Post on 16-Apr-2015
Cuprins
Capitolul I. Reflectarea echilibrului dintre încasări şi plăţi cu ajutorul lichidităţii şi
solvabilităţii...........................................................................................2
1.1. Conceptul de echilibru financiar şi modul de exprimare......................................2
1.2. Conţinutul economic al lichidităţii. Forme lichidităţii..........................................6
1.3. Conţinutul economic al solvabilităţii.....................................................................12
1.3.1. Solvabilitatea în expresie statică......................................................................13
1.3.2. Solvabilitatea în expresie dinamică.................................................................14
1.4. Indicatorii de îndatorare........................................................................................16
1.5. Analiza performanţelor financiare ale firmei prin prisma lichidităţii şi
solvabilităţii.............................................................................................................19
Capitolul II. Echilibrul financiar şi capacitatea de plată a întreprinderii.........28
2.1. Conţinutul capacităţii de plată a întreprinderii...................................................28
2.1.1. Formele capacităţii de plată a întreprinderii....................................................29
2.1.2. Rolul capacităţii de plată a întreprinderii în asigurarea corelaţiei dintre
fluxurile de încasări şi fluxurile de plăţi..........................................................31
2.2. Evidenţierea capacităţii de plată a întreprinderii prin intermediul tabloului de
finanţare „Nevoi – Resurse”..................................................................................44
2.3. Analiza performanţelor firmei prin prisma capacităţii de plată........................51
Capitolul III. Rolul analizei financiare în gestionarea riscului de faliment
.............................................................................................................58
3.1. Analiza statică a riscului de faliment....................................................................60
3.1.1. Analiza statică în viziunea patrimonială..........................................................60
3.1.2. Analiza statică funcţională...............................................................................61
3.2. Analiza dinamică a riscului de faliment...............................................................64
3.3. Analiza expunerii S.C. Prodecom S.R.L. la riscul de faliment...........................67
Capitolul IV. Concluzii şi propuneri.....................................................................70
Bibliografie……………………………………………………………………...……….79
Anexe
Capitolul I.
Reflectarea echilibrului dintre încasări şi plăţi cu
ajutorul lichidităţii şi solvabilităţii
1.1. Conceptul de echilibru financiar şi modul de exprimare
În condiţiile economiei de piaţă realizarea echilibrului financiar al fiecărui agent
economic este un obiectiv a cărui realizare condiţionează însăşi existenţa şi viabilitatea sa.
Într – o manieră generală, echilibrul evocă ideea de armonie între diferitele
elemente ale unui sistem.1
În domeniul financiar prin echilibru se înţelege relaţiile dintre nevoile de
capital, pe de o parte şi posibilitatea obţinerii lor, pe de altă parte.
Dezvoltarea firmei este indisolubil legată de asigurarea echilibrului financiar.2
La nivelul fiecărui agent economic există un echilibru financiar propriu, ca parte
componentă a echilibrului general.3 Echilibrul financiar individual (propriu) al fiecărui
agent economic reprezintă unul din elementele de bază ale echilibrului financiar
macroeconomic datorită importanţei agentului economic care reprezintă celula de bază a
complexului economic naţional, la nivelul căreia se desfăşoară procesele economice
productive şi se crează valoare nouă, din care îşi trage substanţa atât echilibrul financiar
propriu, cât şi echilibrul financiar al macrosistemului. De realizarea echilibrului financiar
individual depinde analizarea şi consolidarea echilibrului financiar la nivelul întregii ţări.
Importanţa deosebită ce se acordă echlibrului financiar la nivel microeconomic,
ca o premisă a realizării echilibrului financiar la nivelul întregii economii, este relevată şi
de faptul că în “Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca
regii autonome şi societăţi comerciale” este menţionată expres obligativitatea regiilor
1 Onofrei Mihaela – Finanţele întreprinderii; Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 2462 Bistriceanu, Gh. – Finanţele agenţilor economici; Editura Economică, Bucureşti, 2001, pagina 2543 Onofrei Mihaela – Finanţele întreprinderii; Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 246
2
autonome şi societăţilor comerciale de a – şi acoperi din veniturile proprii toate cheltuielile
pe care şi le propun să le efectueze.
