Post on 24-Oct-2019
UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE STIINTE JURIDICE SI STIINTE ECONOMICE CONSTANŢA
PROGRAM DE STUDII:
C.I.G.
PIETE DE CAPITAL
– Suport de curs –
lect. Univ. Dr. Mihu Stefan
CONSTANTA
2016
Introducere
Armonizarea structurilor financiar-monetare cu cele din Uniunea Europeană ca urmare a
aderării la aceasta în anul 2007, au conferit o importanţă deosebită problematicii pieţelor de capital
şi a instituţiilor operaţionale în cadrul acestora.
Pieţele reglementate de valori mobiliare sunt expresia cererii şi ofertei de capital, asigurând
nu numai libera transferabilitate a valorilor mobiliare, ci şi evaluarea de piaţă a emitenţilor acestora.
Rolul bursei de valori într-o economie funcţională se amplifică pe măsura diversificării produselor
şi tranzacţiilor bursiere, evoluând de la un simplu loc de întâlnire a cererii cu oferta de capital la
mecanisme complexe ce permit acoperirea riscului de pierdere din fluctuaţia cursurilor valorilor
mobiliare, precum şi creşterea rentabilităţii investiţiei pe piaţa de capital.
În această accepţiune, primul capitol al cursului Pieţe de capital predat studenţilor facultăţii de
management financiar contabil abordează problematica complexă pe care o presupun conceptele de
piaţă de capital, apariţia şi dezvoltarea acesteia, rolul, locul, obiectivele precum şi tipurile,
caracteristicile pieţei de capital.
Obiectivele cursului
Obiectivul general al disciplinei :
formarea unor specialiști cu profunde cunoștințe teoretice care pot fi transformate in
competente profesionale prin aplicarea instrumentelor de lucru specifice tranzacționării
valorilor mobiliare
dezvoltarea gândirii specifice, familiarizarea viitorului specialist cu noțiunile fundamentale
ale pieței de capital
dezvoltarea capacității studentului de a înțelege principiile care guvernează piața de capital
si relațiile acesteia cu mediul de afaceri ,responsabilizarea viitorilor economiști fată de
analiza corecta a riscurilor in vederea desfășurării unor tranzacții pe piața de capital
Obiectivele specifice :
capacitatea studentului de a înțelege organizarea activității pieței de capital
identificarea componentelor pieței de capital
capacitatea studentului de a analiza modul de exercitare al tranzacțiilor de valori mobiliare
capacitatea de a analiza riscul in sistemul de tranzacționare
capacitatea de a analiza plasamentele pe piața de capital
înțelegerea importantei analizei riscurilor in sistemul de tranzacționare la bursă,înțelegerea
si aplicarea în plan teoretic si practic a principiilor pieței de capital
Competenţe specifice
Identificarea si soluționarea problemelor specifice legate activitatea din domeniul pieței de
capital
Identificarea și explicarea componentelor pieței de capital
Analiza modului de exercitare al tranzacțiilor de valori mobiliare
Înțelegerea si aplicarea în plan teoretic si practic a principiilor pieței de capital
Aplicarea cunoștințelor teoretice dobândite pe parcursul cursului Piețe de capital și burse
de valori în practica economică
- Dezvoltarea gândirii specifice, familiarizarea viitorului specialist cu noțiunile
fundamentale ale pieței de capital și aplicarea acestora în cadrul strategiilor proprii de muncă
Structura cursului
Unitatea de învăţare 1
PIAŢA DE CAPITAL
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Noţiuni teoretice legate de conceptul de piaţă
1.3.2. Piaţa de capital parte componentă a pieţei financiare
1.3.3. Tipurile şi caracteristicile pieţei de capital
1.3.4. Apariţia pieţei de capital în România
1.3.4.1. Etapele procesului de privatizare şi restructurare
1.3.4.2. Privatizarea prin intermediul pieţelor de capital
1.3.4.3. Dezvoltarea sectorului privat – obiectiv fundamental al dezvoltării
economice a României
1.3.5. Infuzia de capital străin
1.4. Îndrumător pentru autoverificare
CONTINUT
1.1. Introducere
Armonizarea structurilor financiar-monetare cu cele din Uniunea Europeană ca
urmare a aderării la aceasta în anul 2007, au conferit o importanţă deosebită
problematicii pieţelor de capital şi a instituţiilor operaţionale în cadrul acestora.
Pieţele reglementate de valori mobiliare sunt expresia cererii şi ofertei de
capital, asigurând nu numai libera transferabilitate a valorilor mobiliare, ci şi
evaluarea de piaţă a emitenţilor acestora. Rolul bursei de valori într-o economie
funcţională se amplifică pe măsura diversificării produselor şi tranzacţiilor bursiere,
evoluând de la un simplu loc de întâlnire a cererii cu oferta de capital la mecanisme
complexe ce permit acoperirea riscului de pierdere din fluctuaţia cursurilor valorilor
mobiliare, precum şi creşterea rentabilităţii investiţiei pe piaţa de capital.
În această accepţiune, primul capitol al cursului Pieţe de capital predat studenţilor
facultăţii de management financiar contabil abordează problematica complexă pe care o
presupun conceptele de piaţă de capital, apariţia şi dezvoltarea acesteia, rolul, locul,
obiectivele precum şi tipurile, caracteristicile pieţei de capital.
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
– delimitarea conceptului de piaţă de capital;
– abordarea teoretică şi metodologică a conceptelor de piaţă de capital, în evoluţia
lor practică ca soluţie care a dus la transformarea unei ştiinţe într-o profesie;
– identificarea tipurilor şi caracteristicile pieţei de capital;
– adoptarea unor noţiuni teoretice de piaţă de capital utilizate de viitorii manageri
în organizarea şi desfăşurarea activităţii lor;
– prezentarea teoriilor referitoare la apariţia pieţei de capital în România;
– însuşirea unor cunoştinţe referitoare la infuzia de capital străin în economia
românească de tranziţie;.
Competenţele unităţii de învăţare:
– în urma prezentării cursului studenţii vor obţine un vocabular economic şi
ştiinţific modern;
– asimilarea cunoştinţelor în vederea atingerii obiectivelor propuse;
Timpul alocat unităţii: 3 ore
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Noţiuni teoretice legate de conceptul de piaţă
În literatura de specialitate există o multitudine de interpretări, de la cele mai
simple la cele mai complexe.
În viziunea unor autori, piaţa reprezintă zona unde se adună legumele şi
fructele, unde un orator căuta să capteze atenţia unor „gură cască”.
Noţiunea de piaţă îşi are originea în limba latină „mercatus” fiind adoptat şi de
alte limbi, astfel: „market” în limba engleză, „marché” în limba franceză, „markt” în
limba germană şi „mercate” în limba italiană.
O definiţie simplă a noţiunii de piaţă este aceea că ea reprezintă spaţiul unde
ofertele producătorilor şi cererile cumpărătorilor se întâlnesc şi se centralizează.
Toate definiţiile date conturează piaţa ca fiind un loc de întâlnire, unde oferta
se întâlneşte cu cererea pentru realizarea unui schimb de bunuri, servicii şi/sau
capitaluri.
Dacă luăm în considerare ceea ce au afirmat unii autori putem formula o
definiţie generală şi totodată foarte adevărată precum că piaţa reprezintă locul de
întâlnire a cererii şi a ofertei, un cadru al derulării operaţiunilor economice la care
participă agenţii economici, locul unde se fixează preţurile şi se manifestă concurenţa,
un sistem complex, dinamic şi contradictoriu de relaţii social-economice interumane,
guvernate de legi, o instituţie centrală în jurul căreia gravitează întrega viaţă
economică.
Procesul trecerii României de la o economie planificat centralizată, bazată
aproape exclusiv pe proprietatea de stat la o economie de piaţă al cărei motor este
concurenţa, a implicat şi implică în continuare obiective strategice economico-sociale
adecvate. În acest context s-a înscris şi apariţia pieţei de capital în România,
reglementată prin Legea nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori.
Prin această lege se înfiinţa autoritatea de reglementare, supraveghere şi control
a pieţei de capital - Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM), precizându-se,
totodată, atribuţiile CNVM, modul de organizare şi funcţionare a Bursei de Valori,
conţinutul şi derularea ofertelor publice, modul de organizare şi statutul
intermediarilor de valori imobiliare, protecţia investitorilor etc.
Piaţa de capital, în sens larg, cuprinde ansamblul relaţiilor economice de
finanţare a dezvoltării societăţilor cu capital public, precum şi a unor activităţi ale
statului şi organizaţiilor de stat, prin emisiunea şi circulaţia valorilor mobiliare. Ea
constituie interacţiunea dintre activitatea emitenţilor, investitorilor, societăţilor de
intermediere şi financiare, precum şi a altor societăţi implicate în circulaţia capitalului
din economie.
Piaţa de capital reprezintă segmentul pe termen mediu şi lung al pieţei
financiare. În cadrul acestei pieţe se vor întâlni credite şi plasamente cu scadenţă mai
mare de un an.
Totodată, piaţa de capital asigură o confruntare directă a posesorilor şi
solicitanţilor de capital, aceştia din urmă emiţând în nume propriu titluri de creanţă
negociabile care sunt cumpărate de posesorii de capital.
Pentru crearea şi dezvoltarea pieţei de capital, România a beneficiat de asistenţă
din partea guvernelor SUA, Canadei şi Marii Britanii precum şi din partea Comisiei
Europene.
Prin piaţa de capital, sectorul serviciilor financiare a primit o nouă componentă
indispensabilă pentru funcţionarea unor agenţi economici bazată pe proprietatea
privată a unei economii în care alocarea resurselor se efectuează prin intermediul
pieţei.
S-au creat noi instrumente pentru finanţarea întreprinderilor, a societăţilor
comerciale, organelor centrale şi locale de stat, precum şi a investitorilor
instituţionali, totul pentru diversificarea opţiunilor publicului din sfera economisirii şi
investiţiilor.
Procesul de construcţie a pieţei de capital în România a cunoscut următoarele
etape:
Crearea cadrului legal prin Legea nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi
bursele de valori;
Crearea unei autorităţi competente - Comisia Naţională al Valorilor
Mobiliare;
Crearea Bursei de Valori Bucureşti;
Crearea pieţei secundare pentru acţiunile din PPM, al Registrelor
Independente şi a Societăţii Naţionale de Compensare, Decontare şi Depozitare
(SNCDD).
1.3.2. Piaţa de capital parte componentă a pieţei financiare
Piaţa financiară este formată din două componente:
a) Piaţa monetară. Pe piaţa monetară naţională se execută, între rezidenţii
aceleiaşi ţări şi în moneda naţională, tranzacţii monetare. Piaţa monetară a luat naştere
datorită surplusului de încasări pe care o au anumite bănci şi totodată, surplusului de
plăţi pe care o au alte bănci. Ca urmare a acestei afirmaţii deducem că pe termen
scurt, pe piaţa monetară, băncile se împrumută între ele. O componentă a pieţei
monetare este piaţa valutară. În cadrul acestei pieţe se confruntă cererea şi oferta
pentru diferite valute – monede străine - atât pentru ofertant cât şi pentru solicitant.
b) Piaţa de capital. Ca parte componentă a pieţei financiare, piaţa capitalurilor
reprezintă intermedierea de tranzacţii cu active financiare ce au scadenţe pe termene
medii (1-5 ani) şi lungi (peste 5 ani).
Funcţiile pieţei de capital sunt următoarele:
a. emisiunea şi vânzarea pentru prima dată de valori mobiliare ale emitenţilor
către posesorii de capitaluri financiare care doresc să cumpere titluri financiare.
b. negocierea valorilor mobiliare, operaţiune efectuată cu condiţia ca înainte de
scadenţă titlurile să fie vândute şi transformate în lichidităţi de primii lor posesori.
1.3.3. Tipurile şi caracteristicile pieţei de capital
Criteriile şi caracteristicile ce stau la baza grupării pieţei de capital sunt:
nivelul de tranzacţionare, tipul de titluri de valoare tranzacţionate, procedurile de
schimb utilizate, locul tranzacţionării, dinamica şi riscul tranzacţionării, intensitatea
zilnică a tranzacţiilor precum şi modul în care se procură şi se tranzacţionează banii.
Criteriile de clasificare a pieţei de capital sunt:
a) Nivelul de tranzacţionare. În conformitate cu acest criteriu piaţa de capital
poate fi : piaţă primară, piaţă secundară sau piaţa bursieră, „a treia piaţă”, „a patra
piaţă” sau piaţa tranzacţiilor directe.
b) Tipul de titluri. În cadrul acestui criteriu se întâlnesc, în principal: piaţa de
acţiuni, piaţa de obligaţiuni, piaţa titlurilor de stat.
c) Proceduri de tranzacţionare: Conform acestui
criteriu există: piaţa de licitaţie, piaţa de negociere sau piaţa inter-dealeri.
d) Locul tranzacţionării. Acest criteriu împarte pieţele de capital în: piaţa
organizată şi piaţa „Over The Counter” (OTC).
e) Dinamica şi riscul tranzacţiilor: Acest criteriu presupune existenţa
următoarelor pieţe, astfel: piaţa la vedere, piaţa anticipată (forward), piaţa „futures” şi
piaţa de opţiune (options).
f) Intensitatea zilnică a tranzacţiilor.
Corespunzător acestui criteriu există: piaţa permanentă şi piaţa de apel.
g) După modul în care se procură şi se tranzacţionează banii, criteriul
presupune existenţa următoarelor pieţe: pieţe de datorie sau pieţe de venituri fixe
(Fixed Income Markets), pieţe de titluri de valoare.
Principalele caracteristici ale pieţelor de capital sunt: a) negociabilitatea:
împrumuturile băneşti şi investirea sunt realizate prin utilizarea de instrumente
financiare care sunt negociabile. b) finanţarea nebancară: emitentul de pe pieţele de
capital nu angajează împrumuturi băneşti direct de la o bancă comercială, ci emite
instrumente financiare în scopul vânzării lor către investitori; c) termenul de
scadenţă: perioada pentru care se acordă împrumuturile băneşti; d) instrumente
financiare: întâlnite sub forma instrumentelor de datorie: obligaţiuni şi acţiuni.
1.3.4. Apariţia pieţei de capital în România
Devenită operaţională în 1995, în ciuda unor disfuncţii, piaţa de capital din
România şi-a dovedit pe parcursul anilor eficienţa economico-socială.
Apărută ca urmare a unui proces rapid de construcţie legală şi instituţională,
piaţa de capital a primit conţinut în urma Programului de Privatizare în masă - PPM -
care a debutat prin transformarea a 6.280 de întreprinderi de stat cu un capital social
de 1.443 miliarde de ron în societăţi comerciale. În acelaşi timp, au fost create
instituţii cu rolul de a facilita, monitoriza şi sprijini întregul proces de privatizare.
Odată înfiinţată, organizată şi reglementată, piaţa de capital a fost influenţată în
principal de trei factori:
procesul de privatizare;
dezvoltarea sectorului particular;
investiţiile străine.
1.3.4.1. Etapele procesului de privatizare şi restructurare
Instituţiile nou create în sprijinul procesului de privatizare au fost Fondul
Proprietăţii de Stat (FPS) şi cinci fonduri ale proprietăţi private (FPP). FPS a păstrat
70% din capitalul social al celor 6.280 de societăţi în scopul administrării în numele
statului până la privatizare. Celelalte 30% au fost distribuite fondurilor proprietăţii
private conform unor criterii zonale.
Fondul Proprietăţii de Stat trebuia să se autodizolve la capătul unui interval de
şapte ani, dar cu timpul s-a transformat în APAPS, care a căpătat altă menire,
transformându-se într-o organizaţie durabilă. Cele cinci FPP-uri, la rândul lor, şi-au
schimbat statutul în societăţi de investiţii financiare încă din anul 1996.
În august 1992, 15,5 milioane de cetăţeni români au primit certificate de
proprietate tranzacţionabile, cu valoarea nominală de 2,5 ron. Societăţile au trebuit să-
şi ajusteze numărul de acţiuni astfel încât valoarea lor nominală să fie aceeaşi: 2,5
ron. Certificatele de proprietate puteau fi tranzacţionate fără restricţie sau puteau fi
schimbate contra acţiuni, însă în cadrul privatizărilor prin metoda MEBO şi a
ofertelor primare de acţiuni. Metoda MEBO a jucat un rol important în acea perioadă.
Începând din 1994, aproximativ 1.500 de companii au fost vândute asociaţiilor
formate din salariaţi şi conducere în schimbul certificatelor de proprietate şi/sau
contra numerar de către FPP-uri şi numai contra numerar de către FPS. Începând cu
martie 1995, s-au lansat şi 113 oferte primare de acţiuni. Primele companii aduse la
cota Bursei de Valori Bucureşti au provenit în cea mai mare parte din rândul acestora.
În acelaşi timp, Fondul Proprietăţii de Stat a reuşit să vândă câteva companii direct
investitorilor strategici.
Lipsa capitalului autohton, dezinteresul manifestat de investitorii străini şi
birocraţia autorităţilor au făcut ca participarea la procesul de privatizare să fie destul
de scăzută. Ca urmare, în iunie 1995, a fost iniţiat un nou proces de privatizare în
masă. Acesta oferea între 49% şi 60% din acţiunile a 3.905 companii selectate dintre
cele rămase neprivatizate din lotul total de 6.280. Alte 800 de societăţi au fost
destinate vânzării directe către investitori strategici. Au fost emise noi certificate de
proprietate, nominative, netranzacţionabile, cu valoare nominală de 97,5 ron, către 17
milioane cetăţeni.
În decursul acestei etape, acţiunile societăţilor respective şi ale Fondurilor
Proprietăţii Private puteau fi achiziţionate în schimbul acestor certificate. Fiecare
cetăţean român putea obţine acţiuni cu valoare nominală de un 100 ron. Numărul de
acţiuni care puteau fi achiziţionate a fost limitat pentru a se evita acumularea
certificatelor de proprietate emise în 1992. În martie 1996, la sfârşitul perioadei de
subscriere, 95% din cei care aveau dreptul îşi utilizaseră certificatele de proprietate.
Modul în care a fost conceput şi s-a desfăşurat procesul de privatizare a
influenţat hotărâtor pieţele de capital. Structura difuză a acţionarului, precum şi
apariţia a şase actori principali (FPS şi FPP-urile) la Bursa de Valori Bucureşti şi pe
piaţa RASDAQ sunt printre caracteristicile cele mai semnifi-cative la originea cărora
se găseşte privatizarea în masă.
Ca rezultat al programului de privatizare în masă, structura acţionariatului celor
mai multe societăţi este extrem de difuză. În condiţiile unei popularizări insuficiente,
acţiunile erau deţinute de un mare număr de oameni, dintre care unii au ignorat chiar
existenţa pieţei de capital, iar alţii nu au avut încredere suficientă în aceasta pentru a
se angaja în tranzacţii. Pentru a putea executa ordinele de mari dimensiuni ale
investitorilor instituţionali, trebuiau adunate în prealabil acţiunile de pe piaţă şi
grupate în pachete importante. Această activitate de detail a fost dusa la capăt de mici
firme de brokeraj care concentrau certificatele de proprietate ale investitorilor
individuali. Industria intermedierilor de valori mobiliare a devenit astfel foarte
aglomerată, ceea ce nu a slujit întotdeauna calităţii sale.
Pentru a oferi posibilităţi egale tuturor participanţilor la privatizarea în masă,
inclusiv posibilitatea de a-şi tranzacţiona certificatele, toate companiile care nu erau
aduse la cota Bursei de Valori Bucureşti au fost automat listate pe piaţa RASDAQ.
Dar de această posibilitate nu s-au putut bucura chiar toţi participanţii, acţionarii FPP,
de exemplu, au mai avut de aşteptat până la listarea acestora. Legislaţia incompletă a
făcut posibilă listarea forţată a companiilor care nu doreau să-şi vadă acţiunile
tranzacţionate pe piaţă, dar nu a putut să le impună transparenţa.
Fondurile Proprietăţii Private, transformate în 1997 în Societăţi de Investiţii
Financiare, şi Fondul Proprietăţii de Stat, create iniţial ca instrumente care să sprijine
privatizarea, au devenit printre actorii cei mai importanţi de pe piaţa de capital.
Deţinând în portofoliile lor pachete semnificative de acţiuni la diverse societăţi,
aceste fonduri au fost în situaţia de a numi membri in consiliile de administraţie, ceea
ce a dus către o concentrare a deciziei.
Întârzierile în privatizarea unor companii atractive pentru investitori (Compania
Naţională a Petrolului „Petrom“, BCR) au influenţat negativ dezvoltarea pieţei de
capital. Modul în care au fost gândite privatizările menţionate prevedea, pe lângă
vânzarea unui pachet de control către investitori strategici, aducerea companiilor la
cota bursei şi vânzarea unor pachete reziduale prin intermediul acesteia.
Ca peste tot în lume, şi pe piaţa românească de capital, cei mai importanţi
participanţi sunt investitorii instituţionali. Această acţiune se concentrează asupra
celor autohtoni: societăţile de investiţii financiare (SIF-uri) şi fondurile mutuale. SIF-
urile s-au confruntat cu problemele create de structura iniţială a portofoliilor, plină de
acţiuni supraevaluate, de slaba administrare a companiilor la care sunt acţionare
majoritare, şi de o comunicare defectuoasă cu acţionarii. Fondurile mutuale au de
luptat cu imaginea nefavorabilă căpătată în zilele negre din 1996 şi 2000 şi cu
reducerea dramatică a economiilor populaţiei.
Investitorii instituţionali autohtoni vor fi prezentaţi în continuare.
Fondurile proprietăţii private au fost înfiinţate de Parlament ca piese importante
în procesul de privatizare a companiilor de stat. Scopul lor iniţial a fost acela de a
administra părţile de capital social din societăţile comerciale care urmau să fie
distribuite cetăţenilor români în cadrul privatizării în masă.
În 1990, companiile de stat au fost reorganizate conform Legii nr. 15/1990 fie ca
societăţi comerciale, fie ca regii autonome. Regiile autonome au rămas sub control de
stat, în vreme ce societăţile comerciale se administrau singure (chiar dacă beneficiau
de subvenţii generoase). Agenţia Naţională de Privatizare (ANP), înfiinţată sub
efectul aceleiaşi legi, a primit acţiuni reprezentând 30% din fiecare societate
comercială şi le-a distribuit celor cinci Fonduri ale proprietăţii private.
Acestea s-au transformat, ca urmare a Legii nr. 133/1996, în societăţi de
investiţii financiare. Repartizarea societăţilor comerciale de către Agenţia Naţională
de Privatizare s-a făcut după criteriu zonal (geografic). Fiecărui fond i s-au repartizat
toate companiile din zona geografică respectivă ce nu fuseseră repartizate altor
fonduri si toate societăţile importante dintr-un anumit sector industrial (sau din mai
multe sectoare), indiferent de poziţia lor geografică. Excepţie au făcut instituţiile
financiare, distribuite în mod egal tuturor celor cinci FPP-uri, pentru a nu crea un
dezechilibru exagerat între portofoliile lor. Oricum au apărut diferenţe însemnate între
ele, ca urmare a particularităţii fiecărui portofoliu şi a filosofiilor diferite de investiţie
dezvoltate de conducerile acestora. Nu este deci de mirare că principala grijă a SIF-
urilor a fost modificarea portofoliilor. Au existat tentative de vânzare a acţiunilor în
companiile mici pentru a se micşora costurile de administrare şi tentative de reducere
a deţinerilor in companiile mari producătoare de pierderi pentru a se îmbunătăţi
structura portofoliului. Micşorarea expunerii pe companiile mari, destul de greu de
realizat în lipsa unor investitori strategici, singurii capabili să investească sumele
relativ mari necesare pentru restructurarea şi relansarea acestor coloşi industriali. SIF-
urile achiziţionează noi acţiuni atât de pe piaţa primară, cât şi de pe cea secundară, de
astă dată pe baza unor analize financiare.
În prezent (anul 2010), valoarea capitalului social al SIF-urilor este următoarea:
Denumire Capital social al SIF
-RON-
SIF Banat+Crişana 54.884.926,80
SIF Moldova 51.908.958,80
SIF Transilvania 109.214.333,20
SIF Muntenia 80.703.651,50
SIF Oltenia 58.016.571,40
Societăţile de investiţii financiare care reprezintă cele mai tranzacţionate
companii de pe Bursă, se confruntă cu cea mai dificilă perioadă din ultimii opt ani.
De la începutul anului 2010, acţiunile SIF au pierdut două treimi din valoare.
Modificările de statut pe care se pregătesc să le realizeze SIF Banat-Crişana
(SIF 1) şi SIF Moldova (SIF 3), care prevăd şi majorarea pragului maxim de deţinere
de la 1% la 2% ar putea avea un impact pozitiv asupre evoluţiei SIF-urilor şi a pieţei
de capital în general după şapte luni de corecţii puternice.
SIF Transilvania (SIF3) a înregistrat cea mai mare corecţie din cadrul grupului,
de aproape 36%, urmată de SIF Oltenia (SIF5), care a pierdut circa 33%. Cea mai
mică scădere, de 16%, a fost înregistrată de SIF Moldova (SIF2).
Şi din punct de vedere al raportului dintre capitalizare şi valoarea activelor nete,
SIF-urile au atins cel mai scăzut nivel din ultimii ani.
Practic, capitalizarea SIF-urilor este în prezent de 1,3 miliarde de euro, în
condiţiile în care valoarea activelor nete se ridica la sfârşitul lunii iunie 2009 la peste
2,7 miliarde de euro. Astfel activele SIF-urilor se vând pe Bursă cu un discount de
50%.
Evaluarea SIF-urilor depinde de doi factori: valoarea societăţilor din portofoliu
la un moment dat şi discountul care se aplică faţă de valoarea activului net.
Evoluţia negativă a Bursei de Valori Bucureşti a afectat în mod puternic nivelul
acţiunilor SIF-urilor. Analiza efectuată de Asociaţia Administratorilor de Fonduri din
România menţionează că acţiunile cotate care erau pe ansamblu SIF la finele anului
2007 în valoare de 9,55 mld.ron şi reprezentau 81,2% din total active, au cunoscut în
perioada scursă de atunci corecţii succesive, astfel că la finele lunii iunie 2008
valoarea acestora a fost de 7,78 mld. ron (aceeaşi valoare fiind înregistrată şi în luna
precedentă) ceea ce reprezenta 76,2% din total active.
La sfârşitul anului 2008, activele totale ale sectorului SIF se ridicau la 5,82
miliarde lei.
În ceea ce priveşte profitul preliminar pentru 2009, SIF Oltenia (SIF5) a
înregistrat cel mai bun rezultat, de 187,41 milioane lei (44,2 milioane euro), de peste
două ori mai mare faţă de câştigul din 2008, de 87,64 milioane lei.
Cea mai mare creştere a activelor a fost înregistrată în august 2009 de SIF
Oltenia (SIF5), de 8,7%, în timp ce de la începutul anului valoarea deţinerilor ale
societăţii au crescut cu 26,71%.
Rezultatul SIF Oltenia a fost susţinut de vânzarea pachetelor de acţiuni la
Automobile Craiova, pentru 75 milioane lei, şi Bancpost, de unde a obţinut 12,75
milioane euro. De asemenea, cu excepţia SIF Muntenia, toate SIF-urile au încasat în
jur de 12,7 milioane euro pentru participaţiile deţinute la Bancpost. Activele SIF5 au
sporit cu 45% în 2009, până la 1,64 miliarde lei, cel mai ridicat nivel din sector.
Multe dintre caracteristicile SIF-urilor sunt comune şi celorlalte fonduri din
regiune. Analiştii străini au considerat drept o greşeală crearea de instituţii ca un
amestec de fonduri mutuale şi fonduri de risc. Fondurile mutuale sunt, conform
modelului vestic, prototipul acţionarului pasiv a cărui modalitate de exprimare este
vânzarea dintr-o anumită companie, nu votul în adunarea acţionarilor în favoarea unei
strategii sau a alteia, în timp ce fondurile de risc, arhetipul acţionarului activ care-şi
exercită dreptul de vot. Pentru SIF-uri este contraproductiv să acţioneze ca fonduri
mutuale, deoarece portofoliile lor cuprind destule acţiuni cu un grad redus de
lichiditate (junk shares) iar să acţioneze ca fonduri de risc este imposibil din cauza
lipsei de stimulente economice, putere, expertiză şi capital necesare restructurării
companiilor din portofoliile lor. Prioritatea SIF-urilor trebuie să fie convingerea
investitorilor că sunt capabile să depăşească aceste imperfecţiuni, pornind importante
programe de restructurare şi descoperind perspective de creştere.
Crearea fondurilor mutuale este reglementată în România din aprilie 1996.
Aceasta a precedat crearea CNVM, ceea ce le-a permis acestora să profite de lipsa
reglementărilor. Fiecare fond calcula valoarea netă a activelor conform propriei
metodologii, ceea ce lăsa loc la multe semne de întrebare, precum şi de interpretări
subiective asupra nivelului indiatorilor calculaţi. Când valoarea netă a activelor a
început să fie calculată conform reglementărilor, ajustarea rezultată a provocat o
cădere a pieţei. Din anul 1998, fondurile mutuale înregistrează o uşoară creştere, dar
sunt încă departe de ceea ce ar trebui să reprezinte. Declinul economiilor populaţiei,
căderea pieţei de capital, mediul macroeconomic fragil şi transparenţa scăzută a
modului în care sunt operate aceste instituţii sunt cauzele principale care stau la baza
slabei evoluţii a fondurilor.
Pentru a atenua o parte din inconvenientele men-ţionate, managerii acestor
fonduri au acţionat cu prioritate în două direcţii: au devenit mai activi pe piaţa
monetară şi au luptat pentru atragerea investitorilor instituţionali.
1.3.4.2. Privatizarea prin intermediul pieţelor de capital
Privatizarea prin pieţele de capital nu poate fi considerată un succes. Fondul
Proprietăţii de Stat, transformat în APAPS, nu a reuşit să speculeze momentul în care
atenţia şi dorinţa de a investi in România au fost maxime, când ar fi putut sa vândă la
preţuri corecte multe companii din portofoliul său.
Participările FPS în aceste companii variau între 0,28% şi 81,26% din capitalul
social.
Cea mai mare parte a acestor privatizări s-a efectuat prin oferte publice
secundare sau prin licitaţii speciale pe RASDAQ.
Privatizarea prin piaţa de capital nu a fost încununată de succes.
Prima cauză pentru lipsa de succes a privatizării prin piaţa de capital în această
situaţie este dezavantajul dintre cerere şi ofertă. În anul 1998, când cadrul legal a fost
definitivat, acţiunile româneşti pierduseră deja încrederea investitorilor. Dimensiunea
pieţei a condus astfel la situaţii în care singurul participant la licitaţie stabilea preţul
sau la situaţii în care doi sau trei cumpărători colaborau pentru obţinerea unui preţ
mai mic. Atractivitatea companiilor a căror privatizare s-a stabilit a fi efectuată prin
piaţa de capital nu a fost niciodată prea mare şi a scăzut cu timpul. Printre primele
oferte se mai puteau găsi companii cu situaţie financiară solidă, cu perspective
imediate de creştere, în prezent ofertele fiind alcătuite mai ales din acţiuni ale unor
companii cu grad redus de atractivitate.
A doua cauză pentru slabele rezultate obţinute în privatizarea prin piaţa de
capital a fost existenţa unor legi restrictive. Chiar dacă în anumite cazuri alte metode
ar fi putut da rezultate mai bune, în funcţie de atractivitatea sau de dimensiunile
companiei, FPS nu le putea utiliza. Au fost elaborate Ordonanţa de Guvern nr.
361/1998 şi Legea nr. 99/1999, care au oferit noi perspective acestui tip de privatizări.
Procedurile de stabilire a preţului au constituit şi ele în permanenţă puncte
sensibile în desfăşurarea privatizărilor prin piaţa de capital. La diferite momente,
regulamente succesive recomandau ca preţ de vânzare: „preţul de vânzare înregistrat
în ziua anterioară tranzacţiei“, „media lunară a preţurilor de piaţă“, „preţul rezultat în
urma procesului de evaluare“. Frecvent, între preţul de piaţă şi preţul rezultat de
evaluare este o diferenţă mare. La crearea acesteia contribuie câteodată irelevanţa
preţurilor pentru o acţiune puţin lichidă, dar aproape întotdeauna ipostazele în care a
fost făcută evaluarea.
Desele schimbări de procedură şi cultura organizaţională extrem de prudentă a
FPS au dus de multe ori la stabilirea unor preţuri mult mai mari decât cele pe care era
dispusă piaţa să le ofere. Pentru a evita aceste inconveniente, modalitatea de stabilire
a preţului urmează, de obicei, etapele arătate mai jos:
Stabilirea unui preţ de deschidere (uzual egal cu maximumum-ul preţurilor
menţionate anterior);
Aprobarea unui preţ minim pentru acţiuni în funcţie de rezultatul procesului
de book-building;
Mici scăderi succesive ale preţului (sub 5% din preţul de pornire) având loc la
intervale de timp stabilite iniţial, până când se subscrie întreaga emisiune sau până
când se atinge preţul minim aprobat.
Realocarea acţiunilor în funcţie de numărul şi de calitatea ofertelor
investitorilor.
Aceste manevre complicate, pe lângă faptul că au fost generatoare de confuzie,
au nemulţumit investitorii strategici care în general intenţionează achiziţionarea
întregului pachet sau a celei mai mari părţi a acestuia, iar investitorii strategici
constituie acum baza de clienţi asupra căreia îşi concentrează APAPS ofertele prin
piaţa de capital.
În general motivele care determină privatizarea exercită o influenţă
semnificativă asupra modului său de realizare. Principalele cauze care determină
privatizarea sunt:
trecerea de la o economie planificat-centralizată la o economie de piaţă;
creşterea încasărilor la bugetul de stat;
disponibilităţi valutare imediate (prin vânzarea către investitori străini);
achitarea de către stat a datoriilor externe;
încurajarea dezvoltării industriale;
încurajarea investiţiilor străine;
dezvoltarea pieţelor de capital.
Pentru România, privatizarea şi restructurarea au fost şi sunt procesul
fundamental al formării unei economii de piaţă moderne. S-au modificat structurile de
proprietate şi s-a obţinut, implicit, descătuşarea mecanismelor concurenţionale ale
pieţei. Toate acestea au dus la creşterea eficientă în ansamblu a sistemului economic,
ducând, totodată, şi la mutaţii profunde în plan social. Astfel, s-au format şi dezvoltat
o clasă de mijloc, dar şi o clasă a capitaliştilor, antreprenori autohtoni, lucru ce
favorizează concurenţa în spaţiul economiei naţionale.
Restructurarea şi privatizarea întreprinderilor aflate în patrimoniul statului au
continuat în anul 2002, în conformitate cu prevederile Programului de guvernare în
perioada 2001-2004 şi cu programele şi angajamentele asumate în relaţia cu
organismele internaţionale - Fondul Monetar Internaţional, Banca Mondială, Uniunea
Europeană şi NATO.
În urma intrării în vigoare a Legii nr. 137/2002 pentru accelerarea privatizării şi
a normelor de aplicare a acesteia (HG nr. 577/2002), în perioada analizată s-a realizat
vânzarea unui capital social de 823.900.000 ron. Cu toate că această sumă reprezintă
circa 85% din rezultatele procesului de privatizare desfăşurat în anul precedent, când
cifrele au fost puternic influenţate de privatizarea SIDEX Galaţi, în perioada
analizată, capitalul social privat a devenit majoritar în România, cu o pondere de
54,8% faţă de 49,3% la finele anului 2001. Această soluţie a fost determinată în
proporţie de 60% de creşterea capitalului social rezultat din privatizarea societăţilor
comerciale din portofoliul Autorităţii pentru Privatizare şi Administrarea
Participaţiilor Statului (APAPS).
APAPS şi-a concentrat eforturile asupra trecerii în proprietate privată a
societăţilor comerciale mari şi, în mod deosebit, a celor cu situaţie economico-
financiară dificilă, a căror funcţionare influenţează nefavorabil rezultatele la nivel
macroeconomic şi, totodată, condiţionează situaţia economică a altor agenţi
economici sau creează probleme sociale greu de soluţionat în plan teritorial.
În anul 2002 au fost privatizate 259 de societăţi comerciale, din care la 112
societăţi statul era acţionar majoritar. Dintre acestea, 35 sunt societăţi mari şi foarte
mari, al căror capital social reprezintă 90% din totalul capitalului social privatizat în
2002.
Efectele privatizării s-au materializat în:
• Investiţii atrase în volum de 250 milioane de dolari SUA;
• Creşterea eficienţei actului de negociere a preţului (exprimată prin raportul
între preţul încasat şi datoriile asumate de către investitor faţă de capitalul social
vândut) cu 35% în 2002 comparativ cu 2001;
• Încasări de 84,8 milioane de dolari SUA;
• Reducerea pierderilor cu 55,5 milioane de dolari SUA;
• Reducerea arieratelor cu 623 milioane de dolari SUA.
Dintre societăţile comerciale mari şi foarte mari trecute în proprietatea privată,
menţionăm: COS Târgovişte, ARLO Slatina, ALPROM Slatina, Vulcan Bucureşti,
Şantierul Naval Constanţa, Uzinele Sodice Govora, ROMVAG Caracal, PROMEX
Brăila, ARTS Arad etc.
Analiza stadiului de îndeplinire a condiţiilor din programele încheiate cu FMI,
Banca Mondială, Uniunea Europeană şi NATO relevă următoarele aspecte:
Faţă de privatizarea celor nouă societăţi comerciale cu peste 1.000 de salariaţi,
care era prevăzută în programele cu FMI şi UE pentru perioada ianuarie-septembrie
2002, au fost privatizate încă şase societăţi cu peste 1.000 de salariaţi (ROMVAG
Caracal, TEROM Iaşi, Vulcan Bucureşti, ALPROM Slatina, Uzinele Sodice Govora,
PROMEX Brăila) şi s-au demarat negocierile pentru alte opt societăţi;
A fost îndeplinită condiţia privind privatizarea a 37 din cele 61 de societăţi
comerciale cuprinse în Programul PSAL I şi se desfăşoară negocieri pentru alte şapte
unităţi;
Faţă de cele 10 societăţi mari, 300 de societăţi comerciale mici şi mijlocii şi
100 de societăţi în care statul deţine acţiuni reziduale care trebuie privatizate de
APAPS prin forţe proprii în perioada ianuarie 2001 - iunie 2003, conform condiţiilor
UE, în anul 2002 au fost privatizate 21 de societăţi mari, 110 societăţi mici şi mijlocii
şi 240 de societăţi în care statul deţine astfel de acţiuni;
Dintre cele 23 de societăţi comerciale care se aflau în proces de privatizare
conform Programului RICOP şi rămase neprivatizate la data de 31 martie 2002, au
fost privatizate 11 şi se desfăşoară negocieri pentru alte două societăţi;
A fost îndeplinită condiţia prevăzută în acordul cu NATO prin care APAPS,
Ministerul Industriei şi Resurselor, Ministerul Turismului şi Ministerul Agriculturii,
Alimentaţiei şi Pădurilor trebuiau să privatizeze cumulat aproximativ 120 de
întreprinderi cu capital de stat până la 30 octombrie 2002.
În ceea ce priveşte procesul de restructurare, direcţiile de acţiune au fost, pe de o
parte, restructurarea şi modernizarea agenţilor economici cu potenţial de
competitivitate şi, pe de altă parte, reorientarea, redimensionarea sau închiderea
parţială sau totală a unor capacităţi fără piaţă de desfacere la intern sau la export,
precedate de rezolvarea problemelor sociale generate de aceste acţiuni.
Rezultă că priorităţile în acest domeniu au fost:
Restructurarea internă a principalelor utilităţi publice; în acest context, au fost
restructurate SC Termoelectrica SA, Electrica SA şi SC Hidroelectrica SA,
urmărindu-se reducerea pierderilor din activitatea de producere a energiei şi crearea
cadrului necesar privatizării;
Pregătirea condiţiilor necesare pentru restructurarea societăţilor comerciale
industriale, în scopul reducerii pierderilor şi diminuării arieratelor; pentru aceasta, s-a
realizat modificarea cadrului legislativ şi s-a definitivat setul de criterii de selecţie a
societăţilor comerciale pentru care se vor elabora şi aplica programe de restructurare,
s-au efectuat analize-diagnostic la o serie de agenţi economici (în principal unităţi
cuprinse în Programul RICOP.
Procesul de privatizare a Băncii Comerciale Române a fost relansat în anul
2004, APAPS semnând scrisori de confidenţialitate cu IFC şi BERD privind
tranzacţia de preluare a 25% din capitalul social al BCR. Reprezentanţii IFC şi BERD
au efectuat analiza economică şi financiară a BCR în perspectiva participării la priva-
tizarea acesteia. Un pachet de cel mult 8% a fost preluat ulterior de către salariaţii
BCR, în condiţiile în care societăţile de investiţii financiare deţin aproximativ 30%
din acţiunile BCR.
Procesul de privatizare a Băncii Comerciale Române s-a finalizat în anul 2006,
iar Erste Bank a devenit acţionarul majoritar, deţinând în prezent 69,17% din acţiunile
BCR, după cumpărarea pachetului deţinut de statul român, BERD şi IFC (în
octombrie 2006) şi după o ofertă făcută salariaţilor băncii, (care deţineau acel pachet
de circa 8% din capital).
Potrivit contractului de privatizare al Petrom, care a fost semnat în 2004, statul
român a vândut austriecilor de la OMV 33,34% din acţiunile Petrom pentru 668,8
milioane de euro. Ulterior OMV a efectuat o majorare de capital şi a ajuns la 51% din
acţiuni. Astfel, totalul de bani viraţi de austrieci a ajuns la circa 1,5 miliarde de euro.
Metoda care a fost aplicată pentru privatizarea celor mai multe societăţi cu
capital majoritar de stat, în anul 2008, este licitaţia cu strigare. Programul de
privatizare pentru acel an includea toate societăţile privatizabile din portofoliul
AVAS, nefiind totuşi incluse pe această listă acele societăţi din domeniul energetic
care fac parte din strategia Guvernului de constituire a unei societăţi energetice
integrate pe verticală.
Printre cele mai importante societăţi care au fost scoase la privatizare în primul
trimestru al anului 2008, se numără Institutul Naţional al Lemnului Bucureşti,
Avioane Craiova, Institutul Naţional al Sticlei, IAR Braşov, Uzina Mecanică
Bucureşti, INAR Braşov, Cuprumin Abrud, Moldomin Moldova Nouă sau Carfil
Braşov.
1.3.4.3. Dezvoltarea sectorului privat – obiectiv fundamental al dezvoltării
economice a României
Obiectivul fundamental al dezvoltării economice a României pe termen mediu
este crearea unei economii de piaţă funcţionale, compatibilă cu principiile, normele,
mecanismele, instituţiile Uniunii Europene.
În acest context se înscrie şi continuarea dezvoltării sectorului privat, care să
asigure mediul concurenţional necesar pentru o adevărată economie de piaţă. Dacă în
1989 aportul sectorului privat era de 12,8% şi era dominat de un sistem de conducere
hipercentralizat, în conflict cu criteriile de raţionalitate şi inert la semnalele realităţii,
în etapa actuală, ponderea sectorului privatizat se ridică undeva în jurul a 70%.
Analiza indicatorilor macroeconomici evidenţiază transformările importante ce
s-au produs pe plan economic şi social, dar şi unele întârzieri înregistrate în
promovarea mecanismelor de piaţă. Calea de înlăturare a acestei disfuncţionalităţi a
constituit-o clarificarea dreptului de proprietate, care a impus:
o soluţionarea contenciosului retrocedărilor;
o finalizarea procesului de privatizare;
o delimitarea patrimoniului public de cel privat;
o urgentarea rezolvării litigiilor de proprietate;
o adoptarea de reglementări menite să întărească încrederea populaţiei şi a
agenţilor economici în soliditatea regimului proprietăţii în România;
o încheierea reformei sistemului bancar.
Una dintre componentele deosebit de importante ale procesului de reformă
economică în România este crearea şi dezvoltarea unui puternic sector privat de firme
mici şi mijlocii organizate prin liberă iniţiativă şi capabil să asigure piaţa cu produse
şi servicii competitive pe piaţa comunitară ca urmare a aderării României la
Comunitatea Europeană, dar să absoarbă şi o bună parte din forţa de muncă
disponibilizată prin restructurare a tinerilor.
IMM-urile se constituie într-un segment extrem de flexibil şi dinamic, capabil să
se ajusteze în funcţie de evoluţiile climatului intern şi extern. Obiectivul politicii
guvernamentale este de creştere a numărului IMM-urilor în sectorul productiv,
precum şi în ramurile în care se înregistrează ritmuri medii sau ridicate de dezvoltare.
Măsurile luate pentru atingerea acestui obiectiv se referă atât la îmbunătăţirea
cadrului juridic care guvernează organizarea şi funcţionarea IMM-urilor, cât şi
crearea de servicii necesare, precum şi acordarea de facilităţi financiar-bancare ca de
exemplu:
sprijinirea cooperării IMM-urilor în cadrul economiei naţionale, dar şi cu
firme din cadrul Uniunii Europene;
uniformizarea sistemului de impozitare;
măsuri pentru valorificarea în folosul IMM-urilor a terenurilor sau spaţiilor
disponibile aparţinând societăţilor comerciale cu capital de stat;
participarea statului la Constituirea Fondului Român de Garanţii pentru
Întreprinzătorii Privaţi;
utilizarea unei părţi din fondul de şomaj pentru IMM-urile care creează noi
locuri de muncă.
În vederea valorificării importantului potenţial de creştere economică şi de
creare de noi locuri de muncă pe care îl are sectorul IMM-urilor în viitor, politica
economico-socială a guvernului în acest domeniu s-a orientat spre:
o Acordarea de facilităţi stimulative: garanţii pentru credite, subvenţionarea de
dobândă, granturi;
o Organizarea în mai multe localităţi a centrelor de consultanţă şi training de
parcuri tehnologice, care să furnizeze servicii IMM-urilor gratuit sau la preţuri
reduse;
o Sprijinirea participării IMM-urilor la proiectele bazate pe investiţii publice sau
realizate cu finanţare externă.
1.3.5. Infuzia de capital străin
Strategia economiei României pe termen mediu prevede finalizarea şi
consolidarea construcţiei instituţionale a economiei de piaţă, dar în cadrul acesteia un
obiectiv important îl constituie majorarea substanţială a intrărilor de capital atât prin
investiţii directe, cât şi de portofoliu, lucru perfect posibil într-un climat de afaceri
stabil şi nedistorsionat.
Aderarea României la Uniunea Europeană a deschis perspectiva unor intrări de
capital superioare ca dimensiune şi durabilitate. Acest aspect are o latură pozitivă
privit din punctul de vedere al finanţării externe şi cel al credibilităţii proceselor
interne de reformă, dar ridică problema impactului potenţial asupra politicii monetare.
Pentru a evita poziţia de debitor net a Băncii centrale faţă de sistemul bancar şi,
implicit, încetinirea procesului de reducere a dobânzilor reale, care ar duce în final la
încetinirea creşterii economice, ar trebui ca în viitor să se lase băncilor comerciale
rolul de a acumula rezerve valutare complementare celor oficiale.
În România, principalele domenii în care este necesară o infuzie de capital sunt:
infrastructura, transporturile, telecomunicaţiile, industria energetică, construcţia de
maşini, turism, producţia de bunuri de larg consum şi serviciile.
