentru vicierea
consimţământului prin eroare, se cer îndeplinite două condiţii:
1) să se facă dovada că însuşirile substanţiale ale obiectului sau ale persoanei au fost determinante
pentru încheierea actului juridic de către partea căzută în eroare (în sensul că n-ar fi încheiat actul dacă
cunoştea realitatea);
2) la actele juridice bilaterale cu titlu să se facă dovada că cocontractantul a ştiut sau trebuia să ştie că
partea a căzut în eroare asupra substanţei obiectului.
În dependență de criteriul naturii realităţii asupra căreia poartă eroarea, se disting:
a) Eroarea de fapt (error facti) care constă în falsa reprezentare a situaţii de fapt cu privire la încheierea
actului juridic.
b) Eroarea de drept (error jus) care constă în falsa reprezentare a existenţei ori conţinutului unei norme
de drept. În doctrină s-a susţinut că eroarea de drept nu ar putea constitui viciu de consimţământ
deoarece nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii (nerno censetur legem ignorare).Printr-un
argument per a contraria eroarea de drept poate fi luată în consideraţie în alte cazuri deci şi pentru a
16
constitui viciu de consimţământ, întrucît Monitorul Oficial nu este întotdeauna accesibil omului de
rând, mediocritatea redactării unor acte normative, interpretările inexacte pe care instanţele le pot da
unor dispoziţii legale prin decizii repetate, imposibilitatea de a asimila întreaga materie legislativă şi
mai ales de a interpreta regulile de drept obscure (care nu sunt o raritate) etc.
Eroarea de drept presupune nu numai necunoaşterea conţinutului propriu-zis al unei norme juridice ci
şi interpretarea ei greşită.
Dolul (viclenia). Prin dol, se înţelege inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace viclene
în scopul încheierii unui act juridic [2.6, p130].
Aşadar, acest viciu de consimţământ este tot o eroare dar în acest caz eroarea nu este spontană ci este
provocată de cealaltă parte, prin manoperele dolosive (viclene) pe care le foloseşte.
Dolul se compune din două elemente:
a) un element intenţional (subiectiv) care constă din intenţia, voinţa de a induce în eroare o persoană
pentru a o hotărî să încheie un act juridic;
b) un element material (obiectiv) care constă în folosirea de mijloace viclene (acte de şiretenie,
abilităţi sau maşinaţiuni, puneri în scenă etc.) prin care persoana este indusă în eroare. Dacă
manoperele întrebuinţate de o parte contractantă nu sunt culpabile, atunci nu vom putea vorbi de dol.
Pentru existenţa acestui viciu de consimţământ (dolului) trebuie să fie îndeplinite cumulativ ambele
sale componente .
Pentru a constitui viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndeplinească două condiţii
cumulative:
a) să fie determinant pentru manifestarea de voinţă de a încheia actul juridic, în sensul că altminteri
partea nu ar fi contractat. Nu constituie viciu de consimţământ dolul incident care nu este determinant
pentru manifestarea de voinţă la încheierea actului juridic deoarece şi în lipsa lui s-ar fi încheiat actul.
Caracterul determinant al dolului la încheierea actului juridic se apreciază de la caz la caz.
b) să provină de la cealaltă parte sau mai exact spus, de la una din părţile contractante. Dacă provine de
la un terţ dolul nu are nici o influenţă asupra validităţii actului juridic. Dacă o parte a fost complice la
dolul săvârşit de către un terţ împotriva celeilalte părţi, aceasta va atrage anularea actului juridic
deoarece partea cu intenţie a înlesnit sau a ajutat la provocarea erorii prin mijloace viclene.
Actul juridic viciat prin dol este lovit de nulitate relativă (este anulabil).
17
Violenţa. Consimţământul la încheierea unui act juridic este viciat prin violenţă atunci când
persoana în cauză este ameninţată cu un rău în aşa fel încât i se insuflă o temere de natură a o face să
încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Obiectul ameninţării poate să fie de natură patrimonială sau poate să vizeze integritatea fizică ori
morală a unei persoane. Şi violenţa are o structură complexă incluzând două elemente distincte:
1. Un element exterior constând într-o ameninţare cu un rău de natură fizică (omor, lovituri etc.),
de natură patrimonială (distrugerea unor bunuri, sistarea unor plăţi etc.) ori de natură morală
(părăsirea, atingerea onoarei, dezvăluiri nedorite etc.);
2. Un element psihologic constând din starea de teamă insuflată persoanei, de natură a o
constrânge să încheie un act pe care altfel nu l-ar fi încheiat, ca mijloc de a evita răul cu care a
fost ameninţată. Doctrina şi practica disting între:
1. Violenţa fizică (vis) existentă atunci când ameninţarea cu un rău priveşte integritatea fizică ori
bunurile persoanei.
2. Violenţa morală (metus) atunci când ameninţarea se referă la onoarea, cinstea ori sentimentele
persoanei.
Pentru a justifica anularea actului, violenţa trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) ameninţarea să fi fost injustă – nu orice ameninţare prin ea însăşi, constituie o violenţă, un viciu de
consimţământ, ci numai atunci când ameninţarea este nejustificată, când reprezintă o încălcare a legii.
b) ameninţarea să fi fost determinantă pentru hotărârea încheierii actului, în aprecierea acestei condiţii
se ţine seama de împrejurări ca: vârsta, sexul, gradul de cultură al victimei ameninţării. Ameninţarea
nu trebuie să provină neapărat de la celălalt contractant [2.4, p52] .
Leziunea a fost definită ca reprezentând paguba materială pe care o suferă una din părţile unui
contract oneros şi comutativ din cauza disproporţiei vădite de valoare dintre cele două prestaţii
reciproce (privite ca echivalente valoric).
Ca domeniu de aplicare se poate vorbi despre leziune numai în contractele bilaterale cu caracter
oneros şi comutativ, în care părţile se obligă la prestaţii reciproce considerate, în principiu, ca fiind
valoric echivalente.
2.2.3. Capacitatea legală de a încheia acte juridice civile
În cele mai frecvente cazuri, oamenii priviţi individual sunt subiecte ale raporturilor juridice.
Pentru a deveni subiecte ale acestora, ei trebuie să aibă capacitate juridică, care este fixată în lege.
18
Capacitatea este aptitudinea generală a persoanelor de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma
obligaţii.
În dreptul civil se face o distincţie între capacitatea de folosinţă recunoscută în mod egal tuturor
persoanelor şi capacitatea de exerciţiu, care este atribuită de lege potrivit unor principii care reflectă
anumite „împrejurări de fapt”.