Echilibrul financiar al întreprinderii se traduce prin armonizarea resurselor (R)
de care dispune aceasta într – o anumită perioadă cu necesarul de resurse (nevoile) (N)
pentru producţie, dezvoltare şi cercetare în aceeaşi perioadă.
N = R , unde: N – necesarul de fonduri;
R – resursele financiare.
Resursele (intrări) au în vedere veniturile realizate din încasările rezultate în
urma activităţii de exploatare (vânzarea producţiei realizate, serviciilor prestate, vânzarea
mărfurilor, etc.), activităţii financiare (dobânzi bancare încasate, diferenţe de curs
favorabile, etc.), precum şi din activităţi excepţionale (amenzi şi penalităţi, creanţe
prescrise, etc.) şi eventualele încasări de la bugetul de stat sau din credite bancare.
Necesarul de resurse (ieşiri) cuprinde plăţile ce urmează a fi efectuate şi care
reprezintă cheltuieli de exploatare (salarii şi adiacentele acestora, obligaţii faţă de furnizori
şi creditori, etc.), cheltuieli financiare (dobânzi bancare ce au fost plătite, diferenţele de
curs nefavorabile, etc.) sau cheltuieli excepţionale (amenzi şi penalităţi, creanţe prescrise,
etc.), precum şi viramente la bugetul de stat sub forma impozitelor, taxelor, contribuţiilor,
rambursărilor de credite bancare, inclusiv plata dobânzilor aferente, dividende plătite
acţionarilor, etc.
Pentru o eficienţă ridicată în folosirea fondurilor şi deci pentru dimensionarea
echilibrului financiar este necesară comensurarea exactă a fondurilor în raport cu nevoile
reale ale agentului economic. Supraevaluarea şi subevaluarea acestora pot avea efecte
negative asupra gestiunii financiare a întreprinderii.
Supraevaluarea necesarului de fonduri conduce la apariţia de imobilizări şi se
crează condiţii de risipă şi lipsă de economisire. Subevaluarea necesarului de fonduri poate
influenţa negativ continuitatea proceselor economice ale întreprinderii şi capacitatea de
plată.
În cadrul întreprinderii echilibrul financiar este previzionat cu ajutorul bugetului
de venituri şi cheltuieli, în care se reflectă egalitatea dintre venituri şi cheltuieli.4
4 Neagoe, Ion – Finanţele întreprinderii; Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pagina 358.
3
Echilibrul financiar se poate realiza numai atunci când veniturile depăşesc
cheltuielile încă din faza de previziune. Ecuaţiile de realizare a echilibrului finaciar pot fi
prezentate astfel:
V > C sau V – C = maxim ,
unde: V – venituri prognozate în anul de previziune;
C – cheltuieli aferente veniturilor.
Echilibrul dintre activele deţinute de o firmă şi mijloacele (sursele) de finanţare
nu reflectă existenţa unui echilibru financiar la nivelul acesteia.
Opoziţia dintre lichiditatea activelor deţinute de o firmă şi exigibilitatea
datoriilor sale pune în evidenţă existenţa unui echilibru sau dezechilibru financiar.
Din acest motiv, fiecare element de activ care participă la un ciclu financiar într
– un orizont de timp dependent direct de natura sa se caracterizează prin gradul său de
lichiditate.
Elementele care reprezintă îndatorarea firmei se caracterizează prin gradul lor
de exigibilitate.
Într – o viziune temporală, echilibrul financiar al unei firme depinde de:
(determină fluxul încasărilor viitoare) (determină fluxul plăţilor viitoare)
Figura nr. 1.5 Opoziţia lichiditatea activelor – exigibilitatea datoriilor
La nivelul unei întreprinderi delimităm următoarele reguli ale echilibrului
financiar:6
armonia dintre resursele financiare şi activele pe care acestea le finanţează;
regula fondului de rulment;
5 Prelucrare după Crecană, Cornel – Analiza afacerilor: industriale, agricole, comerciale, bancare; Editura Economică, Bucureşti, 2002, pagina 83
6 Crecană, Cornel – Analiza afacerilor: industriale, agricole, comerciale, bancare; Editura Economică, Bucureşti, 2002, pagina 83
4
lichiditatea activelor
lichiditatea activelor
exigibilitatea datoriilor
exigibilitatea datoriilor
regula echilibrului dintre fondurile proprii şi fondurile împrumutate pe termen
mediu şi lung;
utilizarea eficientă a capitalurilor unei firme.
