Post on 15-Dec-2015
Universitatea de Stiinte Agronomice si Medicina
Veterinara Bucuresti
PERSONALITATEA ELEVULUI
Student: Stroiu Ana-Maria
Facultate: Zootehnie
Specializare:T.P.P.A
1
Cuprins
1. Notiuni introductive 3
2. Structura personalitatii 3
3. Temperamentul 4
4. Aptitudinile 8
5. Caracterul 9
6. Dinamica personalitatii 11
7. Coordonate metodologice referitoare la
personalitatea elevului
12
8. Metode şi tehnici de cunoaştere a personalităţii
elevului
12
2
1. Notiuni introductive
Personalitatea este o construcţie teoretică elaborată de psihologie în scopul înţelegerii şi
explicării la nivelul teoriei ştiinţifice , a modalităţii de infiinţare şi funcţionare ce caracterizează
organismul psihofiziologic pe care îl numim persoană umană. Personalitatea cuiva este constituită
din ansamblul de caracteristici care permite descrierea acestei persoane, identificarea ei printre
celelalte. Orice construcţie teoretică validă referitoare la personalitate trebuie să permită,
prin operaţionalizarea conceptelor sale, descrierea conduitelor şi aspectelor psihofizice care fac din
orice fiinţă umană un exemplar unic.Cele mai accesibile, uşor de observat şi identificat trăsături de
personalitate sunt cele temperamentale. Ele se referă la nivelul energetic al acţiunii, la modul de
descărcare a energiei şi la dinamica acţiunii. În mod obişnuit, temperamentul se referă la
dimensiunea energetico-dinamică a personalităţii şi se exprimă atât în particularităţi ale activităţii
intelectuale şi afectivităţii, cât şi în comportamentul exterior (motricitate şi, mai ales, vorbire)
2. Structura personalitatii
Structura personalităţii poate fi determinata în conformitate cu mai multe criterii.Facem
referinţă la două criterii:
a) raportul dintre planul general-particular concret;
b) natura conţinutului organizat,exprimat la nivel de trăsături generale.
Dupa primul criteriu de analiză ,structura personalităţii se referă la laturile acesteia.Identificam
astfel 3 laturi ale personalităţii: a) latura generala a personalităţii; b) latura particulara a
personalităţii; c) latura individuala a personalităţii.
Latura generala a personalităţii- include caracteristicile comune a omului ca specie. Ele sunt
considerate atribute categoriale general-umane (aici incluzând si capacitatea de învăţare a
omului,resursă de educabilitate,de dezvoltare psihică permanentă a acestuia) .Calitatea lor este
foarte importantă pentru desfăşurarea activităţilor specific umane,inclusiv a celei de educaţie şi de
3
instruire.Din acest unghi de vedere,latura generală a personalităţii este o sursă de optimism
pedagogic,constituind o premisă psihologică pentru realizarea unui învăţamânt frontal eficient.
Latura particulară a personalităţii - este în legătura cu anumite component
interne-aptitudini, atitudini,convingeri,sentimente,mentalităţi etc,comune unui
anumit grup,determinat din punct de vedere social ,profesional,istoric. Astfel,în
structura fiecărei personalităţi există un set de însuşiri prin care personalitatea
respectivă se aseamănă cu cea tipică altor personalităţi aparţinând aceluiaşi
grup sau microgrup social,profesional,comunitar etc.Această structură
tipologică a personalităţii constituie o premisă psihologica pentru realizarea
unui mod specific de organizare a procesului de învăţământ si ne referim la
învăţământul pe grupe.
Profesorul care practica un astfel de mod de organizare va identifica la
nivelul clasei anumite caracteristici tipologice unei grupe şi/sau microgrupe de
elevi depistate şi stimulate în cadrul clasei dar şi în afara clasei.
Latura individuală a personalitaţii - exprima însuşirile unice ale fiecarei
persoane, pe fondul unor caracteristici tipice şi generale care sunt comune
unor grupe, respectiv omului ca specie.Această latură trebuie conoscută de
profesor prin analiza caracteristicilor psihice cognitive, afective, volitive,
motivaţionale, concentrate aptitudinal si atitudinal , caracteristici care conferă
fiecărui elev individualitate,nerepetabilitate.