Capacitatea de folosinţă, după cum am mai zis, este aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii
[2.11, p15], pe când capacitatea de exerciţiu reprezentând posibilitatea persoanei „de a-şi asuma
obligaţii, săvârşind personal, fără reprezentare legală sau autorizare prealabilă ori asistare a vreunui
ocrotitor, acte juridice”.
Aşadar noţiunea capacităţii civile ca una cu un conţinut larg, reprezintă condiţia obligatorie pentru
calitatea de subiect de drept şi este aplicată în toate ramurile de drept, în cazul nostru şi în dreptul civil.
Capacitatea de folosință este recunoscută în măsură egală tuturor persoanelor, indiferent de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă la politică, avere, origine socială,
grad de cultură sau alte criterii similare [1.2, art23 (1)]. Persoana fizică nu poate fi lipsită de
capacitatea de folosinţă, şi nimeni nu poate fi limitate în capacitatea de folosinţă și exerciţiu decât în
cazurile şi modurile prevăzute de lege.
Capacitatea de folosinţă, ca aptitudine generală şi abstractă, de a fi titular de drepturi şi obligaţii îl
însoţeşte pe om pe tot parcursul vieţii.
Persoana fizică dobândeşte această capacitate:
- de la naştere, ca regulă;
- din momentul concepţiei copilului, ca excepţie, cu condiţia însă de a se naşte viu (de interes
major în cazul în care şi acesta vine la moştenire).
Orice persoană fizică are capacitatea de folosinţă, indiferent de faptul că are sau nu o voinţă
conştientă şi suficient de dezvoltată pentru a-şi da seama de semnificaţia, importanţa şi urmările faptelor
sale, inclusiv a actelor juridice prin care dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii [2.24, p74-75].
Pentru ca o persoană fizică să poată încheia acte juridice, capacitatea sa de folosinţă constituie o condiţie
indispensabilă (sine qua non).
Cît privește persoana juridică din dispoziţiile înscrise în art. 60 din Codul Civil al Republicii
Moldova, distingem următoarele capacităţi de folosinţă a persoanei juridice:
-capacitate de folosinţă deplină a persoanei juridice;
-capacitate de folosinţă limitată (restrînsă, anticipată de lege) a persoanei juridice (art. 60, alin. 6);
19
În ceea ce priveşte capacitate de folosinţă deplină a persoanei juridice se dobîndeşte la data
înregistrării de stat şi încetează la data radierii ei din registrul de stat.
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se deosebeşte de cea a persoanei fizice prin aceea că
aceasta nu este generală şi egală, ci este specifică fiecăreia dintre acestea. [2.5, p124] . Persoana
juridică are doar drepturi şi obligaţii izvorând din scopul pentru care a fost înfiinţată, existând aşadar
principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanelor juridice. [2.27, p124].
Capacitatea de exerciţiu - presupune aptitudinea unei persoane de a-şi exercita drepturile şi de a-
şi asuma obligaţii săvârşind acte juridice.
Orice persoană fizică are capacitatea de a contracta, dacă nu este declarată, prin lege, ca fiind
incapabilă.
Pesoana fizică dobândeşte capacitatea de exercitări deplină la vârsta de 18 ani. Până la 14 ani este
complet lipsită de capacitate de exerciţiu. Între 14-18 ani are capacitatea de exerciţiu restrânsă, putând
face singură acte de administrare, de mică valoare.
În doctrină există ipoteze potrivit cărora capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice apare fie
împreună cu capacitatea ei de folosinţă, fie la momentul desemnării organului de conducere, fie la
momentul constituirii societăţii, însă poate fi pusă în valoare numai de la data formării organului
executiv. Art. 61 din Codul civil prevede că persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi execută
obligaţiile de la data constituirii. Prin aceasta, legea stabileşte că momentul apariţiei capacităţii de
exerciţiu este data înregistrării de stat, adică a apariţiei capacităţii de folosinţă. Dacă organul executiv
nu este format, persoana juridică nu poate să-şi valorifice capacitatea de exerciţiu. Din acest motiv,
legea a permis instanţei să formeze organul executiv la solicitarea asociaţilor sau a creditorilor.
În sfârşit, mai trebuie de reţinut că, privită ca o condiţie esenţială pentru valabilitatea actului juridic
civil, capacitatea de a încheia actul trebuie să existe exact în momentul încheierii acestuia, adică în
momentul exprimării consimţământului părţii respective.
Aşadar, atât în privinţa persoanelor fizice, cât şi în privinţa persoanelor juridice, regula este capacitatea de
încheia acte juridice civile, iar incapacitatea, excepţia. Incapacităţile nu pot rezulta decât din lege, ele nu
se prezumă. Deosebim:
a) Incapacităţi generale. Când incapacitatea de exerciţiu este generală, incapabilul nu poate încheia
personal nici un contract. Totuşi legislaţia Republicii Moldova prevede expres unele categorii de acte pe
care minorul le poate încheia de sine stătător. Minorul între vârsta de 7-14 ani poate face singur numai
acte de conservare a drepturilor sale şi ”unele acte juridice de o valoare patrimonială foarte redusă,
20
necesare satisfacerii unor nevoi elementare de ordin material şi cultural în comun„ ,, acte juridice de
obţinere gratuită a unor beneficii care nu necesită autentificarea notarială sau înregistrarea de stat a
drepturilor apărute în temeiul lor”.
b) Interzisul judecătoresc, adică persoana pusă sub interdicţie, din cauza alienaţiei mintale sau a
debilităţii mintale, nu are capacitate de exerciţiu, deoarece nu poate conştientiza acţiunile sale şi nu le
poate dirija, astfel încât, atâta timp cât durează punerea sub interdicţie nu poate încheia nici un fel de act
juridic.
Persona care, în urma consumului abuziv de alcool sau consumului de droguri şi de alte substanţe
psihotrope, înrăutăţeşte starea materială a familie sale poate fi limitată de către instanţa de judecată în
capacitatea de exerciţiu, instituindu-se curatela [1.3, art.25(1),(2)].
c) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are o capacitate de exerciţiu restrânsă, în virtutea căreia el
îşi exercită toate drepturile şi îşi execută tot astfel obligaţiile, dar, în genere, numai cu încuviinţarea
prealabilă a părinţilor sau a tutorelui. Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani poate face singur, deci
fără încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui, actele de conservare, precum şi actele de
administrare a patrimoniului, dar acestea din urmă numai în măsura în care nu-i pricinuiesc o leziune.
d) Incapacităţi speciale. Incapacităţile speciale nu pot rezulta decât dintr-o dispoziţie anume a legii
2.2. 4. Obiectul determinat al actului juridic civil
Spre deosebire de Codul Civil din 1964, codul Civil în vigoare conţine, la capitolul dedicat
condiţiilor de valabilitate a actului juridic civil, o normă referitoare la obiectul actului juridic civil, astfel
art.206 defineşte obiectul actului juridic ca o condiţie de valabilitate, precum şi condiţiile ce urmează a
fi respectate pentru ca obiectul actului juridic civil să fie valabil.