APAPS împreună cu Compania Naţională de Investiţii şi alături de alte instituţii,
se preocupă de dezvoltarea naţională a relaţiilor cu partenerii străini în vederea
atragerii de capital străin, atât prin dezvoltarea activităţii unor societăţi comerciale
existente, cât şi prin crearea de noi societăţi cu capital mixt. Destinaţia investiţiilor
străine, precum şi volumul acestora depind de stadiul implementării reformei
economico-sociale, de constituirea unui cadru juridic favorabil în aşa fel încât în final
să se obţină o reducere a inflaţiei şi reglementarea cursului de schimb al monedei
naţionale, fapt ce nu poate avea decât impact pozitiv asupra volumului infuziei
externe de capital.
Din analiza balanţei de plăţi şi a poziţiei investiţionale internaţionale pe anul
2002 întocmite de BNR reiese că investiţiile directe nete ale nerezidenţilor în
România au însumat 1.106 milioane $, în scădere cu 4,4% faţă de anul 2001, circa
două treimi din acestea reprezentând participanţii la capital şi alte capitaluri, investite
în sectorul nebancar şi peste o treime investiţii în natură.
Din datele Oficiului Naţional al Registrului Comerţului rezultă că la sfârşitul
anului 2002, în funcţie de capitalul social subscris, principalele ţări investitoare au
fost: Olanda, Germania, SUA, Franţa, Austria şi Italia.
Investiţiile de portofoliu nete ale nerezidenţilor în România s-au cifrat la 391
milioane $, în scădere cu aproximativ o treime faţă de anul 2001 ca urmare a
răscumpărării obligaţiunilor de la Credit Suisse First Boston şi a unui volum mai mic
de emisiuni noi (o emisiune publică în valoare de 641 milioane $ şi titluri emise de
SNCFR Marfă SA în valoare de 121 mii. $).
În acest context, evaluarea României de către agenţiile internaţionale
specializate în acordarea riscului de ţară Mody's Standarde în curs, IBCA) şi trecerea
economiei româneşti de la nivelul -BB la BB, au condus la o creştere a gradului de
atractivitate a economiei româneşti, precum şi la recunoaşterea acesteia ca economie
de piaţă deplin funcţională în cursul anului 2004.
Stimularea investiţiilor directe este o prioritate a Guvernului României, văzută
ca o pârghie esenţială în finanţarea sectoarelor economice, măsurile vizate fiind
următoarele:
Îmbunătăţirea şi stabilizarea cadrului legislativ;
Stabilitatea structurilor taxelor şi impozitelor;
Ameliorarea cadrului legislative şi juridic;
Extinderea liberalizării mişcărilor de capital privind investiţiile directe.
De asemenea, în cadrul creşterilor capacităţilor de elaborare fi implementare a
politicilor de dezvoltare regională şi locală, se urmăreşte şi atragerea investiţiilor
străine de mici dimensiuni.
Pentru o mai bună urmărire a activităţii de privatizare începând cu luna iunie
2004, în conformitate cu HG 837/27.05.2004 a luat fiinţă Autoritatea pentru
Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.). Acest organism este rezultatul comasării
prin absorbţie a A.P.A.P.S. cu A.V.A.B. şi este condus de un preşedinte şi patru
vicepreşedinţi numiţi prin decizie de primul ministru.
Supravegherea şi urmărirea activităţii A.V.A.S. este făcută de un consiliu de
supraveghere format din nouă membri, din care un preşedinte (reprezentant al
Ministrului Finanţelor Publice).
Pentru o mai bună desfăşurare a activităţii, acest nou organism colaborează cu
ministerele, organele de specialitate ale administraţiei publice centrale, cu B.N.R.,
organismele internaţionale, precum şi cu autorităţile administraţiei publice locale.
Valoarea investiţiilor străine ca aport la capitalul social al firmelor înregistrate în
România este în creştere cu 85% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut.
Investiţiile străine sunt calculate ca valoare a capitalului străin subscris la
înmatriculare, la care se adaugă subscrierile prin menţiuni de majorare a capitalului
străin, plus sau minus capitalul social cesionat de sau către asociaţi sau acţionari
rezidenţi şi din care se scad capitalul subscris la firmele radiate.
În anul 2006, cea mai mare subscriere de capital a fost raportată de Banca
Comercială Română, care a primit o infuzie de 115,4 milioane de euro din partea
acţionarului austriac.
Pe locul doi, în topul celor mai mari subscrieri în anul 2007, s-a situat E-ON
Energie România, iar pe locul trei, CEZ Distribuţie. Banca portugheză Millennium,
Renault Mecanique Roumanie şi Enel Energie au primit, de asemenea, subscrieri
semnificative de capital în primele şase luni ale anului 2007.
Alte importante infuzii de capital au fost realizate de către ATE Bank România,
deţinută de investitori greci, respectiv 23,1 milioane de euro, în timp ce compania
Enel Energie, cu acţionari italieni, a primit o infuzie de capital de 23 de milioane de
euro. Egger România, controlată de acţionari din Marea Britanie, a beneficiat de o
subscriere de capital de 17,7 milioane de euro, PVN România, de 10,3 milioane de
euro, iar Baumax România, de 10,25 milioane de euro.
Subscrierile de capital la firmele cu participaţie străină reprezintă o componentă
care se ia în calcul la cuantificarea investiţiilor străine directe.
Companiile de leasing şi societăţile financiare nebancare au atras un important
capital stăin pe fondul deschiderii unor noi afaceri.
Instituţiile financiar nebancare (IFN) şi companiile de leasing care au beneficiat
de infuzie de capital stăin sunt: EFG Leasing, Cetelem IFN, BRD Finance IFN,
Compania de Factoring IFN, Deutsche Leasing România IFN şi Domenia Credit IFN.
În concluzie:
Noţiunea de piaţă reprezintă spaţiul unde ofertele producătorilor şi cererile
cumpărătorilor se întâlnesc şi se centralizează. Procesul trecerii României de la o
economie planificat centralizată, bazată aproape exclusiv pe proprietatea de stat la o
economie de piaţă al cărei motor este concurenţa, a implicat şi implică în continuare
obiective strategice economico-sociale adecvate. În acest context s-a înscris şi apariţia
pieţei de capital în România, reglementată prin Legea nr. 52/1994 privind valorile
mobiliare şi bursele de valori. Totodată, piaţa de capital, în sens larg, cuprinde
ansamblul relaţiilor economice de finanţare a dezvoltării societăţilor cu capital
public, precum şi a unor activităţi ale statului şi organizaţiilor de stat, prin emisiunea
şi circulaţia valorilor mobiliare. Ea constituie interacţiunea dintre activitatea
emitenţilor, investitorilor, societăţilor de intermediere şi financiare, precum şi a altor
societăţi implicate în circulaţia capitalului din economie. Prin urmare piaţa financiară
este formată din două componente: piaţa monetară şi piaţa de capital.
Tot în cadrul acestui capitol sunt prezentate funcţiile pieţei de capital, precum şi
criteriile de clasificare şi caracteristicile acesteia.
Pentru România, privatizarea şi restructurarea au fost şi sunt procesul fundamental al
formării unei economii de piaţă moderne. S-au modificat structurile de proprietate şi
s-a obţinut, implicit, descătuşarea mecanismelor concurenţionale ale pieţei. Toate
acestea au dus la creşterea eficientă în ansamblu a sistemului economic, ducând,
totodată, şi la mutaţii profunde în plan social. Astfel, s-au format şi dezvoltat o clasă
de mijloc, dar şi o clasă a capitaliştilor, antreprenori autohtoni, lucru ce favorizează
concurenţa în spaţiul economiei naţionale.
1.4. Îndrumar pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 1
Procesul de construcţie a pieţei de capital în România a cunoscut următoarele
etape:
Crearea cadrului legal prin Legea nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi
bursele de valori;
Crearea unei autorităţi competente - Comisia Naţională al Valorilor
Mobiliare;
Crearea Bursei de Valori Bucureşti;
Crearea pieţei secundare pentru acţiunile din PPM, al Registrelor
Independente şi a Societăţii Naţionale de Compensare, Decontare şi Depozitare
(SNCDD).
Piaţa financiară este formată din două componente: piaţa monetară şi piaţa de
capital.
Funcţiile pieţei de capital sunt următoarele:
c. emisiunea şi vânzarea pentru prima dată de valori mobiliare ale emitenţilor
către posesorii de capitaluri financiare care doresc să cumpere titluri financiare.
d. negocierea valorilor mobiliare, operaţiune efectuată cu condiţia ca înainte de
scadenţă titlurile să fie vândute şi transformate în lichidităţi de primii lor posesori.
Criteriile şi caracteristicile ce stau la baza grupării pieţei de capital sunt: nivelul
de tranzacţionare, tipul de titluri de valoare tranzacţionate, procedurile de schimb
utilizate, locul tranzacţionării, dinamica şi riscul tranzacţionării, intensitatea zilnică a
tranzacţiilor precum şi modul în care se procură şi se tranzacţionează banii.
Odată înfiinţată, organizată şi reglementată, piaţa de capital a fost influenţată în
principal de trei factori:
procesul de privatizare;
dezvoltarea sectorului particular;
investiţiile străine.
În general motivele care determină privatizarea exercită o influenţă
semnificativă asupra modului său de realizare. Principalele cauze care determină
privatizarea sunt:
trecerea de la o economie planificat-centralizată la o economie de piaţă;
creşterea încasărilor la bugetul de stat;
disponibilităţi valutare imediate (prin vânzarea către investitori străini);
achitarea de către stat a datoriilor externe;
încurajarea dezvoltării industriale;
încurajarea investiţiilor străine;
dezvoltarea pieţelor de capital.
Obiectivul fundamental al dezvoltării economice a României pe termen mediu
este crearea unei economii de piaţă funcţionale, compatibilă cu principiile, normele,
mecanismele, instituţiile Uniunii Europene.
Concepte şi termeni de reţinut
Piaţa de capital, economie planificat-centralizată, valori mobiliare, economie de
piaţă, emisiune valorilor mobiliare, circulaţia valorilor mobiliare, piaţa monetară,
dinamica şi riscul tranzacţiilor, procesul de privatizare, investiţii străine, finanţarea
nebancară, instrumente financiare.
– Piaţa de capital, în sens larg, cuprinde ansamblul relaţiilor economice de
finanţare a dezvoltării societăţilor cu capital public, precum şi a unor activităţi ale
statului şi organizaţiilor de stat, prin emisiunea şi circulaţia valorilor mobiliare.
– Piaţa de capital constituie interacţiunea dintre activitatea emitenţilor,
investitorilor, societăţilor de intermediere şi financiare, precum şi a altor societăţi
implicate în circulaţia capitalului din economie.
– Principalele caracteristici ale pieţelor de capital sunt: a) negociabilitatea:
împrumuturile băneşti şi investirea sunt realizate prin utilizarea de instrumente
financiare care sunt negociabile. b) finanţarea nebancară: emitentul de pe pieţele de
capital nu angajează împrumuturi băneşti direct de la o bancă comercială, ci emite
instrumente financiare în scopul vânzării lor către investitori; c) termenul de
scadenţă: perioada pentru care se acordă împrumuturile băneşti; d) instrumente
financiare: întâlnite sub forma instrumentelor de datorie: obligaţiuni şi acţiuni.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Ce reprezintă piaţa de capital?
2. Care este cadrul legal ce reglementează apariţia pieţei de capital în România?
3. Care sunt etapele folosite în procesul de construcţie a pieţei de capital în
România?
4. Care sunt cele două componente ce formează piaţa financiară?
5. Care sunt funcţiile pieţei de capital?
6. Care sunt criteriile de clasificare a pieţei de capital?
7. Care sunt principalele caracteristici ce stau la baza grupării pieţei de capital?
8. Odată înfiinţată, organizată şi reglementată, piaţa de capital a fost influenţată
în principal de trei factori. Care sunt aceştia?
9. Care sunt principalele cauze care determină privatizarea?
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Apariţia pieţei de capital în România este reglementată prin:
a. Legea nr. 52/1996;
b. Legea nr. 82/1991;
c. Legea nr. 52/1994.
2.Piaţa de capital reprezintă:
a. ansamblul relaţiilor economice de finanţare a dezvoltării societăţilor cu capital
public;
b. segmentul pe termen mediu şi lung a pieţei financiare;
c. intermedierea de tranzacţii cu active financiare.
3. Piaţa de capital este parte componentă a pieţei:
a. monetare;
b. valutare;
c. financiare.
4. Funcţiile pieţei de capital sunt următoarele:
a. atragerea de valori mobiliare, cu condiţia ca înainte de scadenţă să fie
vândute şi transformate în lichidităţi de primii lor posesori;
b. emisiunea şi vânzarea pentru prima dată de valori mobiliare ale emitenţilor
către posesorii de capitaluri financiare care doresc să cumpere valori mobiliare;
c. emisiunea valorilor mobiliare ale posesorilor către emitenţii de capitaluri
financiare.
Bibliografie obligatorie
Anghelache, G., Piaţa de capital şi tranzacţii bursiere Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1997.
Anghelache, G., Bursa şi piaţa extrabursieră, Editura Economică, Bucureşti, 2000.
Dalton, J.M., Piaţa acţiunilor – Institutul Român de Valori Mobiliare, Editura
Hrema, Bucureşti, 2000.
Ionescu, A., Piaţa de capital, Editura Economică, Bucureşti, 2004.
Mihu, S., Bratu, A., Bratu, S., Pieţe de capital şi tranzacţii bursiere, Editura
Europolis, Constanţa, 2004
Stoica, V., Gruia, A.I., Pieţe de capital şi produse bursiere, Editura Universitară,
Bucureşti, 2006.
Stoica, V., Negru, T., Ionescu, E., Pieţe financiare, Editura Fundaţia România de
Mâine – Bucureşti, 2006.
Ungureanu, P.V., Bănci, burse şi profit pe piaţa financiară, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 2007.
Unitatea de învăţare 2
ORGANIZAREA PIEŢEI DE CAPITAL ÎN ROMÂNIA
2.1. Introducere
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
2.3. Conţinutul unităţii de învăţare:
2.3.1. Bursa de Valori
2.3.2. Piaţa RASDAQ
2.3.2.1. Scurt istoric
2.3.3. ANSVM
2.3.4. Societatea Naţională de Compensare, Decontare şi Depozitare - SNCDD
2.3.5. Registre Idependente ale Acţionarilor
2.4. Îndrumător pentru autoverificare
CONTINUT
2.1. Introducere
Conform reglementărilor în vigoare valorile mobiliare şi Bursele de Valori prin
Decizia Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 20/21.04.1995 s-a înfiinţat
Bursa de Valori Bucureşti (BVB), instituţie publică cu personalitate juridică ale cărei
membre sunt societăţile de servicii financiare care au obţinut autorizaţia de negociere
în Bursă. Fiind o instituţie a pieţei de capital, BVB este supravegheată şi controlată de
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, atât în ceea ce priveşte administrarea şi
funcţionarea, cât şi regimul operaţiunilor şi disciplina societăţilor de servicii
financiare şi a agenţilor acestora.
Din acest punct de vedere, capitolul doi al cursului Pieţe de capital predat
studenţilor facultăţii de management financiar contabil abordează anumite teme
complexe privind Bursa de valori, apariţia şi dezvoltarea acesteia, rolul, locul, Piaţa
Rasdaq, ANSVM, precum şi apariţia şi dezvoltarea SNCDD.
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
– delimitarea conceptului de Bursă de Valori, ANSVM, SNCDD;
– abordarea teoretică şi metodologică a activităţii de supraveghere şi control a
Bursei de Valori;
– identificarea atribuţiilor Adunării Generale a „Asociaţiei Bursei", precum şi a
Comitetului Bursei;
– însuşirea cunoştinţelor referitoare la registrele independente.
Competenţele unităţii de învăţare:
– în urma cercetării cursului studenţii vor obţine un vocabular economic şi
ştiinţific modern;
– asimilarea cunoştinţelor în vederea atingerii obiectivelor propuse;
– dezvoltarea unor abilităţi practice de a folosi anumite tehnici financiare şi
informaţionale;
Timpul alocat unităţii: 3 ore
2.3. Conţinutul unităţii de învăţare
2.3.1. Bursa de Valori
În conformitate cu prevederile Legii nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi
Bursele de Valori prin Decizia Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr.
20/21.04.1995 s-a înfiinţat Bursa de Valori Bucureşti (BVB).
BVB este o instituţie publică cu personalitate juridică ale cărei membre sunt
societăţile de servicii financiare care au obţinut autorizaţia de negociere în Bursă.
Fiind o instituţie a pieţei de capital, BVB este supravegheată şi controlată de Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare, atât în ceea ce priveşte administrarea şi funcţionarea,
cât şi regimul operaţiunilor şi disciplina societăţilor de servicii financiare şi a
agenţilor acestora.
În practică, această activitate de supraveghere şi control se exercită de către un
inspector general numit de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, care urmăreşte
respectarea prevederilor legale, a reglementărilor pieţei de capital, inclusiv a
regulamentelor Bursei.
În cadrul Bursei de Valori Bucureşti, membrii, adică SIF-urile autorizate de
CNVM să negocieze în Bursă, sunt constituiţi într-o asociaţie profesională denumită
„Asociaţia Bursei" care funcţionează cu respectarea prevederilor legale şi a statutului
adoptat în Adunarea Generală şi aprobat de CNVM.
Asociaţia Bursei de Valori se întâlneşte, de regulă, în două şedinţe pe an la
convocarea Comitetului Bursei sau la cererea a cel puţin unei treimi din membrii săi.
Adunarea Generală are următoarele atribuţii:
1) adoptă şi modifică statutul Asociaţiei Bursei;
2) alege membrii în Comitetul Bursei de Valori;
3) aprobă bugetul de venituri şi cheltuieli;
4) numeşte cenzorii şi auditorii;
5) numeşte persoanele care vor fi înscrise pe lista arbitrilor Camerei Arbitrare;
6) adoptă hotărâri cu privire la funcţionarea Bursei.
Pe parcursul anului, conducerea operativă este încredinţată Comitetului Bursei
ales de Asociaţia Bursei pentru un mandat de maximum 5 ani, flecare membru fiind
validat de CNVM. Pentru a putea fi ales membru în Comitetul Bursei, fiecare trebuie
să îndeplinească următoarele condiţii:
1) să fie cetăţean român cu domiciliu în România;
2) să aibă vârsta de minimum 30 de ani;
3) să deţină cunoştinţe şi practică profesională de minimum cinci ani în domeniu;
4) să se bucure de o bună reputaţie civică şi de integritate morală.
După validare, membrii Comitetului Bursei aleg dintre ei un preşedinte şi doi
vicepreşedinţi. Comitetul Bursei se întruneşte o dată pe lună, conducerea executivă
fiind asigurată de directorul general al Bursei de Valori.
Comitetul Bursei are următoarele atribuţii:
1. numeşte şi revocă directorul general al Bursei, adoptă şi modifică
regulamentul de organizare şi funcţionare;
2. adoptă şi modifică regulamentul privind operaţiunile de bursă şi instrumentele
financiare care urmează să fie tranzacţionate;
3. adoptă proiectul de buget;
4. stabileşte categoriile şi plafoanele comisioanelor şi tarifelor ce vor fi utilizate
la Bursă;
5. stabileşte garanţiile ce trebuie constituite de societăţile de servicii financiare,
pentru a asigura lichidarea integral şi la scadenţă a operaţiunilor de tranzacţionare,
precum şi modul de utilizare a garanţiilor;
6. supraveghează respectarea prevederilor legale;
7. soluţionează plângerile împotriva deciziilor directorului general;
8. înfiinţează comisii speciale, aprobă regulamentul de funcţionare a acestora şi
desemnează membrii fiecărei comisii.
Administrarea Bursei de Valori este încredinţată directorului general, numit
pentru un mandat de cinci ani de către Comitetul Bursei şi care este reprezentantul
legal al Bursei de Valori în faţa autorităţilor publice, precum şi în relaţiile cu
persoanele publice sau juridice, române sau străine.
Suspendarea activităţii Bursei de Valori Bucureşti sau dizolvarea ei se poate
decide doar prin Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. Prin decizia de dizolvare.
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare va numi şi lichidatorii, iar produsul net al
lichidării va fi preluat de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi utilizat în
conformitate cu atribuţiile Comisiei.
2.3.2. Piaţa RASDAQ
La sfârşitul anului 1996, pe piaţa românească de capital ia naşterea o nouă piaţă
de tip bursier, piaţa naţională a valorilor mobiliare, RASDAQ, având la bază un
Sistem Electronic de Tranzacţionare. Cu cele circa 5.700 de societăţi listate în anii ce
au urmat şi cei 16 milioane de acţionari, piaţa RASDAQ a fost una dintre cele mai
extinse pieţe de capital din lume. La începutul lui ianuarie 2000, se tranzacţionaseră
deja aproximativ 4,5 miliarde de acţiuni, reprezentând un volum de peste 1,07
miliarde USD.
2.3.2.1. Scurt istoric
Piaţa RASDAQ a fost lansată la 26 octombrie 1996, ca rezultat al necesităţii
unui cadru instituţional şi tehnic pentru tranzacţionarea tuturor acţiunilor distribuite în
cadrul Programului de Privatizare în Masă. Primul pas în crearea acestei noi pieţe s-a
realizat în 1994, o dată cu semnarea Memorandumului de înţelegere între guvernele
României şi SUA, prin care Agenţia pentru Dezvoltare Internaţională a Statelor Unite
(USAID) urma să desfăşoare în România proiectul „Romanian Capital Market
Developement". Acest proiect viza crearea unui sistem capabil să susţină
tranzacţionarea a nu mai puţin de 7.000 de societăţi comerciale, cu acţiuni distribuite
unui număr de circa 16 milioane de acţionari.
În România, prin implementarea mimetică a sistemului NASDAQ (păstrată şi la
nivelul numelui), sistemul de regulamente aferent pieţei RASDAQ, emise de
Asociaţia Naţională a Societăţilor de Valori Mobiliare şi autorizate de Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare, este garantat prin supravegherea permanentă de către
personalul specializat. De altfel, atât Bursa de Valori Bucureşti (BVB), cât şi
RASDAQ îşi desfăşura activitatea în cadrul legal unic creat de Legea nr. 52/1994
modificată şi completată de Legea nr. 525/2002.
Cotarea primelor societăţi pe piaţa nou-creată nu a fost lipsită de dificultăţi. O
primă problemă mediatizată a fost cea a protestelor managerilor la listarea pe piaţă a
societăţilor lor, problemă apărută, pe de o parte, datorită lipsei unor acte normative şi
mediatizării deciziilor organelor de stat implicite, iar pe de altă parte, datorită
neînţelegerii faptului că statul (Guvernul), ca acţionar majoritar (cu circa 70%) în
consiliile de administraţie prin intermediul FPS, putea lua decizia de listare pe o piaţă
de capital organizată. Mai mult, un alt argument în favoarea necesităţii listării era
acela că Programul de Privatizare în Masă a creat circa 6.000 de societăţi publice ale
căror acţiuni nu puteau fi tranzacţionate în afara unei pieţe organizate, controlate şi
supravegheate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. De asemenea, şi cei
aproximativ 16 milioane de acţionari, în lipsa listării, nu s-ar fi putut bucura de
dreptul de proprietate asupra acţiunilor, deoarece ele nu se puteau cumpăra sau vinde.
O altă problemă depăşită cu succes de RASDAQ a fost cea a supraîncărcării
sistemului, problemă apărută în perioada de boom a pieţei de capital româneşti din
vara anului 1997 - an de referinţă în ceea ce priveşte creşterea volumelor de
tranzacţionare, a numărului de societăţi cotate şi a numărului de societăţi de valori
mobiliare. Prin dezvoltările realizate la nivelul software, hardware şi al sistemului de
telecomunicaţii, aceste probleme au fost depăşite.
Piaţa RASDAQ era formată dintr-un grup de patru tipuri de instituţii, fiecare cu
rol bine definit în structura pieţei: ANSVM, RASDAQ SRL, SNCDD şi registrele
independente, care vor fi definite mai jos.
2.3.3. ANSVM
Asociaţia Naţională a Societăţilor de Valori Mobiliare este o asociaţie
profesională a brokerilor ce acţionează pe piaţa românească de capital. Ea a luat fiinţă
ca asociaţie profesională, neguvernamentală, independentă şi nonprofit în martie
1995. În septembrie 1995 ANSVM a primit din partea Comisiei Naţionale a Valorilor
Mobiliare, cu titlu temporar, statutul de Organism de Autoreglare (OAR) în scopul de
a adopta regulamente şi proceduri referitoare la organizarea şi activitatea propriilor
membri, precum şi la mecanismele Pieţei RASDAQ.
Cartea de căpătâi elaborată de Asociaţia Naţională a Societăţilor de Valori
Mobiliare este regulamentul denumit „Reguli de Practică Onestă", lucrare ce
stabileşte codul de conduită al Societăţilor de Valori Mobiliare (SVM) şi brokerilor,
norme de publicitate, reguli de tranzacţionare, proceduri disciplinare.
Organizarea şi funcţionarea ANSVM, este completată şi modificată de Legea nr.
525/2002, de prevederile Legii nr. 21 din 1924, a Legii nr. 52 din 1994 la care se
adaugă o serie de norme şi instrucţiuni specifice promulgate de CNVM şi, desigur,
Regulile de Practică Onestă.
Pentru desfăşurarea activităţii de tranzacţionare a valorilor mobiliare, Asociaţia
Naţională a Societăţilor de Valori Mobiliare a înfiinţat RASDAQ SRL, sistemul
electronic de tranzacţionare al ANSVM.
2.3.4. Societatea Naţională de Compensare, Decontare şi Depozitare - SNCDD
În scopul definitivării procesului de vânzare-cumpărare de acţiuni a fost creată
Societatea Naţională de Compensare, Decontare şi Depozitare înfiinţată la 15 august
1996 ca societate pe acţiuni având ca acţionari societăţi de valori mobiliare, bănci,
Asociaţia Naţională a Societăţilor de Valori Mobiliare. Bursa de Valori Bucureşti,
conform unei structuri reglementate de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare.
Societatea Naţională de Compensare, Decontare şi Depozitare avea rolul de
compensare, decontare, coordonare şi control al transferurilor din conturile
societăţilor de valori mobiliare ale acţiunilor contra bani şi ale banilor contra acţiuni.
Societatea Naţională de Compensare, Decontare şi Depozitare acţioneaza şi ca
un custode, păstrând valorile mobiliare în numele SVM-urilor.
Specifică Societăţii Naţionale de Compensare, Decontare şi Depozitare este
dubla subordonare: atât faţă de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, cât şi faţă de
Banca Naţională a României. Astfel, BNR a autorizat SNCDD ca o casă de
compensaţii interbancare, iar Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare i-a acordat
statutul de organism de autoreglementare (OAR). Societatea Naţională de Com-
pensare, Decontare şi Depozitare îşi desfăşoară activitatea în baza regulamentelor
Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare privind autorizarea Societăţii Naţionale de
Compensare, Decontare şi Depozitare pentru valori mobiliare, completată de
„Regulamentul privind autorizarea societăţilor de compensare, decontare şi
depozitare pentru valorile mobiliare", la care se adaugă „Regulamentul privind
Organismele de Autoreglementare".
În conformitate cu Decizia nr. 918 din 14 iunie 2007 Comisia Naţională a
Valorilor Mobiliare hotărăşte modificarea Societatăţii Naţionale de Compensare,
Decontare şi Depozitare în Casa de Compensare Bucureşti, ca societate pe acţiuni cu
un capital social subscris integral şi vărsat de 1.381.820 ron.
Capitalul social este împărţit în 138.182 acţiuni nominative, dematerializate,
fiecare acţiune având o valoare nominală de 10 lei.
Societatea Naţională de Compensare, Decontare şi Depozitare (S.C. Casa de
Compensare Bucureşti S.A.) este instituţia autorizată ca depozitar central de valori
mobiliare şi sistem de decontare a valorilor mobiliare, care asigură înregistrarea
tranzacţiilor cu valori mobiliare dematerializate executate pe piaţa RASDAQ.
Societatea Naţională de Compensare, Decontare şi Depozitare (S.C. Casa de
Compensare Bucureşti S.A.) oferă membrilor săi, în condiţii de eficienţă şi
securitate, următoarele servicii:
a) înregistrarea tranzacţiilor bilaterale;
b) afirmarea de către agenţii-custode a tranzacţiilor pe piaţa reglementată de
către clienţii lor;
c) compensarea şi decontarea tranzacţiilor;
d) decontarea tranzacţiilor de tip „privatizări FPS'", ofertă publică de vânzare,
ofertă publică de cumpărare;
e) transferul valorilor mobiliare între utilizatorii direcţi şi registrele
independente;
f) depozitarea şi custodia valorilor mobiliare;
g) reconcilierea automată a înregistrărilor din Societatea Naţională de
Compensare, Decontare şi Depozitare (S.C. Casa de Compensare Bucureşti S.A.) cu
cele de la registrele independente;
h) menţinerea registrului deţinătorilor de valori mobiliare;
i) alocarea codurilor ISIN (International Security Identification Number) pentru
valorile mobiliare tranzacţionate pe piaţa de capital românească;
j) expertiza operaţională şi procedurile specifice de administrare a riscului;
k) comunicaţii standardizate şi protejate.
l) calcularea poziţiilor nete ale membrilor compensatori, ale unei posibile
contrapărţi centrale şi/sau ale unui posibil agent de decontare, în conformitate cu
prevederile legale;
m) asigurarea evidenţei instrumentelor financiare derivate tranzacţionate
pe pieţele reglementate şi/sau în cadrul sistemelor alternative de tranzacţionare,
conform contractelor încheiate cu operatorii acestora;
n) operaţiuni de înregistrare, garantare, compensare şi decontare a tranzacţiilor
cu instrumente financiare derivate, precum şi orice alte operaţiuni în legătură cu
acestea;
o) reevaluarea poziţiilor deschise şi reţinerea sumelor aferente acestora în contul
în marjă.
SITUAŢIA ACŢIONARIATULUI CCB % din capital social
I. Acţionari persoane juridice 12.3960%
(bănci + societăţi de asigurări)
II. Acţionari persoane juridice 30.3291%
(societăţi de servicii de investiţii financiare)
ASOCIAŢIA BROKERILOR 4.0783%
BURSA DE VALORI BUCUREŞTI 50.9031%
III. Alte categorii de persoane juridice 2.2934%
Accesibilitatea sistemului din mediul Internet se datorează faptului că:
a. astăzi, în lume se realizează un volum uriaş de tranzacţii prin Internet;
b. sistemele posttranzacţionare trebuie să se adapteze rapid la această tendinţă;
c. costurile şi sistemele de securitate fiind mari, timpul de realizare a
accesibilităţii este destul de lung, de aceea trebuie început cât mai devreme pentru a
face faţă concurenţei globale.
Societatea Naţională de Compensare, Decontare şi Depozitare (S.C. Casa de
Compensare Bucureşti S.A.) oferă următoarele avantaje:
crearea unei platforme private unitare de comunicaţii cu acces doar pentru
participanţii direcţi şi crearea posibilităţii de accesare a acesteia (sistem informatic de
securizare a fluxurilor de date) din Internet;
administrarea unitară a sistemelor informatice ale pieţelor şi unificarea
costurilor sistemelor.
2.3.5. Registre independente ale acţionarilor
O verigă importantă în realizarea tranzacţiilor este reprezentată de registrele
independente ale acţionarilor, electronic conectate la Societatea Naţională de
Compensare, Decontare şi Depozitare.
Rolul lor este de a gestiona evidenţa acţionarilor la fiecare dintre societăţile
listate în acest moment pe piaţa valutară. Astfel, printr-o conexiune la Societatea
Naţională de Compensare, Decontare şi Depozitare (S.C. Casa de Compensare
Bucureşti S.A.), registrele primesc informaţii privind modificarea acţionariatului ca
urmare a tranzacţionării, iar pe de altă parte, primesc de la societatea emitentă
informaţii privind modificările efectuate în structura capitalului: majorări, diminuări,
divizări etc. In acelaşi timp, registrele contribuie nemijlocit la realizarea fiecărei
tranzacţii.
Registrele independente au rolul de a gestiona registrele acţionarilor societăţilor
comerciale emitente cu care au încheiat contract şi de a asigura protecţia informaţiilor
pe care le gestionează, la un nivel suficient de securizare a accesului la date. În acest
scop, fiecare registru independent are stabilite legături de comunicaţii directe şi rapide
cu societăţile de valori mobiliare, Societatea Naţională de Compensare, Decontare şi
Depozitare, Bursa de Valori Bucureşti.
Registrele independente prestează servicii atât la cererea emitenţilor şi
acţionarilor, cât şi la solicitarea instituţiilor pieţei de capital, prin transferurile operate
spre şi de la Bursa de Valori Bucureşti şi Piaţa RASDAQ în cadrul procesului
complex de tranzacţionare bursieră.
Astfel funcţionau zece registre independente, şi anume: Registrul Român al
Acţionarilor Bucureşti. Regisco Bucureşti, RI Monitor Bucureşti, RJ Mioriţa Cluj-
Napoca, Rl Moldova Iaşi, RI Riavest Timişoara, Rl Oltcnia-Muntenia Craiova, RI
Transilvania Târgu-Mureş, RI Prahova Ploieşti şi RINA Buzău.
Regisco a fost înfiinţată în anul 1997. La începutul lunii septembrie 2005,
Regisco a fuzionat cu Registrul Român al Acţionarilor (RRA), scopul principal al
operaţiunii fiind îndeplinirea de către societatea absorbantă a condiţiilor impuse de
C.N.V.M. pentru participarea la formarea depozitarului central. În urma fuziunii,
RRA va fi dizolvat, fără lichidare, conform legislaţiei în vigoare, urmând să fie radiat
de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului.
La sfârşitul anului 2006, existau 6 registre independente:
Regisco;
Registrul Mioriţa;
Registrul Independent Moldova;
Registrul Independent Monitor;
Registrul Independent Transilvania;
Registrul Independent Riavest.
Conform regulamentului bursei există în acest moment un registru unic.
În concluzie:
Bursa de Valori Bucureşti este o instituţie publică cu personalitate juridică ale
cărei membre sunt societăţile de servicii financiare care au obţinut autorizaţia de
negociere în Bursă. Fiind o instituţie a pieţei de capital, BVB este supravegheată şi
controlată de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare.
Bursa de Valori Bucureşti (BVB) s-a înfiinţat în conformitate cu prevederile
Legii nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi Bursele de Valori prin Decizia
Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 20/21.04.1995.
Prin urmare, activitate de supraveghere şi control se exercită de către un
inspector general numit de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, care urmăreşte
respectarea prevederilor legale, a reglementărilor pieţei de capital, inclusiv a
regulamentelor Bursei.
Asociaţia Bursei de Valori se întâlneşte, de regulă, în două şedinţe pe an la
convocarea Comitetului Bursei sau la cererea a cel puţin unei treimi din membrii săi.
Societatea Naţională de Compensare, Decontare şi Depozitare (S.C. Casa de
Compensare Bucureşti S.A.) este instituţia autorizată ca depozitar central de valori
mobiliare şi sistem de decontare a valorilor mobiliare, care asigură înregistrarea
tranzacţiilor cu valori mobiliare dematerializate executate pe piaţa RASDAQ.
Conform regulamentului bursei există în acest moment un registru unic.
2.4. Îndrumar pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 2
În conformitate cu prevederile Legii nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi
Bursele de Valori prin Decizia Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr.
20/21.04.1995 s-a înfiinţat Bursa de Valori Bucureşti (BVB).
BVB este o instituţie publică cu personalitate juridică ale cărei membre sunt
societăţile de servicii financiare care au obţinut autorizaţia de negociere în Bursă.
Fiind o instituţie a pieţei de capital, BVB este supravegheată şi controlată de Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare, atât în ceea ce priveşte administrarea şi funcţionarea,
cât şi regimul operaţiunilor şi disciplina societăţilor de servicii financiare şi a
agenţilor acestora.
În cadrul Bursei de Valori Bucureşti, membrii, adică SIF-urile autorizate de
CNVM să negocieze în Bursă, sunt constituiţi într-o asociaţie profesională denumită
„Asociaţia Bursei" care funcţionează cu respectarea prevederilor legale şi a statutului
adoptat în Adunarea Generală şi aprobat de CNVM.
Suspendarea activităţii Bursei de Valori Bucureşti sau dizolvarea ei se poate
decide doar prin Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare. Prin decizia de dizolvare
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare va numi şi lichidatorii, iar produsul net al
lichidării va fi preluat de Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare şi utilizat în
conformitate cu atribuţiile Comisiei.
La sfârşitul anului 1996, pe piaţa românească de capital ia naşterea o nouă piaţă
de tip bursier, piaţa naţională a valorilor mobiliare, RASDAQ, având la bază un
Sistem Electronic de Tranzacţionare.
Piaţa RASDAQ a fost lansată la 26 octombrie 1996, ca rezultat al necesităţii
unui cadru instituţional şi tehnic pentru tranzacţionarea tuturor acţiunilor distribuite în
cadrul Programului de Privatizare în Masă. Piaţa RASDAQ era formată dintr-un grup
de patru tipuri de instituţii, fiecare cu rol bine definit în structura pieţei: ANSVM,
RASDAQ SRL, SNCDD şi registrele independente, care vor fi definite mai jos.
Asociaţia Naţională a Societăţilor de Valori Mobiliare este o asociaţie profesională a
brokerilor ce acţionează pe piaţa românească de capital. Ea a luat fiinţă ca asociaţie
profesională, neguvernamentală, independentă şi nonprofit în martie 1995.
În scopul definitivării procesului de vânzare-cumpărare de acţiuni a fost creată
Societatea Naţională de Compensare, Decontare şi Depozitare înfiinţată la 15 august
1996 ca societate pe acţiuni având ca acţionari societăţi de valori mobiliare, bănci,
Asociaţia Naţională a Societăţilor de Valori Mobiliare.
Concepte şi termeni de reţinut
BVB este o instituţie publică cu personalitate juridică ale cărei membre sunt
societăţile de servicii financiare care au obţinut autorizaţia de negociere în Bursă.
Asociaţia Naţională a Societăţilor de Valori Mobiliare este o asociaţie
profesională a brokerilor ce acţionează pe piaţa românească de capital.
Registrele independente au rolul de a gestiona registrele acţionarilor societăţilor
comerciale emitente cu care au încheiat contract şi de a asigura protecţia informaţiilor
pe care le gestionează, la un nivel suficient de securizare a accesului la date.
Regisco a fost înfiinţată în anul 1997. La începutul lunii septembrie 2005,
Regisco a fuzionat cu Registrul Român al Acţionarilor (RRA), scopul principal al
operaţiunii fiind îndeplinirea de către societatea absorbantă a condiţiilor impuse de
C.N.V.M. pentru participarea la formarea depozitarului central. În urma fuziunii,
RRA va fi dizolvat, fără lichidare, conform legislaţiei în vigoare, urmând să fie radiat
de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului.
Asociaţia bursei, Adunarea Generală, Comitetul Bursei de Valori, cenzori,
auditori, RASDAQ, Sistem Electronic de Tranzacţionare, Programu de Privatizare în
Masă, Asociaţia Naţională a Societăţilor de Valori Mobiliare, Societatea Naţională de
Compensare, Decontare şi Depozitare.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
10. De cine este supravegheată şi controlată Bursa de Valori Bucureşti?
11. Când a fost lansată piaţa RASDAQ?
12. Care sunt serviciile oferite de S.N.C.D.D. membrilor săi?
13. Ce rol are S.N.C.D.D.?
14. Care sunt atribuţiile Adunării Generale a BVB?
15. Pentru a putea fi ales membru în Comitetul Bursei, fiecare trebuie să
îndeplinească anumite condiţii. Care sunt acestea?
16. Care sunt atribuţiile Comitetului Bursei?
17. Cine decide suspendarea activităţii Bursei de Valori Bucureşti?
18. Societatea Naţională de Compensare, Decontare şi Depozitare (S.C.
Casa de Compensare Bucureşti S.A.) oferă membrilor săi, în condiţii de eficienţă şi
securitate, anumite servici. Care sunt acestea?
19. Societatea Naţională de Compensare, Decontare şi Depozitare (S.C.
Casa de Compensare Bucureşti S.A.) oferă mai multe avantaje. Enumeraţi cateva
dintre ele.
20. Când a fost înfiinţată Regisco?
21. Câte registre există există în acest moment, conform regulamentului
bursei?
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Bursa de valori Bucureşti este supravegheată şi controlată de:
a. Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare ;
b. Asociaţia Naţională a Societăţilor de Valori Mobiliare;
c. Rasdaq.
2. Când a fost lansată piaţa Rasdaq:
a. la 26 octombrie 1996;
b. la 26 decembrie 1996;
c. la 26 octombrie 2006.
3. Societatea Naţională de Compensare, Decontare şi Depozitare oferă
membrilor săi anumite servicii. Care dintre cele enumerate mai jos se numără printre
acestea?
a. soluţionează plângerile împotriva deciziilor directorului general;
b. înregistrarea tranzacţiilor bilaterale;
c. înfiinţează comisii speciale, aprobă regulamentul de funcţionare a
acestora şi desemnează membrii fiecărei comisii.
4. Societatea Naţională de Compensare, Decontare şi Depozitare oferă
anumite avantaje. Alegeţi afirmatia ce face referire la aceste avantaje.
a. crearea unei platforme private unitare de comunicaţii cu acces doar
pentru participanţii direcţi şi crearea posibilităţii de accesare a acesteia;
b. timpul de realizare a accesibilităţii este destul de lung;
c. crearea unei platforme publice unitare de comunicaţii cu acces doar
pentru participanţii direcţi şi crearea posibilităţii de accesare a acesteia.
5. La sfârşitul anului 2006, existau 6 registre independente. Care dintre cele
trei menţionate a fuzionat cu Registrul Român al Acţionarilor (RRA).
a. Regisco;
b. Registrul Independent Moldova;
c. Registrul Independent Transilvania.
Bibliografie obligatorie
Anghelache, G., Piaţa de capital şi tranzacţii bursiere Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1997.
Anghelache, G., Bursa şi piaţa extrabursieră, Editura Economică, Bucureşti, 2000.
Dalton, J.M., Piaţa acţiunilor – Institutul Român de Valori Mobiliare, Editura
Hrema, Bucureşti, 2000.
Ionescu, A., Piaţa de capital, Editura Economică, Bucureşti, 2004.
Mihu, S., Bratu, A., Bratu, S., Pieţe de capital şi tranzacţii bursiere, Editura
Europolis, Constanţa, 2004
Stoica, V., Gruia, A.I., Pieţe de capital şi produse bursiere, Editura Universitară,
Bucureşti, 2006.
Stoica, V., Negru, T., Ionescu, E., Pieţe financiare, Editura Fundaţia România de
Mâine – Bucureşti, 2006.
Ungureanu, P.V., Bănci, burse şi profit pe piaţa financiară, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 2007.
Unitatea de învăţare 3
PRODUSELE FINANCIARE ALE PIEŢEI DE CAPITAL
3.1. Introducere
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
3.3. Conţinutul unităţii de învăţare:
3.3.1. Clasificarea şi caracteristicile instrumentelor financiare
3.3.1.1. Instrumente financiare transferabile
3.3.1.1.1. Acţiunile
3.3.1.1.2. Indicatori de evaluare a acţionarilor
3.3.1.1.3. Obligaţiuni
3.3.1.1.4. Titluri de stat
3.3.1.1.5. Valori mobiliare derivate
3.3.1.2. Instrumente financiare netransferabile
3.3.1.2.1. Unităţi de fond de investiţii
3.3.1.2.2. Contracte de report
3.3.1.2.3. Instrumente de plată şi credit
3.3.2. Intermedierea de produse financiare
3.4. Îndrumător pentru autoverificare
CONTINUT
3.1. Introducere
Conform directivelor Uniunii Europene în vigoare, domeniul instrumentelor
financiare este vast, cuprinzând produse financiare tranzacţionabile atât pe piaţa de
capital, cât şi pe piaţa monetară.
Pe piaţa de capital, majoritatea produselor financiare sunt cunoscute sub
termenul de valori mobiliare.
Al treilea capitol al cursului Pieţe de capital predat studenţilor facultăţii de
management financiar contabil abordează tematica amplă referitoare la instrumentele
financiare, clasificarea acestora, caracteristicile, indicatorii de evaluare a acţiunilor şi
obligaţiunilor, precum şi descrierea lor
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
– identificarea componenţei instrumentelor financiare transferabile;
– prezentarea teoretică atât a conceptelor de instrumente financiare transferabile
şi instrumente financiare netransferabile, cât şi a principalelor elemente componente
ale acestora ;
– delimitarea instrumentelor financiare;
– prezentarea indicatorilor de evaluare a acţiunilor şi obligaţiunilor;
– abordarea principalelor instrumente de plată şi de credit;
Competenţele unităţii de învăţare:
– în urma analizei cursului studenţii vor obţine un limbaj economic şi ştiinţific
modern;
– asimilarea noţiunilor în vederea atingerii obiectivelor propuse;
– dezvoltarea unor abilităţi de comunicare, conducere, planificare, control şi
evaluare;
– dezvoltarea unor abilităţi de adaptare a activităţii în funcţie de nevoile pieţei
financiare;
– utilizarea unor concepte noi, privind intermedierea de produse financiare.
Timpul alocat unităţii: 3 ore
3.3. Conţinutul unităţii de învăţare
3.3.1. Clasificarea şi caracteristicile instrumentelor financiarei
Potrivit directivelor Uniunii Europene în vigoare, domeniul instrumentelor
financiare este vast, cuprinzând produse financiare tranzacţionabile atât pe piaţa de
capital, cât şi pe piaţa monetară.
Pe piaţa de capital, majoritatea produselor financiare sunt cunoscute sub
termenul de valori mobiliare. Acestea sunt definite ca fiind instrumente financiare
negociabile, transmisibile prin înscriere în cont, care conferă drepturi egale pe
categorie, dând deţinătorului dreptul la o fracţiune de capital social al emitentului sau
cu un drept de creanţă general asupra patrimoniului emitenţilor şi sunt susceptibile de
tranzacţionare pe o piaţă reglementată. Datorită faptului că înscrisurile acordă
anumite drepturi deţinătorului, instrumentele financiare se caracterizează prin
formalism. Tot o caracteristică este şi literalitatea, deoarece drepturile şi obligaţiile
deţinătorilor sunt stipulate în înscrisuri şi există numai în această măsură;
înstrumentele financiare au caracter autonom fiindcă obligaţiile sunt consemnate în
titluri, şi caracter negociabil, în sensul că pot fi transmise unor terţi.
Astfel din familia instrumentelor financiare amintim:
a. valori mobiliare;
b. titluri de participare ale organismelor de plasament colectiv;
c. instrumente ale pieţei monetare;
d. contracte forward;
e. contracte futures;
f. swap-uri pe rata dobânzii, cursul de schimb şi acţiuni;
g. instrumente financiare derivate pe mărfuri;
h. orice alt instrument acceptat la tranzacţionare pe o piaţă reglementată într-
un stat membru sau pentru care s-a făcut o cerere de acceptare la tranzacţionare pe o
astfel de piaţă.
Valorile mobiliare includ:
acţiuni;
titluri de stat, obligaţiuni emise de administraţia publică centrală sau locală
şi societăţi comerciale;
alte titluri de împrumut cu scadenţă mai mare de un an;
drepturi de preferinţă la subscrierea de acţiuni şi drepturi de conversie a
unor creanţe în acţiuni;
alte instrumente financiare cu excluderea instru-mentelor de piaţă care dau
dreptul la diferite valori mobiliare echivalente celor de mai sus prin subscriere,
schimb sau compensaţie bănească;
alte instrumente financiare calificate de CNVM ca valori mobiliare.
După modul de circulaţie, instrumentele financiare se clasifică în: instrumente
financiare transferabile şi instrumente financiare netransferabile.