Resursele permanente de care dispune o întreprindere trebuie să finanţeze
imobilizările, iar resursele temporare vor finanţa întotdeauna activul circulant al firmei.
Fondul de rulment reprezintă expresia realizării echilibrului financiar pe
termen lung şi contribuie la înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt. De asemenea,
fondul de rulment poate fi definit ca acea parte a capitalului permanent care asigură
finanţarea activelor circulante. Fondul de rulment mai este interpretat şi ca excedentul
activelor pe termen scurt asupra pasivelor pe termen scurt.
FR = Capital permanent – Active imobilizate sau
FR = Active circulante – Datorii pe termen scurt ,
unde FR – fond de rulment.
Ambele modalităţi de calcul conduc la aceleaşi rezultate, cu deosebirea că,
prima metodă pune accentual pe originea fondului de rulment, fiind denumită şi analiza
internă a fondului de rulment, iar a doua metodă evidenţiază destinaţia fondului de rulment,
finalitatea acesteia, fiind denumită analiza externă.
Nevoia de fond de rulment reprezintă partea din activele ciclice ce trebuie
finanţată din surse stabile, respectiva partea din activele circulante formată din stocuri (S t)
şi creanţe (Cr), parte care nu este acoperită pe seama datoriilor de exploatare:
NFR = (St + Cr) – DEX,
unde: NFR – nevoia de fond de rulment;
St – Stocuri;
Cr – Creanţe;
DEX – Datorii de exploatare.
Necesarul pentru finanţarea ciclului de exploatare, deci a producţiei, este
acoperit în cea mai mare parte din resurse temporare, conform cerinţelor echilibrului
financiar pe termen scurt de a finanţa necesităţile pe termen scurt din resurse pe termen
scurt.
Acest indicator reprezintă, de fapt, necesarul de investiţii în active circulante.
Trezoreria netă (TN) reprezintă dovada că întreprinderea desfăşoară o
activitate eficientă şi echilibrată; relevă calitatea fondului de rulment al întreprinderii atât
5
pe termen lung, cât şi pe termen scurt. Trezoreria joacă un rol important în întreprindere,
întrucât ea reflectă cuantumul mijloacelor băneşti existente la un moment dat.
Trezoreria netă reprezintă diferenţa dintre fondul de rulment (FR) şi nevoia de
fond de rulment (NFR):
TN = FR – NFR
Pragurile cele mai utilizate în normele bancare sunt următoarele:7
creditele de trezorerie nu trebuie să fie mai mari decât jumătate din nevoia de fond
de rulment (de exploatare);
fondul de rulment (funcţional) trebuie să fie mai mare decât jumătate din nevoia de
fond de rulment (de exploatare).
Aceste norme sunt orientative. Nivelul fondului de rulment necesar echilibrului
financiar depinde de viabilitatea nevoii de fond de rulment şi de mărimea riscului de
faliment pe care creditorii sunt dispuşi să – l suporte.
1.2. Conţinutul economic al lichidităţii. Formele lichidităţii
Existenţa unei activităţi economice depinde în mare măsură de potenţialul de
lichiditate al activului patrimonial, de proporţia şi rapiditatea cu care elementele de activ
pot fi transformate în bani.