Din acest unghi de vedere ,latura individuală a personalităţii constituie o
premisă psihologica pentru organizarea si realizarea unui învăţământ individual
eficient.
Dupa cel de-al doilea criteriu de analiză ,structura personalităţii se referă
la
conţinutul psihologic al acesteia,organizat la nivelul următoarelor 3 însuşiri
generale :
a) temperamentul
b) aptitudinile
c) caracterul.
Noţiunea operaţională de însuşire (sau trasătură) generală de
personalitate defineşte şi desemnează rezultante care concentrează
modalităţle de integrare a diferitelor funcţii şi procese psihice şi psihofiziologice
specifice,particulare.
4
Identificăm 3 astfel de rezultante care concentrează o triplă latură sau
dimensiune generală a personalităţii :
a) latura dinamico-energetică (temperamentul);
b) latura eficientă (aptitudinile );
c) latura relaţională (caracterul).
Vom analiza aceste laturi din perspectiva problematicii lor psihologice,
dar şi din unghiul de vedere al consecinţelor pedagogice implicate direct şi
indirect.
3. Temperamentul
Temperamentul care trebuie cunoscut şi din perspectiva resurselor sale
valabile in domeniul psihologiei educaţiei,constituie subsistemul
dinamicoenergetic al personalităţii.Aspectul dinamic se referă la faptul că
temperamental oferă informaţii în legătură cu rapiditatea sau desfăşurarea
lentă a unor acţiuni, mobilitatea sau imobilitatea acestora, caracterul accelerat
sau domol al unor comportamente sau conduite ale personalităţii respective .
Temperamentul este cel mai pregnant exprimat la nivelul conduitei unei
personalităţi exteriorizată prin: ritmul si viteza desfăşurării trăirilor psihice,
intensitatea vieţii psihice,modul cum se asigură ”intrarea “ şi “ieşirea“ în
acţiune; capacitatea de adaptare la situaţii noi; impresionabilitatea şi
impulsivitatea.
Aceste aspecte temperamentale au un caracter înnăscut in determinarea
caracteristicilor acestora, un rol important revine sistemului nervos central
( SNC ) care asigură coordonarea integrală a proceselor organice.
Activitatea SNC este o activitate nervoasă superioară (ANS) care implică
3 însuşiri fundamentale :
a) forţa sau energia ,dependentă de substanţele ce alcătuiesc neuronul ;
5
b) mobilitatea dată de viteza cu care se consumă şi se refac substanţele
respective ;
c) echilibrul,rezultat,în diferite grade ,prin repartiţia egală sau inegală a
forţei între cele 2 procese nervoase fundamentale ,excitaţia şi inhibiţia, în cazul
neechilibrului predominând procesul de excitaţie.
Cercetările moderne ,preluate şi în domeniul psihologiei educaţiei, pleacă
de la schema de bază a temperamentelor : coleric ,sangvinic ,flegmatic,
melancholic.
Cele 4 temperamente corespund la 4 tipuri de SNC ,respective de ANC :
1) tipul puternic neechilibrat excitabil –temperament coleric ;
2) tipul puternic echilibrat mobil –temperament sangvinic;
3) tipul puternic echilibrat inert – temperament flegmatic ;
4) tipul slab –temperamentul melancolic .
Prima clasificare a temperamentelor care, cu o serie de îmbunătăţiri, a
rezistat până în zilele noastre este cea propusă de cunoscuţii medici ai
antichităţii, Hipocrate şi Galenus. Aceştia, în concordanţă cu filosofia epocii
care considera că întreaga natură este compusă din patru elemente
fundamentale – aer, pământ, foc şi apă – au afirmat că în corpul omenesc
amestecul „umorilor” (hormones) ce reprezintă aceste elemente determină
temperamentul. În funcţie de dominant uneia din cele patru „umori” (sânge,
bilă neagră, bilă galbenă, flegmă) rezultă şi cele 4 tipuri de temperament.