Potrivit prevederilor legale, şi anume art.206 "obiect al actului juridic este obligaţia persoanei
care a încheiat actul juridic”, de aici rezultă că prin "obiect al actului juridic trebuie să înţelegem
prestaţia (adică acţiunea sau inacţiunea) pe care subiectul activ o poate pretinde iar subiectul pasiv este
obligat să o săvârşească în temeiul angajamentului luat prin încheierea actului juridic.
Pornind de la dispoziţiile legale şi ţinând cont de opiniile existente în literatura de specialitate, în
cele ce urmează se va face analiza condiţiilor de valabilitate a obiectului actului juridic civil.
a) Obiectul trebuie să fie licit. Pentru ca actul juridic să fie valabil este necesar ca obiectul lui să nu
contravină legii, ordinii publice şi bunelor moravuri. In conformitate cu prevederile art. 220, actul
juridic care contravine normelor imperative, ordinii publice şi bunelor moravuri este lovit de nulitate
21
absolută. De exemplu, va fi lovită de nulitate absolută înţelegerea prin care o persoană se obligă să
săvârşească o infracţiune în schimbul unei sume de bani.
b) Obiectul trebuie să fie în circuit civil. Numai lucrurile puse în circuitul civil pot fi obiecte ale actelor
juridice şi, respectiv, bunurile scoase din circuitul civil nu pot fi obiect al actelor juridice. Art. 286
stabileşte că bunurile pot circula liber, cu excepţia cazurilor când circulaţia lor este limitată sau in-
terzisă de lege.
c) Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil cel puţin în specia sa (art. 206 alin.(2)).
Înseamnă că în actul juridic civil urmează să se precizeze toate elementele care îl individualizează. De
exemplu, dacă obiectul se referă la o prestaţie (serviciu), atunci se indică lucrările care trebuie
efectuate (debitorul se obligă să efectueze o lucrare de reparare a mobilei). Dacă obiectul se referă la
un bun cert, de exemplu la o casă, el trebuie determinat prin elementele care îl individualizează, prin
indicarea adresei acelei case, ori prin indicarea numărului ei de încăperi, a suprafeţei totale, a
suprafeţei locuibile. Dacă este de gen, bunul actului juridic (obiectul) trebuie determinat cel puţin prin
specie şi cantitate (vânzarea a o mie litri de benzină, şi nu vânzarea petrolului, fără a se preciza şi
cantitatea).
d) Obiectul trebuie să existe. Această condiţie de valabilitate a actului
juridic civil nu este indicată expres în art. 206. Totuşi, se poate considera că,
pentru valabilitatea actului juridic civil, este necesar, după regula generală,
ca obiectul acestuia să existe la momentul încheierii lui, în caz contrar, nu se
poate pune problema îndeplinirii celorlalte condiţii. Expresia "după regula
generală" denotă că sunt posibile cazuri când actul juridic este valabil dacă se
referă la bunuri viitoare.În acest sens, Codul civil dispune la art. 206 alin. (3):
"Pot constitui obiect al actului juridic şi bunurile viitoare". De exemplu, este
valabil contractul, încheiat în luna ianuarie, de vânzare-cumpărare a 1000 kg de cereale, care vor fi
strânse în luna iunie.
e) Obiectul trebuie să fie posibil. Deşi nu este prevăzut în Codul civil, această condiţie de valabilitate a
obiectului actului juridic civil decurge din principiul că nimeni nu poate fi silit la imposibil. După cum
se susţine în literatura de specialitate, "imposibilitatea prestaţiei atrage nulitatea actului juridic pentru
lipsa de obiect". În acest caz, este necesar însă ca imposibilitatea să aibă un caracter absolut, adică
executarea prestaţiei să fie imposibilă pentru toţi, nu numai pentru debitori. În caz contrar, obiectul va
22
fi posibil. Deşi executarea obiectului actului juridic este posibilă, însă pentru debitor este imposibilă
(nu poate plăti suma datorată), este prezent obiectul posibil.
2.2. 5. Cauza licită și morală a actului juridic civil
Printre elementele esenţiale pentru validitatea actului juridic, legea prevede şi „o cauză licită"
(art.207 Cod Civil) adăugând că „obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate
avea nici un efect" [2.3, p78].
Orice obligaţie asumată de către o persoană presupune un scop; nu se poate concepe ca o persoană să
se oblige fără a urmări realizarea unui scop, în drept, acest scop este desemnat prin termenul cauză.
Din art. 207 din Codul Civil se pot deduce trei condiţii de validitate a cauzei:
a) cauza trebuie să existe - această condiţie de valabilitate a actului juridic reiese din art. 207 alin. (1),
care prevede că actul juridic în care nu există cauză nu produce nici un efect. În literatura de
specialitate se susţine că în actul juridic lipseşte cauza atunci când lipseşte scopul lui imediat şi când
una dintre părţi nu poate obţine rezultatul urmărit prin încheierea actului. [2.5, p143].
b) cauza trebuie să fie reală - această condiţie de valabilitate este prevăzută la art. 207 alin. (1), care
dispune că un act juridic bazat pe o cauză falsă nu are efect juridic. Cauza nu va fi reală, adică va fi
falsă, atunci când, de exemplu, a existat doar în imaginaţia părţilor actului juridic civil. Cauza nu este
reală când este falsă, când există eroare asupra motivului determinant.
c) cauza trebuie să fie licită - sursa acestei condiţii de valabilitate este acelaşi art. 207 alin. (1),
conform căruia un act juridic fundat pe o cauză ilicită nu are efecte. Totodată, legiuitorul, la alin. (3),
stabileşte care cauză se consideră ilicită, specificând: "Este ilicită cauza care contravine legii, ordinii
publice sau bunelor moravuri" [2.5, p143].
2.2.6. Forma actului juridic
În sens larg, prin "forma" actului juridic civil înţelegem condiţiile de formă pe care trebuie să le
îndeplinească un act juridic civil atât pentru validitatea lui cât şi pentru proba existenţei şi
conţinutului actului, cât şi pentru opozabilitatea actului respectiv faţă de terţele persoane [2.23,
p130].
În sens restrâns, prin "forma" actului juridic civil înţelegem modul în care se exteriorizează
voinţa internă a părţii (părţilor) actului juridic, adică modul în care se exprimă consimţământul,
23
"haina" în care acesta este îmbrăcat (pentru că, aşa cum am văzut, voinţa internă nu produce efecte
juridice decât dacă este declarată, exprimată sau exteriorizată).
