Post on 12-Feb-2020
Fondat la 15 martie 1876
www.revistatimpul.roRevistă de cultură contemporană n Serie nouă n august 2016 n 24 pagini n 5 lei n Se distribuie în
Daniel Şandru
Memoria Reginei Ana şi fractura logică a minţii colective
CRONICI 14
Cosmin CiotloşDer liebe Gott steckt im Detail (Opera poetică, Emil Hurezeanu) n
ACTUALITATEA LITERARĂ 23
INTERVIU 12‑13
Această ediţie conţine suplimentul dedicat Reginei Ana a României (in memoriam) n
Poezia generaţiei ’90. Extinderea domeniului lupteiPagini coordonate de Radu VancuOpinii semnate de Teodora Coman, O. Nimigean, Andrei C. Șerban și Ioan Șerbu n
FOCUS 4‑5
Bucharest‑Princeton in Early Modern PhilosophyPagini coordonate de George BondorOpinii semnate de Vlad Alexandrescu, Irina Georgescu, Doina Hendre Biro și Dana Jalobeanu n
FILOSOFIE 6‑7
Trecerea în eternitate a Reginei Ana, moment extrem de dureros pen
tru Familia Regală, aflată la ceasul sărbătoririi Jubileului de 150 de ani de
la fondarea Coroanei Române, a suscitat în spaţiul public o dezbatere referitoare la o temă deosebit de importantă, în contextul unei asumări oneste a istoriei. Eadevărat, poate că această dezbatere nu ar fi trebuit să se suprapună clipelor în care, alături de membrii Casei Regale, românii ar fi trebuit mai curând să facă doar un exerciţiu de recuperare a memoriei. Unii, e drept, au făcuto. Alţii, dând din nou curs maniheismului genuin al spaţiului social românesc, au găsit de cuviinţă că, încă o dată, Familia Regală trebuie înfierată. Nu a fost deajuns comunismul. Nu a fost deajuns ceea ce li sa întâmplat membrilor acesteia, în special Regelui Mihai I, în postcomunismul imediat, acela al „democraţiei originale”. Dar, sigur, nu aceste lucruri sunt de judecat aici, ci faptul că, și în cadrul acestei dezbateri purtate în jurul doliului și al memoriei Reginei Ana, a reieșit încă o dată fractura logică a minţii noastre colective.
Spuse simplu, lucrurile stau în felul următor: la 18 decembrie 2006, cu mult
mai târziu decât sar fi cuvenit, președintele României, la acea dată Traian Băsescu, condamna în numele statului român, de la tribuna Camerelor Reunite ale Parlamentului, regimul comunist. Mai exact, în discursul său prilejuit de prezentarea Raportului Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, președintele sublinia: „Ca șef al statului român, condamn explicit și categoric sistemul comunist din România, de la înfiinţarea sa, pe bază de dictat, în anii 19441947, și până la prăbușire, în decembrie 1989. Luând act de realităţile prezentate în Raport, afirm cu deplină responsabilitate: regimul comunist din România a fost ilegitim și criminal (subl. m., D.Ș.)”. Mai mult decât atât, reprezentantul statului român – întrucât, sub raport istoric, asta contează în primul rând, iar nu persoana ca atare – specifica faptul că, printre „principalele acţiuni criminale menţionate în Raport”, care trebuie preluate ca argumente pentru condamnarea comunismului, se numără și „distrugerea partidelor politice și a continuităţii constituţionale a statului român, prin abdicarea forţată a Regelui Mihai (subl. m., D.Ș.)”. Avem, pe de o parte, această poziţie oficială a statului român, care admite, în context, că regimul comunist sa instaurat
ilegitim, prin distrugerea ordinii constituţionale, adică prin renunţarea, pur și simplu, fără ca acest lucru să fi fost decis printrun referendum, la Constituţia din 1923 și, astfel, la monarhie. Avem, pe de altă parte, deplina ignoranţă în materie a celor care, bazânduse doar pe sofisme, resping ab initio orice dezbatere privind forma statului român, de parcă republica ar fi existat dintotdeauna și nu ar fi fost instaurată în mod ilegitim de către un regim, cel comunist, condamnat oficial drept ilegitim și criminal. Există deci o fractură logică ce bântuie mentalitatea noastră colectivă, iar nașterea și dezvoltarea sa sunt direct legate de mistificarea istoriei, inculcată cu asiduitate, prin propaganda comunistă și postcomunistă orientată împotriva Casei Regale, în spaţiul public românesc.
Avem aici, din punctul meu de vedere, aspectul nodal din care dezbaterea pe această temă ar trebui să înceapă, dacă este să fim interesaţi să ne recuperăm, în mod onest sub raport intelectual, istoria.
(Acest articol este asumat de autor exclusiv în calitatea sa de director onorific
al revistei Timpul și nu reprezintă punctul de vedere al nici uneia
dintre instituţiile și/sau organizaţiile la care este angajat sau afiliat)
Anul XVI Nr. 209
Vasile Ernu:„Generaţia studenţiei mele, a anilor ’90, a devenit astăzi cinică și depresivă, pentru că visele ei i s‑au întors împotrivă” n
Claudiu Komartin2000‑2016. O recapitulare n
5 948492 050088 80061
www.revistatimpul.ro august 2016
Conturi deschise de Filiala București a O.A.R.
Cont în lei:Banca Raiffeisen, sucursala Victoria:IBAN:RO43 RZBR 0000 0600 1676 3741BIC: RZBRROBU
Cont în Euro:Banca Raiffeisen, sucursala Victoria:IBAN:RO42 RZBR 0000 0600 1676 3759BIC: RZBRROBU
Director onorific:Daniel Şandru
Redactor‑şef:George Bondor
Redactor‑şef adjunct:Gabriel Cheşcu
Colegiul de redacţie:Ștefan Afloroaei, Al. Călinescu, Daniel Condurache, Liviu Leonte, Dan Petrescu, Alexandru Zub
Editori coordonatori:Sorin Bocancea, Radu Vancu, Andrei Giurgia, Adina Scutelnicu
Rubrici permanente:Mioara Anton, Maria Bilaşevschi, Emil Brumaru, Bogdan Călinescu, Cosmin Ciotloş, Dragoş Dascălu, Lucian Dîrdală, Stelian Dumistrăcel, Claudiu Komartin, Teodora Manea, Angelo Mitchievici, Roxana Patraş, Dan Pavel, Lavinia Maria Pruteanu, Dana Țabrea
Redacţia:Cornelia Păduraru (tehnoredactare), Rodica Crîşmaru (grafică), Andrei Cucu (fotoreporter),Roxana Petraru (PR & editor web)
Responsabilitatea opiniilor exprimate în paginile revistei aparţine autorilor.
Redacţia şi administraţia:Strada Petru Rareş, nr. 2, Iaşi – 700126Tel.: 0040 (232) 277998
Marcă înregistrată la OSIM cu nr. 90797ISSN–L 1223 – 8597ISSN 1223‑8597
E‑mail: redactie@revistatimpul.rowww.facebook.com/RevistaTimpul.ro
Revistă de cultură contemporană editată de Asociaţia Revistei TIMPUL şi susţinută de Grupul Editorial Adenium.
Publicaţie decorată de Preşedinţia României cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler, categoria F, „Promovarea culturii” (Decretul nr. 471/2016).
Această ediţie apare cu sprijinul Consiliului Judeţean Iaşi şi al Ministerului Culturii.
Donează în conturile campaniei pentru salvarea casei lui Enescu din Mihăileni, judeţul Botoșani:
2 | ACTUALITATE
Peisaje sonore montane la Smida Jazz Festival
Vineri seara, primele acorduri de jazz contemporan au însoţit soarele spre
apus în concertele trupelor românești Essential Notes și Arcuș Trio, urmate de experimentele electronice labirintice ale grupului Loop Doctors din Budapesta. Ilhan Ersahin Istanbul Sessions ia răpit pe dansatorii nocturni de la Smida întrun zbor muzical hipnotizant, purtândui prin pasaje dintrun Istanbul mai puţin cunoscut. Ritmurile robuste, pământene ale bateristului Turgut Alp Bekoğlu și ale basistului Alp Ersonmez sau împletit firesc cu frazele muzicale seducătoare, spontane și complexe ale saxofonistului Ersahin și ale percuţionistului Izzet Kizil (uneori, saxofonul a alunecat în scurte intonaţii balcanice, omagiu adus locului din care a pornit călătoria). Totul a fost frumos. Zborul a luat sfârșit cu aproape o oră mai târziu decât era planificat, iar Smida cred că a dormit un somn lin în ce mai rămăsese din noapte. Noi cu siguranţă am visat frumos, iar dimineaţa următoare am reușit să schimbăm câteva vorbe cu Ilhan Ersahin înainte ca trupa lui să părăsească munţii. Acesta nea împărtășit câteva dintre gândurile lui despre Smida, despre concertele din România și muzica din munţi.
Sâmbăta sa scurs până la concerte printre ateliere de percuţie, povești despre copilărie și scriitori cu Matei și Filip Florian, probe de sunet la scena din faţa pădurii și puţină ploaie. Timișorenii de la Exit Oz au început seara cum nu se putea mai potrivit, în tonalităţi sumbre, de munte îndepărtat. Ca întotdeauna, provocarea cea mai mare din timpul concertului trioului Sebastian Spanache a fost să nu te lași hipnotizat de zborul mâinilor bateristului Radu Pieloiu. Trupa a interpretat și câteva piese noi, spre bucuria manifestă a celor care au așteptat de mult timp un nou album al grupului timișorean.
Seara sa încheiat în atmosfera cinematică realizată de francezii de la Uptake Quartet și de
formaţia trompetistului german Studnitzky, un final din care cei din Smida cred că au alunecat în vis fără prea mari probleme. Cu doar câteva ore înainte, Filip Florian vorbea despre forţa cu care devenim fascinaţi de realităţile alternative pe care, ca scriitori, ni le creăm în universul literar. Devenea clar că discuţia era în același timp și despre magnetismul serilor de la Smida: în lumina difuză de după concert puteai descifra siluetele unora care au rămas pe loc, cu privirile aţintite la scena goală. Încă nu aterizaseră.
Ilhan Ersahin:„România are ceva special, o simt ca pe ceva foarte viu”
Aţi mai fost în România de patru ori. Cum simţiţi reîntoarcerea?
Da, am fost de două ori la Gărâna Jazz Festival, lângă Timișoara. E minunat. Îmi place foarte mult România. Îmi plac multe dintre locurile din lume unde călătoresc, dar România are ceva special, o simt ca pe ceva foarte viu. Îi percep pe oameni ca fiind curioși și interesanţi. Uneori, merg în câte o ţară care este mai conservatoare, dar aici oamenii sunt cu adevărat deschiși.
Întradevăr, ieri seară totul a fost foarte viu…
Da, a fost cu adevărat o atmosferă minunată. De fiecare dată când am cântat aici, a fost atmosferă frumoasă.
Muzica dumneavoastră pentru acest proiect provine din Istanbul și New York. Există și ceva din Europa de Est care va inspirat?
E compus de mine și abia apoi este amestecată cu acestea. Desigur că maniera în care interpretez solourile, mai ales cu trupa de acum, are o tonalitate un pic balcanică, un parfum ușor turcesc. Însă nu am învăţat niciodată propriuzis muzica turcă. Pentru mine, este vorba mai degrabă despre exprimarea unui sentiment. Știţi cum interpretează unii cântecele tradiţionale sau cum fac versiuni noi ale cântecelor tradiţionale? Pe mine nu asta mă interesează. Apreciez ceea ce fac ei, dar sunt interesat mai curând să îmi găsesc propria muzică – și muzica noastră, în trupa cu care cânt. Apoi, desigur că, dacă Izzet cântă la darbouka, acest lucru dă un anumit sentiment, iar cei care îl ascultă îl au și ei. E un sentiment nu intelectual, ci pur emoţional. Dar aceasta diferă de la o zi la alta. Uneori este ca acum, dar în alte zile iese mai puţin. Depinde de locul în care cânţi. Când cânţi în locuri în care percepi că publicul simte asta, poate iese mai mult „estic” sau „balcanic”, tot
așa cum alteori poate ieși mai mult blues.
Deci contează unde cânţi…Da, contează foarte mult.
Cred că, în urmă cu doar două săptămâni, în Franţa, am cântat foarte diferit de cum am cântat ieri aici.
Vă place să cântaţi mai mult în sală decât afară?
Pentru mine, asta nu e foarte important. Mult mai importantă este atmosfera. Contează ceea ce simţim, indiferent dacă este înăuntru sau afară.
Cum a fost să cântaţi în munţi? Va plăcut la Smida?
Ieri a fost ceva magic. Ne pare foarte rău că nu putem sta și în această seară. Publicul sa simţit foarte liber, mulţi au dansat și a fost foarte frumos ori de câte ori cineva a venit aproape de scenă și a început să danseze. La Gărâna este o atmosferă asemănătoare. Cu toate acestea, e un festival cu tradiţie, de aceea publicul așteaptă acolo mai mult jazz. Festivalul de aici este tânăr și ieri mam simţit excelent.
Aţi cântat sau aţi colaborat cu artiști români?
Nu, dar un DJ pe nume Bogdan a mixat adesea în clubul meu („Nublu”) și am devenit prieteni. Între timp, sa întors la București. Cu alţi artiști români nu am colaborat.
Ce urmează în viitorul apropiat, după Istanbul underground?
Am încheiat două albume, dar cu alte proiecte. Unul este împreună cu muzicieni brazilieni și sună mai degrabă ca o trupă de rock psihedelic, cu un chitarist și un basist, unde cânt mai mult la clape. Al doilea proiect este făcut în New York, împreună cu muzicieni experimentaţi de jazz. Este mai cinematic, asemenea unui soundtrack pentru un film, dar și mai slow, ca o muzică supra pusă firesc unor peisaje montane.
Oana Pop
La finele lui august, muzica a reîntâlnit muntele în prima ediţie a Smida Jazz Festival, din inima Parcului Natural Apuseni. Timp de două zile, cele opt trupe invitate au cufundat păşunea
cătunului Smida în cele mai potrivite peisaje sonore.
nr. 209 www.revistatimpul.ro
ACTUALITATE | 3
Festivalul de Film Istoric Râşnov – o Revoluţie prin Evoluţie
Îl putem numi „festivalul filmelor deştepte”. Îl putem caracteriza prin atmosfera degajată şi invitaţii carismatici. Ceea ce ne rămâne în minte, înainte de toate, este chiar tema ediţiei din acest an: (R)Evolution. Au fost 10 zile în care oraşul Cetăţii Râşnov a primit o forfotă „istorică”, pe măsura invitaţilor din program, a concertelor în aer liber şi a filmelor difuzate şi dezbătute. Aerul nopţilor de munte a făcut numai bine şi a fost de bun augur discuţiilor târzii dintre lectori şi studenţii Școlii de Vară; imediat ce se terminau dezbaterile şi filmele,
după o pauză cu pâine aburită de casă, se scoteau din cuptor şi ideile care păreau că ar putea salva lumea chiar de la poalele Cetăţii Râşnov. Nu întâmplător, sloganul festivalului este: „Ca să înţelegi ce ţi se întâmplă”.
Cocktail-uri culturale aprinse la FFIR 2016
Cocktailurile culturale aprin se au fost la ordinea programului, tocmai pentru
că există destui oameni importanţi ai lumii contemporane care nau învăţat din greșelile trecutului. Și atunci, trecutul a fost luat la întrebări, despicat în patru și repus pe rug. Centrul istoric al Râșnovului a fost transformat în scenă pentru festival și pentru marile replici din filme istorice alese cu trecere prin firul roșu al (r)evoluţiei. Printre filmele istorice de ficţiune au fost difuzate și documentare care parcă near părea mai degrabă că iau locul ficţiunii. Subiectele documentarelor istorice legate de (r)evoluţie de obicei dor atât de tare, încât atunci când doar ecranul vorbește, prin întunericul sălii de cinema se aude doar câte un oftat chinuit. Documentarul Iarnă fierbinte: Lupta Ucrainei pentru libertate, produs de Netflix și regizat de Evgheny Afineevsky, prezintă evenimentele din Ucraina anilor 20132014, când demonstraţiile pașnice au degenerat întro violentă chemare la revoluţie, care a avut ca punct final înlăturarea președintelui Viktor Ianukovici. În aceeași notă dureroasă, produsă de unele evenimente istorice, au fost prezentate
filmele Ciocănitoarea rusească și Voci din Cernobîl, ambele având ca temă violentul destin al populaţiei de acolo, care după noaptea de 26 aprilie 1986 na mai fost niciodată la fel.
Un film de ficţiune care se înscrie în linia cocktailurilor culturale de la FFIR este Danton, în regia lui Andrzej Wajda. Cu Gerard Depardieu și Wojciech Pszoniak în rolurile principale, filmul prezintă istoria unui 1793 în care Danton se întâlnește cu Robespierre, întrun Paris devastat de foamete. Filmul reprezintă un moment de referinţă din filmografia lui Wajda. Tot din registrul marilor întâlniri, amintesc filmul documentar Războiul regelui, în regia lui Trevor Poots, produs de John Florescu. Documentarul spune una dintre marile nespuse ale celui deal Doilea Război Mondial, dezvăluită de Regele Mihai I al României: „Am luat trenul spre Berlin să vedem ce ar fi rezervat cealaltă cale și am avut un prânz cu Hitler. Nu a fost deloc o întâlnire plăcută”. Am avut parte de o poveste cu intrigi, cu spioni aristocratici, șantaj, dar și curaj al unui tânăr rege care a îndrăznit atunci când trebuia. Un documentar care a stârnit controverse în sală și discuţii în pauze este cel regizat de Radu Gabrea, despre personalitatea politică a Anei Pauker. Eventuala idee despre „o Ana Pauker bună”, pe care ar fi transmiso
tinerilor, ia deranjat pe cei trecuţi prin focurile anilor de comunism. În schimb, documentarul despre Nadia Comăneci (Nadia Comăneci, gimnasta și dictatorul) a făcut un excelent serviciu celor care cunoșteau prea puţine despre Nadia. Dar nu numai, pentru că documentarul a oferit informaţii în premieră și interesante chiar și celor care credeau că știu totul despre marea gimnastă a României. „În ziua în care sau deschis Jocurile Olimpice, a fost un documentar dedicat Nadiei Comăneci. Am aflat și chiar miam reamintit ce sa întâmplat în 1976. Olimpiada de la Montreal a fost deschisă de regina Angliei, ceea ce mi se pare firesc, deoarece Canada aparţine tot Marii Britanii, cel puţin istoricteoretic. Am trăit cu foarte mare intensitate momentele de atunci. Nu știam foarte multe lucruri despre fuga Nadiei și mai ales că ea sa produs foarte aproape de revoluţie. Chiar pe 1 decembrie ea dădea o declaraţie fericită că a ajuns în America”, a subliniat IrinaMargareta Nistor, critic de film și consultantul cinematografic al festivalului.
Ma numit Malala este filmul care te invită să cauţi imediat și cartea care spune povestea tinerei femei pakistaneze care a luptat pentru dreptul la educaţie al femeilor din regiunea în care sa născut. Documentarul prezintă și felul în care Malala
Yousafzai a primit Premiul Nobel pentru Pace în 2014, dar și cadrul familial în care sa născut și a crescut.
Producţii noi, Freddie Mercury şi concerte
FFIR 2016 a adus în program și producţii foarte noi, căutate și vizionate,
așa cum este și În inima mării. Excepţionalul film al lui Ron Howard este povestea naufragiului navei Essex, care a inspirat și faimosul roman Moby Dick al lui Herman Melville (1851). Acţiunea este redată de un stil regizoral grandios, cu efecte speciale uimitoare, în care posibilităţile umane de supravieţuire ajung la un nivel net superior imaginaţiei noastre. Despre un alt personaj care a marcat generaţii și care încă supune imaginaţia noastră unui exerciţiu muzical extraordinar este vorba în The Great Pretender. Documentarul îl aduce în scenă pe Freddie Mercury, cu secvenţe din arhiva și din colecţia artistului, precum și din interviurile și concertele avute dea lungul timpului.
Între 29 iulie și 7 august, nu numai filmele au făcut istorie la Râșnov, ci și concertele cu Ovidiu Lipan Ţăndărică & Friends, Saltus Hungaricus, Dan Byron și Luiza Zan, Vali Răcilă ș.a. Școala de Vară Astra ia avut ca invitaţi pentru dezbateri pe E.S. Hans Klemm (Ambasadorul Statelor Unite), Sergiu Celac (Ambasador), Liviu Tofan (Institutul Român pentru Istorie Recentă), Theodor Paleologu (eseist
și diplomat), Georgeta Filitti (istoric), Vivi Drăgan Vasile (director de imagine), IrinaMargareta Nistor (critic de film), Sever Voinescu ( jurnalist, diplomat), E.S. Paul Brummel (Ambasadorul Marii Britanii) ș.a. „Noi neam propus ca în fiecare an să revoluţionăm puţin mintea oamenilor, dar și a publicului care participă la festivalul de la Râșnov. Tema de anul acesta, (R)Evoluţie, a încercat să lămurească dacă anumite momente din istoria recentă sau mai îndepărtată au însemnat întradevăr o revoluţie pentru societăţile respective sau pentru omenire. Dacă reușim să înţelegem puţin mai mult care au fost urmările acestor evenimente, sar putea și pentru noi să fie o evoluţie în gândire. Spiritul revoluţionar din noi săl folosim poate întrun mod mai eficient și poate chiar să facem diferenţe. Pentru anul viitor ne gândim deja la două teme pe care sigur nu le vom rata: 100 de ani de la Revoluţia bolșevică și o a doua temă care este cumva specifică Transilvaniei – 500 de ani de Luther. Biserica Evanghelică din România va fi foarte implicată anul viitor în evenimente care să marcheze acest moment”, a adăugat Mihai Dragomir, coordonatorul festivalului.
Relevanţa ediţiei din 2016 a Festivalului de Film Istoric Râșnov stă în faptul că, din nou, natural și direct, istoria a unit oameni și idei. Ca întrun depozit pentru viitor, ideile sau adunat, atmosfera a creat legături, iar festivalul a mai crescut cu un (r)evoluţionar.
Fotografii: Daniel Secărescu
Andrei Giurgia
www.revistatimpul.ro august 2016
4 | FOCUS
Biografii de hârtie
Divorced... with children
Ioan Şerbu
Tendinţa majorităţii poeţilor de la începutul acestui mileniu, de a plasa miezul fierbinte al noii poezii în câmpul unui spaţiu domestic autobiografic/autoficţional, părea să fi exploatat suficient de mult acest palier liric, ale cărui viziuni viscerale asupra ideii de intimitate au continuat să obsedeze chiar şi generaţiile recente ce experimentează această formulă. Totuşi, noul volum al lui Radu Andriescu, Când nu mai e aer, este unul dintre cele mai evidente exemple care ne dovedesc faptul că această obsesie reuşeşte să fie depăşită. Andrei C. Şerban
De fapt, acest tip de observaţie care, întro formă sau alta, poate fi găsit întro
cronică din trei îi face un deserviciu autorului: valorizarea prin intermediul pieţei (i.e. al vizibilităţii și al vânzării), de la americani – pe de o parte, iar de la internet, pe de alta – încoace, a mutat până la încurcătură criteriul importanţei unei cărţi care nu de mult era evaluată de critică. Astfel că, apreciind un volum, dar adăugând că a trecut neobservat, cronicarul nu face decât să genereze în mintea cititorului neavizat (care poate confunda până la identificare un „produs” artistic cu unul comercial, așteptând de la ambele același tip de promovare, care nu știe nici că există prea puţini cronicari care nau cum să citească și să semnaleze toate apariţiile editoriale) o idee de tipul: e bună, dar no cumpără nimeni.
Naș fi încercat să ofer argumentaţia de mai sus dacă naș fi găsit o variantă masochistă a acestui tip de prezentare: cea făcută de autorul însuși despre cărţile anterioare, în speţă, de Radu Andriescu, în deschiderea volumului de poezie Când nu mai e aer (Casa de Editură Max Blecher, 2016). Însă, lăsând la o parte prezentarea autorului și în speranţa că volumul va avea parte de o receptare onorabilă, Când nu mai e aer, după cum observa Bogdan Creţu, e un roman în versuri, similar ca lectură recentă cu Garda de corp al lui Merlich Saia. Andriescu imaginează o familie fragilă (Mariana, Ana și mama lor), în care subîntinde fragmente de realitate și amintire, din ipostaza unui eu creatorobservator. Traseul acestei familii monoparentale, semificţională prin banalitatea ei, ajunge să fie din precis conturat, prin acurateţea și semnificaţia detaliului, curios
urmărit, ca în cadrele trompe l’œil. În anii care se scurg odată cu paginile volumului, spectaculosul este refuzat, întrucât acesta nu există decât sub forma unei creaţii sintetice. Sub o altă formă decât evenimentul media – evenimenţialul –, se acutizează viaţa din detaliul unui gest, din jarul unei ţigări, din forma unei pa tine până la paranoia uneori, iar alteori, la lehamitea ascunsă sub masca unei mame liniștite și dedicate. Cum altfel cele mai inofensive obiecte (un ou ochi, un primus, o cretă) ar putea să amintească ce instabile sunt certitudinile, ce aproape, ce palpabilă e nebunia? Precum personajele arhipsihologizante din romanele rusești de secol al XIXlea, Andriescu ţese în jurul propriilor personaje o lume de umbre și neliniști, întrun incredibil thriller domestic care, cu migala fiecărui nou poem adăugat, dezvelește sub logică, sub reliable, butaforia
a ceea ce numim real. Cu migală pentru că, așa cum individul învaţă încet, de la copilărie spre maturitate, să se încreadă în simţuri și în raţiune, tot încet, insesizabil, trebuie făcută această dezvrăjire. De aceea volumul nu e împărţit în capitole separate și tot de aceea poemele nu rezistă (majoritatea) să fie citite în afara contextului. Firește, din grija ca fragmentele decupate/inventate din viaţa personajelor să nu devină o mantră a banalităţii, câte o imagine aparent neglijentă, fără importanţă vine să tulbure suprafaţa naivă și radioasă impusă de cele două fete, Ana și Mariana. Deoarece nu rezistă la citare în afara poemului, ele pot fi găsite în texte ca „Măști”, „Spre Pașcani”, „Socializare”, „Sunny side up” etc.
După principiul fumătorului care la o bună vreme după ce renunţă la ţigări reîncepe să simtă mirosurile fine, Andriescu
a avut grijă să anuleze substanţele tari, condimentele poetice puternice, pentru a readuce la suprafaţă izuri de halucinaţie și morbid. Dar totul este eufemizat. Nu există depresie, ci privirea asupra jarului unei ţigări; nu există suferinţă și despărţire, ci o pungă cu apă și pești; nu există singurătate și atacuri de panică, ci „Când/ nu mai e aer/ deloc/ închide geamul/ și ia o carte”. Radu Andriescu ascunde ca să arate (sau ca să sugereze, chiar și subliminal), ca în pictură. O încordare latentă ţine aripile de îngeraș ale fetiţelor lipite de umeri, un necunoscut chinuitor se materializează episodic întrun personaj gri, care, nu numai că nu reface, dar ameninţă și mai tare echilibrul fragil.
Păstrând proporţiile, Când nu mai e aer amintește de Married… with children. Dacă sitcomul producea o mutaţie în așteptările telespectatorilor și putea face din orice om comun un erou, volumul încearcă o mutaţie de semn opus și avertizează că același om comun, raţional și de bunsimţ e la un pas de colaps. E un volum bun, de care sper că Radu Andriescu no să mai aibă ocazia să spună, peste câţiva ani, că na făcut mare vâlvă.