Pentru ca o firmă să poată funcţiona are nevoie de lichidităţi (numerar în
casierie, disponibilităţi în cont la bancă, alte active care se pot transforma relativ rapid şi
uşor în bani gheaţă).8
Lichiditatea exprimă capacitatea intrinsecă a unor active de a se transforma în
bani într – o anumită perioadă de timp fără pierdere de valoare. Aceasta este un indicator ce
caracterizează calitatea activităţii economico – financiare şi menţinerea echilibrului
financiar.9
Gradul de lichiditate a elementului de activ este determinat de natura
economică a acestuia, precum şi de cererea solvabilă manifestată pe piaţă pentru anumite
active şi care scade când mijloacele băneşti sunt avansate în elemente de active circulante
7 Onofrei, Mihaela – Finanţele întreprinderii; Editura Bucureşti, 2004, pagina 2548 Hoanţă, Nicolae – Finanţele firmei; Editura Economică, Bucureşti, 2003, pag. 539 Bistriceanu, Gh. – Finanţele agenţilor economici, Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag.259
6
cu o rotaţie încetinită sau întreruptă (produse greu vandabile, clienţi neîncasaţi la termen
etc.).
În bilanţul contabil, activele sunt aşezate în ordinea creşterii gradului de
lichiditate, adică sunt întâi activele fixe şi apoi activele circulante. În această situaţie,
posturile din partea de jos a activului bilanţului contabil au gradul de lichiditate cel mai
mare, iar posturile din partea de sus a activului au gradul de lichiditate cel mai redus.
În general, activele imobilizate au o lichiditate slabă sau foarte slabă, în funcţie
de particularităţile lor:10
imobilizările corporale şi necorporale supuse amortizării au o
lichiditate direct proporţională cu gradul de amortizare;
numai situaţia financiară a întreprinderii poate determina
transformarea forţată a acestora în bani, în afara criteriilor de rentabilitate.
Activele circulante au un potenţial sporit de lichiditate, variabil atât ca
proporţie, cât şi ca durată de transformare în bani, potenţial dependent direct de categoria
de active circulante la care se face referire:11
stocurile sunt mai mult sau mai puţin lichide, în funcţie de
elementele care le compun (materii prime, produse în curs de fabricaţie, produse
finite, mărfuri), elemente care au o anumită utilitate şi valoare la un moment dat pe
piaţă;
creanţele devin lichide în mod natural, conform uzanţelor
comerciale pe care întreprinderea le acceptă în relaţiile ei cu clientela, sau forţat,
prin intermediul unui terţ (la o valoare inferioară valorii de încasare naturală);
disponibilităţile au gradul absolut de lichiditate, însă nevoia de
lichidităţi exercitată asupra întreprinderii în situaţiile – limită nu poate fi rezolvată
pe baza acestora, din cauza proporţiei extrem de mici pe care o au în ansamblul
activului patrimonial.
Una dintre deciziile majore privind capitalul de lucru se referă la gestiunea
lichidităţii. Ea este o problemă majoră a firmei şi pune în faţa managerului financiar două
probleme importante: creşterea lichidităţii şi protejarea lichidităţii.12
10 Crecană, Cornel – Analiza afacerilor: industriale, agricole, comerciale, bancare; Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag.73
11 Idem 12 Hoanţă, Nicolae – Finanţele firmei; Editura Economică, Bucureşti, 2003, pagina 405
7
Creşterea lichidităţii se referă la intrările şi ieşirile de numerar, la relaţia dintre
ele (ieşirile trebuie să fie mai mici decât intrările), prin intermediul cărora firma
achiziţionează stocuri, produce, vinde, plăteşte şi încasează sumele ce i se cuvin, proces ce
trebuie să se desfăşoare în timp. Protejarea lichidităţii se referă la abilitatea firmei de a se
adapta rapid la cererile de numerar neprevăzute şi a avea mijloacele disponibile pentru
sprijinirea creşterii numerarului.
Creşterea lichidităţii este influenţată de toate etapele ciclului numerarului,
deoarece creşteri ale volumului stocurilor ori ale creditului comercial (a soldului contului
„clienţi”) vor determina scăderi ale lichidităţii. Dimpotrivă, scăderea nivelului unora dintre
elementele de mai sus va duce la creşterea lichidităţii.
Dimensionarea relativă a lichidităţilor este apreciată prin nivelul unor indicatori.