3.3.1.1. Instrumente financiare transferabile
Principalele instrumente financiare transferabile sunt:
1. acţiunile;
2. obligaţiunile;
3. titlurile de stat;
4. valorile mobiliare derivate.
3.3.1.1.1. Acţiunile
Acţiunile sunt titluri financiare negociabile ce conferă deţinătorului următoarele
drepturi:
1) drept de control al gestiunii (drept de vot);
2) drept de distribuire a profitului (drept la dividende);
3) drept de proprietate asupra unei părţi a activului social (drept de lichidităţi);
4) drept de informare asupra situaţiilor financiare anuale ale societăţii: bilanţ,
contul de rezultate.
Acestea sunt cunoscute sub denumirea de acţiuni ordinare. Există şi acţiuni
care nu conferă proprietarului dreptul de vot, denumite acţiuni privilegiate, care sunt
emise ca o măsură de evitare a preluării societăţii şi de conservare a puterii de decizie
în mâna acţionarilor existenţi.
Acţiunile privilegiate sau preferenţiale se clasifică în:
a) acţiuni preferenţiale convertibile (se pot schimba cu acţiuni ordinare);
b) acţiuni preferenţiale cu dividend variabil (dividendele exprimate procentual
se ajustează cu dobânda la zi);
c) acţiuni preferenţiale cumulative (acţiuni al căror dividend a fost neplătit şi
care se acumulează până la plata lor);
d) acţiuni preferenţiale noncumulative (dividendele neplătile datorită situaţiei
economice precare a societăţii, nu se cumulează);
e) acţiuni preferenţiale participante (pe lângă dividendul fix, încasează un
dividend suplimentar de participare);
f) acţiuni preferenţiale nonparticipante (dividendele sunt tixe şi prestabilite la
emisiune);
g) acţiuni preferenţiale prioritare (dividendele se încasează înaintea tuturor
acţiunilor preferenţiale):
h) acţiuni preferenţiale revocabile (emise cu clauză prin care emitentul are
dreptul de a cere deţinătorului să depună acţiunile la sediul depozitarului în vederea
răscumpărării la un preţ prestabilit).
i) certificate de investiţii (rezultă din divizarea unei acţiuni comune într-un
certificat cu drept de vot şi un certificat de investiţii; şi reprezintă un certificat cu
drept de vot deţinut de acelaşi posesor fără să fie reconstituit într-o acţiune.)
În desfăşurarea activităţii, societăţile comerciale pot să-şi majoreze sau să îşi
micşoreze capitalul social.
Orice modificare a capitalului social trebuie aprobată de Adunarea Generală a
Acţionarilor şi se poate realiza prin trei căi:
1) vărsăminte în numerar;
2) aport de capital în natură;
3) încorporarea rezervelor.
Ca urmare a majorării de capital, fiecare acţionar primeşte un număr suplimentar
de acţiuni preferenţiale în conformitate cu participaţia şi doar dacă rămân acţiuni
neachiziţionate de acţionarii existenţi se apelează şi la potenţiali clienţi din afară.
În cazul majorării de capital în numerar, se emit noi acţiuni cu preţ mai mare
decât valoarea nominală. Diferenţa este denumită primă de emisiune şi se obţine
scăzând din preţul de emisiune valoarea nominală.
Majorarea de capital prin încorporarea rezervelor se obţine prin utilizarea
rezervelor societăţii obţinute din profi-turile anilor anteriori, în acest caz, se poate
mări valoarea nominală a acţiunilor existente sau se pot emite noi acţiuni
suplimentare la valoarea nominală iniţială şi care se vor distribui gratuit conform
procentelor deţinute de fiecare acţionar în parte.
Majorarea de capital prin aport în natură se poate realiza fie de un acţionar, fie
de un grup de acţionari şi constă în dotarea societăţii comerciale cu investiţii exclusiv
necesare pentru diversificarea şi îmbunătăţirea activităţii societăţii comerciale. în
acest caz, la societăţile comerciale deschise, obligatoriu trebuie să se ofere
posibilitatea fiecărui acţionar, în cadrul unui termen de 30 de zile, să poată achiziţiona
acţiuni încât să-şi păstreze cota deţinută la societatea comercială înainte de majorarea
capitalului.
După modul de identificare al deţinătorului acţiunile se clasifică în:
1) acţiuni nominative care pot fi materializate sau dematerializate
2) acţiuni la purtător care sunt materializate şi nu conţin numele deţinătorului.
Din punctul de vedere al emitentului, acţiunile se clasifică în:
1. acţiuni autorizate - număr maxim de acţiuni aprobat în statutul societăţii, dar
care poate fi modificat cu aprobarea AGA şi cu organele de reglementare şi
supraveghere (dacă este o societate deschisă);
2. acţiuni neemise - o parte din acţiunile autorizate care nu au fost încă emise
pentru comercializare şi care constituie rezerva de autofinanţare a societăţii;
3. acţiuni puse în vânzare - acţiuni emise şi aflate în procesul de vânzare iniţială
pentru care societatea nu plăteşte încă dividende şi a căror contravaloare urmează să
fie încasată;
4. acţiuni aflate pe piaţă - o parte din acţiunile emise şi vândute care se află în
posesia acţionarilor şi pentru care societatea plăteşte dividende;
5. acţiuni de trezorerie - acţiunile proprii pe care societatea şi le răscumpără de
pe piaţă şi care nu sunt purtătoare de dividende.
Fiecare deţinător de acţiuni are dreptul la o parte din profitul net al unei
societăţi, numită dividend (dacă tipul de acţiune permite), a cărui valoare variază în
funcţie de numărul de acţiuni deţinute şi este aprobată de AGA. Aceste câştiguri se
pot împărţi la acţionari, dar în cazul în care necesarul de investiţii o cere, o parte din
beneficiile obţinute se repartizează pentru cerinţele de dezvoltare a societăţii.
Principalele forme de dividende sunt:
Dividende statutare sunt distribuite întâi acţionarilor şi suma lor este fixată
prin statut;
Dividende majorate - în anumite cazuri, societăţile pot plăti acţionarilor o
primă de fidelitate sub forma unei majorări a dividendelor;
Dividende prioritare - sunt extrase din profitul distribuit înainte de orice
repartizare a acestuia;
Dividende în acţiuni - societatea oferă acţionarilor în contul dividendelor de
încasat noi acţiuni în condiţii avantajoase.
3.3.1.1.2. Indicatori de evaluare a acţiunilor1
Acţiunea este valoarea mobiliară ce presupune o cotă-parte din capitalul social
al unei firme.
Indicatorii de evaluare a acţiunilor se împart astfel:
.
1. Valoarea nominală („face value”), valoare convenţională, calculată ca raport
între capitalul social (CS) şi numărul de acţiuni emise (N).
N
CSVN
2. Valoarea patrimonială care se împarte în valoarea contabilă şi valoarea
intrinsecă.
Valoarea contabilă reprezintă partea din activul net ce revine pe o acţiune:
NnA
ctV sau N
tDtA
ctV
unde:
ctV - valoarea contabilă;
nA - activul net;
N – numărul total de acţiuni;
At - activul total (real);
tD - datorii totale.
Valoarea intrinsecă reflectă activul net corectat cu plusurile sau minusurile
de active latente ce revin pe o acţiune. Activele latente reprezintă provizioanele
pentru riscuri şi cheltuieli care nu au apărut în exerciţiul încheiat şi care nu s-au soldat
prin conturile de venituri.
VI = N
Anc,
unde:
VI – valoarea intrinsecă;
Anc – activul net corectat;
N – numărul total de acţiuni emise şi aflate în circulaţie.
Valoarea intrinsecă este o valoare imediată şi reprezintă
în acelaşi timp şi rezultatul raportului dintre capitalul propriu şi numărul de
acţiuni aflate în circulaţie.
VI = N
RlCS
N
CP ,
unde:
CP – capitalul propriu;
CS – capitalul social;
Rl – rezerve legale constituite de emitent;
N - numărul total de acţiuni emise şi aflate în circuaţie.
3. Valoarea de rentabilitate explicată ca valoare financiară şi valoare de
randament.
3.1. Valoarea financiară exprimă capitalul financiar care ar spori printr-un
dividend comparabil cu rata medie a dobânzii de piaţă.
Vf = Rmd
D,
unde:
Vf – valoarea financiară;
D – dividendul;
Rmd – rata medie a dobânzii de piaţă.
3.2. Valoarea de randament se calculează ca raport între profitul net pe acţiune
şi rata medie a dobânzii de piaţă şi reprezintă o formă de exprimare a valorii
financiare.
Vr = Rmd
Pna,
unde:
Vr – valoarea de randament;
Pna - profitul net pe acţiune;
Rmd - rata medie a dobânzii de piaţă.
4. Valoarea negociată sau preţul de emisiune se stabileşte prin adăugarea la
valoarea nominală a primei de emisiune.
PE = VN + pe,
unde:
PE – preţul de emisiune;
VN – valoarea nominală;
Pe – prima de emisiune.
5. Valoarea de piaţă se prezintă sub forma cursului bursier şi exprimă preţul la
care se efectuează tranzacţiile de acţiuni.
Ca urmare a raportului cerere-ofertă, cursul bursier este influenţat de următorii
factori: situaţia economico-financiară a emitentului (caracterizată prin rata de creştere
a rezultatelor financiare); evoluţia pieţei bursiere naţionale şi internaţionale;
fenomene pur bursiere ce influenţează cererea sau oferta.
6. Evaluarea fundamentală a acţiunilor cuprinde analiza mai multor indicatori
financiari, dintre care cei mai utilizaţi sunt:
Profitul pe acţiune se determină ca raport între profitul net calculat după
plata impozitului pe profit şi numărul total de acţiuni existente pe piaţă şi exprimă
capacitatea emitentului de a obţine profit.
PPA = N
Pn,
unde:
PPa – profitul pe acţiune;
Pn – profit net (calculat după plata impozitului pe profit);
N – numărul total de acţiuni existente pe piaţă.
Rata de distribuire a dividendului, care reprezintă partea din profitul
exerciţiului financiar acordată acţionarilor.
D = 100Pn
Dn,
unde:
d – rata de distribuire a dividendului;
Dn – dividende nete (calculate după plata impozitului pe dividende);
Pn – profitul net.
Dividendul pe acţiune, calculat ca raport între profitul net repartizat
acţionarilor şi numărul total de acţiuni existente pe piaţă, se determină atât ca
dividend brut repartizat, cât şi ca dividend net:
DPA = N
Pnr,
unde:
DPA – dividend pe acţiune;
Pnr – profitul net repartizat acţionarilor;
N – numărul total de acţiuni existente pe piaţă.
Dividendul pe acţiune este un flux financiar şi reprezintă, pentru posesorul
acţiunii, venitul produs de investiţia sa.
Randamentul unei acţiuni este influenţat de creşterea cursului bursier şi de
valoarea remunerată a investitorului:
R = 1000
01
C
CCD,
unde:
R – randamentul unei acţiuni;
D – dividendul repartizat;
C 1 - cursul la revânzarea acţiunii;
C 0 - cursul la cumpărarea acţiunii.
Coeficientul PER („price earning ratio”), denumit coeficientul multiplicator
al capitalizării, exprimă eficienţa plasamentului în acţiuni şi se determină ca raport
între cursul bursier mediu al acţiunii şi profitul net pe acţiune:
PER = Pn
zC,
unde:
PER – coeficientul multuplicator al capitalizării;
zC – preţul mediu al acţiunii în cadrul unei zile de tranzacţionare;
Pn - profitul net pe acţiune.
Dividendele aşteptate în viitor reprezintă finalizarea de plasamente prin
dividende. Acest indicator se calculează prin actualizarea fluxurilor de trezorerie.
1 )1(i ik
DiV ,
unde:
V – valoarea unei acţiuni;
Di – dividendele la momentul i, înţelese ca fluxuri de trezorerie aşteptate în
viitor;
k – rentabilitatea cerută de acţionari;
i – 1,2,3,..., .
3.3.1.1.3. Obligaţiuni
Atât piaţa primară, cât şi cea secundară înregistrează tranzacţii financiare nu
numai prin intermediul titlurilor de proprietate, ci şi prin emisiuni de titluri de credit
denumite „obligaţiuni" şi destinate atragerii de fonduri băneşti sub formă de
împrumut pe termen mediu şi lung. Beneficiarii acestor împrumuturi pot fi atât
societăţi comerciale publice şi private, cât şi organe ale administraţiei publice centrale
sau locale.
Obligaţiunile sunt deci titluri de creanţă care aduc un profit fix sau variabil sub
formă de dobândă şi au termenul de maturitate mai mare de un an.
În funcţie de perioada pentru care sunt emise, obligaţiunile se clasifică în:
1. obligaţiuni pe termen mediu (1-10 ani);
2. obligaţiuni pe termen lung (mai mult de 10 ani).
Din punctul de vedere al structurii lor, al drepturilor pe care le conferă, al tipului
de emitent, al trăsăturilor specifice, al maturităţii şi al clauzelor specifice în
prospectul de emisiune, obligaţiunile pot fi:
a) obligaţiuni clasice prin care societatea se obligă să ofere creditorului o
dobândă fixă stabilită încă de la început;
b) obligaţiuni indexate - garantează creditorului, prin contract, corelarea
dobânzilor anuale cu un indice de indexare aplicat dobânzii, sau sumei de rambursat;
c) obligaţiuni participative - se stabileşte un plafon minim al câştigurilor
indiferent de rezultatele exerciţiului financiar anterior;
d) obligaţiuni convertibile - oferă creditorului dreptul de a le schimba în
acţiuni;
e) obligaţiuni ipotecare - emise în vederea atragerii de împrumuturi necesare
deţinătorilor de proprietăţi financiare sau imobiliare, proprietăţi care devin garanţie a
împrumutului;
f) obligaţiuni emise de organele administraţiei centrale şi locale (obligaţiuni
de stat emise de trezorerie, organele municipale etc.).
g) obligaţiuni nominative, creditorul este menţionat în cuprinsul titlului;
h) obligaţiuni la purtător, nu este menţionat deţinătorul lor, dar cu condiţia că
deţinătorul are dreptul de prestaţia stabilită;
i) rente perpetue, reprezintă împrumuturi al căror capital nu poate fi niciodată
reclamat de subscriptor, dar dă dreptul acestuia la o rentă anuală fixă;
j) obligaţiuni amortizabile sau rambursabile, au aceleaşi trăsături ca ale
obligaţiunilor clasice fiind diferite prin faptul că preţul de rambursare poate fi
superior valorii nominale;
k) obligaţiuni asimilate trezoreriei, reprezintă titluri emise în tranşe succesive,
fiecare tranşă fiind asimilată tranşei precedente, având aceeaşi scadenţă;
l) obligaţiuni corporatiste, care conform Legii nr.31/1990, emitenţii de
obligaţiuni corportiste sunt societăţi comerciale şi trebuie să respecte anumite condiţii
referitoare la emisiunea de obligaţiuni;
m) obligaţiuni care au o singură scadenţă – term bonds;
n) obligaţiuni cu clauze care dau dreptul emitentului să răscumpere integral sau
parţial obligaţiunile anterior datei scadenţei – clauze denumite call provisions
(callable bonds);
o) obligaţiuni cu clauze care permit investitorilor să vândă emitentului
obligaţiunile deţinute, la numite date prestabilite – clauze care se numesc put
provisions (putable bonds);
p) obligaţiuni care conţin condiţii ce permit emitentului să răscumpere înainte
de scadenţă o parte din obligaţiunile emise – condiţii denumite sinking-fund
provisions;
q) emisiuni de obligaţiuni care cuprind pachete de obligaţiuni cu maturităţi
diferite (obligaţiuni seriale) – serial bonds;
r) obligaţiuni convertibile în acţiuni sau alte obligaţiuni – convertible bonds;
Preţul emisiunii de obligaţiuni poate fi „la paritate", când preţul este acelaşi cu
valoarea nominală, sau „sub paritate", când printr-un preţ de subscriere inferior (ex.
95%) se oferă un avantaj investitorului. Valoarea de rambursare, de regulă, este
paritară (suma egală cu valoarea nominală) sau superioară (suma este mai mare decât
valoarea nominală).
Rata dobânzii, de regulă fixă, este denumită „cupon“, pe care este înscrisă data
de la care încep să fie calculate dobânzile, ca şi durata împrumutului. Amortizarea
obligaţ-iunilor înseamnă obligaţia emitentului de a-şi răscumpăra obligaţiunile emise
la termenele şi valoarea convenită.
Deosebirile dintre acţiuni şi obligaţiuni reies din următorul tabel:
Acţiune
(comună)
Obligaţiune
Definire
Parte din capitalul
unei societăţi pe
acţiuni. Ansamblul
acţiunilor constituie
capitalul social.
Fracţiune dintr-un
împrumut făcut de o
firmă, de o colec-
tivitate publică sau de
stat
Rolul deţină-
torului în
gestiunea
organismului
emitent
Drept de vot în
adunarea generală
În principiu, nici un
rol
V niturile
pentru titularul
titlului
Dividende (legate de
rezultatele firmei)
Dobânzi a căror sumă
este în mod
obligatoriu vărsată de
emitent şi diferenţa de
preţ.
Riscurile
asumate de
proprietarul
titlului
Riscuri mai mari:
- risc de evoluţie
nefavorabilă a
afacerilor firmei (nu
primeşte dividende);
- riscul de a pierde
fondurile investite, în
cazul lichidării firmei.
Riscuri mai mici:
- riscul de neram-
bursare (dispare în
cazul unei garanţii de
stat);
- în cazul lichidării
firmei, creditorii au
prioritate în faţa
acţionarilor.
Durata de viaţă Nelimitată Limitată, până la
scadentă
Pentru a măsura valoarea şi elementele specifice ale obligaţiunilor există o
serie de indicatori, dintre care amintim:
1. Venitul anual care se determină ca produs între valoarea nominală şi rata
dobânzii din contractul de emisiune.
DnVaV ,
unde:
aV - venitul anual;
nV - valoarea nominală;
D - rata dobânzii din contractul de emisiune.
Valoarea nominală se determină ca raport între mărimea împrumutului lansat
pe piaţă şi numărul obligaţiunilor emise:
N
IVN ,
unde:
VN – valoarea nominală;
I – mărimea împrumutului;
N - numărul obligaţiunilor.
2. Preţul de emisiune sau valoarea la subscriere(Pe), suma plătită de
subscriitor pentru a achiziţiona o obligaţiune; se calculează de emitent prin scăderea
din valoarea nominală a primei de emisiune, astfel:
epVNeP ,
unde:
eP - preţul de emisiune;
VN - valoarea nominală;
ep - prima de emisiune.
3. Preţul de rambursat (Pr), reprezintă preţul pe care emitentul îl plăteşte
deţinătorului de obligaţiuni la scadenţă;
4. Cuponul, este un procent din valoarea nominală, respectiv suma plătită
anual pentru o obligaţiune;
365% znnr
iC
în procente anuale,
%iCnViC în sumă absolută.
unde:
C i - cuponul în procente anuale;
r n - rata nominală a dobânzii;
n z - numărul de zile care s-au scurs de la ultima detaşare a cuponului;
V n - valoarea nominală a obligaţiunii.
5. Rata actuarială brută, presupune două metode şi anume: prima metodă
de calcul şi metoda coardei.
5.1.Prima metodă de calcul exprimă egalizarea preţului de emisiune cu
valoarea fluxurilor financiare viitoare.
n
t tk
tAeP
1 )1(,
unde:
P e - preţul de emisiune;
n – numărul de ani până la scadenţă;
A t - anuitatea la anul t;
k – rata dobânzii la termen.
5.2. Metoda coardei, este valabilă atunci când cupoanele anuale sunt
egale şi, prin folosirea ei, se evită rezolvarea unei ecuaţii de ordin n;
nePrPn
ePrPiC
k
,
unde:
P r - preţul de rambursare al obligaţiunii;
6. Rata dobânzii la termen, exprimă rata fixă pentru un contract de
împrumut a cărui execuţie va fi realizată în viitor;
7. Cursul obligaţiunii, indică raportul dintre preţul de piaţă şi valoarea
nominală a obligaţiunii; poate fi mai mare, mai mic sau egal cu 100%;
8. Preţul de piaţă al obligaţiunii
%iCpP cursul bursier %; preţul de piaţă în
procente
nVpP preţul de piaţă % ; în sumă absolută
9. Valoarea reală a obligaţiunilor care se determină astfel:
T
t tk
tArV
1 )1( sau
Tr
NT
t tr
cV
)1(1 )1(
,
unde:
T – durata de viaţă a împrumutului;
r– rata de acualizare;
c– suma de plată din cupon;
N – valoarea de răscumpărare.
10. Durata obligaţiunilor, presupune o măsură a modificării de preţ la
fluctuaţii ale ratei dobânzii;
0
1 )1(
P
n
t tk
tFt
D
,
unde:
t – anul în care se obţine fluxul financiar;
n – numărul de ani până la maturitate;
tF - fluxul aferent anului t;
k – rata aşteptată de investitor;
P – valoarea prezentă a obligaţiunii.
11. Sensibilitatea, arată cu cât se modifică, în expresie relativă, valoarea unei
obligaţiuni atunci când rata dobânzii se modifică cu un procent;
0
1 )1(
1
1
P
n
t tk
tFt
abR
S
,
unde:
ab
R - rata de actualizare brută a obligaţiunii;
12. Riscul obligaţiunilor, exprimă relaţia dintre coeficientul β şi rentabilitatea
obligaţiunii O;
FMFo RRERRE )()( O ,
unde:
β – coeficient care măsoară riscul sistematic, când este pozitiv, rezultat din
fluctuaţiile de rată a dobânzii;
O – obligaţiunea;
M – portofoliul de piaţă (acţiuni, obligaţiuni şi alte active).
13. Randamentul curent se determină ca raport între rata anuală cupon şi
preţul net;
Randament curent = (%)_Pr
(%)__
netet
cuponanualaRata100 ,
14. Randamentul simplu la maturitate este determinat ca raport între:
100)Pret_net(%
turitatepana_la_maNumar_ani_
Pret_netparareVal_rascuma_cupon(%)Rata_anual
3.3.1.1.4. Titluri de stat
În ţările cu economie de piaţă funcţională, plasamentul în titluri de stat este
considerat ca un mijloc de finanţare a cheltuielilor publice fără risc, deoarece
răscumpărarea lor de către emitent este sigură.
Unele titluri de stat sunt emise pe termen lung mai mare de un an, iar altele pe
termen scurt, de regulă tranzacţionate pe piaţa monetară.
Titlurile de stat sunt înscrisuri emise de Ministerul Finanţelor Publice şi exprimă
o creanţă financiară asupra emitenţilor, garantate de stat.
În prospectul de emisiune a titlurilor de stat sunt precizate condiţiile şi termenii
de tranzacţionare. În funcţie de felul câştigului, titlurile de stat pot fi:
1. titluri de stat cu discount, nepurtătoare de dobândă şi vândute iniţial de la un
preţ mai mic decât valoarea nominală. Discountul este diferit, diferenţa dintre preţul
de vărsare şi valoarea nominală care în prezent este de 10 milioane lei;
2. titluri de stat purtătoare de dobândă care se vând la valoarea nominală (sau cu
discount şi primă), iar emitentul plăteşte la anumite intervale, dobânzi în conformitate
cu condiţiile incluse în prospectul de emisiune.
Majoritatea titlurilor de stat se tranzacţionează pe piaţa primara, unde sunt
accesibile investitorilor - persoanelor fizice şi juridice. Practic, Ministerul Finanţelor
Publice, prin intermediul BNR ca agent de plată, înregistrare şi transfer, desfăşoară
activitatea de emisie a titlurilor de stat. Preţul titlurilor de stat se calculează astfel:
Determinarea preţului titlurilor de stat purtătoare de dobândă
PL=
360/1
360/1
dsyxt
escxt
ai = cxt ed x N/360
p= (Pl x N) - ai
unde:
N – valoarea nominală
Y – randament;
c – cupon;
p – principal;
tes - număr zile de la emisiune până la scadenţă;
ted - număr zile de la emisiune până la decontare;
tds - număr zile de la decontare până la scadenţă;
PL - preţ la 1 (un) leu;
ai - dobânda acumulată.
Determinarea preţului titlurilor de stat cu discount
PL=
360/*(1
1
it sds
p = PL x N
D = N - p
unde:
N = Valoarea nominală;
i s = rata dobânzii simple;
D = discount;
p = principal;
tds- număr de zile de la decontare până la scadenţă;
PL = preţ la 1 (un) leu.
Tranzacţiile titlurilor de stat pe piaţa secundară pot fi:
tranzacţii simple - nu implică decontarea prin BNR, doar o notificare de
tranzacţionare trimisă acesteia;
tranzacţii cu transfer - implică decontarea prin BNR - cumpărătorul va
transmite instrucţiunea de plată (ordinul de plată) către BNR.
Evidenţa proprietăţii asupra titlurilor de stat este organizată pe două niveluri:
registrul principal privind BNR şi registrele secundare la nivelul fiecărui intermediar
al pieţei primare.
3.3.1.1.5. Valori mobiliare derivate
Sunt instrumente negociabile sau standardizate care conferă operatorului
anumite drepturi viitoare privind tranzacţionarea activului.
Acestea se prezintă sub forma contractelor la termen şi a contractelor de opţiuni.
A. Contractele la termen (Futures) n-au ca scop preluarea/predarea reală a
unui produs, ci protejarea împotriva riscului de preţ (operaţiuni de acoperire sau
hedging) sau obţinerea unui câştig ca urmare a diferenţelor de preţ între momentul
încheierii contractului şi momentul lichidării acesteia (operaţiuni speculative).
Rezultă că în operaţiunile la termen, operatorii îşi asumă obligaţia de a preda (la
vânzare sau a prelua la cumpărare) un anumit produs, la o dată ulterioară (o lună, trei
luni, şase luni etc.) la preţul stabilit în momentul încheierii contractului. Operatorii cu
contracte la termen se comportă diferit, în funcţie de postura în care se află -
(vânzător sau cumpărător). În primul caz se va încerca ocrotirea produsului împotriva
scăderii preţului, iar în al doilea caz, se va proteja de o eventuală creştere a preţurilor.
Multe dintre operaţiunile la termen au scop speculativ şi sunt de două feluri:
à la hausse (la creştere);
à la baisse (la scădere).
În primul caz, speculaţia constă în faptul că iniţiatorul ei cumpără produsul la o
anumită dată, iar livrarea se face ulterior, el sperând că în acest interval preţul va
creşte. Speculaţia „à la baisse“ constă în faptul că cineva vinde un produs la o
anumită dată, când preţul este mare, şi îl cumpără la o dată ulterioară, când se
estimează că preţul va scădea.
Operaţiunile de acoperire (hedging) oferă atât producătorilor, cât şi
cumpărătorilor posibilitatea de a se proteja împotriva fluctuaţiei preţurilor.
Operaţiunea constă în îmbinarea de către aceştia a unor tranzacţii de sens opus
(vânzare/cumpărare) în scopul reducerii sau eliminării riscului de preţ. De exemplu
dacă prin cumpărarea unui produs apare riscul unei pierderi ca urmare a scăderii
preţului, se efectuează o vânzare la bursă pentru termenul de livrare, de unde va
rezulta un câştig care acoperă pierderea din prima etapă.
Pentru a putea participa pe piaţa contractelor futures, investitorul trebuie în
prealabil să-şi constituie un depozit de garanţie. Pe durata executării contractului,
variaţia preţului este urmărită de vărsător/cumpărător, care poate să apeleze la
operaţiunile în „marjă" pentru a-şi limita pierderile. Aceasta presupune deschiderea
de către broker a unui cont de siguranţă în care investitorul (fie că este cumpărător, fie
vânzător) trebuie să depună o „marjă iniţială" de obicei 20% din valoarea
contractului.
În funcţie de modificările preţurilor, brokerul va ajusta contul de siguranţă,
fixând, totodată, şi o marjă de reţinere şi ori de câte ori soldul de siguranţă scade sub
această marjă, va trebui să solicite investitorului să refacă marja iniţială.
Lichidarea contractelor futures se poate realiza fie prin predarea/primirea
activului, fie printr-o operaţiune de sens contrar, respectiv printr-o compensare pe
pieţele futures.
B. Contractele de opţiuni sunt contracte între un vânzător (writter) şi un
cumpărător (holder) care dau dreptul acestuia din urmă, dar nu şi obligaţia de a vinde
sau cumpăra un anumit activ la o dată ulterioară, drept obţinut de cumpărător în
schimbul unei prime.
După natura dreptului pe care îl conferă, opţiunile pot fi:
o de vânzare (put option), când cumpărătorul dobândeşte dreptul de a vinde
activul;
o de cumpărare (call option) atunci când are dreptul de a cumpăra activul.
Ca şi contractele la termen, sunt produse financiare derivate, fiind negociabile la
bursă şi având o valoare de piaţă (ca raport intre cerere şi ofertă). Valoarea opţiunii
este influenţată de mai mulţi factori, cum ar fi: rata dobânzii, durata de viaţă.
Produsele financiare derivate sunt tranzacţionate atât pe pieţele organizate
(burse), care au o structură ce include şi casele de compensare, iar securitatea
tranzacţiilor este sporită prin constituirea sistemului depozitelor de garanţie (ex.
CHICAGO BORD OF TRADE, LIFE - LONDON, International Financial Futures
Exchange, EOE - European Options Exchange), cât şi prin pieţele OTC (Over the
Counter), în cadrul cărora se realizează negocieri directe între operatori. Pieţele
produselor derivate au un statut special în ansamblul lumii bursiere contemporane.
Creşterile/scăderile mari ale preţuri, de multe ori impredictibile, au dus la creşterea
preocupărilor operatorilor de angajare a unor contracte cu produse derivate ce
urmăresc acoperirea riscului sau fructificarea unor poziţii deja asumate.
3.3.1.2. Instrumente financiare netransferabile
Principalele instrumente financiare netransferabile sunt:
unităţi de fond de investiţii;
contracte de report;
instrumente de plată şi credit.
3.3.1.2.1. Unităţi de fond de investiţii
Fondul de investiţii sau „fondul mutual" este definit ca fiind o societate
colectivă de plasament care îşi desfăşoară activitatea prin intermediul unei societăţi
de administrare a fondului, deoarece fondul mutual nu este o societate comer-cială, el
nefiind o persoană juridică, ci numai o asociere de persoane care pun laolaltă fonduri
băneşti.
În schimbul sumelor de bani depuse, investitorii la fond primesc certificate de
investitor sau titluri de participare denumite în mod curent „unităţi de fond”.
Deci „unitatea de fond” reprezintă un titlu de participare care evidenţiază o
deţinere de capital din activele fondului şi a cărui achiziţionare reprezintă unica
modalitate de investire într-un fond de investiţii.
Fondul de investiţii se constituie ca urmare a unei oferte publice de vânzare de
unităţi de fond autorizată de CNVM, data autorizării ofertei constituind şi data
autorizării provizorii a fondului.
La fiecare fond de investiţii se va emite un singur tip de unităţi de fond. în formă
nominală materializată / demate-rializată, într-o singură serie, unităţi care vor fi
plătite integral la momentul subscrierii şi vor conferi deţinătorului drepturi şi obligaţii
egale.
Evidenţa unităţilor de fond este ţinută prin înscriere în registru la cele
materializate sau prin înscriere în cont pentru cele dematerializate.
Valoarea, ca şi numărul unităţilor de fond, este supusă unor modificări
permanente, pe de o parte, datorită fluctuaţiei zilnice a numărului de investitori
(cumpărarea sau răscum-părarea unităţilor de fond), iar pe de altă parte, datorită pro-
fitului obţinut ca urmare a plasamentelor efectuate.
Preţul de achiziţie al unei unităţi de fond este preţul de emisiune, care este
calculat, pe baza activului net din ziua cumpărării.
Valoarea netă la o anumită dată (VNA) se calculează:
Valoarea totală a activelor fondului la data respectivă
VNA = —————————————————————
Numărul total de unităţi de fond în circulaţie la această dată
Valoarea netă a activelor fondului se calculează astfel:
VNA = Valoarea totală a activelor fondului - Valoarea obligaţiunilor.
Valoarea totală a activelor fondului se calculează zilnic şi cuprinde:
totalitatea valorilor mobiliare din portofoliu (acţiuni, obligaţiuni, derivate);
depozite bancare;
disponibil din conturi curente şi conturi asimilate acestora (conturi de
creanţe);
numerarul din casierie;
valoarea altor active calificate de CNVM ca echivalent al valorilor mobiliare;
valoarea altor active reprezentate de titluri financiare calificate de CNVM ca
instrumente de investiţii în fonduri (bonuri de tezaur, certificate de depozit).
Obligaţiile fondului sunt:
cheltuieli pentru plata comisioanelor datorate societăţii de administrare;
cheltuieli pentru plata comisioanelor datorate depozitarului;
cheltuieli cu comisioanele datorate societăţilor de servicii şi investiţii
financiare;
cheltuieli cu comisioanele de rulaj şi alte servicii bancare;
cheltuieli cu dobânzi (conform O.U.G. nr. 26/2002, art. 33);
cheltuieli de emisiune;
cheltuieli cu comisioanele şi taxele datorate CNVM.
În ceea ce priveşte preţul de răscumpărare, acesta este preţul stabilit la data
depunerii cererii de răscumpărare şi este format din valoarea unitară a activului net
calculat şi certificat de depozitar, pe baza documentelor şi informaţiilor transmise în
ziua anterioară de societatea de administrare, din care se scad comisionul de răscum-
părare şi celelalte taxe legale.
Pe parcursul investiţiei, profitul obţinut în urma plasamentelor se reflectă în
creşterea valorii titlului faţă de momentul emiterii lui (preţ de achiziţionare).
Deţinătorii unităţilor de fond îşi recuperează banii investiţi plus
creşterea/scăderea lor în urma răscumpărării de către fond a titlului. Răscumpărarea
se face la „valoarea la zi" pe care o anunţă societatea de administrare, valoare
determinată de rentabilitatea investiţiilor în valori mobiliare.
3.3.1.2.2. Contracte de report
În conformitate cu prevederile Codului comercial, un contract de report este „un
contract în care o parte cumpără valori mobiliare cu plata imediată, cu revânzare
simultană, la termen, pe un preţ determinat, a unei valori mobiliare de aceeaşi specie
şi cu remiterea efectivă a valorii mobiliare date în report".
Pe pieţele reglementate din România pot funcţiona şi secţiuni destinate altor
instrumente financiare decât valorile mobiliare, dar care sunt evidenţiate distinct şi
vor funcţiona după reglementări specifice aprobate de organul de reglementare şi
supraveghere - CNVM.
Referitor la operaţiunile de compensare/decontare ale contractului de report,
acestea vor fi aceleaşi cu cele de pe piaţa de tranzacţionare aprobate de CNVM.
3.3.1.2.3. Instrumente de plată şi credit
Instrumentele de plată şi de credit internaţionale sunt documente standardizate
care reprezintă obligaţia unei pers-oane, numite debitor, de a plăti la o scadenţă
determinată o sumă de bani împreună cu dobânda aferentă, unui beneficiar.
Instrumentele de plată pot fi negociate în sensul că pot fi vândute înainte de
scadenţă. Ele au două valori:
o valoare nominală - cea înscrisă pe titlu;
o valoare de piaţă - rezultată în urma negocierii care are loc la Bursa de Valori
sau prin intermediul băncilor.
Aceste instrumente sunt standardizate, în sensul că au la bază un document tip,
formulat precis, al cărui conţinut cuprinde clauze esenţiale ce conferă putere titlului
de credit.
În funcţie de desemnarea sau nu a beneficiarului, instrumentele de plată pot fi:
nominale - cu desemnarea beneficiarului;
la purtător - nu se precizează numele sau denumirea beneficiarului;
la ordin - conţin, pe lângă denumirea beneficiarului, şi clauza că se poate plăti
de către alte persoane.
Instrumentele de plată pot fi vândute înainte de scadenţă, în acest caz
beneficiarul putând intra în posesia sumei în schimbul unei taxe la bancă denumite
„scont".
Principalele instrumente de plată sunt:
trata:
biletul la ordin;
CEC-ul.
1. Trata se prezintă sub forma unui înscris prin care o persoană, denumită
trăgător, dă ordin altei persoane, denumită tras, să plătească un terţ (beneficiar) sau, la
ordinul acestuia, o anumită sumă la scadenţa fixată.
Elementele conţinute de trata sunt:
- denumirea de trată;
- ordinul necondiţionat de a plăti o sumă determinată;
- numele persoanei care trebuie să plătească (trasul);
- scadenţa;
- locul plăţii;
- numele celui în favoarea sau la ordinul căruia trebuie făcută plata;
- locul şi data emiterii tratei;
- semnătura celui care emite trata.
Scadenţa unei trate poate fi: la vedere, la dată fixă sau la termenul de la vedere.
În cazul neachitării acesteia, la sca-denţă, beneficiarul poate să se adreseze
autorităţilor judiciare, care emit o hotărâre privind acceptarea sau refuzul de a face
plata. Operaţiunea se numeşte „protest" şi poate fi urmată de o „ordonanţă de
amortizare" emisă de o instanţă judecătorească, prin care beneficiarul îşi poate
recupera suma.
În funcţie de înţelegerea celor două părţi, trata poate include facultativ
următoarele clauze:
o clauza „fără protest” - beneficiarul trece de la faza „protest"' direct la
executarea trasului;
o clauza „fără cheltuieli” - scuteşte deţinătorul tratei de a suporta cheltuielile
implicate de executarea dreptului de protest şi regres;
o clauza pentru „constituirea unui provizion” care să acopere trata.
Obligaţia trasului de a accepta trata nu derivă din emiterea acesteia, acesta
provenind dintr-un raport juridic anterior, raport în urma căruia trăgătorul devine
creditor al trasului.
Acceptarea tratei se realizează prin menţiunea „acceptat" şi semnătura trasului.
Operaţiunile care pot interveni pe parcursul executării tratei sunt:
a) Andosarea, constă în ordinul dat de beneficiar trasului de a face plata în
favoarea unei alte persoane prin formula „plătiţi la ordinul", după care se trece
numele complet al noului beneficiar şi semnătura girantului. In cazul neprecizării
numelui, se realizează un gir în alb, putând astfel s-o predea unui terţ, fără să
completeze girul.
b) Avalizarea, constă în garantarea de către o persoană (avalist) a îndeplinirii
obligaţiilor asumate de către unul dintre semnatarii tratei (tras, trăgător, andosator).
Dacă nu se precizează în favoarea cui se dă avalul, se consideră că este în favoarea
trăgătorului.
c) Scontarea, operaţiunea prin care posesorul tratei obţine de la o bancă, înainte
de scadenţă, valoarea nominală înscrisă pe titlu diminuată cu dobânda aferentă din
acel moment până la scadenţă, plus un comision al băncii, denumit „valoare de
scont".
d) Rescontarea, presupune ca băncile comerciale să preschimbe tratele în bani la
banca centrală. Aceasta percepe o „taxă oficială a scontului", influenţând astfel rata
dobânzii.
e) Forfetarea, constă în vărsarea tratei, indiferent de scadenţă, unor instituţii
specializate care, spre deosebire de băncile comerciale, la scontare preiau şi riscurile
de neplată ale debitorului.
2. Biletul la ordin este un titlu de credit girabil care constă în angajarea
emitentului să plătească el însuşi beneficiarului sau, la ordinul acestuia, o sumă de
bani la o dată determinată.
Biletul la ordin trebuie să conţină următoarele elemente:
numele emitentului;
data şi locul emiterii;
obligaţia de a plăti o sumă de bani:
numele şi adresa beneficiarului;
scadenţa şi locul plăţii.
Biletul la ordin poate fi avalizat şi nu are nevoie de acceptare. Dacă nu are
precizată scadenţa, se consideră plătibil la vedere, iar dacă nu se precizează locul,
acesta se consideră a fi locul unde a fost semnat.
3. CEC-ul este un instrument de plată care conţine ordinul necondiţionat dat
de trăgător (titular al unui cont în bancă sau al unui credit depozitat în bănci) să se
plătească din disponibilul contului său o sumă către beneficiar la o anumită dată.
Poate să fie emis doar asupra unei bănci la care trăgătorul are un depozit sau un
credit bancar, emiterea unui CEC fără a avea fondurile necesare la o bancă este
considerată infracţiune şi se pedepseşte conform legii. Spre deosebire de trată şi de
biletul la ordin, cecul reprezintă doar un instrument de plată, nu şi de credit.
Transmiterea şi avalizarea cecului se fac la fel ca şi în cazul tratei şi a
ordinului de plată, în mod obişnuit, se poate plăti în numerar sau în cont fără nici
o restricţie, potrivit solicitării beneficiarului.
CEC-urile se clasifică astfel:
a) În funcţie de personalizarea sau nu a benefi-ciarului:
CEC nominativ - cu desemnare expresă a beneficiarului;
CEC la ordin - în care se precizează numele destinatarului, dar se
completează cu clauza „la ordin";
CEC la purtător - unde numele destinatarului nu este precizat.
b) După modul de încasare:
cecuri nebarate - se plătesc în numerar la bancă;
cecuri barate - se achită prin virament în contul beneficiarului;
cecul de virament - are inclus ordinul expres de a transfera suma într-un
cont precizat în cec;
cecul documentar - prin care suma datorată se plăteşte în urma prezentării
de către beneficiar a unor dovezi, documente prin tare se atestă expedierea,
calitatea mărfii;
cecul certificat - în care este precizat expres provizionul care oferă
astfel o garanţie în plus;
cecul de călătorie (voiaj) - este un înscris pe baza căruia persoanele
fizice pot obţine suma necesară pentru acoperirea cheltuielilor într-o călătorie (de
obicei în străinătate).
În România, aproape toate băncile comerciale furnizează cecuri de călătorie în
schimbul unui comision redus şi al unor formalităţi minime.
O variantă a cecului de călătorie este tichetul de credit, care este un
document ce cuprinde, pe lângă suma disponibilă, şi date de identificare a
beneficiarului.
3.3.2. Intermedierea de produse financiare
Intermedierea de produse financiare, se defineşte ca fiind o activitate
desfăşurată de persoane autorizate pentru prestarea de servicii de investiţii în
contul lor şi/sau în contul altor persoane, pentru transferul de instrumente
financiare sau drepturi aferente acestora şi de servicii accesorii sau conexe. În
practică, activitatea de intermediere de instrumente financiare se realizează numai
prin intermediul societăţilor de servicii financiare autorizate de Comisia
Naţională a Valorilor Mobiliare.
Obiectul Societăţilor de Servicii de Investiţii Financiare (S.S.I.F.) cuprinde
următoarele activităţi:
vânzarea şi cumpărarea de instrumente financiare pe contul clienţilor;
vânzarea şi cumpărarea de instrumente financiare în contul clienţilor;
intermedierea în plasamentul garantat şi plasamentul prin metoda celei
mai bune execuţii cu ocazia ofertelor primare sau secundare;
primirea şi transmiterea ordinelor clienţilor;
deţinerea instrumentelor financiare ale clienţilor în scopul executării
ordinelor;
administrarea pe o bază discreţionară sau nediscreţionară a portofoliilor
individuale de instrumente financiare ale clienţilor, inclusiv ale organismelor de
plasament colectiv;
păstrarea de fonduri sau instrumente financiare ale clienţilor în scopul şi
în cursul administrării portofoliilor acestora sau în alte scopuri autorizate de
CNVM;
acordarea de credite pentru finanţarea tranzacţiilor clienţilor cu
instrumente financiare, în limita unui plafon stabilit de BNR după consultarea
CNVM;
administrarea oricărui tip de fond de instrumente financiare care a
efectuat sau nu ofertă publică, indiferent dacă autorizarea este cerută sau nu;
desfăşurarea activităţii de formator de piaţă;
distribuirea titlurilor de participare ale fondurilor deschise de investiţii;
activităţi conexe activităţii de intermediere de instrumente
financiare, ca de exemplu asistenţa şi evaluarea economică a societăţilor
comerciale cu scopul stabilirii politicii lor economice şi elaborarea documen-
taţiei în vederea majorării capitalului social şi/sau finanţării printr-un plasament
privat şi/sau ofertă publică de vânzare a valorilor mobiliare;
alte activităţi de intermediere prevăzute de lege.
În cazul în care o bancă doreşte să desfăşoare activităţi de intermediere
financiară, trebuie să solicite avizul CNVM după ce l-a obţinut pe cel al BNR.
În afara prevederilor Legii nr. 525/2002 privind valorile mobiliare,
Societăţile de Servicii de Investiţii Financiare şi pieţe reglementate, pentru a obţine
autorizarea, o societate de intermediere trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
a) Consiliul de Administraţie să fie format din minimum trei membri care
să nu aibă antecedente penale, fiscale, sau să fi fost sancţionaţi de CNVM,
BNR., CSA;
b) Directorul executiv să fi promovat un curs de pregătire pe piaţa de
capital recunoscut de CNVM;
c) Să dispună de spaţiu adecvat şi dotare tehnică corespunzătoare;
d) Să aibă cel puţin doi agenţi pentru serviciul de investiţii financiare şi o
persoană pentru compartimentul de control intern;
e) Să aibă un contract cu un auditor financiar, membru al Camerei
Auditorilor din România şi înregistrat în Registrul Auditorilor ţinut de CNVM.
Capitalul social al Societăţii de Servicii de Investiţii Financiare diferă în funcţie de
activităţile solicitate pentru autorizare şi este cuprins între două şi opt miliarde de lei,
din care capitalul în natură nu poate depăşi 25%.
În activitatea desfăşurată, o Societate de Servicii de Investiţii Financiare are nevoie
de agenţi autorizaţi, la rândul lor. de CNVM care, pentru a primi dreptul de a practica,
trebuie să îndeplinească, conform legii, următoarele condiţii:
să fie angajat şi reprezentant exclusiv al SSIF;
să aibă cel puţin studii medii;
să fi absolvit un curs de pregătire pe piaţa de capital recunoscut de
CNVM;
să nu deţină acţiuni la altă SSIF;
să nu fie membru al CA, în conducerea execu-tivă sau cenzor al altei
SSIF sau al unei societăţi comerciale aflate în faliment ;
În decursul activităţii desfăşurate de SSIF, trebuie obţinută aprobarea organului de
reglementare şi supraveghere dacă apar modificări legate de:
- capitalul social;
- obiectul de activitate;
- structura acţionariatului;
- componenţa CA sau conducerea executivă;
- sediul social;
- denumire;
- sedii secundare.
În cazul autosuspendării activităţii, SSIF are datoria să notifice CNVM şi pieţele
reglementate intenţia de autosuspendare, să-şi informeze clienţii şi să transmită către
societăţile de registru situaţia activelor/pasivelor societăţii.
Retragerea autorizaţiei unei SSIF poate avea loc la cererea SSIF sau ca sancţiune
definitivă a CNVM.
Pentru o bună supraveghere din partea CNVM, fiecare SSIF trebuie să depună la
organul de reglementare şi supraveghere următoarele documente:
a) Raportul lunar „Situaţia privind capitalul net minim şi gradul de îndatorare";
b) Raportul semestrial „Formular de raportare contabilă“;
c) Raportul anual, care să cuprindă: bilanţul anual, Raportul auditorului financiar,
Raportul de gestiune al administratorilor;
d) Alte situaţii solicitate de organele de supraveghere şi reglementare.
În concluzie:
Instrumentele financiare se caracterizează prin formalism, literalitatea,
caracter autonom şi caracter negociabil.
Aşadar din familia instrumentelor financiare fac parte:
valori mobiliare; titluri de participare ale organismelor de plasament colectiv;
instrumente ale pieţei monetare; contracte forward; contracte futures; swap-uri pe rata
dobânzii, cursul de schimb şi acţiuni; instrumente financiare derivate pe mărfuri;
orice alt instrument acceptat la tranzacţionare pe o piaţă reglementată într-un stat
membru sau pentru care s-a făcut o cerere de acceptare la tranzacţionare pe o astfel de
piaţă.