Citind cronică literară, nu de puţine ori afli despre cutare scriitor că are parte de prea puţină vizibilitate, că volumele lui, inexplicabil, au trecut neobservate de cronicari sau că, deşi calitative, cărţile au strâns mai mult praful librăriei decât succesul, dintr‑un vertij cauzal în care intră popularitatea autorului, promovarea, tirajul volumelor, mărimea editurii şi aşa mai departe.
Narativizând universul ficţional al „subiecţilor” poemelor sale întrun text ce
frizează convenţiile romanului de familie, Radu Andriescu reconfigurează mental spaţiul intim al personajelor întrun joc al presupoziţiilor, din care se dă impresia că se sustrage cu totul. Singura intervenţie subiectivă a volumului se găsește chiar în primul poem, marcând unicul moment în care privitorul/regizorul își face simţită prezenţa, pentru ca apoi să cadă întro tăcere indiscretă, întro transă ce pendulează între voyeurism și ficţiune: „Ana și Mariana se învârt frumos și stângaci pe patinoarul/ de la Palas Mall. Seamănă, sunt surori. Nu știu/ cum le cheamă, dar îmi place să le zic Ana și Mariana,/ sunt multe Ane în familia mea./ Ana – sau poate Mariana – e înăltuţă și pare să aibă/ trei perechi de aripi, ca un seraf. Mariana –/ sau poate Ana – e micuţă și plină de gropiţe,/ ca un heruvim cu arc și săgeţi din zahăr candel. Plus două/ aripioare, doldora de pene
lucioase. Mama lor –/ probabil femeia care le urmărește intens și cu un zâmbet/ împlinit – contemplă zburătăceala fetelor”. De aici, odată ce premisele actanţilor au fost stabilite pe baza unui criteriu strict subiectiv – sau, cel puţin, catalogat ca atare de către observatorul care își tră dează el însuși nonomniscienţa –, incursiunea fictivă în existenţele (meta)fictive ale acestora se desfășoară în cel mai firesc mod. Atât de firesc încât cititorul are chiar tendinţa de a uita că perspectiva observatorului asupra spaţiului domestic în care prind contur personajele este, din start, amendată ca fiind plasată în aria unor biografii cu caracter potenţial.
Volumul lui Radu Andriescu poate fi, astfel, definit ca un exerciţiu al prezumţiei ce pune identitatea anonimilor de lângă noi, a „frumoșilor învinși” sub semnul hazardului, întro manieră mult mai complexă, ce depășește portretele instantanee ale lui Andrei Bodiu. Un exerciţiu prin care, asemenea experimentelor literare pe
care le putem întâlni și în scrieri romanești de tipul Rimelor pentru viaţă și moarte ale lui Amos Oz, ochiul privitorului detașat umple vidul narativ dintre imaginea obiectivă a unui individ și intimitatea mai mult sau mai puţin veridică a acestuia. În tușe fine sau frugale, delicat baroce sau eliptice, Radu Andriescu redă lumea interioară și exterioară a
personajelor sale – sau, mai precis, a oamenilor de hârtie din spatele acestor personaje – oscilând cel mai adesea între tonalităţile unei palete stilistice dulciamare, orbit de fascinaţia inocenţei pe care un copil o manifestă în adamica sa îndeletnicire de ași numi, de ași reprezenta și de ași pune în mișcare actanţii propriului său univers populat de păpuși. Întrun astfel de spaţiu, a cărui cinetică se potenţează pe măsură ce mecanismele textuale care procesează contactul imediat al realităţii se pun în mișcare, puseele evazioniste ale personajelor se concretizează (așa cum autorul nu ezită să sugereze chiar întrunul dintre titlurile acestui volum) întrun efect Droste, întrun joc de oglinzi ficţionale concentrice ce scriu și rescriu simultan pseudobiografiile actanţilor: „Ana, Ioana, Mariana/ și spiridușul Alin/ trompeţesc prin văzduh/ galaxii mari și mici./ Viruși/ din vinil, vineţii,/ vii,/ umplu încăperea. Încet,/ dar prea repede,/ în pauza/ pentru
gustare. Băncile,/ planșele,/ colegii/ și doamna/ înghit galaxii/ la fiecare vorbă”. Tot astfel, în pasaje de o delicateţe candidă, prin care reverberează în surdină ecouri ale poeziei lui Dan Coman, „Discuţia despre realitatea unicornilor a izbucnit/ după ora de culcare. Mama lor inventase,/ cum face în fiecare seară până la exasperare,/ povestea lumii perfecte. Nimeni nu se ceartă,/ nu există armată și poliţie, oamenii/ se îmbrăţișează pe stradă, chiar și necunoscuţii”.
Atât ficţiune în ficţiune, cât și ficţiune despre ficţiune, volumul lui Radu Andriescu depășește cele mai actuale experimente poetice, reușind nu doar performanţa de a reda întro manieră atașantă structura unui univers al domesticului prin obiectivul unui regizor care distorsionează în tușe sublime ritualurile micilor existenţe din jurul nostru, ci și de a reda liricii cu tentă biografistă libertatea de a „respira” sub auspiciile unei literaturi care nu își mai revendică stridenţele unei confesiuni exorcizatoare.
nr. 209 www.revistatimpul.ro
ANCHETĂ | 5
Poezia generaţiei ’90. Extinderea domeniului luptei
O. Nimigean
Scufundarea în apnee
Întrun Dicţionar de idei primite al receptării critice de la noi ar suna cam așa: „Andriescu, Radu: Poet optzecist, nouă
zecist, douămiist postmodern, postpostmodern, pastafarian; mai cunoscut în SUA decât în România”. O idee primită nu este neapărat o idee falsă, ci una falsificată, vulgarizată, redusă la reflexul uzului comun. Radu Andriescu satisface, măcar în parte, elementele definiţiei de mai sus, fără să ni se ofere prin aceasta o cale de acces spre poezia sa. Dimpotrivă, drumul mai degrabă se încâlcește în „regulile artei” expuse de Bourdieu sau ajunge un pretext pentru snobismele mimetice – altfel, savuroase –, despre care ne învaţă René Girard.
Să căutăm așadar să ne întoarcem la prochimen – altfel spus, la Urphaenomen!
Răsfoind recentul Când nu mai e aer, o anumită lejeritate a tonului și atenţia acordată universului copilăriei te pot induce în eroare. Riști să rămâi cu impresia că poetul se dedă doar unui joc „pour les enfants et pour les raffinés”, alăturândulise unor Lewis Carroll, Arghezi sau Gellu Naum, ori, dintre scriitorii autohtoni din generaţii mai recente, lui Dan Coman din Dicţionarul Mara și lui Radu Wankl, cu al lui Sebastian în vis.
Numai că volumul lui Andriescu se dezvăluie, încetul cu încetul, a fi cu totul altceva decât un tonic prilej de copilăreală târzie. Aerul bufon nu ilustrează o dispoziţie gratuitludică, atinge mult mai departe, neverosimil de departe, intrând în rezonanţă cu existenţialii și devenind profund liric – se sperie cineva dacă spun „abisal”? – și puternic ancorat ontologic. „Ana” și „Mariana”, numele în ecou ale fetiţelor, sunt folosite ca o mantră, nu ca o denominaţie profană oarecare, iar repetarea lor insistentă urmărește – nedeliberat, pentru că Andriescu nu practica yoga, din câte știu, ci de la sine, dintrun instinct poetic ce nu dă greș – să creeze un fel de efect de japa, o stare interioară cu deschidere spre un univers magic, angelizat. Întro lume dezvrăjită, poetul încearcă să identifice, asemenea lui Birdman, antieroul lui Iñárritu, o prezenţă epifanică, pentru a răzbuna realitatea alienantă. „De ziua Anei – și a Marianei – în timp ce/ pufii de pe braţe li se schimbau/ în curcubeie de lumină.” „Ana și Mariana” răspândesc o lumină feerică peste cotidianul tern, reamintesc graţia, inocenţa, puritatea. „Mihi, Mihi, Mihi, strigă zânucile,/ luptânduse în baghete magice.” Însă doar atât cât să amplifice dezastrul eroziunii finale, după revenirea în cotidianul desenchanté: „Prin HubbleBubble, vede lucruri/ uriașe, dar mărunte, ascunse,/ de pe cealaltă parte a lumii. Vede/ și câteva piese din puzzle,/ din suflet. Și el e undeva sub bloc,/ ascuns de toţi/ și de toate”.
Întotdeauna, încă de la Întinderile cu care a debutat întrun volum colectiv în anii ’80, poezia lui Andriescu șia extins cu nesaţ, uneori compulsiv – dar asta pentru a contracara un sentiment de nesiguranţă niciodată învins –, aria familiarului. Poetul a adus la sine și a metabolizat liric tot ce a atins, „fiinţe, lucruri, fenomene ale naturii”. Între Vertrautheit și Entfremdung, între familiaritate și înstrăinare, sa purtat războiul său poetic, implicit existenţial. În Nu mai e aer intrăm în zona lui crepusculară, a efortului van de revrăjire a lumii, a butaforiei cu care voiai să te iluzionezi singur, a distanţei fatale dintre tine și celălalt, dintre tine și tu însuţi, a suspendării existenţiale,
a tristeţii sălcii, a sufocării. „Când nu mai e aer”, cu adevărat. Când ultima poveste de dragoste (volumul este epura lirică a unei povești de dragoste târzii, între parteneri „cu obligaţii”, ce poate fi mai „poetic”?!) se asfixiază în laţul supravieţuirii cotidiene, iar până și îngerașul pe care îl doreai fericit se arată a fi o altă faţă a traumei, poate cea mai greu de suportat: „Ana ascunde în fiecare noapte sub pernă/ șoseta uitată la rufe murdare/ de tatăl ei, când a plecat de tot. Iubește/ cu tot creierul/ mirosul de transpiraţie/ și ciupercă veche. Visează miro sul/ de transpiraţie și pantof. Călătorește/ împreună cu șoseta/ ascunsă sub pernă” („Șoseta”).
O criză similară a dezvrăjirii, slujită însă de o retorică a lamentoului, trăim împreună cu Mircea Cărtărescu în Nimic. La Radu Andriescu, accesul e indirect, trebuie să dăm la o parte masca autoderiziunii ca să descoperim un chip devastat și, deseori, o articulare bizară, à la Scardanelli. Dar merită efortul. Ne vom bucura, în sfârșit, împreună cu americanii de poezia unuia dintre cei mai buni poeţi români contemporani.
Teodora Coman
Poezia ca formă de protectorat
Prin tema familiei, Radu Andriescu continuă seria poeţilor inspiraţi de propriul univers domestic: Cristian
Popescu, Dan Coman, Radu Vancu sau Ștefan Manasia în ultimul său volum, Cerul senin. Spre deosebire de ei, Andriescu propune o carteconcept care suspendă caracterul autobiografic, inventând o familie monoparentală, formată dintro mamă confruntată cu realităţi imobiliare și două fete, mici îngeri urbani: Ana și Mariana. Prin renunţarea la persoana I, poetul impune un regim de protectorat faţă de personajele sale, cam în felul în care Salinger visa să supravegheze la modul ideal fiinţele inocente din lanul de secară. Așadar și Radu Andriescu preferă o plasare marginală faţă de subiect, ceea ce permite o ingenuizare a perspectivei poetice. Principalele calităţi ale volumului Când nu mai e aer sunt discreţia și hibridizarea ca forme de fuziune a realului cu un fabulos îmblânzit fie prin iluzie recursivă (efectul Droste), fie prin joc („Regatul celor cinci împăraţi”, „Prietenii lui Olaf”), fie prin elipsă („Înaintea apocalipsei”, numele mamei fiind ţinut secret) sau eufemizare („Omul gri”). Hibridizarea nu înseamnă indistincţie identitară sau experiment alienant, ci o recuperare a micilor sau posibilelor momente de armonie: „Ca hibrid/ poate călători mai mult. Tristeţile/ și veselia devin una/ cu întunericul./ Ar vrea să încerce/ ceva nou. Să spună fără
să audă/ nimeni (…)/ Ca hibrid,/ ar putea face toate astea/ pe întuneric. Ar putea/ reconstrui orașul,/ schimbând sensul/ lucrurilor mobile,/ ca englezii. Ar putea/ fi Mr. Button/ și redeveni omidă. Sar putea muta/ întrun cocon/ mai mare. Poate ar reuși/ să reinventeze/ relaţii eșuate la mal./ (…) Ar hiberna/ ca ciufii,/ între două anotimpuri/călduţe. Nu foarte repede,/ între posibilităţi/ și ipoteze,/ sa liniștit în somn” („Ziua în care”).
Melancolia mamei copleșite de grijile vieţii zilnice este compensată de candoarea serafică a celor două surori. Însă toate trei au ceva în comun: vocaţia cosmogonică în cele mai banale situaţii, spaţii și momente. Mici galaxii irup delicat, clandestin, semn că destinul a fost „fentat” prin breșele lui invizibile: „Foarte rar, în weekenduri/ pe care le păstrează pentru ea, mama/ Anei și a Marianei ascultă muzică./ Îi plac nebuniile de la marginea/ muzicii. (…) Așa sau născut/ multe galaxii și alte rotocoale/ pline de lumină și formă. Sau nu”. Fetele au ca detaliu distinctiv ochi supradimensionaţi, ce copiază la scară umană găurile negre, în maniera artistei americane Margaret Keane, iar când se simte ca peștele în apă, Anei îi cresc șase mustăţi. Ana și Mariana trăiesc natural printre avataruri, iar experimentarea jocului de rol le dă libertatea naturală de a fi, temporar și conjunctural, altcineva sau altceva. Fabulosul nu se ivește gratuit, ci doar în măsura în care se justifică psihologic. Mai mult decât atât, pe poet îl interesează mecanismele mentale care justifică nevoia de imaginar; de exemplu, barierele de cretă împotriva furnicilor sau corabia stelară trebuie mai întâi gândite și abia apoi desenate, nu invers. De altfel, se pot observa două tipuri de percepţie asupra realităţii: cea inocentă a fetelor, pe de o parte, și cea a mamei, influenţată direct de nivelul ei de informare, pe de alta. Tensiunea poetică se ivește din confruntarea celor care încă nu știu prea multe lucruri și cea care deja știe destul, dar încearcă să își protejeze odraslele, spunândule până la exasperare, seară de seară, povestea lumii perfecte. Mama Anei și a Marianei nu crede în creierul reptilian, dar încearcă săși dezvolte cortexul și mai ales să găsească răspunsuri majore la problemele existenţiale, ca în poemul „Star Trek”: „Citea cartea și zâmbea amar, ca dulceaţa/ din chisea. Istoria vieţii se măsura acolo/ în eoni, iar ea nu reușea să se descurce/ cu factura la gaz și la electricitate. Celulele/ eucariote, care au ca simbioţi, can Star Trek,/ alte creaturi minuscule, transformaten/ organite, îi aminteau/ de birou. Îi plăcea povestea asta. Nu/ avea arcă, nu avea eroi sau/ martiri. Se gândea foarte serios/ dacă o metanobacterie îi poate da/ răspunsuri. Avea nevoie/ de răspunsuri”. Nimeni nu fuge de realitate, nimeni nu alege falsa soluţie a evadării programat(ic)e. Nici mama nervoasă sau
obosită, nici fetele nu se dezic cu ușurinţă de existenţa lor profană, ci o modelează continuu prin ceea ce Tzvetan Todorov numește „eroism cotidian”.
Un alt atu al volumului este unitatea. Textele sunt fragmente epice din aceeași existenţă, tăiate în cadre cinematice în varianta domestică a unei saga minimale, în care nu numai părintele conspiră la resemnificarea realităţii în momentele ei joase, ci și fetele. Nu e nevoie de un război pentru a face o pledoarie în favoarea reumanizării vieţii, sunt suficiente angoasa și banalitatea generalizate. Frumuseţea devine o formă de rezistenţă constantă, de apărare în faţa nonsensului: „Cât de încrâncenată poate fi/ când învârte ochiul Anei,/ dimi neaţa./ Cum intră/ în gălbenuș, cum răs toarnă/ timpul. Cum merge/ mai departe; doamna și colegii de clasă înghit galaxii/ la fiecare vorbă, din copii explodează generaţii/ de stele, rezistente/ la antibiotice”. Când ai copii, sensul lumii devine o responsabilitate. Prin tema familiei, Radu Andriescu depășește egocentrismul și individualismul ca principii poetice, preferând ipostaza de instanţă regizorală. Intimitatea nu alunecă niciodată în intimism, dar își trădează fragilitatea prin nevoia de protecţie și retragere întro zonă a elipsei sau a indicibilului: mama ascultă muzică la căști când nu sunt fetele acasă, își ţine trecutul sub tăcere, fetele se strecoară după cortina muzeului, Ana dispare „ca o îngheţată”, tăcerea complice vibrează de multiple posibilităţi după încheierea unor discuţii despre (i)realitatea unicornilor, a ţapului cu șase coarne, a casei din copac, plapuma devine cocon: „Ana pune la loc jucăriile/ împrăștiate pe covor. Mariana/ chicotește și privește, dintrun loc/ destul de misterios, în care doar/ fiinţele imateriale, ca zâna măseluţă,/ sălășluiesc. Se tot joacă așa vreo oră,/ până se trezește mama lor și pregătește/ mâncare și cafea./ Nimeni nu mai vorbește,/ la masă”.
„Agentul supranatural” iese din matricea poveștii pentru copii și e transpus întrun limbaj insolit, un melanj subtil de referinţe livrești și termeni din registrul nonpoetic – fizică, astrofizică, psihologie, marketing, antropologie, cinematografie și artă –, ceea ce demonstrează inteligenţa lingvistică a poetului. Așadar fuziunea este și un principiu poematic, iar microtextul fără titlu din care se inspiră titlul volumului oferă și cheia de lectură a unei literaturi autoreferenţiale: „Când/ nu mai e aer/ deloc/ închide geamul/ Și ia o carte”. Episoadele cosmogonice propun o reîmprospătare a perspectivei poetice, împotmolită fie în reţeta postumanului, fie în cea a lamentoului autocentrist sau în experimentele nereușite pe care Alexandru Mușina le reunea întrun verdict tranșant: „noua paradigmă – Textul fără mesaj”. Nu lipsesc nici sintagmele jucăușe: „djinn tonic”, „baletoane” (combinaţie între baloanele Anei și baletul sensibil al Marianei), „Team Bonding” în loc de „Team Building”, „Comper, mon pere”. „Deprimată” este un fals poem despre stare, terminat omofonic în „de primată”, după un atent exerciţiu de contemplare a unei naturi statice: „Lângă platou șade Maclura/ pomifera. Verde,/ ca merele când erau/ proaspete. Creaţă/ ca o minte/ de primată”.
Prin energia lor, fetele cu rochiţele „șifonate de hârjoană permanentă” se opun manechinelor impecabile, de vitrină, ale lui Cristi Popescu, fără pliuri, fără riduri și reușesc să nu îngheţe niciodată în cadrul fix al fotografiei. Mobilitatea lor se opune atât imobilismului, cât și imobiliarului în care activează mama lor. Sunt cu adevărat niște personaje. Sunt cu adevărat fabuloase.
După cum optzecismul a fost în cele din urmă perceput drept categoric mai multiform decât lunedismul, tot astfel, despre nouăzecism se vede din ce în ce mai limpede că e mai variat decât poetica enunţată de Dan‑Silviu Boerescu în antologia sa
excelentă Sfâșierea lui Morfeu. Radu Andriescu e unul dintre poeţii importanţi care contribuie la această reconsiderare; am invitat alţi doi poeţi importanţi, un congener nouăzecist şi o douămiistă, să ne spună cum văd recenta carte a lui Andriescu, Când nu mai e aer (Casa de Editură Max Blecher, 2016).
Pagini coordonate de Radu Vancu
www.revistatimpul.ro august 2016
6 | FILOSOFIE
Irina Georgescu
Dialogul Bucharest-Princeton, la Alba Iulia
Bucharest‑Princeton Seminar
Dana Jalobeanu
Cum se construieşte o instituţie sau 16 ani de Bucharest‑Princeton in Early Modern Philosophy
Între 12 şi 16 iulie a avut loc la Alba Iulia seminarul anual Bucharest‑Princeton, manifestare ştiinţifică internaţională ajunsă la a 16‑a ediţie. Seminarul este organizat de Centrul de Cercetare „Fundamentele modernităţii europene” (Universitatea din Bucureşti), în colaborare cu Departamentul de Filosofie al Princeton University. Anul acesta, organizatori au mai fost Institutul de Cercetare al Universităţii din Bucureşti, Biblioteca „Batthyaneum” din Alba Iulia, Institutul Catolic din Alba Iulia şi Primăria oraşului Alba Iulia. Seminarul a reunit 35 de participanţi din 11 ţări, în jurul unei teme de mare actualitate filosofică: „arhitectura raţiunii”. Rezistenţa în timp
a seminarului dovedeşte că avem de‑a face cu una dintre cele mai solide construcţii instituţionale apărute în mediul universitar şi de cercetare din România, un veritabil exemplu pentru toţi cei care îşi doresc să atingă excelenţa în studiile umaniste.
Povestea seminarului BucharestPrinceton începe la Tescani, întrun frumos început de septembrie. Suntem
în 2001, întro Românie foarte diferită de cea pe care o cunoașteţi. Cadrul: o școală de vară. Personajele: un grup de tineri postdoctoranzi români întorși de la universităţi occidentale, încercând cu greu să se reinte greze în mediul academic românesc. Invitaţii lor: profesori veniţi de la Princeton, Oxford, Paris, pentru prima oară în Estul Sălbatic. Plus vreo 20 de studenţi selectaţi printrun concurs de proiecte. „Modele ale individualului în modernitatea timpurie” este tema oficială. Două săptămâni de cursuri, seminarii, conferinţe invitate și discuţii pe text. Există însă și o agendă secretă a întâlnirii, și încă una profund subversivă. Ea pornește de la întrebările: cum se poate schimba modelul educaţional din universităţile românești? Cum ardem etapele pentru a face din universitatea românească o „universitate ca afară”? (Sloganul „Vrem o ţară ca afară” nu fusese încă inventat. Nu multă lume ar fi știut ce înseamnă.)
Îmi aduc aminte pregnant de două momente ale acelui început de septembrie. Primul e o întâlnire nocturnă. E târziu, bine trecut de miezul nopţii și așteptăm să apară „profesorul american” adus cu o mașină închiriată de la București. Nici unul dintre noi nul cunoaște pe Daniel Garber (pe atunci, profesor la Chicago), însă cu toţii iam citit cartea despre „fizica metafizică” a lui Descartes. E târziu și oboseala noastră trece spre îngrijorare când, în sfârșit, mașina așteptată apare și din ea se dă jos un personaj care aduce puţin cu imaginea fiecăruia despre Moș Crăciun. În sacul lui nu sunt cadouri, ci idei. Și foarte multă energie. Profesorul Garber nu vrea să se ducă la culcare, ci să discute cu noi. Iar prima lui întrebare, după ce se consumă conversaţia introductivă politicoasă, e una pe care nam so uit niciodată: „What do you want me to do?” („Ce vreţi să fac?”). Pe un colţ de masă, târziu în noapte, schiţăm un program de seminar pentru zilele următoare. Adăugăm texte, idei, dublăm timpii acordaţi discuţiilor, până când obţinem un seminar nonstop, în care se discută filosofie de la micul dejun până foarte târziu în noapte.
A doua amintire pregnantă e o plimbare în pădure, cu Vlad Alexandrescu și Cătălin Avramescu. Discutăm (și criticăm) lumea universitară românească. Ne imaginăm cum ar trebui transformate lucrurile. Soluţiile noastre sună cumva utopic. Imaginăm spaţii alternative de dezvoltare intelectuală, centre de cercetare, proiecte
internaţionale, instituţii racordate la lumea occidentală spre care ne uităm cu admiraţie, în căutare de modele.
După 16 ani de întâlniri anuale și după ce seminarul BucharestPrinceton a devenit o instituţie internaţională de prestigiu, cele două momente despre care vă povestesc mi se par definitorii pentru construcţia instituţională pe care am începuto în acel an împreună cu Vlad Alexandrescu, Daniel Garber, Sorana Corneanu și Mihnea Dobre. Seminarul BucharestPrinceton sa născut din întâlnirea fericită dintre două modele. Pe de o parte, modelul estic, de sorginte utopiciluministă, al „punerii împreună”. Iei un grup de tineri talentaţi și îi duci întrun loc frumos și izolat, delimitând un spaţiu alternativ al căutării, al învăţării și al colaborării. Modelul Noica, pe care lam învăţat de la Andrei Pleșu, Andrei Scrima și HoriaRoman Patapievici. De cealaltă parte, modelul anglosaxon, al „punerii în competiţie”. Iei un grup de cercetători entuziaști și îi pui împreună, reglementând atent modalităţile de interacţiune. Stimulezi întrebările și dezbaterea civilizată. Lucrezi cu textul în faţă (dacă se poate, în original). Când ai nelămuriri, apelezi la specialiști. Pentru orice eventualitate, aduci marii specialiști ai lumii „la faţa locului” și lucrezi cu ei și alături de ei… 810 ore pe zi sau cât de mult te duc puterile.
Din punerea împreună a celor două modele a rezultat o construcţie unică și în multe privinţe definitorie pentru o întreagă comunitate intelectuală. Un seminar de cercetare itinerant, care își stabilește graniţele în fiecare vară, întrun spaţiu privilegiat: Conacul Cantacuzinilor de la Tescani, Vila „Andra” de la Bran, Conacul „Apafi” de la Mălâncrav, Biblioteca „Batthyaneum” din Alba Iulia. La început am fost recepţionaţi în cheia exoticului. Îmi aduc aminte și acum replica unei participante venită din Iran (via Birkbeck College, Londra), care ne spunea că nu putuse rezista tentaţiei de a participa la un seminar desfășurat în Transilvania, în zona „Castelului lui Dracula”. Cu timpul însă, seminarul BucharestPrinceton a devenit instituţia în care se construiesc proiecte și se lansează cariere. Aici a prins formă proiectul centrului nostru de cercetare, la care visam în acea primă conversaţie silvestră: Centrul de Cercetare „Fundamentele modernităţi europene” al Universităţii din București. Tot în acest cadru sau născut volume și numere speciale de revistă, colecţia Foundations of modernity (Zeta Books) și Journal of Early Modern Studies.
16 ani este mult în lumea academică românească. Și nu neam oprit încă.
Reuniţi în partea nouă a orașului, urcăm în fiecare dimineaţă dealul spre Cetate. Odată trecute primele două
porţi, clădirile așezate în interiorul Cetăţii și simbolistica lor ne pregătesc pentru exerciţiile intelectuale din acea zi. Muzeul „Principia”, oareșce rămășiţe ale unui castru roman, Universitatea „1 Decembrie 1918”. Și totuși, simbolurile au un impact destul de slab. Un impuls mult mai puternic îl are, pentru mulţi dintre noi, Biblioteca „Batthyaneum”, în care suntem primiţi (chiar „iniţiaţi”, aș spune) de Doina Hendre Biro. Aerul de aici e fascinant de misterios. Bogăţia – enormă, ni se spune. Mult mai mare decât putem cuprinde cu privirea (de minte nu mai spun!) în cele câteva vizite pe care le avem. O „bibliotecă a Luminilor”, se tot repetă în legătură cu proiectul Episcopului Batthyány (colecţia de peste 50 de mii de volume îi aparţine). Nu mă pot abţine să mă întreb care o fi legătura dintre Lumină și atmosfera de semiobscuritate din bibliotecă – obscuritate în sens fizic (instalaţia electrică a bibliotecii na mai fost reparată de un secol) –, dar și întunecimea unui loc ţinut atâta vreme departe de ochii lumii. Poate că, întradevăr, ca în poemele lui Blaga, întunericul și lumina merg împreună.