De la bun început ar trebui să facem o mică precizare cu privire la aceea dacă condiţiile de
valabilitatea analizate anterior sunt considerate ca atare în toate cazurile, forma lui însă este o
condiţie de valabilitatea doar în cazurile prevăzute de lege (art.208 alin(2)).
După cum se expune în literatura de specialitate [2.8, p191], prin condiţii de formă se
subînţeleg trei forme ale actului juridic:
forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil (forma cerută ad validatem);
forma cerută pentru probarea actului juridic civil (forma cerută pentru ad probationem);
forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi.
Aceste trei forme ale actului juridic civil pot fi desprinse din art. 208-215 ale Codului Civil.
1) Forma cerută ad validatem
Forma cerută "ad validitatem" este forma cerută de lege pentru ca un act să fie socotit valabil.
Pornind de la conţinutul art. 208 alin.(2), se poate spune că actele juridice sunt valabile indiferent de
forma de manifestare a voinţei la încheierea lor. Aceasta este regula, excepţia de la ea se prevede
expres chiar în acelaşi alineat, şi anume că valabilitatea actului juridic depinde de forma lui doar atunci
când acest lucru este cerut expres de lege. Prin excepţie de la principiul potrivit căruia actele juridice
civile sunt consensuale, adică sunt valabile indiferent de forma de manifestare a voinţei la
încheierea lor, legiuitorul a prevăzut pentru unele acte juridice civile, necesitatea încheierii lor
într-o anumită formă solemnă cerută ca condiţie de validitate a actului (ad validitatem sau ad
solemnitatem).
Astfel, contractul de donaţie este valabil numai dacă s-a încheiat în formă autentică (art. 829 Cod
Civil), testamentul este valabil numai dacă este făcut în una din cele trei forme reglementate de lege:
autentic, mistic (scris sau dactilografiat de testator, închis, sigilat şi prezentat oricărei judecătorii)
sau olograf (scris, datat şi semnat de către testator - art.1458 Cod Civil), actul juridic al căsătoriei nu
este valabil decât dacă s-a încheiat în faţa ofiţerului stării civile, în condiţiile de solemnitate.
Conform articolul 212 Cod Civil, forma autentica a actului juridic este obligatorie in cazurile:
a) stabilite de lege;
b) prevăzute prin acordul părţilor, chiar daca legea nu cere forma autentica.
Codul civil conţine puţine prevederi care cer autentificarea notarială a actului juridic. De regulă,
legiuitorul cere forma autentică în cazul actelor juridice importante: procura de substituire - art. 253
24
alin. (2); actul juridic prin care se constituie servitutea - art. 431 alin. (2); contractul de ipotecă - art.
468 alin. (2); testamentul autentic - art. 1458 lit. (b) etc. La acordul părţilor, orice act juridic poate fi
încheiat în forma autentică, chiar dacă legea nu o cere. Forma autentică se deosebeşte de forma simplă
scrisă prin faptul că semnăturile părţilor actului juridic sunt certificate de notar.
Autentificarea notarială a actului juridic se face în conformitate cu prevederile Legii 1453/2002. Ea
facilitează dovada dreptului născut din actul juridic, precum şi a conţinutului acestui act juridic. Se
prezumă că datele incluse într-un act autentic sunt corecte şi nu trebuie dovedite. Cel care consideră
neconforme realităţii clauzele unui act autentic trebuie să dovedească neconformitatea.
Dacă nerespectarea formei scrise nu are întotdeauna ca efect nulitatea actului juridic,
nerespectarea formei autentice duce, în conformitate cu art. 213 alin. (1) din Codul civil, la nulitatea
actului juridic în toate cazurile.
Legislaţia autohtonă prevede că, actul juridic ce are ca obiect bunuri imobile urmează sa fie
înregistrat in modul stabilit prin lege. Daca actul juridic ce urma sa fie înregistrat este încheiat în
forma ceruta de lege, însa partea obligată se eschivează de la înregistrarea acestuia sau daca a
expirat termenul stabilit de lege pentru înregistrare, instanţa de judecata, la cererea părţii interesate,
este in drept sa dispună prin hotărâre înregistrarea actului juridic.
În toate aceste cazuri - şi în altele prevăzute expres de lege - forma de exprimare a
consimţământului la încheierea actului juridic civil este un element constitutiv şi o condiţie de
validitate a actului la fel cu oricare dintre condiţiile de fond enumerate de art. 208 Cod Civil. Iată de
ce actele solemne nu pot fi încheiate prin manifestarea tacită a consimţământului, ci numai prin
exprimarea lui expresă în forma cerută de lege.
Formei verbale a actului juridic civil îi este consacrat art. 209 din Codul civil. Esenţa formei
verbale constă în faptul că nu se întocmeşte nici un document, fără ca partea (părţile) să îşi manifeste
prin cuvinte (spuse la întrevederi ori la telefon) voinţa de a încheia actul juridic. Regula generală care
guvernează forma verbală a actului juridic civil este expusă la art. 209: "Actul juridic pentru care legea
sau acordul părţilor nu stabileşte o forma scrisă sau autentică poate fi încheiat verbal". Art. 209 alin.
(1) permite a afirma că orice act juridic poate fi încheiat verbal, cu excepţia cazurilor expres prevăzute
de lege sau de acordul părţilor. Pot fi încheiate verbal actele juridice care se execută chiar la încheierea
lor (art. 209 alin. (2)). Excepţie de la regula conform căreia actele juridice care se execută la momentul
încheierii lor pot fi încheiate verbal o constituie actele juridice pentru care legea cere forma autentică şi
actele juridice pentru care forma scrisa este cerută pentru valabilitate (art. 209 alin. (2)).
25
Se încheie verbal şi actele juridice dintre persoanele fizice dacă valoarea actului juridic este mai mică
de 1000 de lei (art. 210 alin. (1)). Actele juridice la o sumă mai mică de 1000 de lei, a căror executare
nu coincide cu momentul încheierii, urmează a fi încheiate în scris (art. 210 alin. (1)).
Executarea actului juridic încheiat verbal poate fi însoţită de eliberarea unor documente (a unui cec),
fapt care nu schimbă natura lui, acesta rămânând a fi un act juridic încheiat verbal.
În conformitate cu art. 208 alin. (3), "actul juridic care poate fi încheiat verbal se consideră
încheiat şi în cazul în care comportamentul persoanei arată vădit voinţa de a-l încheia". Se mai spune
că, în acest caz, actul juridic este încheiat prin săvârşirea de acţiuni concludente din partea celui care
doreşte să-1 încheie. De exemplu, persoana care introduce într-un automat specializat o monedă îşi
exprimă astfel voinţa de a procura bunul din automat.