3.1 Tipuri de temperament
3.1.1 Coleric
este o persoană emotivă, irascibilă, oscilează între entuziasm si decepţie, cu
tendinţă de exagerare în tot ceea ce face; foarte expresivă, uşor „de citit”,
gândurile şi emoţiile i se succed cu repeziciune.
3.1.2 Sagvinicul
se caracterizează prin ritmicitate şi echilibru, au in general o bună
dispoziţie, se adaptează uşor şi economic. Uneori marea lor mobilitate se
apropie de nestatornicie, periclitând persistenţa în acţiuni şi relaţii.
3.1.3 Flegmaticul
6
este o persoană imperturbabilă, inexpresivă şi lentă, calmă. Puţin
comunicativă, greu adaptabilă, poate obţine performanţe deosebite în muncile
de lungă durată.
3.1.4 Melancolicul
este la fel de lent şi inexpresiv ca flegmaticul, dar îi lipseşte forţa şi
vigoarea acestuia; emotiv şi sensibil, are o viaţă interioară agitată datorită unor
exigenţe faţă de sine şi a unei încrederi reduse în forţele proprii.
Totuşi, nu trebuie să punem semnul egalităţii între tipurile temperamentale şi
tipurile de sistem nervos. Acestea din urmă rămân, de-a lungul vieţii,
neschimbate, in timp ce temperamentul se construieşte în cadrul interacţiunii
individului cu mediul fizic şi socio-cultural, suportând în acelaşi timp şi
influenţele celorlalte subsisteme ale personalităţii. Am putea spune că
temperamentul este expresia..
Cu o bază ştiinţifică incontestabilă, teoria lui Pavlov este, totuşi, mai puţin utilă
educatorilor care nu dispun de mijloacele necesare pentru identificarea tipurilor
de sistem nervos. După şcoala caracteriologică franceză, caracterul este
„ansamblul dispoziţiilor înnăscute, care formează scheletul mintal al
individului.” În baza cercetărilor efectuate de psihologi, caracteriologii descriu
opt tipuri
temperamentale, prin combinare a trei factori: emotivitatea, activitatea şi
„răsunetul” (ecoul). Astfel, oamenii pot fi caracterizaţi conform acestor
dimensiuni ale căror extreme sunt: emotivitate (E) – non-emotivitate (nE);
activitate (A) ; inactivitate (nA); primaritate (P), tendinţa de a trăi puternic
prezentul, extraversiune – secundaritate (S), tendinţa de a rămâne sub
influenţa
impresiilor trecute, introversive.
Cele opt tipuri temperamentale ce rezultă din combinarea acestordimensiuni
sunt: tipul pasionat (E.A.S.), tipul coleric (E.A.P.), tipul sentimental(E.nA.S.),
tipul nervos (E.nA.P.), tipul flegmatic (nE.A.S.), tipul sangvinic (nE.A.P.), tipul
apatic (nE.nA.S.), tipul amorf (nE.nA.P.). Emotivitatea şi
activitatea, strâns legate de „forţa” şi „echilibrul” proceselor nervoase, sunt
caracteristici evidente şi relativ uşor de diagnosticat. Reţinând doar
emotivitatea şi activitatea, putem reduce cele opt tipuri la jumătate:
7
Emotivii inactivi – adică nervoşii, care reacţionează rapid la evenimente,
şi
sentimentalii, care reacţionează lent.
Emotivii activi – în care se încadrează colericii, cu reacţii rapide,
explozive,
şi pasionaţii, care au reacţii lente.
Neemotivii activi – adică sangvinicii, cu reacţii echilibrate, rapide, şi
flegmaticii, cu mai multă forţă dar lenţi.
Neemotivii inactivi – care îi cuprinde pe amorfi, care, deşi cu mai puţină
energie, sunt bine ancoraţi în prezent, si pe apatici, a căror lipsă de energie
este
dublată de in ritm lent al reacţiilor.
Această simplificare este importantă pentru un educator (profesor,
părinte) pentru a putea stabili dacă un copil este activ sau nu, şi dacă este
emotiv sau nu.