În cadrul seminarului catolic, lipit de „Batthyaneum”, ne petrecem cel mai mult timp. Până la orele prânzului se discută aplicat, pe text, urmând ca, după masa de prânz, cercetători din diverse părţi ale lumii, unii asociaţi unor universităţi celebre (Oxford, Cambridge, Iowa, Princeton), săși prezinte mai în detaliu ultimele proiecte și cercetări. Textele alese pentru seminariile de lectură se învârt în jurul temei generale de anul acesta, „Arhitectura raţiunii – principii, legi, axiome”, temă aleasă de oamenii care neau și adus împreună: Dana Jalobeanu, Vlad Alexandrescu, Sorana Corneanu, Mihnea Dobre, Ovidiu Babeș, DoinaCristina Rusu. Departe de mine gândul sau năzuinţa de a rezuma în vreun fel toate ideile dezbătute. Tot ce mă simt capabilă să fac e, pe de o parte, să observ o ambiţie (sau poate chiar nevoie?) ce pare să nu fie numai a filosofilor modernităţii timpurii, dar și a noastră și, pe de alta, să pronunţ câteva dintre întrebările care au încolţit în mine odată cu orele petrecute la Alba Iulia. Ambiţia: ordine. În cazul seminarului nostru, ordinea cunoașterii. Un lucru care sa adus de mai multe ori în discuţie la Alba Iulia se referă la imaginea folosită de filosofi, de la Aristotel la Bacon, pentru a articula complexitatea ideii de cunoaștere: clădire precum cea a unei biblioteci sau arbore? Ceva proiectat și pus cap la cap de om (așa cum sugerează ideea
de „arhitectură”) sau mai degrabă ceva organic, născut din pământ, ale cărui principii de creștere și extindere pot fi numai descoperite? (Dacă pot fi sau nu descoperite și în ce măsură constituie încă un șir în sine de întrebări pe care nu am spaţiul și nici îndrăzneala să le tratez). Odată cu discuţia despre „teorii”, „principii” și mai ales „ordine”, ne în trebăm de unde vine această ordine. Există o „ordine a lucrurilor” inerentă lor sau ordinea e numai a gândirii, în raport cu lucrurile care se vor a fi cuprinse? Ambele, cel mai probabil. Astfel, în chilia episcopului Batthyány (à propos, biblioteca numită azi „Batthyaneum” este o fostă biserică trinitariană) sau în mai luminoasele încăperi ale seminarului catolic sa discutat nu numai despre teorii și principii în sine, ci despre necesitatea de a stăpâni o „artă a gândirii”. Filosofii modernităţii timpurii frământau mai des decât noi ideea de „măiestrie a fiinţei” (așadar nu numai a gândirii), în raport cu lumea. Putem să ne șlefuim, să ne descotorosim de excrescenţe (erori ale gândirii sau simţirii), ca să putem privi și cuprinde mai limpede ordinea lumii exterioare. La seminarul BucharestPrinceton, arta orânduirii minţii a fost discutată în legătură cu „noua logică” a secolelor al XVIIlea – al XVIIIlea.
Încă o întrebare ce sa ridicat cu prilejul discuţiilor de la Alba Iulia se referă la posibilitatea cunoașterii prin metode altele decât știinţifice („știinţificul” nu e neapărat cel de azi, să nu uităm). Se poate cunoaște prin artă, de pildă? Noţiunea de artă are un sens practic – de altfel, încă un lucru pe care îl frământăm din ce în ce mai puţin, mi se pare, e relaţia dintre teorie și practică, implicită, cred, în ideea de „artă a gândirii” (ca și în cea de „arhitectură” a ei), în special cu privire la cunoaștere. E cunoașterea numai un proces al raţionalizării? Sigur nu, iar filosofii perioadei dezbătute la Alba Iulia erau mai mult decât dornici să sublinieze importanţa experienţei și a experimentului. La fel, pe aceea a exerciţiului – fie el spiritual, intelectual sau, mai frust, de creare a unei deprinderi sănătoase ca răspuns la cele de zi cu zi.
Cam asta a fost, pentru mine, seminarul BucharestPrinceton de anul acesta: un exerciţiu. Cunoaștere, dar nu numai intelectuală. Gândindumă la posibilităţile de cunoaștere, îmi dau seama că unul dintre cele mai consistente exerciţii e dialogul – și refuz să cred că e unul numai social. În afară de orele (destul de multe) petrecute printre texte și idei cu greutate, seminarul a însemnat și dialog. Iar pentru un tânăr care e în primul rând tânăr și mai apoi cercetător, dialogul are uneori mai multă greutate decât un text.
Pagini coordonate de George Bondor
nr. 209 www.revistatimpul.ro
FILOSOFIE | 7
Vlad Alexandrescu
Un Colegiu invizibil la Alba Iulia
Doina Hendre Biro
Eveniment academic la „Batthyaneum”
in Early Modern Philosophy
După atacurile mârșave pe care a trebuit să le suport ca ministru al Culturii din partea exsenatorului Radu
F. Alexandru, potrivit cărora aș fi intenţionat să cedez Vaticanului colecţia de la „Batthyaneum”, iam propus echipei cu care organizez de 16 ani Seminarul BucureștiPrinceton să mutăm anul acesta întâlnirea noastră erudită internaţională la Alba Iulia.
Voiam să verific dacă, în condiţii de finanţare minimă, dar cu sprijinul entuziast al cercetătorilor din cele patru zări, putem transforma clădirea pe jumătate ruinată a Bibliotecii „Batthyaneum”, cu fondul ei nepreţuit de cărţi, de manuscrise și de incunabule, cu cabinetul ei de curiozităţi și colecţiile pasionante de monede și medalii, de costume și minerale, cu Observatorul astronomic cu aparatele și instrumentele lui, întro platformă vie a cercetării știinţifice, întrun loc al dezbaterii erudite, întrun cuvânt, întrun institut al cunoașterii, așa cum îl concepuse fondatorul său, episcopul Ignác Batthyány, șil lăsase cu limbă de moarte Bisericii Catolice și Provinciei Transilvania, cu condiţia ca fondul să rămână accesibil publicului și să nu fie înstrăinat sau delocalizat.
Mai mult, mam gândit să organizăm Seminarul, vreme de cinci zile, în paralel, în clădirea Bibliotecii și în aceea contiguă a Institutului Catolic, care odinioară forma un corp comun cu Biblioteca, având uși interioare prin care profesorii și studenţii circulau dintruna întralta, în funcţie de programul de studiu al zilei. Ușile au fost zidite în 1948, când statul comunist a naţionalizat Biblioteca laolaltă cu tot ce cuprindea, iar Institutul Catolic a continuat să formeze generaţii de preoţi catolici fără
să mai aibă acces la fondul istoric pe care episcopul îl donase în 1798. Biblioteca „Batthyaneum” respiră și astăzi aerul modernităţii europene, cu vastele ei colecţii de dogmatică creștină, de cazuistică iezuită și de controverse teologice, de filosofie naturală, de astronomie și cosmologie, cu lucrările de istorie și geografie, de medicină hipocratică și alchimie.
Deplasând Seminarul internaţional BucureștiPrinceton la Alba Iulia, mam gândit că putem aduce omagiul nostru episcopului Batthyány, care întemeiase la 1785 o Societas Litteraria Assiduorum, după modelul academiilor savante care începuseră să împânzească Europa (un exemplu familiar era probabil Academia din Berlin, întemeiată
de G.W. Leibniz). Conform statutului, membrii Societăţii activau în patru secţiuni, ce corespundeau celor patru domenii principale ale cunoașterii: istoria, fizica, matematica și medicina. Clerici sau laici, membrii Societăţii erau socotiţi toţi egali, indiferent de religie, origine și rang. Președintele era ales prin vot secret. Alături de studiul ideilor, fondatorul propunea studiul dreptului și al istoriei și studiul știinţelor ei auxiliare, precum diplomatica și codicologia, arhondologia, paleografia, numismatica, epigrafia și critica textului. Tot prin statut, teologia era exclusă din sfera preocupărilor lor.
Vreme de cinci zile, am avut bucuria să văd că locurile pot în continuare să adăpostească cercetări avansate în domeniile
istoriei ideilor și filosofiei știinţei. Ediţiile princeps din marii filosofi ai modernităţii puteau fi consultate pe loc. Comentariile din veacul al XVIIlea, cu cortegiul lor de replici polemice, erau acolo, nerăbdătoare să le deschidă cineva care să poată reînnoda firul receptării Provincialelor lui Pascal sau al Principiilor matematice ale filosofiei naturale ale lui Newton. Mai mult, puteam vedea însemnările fondatorului sau ale unor studioși transilvăneni pe exemplare impecabil conservate din Meditaţiile metafizice ale lui Descartes, care atestă un interes susţinut în învăţământul superior transilvănean pentru controversele postcarteziene despre natura sufletului și uniunea lui cu trupul.
Mam gândit dacă astăzi, la aproape 250 de ani de la întemeierea Bibliotecii și a Societăţii erudite din Alba Iulia, cea mai nimerită formă de valorificare a patrimoniului lăsat de fondator și de harnicii înaintași nu ar fi preluarea voinţei lor întrun Institut pentru Studiul Modernităţii Timpurii, așa cum probabil și lar fi dorit și ei și cum am fi, cu siguranţă, în măsură săl organizăm, dincolo de absurdele conflicte patrimoniale alimentate artificial de o sinistră cloacă, pe care nu am cuvinte să o calific și care se hrănește din cele mai primitive și mai josnice instincte de posesie materială. Ar fi prilejul să punem din nou Biblioteca „Batthyaneum” pe harta studiilor erudite europene, să o facem să beneficieze de fonduri pentru restaurare, conservare și cercetare. Să îi dăm o nouă viaţă, în care tezaurul nepreţuit pe care îl adăpostește să fie valorificat întrun mod inteligent și creativ, la înălţimea înţelepţilor ei donatori.
Când vorbim despre eforturile depuse pentru modernizarea cadrului știinţific transilvănean ale contelui Ignác
Batthyány, episcopul savant de la sfârșitul secolului al XVIIIlea, trebuie să amintim intenţia sa de a aduna întro organizaţie de tip academic persoanele preocupate sistematic și permanent de știinţă. Căci Societas Litteraria Assiduorum a fost menită să încurajeze și să creeze o legătură între iniţiativele știinţifice și să valorifice rezultatele cercetării prin anuare și cărţi publicate pe hârtia produsă în moara sa și în tipografia achiziţionată în acest scop. Deși fondatorul preluase modelul modern al epocii sale, de organizare a activităţii știinţifice, la baza demersului său a stat un concept gândit, perfectat și elaborat cu mult timp înainte. Intenţiile sale sunt cunoscute din documentele conservate în arhivele Bibliotecii „Batthyaneum”, adică statutul, programul
de lucru al societăţii și notiţele discursului pregătit pentru sesiunea de deschidere.
Societatea a început să devină viabilă mai ales după obţinerea Bisericii Trinitarienilor, transformată întrun institut dotat cu o bibliotecă și, din 1794, cu un observator astronomic ce avea drept finalitate tot încurajarea dezvoltării știinţelor naturii.
Biblioteca amplasată în Aula Magna oferă și astăzi imaginea fidelă a marii biblioteci de la cumpăna secolelor al XVIIIlea – al XIXlea. Repartiţia pe domenii a volumelor este echilibrată – teologia ocupă un spaţiu relativ restrâns, în comparaţie cu alte biblioteci ecleziastice din acea epocă. Un spaţiu mare este alocat cărţilor de istorie, în special cele referitoare la istoria Bisericii și cele de filosofie. Printre valoroasele ediţii de cărţi vechi și rare din renumite edituri europene se află și operele filosofilor iluminiști și ale reformatorilor.
Pe rafturi, găsim operele lui Bellarmin și Luther, Pázmány și Calvin, iar acest fapt arată că fondatorul bibliotecii a trecut peste prejudecăţile comune, fiind o adevărată minte luminată.
După ce ani dea rândul devenise un banal adjectiv asociat cuvântului filială, „Batthyaneum” a devenit un nume propriu, o marcă de prestigiu a orașului Alba Iulia și a României, fiind cea mai veche și mai valoroasă bibliotecă din ţară, prin raportare la valorile bibliofile, arhivistice și muzeale pe care le adăpostește în bătrâna clădire (ce își revendică fără speranţe dreptul la restaurare).
În ultimii ani, a crescut progresiv numărul participărilor la manifestări știinţifice și culturale, în timp ce noile parteneriate sau dovedit ideale pentru realizarea unor manifestări știinţifice și a unor produse tipărite, pentru înnoirea locului și
a rolului Bibliotecii „Batthyaneum”. Proiecte cu Ecole Nationale des Chartes de la Paris, contacte cu Universitatea Paris IV Sorbonne, Ecole des Hautes Etudes Pratiques și cele în așteptare cu Biblioteca Naţională a Franţei sunt importante etape de valorificare.
Recentul seminar iniţiat de Vlad Alexandrescu și Dana Jalobeanu, BucharestPrinceton Seminar in Early Modern Philosophy, șia derulat lucrările la Alba Iulia. The Architecture of Reason: Laws, Axioms and Principles in Early Modern Thought a fost tema ideală, iar „Batthyaneum”, locul generos în care, printro sesiune solemnă, sa reluat și discutat minunatul proiect al savantului episcop. Iar ca o coincidenţă fericită, întrun an aniversar. Căci, sărbătorind cea dea 275a aniversare a nașterii lui Ignác Batthyány, trebuie să facem mai mult pentru ca Institutum „Batthyaneum” să fie, în sfârșit, un element viu și eficient.
www.revistatimpul.ro august 2016
8 | RECONSTITUIRI
Un fel de a face publicistică
Dacă pentru mulţi dintre reprezentanţii paşoptişti gazetăria reprezenta o activitate conjuncturală, pentru Eminescu ea devine o profesie ce implică responsabilitate. De la evenimentele de politică internă la mutaţiile din planul politicii internaţionale, gazetarul surprinde prin documentarea serioasă a materialelor pe care le dă tiparului, prin respectul faţă de adevăr şi prin spiritul critic ce guvernează redactarea articolelor. Textele relevă uşurinţa cu care Eminescu abordează teme dintre cele mai diverse – economice, istorice, filosofice şi politice –, uimind prin deschiderile enciclopedice şi
recurgerea la surse documentare extrem de variate. Pasiunea cu care jurnalistul îşi exprimă concepţiile politice şi verva cu care polemizează cu alte publicaţii ale timpului oferă imaginea unui om angajat, cu vocaţia scrisului jurnalistic şi extrem de receptiv la problemele epocii.
Mihaela Mocanu
Cultivând o jurnalistică de atitudine, Eminescu angajează opinia publică în dezbaterea celor mai im
portante evenimente ale realităţii socioistorice, având curajul exprimării unor opinii radicale în privinţa clasei politice românești. Conștient de funcţia paideică a presei, gazetarul își însoţește excursul jurnalistic cu numeroase comentarii metatextuale. În acest sens, textele sunt presărate de glose, de explicitări ale termenilor neologici sau ale unor cuvinte mai vechi, al căror sens original sa demonetizat în practica discursivă curentă. Eminescu susţine de la tribuna paginii de ziar adevărate „prelecţiuni populare”, menite să faciliteze accesul cititorilor la subiectele dezbătute.
Însemnări despre EminescuColegi cu Eminescu în redacţia Timpu
lui, Slavici și Caragiale au lăsat însemnări generoase despre activitatea redacţională de la gazeta conservatorilor. Astfel, acuzat că sar fi vândut grupării conservatoare pentru o bucată de pâine, Eminescu este apărat de Slavici, care insistă asupra obiectivităţii și intransigenţei cu care jurnalistul trata deopotrivă ambele grupări politice ale vremii: „Eminescu nu era cruţător nici faţă cu membrii partidului când se nimerea ca ei să cadă în vreun păcat, ba era în stare să laude faptele bune și dacă ele erau săvârșite de adversari politici” (Ioan Slavici, Amintiri. Eminescu, Creangă, Caragiale, Coșbuc, Maiorescu, Editura Minerva, București, 1983, p. 89).
Eminescu își trata cu seriozitate sarcinile redacţionale, nu făcea concesii conjuncturale, punea pasiune și consecvenţă în argumentarea opiniilor, rămânând fidel spiritului obiectiv. Dacă în polemicile cu ceilalţi gazetari ai vremii era caustic și necruţător, în relaţiile cu membrii redacţiei dădea dovadă de amabilitate și generozitate, fiind deschis, înţelegător și loial: „Gest necuviincios nu era la el cu putinţă, vorbă proastă din gura lui nu ieșea, la orișice ocară el numai prin zâmbet despreţuitor răspundea și numi aduc aminte săl fi văzut vreodată certânduse cu cineva. Era, cei drept, aspru și necruţător și își dădea fără de înconjur părerea pe faţă, dar vorba no lungea. Pe lângă toate acestea, era totdeauna în voie bună, râdea cu multă poftă, se mulţumea și cu mai puţin decât ceea ce i se cuvenea și chiar și mâhnit ori supărat dacă ar fi fost, el nu se posomora” (ibidem, p. 117).
Tot Slavici subliniază acribia jurnalistului, resimţită de altfel și în spaţiul creaţiei artistice. Așa cum fiecare text poetic trecea mai întâi prin travaliul variantelor, fiecare articol era supus prelucrărilor succesive înainte de a fi încredinţat tiparului: „Ca scriitor, Eminescu strica multă hârtie, căci făcea multe corecturi, mai ales în ceea ce privea alegerea vorbelor, și ţinea să deie la tipografie manuscris curat și citeţ.
Articolele pentru Timpul, de exemplu, le scria de obicei acasă, le cetea cu glas tare, apoi le scria. Mai nainte apoi de a le da la tipar, i le citea apoi cuiva și, dacă nu era mulţumit cu ele, le prescria din nou. Împrejurul mesei lui de scris era deci mereu plin de hârtii rupte” (ibidem, pp. 117118).
Printre calităţile jurnalistului se numărau conștiinciozitatea și punctualitatea: „Oricât de nesuferit iar fi fost însă să iasă de acasă, nu cred că se va fi întâmplat vreodată să fi lipsit de la redacţiune ori să fi venit prea târziu. Nu era câteodată în stare săși deie samă dacă a mâncat ori nu, dar nu uita niciodată săși facă datoria, să se ţie de vorbă ori să se prezinte la timpul hotărât pentru o întâlnire” (ibidem, p. 114).
Însemnările lui Caragiale despre Eminescu sunt condensate în trei articole, În Nirvana, Ironie și Două note, în care dramaturgul încearcă să destrame imaginea individului rupt de realitate, pierdut în reverie și indiferent faţă de mizeriile vieţii. Caragiale recunoaște în Eminescu „un om de o superioară înzestrare intelectuală”, afirmând că „rareori a încăput întrun cap atâta putere de gândire” (I.L. Caragiale, Publicistică și corespondenţă, Editura Grai și Suflet – Cultura Naţională, București, pp. 6768). Dramaturgul scoate în evidenţă condiţiile precare în care trăia jurnalistul și dezgustul acestuia faţă de superficialitatea lumii: „De felul lui mândru, el fugea de onoruri, știindule câte concesiuni costă. Melancolic și pasionat, deșin același timp iubitor de veselie și de petreceri ușoare, ura din convingere așanumitele convenienţe și poleiala lumii. Niciodată
nu primea bucuros laude, nici chiar de la puţinii prietini, foarte puţini, pe carii avea șin judecata și sinceritatea cărora credea” (ibidem, p. 68). Dezgustul faţă de laude nu se întemeia însă pe falsă modestie sau pe lipsa recunoașterii propriei valori: „Dar dacă nu dorea onoruri, dacă fugea de zgomot și de laude, asta nu era decât din pricina deșertăciunii lor, iar nu din vreo falsă modestie ce lar fi făcut să naibă deplină și manifestă încredere, faţă cu toată lumea, în talentul lui. Avea talent și o știa mai bine decât oricine: nici o critică nul putea face să sendoiască de sine” (ibidem).
Linii definitorii ale publicisticii eminesciene
O mare parte dintre însemnările celor care lau cunoscut pe Eminescu în ipostaza de jurnalist își regăsesc ecoul în corpul articolelor publicate de acesta în Timpul. Maturitatea și independenţa de gândire, siguranţa discursului și argumentarea solidă a punctelor de vedere devin constante ale publicisticii eminesciene pe toată perioada celor șapte ani de activitate. Fără a fi om politic, Eminescu prezintă și analizează mecanismele vieţii politice românești din cea de a doua jumătate a veacului al XIXlea și, în această calitate, jurnalistul intră în dialog cu societatea contemporană și cu istoria, privind cu ochi critic moravurile politicienilor și propunând soluţii pentru situaţia economică și politică a ţării.
Publicistica eminesciană oferă promisiunea unui verb care părăsește cărările bătute în favoarea unei expresii obiective și curajoase. Distanţarea de stilul gazetăresc cultivat de generaţia pașoptistă se face simţită atât la nivelul temelor abordate, dintre cele mai variate și atingând probleme esenţiale pentru politica ţării, cât și la nivelul expresiei jurnalistice, diferită de patosul și retorismul specifice publicisticii secolului al XIXlea. Un merit incontestabil îi revine gazetarului în rafinarea și limpezirea limbii române, întro perioadă în care lipsa unor norme literare se face simţită în stilul greoi al publicisticii epocii, în amestecul de vechi și nou înregistrat atât la nivelul lexicului, cât și la cel al formelor gramaticale. Eminescu desfășoară o campanie acerbă împotriva „limbii păsărești” cultivate de presa vremii și a fluctuaţiilor lingvistice din paginile gazetelor de la noi. Jurnalistul scoate în evidenţă pericolele modernizărilor pripite, subliniind că fiecare înnoire pe terenul limbii trebuie să aibă la bază tradiţia.
Ceea ce este esenţial în publicistica eminesciană este întregul ei, am putea spune, parafrazândul pe Constantin Noica. Unele articole pot constitui o dezamăgire prin tonul virulent și patosul care exced cadrele unui limbaj obiectiv, dar publicistica în ansamblul ei copleșește prin amploarea problematicii abordate și varietatea mijloacelor de expresie. Totul intră în atenţia gazetarului, de la evenimente de politică internă la aspecte ale politicii externe, de la studii demografice la analize economice, de la fapte de istorie la teme de civilizaţie și cultură, de la probleme de matematică la interogaţii filosofice.
nr. 209 www.revistatimpul.ro
OPINII | 9
Ceea ce este de remarcat cu precădere este interesul ridicat al autoarei pentru limba iberică. Nu de
puţine ori, în strădania de al valorifica, ea încearcă atribuirea forţată a unor fenomene prezente în tranziţia de la limbile protoromanice la cele romanice, când, mai degrabă, această limbă de substrat a potenţat aceste fenomene, nicidecum nu lea iniţiat. De pildă, printre argumente se află lipsa cazurilor gramaticale din limbile romanice peninsulare (pp. 178179), în condiţiile în care fenomenul este prezent și în alte limbi romanice, care nu au avut nici măcar accidental contact cu iberica.
Cadrul ibericÎn sudvestul Peninsulei Iberice, scrie
rea iberică este preluată, cu mici modificări, de limba lusitană sudtartesiană, cunoscută ca bastuloturdetană. Pentru publicul român cititor al cărţii de faţă, această limbă ar prezenta un interes deosebit. C.J. Huertas atribuie (p. 71 și nota 51) în mod eronat un citat împăratului Traian, care ar fi spus că se întoarce în ţara străbunilor săi, citat datorat originii sale turdetane, turdetanii fiind originari din Dacia, unde se păstra și se păstrează până azi toponimul Turda, recte turdo. Este adevărat că locul de naștere al lui Traian, Italica, fusese întemeiat în 206 î.Hr. pe o fostă așezare turdetană. Traian însă nu vorbea bastuloturdetana, deoarece provenea dintre coloniștii aduși din Tuder. Tuder (Tutere, în limba umbriană), actualul Todi din Italia, era un oraș din Umbria. Probabil că acest lucru stă la baza confuziei din carte.
Teze şi ipoteze. Limba vorbită de legionarii romani
C.J. Huertas își fundamentează teza pe o serie de ipoteze de lucru, printre care și aceea că latina ar fi fost o limbă scrisă, nu vorbită. Prin urmare, soldaţii care formau legiunile romane nu ar fi vorbit latina (p. 27). Pentru a explica această stare de fapt, ni se prezintă peisajul lingvistic al Peninsulei Italice, cu cele trei mari grupuri lingvistice: limbile latinofalisce (latina și falisca), limbile sabelice (osca, umbriana, picena, cu dialectele lor) și limba tireniană, adică limba etruscă. Limba greacă nu este inclusă în această enumerare, dar este amintită în pa ginile următoare. Prezentarea acestui pei saj lingvistic, în sine, nu lipsită de erori – de exemplu, limbile sabelice sunt catalogate ca neindoeuropene, împreună cu etrusca (p. 29) –, este menită să susţină teza autoarei potrivit căreia legionarii romani nu vorbeau latina (o limbă
minoritară), ci o mulţime de limbi ca urmare a recrutării în legiuni a italicilor. Este adevărat că osca, umbriana și picena, cu variantele lor sunt atestate în centrul și sudul Italiei (vezi Robert von Planta, Grammatik der oskischumbrischen Dialekte, vol. 1, 2, 1892/1897, Strasbourg; Helmut Rix, Sabellische Texte. Die Texte des Oskischen, Umbrischen und Südpikenischen, ediţia 1, Universitätsverlag C. Winter, Heidelberg, 2002; dicţionarul lui Jürgen Untermann, Wörterbuch des OskischUmbrischen, ediţia 1, Universitätsverlag C. Winter, Heidelberg, 2000).
Nu mai puţin însă este adevărat că la baza unor astfel de afirmaţii stau însemnate carenţe în ceea ce privește realităţile sociale și militare din Imperiul Roman. Romanii cuceresc popoarele din Peninsula Italică, întemeiază colonii sau le acordă cuceriţilor dreptul de a se
admi nistra și de a exista politic în continuare. Acele comunităţi nu serveau în legiunile romane, acestea fiind recrutate exclusiv dintre cetăţenii romani. Nici măcar mem brii comunităţilor de drept latin, care pu teau accede mai ușor la cetăţenia romană, nu aveau dreptul de a fi recrutaţi. Servi ciul militar în legiune lear fi conferit și dreptul de a participa la viaţa politică a ce tăţii. Până la războiul cu socii (9188 î.Hr.), italici aliaţi ai Romei, aceștia din urmă nu au beneficiat de cetăţenia romană, deși au servit în armata romană întrun raport de 1:1 sau chiar de 1:2. Singurii italici a căror limbă maternă nu era latina și care ar fi putut servi în legiunile romane erau cei care aveau cetăţenie fără drept de vot (civitas sine suffragio). Dacă luăm ca indi cator conscripţia efectuată în 225 î.Hr. de romani – și de aliaţii lor, socii – pentru a afla cât potenţial militar
deţin (bărbaţi cu vârsta cuprinsă între 16 și 46 de ani), ra portul dintre romani și cetăţenii fără drept de vot (în mare parte nevorbitori de latină ca limbă maternă) este de 5:1. Pe aceștia din urmă, istoricul grec Polibiu îi numește campanieni (Peter Astbury Brunt, Italian Manpower. 225 B.C.A.D. 14, Oxford, 1971).
Legionarii vorbeau limba latină, și nu o mulţime de limbi. Mai mult, o parte dintre aliaţii italici ai Romei aveau ei înșiși ca limbă maternă latina.