Tăcerea se consideră exprimare a voinţei de a încheia actul juridic în cazurile prevăzute de lege
sau de acordul părţilor (art. 208 alin. (4)). Drept exemplu de încheiere a actului juridic prin tăcere
prevăzut de lege poate servi art. 915 alin. (3) din Codul civil: "'Dacă termenul arendei expiră, iar
arendatorul nu cere să i se predea terenul şi arendaşul continuă exploatarea lui, contractul de arendă se
consideră prelungit cu un an". În acest exemplu, voinţa arendatorului de a prelungi termenul de arendă
se exprimă prin tăcere, iar cea a arendaşului prin acţiuni concludente, situaţie similară celor analizate
în literatura de specialitate.
2) Forma cerută ad probationem
Forma cerută "ad probationem" reprezintă forma cerută pentru probarea actului juridic civil
constând astfel în cerinţa, impusă de lege sau de părţi, de a fi întocmit în scris, fără ca lipsa acestuia să
atragă nevalabilitate actului. Codul civil se referă la forma scrisă a actului juridic civil în art.210-213.
Forma scrisă poate fi de două feluri: simpla scrisă şi autentica.
Forma simplă scrisă. Enumerarea cazurilor când actul juridic trebuie încheiat în formă simplă
scrisă o întâlnim în art. 210 alin. (1). Astfel, urmează a fi încheiate în formă simplă scrisă următoarele
acte juridice:
— dintre persoanele juridice, cu excepţia celor în care momentul încheierii coincide cu momentul
executării;
— dintre persoanele juridice şi persoanele fizice, cu excepţia celor în care momentul încheierii
coincide cu momentul executării;
26
— dintre persoanele fizice, dacă valoarea actului depăşeşte 1000 de lei (cu excepţia celor în care
momentul încheierii coincide cu momentul executării), iar în cazurile prevăzute de lege, indiferent de
valoarea obiectului.
Excepţie fac actele notariale şi actele juridice în care momentul încheierii coincide cu momentul
executării. Se încheie în scris şi actele juridice între persoane fizice pe o sumă mai mare de 1000 de lei,
iar în cazurile prevăzute de lege - indiferent de valoarea actului.
Pentru a fi valabil, actul juridic cu formă scrisă trebuie semnat în mod obligatoriu.
În cazul persoanei fizice care încheie un act juridic, există situaţii în care nu poate semna cu propria
mână (defect fizic, boală etc.) potrivit art. 210 alin. (4), pe baza unei împuterniciri date de persoana
care nu poate semna, actul juridic poate fi semnat de o altă persoană. Semnătura ei însă trebuie
certificată de notar sau de o altă persoană împuternicită prin lege, arătându-se cauza în a cărei virtute
cel care încheie actul juridic nu poate semna cu propria mână.
În ultimul timp, tot mai dese sunt cazurile când, la semnarea actului juridic, se utilizează
mijloace tehnice, cum ar fi aplicarea semnăturii electronice. Posibilitatea utilizării mijloacelor tehnice
la semnarea actului juridic este recunoscută şi de Codul civil în art. 210 alin. (3). Mijloacele tehnice
pot fi utilizate la semnarea actului juridic în două cazuri:
a) când legea prevede o asemenea posibilitate;
b) când părţile au căzut de acord să utilizeze astfel de mijloace
În ambele cazuri însă modul de utilizare a mijloacelor tehnice la semnarea actului juridic trebuie să fie
stabilit de lege (art. 210 alin. (3)).
Efectele nerespectării formei scrise a actului juridic civil sunt prevăzute expres la art. 211 din
Codul civil. Din conţinutul acestui articol se deduc două reguli:
- prima regulă constă în sancţionarea părţilor în cazul nerespectării formei scrise, prin imposibilitatea
apelării, în caz de litigiu, la proba cu martori pentru dovedirea actului juridic. Art. 211 alin. (1) dispune
în acest sens: "Nerespectarea formei scrise a actului juridic face să decadă părţile din dreptul de a cere,
în caz de litigiu, proba cu martori pentru dovedirea actului juridic". Înseamnă că actul juridic care
trebuie încheiat în scris poate fi dovedit doar prin înscrisuri. Astfel de înscrisuri sunt scrisorile,
recipisele, chitanţele etc.
- a doua regulă care se referă la efectele nerespectării formei scrise a actului juridic civil constă în
faptul că această nerespectare nu afectează valabilitatea actului juridic. Nerespectarea formei scrise a
27
actului juridic civil va afecta valabilitatea actului juridic doar în cazul în care acest efect este prevăzut
expres de lege sau de acordul părţilor (art. 211 alin. (2)).
În sfârşit, pentru actele juridice prin care se constituie sau transferă drepturi reale asupra unor bunuri
imobile (sau unor mobile de valoare: nave, aeronave, autovehicule etc.), este necesară îndeplinirea unor
formalităţi de publicitate pentru a le face opozabile terţelor persoane.
3) Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi
Un act juridic poate da naştere la drepturi şi obligaţii numai în favoarea şi, respectiv, sarcina
cercurilor de persoane pe care interesează şi, în anumite cazuri şi condiţii, altor persoane. Cu toate
acestea, ar fi absurd să se creadă că un act ar fi lipsit de valoare în raport cu terţele persoane. Actul
juridic şi situaţiile juridice la care dă naştere sunt realităţi sociale care, într-o ordine de drept, impun
tuturor o atitudine de respect, cu alte cuvinte, toţi sunt obligaţi să le respecte, în acest sens, afirmăm
că un contract este opozabil tuturor, inclusiv terţilor [2.19, p98].
În cazul actelor juridice se întâlnesc trei categorii de subiecte, astfel:
sunt părţi persoanele care au încheiat actul juridici civil fie personal, fie prin reprezentant;
sunt terţi persoanele străin de actul juridic civil, care nu au participat la încheierea actului, nici
personal nici prin reprezentant;
sunt avânzi-cauză toţi cei care nu au participat la încheierea actului juridic civil, dar totuşi,
datorită unor legături personale pe care le au cu părţile.
Prin opozabilitate înţelegem calitatea unui act juridic de a produce efecte faţă de părţile
raportului juridic respectiv precum şi de a se impune terţelor persoane. Orice act juridic este opozabil
între părţi faţă de care produce efectele juridice în vederea cărora a fost încheiat sau efectele prevăzute
de lege. Actul juridic nu produce efecte juridice, deci nu este opozabil, faţă de terţele persoane dar
situaţia juridică căreia actul juridic i-a dat naştere este opozabilă terţilor, în sensul că ea se impune
respectului terţelor persoane.
Prin forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi se înţeleg formalităţile pe care legea prevede că
trebuie îndeplinite în scopul ocrotirii intereselor unor persoane altele decât părţile actului juridic [2.11,
p253-254].