Ratele de lichiditate sunt utilizate frecvent în studiile de bonitate efectuate de
băncile comerciale asupra solicitanţilor de credite.
Indicatorii lichidităţii măsoară capacitatea firmei de a – şi îndeplini obligaţiile
pe termen scurt faţă de debitori pe baza activelor circulante. Aceasta, deoarece sursa de
bază pentru plata datoriilor o constituie activele circulante.13
Pentru caracterizarea lichidităţii unei firme se compară pasivele pe termen scurt
cu resursele disponibile pentru aceeaşi perioadă. Gradul de lichiditate se exprimă ca un
raport între activele întreprinderii şi datoriile pe termen scurt.
Ratele de lichiditate pot fi grupate astfel:
rata lichidităţii curente sau generale;
rata lichidităţii rapide;
rata lichidităţii imediate;
În unele cărţi de specilitate, pe lângă aceste rate al lichidităţii, mai sunt definite
şi următoarele două:14
rata lichidităţii la vedere;
rata lichidităţii patrimoniale.
Rata lichidităţii generale (curente) reflectă gradul de acoperire a datoriilor
curente (datorii scadente sub un an) pe baza activelor curente (lichidităţi potenţiale) şi se
13 Idem, pagina 5314 Crecană, Cornel – Analiza afacerilor: industriale, agricole, comerciale, bancare;
Editura Economică, Bucureşti, 2002, pag. 73
8
calculează ca un raport între activele circulante (ACR) şi ansamblul datoriilor scadente sub
1 an (pasive curente – PCR), conform relaţiei:
RLC = , unde RLC = rata lichidităţii generale (curente)
Pasivele curente sunt formate din obligaţiile faţă de furnizori, cele fiscale şi
salariale, creditele pe termen scurt, precum şi partea din împrumuturile pe termen mediu şi
lung a căror scadenţă este în cadrul exerciţiului financiar curent.15
Se apreciază că situaţia lichidităţii generale este satisfăcătoare, după unele surse,
în condiţiile încadrării acesteia în intervalul 1,5 – 1,8, iar după altele, în intervalul 2 – 2,2.
Totuşi, în general, se admite ca această rată să fie cel puţin mai mare decât 1 (RLC > 1), ceea
ce semnifică existenţa unui fond de rulment. Un indice al lichidităţii curente mai mic sau
apropiat de 1 (RLC ≤ 1) este considerat, de obicei, necorespunzător şi poate fi un semnal de
alarmă privind capacitatea întreprinderii de a – şi onora obligaţiile scadente pe termen
scurt, deoarece datoriile cresc mai repede decât activele circulante. O valoare foarte mare a
acestui indice arată un exces de active circulante, care este posibil să aibă un efect
nefavorabil asupra profitabilităţii firmei pe termen lung.
Pentru aducerea ratei lichidităţii generale la valoarea optimă (sau cea dorită),
conducerea firmei poate acţiona fie prin creşterea sau diminuarea activelor curente totale,
fie prin scăderea obligaţiilor curente totale. Acestea din urmă pot fi scăzute, în principal,
printr – o mai bună gestionare a activelor totale şi, în special, a celor circulante.
Unii creditori corectează valoarea totală a activelor circulante cu valoarea
stocurilor necorespunzătoare (degradate, dezasortate, demodate, etc.) pentru a obţine o
valoare mai corectă a indicelui lichidităţii generale.16
Rata lichidităţii curente este echivalentă cu rata fondului de rulment (RFR):17
RFR = , unde: CP = capital permanent
IMO = activ imobilizat.
Rata lichidităţii curente permite să verificăm dacă capitalurile utilizate pentru
finanţarea unui element de activ vor rămâne la dispoziţia întreprinderii pe o perioadă cel
15 Işfănescu,A., Robu,V. – Analiza economico – financiară; Editura Economică, Bucureşti, 2005, pagina 2316 Hoanţă, Nicolae – Finanţele firmei; Editura Economică, Bucureşti, 2003, pagina 5417 Onofrei, Mihaela – Finanţele întreprinderii; Editura Economică, Bucureşti, 2004, pagina 251
9
puţin egală cu durata acestui activ. În acest fel ar fi îndeplinită regula tradiţională a
echilibrului financiar minim.