Astfel dacă un copil este activ, al ar putea fi harnic, energic, indiferent de
gradul de emotivitate, iar dacă este inactiv, ar putea fi lent, leneş, fără
iniţiativă. De asemenea, dacă este emotiv va avea reacţii emoţionale
puternice, va fi implicat afectiv în tot ceea ce face, iar dacă este non-emotiv,
astfel de manifestări vor fi minime.Deoarece aceste caracteristici sunt destul
de evidente in comportamentul copiilor încă de la vârste mici, educatorii pot
lua măsurile necesare stimulării,
utilizării şi controlului acestora. Astfel, pentru copii activi este necesară
orientarea spre activităţi utile, valorizate social şi temperarea tendinţei de a lua
hotărâri pripite, în timp cei inactivii au nevoie de o stimulare constantă, bine
dozată, şi de un program de lucru strict supravegheat. De asemenea este
subliniată valoarea muncii în grup pentru temperamentele neemotive şi
inactive, în timp ce pentru alte tipuri efectele muncii în echipă sunt discutabile;
sentimentalii, de exemplu, se integrează mai greu în grup şi preferă să lucreze
singuri.
În concluzie, putem spune că temperamentul, ca subsistem al
personalităţii se referă la o serie de particularităţi şi trăsături înnăscute care,
neimplicând responsabilitatea individului, nu pot fi valorizate moral, dar sunt
premise importante în procesul devenirii socio-morale a fiinţei umane.
8
Din unghiul de vedere al psihologiei educaţiei,trebuie reţinut faptul că
poate temperamentele fiind înnascute au un potenţial formative care trebuie
însă recunoscut şi valorificat în mod adecvat de professor . Acesta trebuie sa
ţină seama de faptul că temperamentul este o formaţiune mai complexă decât
SNC având o manifestare specific psihologică şi o deschidere pedagogică
largă ,
valorificabilă în cadrul procesului de învăţământ. Aceasta valoriyare
pedagogica ;
a) exclude orice manieră de abordare polară (pozitiv-negativ);
b) permite orice tip de ameliorare prin intervenţie educaţională eficientă ,prin
mecanismecompensatorii adecvate .
Din unghiuil de vedere al psihologiei educaţiei se impune studiul
pedagogic altipurior temperamentale,privite separat şi în interdependenţa
lor.Acest studiu care vizează cunoaşterea personalităţii elevului trebuie sa se
bazeze pe următoarele coordonate metodologice : a) valorificarea resurselor
pozitive pe care le conţine orice tip de temperament în măsura în cunoaşterii
acestora şi a adaptării lor la specificul procesului de învăţământ ; b) raportarea
aspectelor temperamentale la cele superioare legate de manifestarea
caracterială şi aptitudinală a personalităţii
elevului realizată în condiţiile concrete ale fiecarei trepte şi discipline de
învăţământ; c) raportarea laturii dinamico-energetice a personalităţii elevului la
toate structurile sistemului psihic uman în perspectiva valorificării pedagogice
depline a acestora intr-un cadru şcolar şi didactic determinat.
4.Aptitudinile
Aptitudinile reprezintă latura instrumental-operaţională a personalităţii care
vizează eficienţa activităţii şi a acţiunilor desfăşurate de aceasta în diferite
contexte,într-un cadrudeterminat din punct de vedere psihosocial şi istoric.
Pentru a putea cunoaşte şi evalua aptitudinile necesare elevului în
mediul şcolar şi extraşcolar vom face apel la următoarele criterii:
- aptitudinile trebuie private atât ca produs ( după rezultatul
activităţii depuse) cât şi ca process (calitatea parcursului ân
9
termini de durată,viteză,originalitate,pregnanţă a
gândirii,memoriei etc.);
- aptitudinile trebuie private din unghiul de vedere al laturii lor
structuralfuncţionale care vizează componentele şi modul de
relaţionare al acestora (organizarea internă a
însuşirilor ,capacitatea de îmbinare ,de sinteză originală ,de
reacţie rapidă şi oprtună ,de eficientizare la nivel înalt a
activităţii
- aptitudinile trebuie privite din perspectiva locului şi al rolului lor
în structura personalităţii ,în raport de procesele
psihice ,deprinderile motivaţiile ,stările affective şi volitive etc.
implicate în reuşita activităţii.