În funcţie de modul de circulaţie, instrumentele financiare se clasifică în:
instrumente financiare transferabile şi instrumente financiare netransferabile.
Intermedierea de produse financiare, reprezintă o activitate desfăşurată de
persoane autorizate pentru prestarea de servicii de investiţii în contul lor şi/sau în
contul altor persoane, pentru transferul de instrumente financiare sau drepturi
aferente acestora şi de servicii accesorii sau conexe. În practică, activitatea de
intermediere de instrumente financiare se realizează numai prin intermediul
societăţilor de servicii financiare autorizate de Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare.
3.4. Îndrumar pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 3
Potrivit directivelor Uniunii Europene în vigoare, domeniul instrumentelor
financiare este vast, cuprinzând produse financiare tranzacţionabile atât pe piaţa de
capital, cât şi pe piaţa monetară.
Astfel din familia instrumentelor financiare amintim:
valori mobiliare;
titluri de participare ale organismelor de plasament colectiv;
instrumente ale pieţei monetare;
contracte forward;
contracte futures;
swap-uri pe rata dobânzii, cursul de schimb şi acţiuni;
instrumente financiare derivate pe mărfuri;
orice alt instrument acceptat la tranzacţionare pe o piaţă reglementată
într-un stat membru sau pentru care s-a făcut o cerere de acceptare la
tranzacţionare pe o astfel de piaţă.
După modul de circulaţie, instrumentele financiare se clasifică în: instrumente
financiare transferabile şi instrumente financiare netransferabile.
Principalele instrumente financiare transferabile sunt:
acţiunile;
obligaţiunile;
titlurile de stat;
valorile mobiliare derivate.
Principalele instrumente financiare netransferabile sunt:
unităţi de fond de investiţii;
contracte de report;
instrumente de plată şi credit.
Concepte şi termeni de reţinut
Valorile mobiliare sunt definite ca fiind instrumente financiare negociabile,
transmisibile prin înscriere în cont, care conferă drepturi egale pe categorie, dând
deţinătorului dreptul la o fracţiune de capital social al emitentului sau cu un drept de
creanţă general asupra patrimoniului emitenţilor şi sunt susceptibile de tranzacţionare
pe o piaţă reglementată.
Acţiunile sunt titluri financiare negociabile ce conferă deţinătorului anumite
drepturi.
Valoarea nominală („face value”), valoare convenţională, calculată ca raport
între capitalul social (CS) şi numărul de acţiuni emise (N).
Valoarea contabilă reprezintă partea din activul net ce revine pe o acţiune.
Rata de distribuire a dividendului, care reprezintă partea din profitul exerciţiului
financiar acordată acţionarilor.
Coeficientul PER („price earning ratio”), denumit coeficientul multiplicator al
capitalizării, exprimă eficienţa plasamentului în acţiuni şi se determină ca raport între
cursul bursier mediu al acţiunii şi profitul net pe acţiune.
Titlurile de stat sunt înscrisuri emise de Ministerul Finanţelor Publice şi exprimă
o creanţă financiară asupra emitenţilor, garantate de stat.
Fondul de investiţii sau „fondul mutual" este definit ca fiind o societate
colectivă de plasament care îşi desfăşoară activitatea prin intermediul unei societăţi
de administrare a fondului, deoarece fondul mutual nu este o societate comer-cială, el
nefiind o persoană juridică, ci numai o asociere de persoane care pun laolaltă fonduri
băneşti.
Preţul de achiziţie al unei unităţi de fond este preţul de emisiune, care este
calculat, pe baza activului net din ziua cumpărării.
Contractul de report este „un contract în care o parte cumpără valori mobiliare
cu plata imediată, cu revânzare simultană, la termen, pe un preţ determinat, a unei
valori mobiliare de aceeaşi specie şi cu remiterea efectivă a valorii mobiliare date în
report".
Instrumentele de plată şi de credit internaţionale sunt documente standardizate
care reprezintă obligaţia unei pers-oane, numite debitor, de a plăti la o scadenţă
determinată o sumă de bani împreună cu dobânda aferentă, unui beneficiar.
Termeni de reţinut: Instrumente financiare, contracte forward, contracte futures,
swap-uri, rata dobânzii, curs de schimb, instrumente financiare derivate, acţiuni,
titluri de stat, obligaţiuni, drepturi de conversie, instrumente financiare transferabile,
instrumente financiare netransferabile, încorporarea rezervelor, dividende, cursul
obligaţiunii.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
22. Care sunt principalele instrumente financiare transferabile?
23. Cum se prezintă valorile mobiliare derivate?
24. Ce reprezintă unitatea de fond?
25. Ce reprezintă biletul la ordin?
26. Care sunt valorile mobiliare?
27. Cum se clasifică acţiunile după modul de identificare al deţinătorului?
28. Care sunt deosebirile dintre acţiuni şi obligaţiuni?
29. Pentru a măsura valoarea şi elementele specifice ale obligaţiunilor
există o serie de indicatori. Care sunt acestia?
30. Cum se determina Valoarea nominală ă unei obligatiuni?
31. Ce reprezinta suma plătită de subscriitor pentru a achiziţiona o
obligaţiune?
32. Cum se calculează preţul de emisiune a unei obligaţiuni?
33. Ce indică cursul obligaţiunii?
34. Cum se determină preţul de piaţă al obligaţiunii?
35. Care este formula de calcul al valorii reale a obligaţiunilor?
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Nu este o caracteristică a valorilor mobiliare:
a. literalitatea ;
b. formalismul;
c. prescriptibilitatea.
2. Nu sunt instrumente financiare:
a. contractele futures;
b. valorile imobiliare;
c. valorile mobiliare.
3. Din cadrul valorilor mobiliare fac parte:
a. acţiunile;
b. drepturile de preferinţă cu excluderea instrumentelor de piaţă;
c. alte titluri de împrumut cu scadenţă mai mică de un an ;
4. Principalele instrumente financiare transferabile sunt:
a. acţiunile;
b. titlurile de participare;
c. valorile mobiliare nederivate.
5. Acţiunile sunt titluri financiare negociabile ce conferă deţinătorului
următoarele drepturi:
a. drept de control al gestiunii (drept de vot);
b. drept la angajare în societatea emitentă;
c. drept de proprietate asupra unei părţi din
valorile statului.
Bibliografie obligatorie
Anghelache, G., Piaţa de capital şi tranzacţii bursiere Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1997.
Anghelache, G., Bursa şi piaţa extrabursieră, Editura Economică, Bucureşti, 2000.
Dalton, J.M., Piaţa acţiunilor – Institutul Român de Valori Mobiliare, Editura
Hrema, Bucureşti, 2000.
Ionescu, A., Piaţa de capital, Editura Economică, Bucureşti, 2004.
Mihu, S., Bratu, A., Bratu, S., Pieţe de capital şi tranzacţii bursiere, Editura
Europolis, Constanţa, 2004
Stoica, V., Gruia, A.I., Pieţe de capital şi produse bursiere, Editura Universitară,
Bucureşti, 2006.
Stoica, V., Negru, T., Ionescu, E., Pieţe financiare, Editura Fundaţia România de
Mâine – Bucureşti, 2006.
Ungureanu, P.V., Bănci, burse şi profit pe piaţa financiară, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 2007.
Unitatea de învăţare 4
BURSA DIN ROMÂNIA
4.1. Introducere
4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
4.3. Conţinutul unităţii de învăţare
4.3.1. Principalele categorii de burse de valori
4.3.2. Rolul pieţei bursiere în economia de piaţă
4.3.3. Apariţia pieţei bursiere în România
4.3.4. Principalele reglementări ce au contribuit la redeschiderea Bursei de Valori
Bucureşti
4.3.5. Fuziuni pe piaţa bursieră românească
4.4. Îndrumător pentru autoverificare
CONTINUT
4.1. Introducere
În România scopul apariţiei pieţei bursiere a fost acela de creare a unei pieţe
care să răspundă nevoilor investitorilor români şi străini privind plasamentele, cât şi
rolul jucat în procesul de restructurare şi privatizare.
Lipsa experienţei proprii în domeniu precum şi lipsa unei pieţe bursiere timp de
o jumătate de secol, a făcut ca în România procesul de dezvoltare să înceapă de la
zero.
Pentru crearea pieţei bursiere, România a pornit de la experienţa şi practica din
statele dezvoltate, dar a avut şi ajutorul unor organisme internaţionale din Uniunea
Europeană, S.U.A., Canada şi Anglia.
Aşa cum s-a specificat şi într-un capitol anterior bursa reprezintă o
componentă de bază a pieţei de capital.
Ea este definită ca fiind instituţia oficială, privată sau publică, constituită pe
baza unui act normativ şi supravegheată de stat, prin mijlocirea căreia se efectuează
tranzacţii cu diferite mărfuri fungibile, după mostre şi standarde, unde se negociază
diferite valori mobiliare, efecte de comerţ, valute străine, devize.
4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
– descrierea şi clasificarea principalelor categorii de burse de valori; – însuşirea unor cunoştinţe referitoare la rolul pieţei bursiere în economia de
piaţă, apariţiei pieţei bursiere în România; – abordarea trăsăturilor caracteristice pentru BVB;
– prezentarea fuziunii pe piaţa bursieră;
Competenţele unităţii de învăţare:
– în urma aprofundării cursului studenţii vor obţine un vocabular economic şi
ştiinţific adecvat disciplinei studiate;
– asimilarea cunoştinţelor în vederea atingerii obiectivelor propuse;
Timpul alocat unităţii: 3 ore
4.3. Conţinutul unităţii de învăţare
4.3.1. Principalele categorii de burse de valori
Bursele se pot clasifica în funcţie de anumite criterii, astfel:
1. În funcţie de tipul valorii mobiliare ce se tranzacţionează:
- piaţa obligatară – unde se negociază titlurile de creanţă;
- piaţa acţiunilor şi a titlurilor financiare cu venit variabil.
2. În funcţie de natura capitalului:
- burse publice (statul-proprietar);
- burse private (firme pe acţiuni la care acţionari sunt persoane juridice).
- burse mixte (burse care unesc caracteristicile burselor private şi burselor
publice
3. După modul de lichidare a tranzacţiilor:
- pieţe la vedere – efectuarea tranzacţiilor se face imediat;
- pieţe la termen – decontarea tranzacţiilor se realizează la o dată stabilită.
4. După metodele de tranzacţionare utilizate:
- piaţa bursieră de licitaţie – în momentul în care se întâlneşte un
contraordin cu acelaşi preţ ordinul de vânzare sau cumpărare se execută automat;
- piaţa bursieră de negociere – tranzacţiile se desfăşoară între brokeri şi
preţul se stabileşte prin negociere directă.
5. În raport cu localizarea fizică a pieţei:
- pieţe organizate – reprezintă forma clasică a bursei şi locul unde se
tranzacţionează titlurile prin intermediari specializaţi (brokeri).
- pieţe la ghişeu (over the counter) – tranzacţiile sunt efectuate prin
intermediul calculatorului din sediile societăţilor de brokeraj, deci nu au o localizare
fizică anume.
6. În funcţie de varietatea tranzacţiilor pe care le realizează există:
- burse generale, burse unde sunt tranzacţionate diferite valori mobiliare
sau mărfuri;
- burse specializate – se tranzacţionează o singură categorie de produse, ori
valori mobiliare, ori mărfuri;
7) În raport de obiectul tranzacţionat:
- burse de valori (obiectul tranzacţionat este reprezentat de valorile
mobiliare;
- burse de mărfuri (unde se tranzacţionează mărfuri în baza unor contracte
de vânzare-cumpărare);
- burse de devize sau burse valutare, unde tranzacţiile sunt efectuate cu
diverse valute sau devize;
8) După modul de acces la calitatea de membru la bursă:
- burse deschise – membrii se împart în membrii asociaţi şi membrii
fondatori iar numărul de locuri nu este limitat;
- burse închise - numărul de locuri este limitat, o persoană putând dobândi
calitatea de membru doar dacă obţine un loc din partea unui titular.
Cele mai importante pieţe bursiere din lume sunt:
- SUA – New York Stoch Exchange (NYSE);
- SUA – American Exchange (AMEX);
- SUA – Nasdaq;
- Japonia – Tokio Stock Exchange (TSE);
- Marea Britanie – London Stock Exchange;
- Germania – HDB.
Bursele de valori care funcţionează în România sunt:
- S.C. Bursa de Valori Bucureşti S.A. (BVB);
Burse de mărfuri:
- Bursa Monetar-Financiară şi de Mărfuri Sibiu.
Reglementarea activităţii bursiere în acest moment se
realizează de către:
Banca Naţională a României;
Parlamentul României;
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare.
4.3.2. Rolul pieţei bursiere în economia de piaţă
În cadrul economiei de piaţă, bursele - atât cele de mărfuri, cât şi cele de valori -
asigură, prin folosirea unui mecanism transparent şi eficace de atragere şi alocare a
resurselor, buna funcţionare a economiilor naţionale şi a celei mondiale.
Bursa, ca loc de întâlnire a cererii şi ofertei de bunuri şi servicii, determină
stabilirea unor preţuri de referinţă pentru produsele şi serviciile în cauză, ca rezultat al
concurenţei dintre producători. Preţurile astfel stabilite reprezintă un barometru atât la
nivelul economiilor naţionale, cât şi la cel al economiei mondiale, ele devenind
preţuri de referinţă pentru producătorii şi consumatorii mărfurilor în cauză, ai
produselor derivate rezultate din acestea etc.
Prin intermediul instrumentelor tranzacţionate în cadrul burselor de mărfuri,
fluxurile de capital sunt orientate către activităţile productive, iar producătorii, pe
baza tehnicilor bursiere (de exemplu, hedging), se pot asigura împotriva unor
fenomene neprevăzute ce pot apărea în derularea proceselor economice.
Apărute o dată cu economia capitalistă, bursele s-au dezvoltat de-a lungul
timpului de la forme nereglementate la forme reglementate de organizare, iar
instrumentele tranzacţio-nale au fost puternic diversificate, pe măsura creşterii
comple-xităţii fenomenelor economice şi a dezvoltării economiei mondiale,
telecomunicaţiilor şi tehnicilor financiar-bancare.
Legate puternic de economia mondială, bursele şi-au întărit tot mai mult
caracterul de referinţă în comercializarea unor produse, apărând la nivel internaţional
burse specializate pe tranzacţionarea anumitor produse (petrol, metale, cereale etc.)
care dictează preţurile acestor produse pe întreg mapamondul. O dată cu dezvoltarea
economiilor capitaliste, volumul şi tipul tranzacţiilor realizate în cadrul burselor au
cunoscut o creştere şi diversificare, apărând noi produse, cum ar fi: tranzacţii spot,
futures, options etc.
Acest fapt a impus ca accesul în cadrul burselor să se facă numai prin
intermediari specializaţi şi a dus la crearea unor instituţii şi mecanisme cu rol bine
determinat în derularea tranzacţiilor (societăţi de depozitare, de compensare a
tranzac-ţiilor, fonduri de garantare, mecanisme de tranzacţionare etc).
Azi, în lume, se întâlneşte o diversitatea a burselor, care pot fi clasificate după
tipul tranzacţiilor efectuate, în burse cu:
1) - Tranzacţii la vedere - aici clientul care dă un ordin de cumpărare trebuie să
depună contravaloarea cash a activelor (diverse mărfuri, valute, acţiuni etc.), iar cel
care dă ordinul de vânzare trebuie să depună activele respective;
2) - Tranzacţiile la termen (,,Futures”), caracterizate prin aceea că lichidarea
acestora se face la un anumit termen de la încheierea contractului.
3) - Tranzacţiile cu opţiuni - aici unde opţiunile sunt contracte standardizate
încheiate între vânzătorul opţiunii şi cumpărătorul acesteia, care vinde celui de-al
doilea dreptul de a cumpăra sau de a vinde un activ determinat (de exemplu: cereale,
acţiuni, indici bursieri, petrol, valute etc.).
Ultimele două tipuri de tranzacţii (futures şi opţiuni) se găsesc reunite în cadrul
pieţelor bursiere pentru produse derivate.
Toate cele trei tipuri de tranzacţii pot avea la bază o varietate de active, cum ar
fi: cereale, minereuri, combustibili, active financiare, indici bursieri, valute etc.
Această abordare face ca în cadrul economiilor cu o piaţă bursieră dezvoltată şi
dispunând de o reglementare unitară, tranzacţiile bursiere să se regăsească două tipuri
de burse care tranzacţionează active similare, dar pe baza unor produse bursiere
diferite, şi anume:
a) Bursele cu tranzacţii spot (la vedere);
b) Bursele pentru produse derivate (futures, opţiuni).
Cele două tipuri formează o piaţă bursieră reglementată şi supravegheată de
autoritatea publică autonomă - Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM) -
având în componenţă departamente specializate pe cele două tipuri de burse.
În România, amplul proces de privatizare, în urma căruia peste 15 milioane de
cetăţeni au devenit acţionari în cadrul a circa 7.000 societăţi comerciale, a impus la
nivelul societăţii necesitatea dezvoltării unei pieţe bursiere - piaţa de capital care să
permită numărului mare de acţionari rezultaţi în urma Procesului de Privatizare în
Masă tranzacţionarea titlurilor obţinute, iar societăţilor comerciale, apelarea la o nouă
sursă finanţare.
În acest sens, statul român a urmărit dezvoltarea unui cadru instituţional
corespunzător, sub autoritatea Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare. înfiinţată ca
o instituţie autonomă cu personalitate juridică încă din 1994.
În vederea reglementării unitare a pieţelor, ca şi pentru a se asigura o activitate
de supraveghere şi control, eficientă şi coerentă, încă din 2002, prin aprobarea O.U.G.
nr. 27/2002 privind pieţele reglementate de mărfuri şi instrumente financiare derivate,
aprobată prin Legea nr. 512/2002, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare
coordonează, reglementează şi controlează, prin departamente de specialitate,
activitatea burselor de mărfuri.
4.3.3. Apariţia pieţei bursiere în România
În României prima bursă a apărut în anul 1881, prin adoptarea „Legii asupra
burselor, mijlocitorilor de schimb şi mijlocitorilor de mărfuri", Monitorul Oficial al
României din decembrie 1882 publică cotaţiile bursiere ale primelor corporaţii
româneşti tranzacţionate.
Piaţa de capital cunoaşte următoarele etape de evoluţie în timp, cum ar fi:
anul 1904 - o nouă lege a bursei, în care operaţiunile bursiere sunt mai clar
definite astfel că publicul larg este convins de eficienţa plasamentelor în titluri de
valoare;
anul 1929 apare legea asupra bursei, cunoscută ca „Legea Madgearu", care a
reprezentat unificarea legislativă a regimului burselor din România şi, totodată, o
abordare modernă a actului legislativ.
după criza economică din anii 1929-1933, „Bursa de efecte, acţiuni şi schimb''
din Bucureşti are un curs ascendent care culminează cu anul 1939, când se
înregistrează perioada de vârf a acestei instituţii din perioada interbelică. De
menţionat că în 1939 se tranzacţionau 56 de titluri din domeniul bancar, al
transportului şi al asigurărilor sociale.
sfârşitul celui de-al II-lea Război Mondial, a însemnat şi sfârşitul pieţei de
capital şi a bursei de valori. Naţionalizarea economiei din iunie 1948, a făcut ca, prin
instaurarea proprietăţii de stat, să dispară produsele specifice: acţiunile, obliga-ţiunile
corporatiste, titlurile de stat autohtone şi externe (cu echivalent în lei - aur).
După Revoluţia din 1989, s-a impus necesitatea reclădirii pieţei de capital şi a
instituţiilor acesteia, printre care şi Bursa de Valori Bucureşti.
Un grup de specialişti din diferite sectoare economice a început să
reconstruiască această piaţă încă din anul 1992. Procesul de reconstrucţie a început cu
adoptarea Legii nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori şi a fost
completat cu cel de educare a populaţiei cu noţiuni legate de acestea.
În zilele noastre, ca urmare a procesului de globalizare, economiile naţionale
converg spre modelul pieţei libere, ca urmare a unui proces accelerat de înlăturare a
barierelor din calea capitalului internaţional, precum şi a apariţiei de noi oportunităţi
de afaceri prin privatizarea de către stat a societăţilor din patrimoniul propriu.
Avansul tehnologic în domeniul informatic şi al telecomunicaţiilor a înlăturat
distanţele în timp şi spaţiu şi a creat noi modalităţi de interacţiune între societăţile
comerciale şi clienţii acestora. Tranzacţionarea prin Internet conduce la adevărate
revoluţii în domeniul investiţilor.
Capitalul circulă în jurul lumii cu viteza luminii şi provoacă apariţia de noi
instrumente financiare care de o parte, ajută la administrarea riscului, iar pe de alta,
deţin un potenţial important de creare a acestuia. Investitorii actuali, de la micul
acţionar şi până la cele mai sofisticate instituţii financiare, cer şi capătă un acces tot
mai larg şi mai complet la informaţie şi la execuţia imediată a tranzacţiilor lor.
Promovarea unui sistem de piaţă liberă nu presupune şi nici nu impune dispariţia
intervenţiei guvernelor în sfera economicului, ci, dimpotrivă, rolul acestora devine
mai important ca oricând. Guvernele sunt acelea care vor trebui să asigure
transparenţa şi mecanismele de formare a preturilor şi să impună aplicarea legii în
piaţă, astfel încât capitalul să joace după reguli similare oriunde îşi îndreaptă cursul.
Atunci când capitalul circulă oriunde doar la simpla apăsare a unui buton, competiţia
globală se intensifică, iar investitorii pătrund pe acele pieţe care se vor dovedi
transparente, deschise şi corecte.
Ţările care participă la acest proces cunosc noi locuri de muncă, avans rapid în
tehnologie, sănătate, educaţie şi infrastructură.
4.3.4. Principalele reglementări ce au contribuit la redeschiderea Bursei de
Valori Bucureşti
Cadrul legislativ realizat pentru înfiinţarea B.V.B. a avut în vedere preluarea în
legislaţia românească a principiilor europene, astfel ca piaţa bursieră din România să
poată participa la realizarea unei pieţe europene integrate a valorilor mobiliare. Prin
promulgarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale a fost iniţiată piaţa
bursieră din România. Aceasta a asigurat dizolvarea cadrului economic socialist într-
un cadru bazat pe societăţile de capitaluri ca emitenţi de acţiuni şi obligaţiuni.
Anul 1990 a fost anul apariţiei pieţei primare de capital întrucât societăţile
comerciale au apelat la economiile populaţiei pentru înfiinţare sau majorarea
capitalului social.
Adoptarea Legii 58/1991, privind privatizarea societăţilor comerciale a facilitat
ca în anul 1992 să se poată emite şi să se distribuie certificate de proprietate în formă
materializată la purtător.
Deoarece nu a existat o piaţă secundară organizată pentru certificatele de
proprietate, acestea au fost valorificate pe piaţa „gri” devenită activă. Lipsa
alternativelor de plasament a condus la proliferarea jocurilor piramidale urmată de
prăbuşirea lor, ceea ce a creat confuzie la nivelul investitorilor instituţionali. Tot ca
urmare a Legii 58/1991 au luat fiinţă cele 5 fonduri ale proprietăţii private cu
instituţia „investitorului de portofoliu”. În acelaşi an s-a realizat prima ofertă publică
de acţiuni contra numerar din cadrul procesului de privatizare; oferta a fost efectuată
de Agenţia Naţională pentru Privatizare şi Banca Română pentru Dezvoltare, cu
sprijinul unei societăţi de consultanţă din Marea Britanie, fiind considerată ca o
acţiune de mare succes.
La sfârşitul anului 1992 s-a înfiinţat Agenţia Naţională pentru Titluri de
Valoare (A.N.T.V.), ca direcţie în Ministerul Finanţelor şi concomitent în B.N.R. s-a
creat Centrul de Proiectare şi Implementare a Pieţelor de Capital („embrionul
viitoarei Burse de Valori Bucureşti”).
Agenţia Valorilor Mobiliare (A.V.M.) prin transformarea A.N.T.V a luat
fiinţă prin apariţia Ordonanţei nr. 18/1993 privind reglementarea tranzacţiilor
nebursiere cu valori mobiliare şi organizarea unor instituţii de intermediere.
Totodată au fost aprobate Regulamentul privind oferta publică de vânzare de
valori mobiliare şi Regulamentul privind autorizarea societăţilor de intermediere de
valori mobiliare şi a agenţiilor de valori mobiliare prin Hotărârea Guvernului nr.
788/1993. Acestea au contribuit la creşterea numărului de societăţi comerciale care au
făcut oferte publice, fiind totodată completate procedurile de majorare a capitalului
social.
Tot în anul 1993 au apărut fondurile mutuale, categorie importantă de
investitori instituţionali.
În anul 1994, în baza Legii nr. 52 privind valorile mobiliare şi bursele de valori,
A.V.M., a fost transformată în Comisia Naţională de Valori Mobiliare, (C.N.V.M.),
ca autoritate administrativă autonomă în subordinea Parlamentului României. Aceasta
a fost creată pentru a asigura buna funcţionare a pieţei valorilor mobiliare; să
implementeze sistemul de informare asupra investitorilor şi emitenţilor; să stabilească
statutul organizaţiilor care asigură funcţionarea pieţei valorilor mobiliare, al
intermediarilor profesionişti şi al asociaţiilor acestora şi să asigure protecţia
investitorilor împotriva practicilor abuzive şi frauduloase.
Noile măsuri legislative au dus la apariţia Bursei de Valori Bucureşti, a
Societăţilor de Depozitare şi de Registru, a unor Asociaţii profesionale cu statul de
reglementare, precum şi a pieţei secundare de tranzacţionare RASDAQ, alta decât cea
bursieră.
Totodată legea 52/1994 a asigurat cadrul legislativ al pieţei de capital până în
anul 2002, când a fost promovat noul set de legi cu scopul de a iniţia armonizarea
sistemului legislativ din România cu cerinţele Uniunii Europene.
Astfel, din noul grup de măsuri legislative fac parte:
Legea nr. 512/12.07.2002 privind pieţele reglementate de mărfuri şi
instrumente financiare derivate;
Legea nr. 513/12.07.2002 privind organismele de plasament colectiv în valori
mobiliare;
Legea nr. 514/12.07.2002 privind aprobarea statutului CNVM;
Legea nr. 525/17.07.2002 privind valorile mobiliare, serviciile de investiţii
financiare şi pieţele reglementate.
Schimbarea cadrului legislativ a reprezentat o creştere a interesului investitorilor
pentru valorile mobiliare emise de societăţile comerciale româneşti.
Anul 2003 presupune transformarea RASDAQ în Bursa
Electronică RASDAQ (B.E.R.), ca societate pe acţiuni. În scopul consolidării
pieţei de capital româneşti B.V.B. a elaborat un plan de fuziune cu B.E.R.. Evoluţia
procesului de fuziune a fost îndelungată şi s-a realizat în etape. În acelaşi an (2003) s-
a iniţiat listarea tranzacţiilor primei emisiuni de obligaţiuni corporatiste.
C.N.V.M. a contribuit la elaborarea documentului „libera circulaţie a
serviciilor”, în care au fost prevăzute măsuri de transpunere a acquis-ului comunitar
pentru sectorul financiar.
Acest document presupunea şi elaborarea unei noi legi a pieţei de capital, cât şi
a legislaţiei pieţei secundare.
Astfel, Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital a intrat în vigoare în iunie
2004, pentru a reglementa înfiinţarea şi funcţionarea pieţelor de instrumente
financiare, cu instituţiile şi operaţiunile specifice acestora, precum şi a organismelor
de plasament colectiv, în scopul mobilizării disponibilităţilor financiare prin
intermediul investiţiilor în instrumente financiare.
Prin apariţia acestei legi, legislaţia adoptată în anul 2002 a fost abrogată, având
ca scop final asigurarea interconectării cu sistemele de tranzacţionare, de decontare, şi
compensare europene.
În 2003 obiectivul principal al B.V.B. şi al B.E.R era de a consolida piaţa de
capital din România prin formarea unei burse unice.
Stabilitatea pieţei de capital presupunea realizarea unei singure pieţe bine
capitalizată şi lichidă, cu un sistem modern de tranzacţionare, decontare, compensare
şi cu norme legislative compatibile cu alte Burse europene, care să răspundă mai bine
unui mediu nou concurenţial.
Prin unirea celor două pieţe s-a urmărit obţinerea unor rezultate pozitive pentru
toţi emitenţii şi investitorii participanţi la piaţă, respectiv a S.S.I.F-urilor.
Creşterea importanţei Bursei în economia naţională şi în cadrul Burselor din
regiune; reducerea costurilor de operare pe piaţă; creşterea capitalizării bursiere, atât
valoric cât şi ca pondere în P.I.B.; aplicarea directivelor Uniunii Europene pentru
realizarea unei pieţe lichide, sigure, accesibile, eficiente şi transparente reprezintă
câteva din rezultatele pozitive obţinute din unificare.
Datorită faptului că cele două entităţi aveau forme juridice diferite - B.V.B.
instituţie de interes public, iar B.E.R. era societate comercială pe acţiuni - executarea
fuziunii a presupus parcurgerea a două etape, şi anume: prima etapă a constat în
schimbarea formei juridice a B.V.B. din instituţie de interes public în societate
comercială pe acţiuni. Astfel, la data de 13.07.2005, în baza unei directive juridice
onerative din legea 208/2005, B.V.B. s-a transformat în societate comercială pe
acţiuni.
Prin realizarea primului obiectiv Bursa de Valori Bucureşti – societate pe
acţiuni, a obţinut capacitatea juridică de a merge mai departe la executarea celui de-al
doilea pas, respectiv fuziunea cu B.E.R., fiind condiţionată de derularea simultană a
trei categorii de demersuri juridice:
1). Punerea la punct a detaliilor corporatiste pentru BVB respectiv transpunerea
conturilor în planul de conturi specific societăţilor comerciale; reanalizarea bugetului
de venituri şi cheltuieli pe anul în curs; stabilirea garanţiilor administratorilor şi
cenzorilor; recunoaşterea produselor şi serviciilor purtătoare de TVA; deschiderea
registrelor specifice; repoziţionarea comisiilor speciale ca entităţi deliberative;
adoptarea unor norme, regulamente proprii; completarea Consiliului Bursei.
2). Adunările Generale ale celor două societăţi au aprobat de principiu
„fuziunea”, împuternicind administratorii acestora să negocieze în vederea întocmirii
şi semnării proiectului de fuziune.
3). Pregătirea dosarului ca operator de piaţă şi operator de sistem. În acest
sens s-au revăzut regulamentele şi procedurile proprii privitoare la emitenţii şi
participanţii la sistemul de tranzacţionare al Bursei; s-a constituit sistemul alternativ
de tranzacţionare; s-au revizuit regulile privind pieţele reglementate ce vor fi operate
de societate.
Anul 2004 reprezintă momentul semnalării debutului integrării operaţionale,
concretizat în alegerea platformei B.V.B.- HORIZON ca platformă de tranzacţionare
a celor mai bune firme listate la B.E.R. Acest proiect a supravegheat unirea
principalelor operaţiuni pe piaţa românească de capital, avanpremieră a viitoarei
„Pieţe Reglementate”, oferind totodată posibilitatea creării Sistemului Alternativ de
Tranzacţionare (ATS).
Noul mecanism de tranzacţionare pentru societăţile cu o valoare a tranzacţiilor
mai redusă s-a constituit în 25.05.2005. Acesta acţionează ca o piaţă distinctă pe
platforma B.V.B- ARENA având codul XMBS (Extra Market BER Shares).
Executarea tranzacţiilor se realiza prin sistemul de negocieri directe, brokerii
introducând cotaţii informative.
Astfel, B.V.B introduce platforma electronică de tranzacţionare ARENA pentru
operaţiunile realizate cu acţiuni.
Desfăşurarea operaţiei de consolidare a pieţei bursiere din România are un
nou obiectiv, respectiv fuziunea prin absorbţie de către Bursa de Valori Bucureşti a
Bursei Monetar-Financiare şi de Mărfuri Sibiu. Deşi, în aprilie 2006 Adunările
Generale ale Acţionarilor celor două societăţi au acceptat fuziunea, nu sunt încă
îndeplinite condiţiile juridice pentru realizarea acestui proces. Deoarece între cele
două burse existau dispute pe probleme de fond referitoare la capitalul social ori
poziţia fiecărei societăţi în cadrul Bursei unificate, procedurile tehnice şi operaţiunile
necesare procesului de fuziune nu au fost încă elaborate.
Întrucât optimizează substanţial poziţia României în cadrul burselor din
Europa Centrală şi de Est, fuziunea Bursei de Valori Bucureşti cu Bursa Monetar-
Financiară şi de Mărfuri Sibiu reprezintă un pas important în evoluţia pieţei bursiere
româneşti.
Modificările aduse cadrului instituţional şi reglementărilor BVB au condus la
creşterea încrederii investitorilor şi companiilor emitente în mecanismele pieţei de
capital, la o colaborare mai eficientă între toate instituţiile care au responsabilităţi în
derularea operaţiunilor pe piaţa bursieră, precum şi la armonizarea mecanismelor şi
normelor adoptate de către BVB cu cele ale principalelor burse europene. Toate
aceste demersuri au avut fără îndoială importanţa lor în cadrul procesului de evaluare
a BVB pe care Federaţia Europeană a Burselor de Valori a realizat-o în acest an şi
care a avut drept rezultat admiterea Bursei de Valori Bucureşti ca membru cu drepturi
depline al Federation of European Securities Exchanges. Decizia de admitere a BVB
în cadrul acestei importante organizaţii europene reprezintă o recunoaştere a
progreselor înregistrate în ultimii ani de piaţa de capital din România şi vine să se
alăture percepţiilor pozitive ale investitorilor şi emitenţilor asupra pieţei bursiere, care
au făcut ca şi în anul 2006 să continue tendinţa ascendentă a principalilor indicatori ai
pieţei reglementate administrată de către BVB.
Anul 2007 a reprezentat anul de debut al Bursei de Valori Bucureşti ca operator
bursier în cadrul pieţei financiare unice europene.
Trăsăturile caracteristice pentru BVB în 2007 au fost următoarele:
Creşterea senzitivităţii pieţei la procesele care au loc la nivel
internaţional.
Investitorii străini au devenit mult mai prezenţi pe piaţa bursieră
românească şi şi-au crescut semnificativ ponderea pe care o deţineau în rulajul total al
pieţei din anii trecuţi.
Diversificarea gamei de instrumente financiare oferite: astfel, în luna
septembrie a fost lansată la BVB piaţa la termen, iar primele instrumente financiare
derivate puse la dispoziţia investitorilor au avut ca activ suport indicii BET şi BET-
FI.
Capitalizarea cumulată a celor două pieţe administrate de către Bursa de
Valori Bucureşti a depăşit în 2007, în premieră, pragul de 100 miliarde de ron şi a
atins la finalul anului valoarea de 110 miliarde ron, în creştere cu 31% faţă de nivelul
la care se situa acelaşi indicator în urmă cu un an.
Ritmurile de creştere înregistrate de capitalizarea bursieră şi de valoarea
tranzacţiilor au fost mai ridicate în cazul pieţei Rasdaq, ceea ce arată că fuziunea
realizată în 2005 între Bursa de Valori Bucureşti şi Bursa Electronică Rasdaq a reuşit
să aducă un plus de vizibilitate pentru titlurile tranzacţionate pe piaţa Rasdaq.
Anul 2008 a reprezentat pentru Bursa de Valori Bucureşti şi pentru toţi
participanţii pe piaţa bursieră autohtonă una dintre cele mai complicate perioade din
istoria modernă a pieţei de capital din România. După aproape un deceniu în care
principalii indicatori şi indici ai BVB au descris o tendinţă ascendentă, accentuată,
anul 2008 a fost marcat de inversarea abruptă a trendului crescător al cotaţiilor şi de
diminuarea sensibilă a lichidităţii generale a pieţei bursiere.
4.3.5. Fuziuni pe piaţa bursieră românească
În data de 25 octombrie 1996 a fost deschisă a doua componentă a bursei de
valori – piaţa OCT reprezentată de RASDAQ, ca Piaţa Naţională de Valori Mobiliare.
Această piaţă a fost lansată pentru a răspunde necesităţii existenţei unui mediu
instituţional şi tehnic corect şi transparent pentru tranzacţionarea tuturor acţiunilor
distribuite în cadrul Programului de Privatizare în Masă. Din 2003 îşi schimbă
denumirea în BER (Bursa Elecronică RASDAQ).
În urma colaborării româno-americane a rezultat Bursa Electonică RASDAQ
S.A., cooperare legiferată prin semnarea în 1994 a unui Memorandum de Înţelegere
de către guvernele României şi SUA, prin care Agenţia pentru Dezvoltare
Internaţională a Statelor Unite (USAID) se angajează să deruleze în România
proiectul „Dezvoltarea pieţei româneşti de capital”, pentru sprijinirea programului de
reformă al Guvernului României. Guvernul României s-a obligat la rândul său să
promoveze o orientare către sectorul privat al instituţiilor pieţei de capital şi să
asigure valorile mobiliare într-un volum care să justifice asistenţa acordată de
USAID.
Aşa cum s-a prezentat anterior, fuziunea prin absorbţie a Bursei de Valori
Bucureşti (BVB) cu Bursa Electronică Rasdaq (BER) a fost finalizată, după primirea
aprobării CNVM şi înregistrarea la Oficiul Registrului Comerţului, B.V.B. preluând
toate obligaţiile şi drepturile BER. În prezent se poate spune că avem de-a face cu o
singură bursă. Din punct de vedere juridic, fuziunea îndeplineşte toate aspectele de
fond şi de formă.
Crearea unei singure pieţe bursiere româneşti, mai bine capitalizate şi mai
lichide, cu sisteme şi reglementări compatibile cu ale altor burse europene, reprezintă
mai mult decât o decizie comercială luată de cele două instituţii direct implicate şi
devine în primul rând o consecinţă a tendinţelor de creştere a economiei româneşti şi
a procesului de integrare a României în Uniunea Europeană.
În vederea creşterii vizibilităţii pieţei de capital, ca şi rezultat al colaborării
dintre B.E.R. şi B.V.B., din 2004 a fost lansată publicarea Buletinului lunar al pieţei
de capital, realizat într-o formă grafică deosebită, distribuit gratuit către personalităţi
şi instituţii,.
Totodată, a fost demarat procesul consolidării platformei tehnice a celor două
burse, concretizat în explicarea tranzacţionării unui prim grup de 5 emitenţi listaţi la
B.E.R., pe platforma tehnică administrată de B.V.B.: Aversa Bucureşti, Comcereal
Alexandria, Elecromagnetica Bucureşti, Severnav Drobeta Turnu Severin şi UPET
Târgovişte. La jumătatea anului 2004, alte 5 societăţi se suprimă temporar de la
tranzacţionare pentru a fi translatate pe platforma tehnică administrată de Bursa de
Valori Bucureşti: Altur Slatina, Braiconf Brăila, Aker Brăila, Socep Constanţa şi
Rompetrol Vega.
În cadrul adunării generale ale B.V.B. şi B.E.R., din anul 2004, sunt adoptate
hotărâri similare privind înfiinţarea Comitetului Comun de Dezvoltare (CCD) format
din membrii Consiliului de Administrţie al B.E.R. şi membrii Comitetului B.V.B.,
având ca scop continuarea strategiei de dezvoltare a pieţei de capital.
Ulterior, la baza fuziunii dintre cele două pieţe se regăseşte dispunerea de
măsuri conform Reglementării nr. 7/2005 a C.N.V.M., iar în vederea realizării acestei
fuziunii au fost rezolvate multiple aspecte, cum ar fi:
Integrarea tehnică a operaţiunilor de tranzacţionare şi post-tranzacţionare;
Selectarea unor firme ale căror valori mobiliare au fost tranzacţionate la
B.E.R. şi pentru care tranzacţionarea s-a realizat prin utilizarea unui sistem electronic
pus la dispoziţie de B.V.B.;
Adaptarea reglementărilor B.V.B. şi B.E.R.;
În ceea ce priveşte compensarea, decontarea şi înregistrarea tranzacţiilor
încheiate pentru acest segment, se realizează de către B.V.B., potrivit reglementărilor
acesteia.
Astfel, se poate semnala prima piaţă de tip ATS ce devine funcţională din
iunie 2005, pe sistemul B.V.B., piaţă care are rolul de a găzdui tranzacţionarea
emitenţilor cu o lichiditate redusă. Scopul creării acestui segment de piaţă, cu orar de
funcţionare în afara celui de funcţionare a B.V.B. este de a evita orice risc de
suprasolicitare a sistemului B.V.B. datorat translatării unui număr foarte mare de
emitenţi ai BER. Aici regăsim, în acel moment, 307 firme listate la B.E.R. care încep
tranzacţionarea în această piaţă de negociere.
În urma fuziunii rezultă două segmente de piaţă distincte de cele ale B.V.B.,
segmente dedicate B.E.R., care se caracterizează prin:
Denumiri ce permit identificarea apartenenţei la BER;
Program şi orar de tranzacţionare distinct;
Indici proprii.
Mecanisme diferite de formare a preţului;
Statistici proprii, distincte;
Piaţa RASDAQ a încetat să mai existe, juridic vorbind, prin finalizarea
fuziunii sale cu Bursa de Valori Bucureşti, în urma deciziilor din 07.11.2006 ale celor
două Adunări generale - acţionarii Bursei şi acţionarii RASDAQ. RASDAQ-ul s-a
dizolvat o dată cu fuziunea prin absorbţie de către Bursa de Valori Bucureşti.
Adunările generale ale B.E.R. şi B.V.B. au aprobat proiectul de fuziune a celor două
instituţii.
În concluzie:
Aşadar, în cadrul economiei de piaţă, bursele - atât cele de mărfuri, cât şi cele de
valori - asigură, prin folosirea unui mecanism transparent şi eficace de atragere şi
alocare a resurselor, buna funcţionare a economiilor naţionale şi a celei mondiale.
Întrucât optimizează substanţial poziţia României în cadrul burselor din
Europa Centrală şi de Est, fuziunea Bursei de Valori Bucureşti cu Bursa Monetar-
Financiară şi de Mărfuri Sibiu reprezintă un pas important în evoluţia pieţei bursiere
româneşti.
4.4. Îndrumar pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 4
Bursele se pot clasifica în funcţie de anumite criterii, astfel:
În funcţie de tipul valorii mobiliare ce se tranzacţionează:
În funcţie de natura capitalului:
După modul de lichidare a tranzacţiilor:
După metodele de tranzacţionare utilizate:
În raport cu localizarea fizică a pieţei:
În funcţie de varietatea tranzacţiilor pe care le realizează există:
În raport de obiectul tranzacţionat:
După modul de acces la calitatea de membru la bursă:
În României prima bursă a apărut în anul 1881, prin adoptarea „Legii asupra
burselor, mijlocitorilor de schimb şi mijlocitorilor de mărfuri", Monitorul Oficial al
României din decembrie 1882 publică cotaţiile bursiere ale primelor corporaţii
româneşti tranzacţionate.
În data de 25 octombrie 1996 a fost deschisă a doua componentă a
bursei de valori – piaţa OCT reprezentată de RASDAQ, ca Piaţa Naţională de Valori
Mobiliare. Această piaţă a fost lansată pentru a răspunde necesităţii existenţei unui
mediu instituţional şi tehnic corect şi transparent pentru tranzacţionarea tuturor
acţiunilor distribuite în cadrul Programului de Privatizare în Masă. Din 2003 îşi
schimbă denumirea în BER (Bursa Elecronică RASDAQ).
În urma colaborării româno-americane a rezultat Bursa Electonică RASDAQ
S.A., cooperare legiferată prin semnarea în 1994 a unui Memorandum de Înţelegere
de către guvernele României şi SUA, prin care Agenţia pentru Dezvoltare
Internaţională a Statelor Unite (USAID) se angajează să deruleze în România
proiectul „Dezvoltarea pieţei româneşti de capital”, pentru sprijinirea programului de
reformă al Guvernului României.
Concepte şi termeni de reţinut
Bursa este definită ca fiind instituţia oficială, privată sau publică, constituită
pe baza unui act normativ şi supravegheată de stat, prin mijlocirea căreia se
efectuează tranzacţii cu diferite mărfuri fungibile, după mostre şi standarde, unde se
negociază diferite valori mobiliare, efecte de comerţ, valute străine, devize.
Tranzacţii la vedere – în acest caz clientul care dă un ordin de cumpărare
trebuie să depună contravaloarea cash a activelor (diverse mărfuri, valute, acţiuni
etc.), iar cel care dă ordinul de vânzare trebuie să depună activele respective;
Tranzacţiile la termen (,,Futures”), caracterizate prin aceea că lichidarea
acestora se face la un anumit termen de la încheierea contractului.
Tranzacţiile cu opţiuni în această accepţiune opţiunile sunt contracte
standardizate încheiate între vânzătorul opţiunii şi cumpărătorul acesteia, care vinde
celui de-al doilea dreptul de a cumpăra sau de a vinde un activ determinat (de
exemplu: cereale, acţiuni, indici bursieri, petrol, valute etc.).
Termeni de reţinut: piaţa obligatară, titluri financiare, burse publice,
burse private, burse de mărfuri, pieţe la vedere, etica pieţei, bursa monetar-
financiară, intermediari activi, orar de tranzacţionare, indici proprii.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
36. Cum se clasifică bursele în funcţie de natura capitalului?
37. Bursele se pot clasifica în funcţie de anumite criterii. Care sunt aceste
criterii?
38. Cum clasificaţi bursele după modul de lichidare a tranzacţiilor?
39. Care sunt cele mai importante pieţe bursiere din lume?
40. Care sunt instituţiile ce reglementează activităţile bursiere în acest
moment?
41. Cum clasificaţi bursele în funcţie de tipul tranzacţiilor efectuate?
42. În anul 1929 apare legea asupra bursei, cunoscută ca „Legea
Madgearu". Ce a reprezentat această lege pentru România?
Teste de evaluare/autoevaluare
1. În funcţie de tipul valorii mobiliare ce se tranzacţionează, bursele se pot
clasifica în:
a. piaţa obligatară şi piaţa acţiunilor şi a titlurilor financiare cu venit
variabil;
b. burse publice şi burse private;
c. burse generale şi burse specializate.
2. În României prima bursă a apărut în anul:
a. 1981;
b. 1881;
c. 1991.
3. Piaţa de capital cunoaşte anumite etape de evoluţie în timp, cum ar fi:
a. anul 1904 - apare legea asupra bursei, cunoscută ca „Legea
Madgearu";
b. după criza economică din anii 1939-1949, „Bursa de efecte, acţiuni şi
schimb'' din Bucureşti are un curs ascendent;
c. anul 1929 apare legea asupra bursei, cunoscută ca „Legea Madgearu",
care a reprezentat unificarea legislativă a regimului burselor din România.
4. Bursele pot fi clasificate după tipul tranzacţiilor efectuate, în burse cu:
a. Tranzacţii la termen (,,Futures”);
b. Tranzacţii cu acţiuni;
c. Tranzacţii cu mărfuri.
5. Piaţa de capital cunoaşte anumite etape de evoluţie în timp, cum ar fi: anul
1904, 1929, 1933, 1939 şi 1948. Alegeţi afirmaţia ce face referire la anul 1929.
a. apare legea asupra bursei, cunoscută ca „Legea
Madgearu";
b. o nouă lege a bursei, în care operaţiunile bursiere sunt mai clar definite
astfel că publicul larg este convins de eficienţa plasamentelor în titluri de valoare;
c. a însemnat şi sfârşitul pieţei de capital şi a bursei de valori.