Necesitatea includerii unei asemenea cerinţe de formă este dictată de existenţa principiului
relativităţii, potrivit căruia actul juridic produce efecte juridice doar între părţile contractante. Ca
rezultat, actul juridic nu poate fi opus persoanelor terţe sau, altfel spus, nu este opozabil terţilor, în
28
unele cazuri, legea impune totuşi respectarea unor formalităţi pentru ca actul juridic sa fie cunoscut şi
terţilor.
De regulă, legiuitorul face acest lucru în cazul unor drepturi care joacă un rol important pentru titulari.
De exemplu, conform art. 214 din Codul civil, actul juridic care are ca obiect bunuri imobile urmează a
fi înregistrat în modul stabilit de lege, iar art. 290 alin. (1) prevede că dreptul de proprietate şi alte
drepturi reale asupra bunurilor imobile, grevările acestor drepturi, apariţia, modificarea şi încetarea lor
sunt supuse înregistrării de stat.
În concluzie, putem spune că orice act juridic, fie ca contract, fie ca fapt juridic, trebuie să fie
respectat. Aceasta este opozabilitatea actului juridic. Ea nu se află în contradicţie cu principiul
relativităţii efectelor contractului. Relativitatea efectelor contractului poate fi înglobată în conţinutul
noţiunii de opozabilitate, în sensul cel mai larg al cuvântului.
Aşadar, nu înseamnă că terţele persoane devin obligate prin contract, ci numai că situaţiile
juridice create de ele trebuie să fie respectate şi de către alte persoane decât părţile; este respectul
datorat, în general, într-o ordine de drept.
29
Capitolul III : Studiu de caz
Decizia Colegiului economic al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova
nr.2re-2473/2010 din 22.06.2010
La 16.08.2007 SA “M”, or.Bălţi, a depus cerere de chemare în judecată către SA “O”, or.Orhei
privind intentarea procesului de insolvabilitate.
Prin încheierea Curţii de Apel Economice din 05.09.2007, cererea introductivă a fost admisă spre
examinare şi în scopul prevenirii modificărilor stării bunurilor debitorului în perioada de pînă la
intentarea procesului de insolvabilitate s-a dispus aplicarea măsurilor de asigurare în conformitate cu
prevederile art.35 din legea insolvabilităţii. În calitate de administrator provizoriu a fost numit dl C.V..
La 15.11.2007 prin hotărârea Curţii de Apel Economice, acţiunea înaintată a fost admisă, s-a
intentat procesul de insolvabilitate faţă de SA “O”, s-a numit în calitate de administrator al procesului
de insolvabilitate a SA “O” dl C.V., licenţa seria A MMII nr.020746 din 27.03.2006; s-a stabilit data
adunării de raportare şi a adunării de validare a mărimii creanţelor; s-au obligat creditorii să depună
creanţele sale la Curtea de Apel Economică pînă la adunarea de validare şi să precizeze neîntîrziat
bunurile din masa debitoare asupra cărora deţin un drept prioritar precum şi temeiul acestui drept.
Prin încheierea Curţii de Apel Economice din 30.10.2008, s-a admis cererea de demisie şi
destituire a administratorului C.V., s-a numit în calitate de administrator al insolvabilităţii SA “O”
Gh.C., licenţa seria A MMII nr.027884 din 17.03.2008.
În cadrul derulării procesului de insolvabilitate la SA “O”, reprezentantul a 10 creditori
chirografari a depus contestare asupra hotărîrilor adunării creditorilor SA “O” din 12.11.2009 şi
04.02.2010 şi au solicitat anularea acestor hotărîri cu reexaminarea tabelului creanţelor validate de
Curtea de Apel Economică din 21.01.2010 cu aducerea la poziţia iniţială, conform validării creanţelor
din 11.03.2009.
La rîndul său SA “FCB” în calitate de creditor garantat a depus o cerere privind contestarea
deciziei adunării creditorilor din 04.02.2010, prin care s-a decis de a scoate în mod repetat la licitaţie
imobilul bazei de producere a SA “O” la un preţ de 5.500.000 lei.
Reprezentantul creditorilor chirografari a susţinut integral contestaţia depusă şi solicitînd
anularea hotărîrilor creditorilor SA “O” nr.04/04 din 12.11.2009 şi nr.05/05 din 04.02.2010. Motivul
de bază a constituit faptul că, la data de 27.10.2009 SA “FCB” a depus o cerere de revizuire prin care a
solicitat de a se exclude din tabelul de creanţe a 24 persoane fizice, creditori chirografari, iar
30
administratorul n-a suspendat adunarea dar a petrecut-o. Considerînd că administratorul incorect a
calculat cota-parte a fiecărui creditor, mai mult ca atît nu a fost clar modul de calculare a procentelor.
SA “FCB” a susţinut cererea înaintată, solicitînd anularea parţială a deciziei adunării creditorilor
SA “O” din 04.02.2010, în partea ce ţine de scoaterea la licitaţie a imobilului bazei de producere SA
“O” la un preţ de 5.500.000 lei, preţ ce nu a fost indicat în raportul de evaluare, considerînd că
imobilul dat urmează a fi vîndut conform art.124 al Legii insolvabilităţii, prin licitaţie cu reducere.
Creditorul I.D. a solicitat respingerea ambelor contestaţii cu menţinerea deciziilor primite la
adunările creditorilor SA “O” din 12.11.2009 şi din 04.02.2010, motivînd că nu contravin legislaţiei în
vigoare.
Debitorul a susţinut contestaţia creditorilor chirografari, pe care o consideră întemeiată, poziţia
şi-a întemeiat-o prin faptul că nu a fost clar ce procent i-a revenit fiecărui creditor la adunare şi cu ce
sumă participă la votare, deoarece aceste sume nu coincid cu sumele care au fost validate prin tabela
din 2008.
Prin încheierea Curţii de Apel Economice din 21.04.2010 s-a admis parţial contestaţia celor 10
creditori chirografari şi contestaţia SA “FCB” şi s-a anulat hotărîrea adunării creditorilor din
04.02.2010, prin care s-a dispus scoaterea la licitaţie a imobilului bazei de producere SA “O” la preţul
de 5.5 mil. lei.
La 06.05.2010, creditorul SA “O”, dl. I.D. a declarat recurs împotriva încheierii Curţii de Apel
Economice din 21.04.2010, solicitînd casarea acesteia şi de a lăsa-o în vigoare hotărîrea adunării
creditorilor din 04.02.2010.
La fel la 27.05.2010 au depus recurs şi alţi creditori SA “O”, T.M., R.T., B.L., Ţ.I., M.D., C.A.,
M.S., G.S., B.A., V.M., P.E., împotriva încheierii Curţii de Apel Economice din 21.04.2010, prin care
au solicitat admiterea recursului cu modificarea încheierii din 21.04.2010 cu dispunerea anulării
integrale a hotărîrilor adunărilor creditorilor din 12.11.2009 şi 04.02.2010.