Agenţii romanizăriiConfuzia este însă totală când autoa
rea se referă la Războaiele Punice (probabil numai la cel deal doilea, 218201 î.Hr.), când ne vorbește despre iberici, auxiliari ai romanilor, ce luptau contra cartaginezilor (pp. 3132). Realitatea este exact pe dos: ibericii, care se aflau sub dominaţie cartagineză, au luptat în repetate rânduri contra romanilor, ca aliaţi și mercenari în armatele fraţilor Barcas: Hannibal, Hasdrubal și Mago.
Drept urmare, C.J. Huertas, plecând de la premise eronate, trage concluzia că soldaţii din armatele romane staţionate în Hispania „nu pot fi consideraţi agenţi activi ai romanizării” (p. 32), ei nefiind, după logica autoarei, vorbitori de latină. La fel de lipsită de suport este afirmaţia de la pagina precedentă, potrivit căreia la colonizarea Peninsulei Iberice ar fi participat exclusiv coloniști proveniţi din rândul italicilor vorbitori de limbi sabelice (vezi Brunt, op. cit., cap. 23, „Legions in Spain, 20090 B.C.”, pp. 661665).
Aceste carenţe de ordin istoric nu se reflectă numai în emiterea unor ipoteze de lucru eronate, ci o conduc pe autoare și la comiterea unor erori în analiza fondului lexical. C.J. Huertas respinge originea latină a cuvântului spadă (espada, în spaniolă) din spatha, afirmând cu tărie că romanii (acei puţini care ar fi vorbit latina!) foloseau pentru spadă cuvântul gladius (p. 134). În sine, această afirmaţie nu este falsă, dar, dacă autoarea ar fi avut noţiuni de istorie militară, ar fi judecat toate acestea în contextul reformelor administrative și militare ale împăraţilor Domiţian și Constantin cel Mare și ar fi constatat că gladius fusese deja abandonat pentru o armă cu o lamă mai lungă, numită spatha. Este interesant de semnalat faptul că autoarea nu a căutat săși remedieze aceste deficienţe. În ediţia „revizuită” din 2016 a cărţii No venimos del latin, în secţiunea 5.1, intitulată „Lexicologia”, le regăsim întocmai ca în ediţia din 2013, după care sa făcut traducerea în limba română.
Recenzia poate fi citită întro formă extinsă pe siteul revistei Timpul,
www.revistatimpul.ro.
Nu venim din latină?
În volumul Nu venim din latină (ediţie revizuită şi adăugită, traducere de Mihaela Alda, Editura Geto Dacii, Bucureşti, 2016, 229 p.), Carme Jiménez Huertas îşi propune un studiu de caz care să repună în discuţie teza caracterului latin al limbilor romanice. Cartea preia o idee susţinută de Yves Cortez, şi anume că romanizarea, aşa cum o înţelegem noi, nu a avut loc. Există totuşi o deosebire fundamentală: Cortez susţine că la baza actualelor limbi romanice nu stă latina, ci o limbă italiană veche, numită romana lingua, care s‑ar fi răspândit odată cu Imperiul Roman.
Alexandru Anca
www.revistatimpul.ro august 2016
10 | POEZIE
Octavian Perpelea
Poemecaptatio benevolentiaeîmi perpelesc imaginațiaprin plictisul altorasunt un dependent de basamacde contrabandă din Lehliuo tânără speranțăa spitalului de nebunice vă înfigeîn ceafă pistolulcu apăobligându‑văsă mă iubiți aşa diliucum sunt
oldboycu o cruce de plastilină rozlipită pe spate & o aură micădin flori de plasticînaintezipe acelaşi drumsorbind mereu din butoiaşul de romfără iluziica un cobai bătrâncare a suportat prea multe experimentela final nu te aşteaptănici câmpia veşnicănici vreun Disneylandori vreo cariatidă vivantăeşti perfectfără cariefără defecto adevărată partidă pentru Cimitirul „Eternitatea”unde moarteaîți va reda optimismul & virginitatea
un cavou numit dorințătinerețea s‑a dusanimalul nu mai e la manetede ani buni tot încerci să fii din nou împăcat cu tineca pe vremea când era îndeajunssă‑ți sugi degetul pentrua simți bucuria viețiiacum nu mai aştepți nimiceşti antropologul ăla plictisit să mai cautetribul care ar fi putut face din el o celebritatenu te mai gândeşti la trecut ori la viitorpata de pe chiloți desenează perfect hartadestinului
bosketa venit toamnaam strâns din nourecoltă bogatăde boli & păduchiafară e tot mai frignopțile mă acopărcu javrele din parcuneori eczemele mele
ating eczemele loriar atunci când dormimvisele noastrese amestecăşi formăm un animal uriaşîn fiecare dimineațăun zeubolnav de Parkinsonse chinuie să‑mi reglezelimitele delirului
o, rămâidincolo e întotdeauna răuldincolo e panicae teroareatu eşti psihopatul cumintemonstrul timidaflat în punctul de fugăal realitățiio, rămâiunde eştidoar acolocreierul tău deține controlultrage toate zăvoareleaici eşti în siguranțăo vacă indianăcare dacă trece granițadevine friptură
BucaRest, 28 degrés à l’ombree atât de caldîncât nu‑mi maipot imaginaalt anotimpîn afara veriitrăim parcăo simularede apocalipsăoraşul zaceasemeni unei balene eşuatea devenit o imensăgelatină putrezită& când mă gândescla salvaremă gândesc doar la tinecocoşanelizatălollobrigidicăvisez că mă ieicu asaltca o invazie mongolăsă mă duciîntr‑o casă răcoroasă& micăo casă‑haiku
log outse înserează lentun cearcăn uriaş acoperă cerulca o eclipsă trasă pe sforide nebunisunt singur în camerăîn sicriul de betonce reciclează zilnic
acelaşi univers cenuşiumi‑e silăşi silaface înconjurulPământului şi se‑ntoarcede două orimai puternicăîn curândîmi voi dezactiva sufletulmă voi deloga de la viațăcangrenele deja‑mi înflorescîn grădinile tâmplei
amenințarea cu Perpeleacu ochii închişi& trup amorfcu funcțiile fiziologicesub cota de avariezac& tot zacde zilelunianidracu’ mai ştiede cândca un obuz dintr‑unrăzboi mondialîncă aşteptmomentul potrivitpentru a faceexplozie
Perpelea viseazăPerpelea doarme& suspinămângâie uşor pernadin pene de găinăPerpelea are un coşmar& i se facepielea de găinăîntr‑o ogradădeparte& puii suspină
stil vechia murit nea Oanebătrânul lăutarrapsodul bucuriilor simpledin mahalade 40 de ani nu a mai suportatsă vadă viațaaltfel decât cu un paharîn mânăde 40 de ani cerşindțigări & o duşcăsprijinit de peretelecârciumiimoartea nu aveacum să‑l surprindăera mereu în gardăa avut o femeiecinci copii& un cuțitastăzi doar cuțitul îi mai simtelipsa
Rahan vs Perpeleael era Rahan fiul luiCraoşi avea un şirag dincanini de tigruîn jurul gâtuluieu eram Perpelea fiul luiVasilecu cheia legată la gâtcu elasticdar anii au trecutiar Rahan a datfalimentîn timp ce Perpeleasupraviețuieşte bine‑mersi
şHomerC.V.‑ul meu nu mai are de multă vremenici o vizualizareieri am primit citație de la tribunalpentru neplata întrețineriitimp de trei anipe zi ce trececorpul prinde formaoraşului Kinshasami‑e foame& vreau ca oameniisă plătească pentru astamă gândesc să aruncîn aer maternitatea oraşuluisă devin un mit urbancu efect euforizantpentru cursanții Școlii de Varăde la Socola
in the mood for loveeşti prea înțeleptpentru a mai avea nelinişti metafizicezaci senin & lascivasemeni unui Dalai Lama răspopit& aştepți să sară pe tinetigrul amoruluisă te înfuleceîntr‑o zvârcolire discretă ca digestia unei plante carnivoreîn timpul unei partide de sex între doi surdomuți
1 001 de nopți în Bercenilocuiesc într‑ogarsonierăconfort treiam două pisici năpârlite& o nevastă obezăun monstru aproapemitologicdar seara când adormcu capul pe burta eiuriaşă & moalemă simt ca şi cum aş fipe un pat cu apăîn Burj Al Arab
nr. 209 www.revistatimpul.ro
POEZIE | 11
Îngerii şi lucrările lor
Emil Brumaru
Emil‑Iulian Sude
Poeme
Dăm în vileag atâtea obiceiuri…
Dăm în vileag atâtea obiceiuriBune sau rele? Nici nu ştiu să spun!Mor curcubeiele‑n baloane de săpunCăzute‑n stropi pe jos. Se‑ncheagă‑n cleiuriRoua prelinsă‑n zori pe geamul dulce,Melci smotociți de fluturi răi trag talpaȘontâc‑şontâc. O lâncezeală parc‑aVenit din cer cu îngeri plini de‑omidePăroase‑n picioruşe şi umide,Ce‑ar vrea‑n cearceaf alături să se culceCu noi, lin destrămați de pofte grele,Când gândurile ni se‑nvârt năuceÎn preajma celor două albe buceȘi izurile‑ncep să ne înşele;Ia foc odaia scăpărată în perdele…
Se obrinteşte lenea ca o rană…
Se obrinteşte lenea ca o ranăLăsată‑n voia ei să coacă dulceCum murele sub frunze de‑obligeană,Lumina raze moi din soare mulgeȘi ne aduce laptele‑n şiştareSă‑l bem, ca să ne fie carnea sfântăCând ne luăm îmbrobonaţi la trântăAlături de sfioasele izvoare,Ce nu‑ndrăznesc să ne răsfrângă luptaCu piedici mici şi fofârlici istețe,Și cu zvâcniri de‑amor cam pădurețe,În care fiecare‑şi smulge fructaPlină de zemuri, lacom s‑o mănânce,Întinşi în plăpumi mari sau chiar pe brânce…
Desimbolizarea (despăducherea. instinctul matern)Mama îndoia gazul cu sareşi spirt medicinal
să ne ajungă la toți ai caseidespăducherea în familiebun prilej al iubirii
la şcoală era foarte greusă nu mă scarpin pe capşi să recunoscam păduchisunt păduchiosul clasei
să te mănânce pielea capuluiîncât să simțicum te mănâncă tălpile
Dar eu nu aveam păduchinumai ceilalți copii aveau păduchimama nu ne‑a tunspe pielea spus că nu suntem puşcăriaşiînsă îndoia gazul cu spirt medicinalşi cu sareşi niciodată nu am recunoscutcă am păduchi
deşi albit părul meude lindenii copilărieise lasă aşa albitca mamasă mă despăducheze mereudar să nu mă tundă niciodată pe pieleca pe un puşcăriaş
Părerea de a fiAcum mă gândesc la părerea de a fiam început aşa pentru cănu aveam alt început
să îți forțezi propria creativitatee ca şi cum te‑ai dimensionaşi transpune în altă dimensiunepuricii, păduchii şi ce mai am euse hrănesc cu sângele meu şi sunt ai meise hrănesc din hrănireaaerisirea meaconstanta meaextensia mea
lăcustele au făcut un obicei de aderențămai ales lăcustele morganun grup morgan nu este un grup morganfără lăcuste morgan
greierele meu din creierele meu mă bate la capcă poate e mai inteligent că posedăcă e înaintea altoracă îl căpuşesc alții sau îl vampirizează
cea mai sănătoasă părere a ta despre tine greiereeste părerea duşmanilor tăi greierei‑am spuseu părerea de a fi
furnica mea partea mea feminină recunoscutădin toată fojgăiala asta nervoasă pe eao iubesc antitetica mea furnicăpartea care forțează limitelepartea din care renascpartea care mă arată precummama sora prietena
şi mulți alți nervi rostogolitoripe o parte pe altadupă cum bate vântul
însă şi bătaia vântului este de mai multe felurisunt prins în nişte cutiuțe pe care cineva le amestecăîntre eledupă cum îl trecstările de nervozitate
Atât de mic şi nu mă pot cuprindeAş fi putut să fiu încrâncenarea astadintre insectele mele de naşterecu insectele meleterminațiile mele nervoaseaceste făpturi care simt pentru mineşi frigul şi somnulpoate iubirea
aceste făpturi pe carecare pe care le‑am împărțitîn firmituri bâzâitoarecare pe care se vor anula reciprocaşa cum se anulează aşa cumpână la ultimul ecou a lui cumpână la ultima expresie a tristeții spunprima expresie a zâmbetului spun
aş fi putut să fiu regele neîncoronatal albineloral păduchilorsau poate fâşâitul aripilor de muscăatunci când îmi periam oglinzileprin care mişcarea se derula cu încetinitorulmâna zeului era mai înceatăfață de zborul meu de pe cubul de zahăr
atunci
terminațiile mele nervoaseinsectele mele nervoaseun hoit aş fi putut să fiuumblătorul hoit despărțitîn viitoare hoituri mai micişi victimă şi călăunervi hrăniți cu nerviepuizareînfometarea spațiuluinedrept
www.revistatimpul.ro august 2016
12 | INTERVIU
Vasile ErnuNăscut în URSS (1971), Vasile Ernu este absolvent al Facultăţii
de Filosofie din cadrul Universităţii ieşene „Al.I. Cuza” şi al unui master la Universitatea clujeană „Babeş‑Bolyai”. Este redactor fondator al revistei Philosophy & Stuff şi redactor asociat al revistei IDEA artă + societate, iar în ultimii ani
a semnat articole în Timpul, România liberă, HotNews, Adevărul, Noua literatură, Suplimentul de cultură şi Observator cultural. A debutat cu volumul Născut în URSS, tradus în rusă, bulgară, spaniolă, italiană, maghiară şi poloneză, distins, printre altele, cu Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat volumele Ultimii eretici ai Imperiului (2009), Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (în colaborare cu Bogdan‑Alexandru Stănescu, 2010), Intelighenţia rusă azi (2012), Sînt un om de stînga (2013) şi a coordonat Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu (în colaborare cu Costi Rogozanu, Ciprian Șiulea şi Ovidiu Țichindeleanu, 2008), Ucraina live. Criza din Ucraina: de la Maidan la război civil (împreună cu Florin Poenaru, 2014). În anul 2015 a publicat primul volum, Sectanţii, din Mica trilogie a marginalilor.
Periferia, mai ales în contextul unei sărăciri tot mai mari a unor pături sociale, reproduce la nesfârșit categoriile sociale marginale.
Vasile, cum ai regăsit Iașul în timpul lunii petrecute în rezidenţa FILIT? Mai seamănă cu cel pe care lai cunoscut în timpul studenţiei?
Când am stat la Iași, în anii ’90’96, cred că nu eram foarte conștient de ce mi se întâmplă. Sau mai degrabă am fost prins în vâltoarea schimbărilor, a experienţelor noi. Când am ajuns la Iași, aveam doar 19 ani. Am venit plin de entuziasm, pentru că veneam în „Patrie”, scăpam de „monstrul sovietic” și de comunism. Iar aici am descoperit brusc ceva foarte diferit de ceea ce știam. România din capul nostru era una foarte livrescă și romantică. Să nu uităm că Basarabia a trăit cam tot procesul de modernizare, cu excepţia perioadei scurte a României Mari, toate procesele, separat de restul regiunilor istorice românești. Noi veneam formataţi destul de diferit. Pentru că toate astea lasă urme. Chiar dacă știi limba și te scalzi întro cultură comună, există o limbă a administraţiei, a infrastructurii, a experienţei cotidiene și a educaţiei imperiale care lasă urme. Am trecut printro criză foarte profundă, care ma pus sămi revizuiesc multe dintre ideile și judecăţile de până atunci. Am înţeles că România va fi pentru mine o „nouă Patrie”, dar care este ca o limbă învăţată la maturitate. Am o mulţime de povești pe tema asta. De exemplu, mia fost foarte greu să învăţ bășcălia. Românii din Imperiul Rus sunt lipsiţi de acest simţ. Avem un simţ al umorului foarte dezvoltat, dar nu e bășcălie. Mulţi ani de zile am citit Academia Caţavencu în cheie tragică și poate că de asta nui puteam suferi. Chiar și acum privesc acest gen de satiră și critică drept ceva minor. Dar am învăţat și miam educat și acest simţ, cu toate că îl simt și acum mai degrabă ca pe ceva negativ decât pozitiv. Asta e. Dar sunt mult mai detașat. Cu timpul, mam adaptat, am început să îmi fac mulţi prieteni aici și am început să cunosc farmecul locurilor și al diferenţelor. Când am plecat din Iași, deja cunoșteam multă lume. Aceasta este slăbiciunea mea, să cunosc mulţi oameni, iar Iașul a rămas pentru mine poate cel mai intim oraș din ţară. Acum am venit de pe o cu totul altă poziţie. Cunosc multă lume de aici, am mulţi prieteni. Deja am în spate 25 de ani trăiţi în România, mai mult decât în Imperiu. Orașul a fost retușat pe alocuri, arată bine, dar pe mine clădirile mă interesează mai puţin. Mă interesează oamenii. Orașul e ca o haină, vrea săţi arate anumite lucruri, vrea să te facă turist. Urăsc acest spirit turistic, de a cunoaște ceva prestabilit și ceea ce vor ghidurile și „lumea bună”. Îmi plac lucrurile ascunse ale orașului, pentru că sunt ca unul dintre eroii mei, un hoţ de buzunare, și îmi place să buzunăresc orașele,
adică să merg acolo unde nu se vede, unde totul e ascuns. Îmi plac buzunarele orașelor și le caut. De asta am încercat să cunosc oameni din alte medii decât cele în care mă învârt de obicei. Să stau la povești cu oameni noi, din generaţii și pături sociale diferite. Am mers în familii multe, în zone precum Dallas, care e plină de sărăcie. Iașul nu e doar Copoul și Palatul, ci și Dallasul. Și e mare păcat că nu se discută despre asta. Dar cel mai mult îmi place faptul că Iașul încă nu a devenit turistic, nu vrea încă să te mintă, nu se dă ceea ce nu este. Oamenii încă se comportă firesc, sunt ușor abordabili, iar în familiile de aici intri foarte repede. Oamenii încă nuși închid porţile și sufletele, nu se refugiază în carcasa lor individualistă. Încă te cheamă la masă, având plăcerea de a petrece, nu din interes sau obligaţii. Ăsta e un mare atu al locului. De exemplu, la Cluj, un alt oraș în care am stat mult, aceste lucruri aproape că sau pierdut. Clujul devine tot mai turistic, iar oamenii, tot mai mult, prestatori de servicii. La Iași, aceste lucruri sunt încă la început, deci e bine că nu va fi capitală culturală. Trebuie să privim partea plină a paharului. Să stai o lună în curtea Casei Pogor și să scrii este un privilegiu deosebit. Practic, am terminat cartea aici. De aceea trebuie să le mulţumesc Iașului și celor care miau acordat bursa.
„Mă tem că acum, analizând de la distanţă, acel mare carnaval al anilor ’90 arată ca un parastas”
Cum a fost să studiezi la Facultatea de Filosofie din Iași? Și ce tea determinat să iei calea Clujului, apoi a Bucureștiului?
A fost o perioadă confuză. Anii ’90 au fost, pe cât de exaltaţi și plini de entuziasm, pe atât de risipitori cumva. Am consumat multă energie pe nu se știe ce. Curând va trebui să facem un mic bilanţ al acelor ani și mă tem că acum, analizând de la distanţă, acel mare carnaval al anilor ’90 arată ca un parastas. Au ceva tragic. Un soi de tragedie pe ritm de mare chef. Dar au avut, firește, și multe elemente pozitive. Însă, în loc să înţelegem ce ni se întâmplă și să luptăm, noi am chefuit. Generaţia studenţiei mele, a anilor ’90, a devenit astăzi cinică și depresivă, pentru că visele ei i sau întors împotrivă. Facultatea a fost mai degrabă una suportabilă. Am avut câţiva profesori buni, dar majoritatea nu miau lăsat prea multe amintiri. Poate e și din vina mea. Profesorul Afloroaei este cel care ma impresionat cel mai mult și poate că de aceea hermeneutica a fost unul dintre domeniile care și
nr. 209 www.revistatimpul.ro
INTERVIU | 13
„Generaţia studenţiei mele, a anilor ’90, a devenit astăzi cinică și depresivă, pentru că visele ei i s‑au întors împotrivă”astăzi mi se par fascinante. Dar poate că sa potrivit și cu formarea mea: de mic am lucrat cu textele biblice, am știut să le citesc și să le interpretez, să caut contexte istorice etc. Am povestit despre asta în ultima mea carte. Ţin minte că, la unul dintre examene, după ce am ieșit, domnul Afloroaei a întrebat: „Cei cu personajul acesta dostoevskian?”. Colegii miau relatat asta mai târziu. Am considerat această remarcă nota cea mai mare pe care am luato la Filosofie. În facultate am avut colegi foarte buni. Copii veniţi din diverse cătune, sate și orășele din Moldova și din ţară, cu un nivel de pregătire foarte ridicat. Cu un număr enorm de lecturi. În anii ’90 era un concurs nebun la aceste facultăţi, iar nivelul de pregătire era foarte ridicat. Îmi aduc aminte bine căminele din Pușkin, mai sus de Universitate, unde aveam colegi de la Matematică. Aveau un nivel excepţional, dar erau și puţin nebuni. Puteai să discuţi nopţi în șir cu cei de la Politehnică sau de la Medicină orice doreai. Mai e posibil astăzi așa ceva? E tot mai greu… Când am absolvit, în ’96 (un an am fost plecat din ţară), un bun amic, profesor de matematică, mia zis: „Cel mai bine e să schimbi locul”. Iam ascultat sfatul, miam luat bocceluţa și am plecat la Cluj, unde nu știam pe nimeni, nici măcar orașul. Am luato de la zero. Am dat la master și am rămas acolo zece ani, făcând de toate, de la revista Philosophy & Stuff la Centrul de Cultură Tranzit, din vechea sinagogă și până la revista IDEA artă + societate sau Editura Idea. Clujul a fost o cu totul altă experienţă. Iar după zece ani mam mutat în București, unde locuiesc și acum.
Lucrezi la al doilea volum din Mica trilogie a marginalilor, cel dedicat bandiţilor. Cum te documentezi? Povesteștene despre întâlnirile de gradul zero cu unii dintre ei.
La documentare muncesc de peste cinci ani. Știam foarte bine categoriile sociale cu care voi lucra: sectanţi, bandiţi și hoţi profesioniști. A treia categorie o veţi afla altădată. Mam documentat în trepte: lecturi, documente, interviuri cu oameni din aceste grupuri. Cu sectanţii mia fost mai simplu, pentru că îi cunosc mai bine, am o relaţie veche cu ei și una pe linie de familie. În cazul lor, problema este legată de încălcarea unui anumit tip de intimitate și a unor tabuuri din copilărie. Cu bandiţii, chiar dacă am mulţi prieteni din copilărie, rude și cunoștinţe care se învârt în aceste medii, nu e simplu să pătrunzi în cercul lor, pentru că noi suntem „specii” diferite. Pentru noi, ei sunt hoţi, bandiţi, iar bandiţii trebuie să fie în pușcărie. Iar pentru ei, noi suntem „fraieri”, adică o „specie” care merită să fie furată. Însă trebuie să înţelegem că, pentru ei, furtul este o formă de muncă ce are un grad maxim de risc, dar și de profit. Oricum, ei gândesc în alţi parametri, au alte legi și altă etică decât cele ale „fraierilor”. Marea problemă în cercetarea grupurilor marginale este legată mai întâi de cum pătrunzi acolo. Sunt grupuri închise, suspicioase și au un mare talent în ai „citi” pe majoritari. Ei știu că puterea, reprezentată de majoritari, nu vine niciodată cu „gânduri de pace”. Pornesc mereu de la premisa: au venit, deci au un interes. Am avut avantajul să am pe cineva apropiat care este hoţ în toată legea. E o mare autoritate în lumea lor. Prin urmare, am mers cu „recomandare”. Iar la ei funcţionează asta.
Dacă spui că ai venit din partea lui X, care e o autoritate, ţi se deschid toate ușile. Dar oricum e complicat să lucrezi cu ei, pentru că ei știu că ești un „fraier”. Cea mai impresionantă întâlnire a fost cu un hoţ care a stat în pușcărie mai mult de jumătate din viaţă, vreo 43 de ani. Dar cel mai dureros – pentru mine, cel puţin – este timpul petrecut cu clanul cerșetorilor. După ce stai puţin cu ei, nu mai ești același om. Trebuie să ai nervii și psihicul foarte tari ca să reziști. Abia aștept să termin cartea asta, pentru că e una care îmi consumă multă energie emoţională. Dacă Sectanţii e un soi de manual alternativ de studiu al religiilor, Bandiţii cred că va fi un manual educativ alternativ, în negativ. De la acești oameni poţi învăţa enorm.
„Această subcultură a penalilor este una dintre cele mai puternice în ţări precum URSS sau SUA”
Primul volum al trilogiei, Sectanţii, apărut anul trecut la Polirom, a fost o combinaţie între documentarea riguroasă și latura autobiografică. Probabil cea din urmă lipsește acum. De unde provine fascinaţia ta pentru bandiţi? Ai cunoscut mulţi în copilărie?
Prima carte se ocupă de „îngerii Domnului”, oameni buni, care vor să mântuiască lumea prin viaţa lor, cuvântul lor, puritani și riguroși în toate. Sunt dispuși la sacrificiu, se organizează exemplar, construiesc instituţii în jurul lor, un soi de chibuţuri în care se simt ca în sânul lui Avraam. Sau cel puţin încearcă. Bandiţii sunt un grup radical opus: sunt îngerii căzuţi. Culmea e că au un soi de magnet, atrag foarte mult. Strada îi adoră, sunt modele pentru copii și adolescenţi. De ce? Mai ales în cultura imperiului rus și a celui american, pe care le știu ceva mai bine. Această subcultură a penalilor este una dintre cele mai puternice în ţări precum URSS sau SUA. Firește că și pe mine ma atras întro perioadă, iar cartea cred că tratează cumva în oglindă îngerii buni și pe cei căzuţi. Sunt multe întrebări care mă chinuie de ani de zile și încerc să răspund acum prin aceste povești ale unor oameni marginali.
Din ce puncte de vedere înţelegerea marginalilor este esenţială pentru sănătatea societăţii și a fiecăruia dintre noi?
Este o imagine în negativ. Cum poţi să judeci un cerșetor când habar nu ai ce se află în spatele său, când nu îi cunoști tragedia? Cum poţi să judeci un hoţ când habar nu ai de condiţiile în care a devenit astfel? Ce îi face să fie așa cum sunt? Credemă că nu au nici o genă defectă. Mulţi dintre ei conduc state în ţările din est. Am discutat și cu bandiţi deveniţi oligarhi. Marginalul poate foarte ușor să ajungă în centru. Lumea privită prin ochii lui arată radical diferit decât cum este privită prin ochii puterii, ai majoritarului. Una e să fii vânat și alta e să vânezi.
Întrun anumit sens, sectanţii despre care ai vorbit în volumul precedent se situează cumva în centrul lumii. Deși sunt niște marginali, ei întruchipează un mod de a fi autentic, însă care, din păcate, este tot mai dificil de realizat în lumea de azi. Ai descoperit autenticitatea bandiţilor?