Rata lichidităţii reduse (intermediare) reflectă gradul de acoperire a datoriilor
pe termen scurt pe baza creanţelor şi disponibilităţilor băneşti (active circulante de
trezorerie susceptibile a fi transformabile mai uşor în lichidităţi), excluzând din categoria
activelor circulante stocurile, care devin lichide în intervale de timp mai mari decât
categoriile enumerate.
Rata lichidităţii intermediare este preferată celei anterioare, deoarece oferă
informaţii reale asupra gradului de lichiditate, întrucât exclude stocurile din cadrul activelor
circulante, evaluând măsura în care celelalte elemente active circulante pot acoperi
datoriile. O parte din stocuri, corespunzând valorii minime a stocului indispensabil
activităţii normale a întreprinderii, sunt considerate ca adevărate imobilizări. Această rată
exprimă faptul că rezerva de stocuri conservată de firmă poate prezenta un grad insuficient
de lichiditate în cazul unei nevoi urgente; astfel, anumite mărfuri nu au valoare decât dacă
au parcurs un anumit proces de producţie. Rata lichidităţii reduse (RLr) se mai numeşte rata
trezoreriei, rata rapidă sau „testul acid” şi se determină astfel:18
RLr =
Un nivel de 0,8 – 1 al acestei rate este apreciat drept corespuzător, în vreme ce
un nivel sub 0,5 poate evidenţia probleme de onorare a plăţilor scadente.19 Totuşi, în opinia
lui N. Hoanţă: „O valoare mai mică de 0,8 nu trebuie să creeze panică, deoarece există
rezerva de lichiditate în stocuri (care au fost excluse din calcul)”.20 O valoare foarte mare a
indicelui arată un exces de lichidităţi (numerar şi cvasinumerar), o politică de credit ce
trebuie revăzută sau o schimbare necesară în compoziţia activelor (a raportului dintre
activele circulante şi activele imobilizate).
Rata lichidităţii imediate (RLi) reflectă gradul de acoperire a datoriilor exigibile
pe termen scurt pe baza celor mai lichide active (disponibilităţile băneşti).
RLi = sau
18 Idem19 Vâlceanu, Gh., Robu, V., Georgescu, N. – Analiza
economico – financiară; Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 361
20 Hoanţă, Nicolae – Finanţele firmei; Editura Economică, Bucureşti, 2003, pagina 54
10
RLi =
Valoarea recomandată este de 0,5.
Acest indicator ia în considerare disponibilităţile efective existente în conturi
bancare, în casă şi, eventual, titluri de credit cotate la bursă care pot fi transformate imediat
în bani. Acestea reprezintă lichidităţi certe, putând fi utilizate oricând pentru acoperirea
datoriilor pe termen scurt, motiv pentru care indicatorul este cel mai sigur.
În teoria economică, această rată este cunoscută şi sub denumirea de rata
solvabilităţii imediate, iar interpretarea acesteia trebuie făcută cu mare grijă.21 Astfel, un
nivel ridicat al acestui indicator indică o solvabilitate mare, dar poate fi consecinţa unei
utilizări mai puţin performante a resurselor disponibile. O valoare ridicată a acestei rate nu
constituie în acelaşi timp o garanţie a solvabilităţii, dacă restul activelor circulante au un
grad redus de lichiditate.
Dimpotrivă, o valoare redusă a lichidităţii imediate poate fi compatibilă cu
menţinerea echilibrului financiar, dacă întreprinderea minimizează valoarea
disponibilităţilor sale, deţinând în schimb, valori mobiliare, creanţe, stocuri cu un grad
mare de lichiditate etc.
Ratele lichidităţii prezentate anterior evidenţiază condiţiile echilibrului financiar
pe termen scurt.