Bibliografie obligatorie
Anghelache, G., Piaţa de capital şi tranzacţii bursiere Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1997.
Anghelache, G., Bursa şi piaţa extrabursieră, Editura Economică, Bucureşti, 2000.
Dalton, J.M., Piaţa acţiunilor – Institutul Român de Valori Mobiliare, Editura
Hrema, Bucureşti, 2000.
Ionescu, A., Piaţa de capital, Editura Economică, Bucureşti, 2004.
Mihu, S., Bratu, A., Bratu, S., Pieţe de capital şi tranzacţii bursiere, Editura
Europolis, Constanţa, 2004
Stoica, V., Gruia, A.I., Pieţe de capital şi produse bursiere, Editura Universitară,
Bucureşti, 2006.
Stoica, V., Negru, T., Ionescu, E., Pieţe financiare, Editura Fundaţia România de
Mâine – Bucureşti, 2006.
Ungureanu, P.V., Bănci, burse şi profit pe piaţa financiară, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 2007.
Unitatea de învăţare 5
BURSA DE VALORI BUCUREŞTI
5.1. Introducere
5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
5.3. Conţinutul unităţii de învăţare
5.3.1. Bursa de Valori Bucureşti – organizarea, rolul şi funcţiile acesteia
5.3.1.1. Organizarea Bursei de Valori Bucureşti
5.3.1.2. Rolul şi principiile B.V.B
5.3.1.3. Funcţiile B.V.B.
5.3.2. Organele de conducere ale Bursei de Valori
5.3.3. Comisa de înscriere la cota B.V.B.
5.3.4. Bursa de Valori Bucureşti perspective de dezvoltare
5.4. Îndrumător pentru autoverificare
CONTINUT
5.1. Introducere
Bursa de Valori Bucureşti este o instituţie esenţială a economiei de piaţă, iar
prezenţa ei în peisajul economic şi public al societăţii româneşti conferă un element
suplimentar de coerenţă traseului pe care s-a înscris economia românească începând
cu anii 1990.
Redeschiderea, în 1995, a Bursei de Valori Bucureşti, după o absenţă de aproape
50 de ani din viaţa economică românească, a însemnat un moment de referinţă pentru
dezvoltarea pieţei de capital din România, marcând debutul formării pieţei bursiere şi,
totodată, concretizarea eforturilor depuse pentru crearea uneia dintre cele mai
importante instituţii ale pieţei de capital.
5.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
– delimitarea rolului şi principiilor B.V.B; – identificarea funcţiilor B.V.B.; – organizarea BVB şi desfăşurarea activităţii în conformitate cu actul constitutiv
şi prevederile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale.
Competenţele unităţii de învăţare:
– în urma aprofundării cursului studenţii vor obţine un vocabular economic şi
ştiinţific adecvat disciplinei studiate;
– asimilarea cunoştinţelor în vederea atingerii obiectivelor propuse;
Timpul alocat unităţii: 3 ore
5.3. Conţinutul unităţii de învăţare
5.3.1. Bursa de Valori Bucureşti – organizarea, rolul şi funcţiile acesteia
5.3.1.1. Organizarea Bursei de Valori Bucureşti
Bursa de Valori Bucureşti este o instituţie cu personalitate juridică, încheie
bilanţ contabil, are cont bancar şi desfăşoară o activitate în scopul creării unui pieţe
organizate pentru negocierea şi tranzacţionarea valorilor mobiliare admise la cotă.
Dacă în primul an de activitate bursa a fost finanţată de la bugetul de stat, ulterior,
instituţia s-a autofinanţat din comisioanele percepute conform reglementărilor
bursiere, având şi dreptul să primească donaţii, şi subvenţii.
Redeschiderea, în 1995, a Bursei de Valori Bucureşti, după o absenţă de aproape
50 de ani din viaţa economică românească, a însemnat un moment de referinţă pentru
dezvoltarea pieţei de capital din România, marcând debutul formării pieţei bursiere şi,
totodată, concretizarea eforturilor depuse pentru crearea uneia dintre cele mai
importante instituţii ale pieţei de capital.
Bursa de Valori Bucureşti a demarat activitatea operaţională în toamna anului
1995, beneficiind de asistenţa statului canadian în elaborarea reglementărilor bursiere
şi de un sistem electronic integrat de tranzacţionare, registru-depozitar şi compensare-
decontare, furnizat de firma canadiană EFA Software Services Ltd. şi totodată, de
echipamentele de calcul şi comunicaţie puse la dispoziţie de Banca Naţională a
României.
Prima şedinţă de tranzacţionare a avut loc la 20 noiembrie 1995, accesul la
sistemul de electronic al Bursei realizându-se din sala de tranzacţionare aflată în
incinta Bursei de Valori Bucureşti.
Cel de-al doilea an de funcţionare a Bursei de Valori Bucureşti - constituind de
fapt primul an real de activitate - a demonstrat că Bursa este o instituţie viabilă, dar
care, din cauza mediului economici caracterizat în general ca fiind ostil, nu a putut
înregistra un nivel performant al indicatorilor proprii, deşi indicatorii bursieri realizaţi
în primele luni de tranzacţionare au fost compatibili cu cei înregistraţi la bursele de
valori din ţările Europei Centrale şi de Est, în faza lor de debut.
Indicele oficial al Bursei de Valori Bucureşti, BET, a fost lansat în septembrie
1997 şi funcţionează ca un veritabil ..barometru"' al activităţii pe piaţa bursieră.
Informaţiile oferite de BET sunt completate de informaţiile difuzate on-line despre:
numărul de tranzacţii, numărul de acţiuni tranzacţionale, evoluţia preţului, ducând în
final la creşterea transparenţei pieţei şi la o mai bună cunoaştere a emitenţilor de către
potentialii investitori.
Anul 2002 este considerat anul cel mai prolific în istoria Bursei de Valori
Bucureşti, deoarece cei trei indici determinaţi de Bursă au atins niveluri maxime
rezultând o rată anuală de creştere spectaculoasă.
Tot în 2002, în luna octombrie la Bucureşti s-a semnat Acordul de Cooperare
dintre BVB si Borsa Italiana, în timp ce în luna noiembrie Adunarea Generală a
Federaţiei Europene a Burselor de Valori a acordat BVB statutul de membru
corespondent al acestei prestigioase asociaţii.
În prezent B.V.B. este organizată şi îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu
actul constitutiv, prevederile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,
republicată, denumită Legea 31/1990, şi ale Legii nr. 297/2004 privind piaţa de
capital, cu modificările şi completările ulterioare, denumită prescurtat Legea
297/2004, cu autorizarea şi sub supravegherea Comisiei Naţionale a Valorilor
Mobiliare, denumită prescurtat C.N.V.M.
În anul 2005 s-a înregistrat o premieră pentru piaţa de capital din România:
tranzacţionarea la Bursa de Valori Bucureşti a drepturilor de preferinţă.
La Bursa de Valori Bucureşti, începutul anului 2005 a marcat şi extinderea
platformei electronice ARENA pentru operaţiunile realizate cu acţiuni.
Specialiştii Bursei au dezvoltat Sistemul ARENA “in-house” şi a fost utilizat
până în prezent doar pentru realizarea negocierii tranzacţiilor cu instrumente
financiare cu venit fix.
Acestă nouă platformă asigură suportul tehnic pentru derularea tuturor
operaţiunilor legate de negocierea şi finalizarea unei tranzacţii bursiere:
tranzacţionare, compensare, decontare şi înregistrare.
În prima parte a anului 2006 au avut loc unele modificări de natură legislativă:
autorizarea BVB ca operator de piaţă de către Comisia Naţională a Valorilor
Mobiliare (CNVM).
Transformările aduse cadrului instituţional şi reglementărilor BVB au dus la
creşterea încrederii investitorilor şi companiilor emitente în mecanismele pieţei de
capital şi la asigurarea unei colaborări mai eficiente între toate instituţiile care au
responsabilităţi în derularea operaţiunilor pe piaţa bursieră. Totodată, aceste
modificări au contribuit la armonizarea mecanismelor şi normelor adoptate de către
BVB cu cele ale principalelor burse europene.
Anul 2007 a reprezentat anul de debut al Bursei de Valori Bucureşti ca operator
bursier în cadrul pieţei financiare unice europene.
În prima parte a acestui an moneda naţională a înregistrat o apreciere faţă de
principalele valute, în timp ce dobânzile din piaţa monetară interbancară au coborât
cu paşi destul de rapizi, iar indicii pieţei bursiere au atins noi maxime istorice. În a
doua jumătate a anului pieţele financiare internaţionale au intrat, însă, într-o perioadă
dificilă, care au mărit volatilitatea, au îngreunat accesul investitorilor la finanţare, au
ridicat costul acesteia şi au determinat scăderea apetitului investitorilor faţă de risc.
Anul 2008 a fost unul dintre cei mai complicaţi din istoria modernă a pieţei de
capital din România, a Bursei de Valori Bucureşti şi pentru toţi participanţii pe piaţa
bursieră autohtonă. După aproape zece ani în care principalii indicatori şi indici ai
BVB au trasat o curbă ascendentă, accentuată şi susţinută, datorită efectelor asociate
procesului de aderare a României la Uniunea Europeană, anul 2008 a fost marcat de
inversarea abruptă a trendului crescător al cotaţiilor şi de diminuarea sensibilă a
lichidităţii generale a pieţei bursiere
În cadrul acestui an BVB a lansat 2 noi indici: BET-XT (Bucharest Exchange
Trading Extended Index) şi BET-NG (Bucharest Exchange Trading Energy and
Related Utilities Index). Rolul acestora este de a arăta mişcarea în piaţă a preţurilor
celor mai lichide 25 de companii (inclusiv SIF-urile), respectiv a preţurilor
companiilor al căror domeniu de activitate principal este asociat cu sectorul economic
energic şi utilităţile aferente acestuia.
La sfârşitul anului 2008 au apărut primele semne clare ale unor probleme
economice. Astfel, indicii BVB deja înregistrau scăderi de peste 70%, adică
străbătuseră mai mult de trei sferturi din declinul total pe care aveau să-l cunoască
până la finalul primei etape a crizei globale. Marile companii româneşti, lideri pe
sectorul lor de activitate, au reuşit să se menţină la un nivel acceptabil pe parcursul
întregii perioade. Chiar dacă cifra de afaceri şi profiturile au avut scăderi importante,
doar în puţine cazuri putem vorbi despre companii româneşti care să fi suferit pierderi
semnificative sau (aşa cum s-a întâmplat în ţările de origine ale crizei) să fi fost
forţate în reorganizare ori faliment.
5.3.1.2. Rolul şi principiile B.V.B
Rolul Bursei de Valori Bucureşti, pe piaţa de capital este:
- de a furniza o piaţă organizată pentru tranzacţionarea valorilor mobiliare;
- de a contribui la creşterea lichidităţii valorilor mobiliare prin concentrarea în
piaţă a unui volum cât mai mare de valori mobiliare;
- de a contribui la formarea unor preţuri care să reflecte în mod corespunzător
relaţia cerere-ofertă;
- de a disemina aceste preţuri către public.
Principiile care guvernează Bursa de Valori Bucureşti ca piaţă organizată de
valori mobiliare sunt:
Accesibilitatea – Bursa asigură acces egal pentru societăţile membre
şi, respectiv, pentru societăţile emitente listate la Bursă.
Informare – Bursa este angajată să asigure permanent agenţilor de
bursă şi investitorilor suficientă informaţie despre societăţile tranzacţionate şi despre
preţurile valorilor mobiliare emise de acestea.
Etica pieţei – piaţa valorilor mobiliare funcţionează într-un mod care
sporeşte încrederea utilizatorilor, autorităţilor şi publicului larg în general.
Neutralitate – Bursa este angajată să acţioneze neutru şi să-şi menţină
integritatea în relaţia cu toţi participanţii la piaţă, precum şi cu alte instituţii sau
organizaţii care supraveghează sau operează în piaţa de capital.
Piaţa condusă de către Bursa de Valori Bucureşti are următoarea structură:
a) Sector Titluri de Capital;
b) Sector Titluri de Credit;
c) Sector Organismelor de Plasament Colectiv (OPC);
a) Sector Titluri de capital:
- Categoria 1-3 acţiuni;
- Categoria 1-3 drepturi;
- Categoria internaţională acţiuni;
- Categoria internaţională drepturi.
b) Sector Titluri de credit:
- Categoria 1 obligaţiuni corporative;
- Categoria 2 obligatiuni corporative;
- Categoria 3 obligatiuni corporative;
- Categoria obligatiuni municipale;
- Categoria titluri de stat;
- Categoria internationala obligatiuni;
- Categoria alte titluri de credit.
c) Sector organisme de Plasament Colective (OPC):
- Categoria acţiuni;
- Categoria unităţi de fond.
Noul Cod al Bursei de Valori Bucureşti actualizat la 07.09.2009 aduce
modificări în ceea ce priveşte tranzacţionarea, astfel:
reducerea semnificativă a intervalului de timp în care tranzacţionarea unei
acţiuni este suspendată ca urmare a publicării de către emitent a unui
comunicat/raport curent care conţine informaţii care pot influenţa semnificativ preţul
sau decizia de a investi;
suspendarea temporară de la tranzacţionare a instrumentelor financiare se va
menţine pentru o perioadă de timp de cel puţin 30 minute de la momentul diseminării
formei finale a respectivului comunicat/raport curent sau până la sfârşitul şedinţei de
tranzacţionare;
în cazuri excepţionale BVB va decide suspendarea unei acţiuni pe durata
uneia sau mai multor şedinţe de tranzacţionare.
reducerea perioadei de suspendare a unui anumit titlu răspunde nevoii
investitorilor de a dispune oricând asupra activelor financiare pe care le deţin: ţine
seama de îmbunătăţirea şi diversificarea modalităţilor de diseminare a informaţiilor
bursiere către investitori.
reducerea blocului standard de tranzacţionare şi majorarea valorii minime a
unei tranzacţii Deal urmăresc să stimuleze concentrarea lichidităţii pe segmentul
principal al pieţei, Regular;
creşterea flexibilităţii în adoptarea deciziei de suspendare a aplicabilităţii
regulii privind limitarea variaţiei zilnice de preţ;
- Limita de variaţie este suspendată în prima zi de tranzacţionare a unui
instrument financiar, după efectuarea operaţiunilor de modificare a capitalului social,
de modificare a numărului de instrumente financiare fără modificarea capitalului
social al societăţii emitente sau a altor evenimente de tip „corporate action”;
- este astfel încurajată libera manifestare a cererii şi ofertei pentru
instrumentele financiare admise la tranzacţionare şi se reduce perioada în care se
ajunge la un nou nivel de echilibru al preţurilor de tranzacţionare.
este introdus „certificatul de cazier bursier”:
- În certificatul de cazier bursier se înscriu date privind sancţiunile bursiere
dispuse prin decizii ale Directorului general al BVB;
- Orice persoană fizică sau juridică poate solicita obţinerea certificatului de
cazier bursier.
Noul sistem al Bursei de Valori Bucureşti are următoarele componente, fiecare
cu stările proprii:
Bursa
Stările Bursei sunt: starea deschisă, suspendată, şi închisă;
Piaţa
Pieţele pot avea următoarele stări: pre-deschidere, deschidere, deschisă, pre-
închisă, închisă ;
Simbol
Stările simbolurilor la nivelul tuturor pieţelor din cadrul Bursei sunt
următoarele: disponibil, suspendat, delistat;
Simbol-piaţă – reprezintă asocierea dintre un simbol
şi o piaţă pe care acesta se tranzacţionează şi are ca stări: pre-deschidere,
deschidere, deschisă, pre-închisă, închisă.
Un element important, în cadrul unui ordin de bursă, îl reprezintă şi termenul
lui de valabilitate. Astfel, se pot întâlni următoarele modalităţi de exprimare a
valabilităţii:
Day – valabil în şedinţa de tranzacţionare curentă;
Open – valabil până la execuţia sau retragere în limita a 62 de zile
calendaristice de la data ultimei actualizări a ordinului;
Good Till Date – valabil până la data specificată
(aaaa-ll-zz, în limita a 62 de zile calendaristice de la data ultimei actualizări a
ordinului;
FOK (Fill or Kill-Executare sau anulare) introdus în vederea executării
imediate.
Un ordin de bursă rămâne valabil în sistem şi se supune regulilor Bursei de
Valori Bucureşti până când:
Este executat;
Expiră termenul de valabilitate al acestuia;
Este suspendat;
Este retras;
Este eliminat automat din sistem dacă preţul nu se mai încadrează în variaţia
maximă de preţ admisă pentru şedinţa de tranzacţionare, dacă volumul ordinului de
bursă nu mai reprezintă un multiplu al blocului de tranzacţionare aplicabil pieţei
respective sau dacă alte caracteristici ale ordinului nu mai sunt în concordanţă cu
configurarea pieţei în care a fost introdus ordinul de bursă.
Ordinele de bursă sunt afişate şi executate, în ordinea descrescătoare a
importanţei, în raport de următoarele criterii:
Preţul ordinului;
La acelaşi nivel de preţ - după tipul de cont, în ordine descrescătoare a
priorităţii, respectiv cont Client, cont Instituţie, cont propriu (House), cont persoane
relevante (Staff), cont Insider, cont combinat (Mixed);
La acelaşi nivel preţ şi tip de cont – după timpul introducerii ordinului în
sistem, conform principiului precedenţei FIFO (primul venit-primul servit/first input-
first output).
Sistemul de tranzacţionare al B.V.B. admite spre execuţie anumite tipuri de
ordine la bursă, dintre care amintim:
Ordine limită – mic la cumpărare şi mare la vânzare;
Ordine la piaţă – mic la cumpărare şi mare la vânzare, dar preţ stabilit
prin mecanismul protecţiei la preţ;
Ordine fără preţ – ordinul nu are menţionat un preţ în momentul
introducerii în sistem, dar se transformă în ordin – limită prin alocarea de către sistem
a celui mai bun preţ;
Ordine hidden – se afişează doar o parte din cantitatea tranzacţionată;
Alte tipuri de ordine.
5.3.1.3. Funcţiile B.V.B.
B.V.B. este organizată şi îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu prevederile
nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare şi ale Legii nr. 297/2004 privind piaţa de capital, cu modificările şi
completările ulterioare, cu autorizarea şi sub supravegherea Comisiei Naţionale a
Valorilor Mobiliare.
În vederea realizării obiectului de activitate, B.V.B îndeplineşte următoarele
funcţii:
- este piaţă reglementată deoarece asigură investitorilor sisteme, mecanisme
şi proceduri adecvate pentru derularea tranzacţiilor cu valori mobiliare şi alte
instrumente financiare, în condiţiile legii;
- îndeplineşte anumite activităţi adiacente tranzacţionării, precum:
înregistrarea constituirii şi transferului drepturilor asupra valorii mobiliare şi ale
instrumentelor financiare, precum şi orice operaţiuni adiacente acestora
(compensarea, decontarea, depozitarea);
- realizează, administrează şi comercializează sisteme informatice specific
burselor de valori;
- este organism de formare profesională, organizează cursuri în scopul
pregătirii participanţilor pentru domeniul pieţelor reglementate în baza
Regulamentului C.N.V.M. nr. 1/2003 privind atestarea profesională a operatorilor şi
specialiştilor pentru pieţele reglementate.
Pentru îndeplinirea rolului său, B.V.B.:
- adoptă norme juridice în domeniile şi în condiţiile Legii 297/2004;
- B.V.B. se autofinanţează din comisioanele şi tarifele stabilite prin
hotărârile Comitetului B.V.B., aprobate de către C.N.V.M. ceea ce rezultă că are o
autonomie financiară şi funcţionează pe bază de gestiune economică proprie.
Totodată, B.V.B. poate atrage surse externe şi poate încasa amenzi bursiere, aplicate
potrivit prevederilor regulamentelor şi procedurilor B.V.B.;
- normele, reglementările, cotaţiile, precum şi volumul tranzacţionat în
cadrul B.V.B. sunt făcute accesibile publicului, cu titlu oneros sau gratuit şi sunt
informaţii de interes public;
- poate stabili relaţii de asociere bilaterală cu burse din alte ţări şi se poate
afilia la forurile internaţionale care reunesc instituţiile specifice pieţelor reglementate.
B.V.B. este membru corespondent al Federaţiei Mondiale a Burselor de Valori
(World Federation of Exchanges – WFE) din anul 1998 şi al Federaţiei Europene a
Burselor de Valori (Federation of European Securities Exchanges – FESE) din anul
2002, membru al Asociţiei Depotitarelor şi Caselor de Compensaţie a Valorilor
Mobiliare din Europa Centrala şi de Est (CEECSDA) începând cu anul 1988 şi al
Federaţiei Euro-asiatice a Burselor de Valori (Federation of Euro-Asian Stock
Exchange – FEAS) din anul 2003.
- poate elabora, negocia şi încheia convenţii, protocoale şi înţelegeri cu
instituţii care acţionează pe pieţele reglementate, inclusiv cu organisme şi organizaţii
internaţionale.
- este acţionar la entităţi participante în piaţa românească de capital, precum
societatea de registru independent Regisco SA, Societatea Naţională de Compensare-
Decontare şi Depozitare SA, asociat unic la SC Institutul de guvernanţă corporativă al
Bursei de Valori Bucureşti SRL şi asociat la Asociaţia Iniţiativă Europeană a
Mediului de Afaceri.
Dizolvarea B.V.B. sau încetarea activităţii pot fi hotărâte numai de către
C.N.V.M. Prin decizia de dizolvare a B.V.B., C.N.V.M. numeşte şi lichidatorii, care
vor putea încheia numai actele juridice şi dispune numai operaţiunile necesare
lichidării patrimoniale a BVB iar C.N.V.M preia produsul net al lichidării B.V.B.
5.3.2. Organele de conducere ale Bursei de Valori
Conducerea Bursei de Valori Bucureşti este organizată pe următoarele structuri:
a. Comitetul Bursei
Asigură conducerea unitară, ordonată şi eficientă a activităţii. Membrii
Comitetului sunt aleşi de Asociaţia Bursei pe o durată de cinci ani şi nu au dreptul de
a deţine funcţii politice şi nici să fie acţionari semnificativi în cadrul unei societăţi
comerciale înscrise la cota bursei.
Propunerile pentru Comitetul Bursei se înaintează la CNVM centru validare,
după care sunt aleşi: un preşedinte, doi vicepreşedinţi şi un secretar general.
Preşedintele reprezintă Comitetul în exercitarea atribuţiilor sale, iar în caz de
indisponibilitate, această datorie îi revine unuia dintre vicepreşedinţi. Comitetul se
reuneşte în şedinţă, o dată pe lună în prezenţa a minimum şase membri, demersurile
luate fiind adoptate cu majoritatea de voturi a membrilor prezenţi, în condiţiile în care
fiecare membru are dreptul la un vot.
Atribuţiile Comitetului Bursei sunt următoarele:
a) numeşte şi demite directorul general al bursei;
b) adoptă şi modifică Regulamentul de organizare şi funcţionare a Bursei;
c) adoptă şi modifică regulamentele privind operaţiunile bursiere;
d) adoptă proiectul de buget al bursei, pe care îi supune aprobării Asociaţiei
Bursei;
e) prezintă şi supune aprobării Asociaţiei Bursei raportul financiar anual, însoţit
de bilanţul contabil şi de raportul cenzorilor;
f) stabileşte plafonul comisioanelor şi tarifelor practicate;
g) stabileşte garanţiile ce trebuie constituite de membrii Asociaţiei Bursei;
h) urmăreşte respectarea reglementărilor legale de către membrii Bursei şi
personalul acesteia;
i) propune constituirea comisiilor speciale ale Bursei;
j) soluţionează contestaţiile împotriva directorului general;
k) duce la îndeplinire propunerile înaintate de Asociaţia Bursei.
l) decide momentul reluării tranzacţionării, în cazul opririi şedinţei de
tranzacţionare pentru variaţia procentuală negativă a indicelui BET de 15% faţă de
valoarea de închidere a acestuia înregistrată în şedinţa precedentă de tranzacţionare.
Comitetul Bursei încredinţează directorului general, administrarea şi
reprezentarea legală a Bursei în faţa autorităţilor publice şi în relaţiile cu persoanele
fizice şi juridice române şi/sau străine.
b. Directorul general
Are competenţa de administrare a Bursei, inclusiv de a angaja personal, de a
organiza funcţionarea Bursei, stabilind măsurile adecvate pentru respectarea şi
aplicarea normelor Comisiei Naţionale de Valori Mobiliare şi a altor prevederi legale.
Conduce şi organizează activităţile de elaborare a documentelor, cuprinzând date şi
informaţii despre Bursă, declaraţii, comunicate, cereri, atestate, notificări etc.
înscrisurile semnate de directorul general fiind opozabile terţilor şi având forţa
probantă de act autentic.
c. Inspectorul general al Bursei Este reprezentantul în instituţie al Comisiei Naţionale de Valori Mobiliare al
cărei angajat propriu este, şi care are misiunea de a supraveghea şi controla activitatea
desfăşurată în Bursă şi de a informa corect şi la timp Comisia Naţională de Valori
Mobiliare asupra unor aspecte ce ar putea afecta bunul mers al instituţiei.
d. Asociaţia Bursei
Este alcătuită din societăţile de intermediere a valorilor mobiliare - societăţile de
servicii de investiţii financiare (SSIF) care solicită şi primesc din partea Comisiei
Naţionale de Valori Mobiliare autorizaţie de negociere în Bursa de Valori Bucureşti.
Momentul obţinerii calităţii de membru al Asociaţiei Bursei este dobândit la data
înscrierii acestuia în Registrul de Asociaţie al Asociaţiei Bursei.
Membrii Asociaţiei Bursei vor efectua controlul intern al activităţii pe care o
desfăşoară în conformitate cu prevederile legale, furnizând clienţilor informaţii certe,
corecte şi suficiente despre piaţa bursieră şi asupra tranzacţiilor efectuate în numele
acestora în cadrul Bursei. De asemenea, trebuie să aibă cunoştinţe şi practică
profesională în domeniul economic, financiar, bancar, de afaceri sau juridic şi să fie
recunoscuţi ca având o bună reputaţie civică şi integritate morală.
Membrii Asociaţiei Bursei nu au dreptul de a lua sau da cu împrumut fonduri
decât în baza avizului sau Regulamentului Comisiei Naţionale de Valori Mobiliare şi
nu pot garanta pentru datoriile vreunei persoane fizice sau juridice.
Orice modificare apărută în structura organizatorică a societăţilor de servicii de
investiţii financiare, conturi bancare (închidere, deschidere, stocare), regulament
intern, precum şi acţiunile în justiţie sau eventuala sancţiune vor trebui de urgenţă
comunicate Bursei.
Realizarea obiectivului de activitate al Bursei (conform regulamentelor BVB) se
desfăşoară prin intermediul direcţiilor de specialitate, după cum urmează:
1) Direcţia Membri şi Emitenţi, care coordonează activitatea legată de
funcţionare a SSIF membre ale Asociaţiei Bursei, precum şi ale societăţilor emitente
înscrise la cota Bursei. Activităţile operative sunt următoarele:
a) organizează secretariatul Asociaţiei Bursei şi al Comitetului Bursei;
b) urmăreşte activitatea bursieră a societăţilor membre ale Asociaţiei Bursei;
c) colaborează la efectuarea activităţilor de investigare a societăţilor membre ale
Asociaţiei Bursei şi ale societăţilor comerciale înscrise la cotă;
d) efectuează activităţi şi operaţii necesare înscrierilor şi menţinerii la Cotă.
e) întreţine programul de evidenţă tehnico-operativă şi contabilă utilizate de
societăţile membre;
f) pregăteşte materiale de reglementare a activităţii bursiere pentru membrii
Asociaţiei Bursei şi ai societăţilor comerciale cotate;
2) Direcţia Operaţiuni Bursiere şi Informatică care coordonează activitatea
de tranzacţionare şi supraveghere a pieţei, depozitarea şi înregistrarea valorilor
mobiliare, compensarea şi controlul de conturi, precum şi administrarea şi întreţinerea
întregului sistem informatic.
Responsabilităţile concrete ale direcţiei sunt următoarele:
asigură pregătirea participanţilor pentru desfăşurarea operaţiunilor bursiere;
asigură organizarea şi supravegherea şedinţelor de tranzacţionare;
desfăşoară activităţi de dezvoltare a sistemelor de tranzacţionare;
supraveghează furnizarea de informaţii continue;
gestionează soft-ul pentru operaţiuni bursiere;
asigură reglementarea integrală a activităţii de tranzacţionare;
păstrează evidenţa valorilor mobiliare înscrise în Registrul Bursei şi a
efectuării transferului dreptului de proprietate asupra valorilor mobiliare înregistrate;
asigură compensarea/decontarea sumelor rezultate în urma tranzacţiilor
efectuate;
asigură funcţionarea soft-ului, a reţelei de calculatoare şi a calculatorului
central, precum şi a sistemului informativ de comunicare cu societăţile membre şi cu
alte sisteme.
3) Direcţia Relaţii cu Publicul şi Cercetare-Dezvoltare, care coordonează
activităţi referitoare la relaţiile Bursei cu publicul, precum şi cele de cercetare-
dezvoltare a activităţilor bursiere.
Atribuţiile direcţiei sunt următoarele:
efectuarea activităţii de informare a publicului prin programe de informare,
relaţii cu mass-media, conferinţe de presă, elaborarea registrului anual, publicaţii
distribuite în ţară şi în străinătate, publicarea rezultatelor şedinţelor de tranzacţionare
etc.;
educarea publicului prin: editarea, revizuirea publicaţiilor scrise şi audio-
vizuale destinate publicului, participarea la activităţi de promovare şi explicare a
pieţei bursiere, realizarea şi gestionarea programului de vizitare a Bursei etc.;
efectuarea activităţilor de promovare prin stabilirea de relaţii cu publicul şi
comunitatea de afaceri, elaborarea unui program de publicitate şi promovare;
asigurarea unui serviciu pentru primirea delegaţiilor străine Bursei afilierea la
organisme şi organizaţii internaţionale în domeniu.
4) Direcţia Juridică, prin care se asigură cadrul legal necesar desfăşurării
activităţii membrilor Asociaţiei Bursei şi a personalului aferent, şi care constă în:
reprezentarea intereselor Bursei în faţa instanţelor judecătoreşti, a organelor
de urmărire penală, a notariatelor;
redactarea acţiunilor, întâmpinărilor, memoriilor, notelor de concluzii;
eliberarea titlurilor executorii pentru executarea silită a creanţelor băneşti ale
Bursei;
avizarea contractelor civile şi comerciale încheiate de Bursă;
colaborează cu Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare la eliberarea actelor
normative;
coordonează activitatea normativă a Bursei;
elaborează regulamentul de desfăşurare a activităţii Camerei Arbitrale.
5) Direcţia Economică, care asigură condiţiile desfăşurării optime a activităţii
Bursei, adică cele care se referă la evidenţa financiar-bancară, selectarea de personal
şi achiziţionarea dotărilor materiale.
Această direcţie are următoarele responsabilităţi:
propune şi urmăreşte execuţia bugetului pe anul financiar în curs;
efectuează plăţile şi urmăreşte încasările curente;
calculează şi asigură plata salariilor şi a altor drepturi băneşti cuvenite
personalului şi conducerii Bursei;
urmăreşte încasarea debitelor şi plata creditelor;
înregistrează şi ţine evidenţa veniturilor şi a cheltuielilor;
efectuează inventarele cu privire la Patrimoniul Bursei;
întocmeşte bilanţul anual şi anexele aferente:
întocmeşte statul de funcţii;
propune şi asigură perfecţionarea personalului;
asigură necesarul de materiale;
asigură securitatea şi paza sediului Bursei.
5.3.3. Comisa de înscriere la cota B.V.B.
Activitatea unitară, ordonată şi eficientă de înscriere, promovare, suspendare,
retrogradare şi retragere de la cota BVB a valorilor mobiliare este coordonată de
Comisia de înscriere la Cota BVB.
Comisia are următoarele atribuţii:
1. hotărăşte asupra înscrierii, promovării, suspendării sau retrogradării
valorilor mobiliare de la cota BVB;
2. propune Comitetului Bursei retragerea valorilor mobiliare de la cota BVB.
Această comisie funcţionează pe baza următoarelor principii:
a) autonomiei - activitatea nu se conformează unor dispoziţii ierarhice
superioare;
b) obiectivităţii - concluziile şi deciziile sunt luate pe bază obiectivă şi în
conformitate cu interpretarea obiectivă a realităţii pieţei;
c) confidenţialităţii - înseamnă neinformarea publicului referitor la datele
confidenţiale;
d) protecţiei investitorilor - informarea corectă şi suficientă;
e) promovării pieţei bursiere şi atragerii la cota BVB a cât mai multor societăţi
comerciale.
Membrii Comisiei sunt numiţi de către Comitetul Bursei având o durată a
mandatului de cinci ani.
Membrii comisiei trebuie să fie cetăţeni români cu domiciliul în România, să
aibă cunoştinţe şi practică profesională de minimum cinci ani în domeniul economic,
financiar, bancar, afaceri şi juridic şi să fie recunoscuţi ca având o bună reputaţie
civică şi integritate morală.
În cazul în care apar situaţii de conflict de interese, cum ar fi deţinerea a cel
puţin 5% din capitalul subscris al emitentului aflat în discuţie, sau în cazul în care un
membru al Comisiei este reprezentantul societăţii comerciale, acesta/ aceştia se vor
abţine de la vot.
Cota Bursei de Valori Bucureşti este structurată pe trei sectoare:
A) Sectorul valorilor mobiliare emise de persoane juridice române;
B) Sectorul obligaţiunilor şi altor valori mobiliare emise de către stat, judeţe,
oraşe, comune, autorităţi publice centrale şi locale, alte autorităţi;
C) Sectorul internaţional.
Primul sector este organizat pe două categorii: Categoria a II-a (de bază) şi
Categoria I.
Pentru a putea să fie înscrisă la Cotă, o societate comercială trebuie să fie
înregistrată la Oficiul de Evidenţă a Valorilor Mobiliare, aflat în structura
organizatorică a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare şi să aibă încheiat contract
cu Registrul Bursei, care va acţiona ca agent de depozitare, înregistrare şi transfer.
Pentru menţinerea la Cotă, emitentul va trebui să achite comisionul de menţinere
şi să furnizeze informaţiile cerute de Bursă, asigurând o informare permanentă,
corectă şi completă a publicului despre evenimentele înregistrate, ca şi despre
deciziile ce pot afecta preţul valorilor mobiliare.
Principalele informaţii care sunt aduse la cunoştinţa Bursei şi publicului sunt:
hotărârile Adunării Generale publicate în Monitorul Oficial;
deciziile de achiziţionare, vânzare, închiriere, ipotecarea de active, însoţite de
o descriere a potenţialului de risc;
schimbările în deţinerile de acţiuni;
fuziunile sau reorganizarea;
deciziile de preluare sau răscumpărare de valori mobiliare;
datele despre o nouă emisie de valori mobiliare;
schimbarea personalului de conducere;
hotărârile judecătoreşti, alte acţiuni în justiţie care pot să influenţeze conturile
emitentului, preţul sau alte aspecte ale tranzacţiei cu valori mobiliare;
situaţii de neplată;
modificări în programul de investiţii.
În cazul unei fluctuaţii anormale în preţul de piaţă al valorilor mobiliare, Bursa
va analiza situaţia apărută şi, dacă respectivele fluctuaţii sunt rezultatul unei scurgeri
de informaţii, va interveni, luând măsurile adecvate.
Orice înscriere la cota BVB poate fi făcută de emitent numai prin intermediul
(SSIF-urilor), care, obligatoriu sunt membre ale Asociaţiei Bursei.
Atribuţiile unei SSIF sunt următoarele:
să familiarizeze emitentul cu activitatea pieţei de capital, regulamentele Bursei
şi legislaţia în vigoare;
să reprezinte societăţile comerciale emitente la înscrierea la cota Bursei;
să verifice şi să înainteze documentaţia necesară şi, dacă este cazul,
informarea suplimentară în vederea susţinerii înscrierii la cotă;
să susţină în faţa Comisiei de înscriere la cotă înscrierea la cotă a valorilor
mobiliare aparţinând emitentului pe care îl reprezintă.
Documentaţia necesară înscrierii la cotă pentru categoria a II-a este următoarea:
a) prezentarea emitentului printr-un formular tip;
b) statutul şi contractul de societate, precum şi copii ale certificatului de
înmatriculare şi codului fiscal;
c) prospectul de ofertă publica;
d) ultima situaţie financiar-contabilă, certificată de cenzori externi, independenţi
şi ultima situaţie financiar-contabilă semestrială;
e) datele personale pentru membrii conducerii emitentului şi personalul de
legătură cu Bursa;
f) decizia Consiliului de Administraţie sau AGA de înscriere la Cota BVB;
g) dovada înregistrării valorilor mobiliare la OEVM;
h) angajamentul de înscriere şi menţinere la Cotă;
i) declaraţia de reprezentare a emitentului în Bursă de către Cota SSIF.
În cazul în care o societate comercială doreşte să treacă în categoria I a Bursei,
va trebui să completeze documentaţia cu: situaţiile financiar-contabile pe ultimii doi
ani, plata comisionului de procesare, adeverinţă emisă de Serviciul Registru din
cadrul Bursei privind lichiditatea valorilor mobiliare, precum şi hotărârea organelor
de conducere a emitentului de a trece valorile mobiliare la categoria I.
Documentaţia depusă va fi examinată de Serviciul Emitenţi, care va comunica
societăţii eventualele nereguli constatate, acordându-se un termen pentru soluţionarea
acestora. Dacă nu se respectă termenul, soluţionarea cererii de înscriere la cotă va fi
întreruptă. După ce s-a asigurat că documentaţia de înscriere la cotă este completă şi
corectă, cu respectarea prevederilor legale în domeniu, Serviciul Emitenţi va înainta
către Comisie o „Notă de recomandare”.
Comisia de înscriere la Cotă este singurul organism competent să decidă asupra
înscrierii/neînscrierii societăţilor comerciale la cotă, precum şi asupra trecerii
valorilor mobiliare de la o categorie de tranzacţionare la alta. Decizia Comisiei va
trebui să fie luată în maximum trei luni de la data depunerii complete a
documentaţiei, şi fiind condiţionată de încheierea contractului cu Registrul Bursei şi
achitarea comisionului de înscriere.
În vederea menţinerii/înscrierii la Cotă, emitentul va trebui să transmită anual,
semestrial sau ori de câte ori Bursa solicită, toate informaţiile cerute de acesta.
Emitentul trebuie să transmită anual următoarele date:
a) situaţia financiar-contabilă certificată de cenzori externi independenţi şi
însoţită de anexele cerute de Legea contabilităţii;
b) descrierea activităţii emitentului din perioada precedentă, împreună cu
declararea profitului sau pierderii;
c) schimbările importante intervenite în statutul şi contractul societăţii
comerciale;
d) data şi suma plăţii dividendelor sau a dobânzilor;
e) procesul-verbal al ultimei Adunări Generale a Acţionarilor;
f) lista împuterniciţilor la vot pentru perioada precedentă.
Aceste informaţii vor fi completate semestrial cu rezultatele financiar-contabile
şi orice alte cerinţe prevăzute de Legea contabilităţii.
Valorile mobiliare ale oricărui emitent pot fi suspendate sau retrase de la Cota
Bursei în următoarele cazuri:
1) emitentul nu respectă Angajamentul de înscriere şi menţinere la Cotă;
2) nu se mai poate menţine sau restabili o piaţă organizată a ; respectivelor valori
mobiliare;
3) au loc fuziuni, reorganizări, divizări, reclasificări, ca urmare a hotărârii
Adunări Generale a Acţionarilor din societatea comercială emitentă;
4) emitentul nu respectă cerinţele Bursei cu privire la conformitatea informaţiilor
sau nu întocmeşte rapoartele financiare conform prevederilor legislaţiei contabile:
5) nu se plătesc comisioanele aferente tranzacţionării la Bursă.
În cazul suspendării, emitentul va trebui să îndeplinească toate cerinţele Bursei
şi, totodată, să plătească comisioanele aferente pe întreaga perioadă a suspendării,
decizia de suspendare fiind ridicată după ce emitentul a îndeplinit cerinţele prevăzute
de reglementările şi normele Bursei.
Dacă emitentul a intrat în perioada de faliment, automat Bursa retrage valorile
mobiliare respective de la Cotă şi poate hotărî dacă o suspendare este urmată şi de
retragerea de la Cotă.
5.3.4. Bursa de Valori Bucureşti perspective de dezvoltare
Direcţiile spre care Bursa de Valori Bucureşti intenţionează să-şi canalizeze
demersurile în dezvoltarea ei ulterioară au la bază atât gradul de maturitate la care a
ajuns piaţa de capital din România, cât şi analiza modului în care s-au dezvoltat
pieţele din ţările europene, care au trecut, la rândul lor, prin acelaşi proces de tranziţie
spre economia de piaţă.
Infrastructura de care dispune Bursa de Valori Bucureşti şi pe care a dezvoltat-o
în aceşti cinci ani de funcţionare este la un nivel comparabil cu aceea a pieţelor
dezvoltate de capital. Totuşi, performanţele ei legate de volumul zilnic de
tranzacţionare şi lichiditatea pieţei s-au situat mult sub cele ale pieţelor bursiere din
ţările din jur.
De aceea, Bursa de Valori Bucureşti, în calitatea sa de piaţă oficială a valorilor
mobiliare, intenţionează să atragă la cotă acţiunile emise de cele mai importante
societăţi comerciale româneşti, bănci, regii autonome, pe măsură ce acestea se vor
privatiza.
Un alt obiectiv major al Bursei de Valori Bucureşti şi care va constitui un motor
al relansării volumului de tranzacţionare va fi tranzacţionarea instrumentelor
financiare cu venit fix, respectiv a obligaţiunilor corporatiste, certificatelor de depozit
bancar şi, evident, a titlurilor de stat, precum şi a altor titluri emise de instituţii ale
administraţiei publice centrale şi locale.
Derularea ofertelor publice va atrage atât ofertele publice primare destinate să
încurajeze societăţile listate pentru a atrage capital prin emisiune de acţiuni,
obligaţiuni şi alte valori mobiliare, cât şi ofertele secundare.
Bursa de Valori Bucureşti îşi propune consolidarea poziţiei sale printre
instituţiile financiare reprezentative ale României, deşi nu face decât să reflecte
evoluţia economiei reale, dar acest lucru nu împiedică stabilirea unei creşteri a
calităţii produselor şi serviciilor pe care le va oferi, precum şi a standardelor de
conduită a participanţilor la piaţă şi de protecţie a investitorilor.
Nu în ultimul rând, Bursa de Valori Bucureşti are în vedere dezvoltarea continuă
a relaţiilor sale cu mass-media din ţară şi străinătate, astfel încât Bursa de Valori
Bucureşti să ajungă să fie recunoscută de către comunitatea internaţională.
Intrarea Bursei de Valori Bucureşti pe piaţa de capital internaţională, afilierea ei
la Federaţia Europeană a Burselor de Valori şi la Federaţia Internaţională a Burselor
de Valori vor conduce la creşterea atractivităţii ei şi la perfecţionarea ei continuă,
Bursa devenind ceea ce ea este peste tot în lume, în statele cu economii consolidate: o
instituţie respectată, un partener de încredere.
La jumătatea anului 2008, STK Emergent a intrat la tranzacţionare pe Bursa de
Valori Bucureşti. Fondul STK Emergent a fost acceptat la tranzacţionare prin
aprobarea în şedinţa Consiliului Bursei, iar Depozitarul Central întreprinde toate
demersurile pentru pregătirea tranzacţionării. Fondul STK Emergent deschide noi
perspective în dezvoltarea pieţei fondurilor închise de investiţii tranzacţionate la
BVB.
În concluzie:
Bursa de Valori Bucureşti este o instituţie cu personalitate juridică, încheie
bilanţ contabil, are cont bancar şi desfăşoară o activitate în scopul creării unui pieţe
organizate pentru negocierea şi tranzacţionarea valorilor mobiliare admise la cotă.
Dacă în primul an de activitate bursa a fost finanţată de la bugetul de stat, ulterior,
instituţia s-a autofinanţat din comisioanele percepute conform reglementărilor
bursiere, având şi dreptul să primească donaţii, şi subvenţii.
Indicele oficial al Bursei de Valori Bucureşti, BET, a fost lansat în septembrie 1997 şi
funcţionează ca un veritabil ..barometru"' al activităţii pe piaţa bursieră. Informaţiile
oferite de BET sunt completate de informaţiile difuzate on-line despre: numărul de
tranzacţii, numărul de acţiuni tranzacţionale, evoluţia preţului, ducând în final la
creşterea transparenţei pieţei şi la o mai bună cunoaştere a emitenţilor de către
potentialii investitori.
5.4. Îndrumar pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 5
Bursa de Valori Bucureşti este o instituţie esenţială a economiei de piaţă, iar
prezenţa ei în peisajul economic şi public al societăţii româneşti conferă un element
suplimentar de coerenţă traseului pe care s-a înscris economia românească începând
cu anii 1990.
Indicele oficial al Bursei de Valori Bucureşti, BET, a fost lansat în septembrie
1997 şi funcţionează ca un veritabil ..barometru"' al activităţii pe piaţa bursieră.
În anul 2008 BVB a lansat 2 noi indici: BET-XT (Bucharest Exchange Trading
Extended Index) şi BET-NG (Bucharest Exchange Trading Energy and Related
Utilities Index). Rolul acestora este de a arăta mişcarea în piaţă a preţurilor celor mai
lichide 25 de companii (inclusiv SIF-urile), respectiv a preţurilor companiilor al căror
domeniu de activitate principal este asociat cu sectorul economic energic şi utilităţile
aferente acestuia.
Rolul Bursei de Valori Bucureşti, pe piaţa de capital este:
- de a furniza o piaţă organizată pentru tranzacţionarea valorilor mobiliare;
- de a contribui la creşterea lichidităţii valorilor mobiliare prin concentrarea în
piaţă a unui volum cât mai mare de valori mobiliare;
- de a contribui la formarea unor preţuri care să reflecte în mod corespunzător
relaţia cerere-ofertă;
- de a disemina aceste preţuri către public.
Principiile care guvernează Bursa de Valori Bucureşti ca piaţă organizată de
valori mobiliare sunt: accesibilitatea , informare, etica pieţei, neutralitate.
Activitatea unitară, ordonată şi eficientă de înscriere, promovare, suspendare,
retrogradare şi retragere de la cota BVB a valorilor mobiliare este coordonată de
Comisia de înscriere la Cota BVB.
Cota Bursei de Valori Bucureşti este structurată pe trei sectoare:
D) Sectorul valorilor mobiliare emise de persoane juridice române;
E) Sectorul obligaţiunilor şi altor valori mobiliare emise de către stat, judeţe,
oraşe, comune, autorităţi publice centrale şi locale, alte autorităţi;
F) Sectorul internaţional.
Orice înscriere la cota BVB poate fi făcută de emitent numai prin intermediul
(SSIF-urilor), care, obligatoriu sunt membre ale Asociaţiei Bursei.
Concepte şi termeni de reţinut
Bursa de Valori Bucureşti reprezintă o instituţie cu personalitate juridică,
încheie bilanţ contabil, are cont bancar şi desfăşoară o activitate în scopul creării unui
pieţe organizate pentru negocierea şi tranzacţionarea valorilor mobiliare admise la
cotă.
Informare – Bursa este angajată să asigure permanent agenţilor de bursă şi
investitorilor suficientă informaţie despre societăţile tranzacţionate şi despre preţurile
valorilor mobiliare emise de acestea.