În motivarea recursului înaintat, creditorul dl. I.D. a indicat că, petrecerea adunării creditorilor şi
hotărîrile luate nu încalcă şi nu contravine Legii insolvabilităţii art.69 p.1 şi art.124. Deasemenea
creditorul dl. I.D. a menţionat că, încheierea Curţii de Apel Economice din 21.04.2010, încalcă
interesele creditorilor chirografari în folosul creditorilor garantaţi, care conform art.69 p.1 a Legii
insolvabilităţii nu pot participa la rezolvarea întrebărilor cu privire la preţuri şi termenii vînzării
bunurilor. La vînzarea obiectului cu 5,5 mil. lei - creditorii chirografari primesc numai 69% din
cerinţele lor, iar la preţul de 3,34 mil. lei ei primesc – 32%.
31
Creditori SA “O”, T.M., R.T., B.L., Ţ.I., M.D., C.A., M.S., G.S., B.A., V.M., P.E., în motivarea
recursului lor, au indicat că, motivul depunerii cererii de recurs este faptul că instanţa de fond nu a
elucidat pe deplin toate argumentele care au importanţă pentru soluţionarea contestării depuse de
creditorii chirografari în sensul anulării deciziilor luate de adunarea creditorilor la data de 12.11.2009.
Audiind explicaţiile participanţilor la proces şi examinând argumentele recursurilor în raport cu
actele cauzei, Colegiul economic al Curţii Supreme de Justiţie conchide că recursul declarat de
recurenţii T.M., R.T., B.L., Ţ.I., M.D., C.A., M.S., G.S., B.A., V.M., P.E. urmează a fi admis; urmează
a fi respinse contestaţiile depuse de SA “FCB” şi creditorii chirografari, recursul înaintat de creditorul
I.D. la fel urmează a fi respinsă, cu restituirea cauzei în Curtea de Apel Economică pentru prelungirea
procedurii insolvabilităţii.
În conformitate cu art.427 lit.b) CPC RM, instanţa de recurs, după ce judecă recursul împotriva
încheierii, este în drept să admită recursul şi să caseze integral sau parţial încheierea primei instanţe,
restituind pricina spre rejudecare în primă instanţă.
În acest sens, Colegiul atenţionează, că problema indicată cere de la instanţa de judecată la
adoptarea soluţiei studierea minuţioasă a situaţiei de drept, dar şi acelei de fapt supuse examinării în
cadrul şedinţei.
Astfel, instanţa de recurs constată, că procesele – verbale ale adunărilor creditorilor din
12.11.2009 şi 04.02.2010, nu au fost semnate de Preşedintele Adunării Creditorilor SA “O” – dl. M.S.
şi M.S. şi ca acte juridice nu există, respectiv neproducînd nici un efect juridic.
Reeşind din aceasta Colegiul Economic, consideră că condiţiile de valabilitate ale actului juridic
conform art.199 alin (1) CC RM, consimţămîntul este manifestarea, exteriorizată, de voinţă a persoanei
de a încheia un act juridic şi art.201 CC RM, actul juridic se consideră neîncheiat în cazul în care
esenţa consimţămîntului nu poate fi determinată cu certitudine nici din exprimarea exteriorizată şi nici
din alte circumstanţe ale încheierii sale.
Din materialele cauzei rezultă că instanţa de fond neîntemeiat a admis parţial contestaţia celor 10
creditori chirografari şi contestaţia SA “FCB” şi a anulat hotărîrea adunării creditorilor din 04.02.2010
prin care s-a dispus scoaterea la licitaţie a imobilului bazei de producere SA “O” la preţul de 5.5 mil.
lei, urmînd să dea o apreciere legală procesului – verbal al adunării creditorilor care nefiind semnat de
preşedintele adunării nu produce efecte juridice.
Din considerentele menţionate, Colegiul Economic conchide, că instanţa de fond eronat a
constatat circumstanţele ce au importanţă pentru aplicarea corectă a normelor de drept materiale şi
32
procesuale, care reglementează raporturile stabilite între părţi pentru justa soluţionare a pricinii în fond,
motiv pentru care apreciază încheierea Curţii de Apel Economice din 21.04.2010 ca fiind una
prematură. În situaţia dată administratorul urmează din nou să convoace adunarea creditorilor cu
perfectarea documentelor necesare în stricta conformitate cu legislaţia în vigoare inclusiv cu legea
insolvabilităţii care reglementează procedurile respective.
Soluție: Actul juridic se consideră neîncheiat în cazul în care esenţa consimţămîntului nu poate fi
determinată cu certitudine nici din exprimarea exteriorizată şi nici din alte circumstanţe ale încheierii
sale.
33
3. Concluzii
Prin tema investigată ne-am propuns să reflectăm anume acele condiţii de valabilitate care
trebuie să fie respectate la încheierea actelor juridice civile, pentru producerea efectelor juridice dorite.
Am încercat demonstrarea necesităţii fiecărei condiţii de valabilitate în parte, precum şi situaţiile create
în cazul lipsei uneia din ele, şi anume ce consecinţe juridice intervin.
Cercetarea în cauză permite de a face anumite concluzii privind condiţiile de valabilitate a actului
juridic civil şi de a determina gradul necesităţii acestora în viaţa de zi cu zi.
Dintre concluziile principale formulate în urma investigaţiilor, consider că trebuie evidențiate
următoarele:
1. Actele juridice civile – acele acţiunile omeneşti săvârşite cu intenţia de a produce efecte
juridice, sunt variate în cadrul societăţii şi sunt în dependenţă de voinţa omului . Actul juridic civil în
literatura de specialitate este definit în diferite modalităţi, un lucru este cert că toţi specialiştii
menţionează anumite elemente definitorii, cum ar fi: actul juridic reprezintă rezultatul unei hotărâri
lăuntrice, rezultatul unui proces volitiv, actul juridic având un scop al exprimării manifestării de voinţă
şi nu în ultimul rând orice act juridic urmăreşte producerea unor efecte juridice ce privesc naşterea,
modificarea sau stingerea unor raporturi juridice civile concrete.
2. Condiţiile de valabilitatea ale actelor juridice civile în literatura de specialitate sunt
caracterizate destul de aprofundat, fiecare autor aducând o serie de precizări şi afirmând importanţa
fiecărei condiţii în parte. Printre condiţiile de valabilitate ale actului juridic civil sunt:
1. corespunderea actului juridic prevederilor legii, ordinii publice şi bunelor moravuri;
2. capacitatea persoanei de a încheia actul juridic;
3. consimţământul valabil al persoanei sau al persoanelor de a încheia acte juridice civile;
4. obiectul actului juridic de a fi determinat, determinabil şi licit;
5. cauză corespunzătoare legii şi ordinii publice şi bunurilor moravuri;
6. forma actului juridic civil.