Lichiditatea financiară a firmei poate fi măsurată indirect prin următorii
indicatori:22
- mărimea pieţei de comercializare, în sensul că o piaţă mare are o influenţă
favorabilă asupra lichidităţii firmei;
- termenul de mobilizare a lichidităţilor, în sensul că, cu cât termenul este mai
lung, cu atât lichiditatea este mai redusă;
- modul cum circulă activele prin vânzare – cumpărare, prin gir, prin cesiune etc.
În privinţa ratelor de lichiditate se pot desprinde următoarele observaţii:23
semnificaţia lor este redusă în cazul întreprinderilor care permanent nu realizează
acoperirea activelor circulante prin datorii pe termen scurt;
21 Işfănescu,A., Robu,V.– Analiza economico – financiară; Editura Economică, Bucureşti, 2005, pagina 2322 Bistriceanu, Gh. – Finanţele agenţilor economici; Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag.25723 Onofrei, Mihaela – Finanţele întreprinderii; Editura Economică, Bucureşti, 2004, pag. 252
11
ratele pot furniza informaţii eronate cu privire la lichiditate, deoarece termenul
efectiv de rambursare nu este luat în calculul corespunzător. Astfel, două întreprinderi sunt
într – o situaţie diferită, chiar dacă prezintă acelaşi activ circulant şi pasiv exigibil pe
termen scurt; însă, datoriile lor pe termen scurt sunt exigibile pe perioade diferite, de la
câteva săptămâni, la câteva luni, de exemplu;
aceste rate exprimă cantitativ diferite grade de lichiditate ale ansamblului de active,
fără a analiza calitatea lichidităţii acestora. De aceea, ele trebuie interpretate cu prudenţă.
Comparaţia cu întreprinderi similare din sector şi / sau comparaţia cu rezultate anterioare
ale acestor rate conduc la concluzii mult mai fiabile.
Lichiditatea este un factor component, şi în acelaşi timp, determinant, al
capacităţii de plată, al asigurării şi menţinerii acesteia. O lichiditate corespunzătoare
reflectă, deci, un mod de gestionare responsabil al fondurilor băneşti proprii, împrumutate
şi al resurselor materiale de care dispune firma respectivă.
Lipsa de lichiditate se manifestă prin plăţi restante, nerambursarea la timp a
creditelor, dând naştere la blocaje în lanţ şi la o circulaţie anormală a monedei. O lichiditate
precară influenţează negativ capacitatea de plată, echivalând cu incapacitatea întreprinderii
de a – şi transforma activele în monedă în cuantumul necesar efectuării plăţilor scadente.
Indicatorii de lichiditate sunt folosiţi cu prudenţă, pentru că se bazează pe datele
din bilanţul contabil încheiat la sfârşitul exerciţiului. În plus, o bună cunoaştere a lichidităţii
unei întreprinderi necesită şi calcularea altor indicatori, cum ar fi: vitezele şi duratele de
rotaţie a stocurilor, clienţilor, furnizorilor, fondul de rulment, dar mai ales o analiză
amănunţită a activelor şi pasivelor circulante. De asemenea, este dificil de a stabili un nivel
optim al acestor indicatori, deoarece nivelul trezoreriei unei întreprinderi nu poate fi
apreciat decât în funcţie de plăţile şi încasările viitoare, iar nivelul lor este greu de stabilit.
1.3. Conţinutul economic al solvabilităţii
Solvabilitatea măsoară capacitatea firmei de a – şi onora la termen obligaţiile de
plată utilizând în acest scop toate resursele de care dispune. Acest concept are o sferă de
cuprindere mai largă, exprimând situaţia în care se află un debitor ale cărui mijloace
acoperă sau nu obligaţiile asumate faţă de terţe persoane fizice şi juridice, atât cele cu
scadenţă apropiată, cât şi cele cu scadenţă îndepărtată. Obligaţiile pe termen lung rezultă
12
din angajamente anterioare contractate, operaţii curente şi prelevări având caracter
obligatoriu.
Gradul de solvabilitate se poate aprecia prin raportarea fondurilor proprii la
datoriile scadente. În limbajul curent se afirmă că un agent economic este solvabil atunci
când are capacitatea să – şi onoreze toate plăţile devenite scadente.