Puţini marginali vor să rămână acolo unde sunt. Majoritatea grupurilor marginale religioase pe care leam cercetat au îmbrăţișat după ’90 un soi de discurs oficial al hegemonului și se îmbată cu o teologie a bunăstării de tip american neoliberal, care îmi displace profund. Cum e posibil ca aceia care au putut să înfrunte mașinăria stalinistă să cedeze în faţa primului argint verde? Rezultă că sectanţii au devenit parte a puterii și deci sa terminat cu ei. Dar mereu apar alţii, doar că în cu totul alte condiţii. Bandiţii fac același traseu. După ’90 sau simţit cel mai bine, căci o lume liberalizată la maximum, cum a fost a noastră, este paradisul pentru ei. E liber la marele jaf. Aici sunt mai multe lucruri complicate, dar e clar că au ieșit victorioși și sau plasat în centru. Însă periferia, mai ales în contextul unei sărăciri tot mai mari a unor pături sociale, reproduce la nesfârșit aceste categorii sociale. Și această societate nedreaptă produce ultimii metafizicieni, care își pun o singură întrebare: banii sau viaţa?
Pentru că tot vorbeam despre autenticitate, ce anume ne blochează accesul către ea în lumea de azi?
Ce este autenticitatea? Probabil este atunci când omul își asumă ceea ce este și nu ascunde prin diverse trucuri acest lucru. Este atunci când gândirea și vorbele unei persoane corespund cu faptele ei. Știi de ce au bandiţii tatuaje? Pentru că ei sunt un soi de „oameni goi”, fără haine și brizbizuri. Tatuajele reprezintă CVul și istoria lor. Noi, „fraierii”, ne punem haine fiţoase pentru a ne da de multe ori ceea ce nu suntem. Intelectualul, fiu de ţăran și muncitor cu balega încă pe papuci, odată ajuns la oraș, își pune papion, căci vrea să se dea diferit de originea lui, să se demarce. Hainele au o anumită putere de a falsifica lucrurile. Bandiţii nu au la dispoziţie aceste trucuri. În general, oamenii simpli nu prea se dau ceea ce nu sunt. Minciuna este una dintre cele mai puternice instrumente ale civilizaţiei. Producem lumi artificiale, iar asta nu e neapărat rău. În general, animalele sunt cele mai autentice fiinţe, pentru că ele nu pot minţi. Povestesc pe larg despre asta în carte.
Spunene, te rog, care este imaginea pe care ţiai formato în privinţa funcţionării (sau nu) a următoarelor instituţii: Parlament, Guvern, partide politice.
În acest moment, riscul cel mare este lipsa de încredere în aceste instituţii. Avem un stat foarte slab, cu instituţii slabe și aservite unor clanuri de interese, unor grupuri de finanţe etc., care la prima presiune cedează. Din păcate, sunt foarte puţin sensibile la nevoile și interesele cetăţeanului. Mai nou, apleacă urechea la grupurile gălăgioase ale clasei de mijloc, care fac tărăboi pe Facebook și în massmedia și au învăţat să se mobilizeze. Asta nu e rău, dar e foarte puţin. Cum spune un bandit faimos de la noi: „Apăraţivă statul, că vil radem!”. Eu nu sunt un fan al statului, dar în acest moment nu avem ceva mai bun să punem în loc, așa că trebuie apărat, întărit și pus la treabă în interesul cetăţenilor. Dar cum? Asta e o altă discuţie.
„A fi de stânga azi înseamnă să nu ai cu cine vota”
Care este rolul pe care crezi că lar avea societatea civilă?
Nu mai cred de ceva vreme în societatea civilă. Așa cum este ea construită, nu e decât un mecanism care luptă pentru privilegiile unei mici pături sociale și e parte integrantă a puterii, chiar dacă mimează un soi de joc de presiune asupra acesteia. Este cât de cât funcţională pentru clasa de mijloc și pentru grupuri privilegiate, care sifonează bani pentru propriile jucării. Păturile sociale defavorizate, ca să nu le zic declasate, în care se află majoritatea populaţiei acestei ţări, nu sunt reprezentate de nimeni, iar societatea civilă românească, cu mici excepţii, le ignoră și chiar le dispreţuiește profund. Suntem în situaţia de a reinventa noi mecanisme de rezistenţă și apărare. Poate că „apărare civilă” sună mai bine, dar trebuie construită și aceasta.
Ce înseamnă a fi de stânga în România de astăzi? Cum se conjugă culturalul cu politicul în România zilelor noastre?
Dacă iei în serios convingerile politice, valorile în care crezi, și eu îmi iau destul de în serios viaţa și convingerile, atunci a fi de stânga azi înseamnă să nu ai cu cine vota, să fii înjurat de mai tot establishmentul cultural și mediatic conservator ce domină spaţiul nostru. Poziţia mea actuală este aceea de a mă solidariza nu cu grupul social din care fac parte, cel de mijloc, ci cu păturile sociale defavorizate: muncitori, ţărani, șomeri, copii defavorizaţi, imigranţi etc. Clasa de mijloc din România are o mare problemă: nu e capabilă săși vadă decât propriul interes și urăște profund pătura socială din care se trage, pentru că majoritatea sunt copii de ţărani și muncitori din prima și a doua generaţie, și nu de boieri sau de mari intelectuali. La fel e și cu elita noastră intelectuală și jurnalistică: niște papagali decorativi, care ciugulesc din palma primei mâini întinse. Atât timp cât nu putem depăși acest cerc vicios, nu vom rezolva nimic. La ceţi ajută palatul, dacă trebuie să ridici un zid cât cel chinezesc pentru a te proteja? La ceţi ajută oare bogăţia, când în jur lumea suferă și este oropsită?
Interviu realizat de Gabriel Cheșcu
www.revistatimpul.ro august 2016
14 | CRONICI
Cronică de arte vizuale
Redefiniri ale peisajului urbanMaria Bilaşevschi
Circul domestic
2000-2016. O recapitulare
Ineditul manifestărilor artistice din acest an a fost dat de înglobarea unor noi zone de do
cumentare. Plecând de la Piaţa Unirii, artiștii șiau ales o anumită zonă a orașului Iași – fie un cartier sau o casă izolată, fie un colţ de natură sau o șină de tren –, pentru a oferi o panoramă urbană cu elemente ce surprind ritmul și specificitatea spaţiului. Eterogenitatea reprezentărilor probează faptul că spaţiul urban nu este nici pe departe secat de resurse vizuale. În acest an, simbolurile culturale au făcut mai mult loc reprezentărilor urbane propriuzise ori căutărilor de poziţionare în spaţiul și în timpul actual, raportate atât la condiţia socială, dar mai ales profesională a artistului contemporan, înconjurat de mituri și tendinţe.
Revenind la istoria spaţiului și a personajului istoric reprezentativ atât pentru istoria modernă, cât și pentru locul în care se desfășoară această tabără, Piaţa Unirii, Rodica Crîșmaru conturează chipul domnitorului Alexandru Ioan Cuza pornind de la imaginea surprinsă de Carol Popp de Szathmáry, pictorul și fotograful personal al acestuia. Imaginea în sine relevă o persoană diferită de cea
cu care este obișnuit privitorul, căutânduse reflectarea umanului, cu apăsările și scindările interioare. Artista su bliniază vizibil această dualitate prin accentuarea secţiunii de aur întro subtilă dualitate cromatică, întregul ansamblu sporind starea de ambiguitate între ceea ce se știe istoric și dimensiunea internă a fiinţei. Pe aceeași linie, George Cernat decupează un alt simbol istoric, statuia lui Alexandru cel Bun, făcândo monumentală în comparaţie cu împrejurimile, redând astfel personajului maiestuozitatea diminuată în realitate de supraaglomerarea urbană.
Continuând seria eroilor, Elena Boţan readuce la viaţă oameni, nu personaje din manualele de istorie, persoane uitate, despre care nu mai vorbește nimeni. Mozaicul realizat din dopuri are rolul să atragă atenţia privitorului și să o poarte dincolo de aparenţă, îndemnândul la introspecţie și
reconsiderare, personajul devenind elementul unui lung și neîntrerupt șir de eroi fără nume, pierduţi în istorie.
Întrun un colaj redat expresionist, Gheorghe Isac surprinde un bloc sau, mai exact, un fragment de clădire cu redimensionarea elementului de interes: hainele atârnate de sârmă pe balconul improvizat în faţa ferestrei transformă o imagine comună oricărei zone urbane din estul Europei, adesea gri și împovărată de propria greutate, întro zonă animată.
Printro construcţie geometrică în crescendo, Radu Băcăiţă ilustrează o suită de clădiri în care ritmul cromatic face în așa fel încât întregul ansamblu să pulseze sub greutatea tensiunii și a disonanţei urbane. Aceeași geometrie a spaţiului o regăsim compusă în mod ingenios de Mariana Cociurcă, sub forma unor cercuri și dreptunghiuri armonios îmbinate, ce sugerează o aglomeraţie
de așezări umane privită de la distanţă.
Anca Floroiu conturează un peisaj nocturn, cu personaje suspendate, ce amintesc de cele ale lui Baselitz, iluminate artificial de felinare stradale ori de lumina din case, punctând starea de dislocare și fragmentare a societăţii. Individualităţi aparent uniformizate, personajele sale par că se îndreaptă încet, plutind, spre privitor.
Mihai Savin redă plastic un element central al orașului, Cinematograful „Victoria”, rămășiţa unei perioade de prosperitate fanată. Însă artistul apelează la mijloace realiste, specifice artei americane interbelice (în special E. Hopper), redând locului magia și iluzia unei lumi artificiale, cu trăiri spectaculoase.
Ștefan Coman părăsește temporar sculptura pentru a se dedica picturii. Punctul de plecare îl reprezintă autoportretul. Reprezentarea propriei imagini prin
culoare, pornind de la modelul sculptat în piatră, emană senzaţia de claustrofobie, de captivitate întro cușcă de sticlă. Deși utilizează suprapunerile de straturi cromatice, artistul reușește, prin dungile verzi ce par că se scurg peste chip, să dilueze încărcătura, lăsând impresia decojirii formei umane pentru a dezvălui o mască de ceară. O posibilă aluzie la alienarea și fragilitatea omului.
Alexandra Floarea vede în peisajul urban o pânză nesfârșită de cabluri folosite ca mijloace de comunicare, toate încolăcite ca un șarpe în jurul unui stâlp ce se înalţă ca un totem industrial, iar Mădălina Toma surprinde din esenţa orașului temelia acestuia, întorcânduse la ziduri ca elemente fundamentale în ascensiunea pe verticala concret fizică, dar mai ales pe cea spirituală.
Expoziţia taberei se desfășoară în prezent la Galeria „Cupola”, fiind un omagiu adus citadelei în care, pe un traseu aparent solitar, artiștii ne îndeamnă să vedem dincolo de structuri și mituri, să ne oprim pentru a surprinde orașul așa cum este: o oază de frumuseţe, lumină, umbră și diversitate.
Tabăra de arte vizuale „Peisaj Urban”, organizată de Uniunea Artiştilor Plastici, filiala Iaşi, s‑a născut din dorinţa promovării tinerilor artişti, dar şi din necesitatea de a ilustra plastic un oraş a cărui modernitate a fost reprezentată la nivel artistic şi academic de nume importante ale artei vizuale româneşti.
Deplasarea accentelor, variaţiile de amplitudine, relativizarea progresivă a
poeticilor de primplan din primii ani ai secolului XXI se întrezăreau de prin 2006, odată cu debutul lui Gabi Eftimie (Ochi roșii polaroid. Acesta este un test), urmat de alte câteva cărţi (precum Umilirea animalelor, din 2010, semnată de Val Chimic) ce păreau să confirme o tendinţă spre impersonalizarea discursului, tehnicitate, ritm sincopat, percepţie „autistă” a realităţii, răceală și dezangajare relaţională.
Despre postumanism a început să se vorbească târziu și cu destulă prudenţă, critica preferând confortul formulelor și al etichetelor deja uzate (polii fiind neoexpresionismul și minimalismul, între care există, desigur, o gamă largă de poetici și orientări). Dar cel care își asumă pentru prima oară deschis și cu o maximă competenţă teoretică postumanismul este Vasile Mihalache, în recentul său volum Mort după om (2016), la care voi reveni.
Gestul robotizat, vorbitul ca dinăuntrul căștilor de protecţie, o comunicare disperată, blazarea și neîncrederea în posibilităţile mijloacelor poetice au câștigat în ultimii șapteopt ani tot mai mult teren. Mai exact, și cu referinţe concrete: ceva din vidul literaturii beckettiene, sentimentul de imensă plictiseală, cinismul și
obiectivitatea rece ale romanelor lui Houellebecq sau ale filmelor lui Haneke, cruzimi preluate de la Generaţia X a lui Palahniuk & Fincher, dezavuarea tropilor și a oricărei forme de poetizare, a oricărei intenţii (până și a bănuielii) de liricitate sau sentimentalism. Dacă vom căuta aceste trăsături în poezia cea mai nouă, vom vedea că ele sunt prezente întro măsură mult mai mare și mai marcată decât ceea ce caracteriza în linii mari așanumitul „douămiism”.
Privind înapoi, pare evident că, în primul deceniu al secolului, sa impus nekrorealismul – sintagmă folosită pentru prima dată de Ștefan Manasia, în volumul său de debut, Amazon și alte poeme, din 2003), însă impulsurile nekro se găsesc din plin la destui poeţi ai perioadei –, pesimismul grefat pe un imagism greu și întunecat, obsesia eului, visceralitatea (apăsată uneori până la suprasaturaţie) sau disperarea existenţială (expediată cu ușurinţă de mulţi comentatori și critici leneși drept „mizerabilism”), împărtășite întro mai mică sau mai mare măsură de majoritatea poeţilor afirmaţi în primii
ani ai mileniului. Dintre aceștia sau detașat câţiva autori foarte diferiţi: Dan Sociu (de până la Poezii naive și sentimentale, deși dădea semne de viraj spre o altfel de poezie încă din a doua parte a plachetei Pavor nocturn), Manasia, T.S. Khasis, Ruxandra Novac, Domnica Drumea, Elena Vlădăreanu, Teodor Dună, Rita Chirian și, întro mare măsură – determinantă, spun unii, pentru poezia acestei generaţii –, Marius Ianuș (până să îmbrăţișeze o formă de fanatism ultraortodox, care ia strangulat poezia după 2010).
Excepţii de la acest „regim nocturn” au fost (Răzvan Ţupa, V. Leac, Vlad Moldovan), dar impresia generală a rămas cea a unui deceniu în care sa scris preponderent o poezie beligerantă și vehementă (a fost citată ca precursoare, cel puţin în cazul „fracturiștilor”, literatura avangardei, în special Geo Bogza), ale cărei gesturi de revoltă au ajuns până la urmă, previzibil, să fie golite de orice conţinut.
Radu Vancu, a cărui personalitate începe să se contureze tot mai clar începând cu a treia sa
carte de poezie, Monstrul fericit, este probabil, după 2010, cel mai prolific și mai elogiat poet al perioadei, confirmând, prin Frânghia înflorită și 4 A.M. Cantosuri domestice, promisiunile din Biographia litteraria și Amintiri pentru tatăl meu. Dan Coman, salutat la debut ca o mare speranţă, greu de situat sau de încadrat în vreo categorie (deși trecut și el, din aceeași exasperantă comoditate terminologică, la „neoexpresioniști”), rămâne probabil singurul poet de după 2000 care a demonstrat în cele trei volume publicate (Anul cârtiţei galbene, Ghinga și Dicţionarul Mara) că există viaţă după suprarealism, pentru că a știut să evite autosuficienţa și sterilitatea afectată a „urmașilor” lui Naum.
Desigur, „Generaţia 2000” nu a fost nici pe departe o mișcare unitară sau un grup cu o dogmă unanim acceptată. Pe de o parte, am avut fronda și spiritul anarhistprotestatar al poeţilor fracturiști – care nu numai că au fost cei mai vizibili și mai vocali cam între 2000 și 2004, dar au și dat, prin Marius Ianuș (Manifest anarhist
și alte fracturi și Ursul din containăr), Ruxandra Novac (Ecograffiti), Elena Vlădăreanu (Fisuri și Europa. Zece cântece funerare) și Domnica Drumea (Crize), primele cărţi intens dezbătute ale „noului val”. Pe de altă parte, poeţii mai puţin asumaţi social, dar ultragiaţi și ei din diferite motive, păstrând un sentiment pronunţat al rupturii dintre eu și lume. Maniacali și morbizi, trăind tot felul de apocalipse interioare, ei jucau pe cartea organicului degradat, pe indispoziţii, compulsii, tensiuni sau crispări narcisiste. Contrastele puternice și deseori violente din poezia lui Adrian Urmanov (Cărnurile cannonice și Sushi), Rita Chirian (Sevraj, Poker face), Ștefan Manasia (Amazon, Cartea micilor invazii), T.S. Khasis (Arta scalpării), Teodor Dună (Catafazii, Dea viul) și Dan Coman (Ghinga) au fost înregistra te și tratate de cronicari, cu foarte rare excepţii, superficial, deși între poeţii citaţi sunt distanţe pe care numai dorinţa criticilor de ași ușura viaţa a făcut să fie trataţi in corpore ca „douămiiști”.
Iar ceea ce sa petrecut în ultimii șaseșapte ani a fost o modificare graduală de ton și viziune, care a dinamizat un context ce începuse să se osifice.
Claudiu KomartinNu cred că le‑a scăpat celor care urmăresc fenomenul poetic actual şi tendinţele exprimate în ultimii ani în cărţile celor mai buni debutanţi o schimbare tot mai vizibilă în raport cu discursurile dominante cam dintre 2000 şi 2010.
nr. 209 www.revistatimpul.ro
CRONICI | 15
Ce mai face Arta? Cum care artă? Arta Popescu
Cronică de carte
Straturi emoţionale urbaneOana Maria Nicuţă Cronică de arte vizuale
Expoziţia ne aduce în atenţie cinci lucrări video și două tipuri de lucrări: in
dividuală și colaborativă. Cei doi artiști se orientează spre crearea unor proiecte colaborative, unul dintre rezultate fiind expoziţia de faţă, The Jaguar Sleeps (Jaguarul doarme), un video prezentat în premieră la Iași. Așa cum susţine și textul curatorial, The Jaguar Sleeps face trimitere la ideea de transformare prin acţiune, luptă, desăvârșire. Similar celorlalte lucrări ale acestei expoziţii, lucrarea de faţă presupune o incursiune metaforică întro lume a sentimentelor, poate chiar sentimentalistă, lovită de grotescul psihedelic al artificialităţii digitale.
Celelalte patru videouri prezentate în expoziţie sunt realizate individual de artiști și precedă, din perspectiva momentului execuţiei, acest ultim video. Pline de un substrat metaforic, dar și de un realism subtil, controlat, acestea trimit, în ansamblul lor, la un sens mai mult filosofic decât pragmatic, social sau politic al vieţii. Reflecţia asupra vieţii, a sensului și a condiţiei sale, pierdut în negura vremilor, face ca spiritul unui modernism retroavangardist să fie prezent ca o constantă în aceste opere. În lucrările ei, Katy B. Plummer caută
să dramatizeze aproape patetic scenarii inspirate de lucrări din istoria artei moderne. Cele două videouri prezentate ne aduc în atenţie interpretări performative ale artiștilor Joseph Beuys și Paul Gaugain. În Pieta (2014), artista interpretează în faţa camerei un cântecel despre sensul artei unui iepure imens, omagiind performanceul din 1965 al lui Joseph Beuys Wie man dem toten Hasen die Bilder erklärt (Cum săi explici tablouri unui iepure mort). Scenografia îi aparţine de asemenea artistei, care își realizează singură costumele. Meditaţia asupra mediului artistic, ca parte a sensibilităţii colective și ca motor social, se transformă aici întro interpretare menită să asigure publicul de relaţia pe care arta o poartă cu sine – sentimentul sinistru al morţii și al trecerii timpului și actul viu, plin de emoţie. Cat’s Cradle (2016) pune în mișcare performativ scena în care Iacob se luptă cu un înger, totul
pe fundalul unei muzici populare bretone. Partea a doua a videoului ne arată două perechi de mâini care joacă aţa (Cat’s Cradle este un joc de copii în care partenerii încearcă să obţină cât mai multe forme din mânuirea pe degete a unei sfori). La fel de metaforică, lucrarea ne pune în faţă conflictul, lupta și drama în care binele
și răul sunt actorii unei veșnice istorii ce domină existenţa cotidiană sau spirituală.
Implicat în realităţile sociale mai mult decât colega sa, Kuba Dorabialski transformă politica stângistă radicală, contopindo cu o poetică personală, nostalgică și melancolică, înscrisă tot pe linia modernismului. All of Them
in There (2016) este o lucrare video ce reunește fotografii și fragmente video selectate din timpul călătoriei artistului în Serbia, Macedonia, Bulgaria și România, în care brutalitatea arhitecturii socialiste se combină cu masele compacte, forţa și capitalul moral și social al aces tora. În I have some Regrets/ I have no Doubts (2015), un grup de oameni aflaţi întro pădure și poziţionaţi în cerc transferă succesiv o buturugă de la unii la alţii mimând un ritual religios, în timp ce un narator anonim argumentează sau contraargumentează pe seama regretelor, îndoielilor sau chiar a existenţei unei Divinităţi palpabile. Jocul acesta fără sfârșit, hipnotic, ne introduce în sfera unui misticism artificial și a unei poetici construite.
Expoziţia ne aduce în primplan metafora unei lumi încărcate de tensiune, emoţională sau conflictuală, prin acte performative video, care își opresc însă mesajul la limita ecranului. Deși implicarea noastră este solicitată, ea se oprește la nivelul contemplării pasive a unor stări și trăiri ce ne rămân exterioare. Poate că acest tip de interacţiune este specific totuși societăţii contemporane, dominată de comunicarea digitală, hiperreală și intens mediată.
Începutul lunii august i‑a adus publicului ieşean o expoziţie de artă video găzduită de galeria Borderline Art Space. Expoziţia That Time You Held My Hand In The Glow Of A Burning City (Momentul acela în care m‑ai ţinut de mână în incandescenţa unui oraș care arde) a reunit doi artişti contemporani australieni a căror preocupare constantă o reprezintă mediul
artei video şi digitale: Katy B. Plummer şi Kuba Dorabialski, curatoriaţi de Tangent Projects.
Primul volum din seria intitulată Opere sa numit Familia Popescu și a cuprins
primele două volume de poezie ale autorului: Familia Popescu (1987) și Cuvânt înainte (1988). La jumătatea acestui an, la aceeași editură, a apărut și cel deal doilea volum al Operelor, intitulat Arta Popescu, cuprinzând volumul omonim, publicat iniţial în anul 1994.
Dacă în cele două volume cuprinse în Opere I zisa lui Marin Sorescu se confirmă, Cristian Popescu fiind un veritabil vlăstar urmuzian, dar afirmânduși totuși originalitatea prin impecabilele tablouri de familie turnate în aliajul citadin al postmodernismului românesc, în Opere II, respectiv Arta Popescu, se observă atât o detașare de stilistica lui Urmuz, cât și o depășire a obsesiei familiei.
Volumul Arta Popescu este structurat pe două secţiuni majore: „Ce mai face Arta” și „Moartea mea din flori”. În cea dintâi, poetul realizează o serie de eseuri confesive despre artă, scrise sub forma unor poeme în
proză ale căror personaje principale sunt fie Arta – personalizată sub chipul unei iubite din popor –, fie Însuși Dumnezeu și ai săi îngerîngerași, caz în care gândurile poetului se metamorfozează în psalmi postmoderni mustind de oralitate citadină, acesta stând la taclale cu Dumnezeu așa cum ar sta cu un vechi prieten la o bere. Cu această abordare aparent golănească, Cristian Popescu ar putea fi acuzat de blasfemie de spiritele ultrasensibile din punct de vedere religios. Dar nici urmă de așa ceva. Căci, prin crearea acestui climat de familiaritate extremă cu divinitatea, poetul nu face altceva decât săi propună cititorului un Dumnezeu mult mai apropiat de oameni și de nevoile lor curente, pământești, ca și cum Rugăciunea domnească sar concentra în cuvintele: „Pâinea noastră cea de toate zilele dăneo nouă astăzi”.
Fapt perfect previzibil, dacă ţinem cont de faptul că, istoricește vorbind, poetul descrie în aceste poeme în proză o perioadă din viaţa românilor dominată de nesiguranţa zilei de mâine.
Cea dea doua secţiune a căr ţii, „Moartea mea din flori”, este o veritabilă comedie neagră, redactată tot sub forma unor poeme în proză de factură postmodernă. Poetul lasă să se înţeleagă că își simte apropiatul sfârșit (cartea apare în 1994, iar el moare la începutul lui 1995), dar nu se lasă doborât psihic de această presimţire sumbră, ci adoptă atitudinea cathartică a ciobănașului moldovean din Mioriţa: privește moartea în faţă, cumva cu dragoste, ca pe o iubită menită săi împlinească destinul sau măcar săl elibereze de chinul vieţii trăite întro societate neconformă cu valorile sale. Poemele abundă de umor negru, de haz de necaz. Apare din nou
Dumnezeu, dar acum Acesta stă la taifas cu Sfântul Petru, hotărând săi dea poetului în grijă rubrica „Decese” de la ziar. Poetul devine astfel specialist în necrologuri nonconformiste.
Volumul Arta Popescu a fost, din păcate, ultima carte antumă a poetului și ziaristului Cristian Popescu. Cu toate acestea, prin faptul că la nivel stilistic ne descoperă un alt Cristian Popescu decât cel din Familia Popescu, unul mai copt din punctul de vedere al construcţiei postmoderniste, precum și din perspectiva discursului poetic, ne putem da seama că moartea sa a răpit un scriitor în plină ascensiune, un poet lucid, bine ancorat în realitatea socială, dar și literară a vremii sale, un om ce întrunea toate premisele pentru a deveni o voce demnă de luat în seamă, un barometru al societăţii românești postrevoluţionare.
Romeo Aurelian Ilie
Numele lui Cristian Popescu este poate complet necunoscut pentru generaţia de cititori a anilor 2000. Cu toate acestea, el a fost un poet reprezentativ al generaţiei ’90. Unul despre care Marin Sorescu a consemnat: „Cristian Popescu este un poet insolit, închegat deocamdată în descendenţă urmuziană. Îl consider pe Cristian Popescu peste nivelul lui Cărtărescu”. Din păcate, a murit la începutul anului 1995, la doar 35 de ani.
Spre sfârşitul anului 2015, Editura Tracus Arte a demarat un proiect editorial ce se impunea de multă vreme, şi anume reeditarea operelor lui Cristian Popescu, sub forma unei integrale.
www.revistatimpul.ro august 2016
16 | CRONICI
Angelo Mitchievici
Cronică de film Cronică de teatru
Dana Ţabrea
Francofonia rusă
România, ţara cu numărul cel mai mare de festivaluri...
„Cine are nevoie de Franţa fără Luvru? Cine are nevoie de Rusia fără Ermitaj?”, se întreabă retoric Sokurov în filmul pe care‑l dedică unei alianţe mutuale între inamici, un francez şi un german preocupaţi să păstreze intact patrimoniul
cultural adăpostit de marele muzeu din Paris în timpul ocupaţiei naziste. Mai precis, să‑l păstreze departe de amatorii de artă nazişti din preajma lui Hitler, spoliatori fără scrupule.
R omânia e ţara cu numărul cel mai mare de festivaluri de teatru pe cap de locuitor. Cu toate acestea, Iaşul, aspirant nu de mult la titlul de capitală culturală europeană, nu mai are sau nu are încă un festival reprezentativ. În afară de festivalul de nişă de la Teatrul
pentru Copii şi Tineret „Luceafărul”, Festivalul Internaţional de Teatru pentru Publicul Tânăr Iaşi (FITPTI), orice iniţiativă festivalieră a eşuat după prima ediţie. Au existat în trecut şi alte festivaluri de teatru în Iaşi, proiectate pentru alte tipuri de nişe şi categorii de public, ce au durat un anumit număr de ani, dar care rămân amintiri (de exemplu, Festivalul de Teatru Evreiesc de la TNI).