3. În urma examinării problemei date, am dedus uşor că aceste condiţii de valabilitate sunt
clasificate în subcategorii pentru o analiza mai amplă. Astfel importanţa clasificării condiţiilor de
valabilitate denotă nu doar ordinul teoretic ci şi cel practic, pentru o implementare mai uşoară în plan
social. Criteriile folosite pentru clasificarea condiţiilor actului juridic civil sunt de cea mai mare
importanţă, întrucât de încadrarea unei condiţii într-o categorie sau alta depinde regimul juridic ce i se
atribuie.
34
4. Părţile ce încheie actele juridice civile îşi pot exprima în orice mod consimţământul, iar
dovada consimţământului poate fi orice mijloc de probă, de aceea instanţa recunoaşte valabilitatea
actelor juridice încheiate oral şi impun executarea lor. Excepţie fac actele solemne şi reale care
necesită respectarea anumitor formalităţi pentru a fi socotite valabile şi pentru a produce efectele
juridice dorite. Pentru a fi valabil, consimţământul la rândul său trebuie să întrunească o serie de
condiţii, să emane de la o persoană cu discernământ, să fie exteriorizat, să fie exprimat cu intenţia de a
produce efecte juridice şi nu în ultimul rând să nu fie alterat de vreun viciu de consimţământ. Modul de
formare a voinţei juridice, momentul întâlnirii voinţei interne şi celei exteriorizate este destul de
controversată, fiind analizate două opinii, prima acordând întâietate celei interne, alta acordând
întâietate celei exteriorizate.
5. Analizând fiecare condiţie în aparte am observat necesitatea fiecăreia, astfel capacitatea
părţilor implicate ocupă un loc deosebit în formarea actelor juridice civile. Calitatea de parte o poate
avea orice persona fizică şi juridică cu excepţia cazurilor de incapacitate juridică. Însuşirea de a face
acte juridice valabile, aptitudinea generală a persoanelor de a dobândi drepturi şi de a-şi asuma
obligaţii este condiţia de bază pentru ca o parte să poată încheia actele juridice dorite. Corecta
înţelegere a principiului capacităţii presupune şi următoarea subliniere: capacitatea este o stare de drept –
de iure – (adică „aşa cum o vede legea”), spre deosebire de discernământ, care este o stare de fapt – de
facto – putând exista izolat. Incapacităţile la rândul său pot fi generale şi speciale, stabilite legal sau de
instanţa de judecată.
6. Consimţământul părţilor capabile trebuie să se refere la un obiect cert licit. Prin obiect al actului
juridic civil se înţelege conduita părţilor stabilită prin acel act juridic civil, respectiv acţiunile sau
inacţiunile la care părţile sunt îndreptăţite sau de care sunt ţinute. Unii autori consideră că numai
bunurile materiale pot constitui obiect al actului juridic, şi că actele ce nu se referă la un obiect
material nu pot da naştere la raporturi juridice materiale. Un lucru este cert că toţi autorii se aliniază
idee că orice obiect al actului juridic trebuie să existe, să fie posibil, să fie în circuitul civil şi să fie
determinat sau determinabil.
7. Cauza actului juridic, o altă condiţie esenţială de valabilitate îşi impune necesitatea
respectării, astfel absenţa cauzei poate afecta existenţa actului juridic civil. Orice obligaţie asumată de
către o persoană presupune un scop; nu se poate concepe ca o persoană să se oblige fără a urmări realizarea
unui scop. Cauza actului juridic, în concluzie trebuie să respecte anumite cerinţe, să existe, să fie reală
şi licită.
35
8. Valabilitatea actului juridic civil depinde şi de respectarea formei, însă atunci când acest
lucru este prevăzut de lege, iar în cazurile în care legea nu obligă respectarea numitor cerinţe de
formă, forma actului juridic civil nu se consideră o condiţie de valabilitate, ci doar o probă a
existenţei lui sau un factor care determină opozabilitatea lui faţă de terţi. Forma actului juridic se
subdivide în forma cerută pentru valabilitatea actului juridic civil, forma cerută pentru probarea
actului şi forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi.
9. Ca o generalizare, poate fi lesne dedus din textul lucrării că fiecare condiţie de valabilitate
trebuie respectată şi nerespectarea acestora duce fie la nulitatea absolută, fie la nulitatea relativă a
actului juridic civil. În diferite cazuri nerespectarea unei şi aceleaşi condiţii poate duce la consecinţe
diferite. Astfel, lipsa unei condiţii de fond sau a unei condiţii esenţiale, atrage nulitatea actului juridic,
în timp ce nerespectarea unei condiţii neesenţiale sau de eficacitate implică inopozabilitatea faţă de
terţi a efectelor actului juridic încheiat.
E bine ştiut faptul că societatea noastră este protejată prin lege, şi de aceea toate acţiunile umane
sunt conforme legii. Reieşind din cele expuse aş pute recomanda ca condiţia corespunderii actului
juridic civil legii, ordinii publice şi bunurilor moravuri să fie inclusă de rând cu celelalte condiţii în
capitolul ce se referă la condiţiile de valabilitate ale actului juridic al Codului Civil şi nu capitolul
denumit Nulitatea actului juridic, deoarece ar fi mult mai uşor de a înţelege şi însemnătatea aceste
condiţii.
La fel e şi în cazul capacităţii juridice a persoanei, acest lucru fiind menţionat la caracteristica
persoanei fizice şi juridice şi nimic menţionat la condiţiile de valabilitate a actului juridic civil.
Prezentul studiu dedicat totalmente condiţiilor de valabilitatea a actului juridic civil impune
cunoaşterea fiecărei condiţii în parte şi modul lor de formare precum şi cerinţele înaintate spre
respectare pentru a fi socotite valabile.
În urma celor expuse aş încerca sa atenţionez faptul că pentru încheierea actelor juridice
civile, indiferent la ce fac ele referire, trebuie să se respecte condiţiile de valabilitate, acestea fiind
aşa-numitele garanții a valabilităţii actelor juridice civile, şi anume ele permit ca un act sau altul să fie
capabil de a produce efectele juridice dorite de părţi.
Pe măsura ce societate avansează în timp şi cerinţele acesteai se măresc considerabil, oamenii sunt
nevoiţi de a intra în contact unii cu alţii, încheind acte juridice civile, anume de aceea şi s-a simţi
nevoia cercetării şi expunerii condiţiilor de valabilitate a actului juridic civil.
36