4.1 Clasificarea aptitudinilor in functie de complexitate:
- aptitudini elementare(simple) - mijlocesc acţiunile şi
condiţionează reuşita acestora la nivelul activităţii ,în cazul nostrum a activităţii
de învăţare.
-aptitudini complexe. – integrează în structure superioare
aptitudinile simple care contribuie la realizarea unei activităţi didactice
eficiente.
Aptitudinle complexe se divid la rândul lor în două categorii : aptitudini
generale şi aptitudini speciale .
Aptitudinile generale - sunt cele care asigură ,pe fond ,eficienţa activităţii
şcolare .Ele sunt considerate în acest sens aptitudini de învăţare ,la baza lor
situându-se inteligenţa generală..
Aptitudinile speciale -se referă atât la atitudinile armistice şi sportive ,cât şi la
cele pentru anumite domenii şcolare şi de cunoaştere care devin cu timpul
chiar aptitudini profesionale sau socio-profesionale .O specializare largă
permite elevului,studentului adaptarea la noi solocitări socio-profesionale.
5.Caracterul
Caracterul reprezintă latura relaţional-valorică a personalităţii.În sens restrîns
”noţiunea de caracter desemnează un ansamblu închegat de atitudini care
10
determină în mod relativ stabil de orientare şi raportare a omului la ceilalţi
semeni ,la societate ,la ansamblu şi la sine ”.
Pentru professor,cunoaşterea caracterului constituie un obiectiv care
depăşeşte zona obiectivelor educaţiei morale.Cunoaşterea caracterului permite
de fapt cunoaşterea potenţialului general al elevului .Iar calea cea mai eficientă
o constituie analiza conduitei elevului în activitatea de învăţare în mediul şcolar
şi extraşcolar dar şi în alte ipostaze ( familie ,grup de prieteni etc.) Important
este să se observe măsura în care conduita sau comportamentul elevului este
orientat consecvent în direcţia atingerii unui scop.
Structura psihologică a caracterlui confirmă importanţa
majoră ,determinate chiar a acestei însuşiri generale a personalităţii ,datorată
faptului că ea “este rezultatul unui şir de integrări a funcţiilor şi proceselor
psihice particulare din perspective relaţionării omului cu semenii -dar şi cu sine
– şi a adaptării sale la mediul socio-cultural în care trăieşte “.
În domeniile psihologiei educaţiei este important să sesizăm evoluţiile
care au loc în timp ,la acest nivel de referinţă. De exemplu , “ la vârstele
mici ,integrarea caracterială se realizează preponderant pe dimensiunile
afectivă şi motivaţională (…) ; la vârstele mai mari ,începând mai ales cu
adolescent ,integrarea caracterială se realizează cu precădere pe dimensiunile
cognitivă şi
volitivă ( autodeterminarea ,angajarea pe o direcţie sau alta a orientării şi
modului de conduită”.
Pe de altă parte ,există o diferenţiere a structurii caracterului în raport de
particularităţile fiecărei personalităţi ,inclusive în cadrul aceleiaşi vârste şcolare
şi psihologice.Această diferenţiere depinde de ponderea pe care o are ,în
structura caracterului ,un anumit element . Pornim de la faptul că în structura
caracterului se află elemente de natură : afectivă ( emoţii, sentimente,pasiuni )
; motivaţională ( trebuinţe ,interese, idealuri) ; cognitivă ( reprezentări,
concepte judecăţi ,proiecte
construite la diferite niveluri ale imaginaţiei etc.) ; volitivă ( însuşiri, trăsături
care exprimă capacitatea de reflectare corectă a obstacolului şi de realizare a
eforului voluntar necesar pentru depăşirea acestuia .Rezultă deci 4 tipuri de
structure caracteriale în funcţie de ponderea unui anumit element psihologic.