Astăzi, la modă sunt festivalurile de film sau cele de muzică, pentru că sunt ceva mai generaliste în ma
terie de selecţie a publicului și nu comportă riscuri, oricât de specializate ar părea prin denumirea lor. Poate de aceea Festivalul Internaţional al Educaţiei (FIE) a optat pentru o mixtură festivalieră, fără ecou însă în comunitatea ieșeană. La ultima ediţie, FIE aproape că nu sa simţit: dacă nu citeam în program, nici nu aș fi zis că orașul trece prin efervescenţa unui festival (la antipod, situez Sibiul, când orașul vibrează pe durata FITS).
Apoi, un festival de teatru real ajunge să definească un oraș, săl scoată din anonimat, săși educe publicul și săl distreze în același timp (entertainmentul care nu face rabat de la calitate nu suportă conotaţii negative), să aibă profit fără a renunţa la pretenţiile elitiste, să își dezvolte potenţialul turistic fără a face din acest aspect unul primordial, să faciliteze comunicarea lipsită de prejudecăţi dintre artiști și critici, dar și legătura cu publicul larg atât prin spectacolele selectate, cât și prin activităţile specifice (colocvii, mese rotunde, lansări de carte etc.). Având în vedere asemenea motive, majoritatea orașelor din România șiau creat un festival reprezentativ: Bucureștiul – Festivalul Naţional de Teatru (FNT), pe lângă paleta diversificată de multiple festivaluri pe care o oferă; Clujul – Întâlnirile Internaţionale (IIC), pe lângă alte festivaluri pentru tinerii creatori; Timișoara – Festivalul European al Spectacolului/Festivalul Dramaturgiei Românești (FEST\FDR), alături de festivalurile de nișă ale teatrelor german și maghiar; Aradul – Festivalul Internaţional de Teatru Nou (FITN), alături de un festival de teatru clasic, Craiova – Festivalul Internaţional „Shakespeare”; Brăila – Festivalul „Zile și Nopţi de Teatru la Brăila”; Constanţa – Festivalul Internaţional „Miturile cetăţii” etc.
În cazuri excepţionale, un festival migrează dintrun oraș în altul, din motive administrative, urmânduși iniţiatorul/directorul festivalului, (re)conferind identitatea altui oraș, un aspect destul de greu de înţeles. Pentru că festivalul se dezvoltă întro și pentru o comunitate cu un anumit specific, nu în jurul unei personalităţi. Dar această problemă e destul de frecventă, manifestânduse la case mai mari și altfel: prin megalomanie în privinţa propriului festival și dejucând planuri incipiente. Festivalul nu este un cult al unei așazise personalităţi urcate pe un soclu fictiv, pe motiv că, fără respectivul personaj, festivalul ar dispărea. După cum un festival nu trebuie să pună accent pe teatre, ci pe creatori (în ceea ce privește selecţiile de spectacole făcute) și pe nevoile
publicului. În această privinţă, se poate cădea iarăși în două capcane, egale prin consecinţe: subevaluarea sau supraevaluarea gusturilor publicului. Iar dacă gusturile nu se discută, totuși, acestea se dispută (în polemici cordiale și argumentate), se formează și se educă. Iar un festival de teatru e locul perfect pentru a disputa și forma gusturi în sensul cel mai pozitiv, mai benefic și mai fertil.
Din ce motive a ajuns România atât de bogată în materie de festivaluri numi stă în atribuţii să investighez. Mai curând, să identific specificul fiecărui festival de teatru, în măsura în care se poate vorbi despre așa ceva, dincolo de conceptul nișă (specializare, adresabilitate ţintită). Iar atunci când un festival este la prima ediţie, să îi urez bunvenit în peisajul atât de aglomerat, dar atât de divers al festivalurilor din România. În această privinţă, cel mai recent festival nouînfiinţat, dar cu o tradiţie solidă de la care se revendică (primul festival naţional de teatru antic, 19781981) este Festivalul Internaţional de Teatru „Miturile Cetăţii” de anul acesta, organizat la Constanţa de Teatrul de Stat (2026 iunie).
Propunânduși să reconfigureze temele mitologiei antice în context actual, festivalul plusează pe ingredientele care au devenit un musthave al teatrului contemporan: dans și song, dar și proiecţie, pantomimă, măști etc. Spectacole de teatru instrumental (Homocordus, Franţa; Actorchestra, în regia lui Horia Suru), fabule sau mitologii contemporane (Ești un animal, Viskovitz!, în regia lui Tudor Lucanu; Electra și Leonce și Lena, în regia lui Mihai Măniuţiu; Antigona, Franţa; De ce Hecuba?!, în regia Ancăi Bradu; Dionysos, în regia lui Daniele Salvo; Uciderea lui Gonzago, în regia lui Ion Sapdaru; Șobolanul rege, în regia lui Radu Dinulescu; Othello, în regia lui Suren Shahverdyan), dar și spectacole având mai mult o componentă educativă, de popularizare a mitologiilor (Hades și Persefona, realizat cu studenţii de la Facultatea de Arte din cadrul Universităţii „Ovidius” din Constanţa; Metamorfozele iubirii, în regia lui Liviu Manolache). Dintre spectacolele ce revalorifică mitologia cu mijloace actuale (mișcare scenică, muzică live), unele supralicitează soluţiile regizorale, umbrind jocul actorilor (Othello), altele supralicitează scenariul sau mesajul, eclipsând soluţiile regizorale (Uciderea lui Gonzago, Șobolanul rege), însă majoritatea vin cu o proporţie echilibrată a elementelor (textregie, personajul VIP – personajul colectiv/restul actorilor, raportul dintre mijloacele folosite: proiecţie, mișcare scenică, intervenţii individuale exemplare de coregrafie, song de la cântec live la recital instrumental sau jelaniemonolog etc.).
Cei care sunt familiarizaţi cu regizorul rus Alexander Sokurov știu prea bine că un documentar semnat de
el – în fapt, o docudramă – nu poate fi un simplu documentar. Iar Francofonia chiar nu este, cu toate că subiectul este bine documentat. În fapt, avem un fel de declaraţie de dragoste încărcată de frustrări și de subtile reproșuri adresate mamei soacre, Europa, și o interesantă reflectare în oglinda rusă a poveștii francogermane.
Filmul este deschis de o serie de fotografii vechi, carei înfăţișează pe Tolstoi și Cehov, apoi fotografii cu oameni obișnuiţi, fotografii de grup. Marele om și poporul din care provine, acel strat al latenţelor. Apoi, o dramatizare nu tocmai fericită filmată la Luvru, cu o Marianne având o cușmă frigiană pe cap, alegorie a Revoluţiei Franceze, încarnarea Republicii, pe post de Sibilă, rostind celebra deviză „Liberté, Égalité, Fraternité” și generalul Bonaparte strâmbânduse comic.
Discursul ironic se învârte în jurul felului în care francezii au pierdut războiul, lăsânduse ocupaţi și declarânduși capitala „oraș deschis”, reluânduși firesc existenţa de zi cu zi. Contraponderea o constituie sacrificiul uman și material al Rusiei din timpul războiului, bătălia pentru Stalingrad, foametea, moartea, oroarea și tratamentul diferenţiat pe care germanii lau aplicat deopotrivă rușilor, socotiţi o rasă inferioară, și patrimoniului lor artistic. Or, rușii, ne lasă Sokurov să înţelegem, împărtășesc aceleași valori și, asemeni francezilor, au avut o mare revoluţie, Revoluţia din Octombrie. Aceste contraste configurează substratul polemic al filmului lui Sokurov. Regizorul lasă să „scape” fără nici un comentariu un portret al lui Stalin. Lipsa vreunui comentariu în aceste circumstanţe constituie ea însăși un comentariu în sine!
Parisul e un oraș pustiu, dar își revine la viaţă, Luvrul e un muzeu golit, pânzele fiind ascunse în provincie, în diferite castele, pentru a fi protejate de lăcomia invadatorului. În tot acest timp, Sokurov ţine legătura cu un prieten aflat pe mare, Dirk, ocazionând câteva reflecţii despre ocean și despre ideea de infinit, pe care neo propune pentru a trece la oceanul interiorităţii, inefabilul sufletesc din care se hrănește literatura rusă. Filmul este organizat caleidoscopic, pe multiple planuri, cu o libertate de mișcare deplină, care este cea a emoţiei și reflecţiei. Este unul dintre filmele care par că gândesc sincron cu vizualul, dincolo de dramatizările cam artificioase, singurul element evidenţiat stângaci (intenţionat?) de regie. Contemplarea chipurilor din tablouri – „popor”, îi numește Sokurov, deși în cea mai mare parte este vorba despre membrii aristocraţiei franceze imortalizaţi pe pânză – este completată de constatarea că portretul este specific artei europene (și romanul
la fel, ne spune altundeva Milan Kundera). Tocmai de aceea Sokurov poate contempla figuri care au trăit cu secole în urmă.
Dar să ne întoarcem la subiectul principal. În vara anului 1940, Jacques Jaujard, directorul Muzeului Luvru, în vârstă de 44 de ani, se întâlnește cu contele german WolffMetternich, de 46 de ani, însărcinatul din partea Germaniei cu „conservarea” patrimoniului artistic francez. Sokurov le reconstituie biografiile, fiind atent la rolul jucat de ei pe scena istoriei, dar și la declinul lor ulterior. Regizorul rus privilegiază o serie de momente importante din istoria artei, cum ar fi edificarea Luvrului ca muzeu (vezi evaluarea contribuţiei arhitectului Pierre Lescaut sau chiar istoria vizuală a Marii Galerii), oprinduse asemenea unui contemplativ vizitator asupra câte unei sculpturi sau a unui tablou pentru a medita pe marginea lor. Această meditaţie e una care pune în legătură războiul, arta, puterea și memoria.
Arta apare ca un loc privilegiat al întâlnirii și dezbaterii marilor teme, devenind un punct focal în ghidajul pe care nil face Sokurov în marele muzeu. Există un fel de joc de ștafetă, discursul face loc tăcerii, care face loc imaginii, lăsând cuvintelor posibilitatea de a fi asimilate pe fondul imaginii. Întregul film al lui Sokurov, ca și Mama și fiul (1997) sau Tată și fiu (2003), devine un poem grandios, emoţionant. Să nu ne înșelăm însă, pentru că el este totodată un eseu, un mesaj polemic adresat prin intermediul Franţei întregii culturi europene, în care cultura rusă se socotește o parte însemnată. Tolstoi, Cehov, figurile tutelare interogate retoric, invitate să revină la viaţă o spun cel mai bine. Este ceea ce ne leagă. Cât despre ceea ce ne desparte, figura lui Stalin ne oferă o întreagă documentaţie.
nr. 209 www.revistatimpul.ro
JURNAL | 17
Roxana Patraş
Nu putem evada din istoria noastră
Anecdota rimează
Simona Preda
Draga mea,
Chiar dacă par extrem de profunde și fertile pentru imaginarul său artistic, le
găturile prinţului Matila Ghyka cu Moldova sau sublimat întrun pattern de viaţă aparent complex, misterios, parcă imposibil de deslușit. Plecând și revenind la Dumbrăveni și Botoșani, urmărind lucrările de reamenajare a pavilionului de vânătoare din Serafinești și visând să se întoarcă acolo după încheierea tuturor călătoriilor, Matila își va fi asumat moldovenismul ca pe un blazon cu care se mândrea. Chintesenţă de trăsături rasiale și istorice, diplomatul român își exprima identitatea moldavă ca pe o necesară reducţie a complicatei formule cosmopolite la care îl obligau meseriile sale, pe de o parte, și zelul său pentru cunoaștere, pe de altă parte. Să fie greșită așadar găsirea unei soluţii de coerenţă a vieţii lui Matila Ghyka? O soluţie în spiritul artei, și nu al adevărului? În ciuda aspectului haotic, extrem de complicat al vieţii ilustrului personaj, mi sa părut că
secvenţele biografiei sale sar ordona după un model al arabescului, ca serie infinită. Iar serialitatea, al cărei sens nu poate fi decât căutarea unei soluţii de „dematerializare” a vieţii (în linia „spiritismului” formulat în teoriile lui Gustave Le Bon și Henri Poincaré), ma făcut să revin asupra unui pasaj din memorii, unde Matila evocă prima vizită a soţiei sale la domeniul Balș din Dumbrăveni.
Pe scurt, Matila îi arată soţiei sale, Eileen (ea însăși urmașă a unei prestigioase familii irlandeze), o versiune a decăderii vechii aristocraţii à la roumaine: parcul arată ca o junglă sălbatică, terenul de tenis e acoperit de buruieni, iar ogarii superbi, crescuţi de unchiul Leon anume pentru partidele de vânătoare, se corcesc cu câinii hoinari. Umblând în voie pe uliţele satului, devenit „un simbol al decăderii Balșilor”, urmașii ogarilor mai păstrează un fel de frumuseţe, dar sunt „fricoși și vicleni”. Întradevăr, nu din cauza istoriei mari, carei aduce pe comuniști la putere, își pierd urmele și numele urmașii lui Leon, Vladimir și Ivan. Se spune că,
mai înainte de 1944, Ivan Ghika ar fi preferat săși vândă jumătatea de moșie, să cheltuiască tot și să se aventureze în Franţa, unde o căsătorie avantajoasă lar fi scos din sărăcie. Printre localnici circulă și azi vorba că, în anii ’90, un anume Ivan Ghika (bătrân și cu baston, cu un aer de dandy și de zurbagiu) ar fi vizitat fosta casă a familiei, transformată între timp în spital, și ar fi reconstituit planul interioarelor după ritmul vieţii de altădată. În fine, se pare că acest personaj afișa cu dezinvoltură spiritul excentric al înaintașilor săi, susţinând că nul interesează afacerea retrocedărilor. Unii își aduc aminte că ar mai fi spus despre el următoarele: „bogat am fost și bogat am rămas”.
El însuși moștenitor al pădurii de la Serafinești (din care obţine un venit frumos), Matila Ghyka revine împreună cu Eileen în locurile copilăriei sale și, amândoi, însufleţiţi de reprezentarea unui trai idilic și de bogăţia resurselor, decid săși construiască acolo un loc de retragere numai al lor. La data aceea, adică prin 1922,
unchiul Leon își părăsise „instalaţiile” de la Dumbrăveni și prefera săși conducă afacerile de la distanţă. Matila povestește că, în ciuda cultului Bălșeștilor pentru generalii Ecaterinei I (ale căror portrete, ne aducem aminte, tronau în sufrageria conacului), moșierul căpătase un fel de aversiune faţă de ruși, mai ales după 1917, când armatele bolșevice trecuseră Prutul și devastaseră aproape toată moșia, cu excepţia băii și a mașinăriilor terapeutice. Pe de altă parte, unii clevetitori susţin că Leon Ghika șiar fi schimbat stilul de viaţă din cauza legii exproprierii, adoptată în 1921. Numărânduse printre cei exceptaţi, el reușise să primească dublu faţă de suprafaţa cuvenită (aproximativ 300 de hectare). De data asta însă, Leon, cel zis „Magnificul”, nu mai este împins de curiozitate pentru „spiritismul” electronilor sau de avântul inovaţiilor pe bază de electricitate, ca la începutul secolului, când preluase moșia. Dimpotrivă, el cade întro pasă așazicând materialistă, lăsânduse de acum în voia plăcerilor materiale
și trăind pe picior mare întro splendidă casă din Botoșani. Ca atare, Leon va decide să conducă Dumbrăveniul prin delegaţie, mai ales că, între timp, devenise posesorul unui automobil galben, cu care se plimba în lungul și în latul moșiei sale.
În 1929, unchiul Leon moare în condiţii neelucidate (memorialistul trece sub tăcere acest moment) sau mai curând „dispare” misterios, asemenea bizarului doctorexperimentator Balthazar Cherbonneau, dintro celebră nuvelă a lui Théophile Gautier, Avatar. Dincolo de nota anecdotică a acestor amănunte biografice, trebuie să reţinem că marea pasiune pentru electricitate (deopotrivă a unchiului, a nepotului și a tuturor oamenilor de la începutul secolului) nu e decât expresia exterioară a unei veritabile obsesii a dematerializării, ce reprezintă o dimensiune fundamentală a vieţii și operei lui Matila Ghyka, pentru care materia nu era decât electricitate pură, masa fiind doar o aparenţă, un efect al inerţiei. De aceea probabil, în seara când am ajuns și eu la Dumbrăveni, întrun început de vară fierbinte, aerul se făcuse atât de transparent, încât am avut impresia că sufletul lui Matila a rămas întotdeauna acolo.
Pasiunea sa pentru trecut și povești pare să fi venit din copilărie și a rezistat trep
tat, așa cum spune în prezentarea sa, când iau plăcut poveștile, apoi guma de mestecat, apoi romanele lui Jules Verne, apoi semiandaluzul Corto Maltese, apoi Anton Lupan, Lepa Brena și Marilyn Monroe. Iar toate par a fi surclasate în timp de povești! Cu alte cuvinte, Clio rezistă!
Volumul Nu putem evada din istoria noastră. Cea mai frumoasă poveste (vol. II, Curtea Veche Publishing, București, 2016) cuprinde scenariile serialului 5 minute de istorie, care nu au fost publicate în primul volum, intitulat Cea mai frumoasă poveste. Scenariile în varianta lor TV au fost editate, dar frazele au fost păstrate cât mai aproape de stilul original, adăugânduse note și trimiteri bibliografice. Este un demers binevenit de popularizare a istoriei și de reconfigurare a unor tipare, dat fiind succesul de care sau bucurat serialele televizate.
În „Prefaţă”, autorul trasează limitele și nuanţele discursului istoric, pentru că nimic nu este albnegru sau șanjabil: „Istoria este cea mai frumoasă poveste (…). Istoria este uneori crudă, ironică sau nedreaptă (…). Desigur că Istoria vorbește și despre bine, și despre rău, și despre victime, și despre călăi, și despre fapte eroice, și despre orori de neimaginat”. Ne lansăm din start întro paradigmă în care accentul cade pe istorie, discurs și inteligenţă, fără excepţionalitate, fără excese, exaltări sau
sufocări. Volumul debutează cu o construcţie silogistică cu un iz fin de secol al XIXlea, dar perfect aplicabilă și în contemporaneitate: „Aceia dintre români care se jenează cu istoria ţării lor fie nu cunosc acea istorie, fie au o impresie falsă despre istoria altora, fie ambele la un loc”. Concluzia firească ar fi că cine manifestă rezerve nu cunoaște. Ideea de jenă implică sine qua non necunoașterea, o formulă elegantă de a scoate din scenă ignoranţa. Fără îndoială, Clio preferă exerciţiile de inteligenţă!
Cum e istoricul sau cum ar trebui să fie? Evident, sine ira et studio, după modelul lui Tacit, iar frazele „spuse sau scrise de un profesionist al istoriei nu trebuie să aibă foarte multe adjective”. „Să o privim fără încrâncenare și fără frunţi încordate, să o judecăm fără jigniri la adresa noastră sau a vecinilor (…). Vreau doar să spun că, orice am face, noi nu putem evada din trecutul nostru. Orice am spune, nul putem schimba. Ce a fost a fost – doar că depinde de noi să spunem ce și de ce a fost (…). Istoria e mai rar un joc în albnegru și mult mai des o infinitate de
nuanţe intermediare între aceste extreme.”
Care ar fi miza? „Preocuparea noastră principală, astăzi, nu trebuie să fie înfrumuseţarea (sau înnegrirea) trecutului, ci construirea unui viitor mai bun” – altfel spus, o racordare la realitatea prezentă, o repoziţionare în contextul actual și faţă de provocările contemporane.
Propunerea din pagini este de fapt o poveste pe care trebuie să neo asumăm cu bune și cu mai puţin bune. O poveste din trecut, dar de departe cea mai frumoasă și cea mai interesantă. Avem șansa să ne convingem în contextul povestirilor propuse: „Prin noi înșine” versus „Politica porţilor deschise”, „Înscenarea de la Tămădău și compromiterea PNŢ”, „Planul Marshall și stalinizarea României”, „Instituţiile Securităţii în RPR”, studiile de caz Gheorghe GheorghiuDej, Gheorghe Maurer sau Mihail Sadoveanu, Rezistenţa anticomunistă din munţi, ideea cincinalelor, a pionieriei, relaţiile cu Iugoslavia, cu Bulgaria, metroul bucureștean și Casa Poporului, Cenaclul Flacăra, Cântarea României, vizita lui Nicolae Ceaușescu la Washington etc. reprezintă în sine tot atâtea provocări pe care istoricul lea abordat în contextul emisiunilor. Există și o interesantă paranteză referitoare la comunism și interpretarea lui în cheia determinismului și a cauzalităţii: rolul unor actori ai momentului și cum au ajuns aceștia să schimbe cursul istoriei. „Noi trebuie să ne împăcăm
cu Istoria noastră și să o cunoaștem cât mai bine.”
Dacă avem de învăţat ceva din istorie, dacă există un rol moralizator al acestei discipline, dacă reţetele trecutului mai sunt aplicabile și pe noile realităţi, dacă „noi” mai suntem „ei”, „Istoria nu ne ferește să facem greșeli, dar măcar ne poate feri să facem de două ori aceeași greșeală”. Sunt probleme ce rămân în discuţie și probabil de aici rezidă farmecul istoriei. Clio seduce!
Este istoria (în fond, discursul despre istorie) doar un exerciţiu de inteligenţă, de imaginaţie, de reprezentare sau are și un real rol educativ? Învăţăm ceva din istorie? Dacă da, ce anume și în ce măsură? Spre final, Adrian Cioroianu propune un admirabil exerciţiu contrafactual, tentantul „ce sar fi întâmplat dacă?…” Volumul se încheie cu o afirmaţie categorică, și anume aceea că „a fi confortabil cu propria ta istorie implică o doză substanţială de cunoaștere”. Cu toate acestea, rezultatul nu rezistă în timp, este interpretabil și este dreptul lui Clio să se plaseze în zona speculativinterogativă: „Competiţia dintre temerile și certitudinile noastre, dintre orgolii și dezamăgiri va continua”, dar face parte din jocul lui Clio de a ne arăta una sau alta dintre faţetele sale!
Îmi asum fiecare cuvânt atunci când afirm că Adrian Cioroianu este autorul unuia dintre cele mai originale tipuri de discurs istoric postdecembrist. Dovadă stau atât impecabila construcţie a frazei, niciodată rigidă sau crispată, cât şi excelenţa argumentaţiei, ironia şarmantă şi fina complicitate cu cititorul. Fără frivolităţi şi lamentări desuete, lipsit de
panseuri moralizatoare şi de o coerenţă ireproşabilă, Adrian Cioroianu a spart tiparele istoricului de tip „xenopolian” – cu perciuni şi cu verdicte –, impunând o nouă atitudine şi un nou suflu.
Scrisoarea IV
Dematerializare
www.revistatimpul.ro august 2016
18 | ANALIZĂ
Democratic blues Note inutile
Generozitatea politicului
Islamul şi burkini, Papa şi terorismul, islamul şi şcoala auto
R ândurile de mai jos nu reprezintă recomandări de lectură, ci teme şi subiecte despre care semnatarul acestui text ar dori să ştie mai multe. Am ales doar patru, deşi numărul corect este, desigur, mult mai mare. Apoi, nu îndrăznesc să‑mi declar public interesul decât pentru chestiuni asociate ştiinţei politice –
evident că lista este mult, mult mai lungă.Ținuta burkini a declanşat un nou scandal în Franţa legat
de islam (islamism?). O piscină din sudul Franţei a fost privatizată la sfârşitul lunii iulie de o asociaţie consacrată „libertăţii femeii” (sic!). Femeile erau invitate acolo doar îmbrăcate în costumul de baie burkini. Mai multe
personalităţi politice, inclusiv primarul localităţii respective, au protestat, iar evenimentul a fost anulat. Ceea ce s‑a întâmplat este însă simptomatic. Este clar că o minoritate musulmană vrea să‑şi impună semnele distinctive în societatea democratică şi laică franceză. Sub pretextul „dreptului la diferenţă”, asociaţia respectivă (de altfel, vă închipuiţi că mai sunt mii ca ea) primeşte bani publici, pe care îi utilizează, de fapt, pentru a impune aşa‑zisele „drepturi comunitariste”.
Lucian Dîrdală Bogdan Călinescu
Așadar pe primul loc vin îngerii (mai) buni ai lui Steven Pinker. Ideea că nivelul violenţei a scăzut
astăzi la cote inimaginabile în urmă cu câteva secole sau chiar câteva decenii mi se pare greu de contestat. Dar The Better Angels of Our Nature: Why Violence Has Declined este o excelentă provocare pentru cineva care își asumă pesimismul în politică, deși a avut privilegiul să trăiască anul memorabil 1989. Am senzaţia că va trebui să recitesc mai atent câte ceva din literatura etichetată facil drept „idealism” și că e nevoie de o relaxare a mecanismelor de apărare ce se autoactivează atunci când întâlnesc formule de genul „ascensiunea Raţiunii”. Apoi, cred că a venit momentul să revăd câteva din enunţurilecheie referitoare la influenţa mediului social asupra comportamentului uman, peste care ajunsesem să trec cu prea mare ușurinţă. Nu trec cu vederea numeroasele critici la adresa volumului, dar trebuie să spun că acest text mia redeschis gustul pentru întrebări naive și curajoase, de tipul celor din studenţie.
Ajungem la neuroștiinţe și la avansul pe care îl pot genera acestea în cercetarea politică. E un subiect despre care se vorbește foarte mult și despre care eu știu, din păcate, foarte puţin. Nu cred că generaţia mea va deveni martora sacrificării teoriei politice pe altarul „neuropoliticii”, dar sar putea ca mulţi politologi să se trezească împinși tot mai mult spre cadranul nonștiinţific al grilei îndeletnicirilor intelectuale. Nu știu dacă ar fi foarte rău – în definitiv, de aici au pornit acum multă vreme. Tot ce pot spune acum este că miaș dori să știu mai multe despre mecanismele biologice aflate la baza creării atitudinilor politice, dar și despre șansa noastră de a ridica bariere etice în calea eventualelor abuzuri ale știinţei, presupunând că asemenea instrumente ar ajunge cândva în mâini nepotrivite.
Din lista de patru teme nu putea lipsi marea criză financiară și economică pe care am traversato acum câţiva ani. În trecut, am venit în contact cu texte ce încercau să așeze în diverse tipologii bulversările majore ale sistemului economic internaţional. Fără a încerca să pătrund în zone ce numi sunt foarte familiare, simt că am nevoie de o înţelegere teoretică mai bună a efectelor crizei asupra politicilor publice și, în anumite cazuri, asupra regimurilor. Lucrările bazate pe „cea dea doua imagine inversată” (pentru a folosi formula consacrată de Peter Gourevitch la sfârșitul anilor ’70) sunt importante pentru promotorii abordărilor structuraliste în înţelegerea politicii internaţionale. Miaș dori ca, pornind de la
intuiţia că variabilele sistemice au generat răspunsuri de politică publică variabile de la un stat la altul, să aflăm mai multe despre experienţa românească. E im portant să înţelegem ce sa întâmplat în zona euro, mai ales că ţara noastră va trebui să ia o decizie în privinţa aderării, dar simt nevoia de comparaţii între România și alte ţări aflate în poziţii similare în anii 20082012.