Etica pieţei – piaţa valorilor mobiliare funcţionează într-un mod care sporeşte
încrederea utilizatorilor, autorităţilor şi publicului larg în general.
Neutralitate – Bursa este angajată să acţioneze neutru şi să-şi menţină integritatea în
relaţia cu toţi participanţii la piaţă, precum şi cu alte instituţii sau organizaţii care
supraveghează sau operează în piaţa de capital.
Ordine limită – mic la cumpărare şi mare la vânzare;
Ordine la piaţă – mic la cumpărare şi mare la vânzare, dar preţ stabilit prin
mecanismul protecţiei la preţ;
Ordine fără preţ – ordinul nu are menţionat un preţ în momentul introducerii în
sistem, dar se transformă în ordin – limită prin alocarea de către sistem a celui mai
bun preţ;
Ordine hidden – se afişează doar o parte din cantitatea tranzacţionată;
Termeni de reţinut: piaţa bursieră, fluxuri de capital, economie
capitalistă, bursele cu tranzacţii spot, bursele pentru produse derivate, tranzacţii la
vedere, tranzacţii la termen, indicele oficial al Bursei de Valori Bucureşti, cota bursei,
Registrul bursei.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
43. Care sunt componentele noului sistem al Bursei de Valori Bucureşti?
44. Enumeraţi criteriile în raport de care sunt afişate şi executate, în
ordinea descrescătoare a importanţei, ordinele de bursă ?
45. Sistemul de tranzacţionare al B.V.B. admite spre execuţie anumite
tipuri de ordine la bursă. Care sunt acestea?
46. Care sunt funcţiile BVB?
47. Care sunt activităţile operative ale Direcţiei Membri şi Emitenţi?
48. Care sunt responsabilităţile concrete ale Direcţiei Operaţiuni Bursiere
şi Informatică?
49. Care sunt atribuţiile Comisiei de înscriere la Cota BVB?
50. Cota Bursei de Valori Bucureşti este structurată pe trei sectoare. Care
sunt acestea?
51. Care sunt principalele informaţii care sunt aduse la cunoştinţa Bursei
şi publicului?
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Conducerea Bursei de Valori Bucureşti este organizată pe următoarele
structuri:
a. Inspectorul general al echipei bursiere;
b. Comitetul Bursei;
c. Comitetul Asociaţiei de evaluatori bursieri.
2. Atribuţiile Comitetului Bursei sunt următoarele:
a. numeşte şi demite directorul general al asociaţiei de proprietari;
b. adoptă şi modifică regulamentele privind operaţiunile bursiere;
c. adoptă proiectul de evaluare al bursei, pe care îl
supune aprobării Comisiei Bursei.
3. Atribuţiile unei SSIF sunt următoarele:
a. să familiarizeze emitentul cu activitatea pieţei de capital,
regulamentele Bursei şi legislaţia în vigoare;
b. să reprezinte societăţile comerciale neemitente la înscrierea la comisia
de departajare;
c. să verifice şi să înregistreze documentele spre informarea publicului.
Bibliografie obligatorie
Anghelache, G., Piaţa de capital şi tranzacţii bursiere Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1997.
Anghelache, G., Bursa şi piaţa extrabursieră, Editura Economică, Bucureşti, 2000.
Dalton, J.M., Piaţa acţiunilor – Institutul Român de Valori Mobiliare, Editura
Hrema, Bucureşti, 2000.
Ionescu, A., Piaţa de capital, Editura Economică, Bucureşti, 2004.
Mihu, S., Bratu, A., Bratu, S., Pieţe de capital şi tranzacţii bursiere, Editura
Europolis, Constanţa, 2004
Stoica, V., Gruia, A.I., Pieţe de capital şi produse bursiere, Editura Universitară,
Bucureşti, 2006.
Stoica, V., Negru, T., Ionescu, E., Pieţe financiare, Editura Fundaţia România de
Mâine – Bucureşti, 2006.
Ungureanu, P.V., Bănci, burse şi profit pe piaţa financiară, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 2007.
Unitatea de învăţare 6
TRANZACŢII BURSIERE
6.1. Introducere
6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
6.3. Conţinutul unităţii de învăţare:
6.3.1. Bursa de Valori Bucureşti – organizarea, rolul şi funcţiile acesteia
6.3.2. Tranzacţionarea la Bursa de Valori Bucureşti
6.4. Îndrumător pentru autoverificare
CONTINUT
6.1. Introducere
Bursa de valori Bucureşti a utilizat la început în tranzacţiile efectuate „Sistemul
de Tranzacţionare şi Execuţie Automată"' (STEA) care poate fi accesat fie de la
terminalele din incinta Bursei, fie de la sediul membrilor Asociaţiei Bursei.
6.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
– descrierea Sistemului de Tranzacţionare şi Execuţie Automată (STEA);
– delimitarea sesiunilor de tranzacţionare;
– abordarea teoretică a conceptului de preţ de piaţă;
– identificarea priorităţilor în executarea ordinelor în piaţă;
– prezentarea cerinţelor sistemului de tranzacţionare.
Competenţele unităţii de învăţare:
– în urma analizei cursului studenţii vor obţine un limbaj economic şi ştiinţific
modern;
– asimilarea noţiunilor în vederea atingerii obiectivelor propuse;
– dezvoltarea unor abilităţi de comunicare, conducere, planificare, control şi
evaluare;
– utilizarea unor concepte noi privind tranzacţiile bursiere.
Timpul alocat unităţii: 3 ore
6.3. Conţinutul unităţii de învăţare
6.3.1. Sistemul de tranzacţionare
În cadrul Bursei, tranzacţiile se efectuează doar prin intermediul Societăţii de
Servicii de Investiţii Financiare membre ai Asociaţiei Bursei şi doar în cadrul Bursei
dacă aceştia demonstrează că dispun de personal calificat şi autorizat care să desfă-
şoare activitatea de relaţii cu clienţii, de tranzacţionare şi evidenţă tehnico-operativă,
precum şi de mecanisme de supraveghere adecvate.
Membrii Asociaţiei Bursei îşi exercită activitatea curentă prin intermediul
agenţilor de bursă care trebuie să fie autorizaţi de CNVM, să aibă minimum 21 ani şi
să fi frecventat cursuri de pregătire profesională în domeniu.
După primirea unei instrucţiuni privind oferta de cumpărare şi vânzare de valori
mobiliare, agentul de bursă introduce „ordinul de bursă” în vederea tranzacţionării
conform cu sistemul de tranzacţionare din Bursă. Pasul minim de cotare, precum şi
conţinutul minim al ordinului de bursă se stabilesc prin proceduri specifice ale
instituţiei. Fiecare ordin de bursă se poate transmite în numele SSIF sau în contul
clientului, ordinele fiind preluate şi transmise (conform Regulamentelor BVB) cu
respectarea următoarelor condiţii:
- ordinele de cumpărare în nume propriu trebuie să poată fi onorate fără să
afecteze capitalul minim net ce trebuie menţinut de fiecare SSIF;
- ordinele de cumpărare în numele clienţilor trebuie să aibă asigurat
disponibilul bănesc în contul acestora, necesar acoperirii valorii tranzacţiei.
Sistemul de Tranzacţionare şi Execuţie Automată (STEA) a permis efectuarea
tranzacţiilor pe două pieţe: piaţa continuă şi piaţa intermitentă.
Pe piaţa intermitentă, şedinţa de tranzacţionare poate fi alcătuită din una sau mai
multe sesiuni de tranzacţionare care, la rândul lor, sunt formate din sesiunea
principală, cu introducerea ordinelor şi fixing-ul (licitaţia) care cuprinde tranzacţiile
posibile, calcularea preţului de piaţă şi alocarea ordinelor, şi sesiunea suplimentară,
cu introducerea ordinelor şi negocierea surplusului de oferte sau cereri
netranzacţionate.
La sfârşitul şedinţei de tranzacţionare se introduc tranzacţiile speciale şi se
editează rapoarte de tranzacţionare şi decontare. Tranzacţiile speciale au loc în afara
sistemului, fiind reglementate de procedurile bursei şi supravegheate de aceasta. Sunt
considerate tranzacţii speciale ofertele publice etc.
Preţul valorilor mobiliare se calculează prin algoritmul de fixing care identifică
preţul la care cea mai mare cantitate de valori mobiliare va putea fi tranzacţionată în
baza ordinelor de Bursă. Preţul la care se încheie o tranzacţie bursieră se numeşte
preţ de piaţă pentru respectiva sesiune. Toate ordinele de cumpărare ale clienţilor cu
preţul mai mare decât preţul de piaţă şi toate ordinele de vânzare ale clienţilor cu preţ
mai mic decât preţul de piaţă vor fi executate integral, în măsura în care cantitatea de
valori mobiliare este suficientă. În caz contrar, execuţia se va face pe baza algo-
ritmului de alocare.
După calcularea preţului de piaţă şi alocarea ordinelor cu preţuri mai bune,
ordinele cu preţul de piaţă sunt alocate cu respectarea următoarelor principii:
1. Ordinele cu preţul egal cu preţul de piaţă, au prioritate de alocare faţă de
ordinele proprii ale societăţii;
2. Ordinele sunt executate în ordinea crescătoare a cantităţilor;
3. La cantităţi ale valorilor mobiliare egale, se utilizează principiul „primul venit
- primul servit”;
4. Dacă ordinele de bursă ale clienţilor au fost executate integral, se vor
introduce ordinele proprii ale SSIF-urilor, respectându-se principiul precedenţei.
După calcularea preţului de deschidere şi raportarea tranzacţiilor către membri,
cotaţiile de piaţă pentru o valoare mobiliară vor fi alcătuite din cel mai mare preţ/cel
mai mic preţ al respectivei valori mobiliare.
Priorităţile în executarea ordinelor în piaţă sunt:
a) cel mai bun preţ;
b) ordinele clienţilor în faţa proordinelor la acelaşi preţ;
c) dacă mai mulţi clienţi sau mai multe proordine au dat ordin la acelaşi preţ,
execuţia se face pe baza principiului precedenţei.
În principal, sistemul de tranzacţionare trebuie să respecte următoarele cerinţe:
A) Cerinţe de software, care se referă la:
Capacitatea de informaţii (stocare, arhivare), capacitatea de
tranzacţionare/procesare, transparenţa (publici-tatea preţului de piaţă, expunerea
ordinului sau a tabelului de buletine, negocierea ordinului) înregistrarea
(supravegherea /monitorizarea tuturor tranzacţiilor), accesul şi uşurinţa accesului la
distanţă etc.
B) Cerinţe de hardware • Fiabilitatea: sistemul să fie tolerant la erori/greşeli; de obicei, operează în mod
simetric sau duplex;
• Asistenţă tehnică, plan de asistenţă oferită de firmă pentru a garanta furnizarea
de piese de schimb şi service, precum şi program de pregătire cu personalul care
utilizează sistemul de tranzacţionare.
Pentru a respecta aceste cerinţe, încă din 1999, Bursa de Valori Bucureşti a
implementat sistemul de tranzacţionare „Horizon” care, pe lângă performanţele
calitative proprii, a fost şi perfect şi integral compatibil cu modificările aduse o dată
cu anul 2000.
Introducerea noului sistem de tranzacţionare a constituit trecerea într-o nouă
etapă calitativă a pieţei Bursiere, oferind participanţilor la piaţă noi facilităţi şi
opţiuni, precum şi performanţe superioare, similare celor oferite de cele mai
dezvoltate pieţe bursiere internaţionale.
Elementele de noutate au fost adoptate particularităţii BVB, printre acestea
numărându-se:
introducere de noi tipuri de ordine care permit agenţilor de Bursă o mai mare
flexibilitate şi viteză de execuţie a ordinelor clienţilor;
funcţionarea simultană a mai multor pieţe cu reguli specifice;
actualizarea automată a informaţiilor referitoare la ordinele existente în piaţă,
tranzacţii executate, precum şi date statistice la nivelul fiecărei pieţe şi la nivelul
Bursei.
Procesul de implementare a noului sistem a impus, pe lângă îmbunătăţirea bazei
de echipamente tehnice ale Bursei, şi elaborarea unui nou set de reguli de
tranzacţionare adaptate caracteristicilor acesteia.
Noul sistem de tranzacţionare permite iniţierea tranzacţiilor bursiere atât pe baza
ordinelor comune, cât şi în conformitate cu termenii speciali de introducere a
ordinelor.
Principalele tipuri de ordine utilizate sunt următoarele:
1 - Ordine comune a) Ordine-limită, în care se precizează un nivel maxim de preţ la cumpărare şi
un preţ minim de vânzare. Preţurile ordinelor-limită sunt introduse numai în „paşi de
preţ”, care reprezintă un interval de preţ stabilit de Bursă şi care poate fi modificat în
funcţie de condiţiile pieţei.
b) Ordinul „la piaţă” este executat imediat la preţul pieţei. Acest tip de ordin
are „protecţie de preţ”, obţinută ca produs între numărul maxim de paşi prin care
ordinul poate trece şi mărimea pasului. Această sumă reprezintă valoarea cu care
„ordinul la piaţă” poate să crească sau să scadă.
c) Ordinul „fără preţ”, în care nu se precizează preţul, dar care preia preţul cel
mai mare al pieţei, deci un ordin „la piaţă'' fără protecţie a acestuia.
d) Ordinul „take” - se cumpără toată cantitatea disponibilă la cel mai bun preţ
de vânzare al pieţei
e) Ordinul „hit” - se vinde întreaga cantitate disponibilă la cel mai bun preţ de
cumpărare al pieţei.
f) Ordinele „match” (pereche) presupune crearea unui ordin opus
pentru un ordin existent în piaţă. Poate fi creat pentru orice caracteristică a ordinului
existent: simbol, preţ, decontare, volum.
Oricare tip de ordin poate fi anulat (atunci când operatorul nu doreşte să mai
existe în sistem), suspendat (se menţine în sistem, deşi nu poate fi tranzacţionat) şi
modificat (se schimbă atributele ordinelor existente în sistem).
2 - Ordine condiţionate Aceste tipuri de ordine sunt specifice tranzacţiilor derulate în piaţă care au un
preţ de înregistrare care poate fi „la limită" sau „la piaţă” şi un preţ de declanşare care
activează sistemul.
Principalele tipuri de ordine condiţionate sunt:
a) „stop pierdere la piaţă” - este un ordin de vânzare activat când preţul unei
acţiuni scade sub preţul de declanşare.
b) „stop cumpărare la piaţă” - se dă în cazul în care la cumpărare preţul
acţiunii creşte la/sau peste nivelul preţului de declanşare.
c) Ordinul „stop limită” - este un ordin cu restricţie de a vinde/cumpăra atunci
când se atinge preţul de declanşare.
d) Ordinul „market if touched” (la atingere) care este un ordin condiţionat de
cumpărare/vânzare când preţul pieţei atinge un prag specific.
e) Ordinul „limit if touched” (LIT) numit şi „limită la atingere”, exprimă o
tranzacţie de cumpărare sau vânzare dacă pe piaţă se atinge un preţ specificat pentru o
anumită valoare mobiliară.
După perioada de timp în care sunt valabile, ordinele pot fi clasificate astfel:
1. Ordinul „Day” - valabil până la închiderea şedinţei de tranzacţionare;
2. Ordinul „Good Till Canceled” - GTC; Open - „Bun până la anulare” -
valabil până la ştergerea din sistem a ordinelor neexecutate;
3. Ordinul „Good to Date” - GTD - „Bun până la o dată” - valabil până la
închiderea şedinţei din data specificată (lună, zi, an):
4. Ordinul „Good for Week” - CFW „Bun până la sfârşitul săptămânii” -
valabil până la sfârşitul săptămânii curente;
5. Ordinul „Good for Month” - GFM „Bun până la sfârşitul lunii” - valid
până la sfârşitul lunii curente;
6. Ordinul „Bun până la un timp” (oră, minut);
7. Ordinul „Fill or Kill” - FOK „Execută şi dispari” în care orice volum
rămas va fi retras şi şters din sistem, indiferent dacă ordinul a fost executat parţial sau
total.
În momentul introducerii unui nou ordin, dacă acesta nu se potriveşte cu alt
ordin, acesta va fi înregistrat în listă după următoarele priorităţi:
1. prioritate de preţ:
2. prioritate dată de termenii comuni;
3. prioritate dată de termenii speciali:
4. prioritate dată de timpul introducerii în cadrul fiecărui registru de
ordine.
Dacă ordinul se potriveşte cu alte ordine, se va executa prima dată cu ordinul
care arc cea mai mare prioritate de execuţie, apoi cu următorul care are prioritate etc.
în cazul unei tranzacţii care are la bază mai multe ordine, ordinul executat primul este
determinat de următorii factori:
a) prioritate de execuţie după preţ;
b) prioritate de execuţie după sursa ordinului (client, instituţii financiare);
c) prioritate de execuţie după termenii comuni înaintea celor speciali;
d) prioritate de execuţie bazată pe timpul introducerii.
Tranzacţionarea în piaţa continuă are următoarele etape:
1) Etapa de predeschidere;
2) Etapa de deschidere:
3) Etapa de piaţă continuă;
4) Etapa de preînchidere;
5) Etapa de închidere.
1) Etapa de predeschidere - presupune stabilirea preţului de deschidere ca
urmare a ordinelor introduse şi neexecutate într-un interval de timp înaintea
deschiderii Bursei.
Fiecare valoare mobiliară poate avea un singur preţ de deschidere, a cărei
valoare are la bază următorii factori:
volumul disponibil de valori mobiliare pentru cumpărare-vânzare;
nivelul de preţ care determină un dezechilibru minim în iul valorilor mobiliare
(când preţul cel mai bun de cumpărare mai mare decât preţul cel mai bun de vânzare);
nivelul de preţ cu cea mai mică modificare netă faţă de preţul de închidere din
ziua precedentă:
cel mai mare nivel de preţ dintre nivelurile de preţ precizate la factorii
anteriori.
2) Etapa de deschiderea - în cadrul căreia se alocă ordinele la preţul de
deschidere după următoarele priorităţi:
o ordine de piaţă cu/fără prioritate de „cross”;
o ordine mai bune decât preţul de deschidere calată ale de „cross”;
o ordine la limită egală cu preţul de deschidere (cu iritate de „cross”).
3) Etapa de piaţă continuă - are la baza un flux continuu de înregistrare a
noilor ordine, recalcularea permanentă a preţului în funcţie de le existente şi cele
primite.
4) Etapa de preînchidere - începe din momentul închiderii pieţei continue până
la sfârşitul zilei bursiere. În această etapă se pot introduce ordine, dar nu se execută
(ex.: ordinul dat care se execută a doua zi).
5) Etapa de închidere - înseamnă sfârşitul zilei de tranzacţionare. Preţul de
inchidere a fiecărei valori mobiliare este preţul de la ultima tranzacţionare.
La Bursa de Valori Bucureşti, tranzacţiile se desfăşoară pe tipuri de pieţe: piaţa
principală (se tranzac-ţionează blocuri ori mobiliare) şi piaţa secundară, care este
formată din:
a. Piaţa de licitare Odd Lot, în care se admit tranzacţii cu un număr mai mic de
valori mobiliare decât volumul unui bloc;
b. Piaţa de iniţiere (Squaring Up), care este formată din pieţele „Buy In” şi Sell
Aut”, în cadrul cărora se intervine dacă cumpărătorul nu poate achita la termenul
stabilit contravaloarea valorii mobiliare sau vânzătorul nu poate livra la timp valorile
mobiliare tranzacţionate
c. Piaţa de deal-uri negociate (Negociated Deal), prin care se tranzacţionează un
volum mare de valori mobiliare şi unde nu sunt permise execuţii parţiale.
6.3.2. Tranzacţionarea la Bursa de Valori Bucureşti
În funcţie de modul de achitare a valorilor mobiliare tranzacţionarea poate avea:
1) Tranzacţii la vedere, denumite şi „cash”, prin care persoana care adresează
ordinul de vânzare sau cumpărare achită contravaloarea sau pun la dispoziţia
cumpărătorului valori mobiliare cumpărate vândute pe loc sau într-un interval de timp
(T+3).
Ordinele de vânzare/cumpărare pot fi adresate în numele unui client sau în nume
propriu şi sunt transmise de Societatea de Servicii de Investiţii Financiare membră a
Bursei dacă aceasta are confirmarea existenţei în contul clientului a sumei necesare
tranzacţiei sau în cazul tranzacţiei în nume propriu. Aceasta nu afectează capitalul
minim net al societăţii.
2) Tranzacţii în marjă, în care brokerul creditează clientul în anumite limite,
pentru realizarea tranzacţiei. Această situaţie poate să apară atunci când un client
cumpără mai multe valori mobiliare cu aceeaşi sumă de bani sau acelaşi număr de
valori mobiliare cu o sumă iniţială mai mică, utilizând valorile mobiliare drept gaj
pentru împrumut.
Prin acest tip de tranzacţie, clientul poate să câştige sau să piardă mai mult decât
la tranzacţiile la vedere datorită faptului că el pierde/câştigă şi ca urmare a sumelor
împrumutate de broker. Principalele caracteristici ale unei tranzacţii în marjă sunt
următoarele:
utilizarea de către client a unui credit în bani sau a unui împrumut pe titluri;
clientul trebuie să depună în momentul începerii tranzacţiei o sumă denumită
.,marjă iniţială”:
constituirea unei garanţii din partea clientului către broker pentru împrumutul
acordat;
dobânda percepută de broker pentru creditul acordat;
posibilitatea unor depuneri suplimentare din partea clientului care să
diminueze datoria faţă de broker;
actualizarea zilnică din punctul de vedere al preţului a valorilor mobiliare
depuse ca şi garanţie.
3) Tranzacţii la termen, în care vânzătorul/ cumpărătorul sunt de acord ca
obligaţiile apărute în urma unei tranzacţii cu valori mobiliare să fie îndeplinite la un
anumit termen de la încheierea tranzacţiei.
De obicei, acest tip de tranzacţie se foloseşte în cazul valorilor mobiliare active
pe piaţa la vedere, deci pentru care există o cerere şi o ofertă permanentă.
Pentru efectuarea tranzacţiei la termen, SSIF-urile impun constituirea unor
depozite în numerar sub forma unor valori mobiliare blocate în perioada în care
clientul este cumpărător/vânzător. Mărimea garanţiei este actualizată permanent în
funcţie de valoarea acestora, precum şi a posibilelor riscuri ce pot apărea.
Referitor la obiectul tranzacţiilor, dacă la început a existat doar un singur tip de
valori mobiliare-acţiunile, pe parcurs, acestea s-au diversificat, cuprinzând şi alte
titluri financiare.
Eforturile Bursei pentru introducerea la tranzacţionare a noi tipuri de valori
mobiliare s-au concretizat în adoptarea „Regulamentului privind tranzacţionarea
obligaţiunilor” şi a „Regulamentului privind tranzacţionarea pe Bursă a titlurilor de
stat”, în ceea ce priveşte obligaţiunile, sfera de aplicabilitate poate fi extinsă,
cuprinzând şi alte tipuri de valori mobiliare de tipul obligaţiunilor - adică
încorporează obligaţia emitentului de a rambursa, în condiţii specifice de emisiune,
un împrumut.
Elementele specifice de tranzacţionare a obligaţiunilor sunt:
a) secţiunile de piaţă pe care se pot tranzacţiona obligatiunile sunt de tip
„Regular" şi „Deal";
b) preţul este exprimat în procente din valoarea nominală a obligaţiunilor; în
funcţie de caracteristicile emisiunii, tranzactionarea se poate realiza pe bază de preţ
net (nu include dobânda cumulată) sau pe bază de preţ brut (include dobânda
acumulată); decizia privind utilizarea unuia sau altuia dintre cele două tipuri aparţine
directorului general al bursei şi se ia pentru fiecare emisiune de obligaţiuni
tranzacţionate prin sistemul BVB;
c) durata perioadei de decontare este de trei zile, dar există posibilitatea, în
cazuri speciale, de modificare a ciclului de contare;
d) nu se impune o limită de variaţie a preţurilor ordinelor faţă de mediu
ponderat, dar în anumite circumstanţe există posibitatea impunerii unei limite de
variaţie;
e) pot fi tranzacţionate şi obligaţiuni în valută, dacă există autorizare din partea
organelor competente.
Un element important îl constituie impunerea în sarcina emitentului a unor
obligaţii specifice de informare, strict determinate, şi încadrarea într-un orar minimal.
Obligaţia de informare vizează în prin-al activităţile legate de plata dobânzii şi de
răscumpărare, care, deşi sunt cunoscute încă din faza de publicare a prospectului,
trebuie reamintite de fiecare dată, influenţa acestora asupra preţului fiind majoră.
Valoarea tranzacţiei unei obligaţiuni (suma de bani plătită de cumpărător) se
calculează diferit, în funcţie de tipul de preţ utilizat:
VT= (Preţ x Valoare + Dobânda x Nr. obliglaţiuni
net nominală acumulată tranzacţionate
VT = Preţ x Valoare x Nr. obligaţiunilor
brut nominală tranzacţionate
În ceea ce priveşte tranzacţionarea titlurilor de stat pe Bursă, proiectul a fost
elaborat încă din 1998 incluzând documentaţia destinată Ministerului Finanţelor
Publice şi BNR în care explicau facilităţile oferite de piaţa bursieră, analize
comparative ale tranzacţionării titlurilor de stat în mai multe ţări din Europa Centrală
şi de Est.
Specific tranzacţionării titlurilor de stat este faptul că Bursa nu are atribuţii de
reglementare, Ministerul Finanţelor Publice precizând cine este autoritatea pieţei care
asigură procesul de admitere a participanţilor, dar BVB configurează drepturile de
acces în sistem, oferind suportul tehnic necesar şi configurând restricţiile stabilite de
autoritatea pieţei.
Deoarece tranzacţionarea titlurilor de stat se efectuează prin sistem broker -
dealer, s-au introdus noi concepte şi principii de tranzacţionare ţinând cont de
capacitatea şi facilităţile sistemului tehnic al Bursei de Valori Bucureşti şi utilizând
două pieţe: Piaţa de Cotaţii Deal şi Piaţa de Ordine.
Pe aceste pieţe acţionează trei categorii de participanţi:
a. Dealeri care sunt participanţi cu putere financiară mare pe Piaţa de Cotaţii
Deal şi care îşi asumă obligaţia de a afişa în mod continuu cotaţii ferme pe ambele
părţi (cumpărare/vânzare) în lista de cotaţii, dar şi încheierea tranzacţiilor deal.
b. Brokeri inter-dealeri, care sunt participanţi cu putere financiară medie şi care
acţionează pe Piaţa de Cotaţii Deal (ca intermediari între dealeri), afişează cotaţii
indicative pe o singură parte (cumpărare sau vânzare) în Lista de Oferte Indicative,
încheie tranzacţii deal.
Dacă se foloseşte Piaţa de Ordine, aceştia introduc şi execută ordine în Lista de
Ordine.
c. Brokeri comuni - sunt participanţi cu putere financiară mică care acţionează
doar pe Piaţa de Ordine şi introduc şi execută ordine în Lista de Ordine.
O emisiune de titluri de stat poate ti introdusă la tranzacţionare prin sistemul
tehnic al Bursei de Valori Bucureşti pe baza unei cereri adresate de Ministerul
Finanţelor Publice tară a fi necesar să fie înscrisă la Cota Bursei, iar tranzacţionarea
se efectuează separat şi independent de alte valori mobiliare.
Dacă pentru o emisiune de titluri sunt înregistraţi la BVB cel puţin doi dealeri
autorizaţi, atunci tranzacţia poate fi efectuată pe piaţa de cotaţii-deal; în caz contrar,
tranzacţia va avea loc numai pe piaţa de ordine. În cazul în care nu există dealeri
înregistraţi pentru o emisiune, este posibilă utilizarea listei de oferte indicative şi
încheierea tranzacţiilor prin deal pentru brokeri, pe lângă piaţa de ordine. Evidenţa
titlurilor de stat se ţine în conturi pentru clienţi separate de conturile proprii ale
participanţilor.
Tranzacţionarea titlurilor de stat se realizează pe baza preţului net introdus de
trader în sistem. Acest preţ este utilizat la introducerea şi afişarea cotaţiilor/ordinelor,
încheierea tranzacţiilor prin deal sau prin potrivire automată. Valoarea tranzacţiei
(VT), respectiv suma de bani pe care cumpărătorul o va plăti vânzătorului, va include
şi dobânda acumulată şi este determinată astfel:
VT = (Preţ x Valoare nominală + Dobândă acumulată) x Nr. titluri
tranzacţionate
În funcţie de caracteristicile emisiunii şi după notificarea autorităţii pieţei, Bursa
de Valori Bucureşti poate decide ca tranzacţionarea anumitor emisiuni de titluri să se
realizeze pe baza preţului brut. în acest caz, preţul introdus de trader în sistem trebuie
să includă şi dobânda acumulată, iar valoarea tranzacţiei, respectiv suma pe care
cumpărătorul o va plăti vânzătorului, este determinată astfel:
VT = Preţ x Valoare nominală x Nr. titluri tranzacţionate
Preţurile utilizate la tranzacţionarea titlurilor de stat au şase zecimale. Pentru un
potenţial cumpărător, cel mai bun preţ este cel mai mic preţ la vânzare din piaţa
respectivă; pentru un potenţial vânzător cel mai bun preţ este cel mai mare preţ la
cumpărare din piaţa respectivă.
În concluzie:
Dacă se intenţionează tranzacţionarea unei cantităţi mai mari decât cea afişată în
oricare dintre cotaţii, preţul tranzacţiei trebuie a nu difere semnificativ faţă de cel mai
bun preţ afişat pentru cantitatea cea mai apropiată de cantitatea tranzacţiei, este
interzisă introducerea de cotaţii sau ordine cu scopul de a manipula preţul.
6.4. Îndrumar pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 6
Bursa de valori Bucureşti a utilizat la început în tranzacţiile efectuate „Sistemul
de Tranzacţionare şi Execuţie Automată"' (STEA) care poate fi accesat fie de la
terminalele din incinta Bursei, fie de la sediul membrilor Asociaţiei Bursei. În cadrul
Bursei, tranzacţiile se efectuează doar prin intermediul Societăţii de Servicii de
Investiţii Financiare.
Preţul valorilor mobiliare se calculează prin algoritmul de fixing care identifică
preţul la care cea mai mare cantitate de valori mobiliare va putea fi tranzacţionată în
baza ordinelor de Bursă.
După calcularea preţului de piaţă şi alocarea ordinelor cu preţuri mai bune,
ordinele cu preţul de piaţă sunt alocate cu respectarea anumitor principii.
Priorităţile în executarea ordinelor în piaţă sunt: cel mai bun preţ; ordinele
clienţilor în faţa proordinelor la acelaşi preţ; dacă mai mulţi clienţi sau mai multe
proordine au dat ordin la acelaşi preţ, execuţia se face pe baza principiului prece-
denţei.
Principalele tipuri de ordine utilizate sunt următoarele: Ordine comune
(Ordine-limită, Ordinul „la piaţă”, Ordinul „fără preţ”, Ordinul „take”,
Ordinul „hit, Ordinele „match”) şi Ordine condiţionate (aceste tipuri de ordine
sunt specifice tranzacţiilor derulate în piaţă care au un preţ de înregistrare care poate
fi „la limită" sau „la piaţă” şi un preţ de declanşare care activează sistemul).
Principalele tipuri de ordine condiţionate sunt:
a) „stop pierdere la piaţă” b) „stop cumpărare la piaţă” c) Ordinul „stop
limită” d) Ordinul „market if touched” e) Ordinul „limit if touched”
Tranzacţionarea în piaţa continuă are următoarele etape:
Etapa de predeschidere; Etapa de deschidere; Etapa de piaţă continuă; Etapa de
preînchidere; Etapa de închidere.
Concepte şi termeni de reţinut
Preţul la care se încheie o tranzacţie bursieră se numeşte preţ de piaţă pentru
respectiva sesiune. Toate ordinele de cumpărare ale clienţilor cu preţul mai mare
decât preţul de piaţă şi toate ordinele de vânzare ale clienţilor cu preţ mai mic decât
preţul de piaţă vor fi executate integral, în măsura în care cantitatea de valori
mobiliare este suficientă.
Ordine condiţionate sunt specifice tranzacţiilor derulate în piaţă care au un
preţ de înregistrare care poate fi „la limită" sau „la piaţă” şi un preţ de declanşare care
activează sistemul.
„stop pierdere la piaţă” - este un ordin de vânzare activat când preţul unei
acţiuni scade sub preţul de declanşare.
„stop cumpărare la piaţă” - se dă în cazul în care la cumpărare preţul
acţiunii creşte la/sau peste nivelul preţului de declanşare.
Ordinul „stop limită” - este un ordin cu restricţie de a vinde/cumpăra atunci
când se atinge preţul de declanşare. Ordinul „market if touched” (la atingere) care
este un ordin condiţionat de cumpărare/vânzare când preţul pieţei atinge un prag
specific. Ordinul „limit if touched” (LIT) numit şi „limită la atingere”, exprimă o
tranzacţie de cumpărare sau vânzare dacă pe piaţă se atinge un preţ specificat pentru o
anumită valoare mobiliară.
Termeni de reţinut: Sistemul de Tranzacţionare şi Execuţie Automată,
Societăţii de Servicii de Investiţii Financiare, tranzacţie bursieră, preţ de piaţă, sistem
de tranzacţionare, ordine condiţionate, tranzacţionare în piaţa continuă, piaţa
principală, piaţa secundară, tranzacţii în marjă, broker.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
52. Ce presupun ordinele „match” (pereche)?
53. Cum se clasifică ordinele după perioada de timp în care sunt valabile?
54. Ce reprezintă ordinul „stop limită”?
55. Ce presupune etapa de predeschidere?
56. Ce înseamnă etapa de închidere?
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Bursa de valori Bucureşti a utilizat la început în tranzacţiile efectuate:
a. „Sistemul de Tranzacţionare şi Execuţie Automată"' (STEA);
b. „Sistemul de Tranzacţionare Automată şi Realizată" (STAR);
c. „Sistemul de Execuţie şi Tranzacţionare Simplificată" (SETS).
2. Care sunt cerinţele ce trebuie respectate de sistemul de tranzacţionare?
a. cerinţe de software;
b. cerinţe de tranzacţionare;
c. cerinţe de stocare.
3. Principalele tipuri de ordine utilizate în sistemul de tranzacţionare sunt:
a. ordinul „market if touched;
b. ordinul „cu preţ”;
c. ordinul „limit of touched”.
4. Principalele tipuri de ordine condiţionate sunt:
a. ordinul „market if touched;
b. ordinul „cu preţ”;
c. ordinul „limit of touched”.
Bibliografie obligatorie
Anghelache, G., Piaţa de capital şi tranzacţii bursiere Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1997.
Anghelache, G., Bursa şi piaţa extrabursieră, Editura Economică, Bucureşti, 2000.
Dalton, J.M., Piaţa acţiunilor – Institutul Român de Valori Mobiliare, Editura
Hrema, Bucureşti, 2000.
Ionescu, A., Piaţa de capital, Editura Economică, Bucureşti, 2004.
Mihu, S., Bratu, A., Bratu, S., Pieţe de capital şi tranzacţii bursiere, Editura
Europolis, Constanţa, 2004
Stoica, V., Gruia, A.I., Pieţe de capital şi produse bursiere, Editura Universitară,
Bucureşti, 2006.
Stoica, V., Negru, T., Ionescu, E., Pieţe financiare, Editura Fundaţia România de
Mâine – Bucureşti, 2006.
Ungureanu, P.V., Bănci, burse şi profit pe piaţa financiară, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 2007.
Unitatea de învăţare 7
INDICII BURSIERI
7.1 Introducere
7.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
7.3 Conţinutul unităţii de învăţare
7.3.1. Scurt istoric
7.3.2. Clasificarea indicilor bursieri
7.3.3. Determinarea indicilor bursieri
7.3.3.1. Principiile folosite în calculul indicilor bursieri
7.3.3.2. Etapele formării unui indice bursier
7.3.4. Analiza teoretică a metodelor de calcul a indicilor bursieri
7.3.5. Indicii bursieri ai pieţei de capital a României
7.3.6. Compensarea şi decontarea tranzacţiilor
7.4. Îndrumător pentru autoverificare
CONTINUT
7.1. Introducere
Complexitatea activităţii bursiere a impus necesitatea apariţiei unor indici
denumiţi „indici bursieri", care, prin valoarea lor, să reflecte trendul pieţei. Dacă la
începutul activităţii bursiere aceşti indici cuprindeau exclusiv acţiuni din industrie, în
prezent, conţinutul lor este mai complex, la industrie adăugându-se titluri financiare
din alte sectoare ale economiei, cum ar fi: bănci, transporturi, asigurări, teleco-
municaţii etc.
Aceşti indici sunt denumiţi indici compoziţi, cei mai reprezentativi fiind: NYSE
- New York, FT-SE-100 - Londra şi Topix - Japonia.
De asemenea, dacă indicii bursieri, iniţial, erau calculaţi pe baza unei vânzări a
unui singur tip de titluri de valoare - acţiunile -, acum, aceştia urmăresc şi evoluţia
altor titluri, cum ar fi obligaţiunile sau titlurile emise de fondurile mutuale. Acest fapt
a fost determinat de extinderea şi diversificarea pieţei de capital, care au dus la
creşterea posibilităţilor de finanţare ale firmelor prin utilizarea mecanismelor şi
tehnicilor specifice pieţei, care oferă astfel o alternativă la activităţile de creditare a
băncilor.
Primul indice bursier a fost „Dow Jones Industrial Average" folosit la Bursa
New York în 1896, urmat de indicele britanic FT SE-30 şi indicele japonez Nikkei.
7.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
– clasarea indicilor bursieri în funcţie de utilizarea lor în marile centre bursiere;
– identificarea principiilor folosite în determinarea indicilor bursieri;
– prezentarea etapelor utilizate în alcătuirea indicelui bursier;
– abordarea teoretică şi metodologică a metodelor de calcul a indicilor bursieri;
– identificarea ultimei etape a negocierilor pe piaţa bursieră.
Competenţele unităţii de învăţare:
– în urma aprofundării cursului studenţii vor obţine un vocabular economic şi
ştiinţific adecvat disciplinei studiate;
– asimilarea cunoştinţelor în vederea atingerii obiectivelor propuse;
Timpul alocat unităţii: 3 ore
7.3. Conţinutul unităţii de învăţare
7.3.1. Scurt istoric
Indicii bursieri prezintă un indicator statistic care reflectă evoluţia în timp a
pieţelor de valori mobiliare, fiecare bursă calculând propriul indice, creşterea valorii
acestuia reflectând îmbunătăţirea activităţii societăţilor cotate la bursă. Etapele
calculării unui indice bursier sunt următoarele:
a) alegerea eşantionului de valori mobiliare din totalul titlurilor tranzacţionate la
Bursă, eşantion care trebuie să fie cât mai reprezentativ, cu un număr diferit de valori
mobiliare în funcţie de obiectivul urmărit a se cuantifica;
b) calculul ponderii fiecărui titlu financiar în valoarea totală a indicelui.
Ponderea poate fi:
egală pentru toate titlurile care intră în componenţa indicelui;
proporţională cu capitalizarea bursieră, adică cu dividendele aduse;
neacordată, fiind însumate doar preţurile de piaţă ale titlurilor;
c) precizarea datei de referinţă la care indicele se exprimă printr-un număr de
puncte (100 sau 1.000).
Orice scădere sau creştere a valorii indicelui reflectă scăderea sau creşterea de
pe piaţa bursieră.
Principalii indici utilizaţi în marile centre bursiere sunt:
Pia
ţa
bu
rsie
ră
Denu
mirea
indicelui
Conţinutul Utilizarea
New
York
Dow-
Jones (Industrial)
„Media"
cursurilor celor mai
mari 30 de titluri
industriale
americane
Indică tendinţa
bursei de pe Wall
Street
NYSE
Composite
Capitalizarea
bursieră a celui mai
important segment al
pieţei new-yorkeze:
NYSE
Bun indicator
al tendinţei de
ansamblu pentru
titlurile importante
Stand
ard &
Poor's
Capitalizarea
bursieră a 500 de
titluri cotate la
NYSE, AMEX şi pe
OTC
Indice
considerat de către
specialişti drept cel
mai reprezentativ
pentru evoluţia de
ansamblu a pieţei
Frank
Russell
Capitalizarea
bursieră a celor mai
importante 3000 de
acţiuni cotate în
SUA
Indice ce
reprezintă
aproximativ 98% din
piaţa valorilor
mobiliare din SUA
Tokio
Nikkei
(sau
Nikkei Dow
Jones)
Media
cursurilor a 225 de
titluri cuprinse în
prima secţiune la
Tokyo Stock
Hxchange (TSE)
Reprezintă
aproape 50% din
capitalizarea bursieră
a primei secţiuni la
TSE
Topix Capitalizarea
bursieră a primei
secţiuni la TSE
Reprezentativ
pentru tendinţa de
ansamblu a pieţei
TSE 2 Capitalizarea
bursieră pentru secţi-
unile I şi II de la
TSE (peste 1.500 de
titluri)
Indicator mai
amplu decât Topix,
cu valabilitate mai
mare pentru firmele
de mărime medie
FT-30 (ordinary
index)
Media
geometrică a
cursurilor celor mai
mari 30 de titluri
listate
Indicator
instan-taneu, cel mai
utilizat la Londra
FT-SE
100 (sau
Footsie)
Capitalizarea
bursieră a celor mai
mari 100 de
companii
Indicator de
tendinţă valabil
pentru urmărirea
marilor corporaţii
Fra
nkfu
rt
FAZ
(Frank
furter
Allgemeine
Zeitung)
Media
cursurilor bursiere a
100 de mari titluri
(curs ponderat cu
valoarea nominală)
Indicator
reprezen-tativ pentru
econo-mie, deoarece
in-clude titluri
prove-nind din 15
sectoare diferite de
activitate
DAX-
30
Media
cursurilor bursiere a
30 de mari titluri
(curs ponderat cu
valoarea nominală)
Indicator
instantaneu de
referinţă pentru
urmărirea tendinţelor
de pe piaţa germană
Pari
s
CAC-
40
Media
cursurilor celor mai
mari 40 de companii
de pe piaţa la
termen, ponderate cu
capitalizarea bursieră
Indicator
instantaneu de
referinţă pentru piaţa
franceză
SBF
(sau
CAC
genera
l)
Capitalizarea
bursieră a 239 de
titluri incluse pe
piaţa la termen (RM)
şi la vedere
Indicator mai
amplu decât CAC40
şi deci mai
reprezentativ pentru
ansamblul pieţei
Alături de aceşti indici putem menţiona şi o serie de indici mondiali
(internaţionali), astfel: „MSCI World Index”, „FT-Actuaries World Index” şi
„Salomon-Russell Global Equity Index”.
Denumi
rea indicelui
Conţinutul Utilizarea
MSCI
World Index
Indicele mondial
World Index se bazează
pe cotaţiile a 1477 de
acţiuni
Indicator ce
măsoară performanţele
pieţelor din SUA,
Europa, Canada,
Mexic, Australia, Asia
de Sud-Est,
reprezentând
aproximativ 60% din
valoarea agregată a
pieţelor din 20 de ţări
FT-
Atuarial FT-
Actuaries
World Index
Reprezintă un
grup de indici care au
aceeaşi dată de referinţă
Indicele mondial
evidenţiază separat şi
zilnic o evaluare a
impactului
componentei valutare
pentru investitorii din
ţări diferite
Salomo
n-Russell Global Equity
Index
Indicele
presupune capitalizarea
bursieră a aproximativ
45000 de acţiuni ale
unor companii din 23
de ţări
Din componenţa
indicelui global sunt
eliminate companiile
care nu sunt disponibile
pentru investitorii
străini
Introducerea monedei unice şi totodată integrarea economică europeană
reprezintă premisa cooperării financiare în vederea realizării şi utilizării unui
ansamblu de indici „paneuropeni”.
Astfel, pe piaţa bursieră franceză, germană şi elveţiană în colaborare cu Dow
Jones & Company s-a creat un „joint venture” care a promovat noi indici STOXX .
Familia de indici STOXX cuprinde: indicele Dow Jones STOXX (titlurile de
valoare au fost selectate, într-o primă fază, după capitalizarea bursieră, iar în a doua
fază, după repartiţia sectorială a diferitelor companii), indicele Dow Jones Euro
STOXX (rolul său este de a informa investitorii pentru plasamente în ţările Uniunii
Europene, inclusiv pentru firmele cotate la Bursa din Zürich) şi doi indici „blue
chips” subsidiari - Dow Jones STOXX 50, pentru Europa, şi Dow Jones STOXX 50,
pentru ţările Uniunii Monetare Europene.
7.3.2. Clasificarea indicilor bursieri
Indicii bursieri se clasifică în funcţie de mai multe criterii, şi anume:
a) După valorile mobiliare în raport cu care se construieşte indicele:
indici bursieri pentru acţiuni;
Din această categorie de indici putem evidenţia pe cei mai
cunoscuţi, astfel: Dow Jones Industrial Average, Standard & Poor’s 500 şi
Nasdaq 100 în S.U.A, indici FT-SE în Marea Britanie, DAX în Germania, Nikkei şi
Topix în Japonia, CAC-40 în Franţa.
indici bursieri pentru obligaţiuni;
indici pentru titlurile emise de fondurile deschise de investiţii şi alte instituţii
de acest fel;
b) După modul de calcul, indicii pentru acţiuni sunt:
indici din prima generaţie, calculaţi ca o medie aritmetică a acţiunilor
componente, ajustată cu un divizor care să reflecte modificările apărute la emitent
(fuziuni, divizări, modificarea capitalului social etc.). Aici putem identifica cei mai
vechi indici bursieri: Dow Jones din 1896 şi indicele Nikkei, creat în 1950, de pe
piaţa japoneză. Ca şi indici din această categorie remarcăm indicele Topix, S&P 500,
CAC-40, DAX.
indici din a doua generaţie, denumiţi şi indici compoziţi, care cuprind un
număr mare de emitenţi din mai multe sectoare de activitate şi al căror calcul
presupune ponderarea acţiunilor în funcţie de cursul bursier sau capitalizarea bursieră.
c) După gradul de cuprindere:
indici generali ai pieţei, care reflectă evoluţia economiei şi cuprind emitenţi
din mai multe domenii de activitate (exemple: Nasdaq-100, DAX, BET, CAC-40, FT-
SE Actuaries 100);
indici sectoriali, care se referă doar la un singur sector al economiei (farmacie,
transporturi, informatică, publicitate, bănci, industria extractivă, industria alimentară,
asigurări, instituţii publice etc.).
d) După numărul de pieţe financiare care intră în calculul indicelui:
indici care conţin acţiuni de pe o singură piaţă bursieră;
indici mondiali, în a căror componenţă intră acţiuni cotate pe mai multe pieţe
ale lumii( exemple de indici ce intră în această categorie sunt: Dow Jones Euro
STOXX- calculat pentru piaţa de capital europeană, FT Actuarial World Stock Index,
Frank Russell, MSCI).
e) După tipul pieţei de capital pe care sunt calculaţi, există:
indici specifici pieţei bursiere (indicele bursier BET);
indici specifici pieţei extrabursiere (indicele bursier RASDAQ-C);
f) După intervalul de calcul:
indici calculaţi în timp real (interval cuprins între 15 secunde şi un minut);
indici calculaţi la sfârşitul zilei de tranzacţionare.
g) În funcţie de instituţia care calculează indicele există:
indici oficiali ( indicele BET în România);
indici neoficiali, indici calculaţi de alte instituţii financiare precum şi de
societăţile de valori mobiliare);
indici calculaţi de instituţiile pieţei de capital în colaborare cu publicaţiile
financiare;
indici calculaţi de diferite publicaţii economico-financiare;
7.3.3. Determinarea indicilor bursieri
7.3.3.1. Principiile folosite în calculul indicilor bursieri
Principiile utilizate în determinarea indicilor bursieri sunt definite de Bursa din
Londra şi ziarul Financial Times în vederea folosirii la calculul indicilor de pe piaţa
bursieră londoneză. Aceste principii stau la baza determinării tuturor indicilor
bursieri.