11
Identificarea tipului permite profesorului să aleagă strategii de instruire
adecvate, aplicabile nu numai în plan moral ,ci şi intelectual ,estetic tehnologic
etc.
O altă interpretare a structurii, pe care profesorul trebuie să o aibă în
vedere atunci când observă caracterul elevului este cea referitoare la “gradul
de elaborare” . Plecând de la cercetările intreprinse de K. Lewin , , Mihai Golu
identifică 3 niveluri de elaborare :
a)elementar (incipient);
b) mediu;
c) superior;
– ultimul nivel asigurând o “înaltă diferenţiere şi integrare a tuturor
componentelor “.
Din unghiul de vedere al psihologiei educaţiei trebuie să analizăm
structura caracterială din perspectivă funcţională ,identificând , în acest sens ,
două “ blocuri funcţionale “:
1) blocul de comandă care include :
a) structură cognitivă de receptare ,filtrare ,evaluare a situaţiilor sociale
şi individuale ;
b)structură motivaţională ; c) structură afectivă ;
2) blocul de execuţie care include :
a) operatori de conectare ;
b) operatorii de activare care generează atitudinea necesară într-un
anumit context social şi pedagogic ;
c ) operatorii de declanşare (răspunsuri de tip verbal,psihomotor etc) ;
d) operatorii conexiunii inverse.
Legătura dinte cele 2 blocuri este absolute necesară pentru realizarea
unor activităţi eficiente..Un rol special revine atitudinii,subsistem care
constituie “interfaţa între structura internă profundă a caracterului şi conduita
manifestă”.
Atitudinea elevului va reflecta deci poyiţia sa internă în raport de situaţia
pedagogică şi psihosociala în care se află el în mediul clasei şi al şcolii şi în
afara şcolii . Atitudinea trebuie judecată în funcţie de 2 coordonate care privesc
12
“obiectul de referinţă”.Profesorul va trebui sa identifice la elev 2 categorii
deatitudini :
1- atitudinea faţă de realitatea socială ( şcolară,comunitară ,economică,
civică etc faţă de colectivul clasei,familie grupul de prieteni etc )
2- atitudinea faţă de sine ( de subestimare,supraestimare echilibrată
etc )
Aceste aspecte atitudinale sunt foarte importante în perspective
cunoaşterii globale
a elevilor,pentru caracterizarea acestora prin intermediul fişelor scolare .
6.Dinamica personalitatii
Dinamica personalităţii se referă la transformările care au loc pe fondulunei
anumite stabilităţi care există la nivellul structurii personalităţii. Literatura de
specialitate evidenţiază doua laturi ale dinamicii personalităţii :
1 ) dinamica înplan individual ;
2) dinamica în plan social
Dinamica personalităţii apare ca o însuşire complementară. Ea se află
înlegătură cu caracterul stabil dar şi cu caracterul deschis al personalităţii. Pe
de altăparte , este urmarea unui caracter foarte important din unghiul de
vedere al psihologiei educaţiei - ne referim la caracterul flexibil şi la relative
plasticitate a personalităţii care reacţionează adecvat în funcţie de cerinţele
interne şi mai ales de cele externe ale mediului social .
Profesorul, preocupat de cunoaşterea elevului,trebuie trebuie să aibă
învedere atât dimensiunea stabilă cât şi dimensiunea dinamică a
personalităţii..Eltrebuie sa ţină seama de interdependenţa substructurilor
analitate anterior temperamental , aptitudinile ,caracterul – aflate în continuă
evoluţie .
Pentru perfecţionarea activităţii de educaţie şi de instruire trebuie avute
în vedere procesele de evoluţie dinamică a personalităţii realizate printr-o
autoregrlare continuă la nivel :
1) psihic
2) social
13
În plan pedagogic a tinde la modelul de “personalitate optimă” înseamnă
a) a şti să alegi priorităţile la nivelul obiectivelor educaţiei şi ale instruirii.; b) a
cultiva imaginaţia creatoare ; c) a învăţa systematic ; d) a deţine şi perfection
continuu tehnicile muncii intelectuale eficiente ; e ) a elabora decizii corecte în
contexte sociale aflate în continuă schimbare.