În fine, ajung la o temă pe care am abordato de câteva ori în acest colţ de pagină: degradarea democratică. E una dintre priorităţile agendei mele de lectură și cercetare, așa că pot fi subiectiv. Aș vrea să știu mai multe despre modul în care poate fi recitită și (re)criticată literatura consolidării democratice, în vogă în anii ’90 și în prima parte a anilor 2000. Mi se pare nesatisfăcător enunţul potrivit căruia acel corp de literatură a fost bun pentru o altă epocă, iar acum avem nevoie de altceva: trebuie să vedem de ce în acei ani nu sa acordat suficientă atenţie riscurilor apariţiei unor mesaje ultranaţionaliste, xenofobe și șovine care au ajuns să corodeze ţesutul social al noilor democraţii esteuropene. Iar dacă depășim graniţele continentului nostru, cu peisajul său instituţional specific (dominat de Uniunea Europeană), cred că literatura democratizării ar trebui confruntată mai tranșant cu cea a statelor eșuate și a tentativelor mai mult sau mai puţin reușite de construcţie naţională și etatică.
Acestea ar fi așadar patru teme semnificative și interesante. Nu mă îndoiesc de faptul că lista ar putea fi îmbogăţită și rafinată de cititorii acestei pagini. Din fericire, politicul este generos cu cei interesaţi.
Diferenţa de celălalt nu e doar un privilegiu personal, intim, ci și un comportament public ce dispre
ţuiește obiceiurile normale dintro ţară occidentală. Cu câţiva ani în urmă, eram cu fetiţa mea pe stradă (în Franţa, bineînţeles), iar ea sa speriat de o femeie îmbrăcată din cap până în picioare întro burqa neagră. Acum câteva săptămâni, o bună prietenă a făcut o deplasare în Marsilia, la un stagiu de perfecţionare. Întro dupăamiază însorită a ieșit la plimbare cu două colege pe Canebière, pitorescul bulevard ce duce în port. După numai câteva minute, au fost obligate să se întoarcă la hotel. Mai mulţi tineri leau urmărit și leau înjurat. Precizez că cele trei femei au în jur de 50 de ani… Nu cred că e nevoie să precizez că tinerii respectivi erau musulmani. De fapt, ei au înjurat trei franţuzoaice care trăiesc normal, se îmbracă așa cum vor și se plimbă libere. Ura tinerilor se manifesta faţă de felul lor de viaţă! Este un episod extrem de îngrijorător, ce sa petrecut în Franţa lui 2016! E adevărat că majoritatea populaţiei din Marsilia este probabil algeriană…
Papa Francisc mia adus o teribilă decepţie. Întro declaraţie făcută la începutul lunii august, după asasinarea părintelui Hamel întro biserică din Franţa, Papa a afirmat că nu poate condamna violenţa islamului, deoarece ar fi nevoit
să o condamne și pe cea a creștinismului. Este o afirmaţie extrem de gravă, de o corectitudine politică deconcertantă, mai ales după ce un slujitor al Bisericii Catolice a fost ucis în timpul slujbei! Fidel acestei ideologii, Papa a afirmat că „liberalismul este un terorism” și a condamnat în mai multe rânduri economia capitalistă. Bineînţeles că stânga franceză jubilează, iar dreapta e pierdută… Papa întruchipează întro mare măsură poziţia Bisericii Catolice Franceze, care este foarte discretă în ceea ce privește problemele sociale, de stânga, în economie (La Croix e un ziar precum Libération…) și fără curaj faţă de terorismul islamist…
Ambigue și naive sunt și poziţiile libertarienilor francezi. Ei consideră că imigraţia are același rol benefic precum în America secolului al XIXlea, fără să facă vreo diferenţă între imigraţia musulmană și restul… Au o încredere oarbă în integrarea celor care vin în Occident și văd totul prin prisma libertăţii și a integrării prin muncă. Din păcate, nu e chiar așa de simplu pentru o populaţie pentru care islamul e și religie, și ideologie.
Breaking news. În momentul redactării acestui articol, am aflat că întro localitate situată la câţiva kilometri de orașul Lyon sa deschis o școală destinată exclusiv femeilor!
nr. 209 www.revistatimpul.ro
LABIRINT | 19
Stelian Dumistrăcel Martori ai derivei
Boii şi carul
Pentru incompetenţa idiomatică în discuţie (anulândo pe cea expresivă)
avem ilustrări mai vechi. De exemplu, după titlul Dracula Park sau caii din faţa căruţei, deplângând faptul că cercetarea arheologică a spaţiului avut în vedere pentru amplasarea respectivului loc de distracţii nu sa făcut înainte de „anunţarea debutului acestui proiect și de vânzarea acţiunilor către populaţie”, autoarea, Cristina M., conchidea (ironic!), operând substituiri: „Nu se găsesc multe pe la noi, dar de specialiști în punerea cailor în faţa căruţei nu putem spune că ducem lipsă” (Adevărul, 19.03.2002; subl. n.).
Firește, acuzăm, pe de o parte, lipsa „cunoașterii lucrurilor” (Eugeniu Coșeriu); probabil, pentru astfel de moraliști (!), carul pare a fi un mijloc de transport cumva autopropulsat, așadar o primejdie pentru cai, respectiv pentru boi! Pe de alta, tentaţia de a recurge ilogic la mijloace ale expresivităţii populare, la nivel didacticist. Or, cândva, Marin Preda (de la a cărui naștere sau
împlinit, pe 5 august, 84 de ani) a schiţat o adevărată strategie de acceptare a parimiei, atât ca formulare, cât și din perspectiva statutului emiţătorului: un politician de la oraș, în campanie electorală, le debitează ţăranilor pilde întrun stil ce renunţă la puterea sugestiei: „Bă, trebuie să pui boii înaintea carului, nu caru’ înaintea boilor” (Marele singuratic, IV/I).
Neînţelegerea imaginii originare de care ne ocupăm este rizibilă și din perspectiva unui paralelism romanic: ocupânduse de „universaliile frazeologice”, raportate la expresivitatea proverbelor, și a locuţiunilor, Eugeniu Coșeriu sa referit chiar la enunţul în discuţie: „Este, fără îndoială, mult mai «expresiv» a spune [în italiană] mettere il carro innanzi
ai buoi, cu o metaforă care evocă imediat un context vădit paradoxal – carul trebuie să fie tras de boi și numai dacă se află în urma boilor; înainte, împiedică mersul lor sau, în afara metaforei, împiedică dezvoltarea normală a unui proces –, decât a spune «a pune sfârșitul înaintea începutului» sau «a pune carul înaintea casei»; în aceste cazuri, expresia este mai puţin vioaie ori e săracă în conţinut. Este evident însă că locuţiunea [spaniolă] poner el carro delante de los bueyes (ca și varianta sa franceză mettre la charrue devant les bœufs [sau cea românească a pune carul înaintea boilor]) își datorează eficacitatea sa «lucrurilor» înseși, asociaţiilor și ideilor care se referă la lucruri, nu asociaţiilor pur
lingvistice, aparţinând limbii italiene (sau franceze [respectiv limbii române])” (Limba funcţională, pp. 252253).
Ca excurs, iată, în treacăt, alte câteva astfel de paralelisme metaforice, ilustrând mentalităţi ale ocupaţiilor primordiale: 1. rom. „ochiul stăpânului îngrașă vita”; fr. „l’œil du maître engraisse le cheval”; it. „l’occhio del padrone ingrassa il cavallo”; germ. „das Auge des Herrn macht das Vieh fett”; 2. rom. „a se culca odată cu găinile”; fr. „se coucher avec les poules”; germ. „mit den Hühner zu Bett gehen”; rus. „ložitjsja s kurami”; 3. rom. „calul de dar nu se caută de dinţi”; fr. „à cheval donné on ne regarde pas à ses dents (à la dent, à la bouche, à la bride)”; it. „a caval donato non si guarda
in bocca”; germ. „einem geschenkten Gaul sieht man nicht ins Maul”; engl. „don’t look a gift horse in the mouth”. Eventual, ca bază documentară pentru continuarea discuţiei privind receptarea contemporană.
În sfârșit, normalitatea privilegiată a poziţiei boilor este prezentă, firește, și întrun cântec de inimă rea: „Șiam să beu, batul amarul/ Șiam să beu boii și carul!”. Iar pentru necunoașterea lucrurilor din mediul rural, rămânând în preajma atelajului tradiţional, reluăm o zicere evaluată „Nu vezi ce prostii vorbești?”: „Înjugă sacii la car și hai la moară, să măcinăm boii!” (T. Pamfile, Jocuri de copii, I). Relaţii ce sar putea să nui deranjeze pe eseiștii contemporani cu neavenite înclinaţii paremiologice.
Autoarea acestor rânduri zguduitoare aparţine prin naștere familiei Ben
gescu, familie ce avea să dea culturii române și franceze două figuri importante: Maria Bengescu, jurnalistă și critic de artă, și George Bengescu, reputatul bibliograf al operei lui Voltaire. Nu acesta este însă motivul pentru care traiul nefericit al acestei femei de acum două secole este scos din uitare în cartea semnată de Nicoleta Roman, „Deznădăjduită muiere nau fost ca mine”. Femei, onoare și păcat în Valahia secolului al XIXlea (Editura Humanitas, București, 2016, 407 p.). Călăuzită de o remarcabilă răbdare și pasiune, dorinţa ei a fost să culeagă din arhivele primei jumătăţi a secolului al XIXlea nenumăratele mărturii capabile să reconstituie drama femeii în familie și în societate.
Documentele consultate de autoare au asigurat o bază temeinică de analiză: ce putea fi mai potrivit pentru studiul ei decât diversele fonduri din Arhivele Naţionale și din arhive judeţene privind cu deosebire afacerile de judecată din Ţara Românească din secolul al XIXlea până la momentul Unirii? Mai mult decât atât. În afară de exploatarea surselor documentare, Nicoleta Roman a știut să propună o lectură mai generală a
temei, mergând de la proiecţia ei în lumea înaltă a literelor – în stihurile lui Barbu Paris Mumuleanu, de exemplu – până la percepţia ei „populară”, în calendare, dar mai ales în folclorul cules de un Simion Florea Marian, de pildă, fără a uita dispoziţiile legislative, atitudinea Bisericii și a slujitorilor acesteia sau chiar impresiile călătorilor străini.
La baza cercetării sale rămân însă documentele istorice, cercetătoarea fiind convinsă, pe urmele lui Paul Veyne, că „istoria este cunoaștere prin documente” (p. 21), cele consultate de ea confruntândo, dacă nu cu corvezile vechii paleografii chirilice, cel puţin cu o bună parte dintre acestea în descifrarea scrisului românesc din perioada studiată. Nicoleta Roman știe că documentele nu sunt totul în reconstrucţia istorică a trecutului. Lucrările lui Philippe Ariès, Peter Laslett, Natalie Zemon Davis, Arlette Farge etc. șiau găsit locul
cuvenit în lecturile sale, deschizândui largi orizonturi metodologice spre abordarea modernă a temei. Fără posibilitatea, regretată chiar de autoare, de a putea conduce ana liza până la nivelul cunoașterii cantitative.
Cu toate acestea, ea a dispus de elemente mult mai solide
decât cercetătorii secolelor precedente. Este cazul informaţiilor extrase din catagrafiile locuitorilor Ţării Românești (în 1838, 30 500 de familii de plugari săteni, 1 200 de familii de plugari orășeni, 600 de familii de mazili, 443 de familii de patentari etc.), cărora le aparţinea o parte din populaţia feminină ce face subiectul acestui studiu. „Ușa” pe care Nicoleta Roman o deschide astfel „spre lumea femeii secolului al XIXlea” nu conduce spre toate ipostazele posibile ale acestei vieţi. Ideea că „oamenii fericiţi nau istorie” (Simone de Beauvoir) nu este mai puţin valabilă în cazul femeilor: singurele care au motive să rupă vălul tăcerii sunt cele a căror existenţă este prea grav ameninţată pentru a nu avea curajul de a lua condeiul în mână și ași plânge suferinţele în faţa divanelor de judecată. Așa sa constituit un bogat corpus de mărturii, capabile să scoată din uitare alte „trecute vieţi de doamne și domniţe”
decât cele de viţă domnească, de care sa ocupat odinioară cu talent Constantin Gane.
Analiza autoarei marchează astfel un pas important în explorarea modului de viaţă al femeii la nivele sociale mult mai largi: de la soţiile de negustori și boiernași, aparţinând deci categoriilor înstărite ale societăţii, la roabele din casă, slujnice sau fetele orfane. Interesul principal al cărţii este însă datorat mai ales capacităţii acesteia de a reda diversele ipostaze ale condiţiei feminine: femeile văduve, femeile divorţate, femeile retrase între zidurile mănăstirilor, orfanele („săracele fete ale nimănui”), tinerele în circumstanţele căsătoriei (cu un accent deosebit pe ritualul răpirii), femeile aflate în exerciţiul diferitelor activităţi specifice (moașe, guvernante sau doici, slujitoare la stăpân), precum și unele fapte cu totul deosebite asociate rolului lor: infanticidul, farmecele și vrăjitoriile, prostituţia, furtul etc. Exemplele de viaţă alese de autoare pentru a ilustra toate aceste aspecte au meritul de a face evocarea vie și pasionantă. Ele constituie firele din care a ţesut cu măiestrie imaginea pitorească a tapiţeriei sale, o imagine nu doar a femeii, ci și a societăţii românești văzută prin prisma ei.
Ştefan Lemny
O uşă deschisă spre viaţa femeii în secolul al XIX-lea
Urmărind problema „universaliilor frazeologice”, o postare recentă de pe internet ne provoacă revenirea la discuţia despre una dintre expresiile figurate româneşti prin care este exprimată metaforic anomalia. La bază se află reprezentări din mediul ocupaţiilor tradiţionale; aşadar, a pune carul înaintea boilor înseamnă „a fi nepriceput, stângaci; a face ceva altfel decât este normal”. Or, într‑un text despre raportul dintre preţurile reprezentând
cultivarea porumbului şi cele de la vânzarea lui, un „expert” conchide amar: „Și te întrebi: nu s‑a întors cumva treaba pe dos, nu s‑au pus boii înaintea carului?” (titlul articolului este „Preţul cu… boii înaintea carului!”, revista‑ferma.ro). De altfel, autorul este mai „tare” în ceea ce priveşte o terminologie nouă: „bonificaţie de fidelitate”, „traderi”, „preţuri de operare”, „jucătorii pieţei” etc., astfel că nu ne prea miră considerarea normalului drept o răsturnare a lucrurilor!
Î n septembrie 1832, o femeie îşi plânge pentru a treia oară în faţa Logofeţiei Dreptăţii din Țara Românească „traiul rău” pe care l‑a avut cu soţul ei, clucerul Alexandru Samurcaş. „Dumnezeule, care era să auză sudălmile şi ocările de tot felu cari acest fel de cinste îmi era pă tot ceasul de la dumnealui? Dă care groază cu adevărat m‑am dus la râu
să mă înec, pentru asemenea trai şi groază am catadicsit şi la otravă” (p. 169).
www.revistatimpul.ro august 2016
20 | VITRALIU
Cotidianul comunist
Triade existenţiale
Câmpuri minate
Ideologia transportului
Mioara Anton
Îmi place să merg cu trenul. Probabil îmi amintesc de trenurile copilăriei, călătoriile spre taberele de vară, cu şniţele şi chiftele pentru orele de drum de la marea cea mare către munţii răcoroşi. Autobuzele, metroul, tramvaiul sunt şi ele locuri în care poţi intra în contact cu oamenii, chiar dacă uneori nu vrei asta neapărat. Dar te ajută să‑ţi înţelegi limitele şi ceea ce te deranjează la ei sau ceea ce apreciezi la ceilalţi. Este ocazia excelentă să‑ţi testezi stereotipurile socioculturale. M‑am întristat să aud în România opinii
de genul: numai ţăranii merg cu trenul/autobuzul etc. Impresia era că, dacă „te respecţi”, trebuie să‑ţi plimbi fundul în maşina personală.Teodora Manea
Ascensiunea ia fost însă stopată de valul represiunii care sa abătut asupra partidelor comuniste subordo
nate Moscovei. Stalin nu mai avea încredere în soldaţii săi, iar cei care luptaseră în Spania și în rezistenţa franceză erau suspectaţi ca fiind spioni și trădători! Îndepărtarea din armată la descumpănit pe Valter Roman, mai ales că motivele excluderii îi păreau pe cât de neclare, pe atât de absurde. Mai mult, tăcerea apăsătoare a celor din conducerea partidului era o invitaţie deschisă la asumarea vinovăţiei.
Întro scrisoare adresată lui GheorghiuDej, Valter Roman deplângea atmosfera de suspiciune care se crease în jurul său, cerând evaluarea corectă a faptelor: „Eu nu sunt nici trădător, nici spion (…). Mulţi, chiar din prietenii mei apro piaţi, au început să mă ocolească, să se uite la mine cu ochi suspecţi. Ei nu șiau putut închipui că eu singur nu cunosc motivele îndepărtării mele din armată și, fiind în perioada verificărilor, au ajuns la concluzia că măsura luată ar fi în legătură cu trecutul meu”.
Abandonat de foștii camarazi, Valter Roman se simţea epuizat, disperat și demoralizat: „Prea mult sufăr în ultimul timp fără să știu de ce”. Foarte atentă la semnalele venite de la Moscova, conducerea de la București sa aliniat fără rezerve noilor tendinţe, iar foștii membri ai brigăzilor
internaţionale au fost marginalizaţi sau îndepărtaţi din partid. În cazul lui Valter Roman, verdictul Comisiei Controlului de Partid, condusă de C. Pârvulescu, a venit abia în 1954. Pentru abaterile grave constatate („carierism”, „individualism”, „fracţionism”, „lipsă de vigilenţă”), comisia la sancţionat cu vot de blam, pedeapsă de care a fost absolvit abia în 1966.
Folosirea ca mesager în timpul Revoluţiei ungare din 1956 nu la reabilitat pe deplin în ochii lui GheorghiuDej. Valter Roman a intuit că o reevaluare a trecutului era mai mult decât necesară. Întro scrisoare adresată liderului PMR, în octombrie 1961, el admitea că represiunea de la începutul anilor ’50 se datora „acţiunii criminale a grupului PaukerLuca”, care avusese ca rezultat îndepărtarea din partid a unor „cadre vechi, devotate”. Valter Roman nui putea ierta Anei Pauker încercarea de al implica întro vastă conspiraţie, căreia îi căzuseră victime foști voluntari din brigăzile internaţionale din Spania. În lumina dezvăluirilor comisiilor de anchetă, V. Roman avea
toate motivele săl considere protector pe GheorghiuDej: „Și atunci miam dat seama că în situaţia plină de suspiciuni creată de grupul PaukerLuca există un braţ protector puternic, există cineva care are grijă de noi și asta ma liniștit, deși în acea perioadă am avut frământări serioase”. Un adevărat joc al memoriei distorsionate.
Mai mult, intervenţia sa din timpul plenarei din noiembriedecembrie 1961 a fost o demonstraţie de echilibristică politică și retorică a obedienţei. V. Roman sa alăturat fără ezitări corului general, care a proiectat o imagine imaculată a primsecretarului: „Adevăratul conducător este cel a cărui strălucire încălzește totodată și inimile oamenilor. Eu așa lam cunoscut pe tovarășul GheorghiuDej în toate ocaziile”. În ciuda declaraţiilor menite săi probeze loialitatea absolută, cariera lui V. Roman în structurile de putere ale Partidului Comunist nu a fost una de anvergură, rămânând director al Editurii Politice și profesor de socialism știinţific la Institutul Politehnic.
Falimentul utopiei comuniste pe fondul exceselor regimului Ceaușescu ia declanșat o „criză de conștiinţă” împărtășită cu bunul său prieten George Macovescu: „Înainte, noi, comuniștii, spuneam: oameni, fiţi comu niști! Acum spunem: comuniști, fiţi oameni”. Un îndemn tardiv, care lăsa să se întrevadă că în jocul cu trecutul Valter Roman fusese un învins.
Este greu de spus cum cauzele socioeconomice au schimbat realitatea, dar amintirea mea din comunism era că
transportul cu trenul funcţiona destul de bine. Părinţii mei lucrau la CFR și ne bucuram toţi de permise la clasa I. Probabil era un privilegiu, dar trenurile erau frumoase. Compartimentele aveau șase locuri, erau roșii, plușate, cu perdeluţe cafenii. WCurile au fost dintotdeauna insalubre, dar asta e altă poveste. Revenind la trenuri și la ideologia generală a transportului, în timpurile comuniste, pentru a evita aglomeraţia pe șosele la sfârșit de săptămână, era regula numerelor de înmatriculare: duminici „cu soţ” sau „fără soţ”.
Din perspectiva ideologiei occidentale „verzi”, trebuie să spun că limitarea numărului de autoturisme personale și perfecţionarea infrastructurii și a transportului în comun au fost idei excelente. În aproape toată România, reţelele de cale ferată erau electrificate, ceea ce nui nici acum cazul în Anglia. Dar trecutul românesc a fost negat și distrus cu o voluptate apocaliptică, fără să se discearnă lucrurile bune ce ar fi putut să fie salvate și continuate.
Ideologia occidentală consumeristă a afectat transportul după revoluţie, iar
guvernanţii au adoptat, cumpărat și instituit mijloacele de transport „moderne”. Adică trenurile regionale din Germania, proiectate pentru distanţe de o oră, au fost cumpărate și puse pentru distanţe de șaseșapte ore, cum ar fi între București și Iași. Nu mai vorbesc despre scaunele inconfortabile, dar punctulcheie, toaletele, a început să nu mai funcţioneze. Nu de puţine ori, rapidul IașiBucurești a oprit pe câmp, invitând pasagerii disperaţi la o ieșire în peisaj.
Dincolo de această anecdotă, trenurile occidentale sau cel puţin cele englezești mă fac să invidiez găinile freerange pentru spaţiul lor vital. Pasagerii sunt sardinaţi cu genunchii la gură în scaune minuscule. Vecinătatea forţată devine greu de suportat.
Îmi vin în minte maxitaxiurile răsărite în Iașul anilor ’90, pline și transpirate. Apoi, tramvaiele reciclate din Austria sau Germania, care au pătruns pe piaţa Estului odată cu lanţurile de magazine și redefinirea shoppingului. „Team văzut aseară la Billa!” suna ca o șoaptă de amor social, însemnând: „Și eu cumpăr tot de acolo, pentru că am bani și vreau calitate!”.
Transportul în comun sa transformat pentru mine întrun prilej de observaţie socială. Am încercat să ghicesc de ce se urcă
la o anumită staţie și mă verificam prezicând staţia de coborâre. Desigur, nu vreau să poetizez, pentru că uneori era trist. Tramvaiul dintre 5.00 și 6.00 dimineaţa, cu oamenii obosiţi și ursuzi, duhnind a transpiraţie și alcool, nu era deloc fascinant. Oamenii erau triști, mergeau spre o zonă industrială de unde se puteau întoarce șomeri oricând. Peisajul era gri, iar oamenii erau la fel. Dar altfel, cum aș fi putut să știu de existenţa lor?
De cele mai multe ori, alegem să trăim întrun bol de cristal, învârtindune în aceleași cercuri mici, pe care le definim disperat ca fiind pline de sens. Dar oare sunt?
Dincolo de avantajele sau dezavantajele transportului, ca în orice practică umană,
ideologia este prezentă. Capitalismul a stimulat un nou tip de individualism, competiţie și redefinire socială, în care mașina personală tinde să exprime statutul social. Ignorarea regulilor de circulaţie devine privilegiul celor puternici.
Versiunile occidentale ale capitalismului, cu grija faţă de mediu, modalităţile diferite de autodefinire socială și grija statului de a crea infrastructuri comunicaţionale, au adus bicicleta ca mijloc de transport. Mersul cu bicicleta este și el ideologic, fiind însoţit adesea de mâncarea bio, de diete care invocă suferinţa animalelor și chiar de absenţa televizorului, care este văzut în aceste contexte ca o modalitate de informare/distracţie inferioară și dăunătoare educaţiei copiilor. Să ai TV color în anii ’80 însemna să fii cineva. Să nu ai TV deloc în 2016 înseamnă același lucru în Vest.
Fie că te plimbi cu BMWul, fie că pedalezi sau te uiţi pe fereastra vagonului, ideologia este prezentă în toate opţiunile noastre. Este o iluzie să crezi că poţi fi liber sau independent, dar cel puţin poţi fi contradictoriu. Și poţi aloca timp să fii printre oamenii care, altfel, nu ar fi invitaţi niciodată în viaţa ta.
Valter Roman, una dintre figurile emblematice ale istoriei comunismului românesc, a cunoscut de‑a lungul carierei sale în structurile partidului atât gloria, cât şi şocul dizgraţiei. Înrolat în mişcarea comunistă ilegală, a participat ca voluntar în Războiul Civil din Spania, unde a comandat divizia „Ana Pauker”. În 1939, după înfrângerea taberei republicane, ajungea în Uniunea Sovietică, lucrând în perioada războiului la Radio Moscova,
secţia în limba română. După 1944, a revenit în România pentru a construi o lume nouă, alături de trupele învingătoare ale Armatei Roşii. Experienţa militară îl îndreptăţea să‑i solicite Anei Pauker, în 1947, cooptarea sa în Secţia Militară a CC al PCR. O astfel de cerere nu pornea din considerente personale, ci avea în vedere exclusiv „reuşita muncii noastre în cadrele armatei unde m‑aţi pus şi pe mine şi unde vreau să‑mi fac datoria în mod conştient”. A fost răsplătit pentru eforturile sale prin acordarea gradului de general‑maior (1948) şi prin numirea ca locţiitor politic al şefului Marelui Stat Major.
nr. 209 www.revistatimpul.ro
Gheorghe Zărnescu sa născut în localitatea Cașin, judeţul Bacău, în anul 1953. A crescut în lumea
caldă a satului moldovenesc și, ca mulţi alţi copii de la ţară, a păzit vitele familiei, ocupaţie care îi lăsa timp suficient imaginaţiei să zboare.
„Dacă nu eram artist, aş fi fost un căutător”
„Și bunica, și mama ţeseau iarna covoare, așa că trebuia să intru și eu cumva în domeniul artistic. Și o făceam cu mare ușurinţă. Dinainte de a merge la școală, mâzgăleam pereţii cu diverse figuri în cărbune. Mai târziu, când am ieșit pe câmp cu animalele, mam apucat să încrustez coaja beţelor, la fel ca mulţi confraţi de la ţară. Nu știu de ce am ales exprimarea plastică. Poate că ea ma ales pe mine. Pasiunile au venit mai târziu, când am început să descopăr în cărţi diverse lucruri misterioase. În timp, aceste pasiuni au devenit tot mai puternice. Nu știu ce aș fi fost dacă nu eram artist, dar în orice domeniu aș fi fost un căutător”, povestește Gheorghe Zărnescu. Aceste perpetue iscodiri și curiozitatea sa ieșită din comun lau făcut mai târziu să opteze pentru Liceul de Artă „Octav Băncilă” din Iași, apoi pentru Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, pe care la absolvit în 1972. Patru ani după aceea, sa specializat la Hochschule für angewandte Kunst (Academia de Arte Aplicate) din Viena, unde la avut ca maestru pe reputatul sculptor Wander Bertoni, unul dintre părinţii fondatori ai Art Club, în 1946 (potrivit altor surse, în 1947), una dintre cele mai avansate platforme pentru tinerii
pictori, sculptori, scriitori și muzicieni angajaţi în lupta pentru autonomia artei moderne. Din 1983, Gheorghe Zărnescu a revenit la Bacău, unde lucrează și acum ca profesor la Liceul de Artă „George Apostu”. „Îmi place să am prieteni tineri, care vin cu idei din viaţa contemporană și din exprimările ei. Chiar dacă nu sunt interesaţi să rămână în domeniu, convieţuind un număr de ani împreună, ne aduc tuturor un plus de învăţăminte și un suflu revigorant”, mărturisește artistul.