Astfel, principiile se concretizează în:
Indicii bursieri care sunt folosiţi în analiza strategiilor de investiţii şi ca
măsură a performanţei portofoliilor create în cadrul fondurilor de pensii, societăţilor
de asigurări, fondurilor mutuale şi altor investitori;
Metodele de calcul ale indicilor bursieri trebuie să reflecte întotdeauna
realitatea;
Informaţiile şi datele utilizate în metodologia de calcul a indicilor trebuie să
fie disponibile oricui iar metodele de calcul să nu prezinte o complexitate pentru
utilizatori;
Informaţiile utilizate la calculul indicilor trebuie să fie obţinute din surse
autorizate. În determinarea indicilor care ţin seama de fluctuaţiile capitalului (creşteri
sau scăderi de capital), emisiuni de drepturi de subscriere, datele utilizate trebuie să
provină de la societatea respectivă şi să se impună cât mai puţine modificări la acestea
faţă de documentele publicate de societate;
La determinarea indicilor bursieri trebuie să se asigure, în orice moment,
continuitatea şi comparabilitatea cu momentele anterioare;
Consistenţa datelor şi a metodelor trebuie menţinută oriunde este posibil,
Datele folosite în calculul indicilor trebuie să provină de la aceleaşi surse stabile, mai
exact de la instituţiile pieţei de capital.
„Actorii” implicaţi în activitatea bursieră, în special brokerii şi investitorii
trebuie să se manifeste activ în determinarea celor mai bune practici şi metode care
trebuie folosite în calculul indicilor bursieri şi trebuie să se asigure că indicii satisfac
continuu nevoia de informaţii existentă pe piaţa bursieră şi să facă propuneri utile în
acest sens.
7.3.3.2. Etapele formării unui indice bursier
Etapele folosite în alcătuirea indicelui bursier sunt următoarele:
a) Selectarea instrumentelor financiare ce alcătuiesc portofoliul indicelui
bursier.
Această etapă de selectare a valorilor mobiliare presupune respectarea unor
condiţii cu privire la gradul de capitalizare bursieră, cotarea instrumentelor
financiare, gradul mare de dispersie, structura valorilor mobiliare ce intră în
componenţa indicelui.
b) Atribuirea unei anumite importanţe fiecărei valori mobiliare prin:
i. Ponderi egale pentru toate valorile mobiliare;
ii. Ponderea cu capitalizarea bursieră;
iii. Fără pondere.
c) Alegerea datei de referinţă pentru care, în funcţie de reglementările pieţei,
indicele se egalează cu 100, 1000 sau 10000 de puncte.
Ţinând cont de prima etapă de selecţie a valorilor mobiliare ce intră în
componenţa indicelui bursier putem descrie criteriile utilizate la determinarea
componenţei indicilor. Astfel un prim criteriu ar fi acela conform căruia acţiunile
trebuie să fie cotate la prima categorie a pieţei bursiere respective. Acest criteriu este
întâlnit în cazul indicilor Nikkei 225, FT-SE 30 precum şi al indicelui BET. Criteriul
este folosit la calculul celor mai importanţi indici de pe piaţa respectivă, indici care
conţin acţiunile”blue chips” ale pieţei de capital în cauză. Ca exemplu, pentru indicele
Nikkei 225, mişcarea unui titlu la categoria a doua a bursei duce la eliminarea
automată a titlului din componenţa indicelui.
Căutarea acţiunilor emise de firme puternice, stabile, cu o creştere susţinută a
activităţii, ale căror indicatori economici le recomandă ca o bună investiţie, reprezintă
un alt criteriu pentru determinarea componenţei indicilor bursieri.
Acţiunile din componenţa indicelui trebuie să reprezinte cât mai bine piaţa
bursieră respectivă, în cazul indicilor generali ai pieţei, sau sectorul economic
respectiv, în cazul indicilor sectoriali.
Lichiditatea, definită ca volum al tranzacţiilor efectuate cu o anumită valoare
mobiliară într-o anumită perioadă, reprezintă un alt criteriu de selectare a valorilor
mobiliare ce intră în componenţa indicilor. Astfel se urmăreşte ca lichiditatea să fie
cât mai mare.
Un criteriu întâlnit este capitalizarea bursieră a acţiunii respective. Acest
criteriu presupune că prin construcţia indicelui se urmăreşte o prezentare cât mai bună
a pieţei respective. Aceasta se realizează prin includerea indiciilor în componenţa
acţiunilor a căror capitalizare bursieră însumată reprezintă o pondere cât mai mare din
capitalizarea bursieră totală a pieţei. Indicii Dow Jones, FT-SE 100, Nikkei sau DAX-
100 reprezintă peste 90% din capitalizarea totală a pieţei respective, prin acţiunile pe
care le includ.
Necesitatea ca acţiunile incluse în structura indicelui să fie emise de o
companie autohtonă reprezintă un al criteriu important în selecţia valorilor mobiliare.
Acesta este întâlnit la indici precum Nasdaq, FT-SE 100 sau DAX.
Acest criteriu, pe piaţa londoneză, este determinat şi de introducerea unui
indice care evidenţiază evoluţia companiilor multinaţionale, respectiv a unui indice,
care exprimă fluctuaţia acţiunilor emise de firme străine dar care sunt cotate şi la
bursa din Londra.
Spre deosebire de aceşti indici care urmăresc evoluţia companiilor dintr-o
anumită ţară sau listaţi doar la o anumită bursă, există indici mondiali care iau în
considerare acţiuni cotate pe diverse pieţe. Indicii mondiali determină apariţia de noi
criterii de selecţie a titlurilor componente, în sensul că aceasta este precedată de o
selecţie a ţărilor componente, respectiv a ţărilor pe a căror pieţe de capital cotează
acţiunile care vor fi luate în calculul indicelui.
O nouă ţară este luată în calcul, în cazul indicelui Dow-Jones EURO STOXX
calculat pentru Europa, dacă sunt îndeplinite criteriile:
1. operaţiunile cu acţiuni tranzacţionate la bursa de valori a ţării respective sunt
desfăşurate în mod continuu (piaţa continuă);
2. dacă ţările din „spaţiul EURO” au adoptat moneda unică europeană;
3. sunt publicate cursurile acţiunilor care coteză pe piaţa respectivă, cu privire la
cursurile curente, ce trebuie puse la dispoziţia publicului în timp real (DJ STOXX
fiind calculat în timp real la fiecare 15 secunde), cât şi cele referitoare la cursurile
istorice, utilizate pentru efectuarea de analize privind evoluţia acţiunilor şi a indicelui
şi în scopuri statistice;
4. este asigurată transparenţa de informaţie în privinţa rapoartelor financiare
anuale, indicatorilor financiari şi a altor date referitoare la companiile componente.
La indici precum Topix sau Nasdaq se intâlneşte un alt criteriu de selecţie care
se raportează la intervalul de timp care s-a scurs de la momentul listării acţiunilor pe
piaţa respectivă.
În legătură cu capitalizarea bursieră, indicele NASDAQ-100 fixează condiţia
referitoare la vechimea listării acţiunilor, astfel:
- acţiunile care se află în primele 25% în ceea ce
priveşte capitalizarea bursieră trebuie să fi fost cotate timp de cel puţin un an;
- celelalte acţiuni trebuie să fi fost cotate timp de
cel puţin doi ani.
Tipul valorilor mobiliare luate în calculul indicelui reprezintă unul din
criteriul comun multor indici. Acest criteriu diferă în funcţie de tipul indicelui.
O altă clasificare pentru stabilirea componenţei indicilor vizează ponderea din
totalul acţiunilor emise care trebuie să se afle pe piaţă, respectiv să fie disponibile
pentru tranzacţionare.
Pe lângă criteriile enunţate mai există şi alte condiţii specifice unor anumiţi
indici, astfel: valoarea minimă de tranzacţionare (curs bursier) a acţiunilor respective
– cazul indicilor Frank Russell, unde nu se admit acţiuni cu o valoare mai mică de un
dolar - depunerea documentelor contabile până la data verificării anuale a indicelui.
7.3.4. Analiza teoretică a metodelor de calcul a indicilor
bursieri
Metodologia de calcul este diferită în funcţie de tipul indicelui.
Indicii din prima categorie sunt calculaţi ca medie aritmetică a preţurilor
(cursurilor) acţiunilor componente, ajustate cu un divizor a cărui valoare se modifică
periodic, în funcţie de modificările produse în structura patrimonială a emitentului.
Formula generală de calcul este:
Indice = Divizor
componenteactiunilorcursurilorSuma ___
La calculul indicilor ponderaţi trebuie să ţinem seama de capitalizarea bursieră,
cursul acţiunilor fiind înmulţit cu numărul de acţiuni.
Formula de calcul al indicelui bursier la momentul t ( tI ), este:
tI =
n
i iq
ip
n
iitcitqitp
TK
1)
00(
1)(
Valoarea de bază
unde: n- numărul acţiunilor ce intră în componenţa indicelui
p it - cursul acţiunii i la momentul t
q it - numărul acţiunilor companiei i la momentul t
c it - factorul de corecţie pentru acţiunea i la momentul t
p0i
- preţul acţiunii i la data de referinţă
q io - numărul acţiunilor companiei i la data de referinţă
K t - divizor
Astfel, principalele evenimente sunt:
creşteri sau diminuări de capital;
acordări de dividende;
conversii de acţiuni preferenţiale în acţiuni comune;
modificări în valoarea nominală a instrumentelor financiare din
componenţa indicelui;
includerea sau ştergerea de societăţi în sau din portofoliul indicelui;
fuziuni ale societăţilor din structura indicelui.
Este de remarcat că nu toţi indicii bursieri acceptă modificări, ci numai aceia în
a căror formulă de calcul se ţine seama, în determinarea lor, de aceste evenimente.
7.3.5. Indicii bursieri ai pieţei de capital a României
Indicii bursieri pot fi calculaţi de organisme abilitate pentru aceasta, de
instituţiile pieţei de capital sau de către intermediari de valori mobiliare, consultanţi
de plasament ori alte instituţii financiare.
Totodată aceştia reprezintă indicatori statistici agregaţi care măsoară variaţia
preţurilor unui coş de valori mobiliare.
În România, pentru fiecare piaţă există câte un indice. Astfel, la Bursa de Valori
Bucureşti indicele se numeşte „Indicele BVB", în engleză Bucharest Exchange
Trading (prescurtat BET), pe baza căruia se calculează şi indicele compozit BET-C.
Ca şi indicatori de apreciere ai pieţei bursiere, pe lângă aceşti indici mai
întâlnim şi: indicatorul BET – Fi şi indicatorul ROTX.
Data de referinţă este 19 septembrie 1997, data de start 22 septembrie 1997, iar
valoarea de start este de 1.000 puncte. Calculul indicelui poate fi făcut atât în dolari,
euro cât şi în lei şi se calculează ca o medie ponderată cu capitalizarea bursieră
(formulă de tipul Laspeyres), conform formulei următoare:
I =
10
1
10
1*
iPioQio
i Qio
PitPioqio
în care:
Pio = preţul mediu ponderat al acţiunii la momentul de referinţă (t = 0 / 19 sept
1997):
Pit = preţul mediu ponderat al acţiunii i la momentul t;
Qio = numărul total de acţiuni emise din acţiunea i la momentul t = 0.
În cazul în care acţiunile incluse în structura indicelui suferă modificări, este
obligatorie actualizarea valorii indicelui în funcţie de elementele nou-găsite.
Portofoliul indicelui BET este compus din 10 acţiuni, ele fiind selecţionate în
funcţie de capitalizarea bursieră a fiecăruia, lichiditatea, cotarea la categoria 1 la
BVB, precum şi a faptului că trebuie să se asigure diversificarea portofoliului.
Indicele BET-C (composite) se calculează la fel ca şi BET, diferenţa constând
în faptul că baza de reprezentare este mult mai mare.
Indicele BET-C a apărut în aprilie 1998, şi supraveghează evoluţia tuturor
societăţilor cotate (exclusiv SIF).
Motivul înlăturării SIF din cei doi indici este norma, internaţional acceptată, de
a nu include fondurile de investiţii în indice, pentru a evita dubla includere a evoluţiei
societăţilor aflate în portofoliul SIF.
BET – FI2 (Bucharest Exchange Trading) cunoscut din noiembrie 2000, este
indice sectorial pentru fonduri de investiţii şi reprezintă tendinţa de ansamblu a
preţurilor fondurilor de investiţii tranzacţionate în cadrul BVB. Se foloseşte o formulă
similară ca şi în cazul indicilor BET şi BET-C.
La implementarea acestor trei indici bursieri, Bursa de Valori Bucureşti a
beneficiat de ajutor din partea Institute for Advances Studies, Vienna.
Totodată, Bursa de Valori Bucureşti în colaborare cu Bursa de Valori din Viena
au lansat indicele bursier ROTX (The Romanian Traded Index).
Acesta exprimă în timp real modificările de preţ pentru cele mai importante
societăţi tranzacţionate la BVB (blue chips).
Capitalizarea de piaţă, lichiditatea, disponibilitatea preţurilor de piaţă,
reprezentativitatea sectorială şi interesul participanţilor la piaţă reprezintă creiteriile
cuantificabile de selecţie a acţiunilor. Şi în cazul indicelui bursier ROTX se va folosi
formula indicilor în lanţ de tipul Laspeyres.
Cei patru indici sunt exprimaţi în USD şi EUR, pentru a da o imagine care să
ţină cont de evoluţia monedei naţionale.
Preţurile sunt cele calculate ca medii la data de referinţă, iar calculul este acelaşi
ca şi în cazul indicelui din generaţia a doua.
Valoarea indicelui se calculează în timp real, fiind preluat de agenţiile de ştiri
.
Reuters şi Dow Jones Telerate.
Pe piaţa extrabursieră, primii indici au fost calculaţi în august 1998 şi au primit
numele de indice „Rasdaq Composit". Valoarea de start a fost stabilită tot la 1.000
puncte ca şi în cazul BVB.
Sistemul de indici Rasdaq este compus din:
1. indicele RASDAQ Composit, în a cărui componenţă intră toate societăţile
comerciale listate la cota Bursei Electronice RASDAQ;
2. indicele RAQ-I, făcut cunoscut la data de 28 octombrie 2002, cu o valoare
iniţială de 1.079,216 puncte, lansat o dată cu introducerea Categoriilor de Excelenţă
în Piaţa Rasdaq. Acest indice presupune evoluţia de ansamblu a preţurilor emitenţilor
de prestigiu listaţi în Piaţa Rasdaq pe Categoria I.
3. indicele RAQ-II, lansat la date 28 octombrie 2002 cu aceeaşi valoare iniţială
ca şi RAQ-I, reflectă o structură ce include acţiunile firmelor listate la categoria a II-a
BER (Bursa Electronică Rasdaq).
Având în vedere metodologia de calcul, indicele Rasdaq Composit face parte
din grupul de indici bursieri ponderaţi prin capitalizarea de piaţă.
Metoda de calcul a indicelui RASDAQ Composit are în vedere elemente
specifice care definesc calculaţia, astfel:
Valoarea curentă a indicelui se calculează astfel:
Dt
N
iitwfitp
It
1
în care:
I t - valoarea curentă a indicelui;
p it - preţul ultimei tranzacţii realizate cu acţiunea i;
wf it - factorul de ponderare corespunzător emitentului acţiunii i la data
curentă;
D t - divizorul la data curentă.
N- numărul de firme incluse în portofoliul indicelui.
Valoarea divizorului în momentul de referinţă (t=0) se determină astfel:
unde:
D o - divizorul în momentul de referinţă;
p 0i - preţul de închidere a acţiunii i în ziua de referinţă (t=0);
wf0i - factorul de pondere corespunzător emitentului acţiunii i la data curentă;
I 0 - valoarea iniţială a indicelui;
N- numărul de firme incluse în portofoliul indicelui.
Participarea unui simbol la indice este limitată la 25% din totalul capitalizării
simbolurilor incluse în RASDAQ-C. Factorul de ponderare pentru un simbol este:
număr de acţiuni corespunzătoare simbolului respectiv, dacă ponderea capitalizării
acestuia în capitalizarea totală a simbolurilor incluse în indice este sub 25%; un
0
1 00
0 I
N
i iwf
ip
D
număr ajustat, dacă ponderea capitalizării simbolului depăşeşte limita de 25%, astfel
încât itit wfp să reprezinte 25% din capitalizarea totală a simbolurilor incluse în
indice.
Metodologia de calcul a indicilor RAQ-I şi RAQ-II este aceeaşi ca şi în cazul
indicelui RASDAQ-C. Condiţia de a fi incluse în familia indicelui este apartenenţa
societăţii emitente la categoria I (pentru RAQ-I) şi la categoria a II-a de listare (pentru
RAQ-II).
7.3.6. Compensarea şi decontarea tranzacţiilor
Compensarea şi decontarea tranzacţiilor este ultima etapă a negocierilor pe piaţa
bursieră şi are loc pe baza unui contract de novaţie încheiat între Bursa de Valori
Bucureşti şi SSIF plus garanţiile aferente.
Banca de Decontare este o societate bancară la care atât Bursa de Valori
Bucureşti, cât şi SSIF sunt titulare de cont de decontare şi prin intermediul căreia se
realizează decontarea bănească a tranzacţiilor efectuate în Bursă.
Principalele documente întocmite sunt următoarele:
Raportul de compensare, ce reflectă stingerea obliga-ţiilor şi realizarea
drepturilor băneşti ale SSIF, rezultate în urma tranzacţionării.
Raportul de decontare, ce evidenţiază obligaţiile şi drepturile băneşti ale SSIF,
rezultatele în urma compensării tranzacţiilor.
Raportul de tranzacţionare, ce conţine termenii şi condiţiile contractelor de
vânzare/cumpărare valori mobiliare la o anumită dată - data tranzacţionării.
Data tranzacţionării reprezintă data încheierii contractelor de
vânzare/cumpărare. Data decontării este data la care este scadentă obligaţia de plată
în urma tranzacţionării.
Contul special este un cont de decontare finală deschis la BNR în numele Bursei
de Valori Bucureşti, destinat exclusiv decontării tranzacţiilor în Bursă şi care se
închide în fiecare zi cu sold zero.
Procesul de compensare/decontare se face conform principiilor de funcţionare a
caselor de compensaţii interbancare, cu participarea, pe de o parte, a societăţii
bancare unde SSIF-urile au deschis de decontare sau care îndeplinesc funcţia de agent
custode, şi Bursa de Valori Bucureşti, pe de altă parte.
La sfârşitul fiecărei zile de tranzacţionare, Bursa, în funcţie de destinatar, va
transmite următoarele documente:
1. pentru SSIF-uri, Raportul de Tranzacţionare, Raportul de compensare.
Raportul de decontare şi Raportul de comision;
2. agenţilor custode (societăţi bancare) va trimite Raportul de compensare şi
Raportul de decontare pentru tranzacţiile cu valori mobiliare executate de clienţii săi;
3. pentru băncile implicate va trimite Raportul de decontare bancară.
În vederea stingerii obligaţiilor rezultate din Raportul de compensare şi Raportul
de decontare, SSIF-urile vor emite ordine de plată pentru alimentarea contului la
băncile de decontare, agentul custode va emite ordin de plată în baza Raportului de
decontare bancară, iar băncile vor emite ordine de plată cu sumele nete
corespunzătoare poziţiei în urma compensării SSIF-urilor sau între SSIF şi agent
custode.
Pe baza Raportului de compensare şi a Raportului de decontare. Bursa va
întocmi ordine de plată din contul special de decontare de la BNR în contul băncilor
şi va transmite Băncii Centrale balanţa pentru decontare finală.
Pe baza ordinelor de plată emise de BVB, Banca Naţională a României
efectuează plăţi din contul special al Bursei şi contul curent al băncilor creditoare,
semnalând, totodată, şi eventualele neconcordanţe.
Pentru a evita eventualele riscuri de neplată din partea SSIF-urilor, Bursa
stabileşte o limită de tranzacţionare pentru fiecare intermediar în parte.
Dacă se constată că la data decontării SSIF-ul nu are suficiente disponibilităţi,
banca de decontare are obligaţia de a credita societatea cu o sumă ce nu poate depăşi
însă valoarea scrisorii de garanţie a acesteia, mai puţin comisionul şi dobânda până la
data încasării contravalorii scrisorii de la banca emitentă.
In cazul în care scrisoarea de garanţie nu acoperă creditul, SSIF-ul va trebui să
transmită cu titlu gratuit către BVB proprietatea asupra valorii mobiliare din contul
propriu şi a celor cumpărate aflate în proces de decontare.
Valorile mobiliare dobândite de Bursă astfel vor fi folosite atât pentru obţinerea
de la bancă a sumelor necesare decontării, cât şi pentru reîntregirea Fondului de
Garantare. Dacă există o diferenţă pozitivă între valoarea obţinută de Bursă şi suma
de decontat, aceasta va fi virată SSIF-ului respectiv.
Dacă diferenţa este negativă, se va apela la Fondul de Garantare.
O dată cu confirmarea de către Bancă a efectuării tuturor operaţiunilor privind
decontarea, Bursa va efectua în Registru transferul de proprietate asupra valorii
mobiliare tranzacţionate.
Registrul are ca obiect de activitate păstrarea evidenţei modificărilor apărute ca
urmare a tranzacţionării de valori mobiliare, evidenţe care sunt înscrise în Registrul
de Acţiuni, Registrul Acţionarilor şi în Registrul Obligaţiunilor.
Registrul conţine informaţii despre numele, prenumele sau denumirea
persoanelor fizice/juridice, nr. de identificare al acestora (stabilit în procedurile
Bursei), cetăţenia/naţionalitatea pentru persoanele fizice (domiciliul, sediul social),
precum şi tipul, clasa şi numărul valorilor mobiliare deţinute.
Registrul este organizat pe trei secţiuni:
a) Secţiunea 1 pentru clienţii care nu au cont deschis la un SSIF.
b) Secţiunea a 2-a - pentru clienţii care au cont deschis la SSIF.
c) Secţiunea a 3-a - care cuprinde conturile proprii ale SSIF-urilor (deţinerile de
valori mobiliare în nume propriu).
Pentru a beneficia de serviciile de registru, fiecare emitent trebuie să încheie un
contract de prestări servicii cu Bursa. Pe baza acestui contract, Registrul, în afara
evidenţei valorilor mobiliare şi a proprietarilor acestora, are obligaţia de a informa
emitentul cu datele la zi necesare acestuia cu ocazia adunărilor generale ale
acţionarilor, plăţii dividendelor sau de câte ori acesta are nevoie.
Pentru fiecare cont, Registrul va prevedea atât valorile mobiliare tranzacţionate,
dar nelichidate, cât şi cele gajate.
În concluzie:
Orice scădere sau creştere a valorii indicelui bursier reflectă scăderea sau
creşterea de pe piaţa bursieră.
Există diferiţi factori care influenţează metodologia de calcul a indicilor bursieri.
În funcţie de aceştia se produc anumite evenimente care generează ajustări ale relaţiei
de calcul al indicelui.
Indicii bursieri pot fi calculaţi de organisme abilitate pentru aceasta, de
instituţiile pieţei de capital sau de către intermediari de valori mobiliare, consultanţi
de plasament ori alte instituţii financiare.
Totodată aceştia reprezintă indicatori statistici agregaţi care măsoară variaţia
preţurilor unui coş de valori mobiliare.
7.4. Îndrumar pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 7
Indicii bursieri prezintă un indicator statistic care reflectă evoluţia în timp a
pieţelor de valori mobiliare, fiecare bursă calculând propriul indice, creşterea valorii
acestuia reflectând îmbunătăţirea activităţii societăţilor cotate la bursă.
Familia de indici STOXX cuprinde: indicele Dow Jones STOXX (titlurile de
valoare au fost selectate, într-o primă fază, după capitalizarea bursieră, iar în a doua
fază, după repartiţia sectorială a diferitelor companii), indicele Dow Jones Euro
STOXX (rolul său este de a informa investitorii pentru plasamente în ţările Uniunii
Europene, inclusiv pentru firmele cotate la Bursa din Zürich) şi doi indici „blue
chips” subsidiari - Dow Jones STOXX 50, pentru Europa, şi Dow Jones STOXX 50,
pentru ţările Uniunii Monetare Europene.
Indicii bursieri se clasifică în funcţie de mai multe criterii, şi anume:
După valorile mobiliare în raport cu care se construieşte indicele;
După modul de calcul, indicii pentru acţiuni;
După gradul de cuprindere;
După numărul de pieţe financiare care intră în calculul indicelui;
După tipul pieţei de capital pe care sunt calculaţi;
După intervalul de calcul;
În funcţie de instituţia care calculează indicele;
Indicii bursieri pot fi calculaţi de organisme abilitate pentru aceasta, de
instituţiile pieţei de capital sau de către intermediari de valori mobiliare, consultanţi
de plasament ori alte instituţii financiare.
În România, pentru fiecare piaţă există câte un indice. Astfel, la Bursa de Valori
Bucureşti indicele se numeşte „Indicele BVB", în engleză Bucharest Exchange
Trading (prescurtat BET), pe baza căruia se calculează şi indicele compozit BET-C.
Concepte şi termeni de reţinut
Selectarea instrumentelor financiare ce alcătuiesc portofoliul indicelui bursier,
etapă de selectare a valorilor mobiliare presupune respectarea unor condiţii cu privire
la gradul de capitalizare bursieră, cotarea instrumentelor financiare, gradul mare de
dispersie, structura valorilor mobiliare ce intră în componenţa indicelui.
Lichiditatea, definită ca volum al tranzacţiilor efectuate cu o anumită valoare
mobiliară într-o anumită perioadă, reprezintă un alt criteriu de selectare a valorilor
mobiliare ce intră în componenţa indicilor. Astfel se urmăreşte ca lichiditatea să fie
cât mai mare.
Termeni de reţinut: activitatea bursieră, indici bursieri, media
cursurilor, capitalizare bursieră, eşantion de valori mobiliare, Dow Jones, indici
generali, indici sectoriali, piaţă bursieră, portofoliul indicelui bursier, lichiditate,
valoarea minimă de tranzacţionare, factor de corecţie, indicele BET-C, preţul mediu
ponderat.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
57. Care sunt principalii indici utilizaţi în marile centre bursiere?
58. Cum se clasifică indicii bursieri?
59. Care sunt principiile folosite în calculul indicilor bursieri?
60. Care sunt etapele folosite în alcătuirea indicelui bursier?
61. Care este ultima etapă a negocierilor pe piaţa bursieră?
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Etapele calculării unui indice bursier sunt următoarele:
a. calculul fiecărui titlu financiar în valoarea totală a indicelui;
b. calculul ponderii fiecărui titlu financiar în valoarea totală a indicelui;
c. scăderea ponderii fiecărui titlu financiar în valoarea totală a indicelui
din valoarea totală a acţiunii.
2. Ponderea fiecărui titlu financiar în valoarea totală a indicelui poate fi:
a. invers proporţională cu capitalizarea bursieră, adică cu dividendele
aduse;
b. acordată, fiind însumate doar preţurile de piaţă ale titlurilor;
c. egală pentru toate titlurile care intră în componenţa indicelui.
3. După modul de calcul, indicii pentru acţiuni sunt:
a. indici din prima generaţie;
b. indici din a treia generaţie;
c. indici din a patra generaţie.
Bibliografie obligatorie
Anghelache, G., Piaţa de capital şi tranzacţii bursiere Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1997.
Anghelache, G., Bursa şi piaţa extrabursieră, Editura Economică, Bucureşti, 2000.
Dalton, J.M., Piaţa acţiunilor – Institutul Român de Valori Mobiliare, Editura
Hrema, Bucureşti, 2000.
Ionescu, A., Piaţa de capital, Editura Economică, Bucureşti, 2004.
Mihu, S., Bratu, A., Bratu, S., Pieţe de capital şi tranzacţii bursiere, Editura
Europolis, Constanţa, 2004
Stoica, V., Gruia, A.I., Pieţe de capital şi produse bursiere, Editura Universitară,
Bucureşti, 2006.
Stoica, V., Negru, T., Ionescu, E., Pieţe financiare, Editura Fundaţia România de
Mâine – Bucureşti, 2006.
Ungureanu, P.V., Bănci, burse şi profit pe piaţa financiară, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 2007.
Unitatea de învăţare 8
CONTRACTE BURSIERE
8.1. Introducere
8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
8.3. Conţinutul unităţii de învăţare:
8.3.1. Contractul SPOT
8.3.2. Contractul FORWARD
8.3.3. Contractul FUTURES
8.3.4. Opţiuni pe contracte Futures
8.3.5. Tranzacţii în Piaţa Futures
8.3.5.1. Definiţii
8.3.5.2. Preţul contractului Futures
8.3.5.3. Mecanismul de tranzacţionare pe Pieţele Futures
8.3.5.4. Ordine de tranzacţionare
8.3.6. Controlul/ evaluarea activităţilor de marketing
8.4. Îndrumător pentru autoverificare
CONTINUT
8.1. Introducere
În România existenţa contractelor bursiere oferă acoperirea nevoilor
investitorilor români şi străini privind tranzacţiile pe piaţa de capital.
8.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
– definirea conceptelor de contract SPOT, FORWARD, FUTURES, ;
– prezentarea tranzacţiilor în piaţa futures;
– identificarea mecanismului de tranzacţionare pe Pieţele Futures; – identificarea ordinelor de tranzacţionare;
Competenţele unităţii de învăţare:
– în urma cercetării cursului studenţii vor obţine un vocabular economic şi
ştiinţific modern;
– asimilarea cunoştinţelor în vederea atingerii obiectivelor propuse;
– dezvoltarea unor abilităţi practice de a folosi anumite tehnici financiare şi
informaţionale;
Timpul alocat unităţii: 3 ore
8.3. Conţinutul unităţii de învăţare
8.3.1. Contractul SPOT
Contractul SPOT este un contract de vânzare-cumpărare care are ca obiect o
marfă prezentă, existentă în momentul încheierii contractului şi care urmează să fie
livrată şi achitată imediat.
În practică, executarea contractelor spot are loc în termene cuprinse între 24 ore
şi 10 zile. Livrarea mărfii este obligatorie, iar preţul este cel stabilit de comun acord
între cele două părţi în momentul încheierii contractului. Marfa ce stă la baza
contractelor spot se caracterizează prin următoarele: este la vedere (există), este
disponibilă (nu este grevată de nici o obligaţie, de exemplu: gajul sau ipoteca, şi este
prezentă (se află într-un depozit cunoscut şi acceptat de bursă).
8.3.2. Contractul FORWARD
Contractul FORWARD (la termen) este un contract de vânzare-cumpărare
prin care vânzătorul se obligă să livreze marfa/valuta/activul financiar la o dată
ulterioară, stabilită în momentul încheierii contractului la data la care va intra în
posesia mărfii/valutei/activului financiar.
Vânzătorul şi cumpărătorul au posibilitatea, încheind un astfel de contract, de a
bloca un preţ cu mult timp înaintea executării contractului, fiind protejaţi împotriva
riscului fluctuaţiilor de preţ şi, în acelaşi timp, anticipându-şi fiecare, corect,
veniturile viitoare.
Pentru a rezolva problema garantării executării tranzacţiei şi pentru a proteja
părţile de eventuale prejudicii, în cazul în care una dintre părţi nu ar fi respectat
termenii contractului, s-a adoptat metoda prin care fiecare participant la tranzacţie
depune o sumă la o a treia persoană. în cazul nerespectării contractului şi a clauzelor
la acestea, se va plăti celui îndreptăţit suma ce reprezintă garanţia.
Avantajul contractelor Forward este: cunoaşterea cu certitudine a cantităţii,
calităţii, preţului/costului, a momentului livrării/primirii.
Activele şi mărfurile pentru care sunt încheiate contractele forward pot fi:
- metale;
- produse energetice;
- rate ale dobânzii – acorduri pentru rate la termen (Forward Rate
Agreements FRAs);
- cursuri de schimb valutar.
Preţul forward (la termen) se calculează prin adăugarea la preţul spot (la vedere)
sau cash (numerar), din momentul tranzacţiei, a costului de derulare (cost of carry).
Costul de derulare reprezintă plăţile şi încasările pentru depozitare, asigurare,
plăţi în contul dobânzilor, costuri de transport, încasări de dividende etc.
Preţ Forward = Preţ la vedere (spot) sau de numerar (cash) + cost de
derulare (cost of carry)
Un alt avantaj al contractelor forward este acela că fixează preţurile pentru o
dată în viitor; şi ca dezavantaj - dacă preţurile la vedere evoluează într-un sens sau
altul la data scadenţei, atunci pentru părţi nu există nici o cale de ieşi din contract.
8.3.3. Contractul FUTURES
Contractul FUTURES este un angajament standardizat de a cumpăra-vinde,
indiferent în ce ordine, un anumit activ marfa, titlu financiar, instrument monetar - la
un preţ stabilit în momentul încheierii tranzacţiei, lichidarea contractului realizându-
se la o dată viitoare.
În piaţa organizată de Bursa Monetar-Financiară şi de Mărfuri Sibiu, lichidarea
contractului înseamnă, de fapt, închiderea poziţiei printr-o operaţiune inversă pe
aceeaşi piaţă pe care a fost luată poziţia iniţială. în conturile marjă ale agenţiilor şi ale
clienţilor se vor înregistra numai diferenţele în lei dintre valoarea contractelor
vândute şi a celor cumpărate.
Standardizarea contractelor şi crearea funcţiei de compensare au mărit eficienţa
pieţei, permiţând o piaţă mult mai lichidă (una în care tranzacţiile să fie executate la
preţul specificat sau la unul apropiat), oricine putând să intre şi să iasă rapid din piaţă.
Cu cât preţul este mai rapid determinat/stabilit şi piaţa este mai lichidă, cu atât ea
devine mai eficientă.
Contractele futures (alături de opţiuni) sunt contracte futures derivate. Ele dau
naştere unor obligaţii contractuale ce pot fi „stinse” în două moduri: la scadenţă, prin
livrare fizică, cash sau plata diferenţelor şi până la scadenţă, prin lichidarea lor în
bursă.
Comparaţie forward -futures Diferenţele şi asemănările între contractele forward şi futures sunt analizate mai
jos:
Caracteristica
Contract
forward
Contract
futures
Specificaţiile
contractului
Negociabile Standardizate
Piaţă
secundară
Nu are piaţă
secundară
Are piaţă
secundară
Felul
tranzacţiei
Cumpărătorul
şi vânzătorul sunt
obligaţi să cumpere
sau să vândă o
anumită cantitate
dintr-o marfa la un
preţ stabilit şi la o
dată viitoare.
Cumpărătorul
şi vânzătorul sunt
obligaţi să cumpere
sau să vândă o
anumită cantitate
dintr-o marfă la un
preţ stabilit şi la o
dată viitoare.
Mărimea
contractului
Negociabilă Standardizată
Data livrării Negociabilă Standardizată
Metoda de
tranzacţionare
(Preţul)
Preţurile sunt
determinate în
particular, de către
cumpărător şi
vânzător.
Preţurile sunt
determinate prin
negociere într-o piaţă
de licitaţie dintr-o
bursă autorizată.
Depozitul de
asigurare
Depinde de
relaţia de încredere
dintre cumpărător şi
vânzător.
Atât
cumpărătorul, cât şi
vânzătorul plasează
fonduri (marja) la
casa de compensaţie
a bursei. Variaţiile
zilnice reflectă
schimbările valorice
ale contractului, deci
marja de menţinere
poate fi ajustată în
jos sau în sus.
Frecvenţa
livrării
Foarte mare Foarte scăzută
Reglementare
Legi
comerciale
Legi specifice
Emitent şi
garant
- Casa Română
de Compensaţie
8.3.4. Opţiuni pe contracte Futures
Opţiunile pe contracte futures sunt cele mai noi contracte bursiere şi dau
cumpărătorului dreptul, dar nu şi obligaţia de a vinde (opţiunile PUT) sau de a
cumpăra (opţiunile CALL) un anumit activ - marfa, titlu financiar sau instrument
monetară la o data viitoare. în schimbul acestui drept, cumpărătorul opţiunii va plăti o
sumă, numită primă, vânzătorului acesteia.
Din punctul de vedere al cumpărătorului, exercitarea opţiunii CALL înseamnă
cumpărarea contractului futures suport, iar exercitarea opţiunii PUT implică vânzarea
contractului futures suport.
Vânzătorul opţiunii încasează acum o sumă certă - prima, dar este obligat să fie
contrapartea cumpărătorului, în cazul în care acesta se decide să exercite opţiunea
deţinută.
Avantajele opţiunilor sunt următoarele:
Flexibilitatea indiferent de evoluţia preţurilor, puteţi să vă atingeţi obiectivele
de management al riscului propuse;
Multifuncţionalitatea - clientul poate profita de modificarea volatilităţii
pieţei, de timpul până la scadenţă sau de schimbarea altor elemente specifice
opţiunilor;
Câştiguri nelimitate prin asumarea unor riscuri limitate - cumpărătorul
opţiunii are dreptul să aleagă între a exercita sau nu opţiunea, plăteşte o sumă mai
mică decât preţul plătit în cazul cumpărării contractului futures suport, pe care o
cunoaşte în momentul iniţierii poziţiei;
Standardizarea - se elimină riscul de neplată al contrapărţii.
8.3.5. Tranzacţii în Piaţa Futures
8.3.5.1. Definiţii
Principalele noţiuni, persoane juridice/fizice cu care se operează pe Piaţa
Futures sunt:
Activ financiar este o valoare mobiliară emisă de o autoritate publică centrală
sau locală, cum ar fi un certificat de trezorerie, o obligaţiune cu dobândă fixă,
variabilă sau indexată, ori un portofoliu de valori mobiliare ce face obiectul cotării pe
o piaţă reglementată de valori mobiliare, dar cu negociere pe piaţa futures sau cu
opţiuni organizate la bursele de mărfuri, în baza unui instrument sintetic, cum este un
indice de bursă ori un indice calculat la rata dobânzii bancare, precum şi un indice de
bursă calculat în baza unui alt indice de bursă.
Apelul în marjă este cererea cu titlu de obligativitate formulată de Casa
Română de Compensaţie către societăţile de brokeraj şi traderi şi de Societatea de
brokeraj către clienţii săi, pentru suplimentarea cu fonduri a contului de marjă, în
situaţia în care suma existentă în cont scade sub nivelul marjei necesare pentru
acoperirea riscului. Această cerere trebuie onorată până cel târziu orele 14 ale sesiunii
de tranzacţionare de a doua zi.
Broker este o persoană fizică, atestată de Asociaţia bursei de mărfuri unde îşi
desfăşoară activitatea şi autorizată de autoritatea de reglementare şi supraveghere,
care are în atribuţia sa exclusivă negocierea ofertelor de vânzare şi cumpărare în
contul unei societăţi de brokeraj; este o persoană fizică angajată a unei societăţi de
brokeraj autorizată să execute, în piaţă, ordinele de tranzacţionare transmise de
aceasta.
Casa Română de Compensaţie este societatea comercială pe acţiuni, cu rol de
compensare, decontare şi garantare a tranzacţiilor executate, toate operaţiunile
trebuind să se supună Regulamentului Bursei.
Client este o persoană fizică sau juridică, care tranzacţionează exclusiv prin
intermediul unei societăţi de brokeraj, în nume propriu şi în contul său, asumându-şi
întreaga răspundere pentru tranzacţiile efectuate.
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM) este autoritatea de
reglementare, supraveghere şi control al burselor de mărfuri.
Cont de marjă este contul deschis de un client la societatea de brokeraj în/din
care se debitează/creditează următoarele sume, cerute de Regulamentul de
tranzacţionare şi Manualul de Operare al CRC: marja necesară pentru acoperirea
riscului, comisioane, rezerve, garanţii, profit şi pierdere din tranzacţii.
Contract de bursă este o tranzacţie spot, forward, futures sau cu opţiuni.
Contract futures este un contract de vânzare-cumpărare cu termen suspensiv,
dar cu clauze uniforme, ce conferă fiecărei părţi:
a) posibilitatea de a-l compensa oricând până la împlinirea termenului;
b) posibilitatea de a-şi executa obligaţiile contractuale la scadenţa convenită, în
baza unei notificări; odată cu transmiterea notificării, obligaţiile contractuale se
execută într-un interval de timp ce nu poate fi mai mare de 10 zile.
Contractul futures este evidenţiat în cont la casa de compensaţie, în registrele
bursei şi ale societăţii de brokeraj în contul căreia s-a negociat şi în sistemul lor
electronic, precum şi în carnetul cu note de încheiere al brokerului.
Contractul cu opţiuni este o convenţie ce conferă cumpărătorului din
contractul cu opţiuni dreptul, dar nu şi obligaţia de a vinde ori de a cumpăra o
cantitate determinată dint-o marfă, financiar sau un contract futures, la un preţ
convenit, denumit preţ de exerciţiu, într-un termen definit sau la expirarea acestuia, în
schimbul plăţii unei prime către vânzător. într-un contract cu opţiuni, cumpărătorul
poate să îşi compenseze contractul.
Cotaţia. Presupune exprimarea valorii activului care stă la baza contractului
futures sau cu opţiuni. Cea care se cotează este prima.
Fluctuaţie maximă a preţului. Valoarea cea mai mare cu care preţul unui
contract se poate modifica în timpul unei şedinţe de tranzacţionare.
Informaţia confidenţială este informaţia cu privire la conţinutul unui înscris
sau document privitor la o bursă de mărfuri, societate de brokeraj, casă de
compensaţie ori societate de consultanţă sau în legătură cu angajamentele
patrimoniale ale acestora, care, dacă ar fi adusă la cunoştinţa publicului sau a unei
societăţi comerciale concurente, cum ar fi o bursă de mărfuri, societate de brokeraj,
casă de compensaţie sau societate de consultanţă, ar influenţa tranzacţiile pe piaţa la
termen şi cu opţiuni, ar afecta în mod artificial raportul cerere ofertă ori ar aduce
prejudicii morale sau materiale unei burse de mărfuri, societăţi de brokeraj, case de
compensaţie sau societăţi de consultanţă.
Informaţie privilegiată semnifică o informaţie ce nu este destinată publicului,
în legătură cu ofertele formulate pentru vânzarea sau achiziţia mărfurilor, emisiunea
bonurilor de trezorerie sau a obligaţiunilor de stat şi a celor emise de către unităţile
adiministrativ-teritoriale, precum şi în legătură cu negocierea contractelor futures,
având ca obiect un portofoliu de valori mobiliare cotate la bursele de valori, al căror
curs se calculează pe un activ financiar negociat la bursele de mărfuri care, dacă ar fi
adusă la cunoştinţa publicului, ar influenţa cursurile la bursă.
Lichidarea (compensarea) poziţiilor deschise este operaţiunea prin care titularul
contului de marjă închide poziţiile printr-o tranzacţie de aceeaşi mărime şi de sens
opus.
Exemplu. Dacă prima tranzacţie a fost de cumpărare, lichidarea va însemna
vânzarea contractelor futures. Dacă prima tranzacţie se referă la o vânzare, lichidarea
înseamnă cumpărarea de contracte futures având acelaşi suport, în aceeaşi cantitate cu
tranzacţia iniţială.
Lichidarea forţată este o operaţiune de lichidare în piaţă a poziţiilor
descoperite în urma unui ordin dat de Casa Română de Compensaţie sau din iniţiativa
societăţii de brokeraj dacă clientul acesteia nu răspunde apelului în marjă.
Marcarea la piaţă este operaţiunea efectuată de societatea de brokeraj la
sfârşitul fiecărei sesiuni de tranzacţionare prin care se realizează ajustarea zilnică a
contului de marjă pentru a reflecta profitul sau pierderea din poziţiile deschise.
Marcarea la piaţă se realizează în raport cu preţul de cotare (preţul ultimei tranzacţii a
şedinţei de tranzacţionare), dacă Casa Română de Compensaţie nu decide altfel.
Membru al bursei este o societate comercială având calitatea de acţionar al
unei burse de mărfuri, care a obţinut dreptul de a efectua tranzacţii pe piaţa la
disponibil, futures şi cu opţiuni sau numai pe piaţa la disponibil.
Membru afiliat este o persoană fizică sau juridică ce posedă temporar, prin
închiriere, dreptul de a avea un loc de broker şi de a tranzacţiona în ringurile Bursei
Monetar-Financiare şi de Mărfuri Sibiu.
Membru compensator este membrul pieţei reglementate de mărfuri, servicii şi
instrumente derivate, care deţine concomitent şi calitatea de membru sau de acţionar
la o casă de compensaţie agreată de bursă şi care, prin aceasta, are dreptul de a
înregistra şi garanta la casa de compensaţie tranzacţiile societăţilor de brokeraj.
Oferta de vânzare/cumpărare reprezintă manifesta-rea de voinţă fermă şi
irevocabilă a unui client de a perfecta un contract, în conformitate cu regulamentul de
funcţionare a bursei; pentru a fi valabilă, oferta trebuie să fie fermă, să fie formulată
în mod expres, potrivit regulilor de publicitate impuse de regulamentul bursei, şi să
fie completă.
Pasul. Fluctuaţia minimă a preţului.
Poziţia descoperită este poziţia deschisă pentru care nu există suma minimă
necesară în cont, nu are acoperit riscul de creştere (pentru poziţia deschisă pe
vânzare) sau riscul de scădere (pentru poziţia deschisă pe cumpărare).
Piaţa la disponibil se referă la negocierea ofertelor şi perfectarea contractelor
forward şi spot.
Piaţa la termen se referă la o piaţă specializată, organizată de către o bursă de
mărfuri pentru negocierea ofertelor şi perfectarea contractelor futures.
Piaţa futures se referă la o piaţă specializată, organizată de o societate de bursă
de mărfuri pentru negocierea ofertelor şi perfectarea contractelor futures.
Piaţa cu opţiuni se referă la o piaţă organizată de o bursă de mărfuri pentru
negocierea ofertelor şi perfectarea contractelor cu opţiuni pe futures.
Scadenţa. Ultima zi lucrătoare a lunii când expiră contractul şi la sfârşitul căreia
casa de compensaţie, conform specificaţiilor din contracte, lichidează toate poziţiile
rămase deschise.
Sesiune de tranzacţionare. Intervalul de timp, în cadrul unei zile, în care se pot
executa tranzacţiile.
Societate de brokeraj este societatea comercială constituită în baza Legii nr.
31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările ulterioare,
autorizată de autoritatea de reglementare şi supraveghere ca intermediar în bursa de
mărfuri, cu calitatea de membru al unei burse de mărfuri, de membru afiliat la o bursă
de mărfuri sau de membru compensator, având ca obiect de activitate negocierea
ofertelor şi perfectarea contractelor la bursă în cont propriu sau în contul unor terţi.
Societatea de brokeraj poate fi autorizată ca formator de piaţă, dacă îndeplineşte
cerinţele de capital stabilite prin reglementările autorităţii de reglementare şi
supraveghere şi dacă se angajează ferm să cumpere/să vândă atunci când sunt ordine
de vânzare/cumpărare în exces.
Societatea de bursă este societatea comercială pe acţiuni, constituită conform
legii şi regulamentelor autorităţii de supraveghere şi reglementare, autonomă în raport
cu participanţii la piaţă şi care prestează servicii de utilitate publică pentru societăţile
de brokeraj şi clienţii acestora.