În psihologie , “ personalitatea de bază este rezultatul acţiunii instituţiilor
şi modelelor culturale ale societăţii şi se formează începând din copilărie prin
condiţionarea comportamentului şi învăţare în mediul familial şi educativ şi
reflectă condiţiile biologice , ecologice , demografice şi sociale ale grupului
Personalitatea de bază a elevilor se construieşte în instituţiile şcolare
organizate în cadrul învăţămîntului secundar inferior (general şi obligatoriu )
prin a) dobândirea culturii generale ; b) proiectarea , realizarea evaluarea şi
dezvoltarea procesului de instruire ( învăţare în sens deschis curricular ; c)
accentuarea dimenisiunii formative a acestui process de instruire –învăţare ;
d)asimilarea conceptelor şi metodologiilor fundamentale dar şi a celor
operaţionale care permit rezolvarea unor proble importante la nivelul fiecarei
discipline şi vârste şcolare ; e ) interiorizarea acestor concepte şi metodologii
fundamentale care au efecte formative durabile la nivelul personalităţii fiecarui
elev .
7.Coordonate metodologice referitoare la personalitatea elevului
În cadrul psihologiei educaţiei pot fi sesizate mai multe repere
metodologice folosite pentru analiza personalităţii elevului .Vom face referinţă
la trei asemenea repere sau coordonate metodologice .
1) Coordonata stadialităţii psihologice care permite analiza personalităţii
elevului în evoluţia şi dinamica sa ,pe aprcursul mai multor perioade de vârstă
psihologică şi şcolară : perioada micii şcolarităţi ( 6/7 ani -10/11 ani) ; perioada
şcolarităţii medii ( 11/12 ani -14/15 ani ;) perioada şcolarităţii mari (15/16 ani -
18/19 ani )
2) Coordonata de natură etnometodologică folosită de Adrian Neculau .
Dintre aspectele speciale abordate de autor vom face referinţă la a) rol –status-
ul elevului în colectivitatea şcolară ; b) evaluarea elevilor –o problemă
psihosocială .
14
3)Procesul formative ce integrează influenţe şi determinări multiple
“valabile ân cazul personalităţii elevului : a) relaţiile genetice între elev şi
părinţi ,fraţi ,bunici ; b) relaţiile educaţionale familiale c ) relaţiile psihosociale
şcolare d )relaţiile extraşcolare e ) relaţiile interumane generale f ) relaţiile
transpersonale (legate de atitudinile ,aspiraţiile interogaţiile elevului , valabile
pe termen scurt, mediu,lung ).
8.Metode şi tehnici de cunoaştere a personalităţii elevului
Cunoaşterea elevului constituie o temă majoră în cadrul psihologiei
educaţiei. O identifică 3 categorii mari de metode de cunoaştere a elevului care
sunt utilizabile în mod separate şi în toată complementaritatea lor:
1. Metode de cunoaştere a personalităţii elevului utilizate pentru
obţinerea unor informaţii semnificative :
1.1 metode de conaştere prin analiza conduitei şi activităţii
elevului : a) observaţia ; b) analiza psihologică a procesului de integrare
socială ; c ) analiza psihopedagogica a activităţii şi a rezultatelor elevului
în activitate ;
1.2 metode de cunoaştere bazate pe colaborarea cu elevul :
a)anameza ; b) autobiografia c) caracterizarea d) convorbirea e )
chestionarul ; f) psihanaliza ;
1.3 metode de cunoaştere prin intermediul grupului social : a)
ancheta ; b )ancheta cu scop de asistenţă socială ; c) metoda aprecierii
obiective ; d) tehnicile sociometrice ; e ) testul sociometric de
personalitate;
1.4 metode de cunoaştere prin intermediul laboratorului – metoda
testelor de personalitate
2.Metode de cunoaştere a personalităţii elevului utilizate pentru prelucrarea
informaţiei :
2.1 metoda interpretativă
2.2 metoda biografică
2.3 metoda intercorelaţiei psihologice dintre probe;
2.4 metoda statistică.