„Mă sperie lumea care se formează acum”
Primul lucru pe carel constaţi în faţa unei lucrări semnate de Gheorghe Zărnescu e că nu te afli în faţa unei concluzii, ci a unei ipoteze și ai certitudinea că aceste prospecţiuni vor continua și cu altfel de ipoteze, poate total diferite de cea la care privești. „Mă interesează emoţia cu care e transpusă ideea, nu ideea în sine. Nu am teme favorite, multe îmi sunt inspirate de materialul cu care lucrez. Dacă, la un moment dat, îmi vine în minte ceva interesant, care aparţine unei alte serii, o reiau cu plăcere. Alteori, repet unele teme din dorinţa de a întări emoţional transpunerea unei idei sau de ai arăta o altă faţă”, susţine sculptorul. De aceea, spune el, nu sa gândit niciodată săși definească întrun fel sau altul stilul: „Există diferenţe între etapele mele de exprimare, dar ele sunt rezultatul căutărilor, al nevoii de a mă exprima diferit de alţii, și nu pentru a mă încadra întrun stil anume”. În aceeași cheie apreciază și expoziţiile. „Cele mai interesante evenimente la care am participat au fost cele cu artiști foarte diferiţi, și nu cu artiști de care să mă
apropii ca idei sau mod de lucru. Acest contrast creează în mintea spectatorului serii de întrebări și direcţii pentru imaginar, îl implementează în spaţii emoţionale diverse, îi arată că lumea în care trăim este de o mare diversitate”, este de părere Gheorghe Zărnescu.
Lucrările sale deschid mici ferestre către această realitate diversă, văzută prin ochii artistului, încorporată întrun univers cu figuri bizare, obiectesimbol, tăciuni și mesaje încriptate. Iam cerut sculptorului Gheorghe Zărnescu o imagine a universului său. „E cu de toate”, mia răspuns. „Mă bucură cam tot ceea ce bucură pe fiecare și mă întristează ceea ce ne întristează pe toţi. Mă sperie lumea care se formează acum, distrugerea armoniei, lupta îndârjită a credinţelor religioase, terorismul. Nu Dumnezeu a creat toate astea, ci oamenii, cu mintea lor limitată. Mă înveselesc adunările cu prietenii la un pahar cu vin, unde toate ideile își găsesc un univers în care să pot trăi.”
În privinţa integrării lucrărilor sale în arta mileniului al treilea, artistul este de părere că arta contemporană este fascinantă, extrem de diversă și în deplină concordanţă cu toate domeniile trecutului și cu tot ceea ce a fost până acum. „Cred că mai degrabă încerc să mă integrez, decât să fac o figură aparte și mă bucur când mă apropii cumva de ceilalţi căutători din domeniul contemporan. Dacă îţi însușești arta clasică și tot ce înglobează ea despre compoziţie, ritm, armonie și celelalte, este imposibil să nu poţi intra în acest amestec cu tot ce este contemporan și să nu aduci ceva nou conceptului de creaţie artistică. Cred că ceea ce face ca o exprimare să devină artă este aportul de trăire, sensibilitate, inventivitate și frumos pe care aceasta îl aduce.”
EXCLUSIV | 21
Gheorghe Zărnescu, Căutătorul Adina Scutelnicu
Sculptorul băcăuan Gheorghe Zărnescu este unul dintre artiştii români cu o viziune absolut specială, o personalitate distinctă în peisajul artistic actual. Un Căutător. A primit zeci de premii pentru lucrările sale, unul dintre cele mai recente fiind marele premiu al expoziţiei‑concurs Saloanele Moldovei (2015), şi a fost beneficiarul unei onorante burse Herder, acordată de Universitatea din Viena. În plus, este unul dintre discipolii celebrului sculptor Wander Bertoni, cu care a studiat vreme de patru ani la Academia de Arte Aplicate
din Viena, iar numele său are o pagină de prezentare pe site‑ul prestigioasei Saatchi Gallery din Londra. Cu toate acestea, Gheorghe Zărnescu a optat pentru o viaţă oarecum retrasă, de dascăl la Liceul de Artă „George Apostu”. După dispariţia soţiei sale, remarcabila plasticiană Dany Madlen Zărnescu, a donat peste 100 dintre lucrările lor Muzeului de Artă din Bacău. A militat, alături de alţi artişti, pentru înfiinţarea unui muzeu local de artă contemporană, dar, după cum el însuşi spune, „autorităţile se gândesc probabil la alte proiecte, iar propunerea a rămas o amintire”.
www.revistatimpul.ro august 2016
22 | ESEU
Idei în agora
Cel de‑al treilea reflux al democratizăriiDan Pavel
Psih(o)analiza subiectivă
O fi casa chiar de piatră?
Lavinia Maria Pruteanu
Profesorul de political science de la Harvard arăta că, de fapt, în ultimele două se
cole, tot timpul au fost ţări care sau democratizat și altele care au regresat către regimuri autoritare, dictatoriale sau totalitare. Sensul este dat de calculul aritmetic: dacă sunt mai multe ţări care se democratizează, este flux; dacă mai multe ţări se dedemocratizează, este reflux.
Dacă procedăm strict aritmetic, anumite fenomene sunt derutante. După prăbușirea URSS, teoretic, 15 foste republici sovietice începuseră democratizarea. După venirea la putere a lui Putin, Rusia este în reflux. Dacă presupunem că toate celelalte 14 continuă democratizarea (ceea ce nu este cazul), avem o singură republică în reflux. Numai că este vorba despre cea mai mare ţară din lume, din punct de vedere al suprafeţei. Raportul 141 ne poate induce în eroare. Cea mai populată ţară din lume, China, nu a pășit încă pe drumul democratizării (este doar în proces de liberalizare), în vreme ce alte 30 de state se democratizează. Dar ele nu reprezintă nici măcar o cincime din populaţia Chinei.
Recenta tentativă de lovitură de stat din Turcia a fost urmată de măsuri antidemocratice luate de Erdogan. A rising power, membră NATO, dar aspirantă cu speranţe diminuate la UE, Republica Turcă este în plin reflux. Este o ţarăcheie în regiune, considerată până de curând statul islamic cel mai avansat în procesul democratizării. În raportul dintre flux și reflux, influenţa externă a unor state este crucială.
Sunt semne ale refluxului democraţiei în lume, dar și semne ambigue sau cu relevanţă redusă. Criza democraţiei din multe ţări considerate ca fiind consolidate poate fi considerată începutul celui deal treilea reflux. Or, întro democraţie consolidată, sunt nenumărate criterii care trebuie luate în considerare. Dacă pilonii instituţionali ai democraţiei sunt puternici, ei rezistă la orice fel de criză, așa cum sa întâmplat în ultimul secol. Să luăm în considerare cel mai mediatizat proces politic din lume: alegerile prezidenţiale americane. Multă
lume a intrat în panică din pricina faptului că „ascensiunea lui Arturo Ui nu poate fi oprită” în SUA. Nominalizarea lui Donald Trump drept candidat la președinţie din partea Partidului Republican și șansele sale de a ajunge președinte au fost diagnosticate de unii drept un regres al democraţiei. Trumpismul este populismul erei digitale. Or, populismul în politica americană a fost o constantă. Iar alegerile
democratice nu mai pot fi câștigate fără tactici populiste. Sau schimbat doar actorii: la aceste alegeri au strălucit Bernie Sanders și Hillary Clinton, pe lângă Trump.
Indiferent cine va fi ales președinte, cele care vor hotărî calitatea democraţiei americane vor fi Congresul SUA (puterea le gislativă), situaţia de la Curtea Supremă de Justiţie (puterea judecătorească) și alegerile locale
(o parte importantă din puterea executivă). După moartea judecătorului Antonin Scalia, republicanii au blocat nominalizările făcute de Barack Obama, cu argumentul fals că președintele nu ar trebui să facă nominalizări la Curtea Supremă în an electoral și mai ales în ultimul an de mandat. Cu toate acestea, pilonii democraţiei sunt la locul lor.
Însă, dacă ar fi ales Trump președinte, contextul internaţional ar putea să redevină favorabil statelor autoritare. Implicarea dovedită a serviciilor secrete ruse în alegerile americane este un semn: celelalte mari puteri înţeleg miza unor schimbări de nuanţă în politica externă a (încă) singurei supraputeri militare. Dacă factorul presiune externă nu mai acţionează în sensul democratizării, ţările autoritare pot înclina balanţa către dedemocratizare. Este dovedit că, la nivel internaţional, șansele de pace/război, dezvoltarea și bunăstarea depind în mare parte de ponderea statelor democratice faţă de cele nedemocratice.
Teoria lui Samuel Huntington privind cel de‑al treilea val al democratizării descria faptul că valurile precedente – de fapt, fluxurile – erau urmate de refluxuri. Explicaţiile sale au fost date în The Third Wave. Democratization in the Late Twentieth Century, iar teoria sa este una descriptivă, nu de natură normativă. În natură, fluxurile mărilor şi oceanelor sunt urmate de refluxuri. În politică, ştim doar că primul flux şi cel de‑al doilea au fost urmate de refluxuri.
Nu ştim însă dacă şi cel de‑al treilea flux, început în 1974, cu Revoluţia Garoafelor din Portugalia, va fi urmat de un reflux.
De ce argumentul suprem este datoria, obligaţia, și nu bucuria de a fi cu ce
lălalt? Celălalt, pe care teoretic, prezumtiv și practic, dar mai ales legal, lai ales liber și „nesilit de nimeni” săţi fie alături la bine și la rău. Se pare că răul are mai mari sorţi de izbândă, contrazicând înţelepciunea populară, conform căreia binele învinge. Nici nu vreau să mai insist asupra sintagmei „până când moartea ne va despărţi”, pentru că mi se pare perimată, caducă.
Educaţia propovăduită transgeneraţional ne furnizează minciuni pernicioase de genul „pe tine tea adus barza” sau „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”, pe care le asimilăm cuminte și naiv în copilărie și care
se transformă pervers în pattern mental la maturitate. Am întâlnit atât de multe fete și femei care au tot felul de fantasme legate de rochia de mireasă și de ziua nunţii, dar nici un gând, nici o idee despre ce se va întâmpla începând cu următoarea zi de după nuntă, despre ce înseamnă o căsnicie... Poate doar o bifare a succesului de statut social.
Mai există și exprimarea nefericită: „familia este celula de bază a societăţii”, care mie personal îmi provoacă frisoane claustrofobice. Dar pe care mulţi o rostesc cu mare emfază, doar la nivel superficial și ipocrit, căci dacă pătrunzi în interiorul mult râvnitei celule, afli cum diafanai membrană adăpostește teribile
(și, evident, nerezolvate) angoase sau frustrări, între cei doi soţi sau între ei și copii, de natură emoţională sau sexuală. Aici se nasc certurile pentru avere, disputele pentru poziţia socioprofesională, aici își au originea idilele extraconjugale.
Cred că, de fapt, se suprapun confuzional mai multe noţiuni, atunci când se pornește spre zămislirea mariajului, uneori incompatibile între ele, întrun haloimis pe care fiecare șil redimensionează subiectiv, în funcţie de structura psihică, educaţie, experienţa de viaţă, motivaţie, și de la care are așteptări adeseori supraevaluate sau nerealiste. Astfel, căsătoria este o instituţie, bazată pe o relaţie contractuală între parteneri. Dragostea, iubirea sunt
sentimente, sexualitatea se află în legătură cu dorinţele instinctuale și cu necesităţile/trebuinţele umane. Infidelitatea sexuală nu se identifică perfect cu infidelitatea emoţională și, oricum, au parte de tot felul de interpretări maladive. Rutina vs dorinţa de noutate, care sunt inevitabile, par a fi uitate mereu în planurile matrimoniale. Peste toate, realitatea dovedește că omul nu este o fiinţă monogamă.
Însăși expresia Casă de piatră! sa îndepărtat de sensul originar, cel care îndeamnă la întemeierea, cu credinţă în Dumnezeu și iubire de oameni, a unei familii numeroase. Poate ar fi mai potrivit să ne dorim și să ne adaptăm la o casă din materiale mai puţin convenţionale,
specifice vremurilor contemporane, dar care uneori se dovedesc a fi durabile. Săi privim cu mai puţină consternare pe divorţaţii de lângă noi, să avem propriile noastre relaţii mai puţin încorsetate în cutume rigide, să echilibrăm balanţa dintre bucurie și datorie, să nu ne înţepenim în nefericiri de ordinul deceniilor, să...
Ori să reflectăm asupra dialogului pe care lam auzit întro piesă de teatru radiofonic (și pe care îl citez din memorie) între un „el” mai tomnatic și o „ea” mai văratică: (el) – de ce ai apărut atât de târziu? De ce nu pot să te iubesc așa cum visez? (ea) – încă nui prea târziu! Și putem să ne iubim mai mult decât visăm!
Zilele trecute, sporovăind cu cineva – un bărbat –, observ cum i se schimbă privirea placidă cu care mă acompania într‑una vorace de‑a dreptul. Trecuse pe lângă noi o domniţă atrăgătoare, practic foarte cool şi sexy, ca să mă exprim feisbucistic. Pentru că o cunoşteam, îl întreb dacă ar dori să îl prezint, mai ales că n‑o ştiam implicată în vreo relaţie. Simpaticul meu interlocutor sare ca fript, zicându‑mi că el are obligaţii, e căsătorit. După ce am epuizat rapid
gândul cvasiadmirativ – ce bărbat serios, totuşi, dom’le! –, îl intreb (sau mai curând mă întreb) de ce majoritatea răspunde, invariabil, la fel. De ce nu răspunde nimeni (sau prea puţini, în tot cazul), că mariajul său/lor este o plăcere?! De fapt, mai există un răspuns, la fel de detestabil: asta mi‑e crucea/ trebuie să‑mi port crucea!, încununat de un oftat prelung şi o privire semnificativă! Cât de autentic, cât de funcţional, cât de productiv sau de benefic poate fi un astfel de mariaj?
nr. 209 www.revistatimpul.ro
Privindul în perspectivă, avem profilul unui destin literar mai degrabă ingrat.
Nu discut despre cauzele extraliterare, pentru că acestea sunt arhicunoscute. Plecând din ţară la începutul deceniului al nouălea, Hurezeanu a ratat ani buni șansa de a fi măcar citat de comentatori. Întorcânduse în ipostaza de analist politic și retrăgânduse undeva la marginea lumii scriitoricești, fostul echinoxist a lăsat să se înţeleagă că el însuși acceptă liniștea sedimentată din jurul cărţilor sale. Uitat de istoriile literare (aparţinând uneori unor critici care, în cronici, nuși ascunseseră entuziasmul), numele său revine astăzi în atenţie împreună cu o întrebare: cât de mult spune, luată în valoare absolută (epurată deci de context, oricare ar fi acesta), poezia lui Emil Hurezeanu?
Dată fiind o atare premisă, nam să mă refer la marile poemepledoarii de felul Generaţiei câștigate sau al Declaraţiei de absenţă. Deși îmi plac și deși locul lor e fără îndoială lângă manifestele lui Mircea Cărtărescu (Am căpătat un exemplar din „Howl” semnat de Ginsberg sau Lasă să fie) sau Magda Cârneci (O, generaţia mea sau Ana Ipătescu de bloc), aerul lor conjunctural ne poate amăgi. Fiindcă nu
așa e, în al său întreg, poezia lui Emil Hurezeanu (Opera poetică, ediţie îngrijită și prefaţă de Ion Bogdan Lefter, referinţe critice de Alexandru Dumitriu și Andreea Teliban, Editura Paralela 45, Pitești, 2016). Ceea ce împărtășesc aceste piese cu restul e dicţiunea. Aceeași elevaţie a tonului, aceeași preferinţă pentru frazarea amplă și curată, lipsită de intruziuni și incidente. Dincolo de ele se află configurat un spaţiu intens personal, de neregăsit nici la congenerii lui (cărora Hurezeanu le spune fatalist „comorienţi”, fără a presimţi la data aceea dezastrul biografic al multora dintre cei por niţi la drum deodată), nici la alţi poeţi români. Deși nuși refuză deliciile livrești sau enciclopedice, autorul Lecţiei de anatomie nu le orchestrează spectacular. Ceea ce, la alţi poeţi dotaţi cu instinctul bibliotecii, sunt veritabile havuzuri și cataracte zgomotoase la Hurezeanu devine o simplă imersiune. O „baie
de cul tură”, cum o numea Doinaș, cu o formulă fericită. Un eveniment, dar unul profund intim, derulat cu gesturi mici și lente și care, abia în această formă, întreţine reflecţia asupra frontierelor tra gice. În această linie se înscrie, de pildă, un poem ca Addenda la nimic (p. 110), unul dintre cele mai definitorii și mai învăluitoare: „La Sibiu, în copilăria mea, înainte ca ea să devină/
O tinereţe banală jumătate sălbatecă, jumătate li terară/ Cum mia plăcut și mie să cred cam avut citind Monsieur Teste/ Deseori mergeam cu tram vaiul să cumpăr cireșe./ Miam amintit dureros de clar acest epi sod citind, iarăși,/ Dar mai târziu, scrisorile trimise de Radu Stanca, din Sibiu./ În vremea când și el folosea tramvaiul cu cireșe –/ când mai târziu, la Viena am regăsit tramvaiul cu cireșe/ la urechi, era prea târziu –/ Și am stabilit legătura stranie/ – acele legături care ne distrug viaţa, dândui sensul –/ Între această întâmplare uitată și următorul vers scris de mine:/ «Cireșe mari cum atârnau de nervi străluminândumi calea»/ Iam spus asta apoi criticului Ion Negoiţescu și el zicea/ Căi destul de interesant cu o neîncredere tot mai tristă/ Pe când ne vedeam în același oraș sau aiurea./ Nu știu încă ce e mai important între ce trăiești și nu e/ Și ce afli mai târziu ca fost de fapt”.
Câte dintre calităţile acestui extras nu sunt cunoscute ca tipologii recente, dar cum ratează toate substanţa poeziei lui Emil Hurezeanu! E atât de nesemnificativ, de exemplu, că există referinţe și că acestea se proiectează și în planul cotidian, reportericesc aproape; e atât de puţin importantă heraldica simbolică a unei urbe cu solidă tradiţie; sunt însușiri care, odată ce apar, se disipează, absorbite și metabolizate de ultimele versuri, cu o valoare morală excepţională. Elegiace fiind, ele mizează totuși pe altceva decât pe lamentaţie. E un ritual și, odată cu el, o cerebralizare stoică. La fel ca poemul dăruit lui Mircea Ivănescu (p. 103), în care nici politicul și nici măcar reverenţa discipolatului nu ocupă primplanul.
Pentru Emil Hurezeanu, marile teme se ascund în detalii.
CRONICI | 23
Actualitatea literară
Strategia Naţională a Locuirii (1)Politica arhitecturii
Der liebe Gott steckt im Detail
Dragoş Dascălu
Locuirea este şi trebuie să rămână principala preocupare a actorilor din lumea construcţiilor. Locuinţele individuale şi colective formează atât majoritatea fondului construit existent, cât şi majoritatea proiectelor în derulare. Cu toate acestea, în România post‑’89 nu s‑a pus problema unei strategii privind locuirea (sau, în general, a unei strategii coerente de dezvoltare a teritoriului), iar consecinţele le trăim zilnic: densităţi foarte mari la periferie, „ghetoizarea” unor părţi ale oraşului, lipsa sau insuficienţa infrastructurii în noile dezvoltări
(utilităţi, parcări, drumuri), îngreunarea traficului etc. De aceea, apariţia recentă a Strategiei Naţionale a Locuirii este lăudabilă.
Cosmin Ciotloş
Strategia adună și sintetizează o serie diversă de analize asupra locuirii din România
(a problemelor fizice ale fondului construit, legislaţie, instrumente financiare și programe guvernamentale destinate construcţiei sau reabilitării de locuinţe), reușind astfel să ofere o imagine relativ complexă a domeniului.
Propunerile nu sunt dezvoltate pe larg, dar asta nu le face mai puţin interesante. Regândirea managementului blocurilor de locuinţe și sprijinirea asociaţiilor de proprietari pentru lucrări de reabilitare și reparaţii extinse sunt soluţiile posibile pentru gestionarea fondului construit învechit. Propunerea ar putea fi extinsă și către reabilitarea spaţiilor dintre blocuri sau sprijinirea asocierii între mai multe asociaţii de proprietari
pentru construirea unor dotări comune (locuri de joacă, parcări supraetajate). Se propune regândirea programului „Prima Casă”. Conceput ca motor de repornire a pieţei imobiliare după criză, acest program a dus la o creștere puternică a cererii în centrele urbane, cu rezultatul previzibil al creșterii preţurilor. Problema este faptul că, prin creșterea preţurilor, locuinţele care încă se încadrează în fondul garantat prin acest program sunt în general foarte mici ca suprafaţă, uneori improprii pentru o familie aflată la început. Strategia propune transformarea programului întro schemă de ușurare a accesului la o locuinţă pentru persoanele cu venituri reduse. Unul dintre efectele benefice va fi reducerea supraîncălzirii pieţei imobiliare, similară
astăzi cu perioada 20072008. O altă propunere interesantă este sprijinirea apariţiei societăţilor cooperative locative și a asociaţiilor pentru locuinţe. Aceste structuri economice sunt prezente de multă vreme pe pieţele europene și sunt unul dintre actorii care ajută la controlul și stabilizarea preţurilor pentru menţinerea accesibilităţii locuinţelor.
Strategia Naţională a Locuirii este un document care poate ajuta la o dezvoltare mai coerentă a construcţiei de locuinţe în România. Este și un prilej bun de dezbatere pentru un proiect pe termen mai lung. Calităţile acesteia sunt evidente, iar strategia, ca document, merită citită. Totuși, aceasta nu este perfectă. Unele propuneri sunt cel puţin discutabile.
Oricâte aprecieri ar fi primit la debut, în 1979 (iar dosarul de receptare atestă aceste aprecieri), Emil Hurezeanu pare să fi rămas undeva în spaţiul intermediar, neprecizat, al propriei generaţii poetice. Când s‑a reapropiat de uneltele sale, după Revoluţie (a doua sa carte a apărut în 1994), era deja cam târziu. Gestul său a lăsat probabil
impresia unei reparaţii tacite, blânde, animată mai degrabă de nostalgie.
www.revistatimpul.ro august 2016
24 | AGORA
Presa Timpului
Revista de cultură contemporană Timpul este disponibilă și prin serviciul de abonamente.Solicitările pot fi trimise pe www.revistatimpul.ro/abonament.
Un exerciţiu de arheologie a viitorului
Radu Vancu
Dacia literară, nr. 2 (141), vara 2016
Am comentat entuziast, la vremea ei (adică atunci când a apărut numărul anterior, de primăvară, al
Daciei literare), prima parte a anchetei excelente realizate de Cristina Hermeziu și Monica Salvan sub genericul Cartea migraţiilor. Obiecte în exil. Am citat atunci in extenso dintrun inteligent și tulburător textconfesiune al lui George Banu, care mi sa părut că ţinea capul de afiș al anchetei – sigur, absolut toate textele care compuneau ancheta erau remarcabile, însă cel al lui Banu era și cel mai întins ca număr de pagini, și cel mai radical confesiv dintre ele (în fond, un autoportret compus, în maniera lui Arcimboldo, din obiectele migrante care au traversat existenţa lui George Banu). În numărul de acum al Daciei literare e mai greu să identifici un astfel de cap de afiș în a doua parte a anchetei – textele, de asemenea toate remarcabile, sunt relativ egale ca întindere, încât centrul de greutate e peste tot și niciunde.
Ancheta e însă la fel de emoţionantă și de memorabilă ca și în prima ei parte.
Florin Bican își amintește cum, la fiecare trecere de graniţă, revenea cu pachete enorme în care transporta cărţi, adesea, dicţionare grele, „de se cruceau vameșii”. Singura dată când a încercat să aducă ceva mai practic a fost privit cu milă de aceiași vameși, fiindcă obiectele în speţă, adică bananele (destinate fiului său), intraseră deja și pe piaţa românească. Însă „obiectul” cel mai emoţionant (pentru mine) adus de Florin Bican din migraţiile lui e o amintire – aceea a unui homeless autointitulat „Mr. Positively Positive”, pe care la întâlnit întro noapte în San Francisco; după ce ia vorbit îndelung și întemeiat despre frumuseţea obiectivă a lumii, homelessul a refuzat banii lui Bican, spunândui că e mai indicat săi dăruiască unei femei care dormea și ea sub cerul liber și avea SIDA în fază terminală. Iar apoi, la despărţire, ia cântat, „cu faţa aureolată de zâmbet, un cântec nepământesc de frumos”. (Admit că, încordândumi auzul, am avut nu rareori impresia că aud cântecul lui „Mr. Positively Positive” în câteva colţișoare ale anchetei realizate de Cristina Hermeziu și Monica Salvan.)
Pentru Anca Fronescu, „migraţiile” au inclus și ele deplasarea unui număr zdravăn de cărţi, cât săi umple dea dreptul casa, „mai ales din București, New York și Londra”. Însă au implicat și doi ursuleţi de pluș, Teddy și unul fără nume, dar de trei ori mai mare decât Teddy, precum și „dulceţuri și șerbeturi, mirodenii și ceaiuri”, bulbi de lalele aduși din sate oculte din Olanda, „prăjituri sau bomboane sau ciocolate speciale cu iz și parfum olandez”. Însă centrul afectiv al acestui bricàbrac e tot o carte: „cea pe care o iubesc cel mai mult e cărticica despre scoici pe care mia dăruito tatăl meu când aveam 4 zile. Oriunde merg, strâng și aleg scoici cu o meticulozitate de neînvins”. Semn că, pentru Anca Fronescu, dincolo de tot bricàbracul realului, natura lui e încă literaturocentrică.
Plecată în 1990 la Londra, Stefania Kenley revine în București în 1997, „pentru prima oară după șapte ani de peregrinări”. Între timp, adică în acești șapte ani scurși de la plecare, orice obiect pe care lar fi putut aduce din Occident se găsea deja și în România. Prin urmare, a ales să aducă în ţară câteva cutii de diapozitive ce rezumau și ilustrau ceea ce lucrase cu
studenţii de la Școala de Arhitectură și Peisaj din cadrul Greenwich University. Puţine imagini la fel de sugestive ale „obiectelor migrante” ca depozite de timp mai pot fi găsite în anchetă.
Spaţiul nu mă lasă, din păcate, să rezum și contribuţiile la anchetă semnate de Jozefina Komporaly, Gabriela Lupu, Cătălin Pavel și Cristina Simion. Sunt la fel de directe, la fel de intense, la fel de atașante ca și cele rezumate până acum. În vreme ce citeam ancheta pasionantă condusă de Cristina Hermeziu și Monica Salvan, miam amintit că o școală modernă de înţelegere a arheologiei preferă să o definească drept explorare diacronică a relaţiei omului cu obiectele. Înţeleasă astfel, ancheta despre Obiectele în exil e un tulburător și profund exerciţiu de arheologie recentă, la capătul căruia înţelegi plin de ușurare că, întro lume atât de reificată, mai există totuși oameni capabili să facă obiectele să se umanizeze. În acești oameni, care altundeva sunt numiţi „sarea pământului”, e singura speranţă pentru lumea care stă să se nască. Încât, întrun anume sens, exerciţiul acesta aplicat pe obiecte ale trecutului e, în fapt, unul de arheologie a viitorului.