Societate de consultanţă bursieră este o societate comercială care prestează
servicii de consulting în contul unor terţi, privind tehnica negocierii la bursă, analiza
pieţelor la disponibil, la termen şi cu opţiuni, precum şi studii de evaluarea a pieţei
bursiere. Trader este o persoană fizică atestată de o bursă de mărfuri şi autorizată de
autoritatea de reglementare şi supraveghere, care are în atribuţia sa exclusivă
negocierea ofertelor de vânzare-cumpărare în contul şi numele său, în baza unui
permis eliberat de bursă.
Ultima zi de tranzacţionare a unui contract: ultima zi lucrătoare a lunii de
scadenţă.
8.3.5.2. Preţul contractului Futures
Un contract futures pe valute este o obligaţie, asumată în cadrul bursei futures.
de a cumpăra sau vinde o valută în viitor, la un preţ stabilit în prezent.
Valoarea contractului futures tranzacţionat la BMFMS este egală cu unitatea de
tranzacţionare X preţul futures al valutei.
De exemplu, dacă moneda unică europeană este tranzacţionată la 4,1 ron/EURO,
deţinerea unui contract futures este echivalentă cu investirea a 4,1 ron în EUR. Când
se tranzacţioncază un contract futures RON/EURO, vânzătorul (denumit şi short) este
de acord să vândă 1.000 EURO x preţul futures al EURO, iar cumpărătorul (long)
este de acord să cumpere 1.000 EURO x preţul futures al monedei europene la
scadenţa contractului.
Preţul contractului futures pe valute la BMFM Sibiu depinde de nivelul cursului
valutar comunicat de BNR, dar poate fi mai mare sau mai mic datorită efectelor
economice ale câtorva factori (ca de exemplu, rata dobânzii pe piaţa naţională şi rata
dobânzii pe pieţele străine). Dacă ai cumpăra valuta la nivelul cursului curent de
schimb, ar trebui fie să o plăteşti integral în numerar, fie să-ţi finanţezi achiziţia de
valută la nivelul ratei dobânzii pe termen scurt (se contractează un credit pe termen
scurt în lei, se cumpără valută şi mai târziu se vinde la un preţ mai mare, care acoperă
şi finanţarea pentru a face posibilă această operaţiune). Dacă însă ai lua o poziţie long
pe piaţa futures, nu trebuie să plăteşti decât marja de risc. Prin urmare, preţul futures
poate fi tranzacţionat peste sau sub nivelul curent al cursului valutar, depinzând de
efectul net al acestor factori.
Diferenţa dintre preţul curent şi cel futures se numeşte basis. Acesta este, de
regulă, mai mare pentru contractele cu scadenţe mai îndepărtate şi scade pe durata de
viaţă a contractului futures. La scadenţă, preţul curent şi preţul futures tind să se
egalizeze.
Preţurile futures şi ale opţiunilor (primele) sunt determinate de cumpărători şi
vânzători (cu alte cuvinte, de cerere şi ofertă). Dacă cumpărătorii sunt mai numeroşi
decât vânzătorii, preţurile tind să crească. Când situaţia e inversă, preţurile tind să
scadă. într-o piaţă liberă, preţurile sunt determinate prin ceea ce vânzătorul poate
obţine de la cumpărător sau „prin direcţia pieţei". Aşadar, preţul la care se
tranzacţionează contracte futures se stabileşte prin negociere între participanţii pe
piaţă.
Preţurile sunt determinate prin cât doreşte cineva să plătească pentru un anumit
produs. Exprimarea preţurilor futures diferă de la un contract la altul.
Rezultatul şedinţelor de tranzacţionare se finalizează zilnic cu un sumar al
tranzacţiilor, care arată cum a evoluat piaţa în ziua respectivă.
Informaţiile despre preţ La ora actuală, preţurile la care se încheie tranzacţiile spot sunt scrise pe o tabelă
electronică. Pe aceeaşi tabelă sunt actualizate în timp real informaţiile necesare
desfăşurării în bune condiţii a activităţii din ring, informaţii preluate de pe piaţa
interbancară, Bursa de Valori Bucureşti şi bursele de mărfuri americane.
Dar informaţia nu se opreşte la afişarea pe tabelă. Prin terminalele Reuters,
inclusiv prin Internet, brokerii se pot informa despre evoluţia principalelor valute la
termen şi a dobânzii interbancare BUBOR, pot urmări piaţa din birourile proprii.
Sistemul electronic disponibil prin reţeaua Internet permite brokerilor
cunoaşterea evoluţiei pieţei în orice moment al şedinţei de tranzacţionare.
8.3.5.3. Mecanismul de tranzacţionare pe Pieţele Futures
Schema mecanismului de tranzacţionare futures conţine elemente de bază ale
pieţei şi este împărţită în patru niveluri (vezi schema următoare):
Primul nivel surprinde legătura constantă între clienţi şi societăţile de brokeraj.
Ea se materializează prin transferul constant de informaţii în ambele sensuri:
achitarea garanţiilor şi a comisioanelor, deschiderea canalului necesar fluxului de
ordine şi răspunsuri ce leagă clientul de bloker, facilitându-i primul accesul Ia piaţă.
Clientul primeşte din partea societăţii de brokeraj, în mod constant, informaţii brute şi
analize. Identitatea clienţilor nu depăşeşte nivelul unu.
Nivelul doi notifică legătura constantă dintre societăţile de brokeraj şi bursă.
Materialul rezultat în urma prelucrării de către funcţionarii bursei a informaţiilor
adunate pe parcursul şedinţei de tranzacţionare este oferit societăţilor în scopul
realizării unui flux informaţional către clienţi.
Nivelul trei notifică întrepătrunderea dintre bursă şi casa de compensaţie, relaţie
ce defineşte activitatea pieţei futures. Activitatea desfăşurată în bursă este garantată
cu fonduri depuse în conturi speciale, la care au acces societăţile de brokeraj şi
organismul de cliring. Variaţia sumelor din contul de marjă reflectă înregistrarea de
câştiguri sau pierderi ca urmare a operaţiunilor desfăşurate în piaţa futures şi a
modificărilor suferite de preţul de cotare.
Nivelul patru notifică faptul că organismul de cliring (Casa Română de
Compensaţie) supervizează tranzacţiile, facilitând administrarea riscurilor asumate
prin acceptarea de garanţii şi menţinerea constantă a echilibrului dintre activitatea
desfăşurată în bursă şi capacitatea de asumare a riscului.
8.3.5.4. Ordine de tranzacţionare
Există trei tipuri fundamentale de ordine: ordine de cumpărare, ordine de
vânzare şi ordine spread. Ele sunt transmise firmei de brokeraj prin fax sau
electronic. Ordinul este preluat apoi de către brokerul agenţiei pentru a fi executat.
Dacă ordinul este executat, se va face confirmarea telefonică a îndeplinirii lui către
client.
Ordinul de tranzacţie cuprinde instrucţiuni date de către investitor (client)
brokerului sau agenţiei de brokeraj la care are deschis cont, cu privire la condiţiile în
care doreşte să se execute vânzarea sau cumpărarea contractelor futures şi options
specificate, în contul şi pe răspunderea sa.
O clasificare riguroasă a ordinelor de tranzacţionare nu există deoarece, în
practică, dispoziţiile date de investitori nu respectă nişte reguli rigide, piaţa futures,
options şi de mărfuri fiind un fenomen viu, caleidoscopic, schimbându-se de la o oră
la alta, de Ia o zi la alta, de la un tip de contracte futures la altul, de la un cumpărător
la altul, de la un vânzător la altul. Fiecare ordin are o perioadă de valabilitate în
decursul căreia poate executa. Daca trece perioada de valabilitate fără ca ordinul să
fie executat, acesta va expira.
Dacă încercăm o ordonare a numeroaselor ordine de tranzacţionare, luând drept
criteriu intervalul de timp în care un ordin îşi păstrează valabilitatea, putem vorbi de:
ordin de tranzacţionare la zi - care trebuie executat numai în cursul zilei în
care a fost lansat. La încheierea zilei de tranzacţionare, ordinul neexecutat se
anulează automat. în absenţa unei menţiuni exprese, toate ordinele sunt considerate
ordine de tranzacţie la zi;
ordin de tranzacţionare cu valabilitate prestabilită de investitor -
valabilitatea maximă a unui ordin este de până la şase luni. investitorul având dreptul
de a-l anula oricând înaintea executării lui. Expresia specifică acestor ordine este
„bun sau valabil până la data de ... " sau ..bun această lună sau săptămână".
În SOFT, clasificarea ordinelor după acest criteriu cuprinde:
ordine de durata secundelor: 15, 30, 45, 60, 90 secunde;
ordine de durata minutelor; 2. 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 15, 20, 30, 40, 50, 60,
70, 80, 90, 100, 125, 150 minute;
ordine de durata unei zile.
Luând drept criteriu de ordonare preţul de tranzacţie, avem două mari categorii
de ordine:
ordine la preţul pieţei (ordine la piaţă);
ordine la un preţ prestabilit de client (ordine limită şi stop).
Ordinele la piaţă Ordinul la piaţă (market order) este o instrucţiune dată brokerului de a executa
imediat o tranzacţie la preţul pieţei, preţul existent în momentul execuţiei. Brokerul
va executa ordinul la preţul cel mai bun găsit în piaţă.
Clientul nu specifică preţul, ci numai cantitatea; ordinul trebuie executat
imediat, adică în cel mult câteva minute de la lansare. Logica „ordinului la piaţă" este
aceea că oricând există un cumpărător şi un vânzător, dacă aceştia nu pun problema
preţului. Clientul pune accent pe cantitate, el cunoaşte preţul pieţei în momentul
transmiterii ordinului şi este conştient că ordinul său se va executa imediat, la acel
preţ sau la un preţ apropiat, nedeterminat încă, pe care se obligă să-l accepte.
Există două grupe de ordine de tranzacţionare la piaţă:
1. Ordine „cumpără la piaţă", prin care investitorul solicită cumpărarea
imediată a unui număr de contracte futures, la preţul pieţei.
Exemplu: Clientul doreşte să iniţieze o poziţie long şi lansează ordinul „cumpără
la piaţă 1000 de contracte futures RON/EURO JUN 02”; brokerul cumpără la preţul
pieţei cele 1000 de contracte solicitate, în contul şi pe răspunderea clientului, dacă
acesta are depusă în cont suma reprezentând riscul de scădere. In momentul lansării
ordinului, nici clientul, nici brokerul nu cunosc cu certitudine preţul la care va avea
loc tranzacţia. Un lucru este cert: brokerul va executa imediat ordinul, iar titularul de
cont va intra în posesia celor 100 de contracte.
2. Ordine „vinde la piaţă", prin care clientul solicită vânzarea imediată a unor
contracte futures la preţul pieţei.
Exemplu: Ordinul „vinde la piaţă 1000 contracte futures RON/EURO JUN 02"
cere ca brokerul să vândă imediat, la preţul pieţei, 1000 contracte futures RON/EURO
JUN 02. Ordinul are ca efect iniţierea unei poziţii short şi este executat imediat în
piaţă, după ce agenţia de brokeraj verifică existenţa sumei reprezentând riscul de
creştere în cont.
Ordinele-limită Ordinul-limită (limit order) pune accentul pe preţul tranzacţiei; clientul solicită
ca tranzacţia de contracte futures să aibă loc la un anumit preţ, numit „limită", sau la
unul mai avantajos. Clientul estimează că, în piaţă, preţul va atinge un anumit nivel
pe care îl consideră optim pentru încheierea tranzacţiei. Brokerul va executa ordinul
în piaţă în momentul în care preţul din piaţă atinge nivelul dorit de client, respectiv
atunci când va exista o contraparte pentru încheierea tranzacţiei. Respectând ordinul
clientului său, brokerul va cumpăra sau va vinde contractele futures sau options.
Ordinul se scrie astfel: „Cumpăr 30 contracte RON/USD pentru august la preţul de
3,3 ron”. Se înţelege că ordinul se va executa la 3,3 ron/dolar sau la un preţ mai mic
decât acesta. El nu poate fi executat la un preţ mai mare de 3,3 ron/dolar. Dacă
ordinul ar fi fost „Vând 30 contracte RON USD pentru februarie la preţul de 3,3 ron”,
brokerul l-ar fi executat fie la preţul menţionat, fie la unul mai mare.
Avantajul acestui tip de ordin constă în faptul că clientul cunoaşte preţul cel mai
dezavantajos pe care îl poate obţine în cazul în care ordinul îi este executat.
Riscul pe care îl presupune acest tip de ordin este ca limita stabilită de client să
nu fie atinsă, deci ordinul să nu poată fi executat. Ordinele de acest tip sunt date fie
pentru o zi, fie pe un anumit interval de timp. Cele care nu au fost executate şi au
termenul de valabilitate neexpirat sunt permanent în evidenţa brokerului. După
trecerea perioadei de valabilitate stabilite iniţial, ordinele neexecutate pot fi reînnoite.
Ordinul de tranzacţionare la limită cunoaşte două forme:
Ordinul „vinde la limită" este dispoziţia prin care clientul specifică preţul
minim, limită, de la care brokerul poate începe vânzarea contractelor futures sau
options în cazul în care evoluţia pieţei confirmă aşteptările sale legate de preţ. Prin
acest tip de ordin clientul este asigurat de faptul că ordinul nu poate fi executat la un
preţ mai mic.
Ordinul „cumpără la limită" este acela prin care clientul specifică preţul
maxim la care se angajează să cumpere contractul futures sau options. In cazul în care
va exista un vânzător care acceptă acest preţ sau unul mai mic, tranzacţia se va
efectua, iar ordinul dat de client se va executa întocmai.
Ordinele stop Ordinul de tranzacţionare stop (stop order) are calitatea de a limita o pierdere
potenţială sau de a proteja câştigul clientului. Când în piaţă se efectuează tranzacţii
futures la preţul stop precizat de client, brokerul va executa ordinul primit. Ordinul
stop se execută numai dacă preţul futures (din piaţă) atinge sau depăşeşte preţul
menţionat de client.
Un ordin de oprire a pierderii de vânzare este stabilit, de regulă, peste preţul
pieţei şi devine ordin de cumpărare la piaţă când se tranzacţionează contractele
futures sau options la acel preţ sau când preţul de cumpărare este mai mare decât
preţul de oprire specificat. În acest caz, investitorul are o poziţie deschisă pe vânzare,
el pierde din profit pe măsură ce preţul din piaţă creşte. Pentru a-şi proteja profitul sau
pentru a-şi limita pierderea, clientul comunică brokerului său un ordin stop.
Un ordin de oprire a pierderii la cumpărare este fixat la un preţ mai mic decât
preţul pieţei. El devine ordin de vânzare la piaţă atunci când preţul contractului este
egal sau mai mic decât preţul stop fixat de client. în acest caz, clientul are o poziţie
deschisă pe cumpărare şi urmează să-şi închidă poziţia printr-o tranzacţie de aceeaşi
mărime, dar de sens invers, respectiv printr-o vânzare. Dacă ar cumpăra la un preţ
mai mare decât la care s-ar vinde un contract în prezent, el va înregistra o pierdere.
Pentru a diminua această pierdere potenţială, investitorul poate da un ordin-limită
brokerului său, fixând astfel pierderea în anumite limite pe care le acceptă.
Ordinele stop-limită Ordinul de tranzacţionare stop-limită (stop limit) este un ordin de tranzacţionare
stop care, la declanşare, devine ordin-limită, în loc de ordin „la piaţă“. Când în piaţă
se tranzacţionează la valoarea stop, ordinul se va executa numai dacă va îndeplini
condiţiile impuse la ordinul-limită. Prin acest tip de ordin, clientul fixează un interval
de preţuri la care brokerul poate efectua tranzacţia. Din acest interval, brokerul va
executa tranzacţia. Din acest interval, brokerul va executa tranzacţia la cel mai bun
preţ.
Intervalul se fixează pentru a putea profita de oscilaţiile bruşte ale pieţei care pot
să „ocolească'" un preţ punctual. Probabilitatea ca preţul pieţei să se regăsească
printre valorile din interval este mult mai mare faţă de cazul în care preţul pieţei să fie
egal cu un anumit preţ fixat de client.
Exemplu: Considerăm un contract futures având ca suport paritatea
EURO/USD, cu scadenţa în luna august EURO/USD AUG 02.
Ordinul „Vinde stop 0,8741” se declanşează când preţul futures al parităţii
EURO/USD este în scădere şi ajunge la 0,8755 puncte şi se poate executa până când
preţul atinge valoarea 0,8741.
Ordinul „Cumpără stop 0,8735, limită 0,8748” se declanşează când preţul
futures al parităţii EURO/USD este în creştere şi ajunge la 0,8735 puncte şi se poate
executa până când preţul atinge valoarea 0,8748.
Ordinele spread Un spread este un ordin de a cumpăra un contract futures şi de a vinde simultan
alt contract futures având la bază acelaşi activ-suport sau unul asemănător, la o
anumită diferenţă de preţ. Ordinul dă instrucţiuni brokerului, de exemplu, să cumpere
100 contracte pe dolarul american cu scadenţă în mai - 100 RON/USD JUNN 02 - la
200 de puncte sub preţul cu care va vinde 100 contracte pe dolarul american cu
scadenţă în luna iunie - 100 RON/USD
IUN 02. Brokerul poate executa acest ordin la 205 puncte diferenţă intre
contractele din mai şi iunie, dar nu şi la o diferenţă de 190.
Tranzacţia spread este un tip specializat de tranzacţionare în pieţele futures. O
tranzacţie spread se face prin cumpărarea şi vânzarea simultană a două contracte
futures înrudite spread, în speranţa că diferenţa de preţ dintre cele două contracte se
va schimba în beneficiul investitorului înainte de compensarea tranzacţiei printr-o
operaţiune de sens invers.
Diferenţa de preţ între două contracte se numeşte spread. Să presupunem că,
urmărind spreadul dintre contractele futures pe dolar şi cele pe EURO, se aşteaptă ca
preţurile acestora să crească, dar nu în aceeaşi măsură. Altfel spus, s-ar putea crede că
spreadul dintre cele două contracte se va modifica. S-ar putea cumpăra contractul a
cărui creştere se estimează că va fi mai mare (EURO, de exemplu) şi să se vândă
celălalt (dolar). Aceasta înseamnă să se folosească o tranzacţie spread.
În concluzie:
Contractul SPOT este un contract de vânzare-cumpărare care are ca obiect o
marfă prezentă, existentă în momentul încheierii contractului şi care urmează să fie
livrată şi achitată imediat.
Contractul FORWARD (la termen) este un contract de vânzare-cumpărare prin
care vânzătorul se obligă să livreze marfa/valuta/activul financiar la o dată ulterioară,
stabilită în momentul încheierii contractului la data la care va intra în posesia
mărfii/valutei/activului financiar.
Contractul FUTURES este un angajament standardizat de a cumpăra-vinde, indiferent
în ce ordine, un anumit activ marfa, titlu financiar, instrument monetar - la un preţ
stabilit în momentul încheierii tranzacţiei, lichidarea contractului realizându-se la o
dată viitoare.
8.4. Îndrumar pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 8
Optiunile pe contracte futures sunt cele mai noi contracte bursiere si dau
cumparatorului dreptul, dar nu si obligatia de a vinde ( optiunile PUT ) sau de a
cumpara ( optiunile CALL ) un anumit activ – marfa , titlu financiar sau instrument
monetar la o data viitoare . In schimbul acestui drept , cumparatorul optiunii va plati o
suma , numita prima , vanzatorului acesteia .
Avantajele optiunilor sunt urmatoarele :
Flexibilitatea ;
Multifunctionalitatea ;
Castiguri nelimitate prin asumarea unor riscuri limitate ;
Standardizarea .
Schema mecanismului de tranzactionare futures contine elemente de baza ale
pietei si este impartita in patru niveluri .
Exista trei tipuri fundamentale de ordine : ordine de cumparare ,
ordine de vanzare si ordine spread . Ele sunt transmise firmei de brokeraj prin fax sau
electronic . Ordinul este preluat apoi de catre brokerul agentiei pentru a fi executat .
Daca ordinul este executat , se va face confirmarea telefonica a indeplinirii lui catre
client .
Ordinele la piata
Ordinele la piata ( market order ) este o instructiune data brokerului de a
executa imediat o tranzactie la pretul pietei , pretul existent in momentul executiei .
Brokerul va executa ordinul la pretul cel mai bun gasit in piata .
Ordinele – limita
Ordinele – limita ( limit order ) pune accentul pe pretul tranzactiei .
Ordinele stop
Ordinul de tranzactionare stop ( stop order ) are calitatea de a limita o pierdere
potentiala sau de a proteja castigul clientului .
Ordinele spread
Un spread este un ordin de a cumpara un contract futures si de a vinde
simultan alt contract futures avand la baza acelasi activ – support sau unul asemanator
, la o anumita diferenta de pret .
Concepte şi termeni de reţinut
Activ financiar este o valoare mobiliară emisă de o autoritate publică centrală
sau locală, cum ar fi un certificat de trezorerie, o obligaţiune cu dobândă fixă,
variabilă sau indexată, ori un portofoliu de valori mobiliare ce face obiectul cotării pe
o piaţă reglementată de valori mobiliare, dar cu negociere pe piaţa futures sau cu
opţiuni organizate la bursele de mărfuri, în baza unui instrument sintetic, cum este un
indice de bursă ori un indice calculat la rata dobânzii bancare, precum şi un indice de
bursă calculat în baza unui alt indice de bursă.
Apelul în marjă este cererea cu titlu de obligativitate formulată de Casa
Română de Compensaţie către societăţile de brokeraj şi traderi şi de Societatea de
brokeraj către clienţii săi, pentru suplimentarea cu fonduri a contului de marjă, în
situaţia în care suma existentă în cont scade sub nivelul marjei necesare pentru
acoperirea riscului. Această cerere trebuie onorată până cel târziu orele 14 ale sesiunii
de tranzacţionare de a doua zi.
Broker este o persoană fizică, atestată de Asociaţia bursei de mărfuri unde îşi
desfăşoară activitatea şi autorizată de autoritatea de reglementare şi supraveghere,
care are în atribuţia sa exclusivă negocierea ofertelor de vânzare şi cumpărare în
contul unei societăţi de brokeraj; este o persoană fizică angajată a unei societăţi de
brokeraj autorizată să execute, în piaţă, ordinele de tranzacţionare transmise de
aceasta.
Casa Română de Compensaţie este societatea comercială pe acţiuni, cu rol de
compensare, decontare şi garantare a tranzacţiilor executate, toate operaţiunile
trebuind să se supună Regulamentului Bursei.
Client este o persoană fizică sau juridică, care tranzacţionează exclusiv prin
intermediul unei societăţi de brokeraj, în nume propriu şi în contul său, asumându-şi
întreaga răspundere pentru tranzacţiile efectuate.
Fluctuaţie maximă a preţului. Valoarea cea mai mare cu care preţul unui
contract se poate modifica în timpul unei şedinţe de tranzacţionare.
Lichidarea (compensarea) poziţiilor deschise este operaţiunea prin care titularul
contului de marjă închide poziţiile printr-o tranzacţie de aceeaşi mărime şi de sens
opus.
Termeni de reţinut: contract spot, contract de vânzare-cumpărare, contract
forward, fluctuaţii de preţ, preţul forward, costul de derulare, contract futures, activ
financiar, cont de marjă, contract de bursă, marcarea la piaţă, membru afiliat, membru
compensator, sesiune de tranzacţionare, societate de brokeraj.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
62. Cum definiţi Contractul SPOT?
63. Cum definiţi contractul FORWARD?
64. Ce avantaje au contractele Forward?
65. Care sunt diferenţele şi asemănările dintre contractele forward şi
futures?
66. Cum definiţi un activ financiar?
67. Câte tipuri fundamentale de ordine există şi care sunt?
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Marfa ce stă la baza contractelor spot se caracterizează prin următoarele:
a. este la vedere;
b. este indisponibilă;
c. este obligatorie.
2. Contractul FORWARD (la termen) este:
a. un contract de vânzare-cumpărare care are ca obiect o marfă prezentă,
existentă în momentul încheierii contractului şi care urmează să fie livrată şi achitată
imediat;
b. un contract de vânzare-cumpărare prin care vânzătorul se obligă să
livreze marfa/valuta/activul financiar la o dată ulterioară, stabilită în momentul
încheierii contractului la data la care va intra în posesia mărfii/valutei/activului
financiar;
c. un contract de vânzare-cumpărare prin care vânzătorul se obligă să
livreze marfa/valuta/activul financiar la o dată imediată, stabilită în momentul
încheierii contractului la data la care va intra în posesia mărfii/valutei/activului
financiar;
3. Contract futures este un contract de vânzare-cumpărare cu termen
suspensiv, dar cu clauze uniforme, ce conferă fiecărei părţi:
a. posibilitatea de a-l onora oricând până la împlinirea termenului;
b. posibilitatea de a-şi executa obligaţiile contractuale la scadenţa
convenită, în baza unei notificări;
c. posibilitatea de a conferi cumpărătorului din contractul cu opţiuni
dreptul, dar nu şi obligaţia de a vinde ori de a cumpăra o cantitate determinată dint-o
marfă.
Bibliografie obligatorie
Anghelache, G., Piaţa de capital şi tranzacţii bursiere Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1997.
Anghelache, G., Bursa şi piaţa extrabursieră, Editura Economică, Bucureşti, 2000.
Dalton, J.M., Piaţa acţiunilor – Institutul Român de Valori Mobiliare, Editura
Hrema, Bucureşti, 2000.
Ionescu, A., Piaţa de capital, Editura Economică, Bucureşti, 2004.
Mihu, S., Bratu, A., Bratu, S., Pieţe de capital şi tranzacţii bursiere, Editura
Europolis, Constanţa, 2004
Stoica, V., Gruia, A.I., Pieţe de capital şi produse bursiere, Editura Universitară,
Bucureşti, 2006.
Stoica, V., Negru, T., Ionescu, E., Pieţe financiare, Editura Fundaţia România de
Mâine – Bucureşti, 2006.
Ungureanu, P.V., Bănci, burse şi profit pe piaţa financiară, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 2007.
Unitatea de învăţare 9
TRANZACŢII CU OPŢIUNI
9.1. Introducere
9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
9.3. Conţinutul unităţii de învăţare, .
9.3.1. Clasificarea opţiunilor
9.3.2. Valoarea primei la contractul pe opţiuni
9.3.2.1. Valoarea intrinsecă
9.3.3. Scadenţa opţiunilor şi preţul de exercitare
9.3.4. Tranzacţionarea opţiunilor
9.3.4.1. Evidenţa opţiunilor pe contracte Futures
9.3.4.2. Sistemul de marje
9.4. Îndrumător pentru autoverificare
CONTINUT
9.1. Introducere
Opţiunile sunt contracte standardizate care dau cumpărătorului dreptul, dar nu
şi obligaţia de a cumpăra sau vinde activul suport (de la baza contractului) la un preţ
prestabilit, numit preţ de exercitare, contra unei sume plătite vânzătorului la
încheierea contractului, numită primă, în cadrul unei perioade de timp predeterminate.
9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
– delimitarea opţiunilor din punct de vedere al drepturilor pe care le conferă;
– prezentarea schematică a drepturilor şi obligaţiilor participanţilor la
tranzacţiile cu opţiuni
– prezentarea teoretică a conceptelor de opţiuni call, opţiuni put;
– identificarea scadenţei opţiunilor şi a preţului de exercitare;
Competenţele unităţii de învăţare:
– în urma prezentării cursului studenţii se vor familiariza cu un limbaj economic
adecvat ;
– asimilarea noilor cunoştinţe în vederea îndeplinirii funcţiei pentru care se
pregătesc, pentru atingerea obiectivelor propuse;
– dezvoltarea unor aptitudini practice de a folosi documentele financiare şi
sistemul informaţional în adoptarea deciziilor.;
Timpul alocat unităţii: 3 ore
9.3. Conţinutul unităţii de învăţare
9.3.1. Clasificarea opţiunilor
Activul suport poate fi reprezentat de acţiuni, obligaţiuni, titluri de stat, rata
dobânzii, devize, mărfuri, contracte futures etc.
Din punctul de vedere al drepturilor pe care le conferă, opţiunile sunt de două
tipuri:
1. Opţiuni call (contracte de cumpărare) dau cumpărătorului dreptul, dar nu şi
obligaţia de a cumpăra activul-suport până la scadenţă, la preţul de exercitare, în
schimbul primei call plătite vânzătorului la încheierea contractului. Vânzătorul
opţiunii call are obligaţia de a vinde activul suport dacă cumpărătorul opţiunii decide
exercitarea acesteia.
2. Opţiuni put (contracte de vânzare) ele dau cumpărătorului dreptul, dar nu şi
obligaţia de a vinde activul-suport până la scadenţă, la preţul de exercitare, în
schimbul primei put plătite vânzătorului la încheierea tranzacţiei. Vânzătorul opţiunii
put are obligaţia de a cumpăra activul suport dacă cumpărătorul opţiunii decide
exercitarea acesteia.
Dacă dreptul deţinut nu este exercitat în perioada de valabilitate, atunci acest
drept este pierdut. Este important de reţinut faptul că opţiunile call şi put sunt
contracte separate şi distincte, care conferă drepturi diferite. Ele nu sunt părţi opuse
ale aceleiaşi tranzacţii. Orice opţiune put are un cumpărător şi un vânzător; la fel şi
opţiunea call.
Mai jos sunt prezentate schematic drepturile şi obligaţiile participanţilor la
tranzacţiile cu opţiuni:
Opţiune call Opţiune put
Cumpărătorul
acţiunii
Obţine dreptul de a
cumpăra activul suport al
opţiunii la preţul de
exercitare prestabilit.
Obţine dreptul de a
vinde activul suport al
opţiunii la preţul de
exercitare prestabilit.
Vânzătorul
acţiunii
Se obligă ca în
momentul în care
cumpărătorul îşi exercită
dreptul de a cumpăra, să se
constituie ca vânzător al
activului suport la preţul de
exercitare.
Se obligă ca în
momentul în care
cumpărătorul îşi exercită
dreptul de a vinde, să devină
cumpărător al activului
suport la preţul de
exercitare.
În funcţie de momentul în care se poate realiza exercitarea, opţiunile se clasifică
în două categorii:
1) Opţiuni europene, care pot fi exercitate numai la scadenţa opţiunii;
2) Opţiuni americane, care pot fi exercitate oricând până la scadenţa
opţiunii.
În raport de stabilirea preţului de exerciţiu, există două categorii de opţiuni, şi
anume:
1) Opţiunile vanilla reprezintă opţiuni pentru care suma contra căreia se
tranzacţionează activul de bază (preţul de exerciţiu) se fixează cu anticipaţie,
respectiv, la momentul emiterii;
2) Opţiunile exotice, opţiuni pentru care preţul de exerciţiu se stabileşte printr-o
anumită regulă cu ajutorul căreia se determină în funcţie de preţul activului de bază.
Opţiunile se identifică după următoarele elemente:
tipul opţiunii: call sau put;
activul de bază al opţiunii: codificat conform normelor fiecărei burse;
luna de scadenţă a opţiunii: codificată după primele litere ce denumesc luna de
scadenţă.
Folosind datele de mai sus, putem spune că o opţiune put pe contractul futures
EUR/USD cu scadenţa în luna martie are următoarea identificare: „PUT EURO/USD
Mar", iar o opţiune call pe contractul futures RON/USD cu scadenţa în luna
decembrie are identificarea următoare: „CALL RON/USD Dec".
Opţiunile identificate conform procedurii de mai sus denumită T.A.S. (Tip,
Activ, Scadenţă) sunt structurate pe clase. Aceasta înseamnă că opţiunile care au
acelaşi T.A.S. se grupează într-o „clasă de opţiuni”, orice modificare a unuia dintre
cele trei elemente ducând la încadrarea opţiunii într-o altă clasă. Un alt criteriu de
identificare urmăreşte selectarea opţiunilor din aceeaşi clasă în funcţie de preţul de
exercitare. Conform acestui criteriu, toate opţiunile dintr-o clasă care au acelaşi preţ
de exercitare se grupează intr-o „serie de opţiuni”.
9.3.2. Valoarea primei la contractul pe opţiuni
Aşa cum am precizat şi anterior, preţul plătit pentru o opţiune se numeşte primă.
Ea este singura caracteristică variabilă a opţiunii şi depinde de condiţiile pieţei, cum
ar fi volatilitatea, durata până la scadenţă şi alţi factori. Ceilalţi termeni ai opţiunii
sunt standardizaţi, inclusiv lunile de contract şi preţul de exercitare. Valoarea primei
este determinată prin licitaţie dar teoretic, ea se calculează prin însumarea a două
elemente importante: valoarea intrinsecă şi valoarea timp.
9.3.2.1. Valoarea intrinsecă
Valoarea intrinsecă este uşor de calculat. Ea reprezintă suma pe care o poţi
realiza dacă ai cumpăra şi exercita imediat o opţiune. Altfel spus, valoarea intrinsecă
reflectă relaţia dintre preţul de exercitare al opţiunii (E) şi preţul activului suport (ST).
Dacă, de exemplu, un contract futures pe paritatea EUR/USD este cotat la exercitarea
opţiunii pe acel contract futures la 0,9040 şi tu deţii o opţiune call cu preţ de
exercitare 0,9000, ai dreptul să iei o poziţie long pe acel contract futures la acest preţ
care este cu 40 pips (paşi) sub preţul curent al contractului futures. Dacă ulterior
preţul contractului futures scade la 0,9010 pips, valoarea intrinsecă a opţiunii tale
scade la 10 pips.
Un alt mod de a descrie o opţiune care are valoare intrinsecă este să spui că
opţiunea este în bani. Opţiunile mai pot fi şi la bani (preţui de exercitare este egal cu
preţul activului suport) sau în afara banilor (opţiunea nu are valoare intrinsecă şi nu
poate fi profitabilă la scadenţă). Opţiunile caii sunt în afara banilor când preţul
activului suport este mai mic decât preţul lor de exercitare. O opţiune nu poate avea
valoare intrinsecă negativă. Dacă opţiunea este în afara banilor, se consideră că
mărimea primei este dată numai de valoarea timp.
Valoarea timp Valoarea timp (VT), numită şi valoarea extrinsecă, reflectă suma de bani pe care
ţi-ai dori să o plăteşti în speranţa că o opţiune va aduce profit la scadenţă sau înainte
de scadenţă. Cu alte cuvinte, chiar şi opţiunile în afara banilor au un preţ pentru că ele
pot ajunge în bani la un moment dat, în timpul vieţii lor. Valoarea timp a unei opţiuni
scade pe măsură ce scadenţa se apropie, iar la scadenţă valoarea timp va dispărea -
orice primă rămasă va consta în întregime din valoarea intrinsecă.
Rata dobânzii pe termen scurt la împrumuturile considerate fără risc (certificate
de tezaur). Ea are importanţă numai în ceea ce priveşte finanţarea primei opţiunii.
Rata dobânzii influenţează preţul opţiunii astfel: cu cât rata dobânzii pe termen scurt
este mai mare, cu atât prima caii este mai mare iar prima put este mai mică.
Influenţa ratei dobânzii asupra valorii opţiunii este de natură complexă. Cu cât
rata dobânzii este mai mare, cu atât se va reduce valoarea actualizată a preţului de
exercitare, pe care cumpărătorul opţiunii Call s-a angajat să-l plătească în cazul
exercitării. Astfel, o rată de dobândă ridicată are acelaşi efect precum un preţ de
exercitare scăzut, deci o creştere a valorii opţiunii Call.
În cazul opţiunii put, efectul este invers. Cu cât rata dobânzii este mai mare,
valoarea actualizată a preţului de exercitare scade, deci suma pe care cumpărătorul
unei opţiuni Put o primeşte în urma vânzării activului suport scade. Astfel, o dată cu
creşterea ratei dobânzii, scade valoarea opţiunii Put, adică prima opţiunii respective
va înregistra o scădere.
9.3.3. Scadenţa opţiunilor şi preţul de exercitare
Opţiunile au o scadenţă bine definită în funcţie de scadenţa activului suport. De
regulă, scadenţa opţiunilor precedente coincide cu scadenţa activului de la bază.
Preţurile de exercitare ale opţiunilor pe contracte futures sunt stabilite lunar de
Casa Română de Compensaţie. Se stabileşte un preţ de exercitare pe fiecare tip de
contract care să fie cât mai apropiat de preţul de cotare de pe piaţă, iar apoi se
introduc 5 preţuri consecutive posibile de exercitare în sus şi 5 preţuri consecutive
posibile de exercitare în jos, în funcţie de ecartul dintre preţurile de exercitare ale
respectivului tip de contract. După aceea, pe parcursul lunii. în funcţie de evoluţia
cursului, se adaugă în sus sau în jos alte preţuri posibile de exercitare. Astfel, întreaga
gamă de opţiuni în bani, la bani sau în afara banilor poate răspunde nevoilor de
tranzacţionare şi management al riscului ale clienţilor/participanţilor la piaţă.
9.3.4. Tranzacţionarea opţiunilor
9.3.4.1. Evidenţa opţiunilor pe contracte Futures
Opţiunile care au ca active de bază contracte futures vor fi numite în continuare
opţiuni pe futures. Ele se tranzacţionează exclusiv la bursele futures.
Cumpărătorul unei opţiuni caii pe futures are dreptul, dar nu şi obligaţia de a
iniţia o poziţie long pe contractul futures respectiv, la preţul de exercitare al opţiunii,
iar cumpărătorul unei opţiuni put pe futures are dreptul, dar nu şi obligaţia de a lua o
poziţie short pe contractul futures suport, la preţul de exercitare al opţiunii. Dacă
dreptul de a înregistra tranzacţia futures nu este exercitat, aceasta se pierde după
scadenţa opţiunii.
Pentru că în contractele futures sunt întotdeauna două părţi, respectiv un
cumpărător (long) şi un vânzător (short), exercitarea unei opţiuni call sau put pe
futures presupune ca cineva să ia o poziţie inversă. Aici apare obligaţia vânzătorului
de opţiune call sau put. Vânzătorul unei opţiuni call pe futures este obligaţi să ia
poziţia short în futures atunci când este exercitat dreptul de către cumpărătorul de
call. Vânzătorul unei opţiuni put pe futures este obligat să ia poziţia long în futures
atunci când este exercitat dreptul de către cumpărătorul de pul.
Având în vedere faptul că vânzătorul de opţiuni şi-a asumat prin contract o
obligaţie pe care trebuie să o îndeplinească, garantarea executării obligaţiei impune ca
vânzătorul de opţiuni să deţină în contul de marjă o sumă minimă care să acopere
nivelul riscului asumat de către acesta. Marja necesară tranzacţiilor cu opţiuni pe
futures este obligatorie pentru participanţi în următoarele momente:
Pentru vânzători, în momentul încheierii tranzacţiei de vânzare a
opţiunii, indiferent de tipul acesteia, call sau put.
Pentru cumpărători, în momentul exercitării opţiunii, indiferent de tipul
acesteia, call sau put.
Tranzacţiile cu opţiuni pe futures sunt înregistrate şi evidenţiate în contul de
marjă al participantului în mod similar tranzacţiilor cu contracte futures. Evidenţa
opţiunilor se face pentru fiecare serie de opţiuni în parte. Drepturile cumpără-torilor şi
obligaţiile vânzătorilor de opţiuni, care sunt valabile la un moment dat, se numesc
poziţii deschise.
9.3.4.2. Sistemul de marje
Una dintre cerinţele fundamentale ale menţinerii pieţei în siguranţă este sistemul
de marje.
Regulile de conduită internă ale bursei solicită ca, la deschiderea unei poziţii,
iniţiatorul acesteia să depună o marjă iniţială reprezentând o sumă ce se stabileşte în
funcţie de caracteristicile contractului. Această marjă acţionează ca o garanţie a
contractului, plata lui efectivă făcându-se la iniţierea unei poziţii, în timp ce bursa îşi
stabileşte marje minime, agenţiile de brokeraj pot pretinde - şi cel mai adesea o fac -
marje mai mari decât bursa. Ulterior, variaţiile de marjă sunt adăugate sau retrase
zilnic în/din contul fiecărui participant în funcţie de pierderea sau profitul înregistrate.
Acest proces se numeşte marcare la piaţă şi are ca scop menţinerea integrităţii pieţelor
cu opţiuni şi a solvabilităţii casei de compensaţie şi a membrilor compensatori.
Trebuie reţinut faptul că cei care cumpără opţiuni sunt obligaţi să depună la
iniţierea tranzacţiei integral valoarea primei. Nu sunt necesare marje ulterioare. Pe de
altă parte, vânzătorilor de opţiuni li se solicită să depună marje mai mari bazate pe
evaluarea riscului total al poziţiei. În cazul în care contul de marjă al unui vânzător nu
acoperă această sumă minimă, agenţia de brokeraj, membrul compensator sau casa de
compensaţie îi fac apel în marjă. Apelul în marjă constă în solicitarea suplimentării
contului de marjă cu suma care nu acoperă minimul necesar (până la nivelul marjei
necesare). în cazul în care nu se răspunde apelului în marjă, agenţia, membrul
compensator sau casa de compensaţie pot lichida poziţiile deschise. Prin colectarea
zilnică a marjelor, Casa Română de Compensaţie se asigură că fondurile sunt
suficiente pentru a acoperi toate pierderile şi că cei ce au poziţii favorabile îşi primesc
profiturile. Astfel, opţiunile oferă clienţilor posibilitatea de a participa la tranzacţii cu
un levier ridicat, iar sistemul de marje previne orice pierdere datorată neperformanţei
contrapărţii.
În concluzie:
Activul suport poate fi reprezentat de acţiuni, obligaţiuni, titluri de stat, rata
dobânzii, devize, mărfuri, contracte futures etc. Prima este singura caracteristică
variabilă a opţiunii şi depinde de condiţiile pieţei, cum ar fi volatilitatea, durata până
la scadenţă şi alţi factori. Ceilalţi termeni ai opţiunii sunt standardizaţi, inclusiv lunile
de contract şi preţul de exercitare. Valoarea primei este determinată prin licitaţie dar
teoretic, ea se calculează prin însumarea a două elemente importante: valoarea
intrinsecă şi valoarea timp.
Valoarea intrinsecă reprezintă suma pe care o poţi realiza dacă ai cumpăra şi exercita
imediat o opţiune. Una dintre cerinţele fundamentale ale menţinerii pieţei în siguranţă
este sistemul de marje.
9.4. Îndrumar pentru autoverificare
Sinteza unităţii de învăţare 9
Din punctul de vedere al drepturilor pe care le conferă, opţiunile sunt de două
tipuri: opţiuni call şi opţiuni put;
În funcţie de momentul în care se poate realiza exercitarea, opţiunile se clasifică
în două categorii: opţiuni europene şi opţiuni americane.
În raport de stabilirea preţului de exerciţiu, există două categorii de opţiuni, şi
anume: Opţiunile vanilla şi Opţiunile exotice;
Opţiunile au o scadenţă bine definită în funcţie de scadenţa activului suport. De
regulă, scadenţa opţiunilor precedente coincide cu scadenţa activului de la bază.
Opţiunile care au ca active de bază contracte futures vor fi numite în continuare
opţiuni pe futures. Ele se tranzacţionează exclusiv la bursele futures.
Concepte şi termeni de reţinut
Opţiuni call (contracte de cumpărare) dau cumpărătorului dreptul, dar nu şi
obligaţia de a cumpăra activul-suport până la scadenţă, la preţul de exercitare, în
schimbul primei call plătite vânzătorului la încheierea contractului.
Opţiuni put (contracte de vânzare) ele dau cumpărătorului dreptul, dar nu şi
obligaţia de a vinde activul-suport până la scadenţă, la preţul de exercitare, în
schimbul primei put plătite vânzătorului la încheierea tranzacţiei.
Valoarea intrinsecă reprezintă suma pe care o poţi realiza dacă ai cumpăra şi
exercita imediat o opţiune.
Valoarea timp (VT), numită şi valoarea extrinsecă, reflectă suma de bani pe care
ţi-ai dori să o plăteşti în speranţa că o opţiune va aduce profit la scadenţă sau înainte
de scadenţă.
Termeni de reţinut: activ suport, preţ de exercitare, opţiuni call, opţiuni put,
opţiuni europene, opţiuni vanilla, valoarea intrinsecă, rata dobânzii, vloarea timp,
scadenţa opţiunilor, tranzacţionarea opţiunilor, sisteme de marcaje.
Întrebări de control şi teme de dezbatere
68. Ce înţelegeţi prin opţiuni call? dar prin opţiuni put?
69. Prezentaţi schematic drepturile şi obligaţiile participanţilor la
tranzacţiile cu opţiuni.
70. Cum sunt clasificate opţiunile din punctul de vedere al drepturilor pe
care le conferă?
71. Cum sunt clasificate opţiunile în funcţie de momentul în care se poate
realiza exercitarea?
72. Cum sunt clasificate opţiunile în raport de stabilirea preţului de
exerciţiu?
73. Cum definiţi valoarea instrinsecă?
Teste de evaluare/autoevaluare
1. Din punctul de vedere al drepturilor pe care le conferă, opţiunile sunt de
două tipuri:
a. opţiuni call şi opţiuni put;
b. opţiuni pe cursul de schimb;
c. opţiuni pe active corporale.
2. În funcţie de momentul în care se poate realiza exercitarea, opţiunile se
clasifică în două categorii:
a. opţiuni call şi opţiuni put;
b. opţiuni europene şi opţiuni americane;
c. opţiunile vanilla şi opţiunile exotice.
3. Marja necesară tranzacţiilor cu opţiuni pe futures este obligatorie pentru
participanţi în următoarele momente:
a. pentru vânzători, în momentul încheierii tranzacţiei de vânzare a
opţiunii, indiferent de tipul acesteia, call sau put;
b. pentru cumpărători, în momentul încheierii tranzacţiei de vânzare a
opţiunii, indiferent de tipul acesteia, call sau put;
c. pentru vânzători, în momentul exercitării opţiunii, indiferent de tipul
acesteia, call sau put.
Bibliografie
Anghelache, G., Piaţa de capital şi tranzacţii bursiere Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1997.
Anghelache, G., Bursa şi piaţa extrabursieră, Editura Economică, Bucureşti,
2000.
Dalton, J.M., Piaţa acţiunilor – Institutul Român de Valori Mobiliare,
Editura Hrema, Bucureşti, 2000.
Ionescu, A., Piaţa de capital, Editura Economică, Bucureşti, 2004.
Mihu, S., Bratu, A., Bratu, S., Pieţe de capital şi tranzacţii bursiere, Editura
Europolis, Constanţa, 2004
Stoica, V., Gruia, A.I., Pieţe de capital şi produse bursiere, Editura
Universitară, Bucureşti, 2006.
Stoica, V., Negru, T., Ionescu, E., Pieţe financiare, Editura Fundaţia
România de Mâine – Bucureşti, 2006.
Ungureanu, P.V., Bănci, burse şi profit pe piaţa financiară, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 2007.
BIBLIOGRAFIE
Referinţele bibliografice ale întregului curs.
NOTĂ: Conform procedurii P 211: Fiecare curs este însoţit de o sinteză a cursului, care urmăreşte
expunerea principalelor concepte teoretice şi practice în corelaţie cu acumularea de competenţe de
către studenţi.
Sinteza cursului se realizează în Word şi Power Point şi se pregăteşte pentru a fi utilizată de titularul
de curs pentru lecţiile de sinteză programate în sistem video-conferinţă şi la TvRM.
Conform procedurii P 104: Cursul se pune la dispoziţia studenţilor în format electronic prin
postare în platforma Blackboard sau hard (printat) până la editarea manualului, în mod gratuit. Cel
puţin 3 exemplare în format electronic şi un exemplar hard (printat) se predau la biblioteca facultăţii
înainte de începerea anului universitar.