15
3) Metode de cunoaştere a personalităţii elevului utilizate pentru organizarea
informaţiei
3.1 caracterizarea liberă;
3.2 fişa pentru studiul individualităţii;
3.3 fişa pedagogică ;
3.4 fişa pentru urmărirea progresului şcolar;
3.5 tehnici grafice de prezentare a informaţiei ;
3.6 dosarul individual
Caracterizările formulate cu privire la copil în urma experienţei zilnice,
dar intâmplătoare trebuie considerate simple ipoteze care urmează a fi supuse
acţiunii de verificare. Observaţiile profesorului trebuie confruntate cu părerile
celorlalţi profesori, cu familia, cu elevii clasei. Aceste informaţii urmează a fi
prelucrate, comparate, analizate, supuse unor deducţii, confruntări, indicaţii.
Cu valoare deosebită în diagnosticul nivelului de dezvoltare a
aptitudinilor unui elev, al nivelului de relizare atins sub diverse aspecte, al
intereselor este metoda analizei lucrărilor pe care le realizează elevul în cadrul
activităţii şcolare sau extraşcolare. Produsul activităţii exprimă prin funcţiile
implicate o sinteză între fondul nativ si cel formativ, între îndemanare şi interes
sau pasiune, între posibilităţi şi voinţa.
Conversaţia reprezintă un mijloc de a cunoaşte motivaţia intimă a actelor
savârşite de elevi, a preferinţelor stărilor emoţionale, a nivelului sau de
informative Corecta desfaşurare conversatiei presupune o anumitălegatura
intre elev si profesor: încredere, apreciere, intimitate, dupa cum necesită şi un
anumit cadru în care să se desfăşoare.
Chestionarul ca metodă de investigaţie solicită subiectul să dezvăluie
modurile sale constante de conduită, interese, forme de reacţiune, aspiraţii,
aspect structurale ale personalităţii.
Autobiografia este o metodă simplă la îndemâna oricărui cadru didactic,
care oferă posibilitatea de a cunoaşte evenimentele mai importante din viaţa
elevilor.
Cu o valoare echivalentă pot fi folosite autocaracterizările. Ele permit
distingerea atitudinii elevului faţă de el însuşi, trăsăturile sale de personalitate,
modul de apreciere a capacităţilor sale, a felului propriu de conduita in relaţiile
sociale.
16
Ancheta permite obţinerea de la colegi, părinţi, profesori, date
importante despre elevi fie cu referire la modurile de conduită ale acestuia fie
aprecieri asupra anumitor caracterisitici de personalitate.
Testul sociometric de personalitate îşi propune să realizeze investigaţii
asupra caracterisiticilor de personalitate ale elevilor prin intermediul tehnicilor
sociometrice care permit relevarea dominantelor psihice.
Utilizate cu discernământ, testele sunt considerate instrumente ale
metodei experimentale, necesare stabilirii unui diagnostic psihologic.
Dintre categoriile de teste existente menţionăm:
teste de inteligenţă, (verbal sau neverbal) oferă posibilitatea de a
stabili nivelul capacităţilor intelectuale ale elevilor. Apreciind că
inteligenţa constituie factorul principal care decide accesul copilului in
diferite forme de instruire ( fără a subaprecia rolul caracterului,
instruirii, etc.) se impune acordarea unei atenţii deosebite
diagnosticului acestei variante.
teste analitice de diagnostic al unor aptitudini sau posibilităţi.
teste de alegere care diagnostică Varietatea intereselor
teste de cunoştinţe care fără posibilitatea de a aprecia nivelul de
pregătire al unui elev prin raportarea la nivelul de pregătire al tuturor
elevilor care se gasesc pe acelaşi plan de şcolarizare.
Bibliografie
1.http://covaciovidiu.blogspot.ro/2008/05/
personalitatea-elevilor.html
2.http://www.rasfoiesc.com/educatie/psihologie/
PERSONALITATEA-ELEVULUI64.php
17