Ratele de solvabilitate pot fi grupate astfel:
rata solvabilităţii globale;
rata solvabilităţii patrimoniale.
Rata solvabilităţii globale (RSg) indică în ce măsură datoriile totale (datoriile
curente la care se adaugă împrumuturile pe termen mediu şi lung) sunt acoperite de către
activele totale ale întreprinderii (active imobilizate şi active circulante).
RSg =
Cu cât valoarea ratei solvabilităţii generale este mai mare decât 100 %, cu atât
situaţia financiară de ansamblu a firmei este mai bună.24 Se apreciază că valoarea minimă
este de 166 %, sub minim apare incapacitate de plată.
Rata solvabilităţii patrimoniale (RSp), se calculează ca raport între datorii şi
pasiv:
RSp =
Solvabilitatea se mai poate aprecia şi cu ajutorul levierului, ca raport între
datorii şi capitalul propriu.
O solvabilitate foarte bună se apreciază pentru o rată cuprinsă între 40%-60%.
O măsură empirică a solvabilităţii se poate face prin rezerva de îndatorare
calculată ca diferenţă între potenţialul de îndatorare (reprezentând 90% din activele fixe
corporale) şi îndatorarea efectivă:
Rezervă de îndatorare = Potenţial îndatorare – Total credite contractate
Mărimea rezervei de îndatorare evidenţiază libertatea de care dispune
întreprinderea în apelarea la surse externe de capital.
24 Işfănescu,A., Robu,V.– Analiza economico – financiară; Editura Economică, Bucureşti, 2005, pagina 24
13
1.3.1. Solvabilitatea în expresie statică
Solvabilitatea în expresie statică se exprimă sub forma ratei autonomiei
financiare, ca raport între capitalul propriu şi pasivul total şi exprimă gradul de autonomie
financiară a firmei.
Rata autonomiei financiare, care se poate exprima prin:25
Rata autonomiei financiare globale (RAFG):
RAFG =
Ponderea capitalului propriu, respectiv a obligaţiilor în totalul pasivelor, diferă
de la un caz la altul, în primul rând în funcţie de politica financiară a întreprinderii
respective, de condiţiile concrete ale fiecărei firme, de eficienţa deciziilor financiare.
Diversitatea de condiţii în care – şi desfăşoară activitatea întreprinderile face dificilă
stabilirea unor rate de referinţă. Totuşi, majoritatea specialiştilor recomandă ca
satisfăcătoare pentru echilibrul financiar ca RAFG > 1/3. Prin urmare, existenţa unui capital
propriu egal sau mai mare de o treime din pasivul firmei este o premisă a autonomiei
financiare a acesteia.
Rata autonomiei financiare la termen (RAFT) este mai semnificativă decât
precedenta, deoarece permite aprecieri mai exacte prin implicarea structurii capitalului
permanent.
RAFT =
Acest raport reflectă, în interiorul capitalurilor permanente, proporţia capitalului
propriu în raport cu împrumuturile contractate pe termen mediu şi lung.26 Acesta arată dacă
o întreprindere mai poate să contracteze un nou împrumut. În cazul în care capitalul propriu
este mai mic decât datoria, capacitatea teoretică de împrumut este saturată.
Rata exprimă gradul de independenţă financiară a firmei, independenţa
asigurată atunci când capitalul propriu este egal sau mai mare comparativ cu suma
obligaţiilor la termen: RAFT > 1.
25 Niculescu, Maria – Diagnostic financiar. Vol. 2; Editura Economică, Bucureşti, 2003, pagina 26826 Bistriceanu, Gh. – Finanţele agenţilor economici; Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag.264
14
Autonomia financiară este primordială pentru o întreprindere, deoarece îi dă
posibilitatea de a decide în toată libertatea şi, totodată, de a găsi şi contracta noi
împrumuturi.
1.3.2. Solvabilitatea în expresie dinamică
Pentru a evidenţia scopurile analizei dinamice a solvabilităţii, se pot reaminti
principalele relaţii sintetice ale următorilor indicatori:
ETE = EBE – ∆NFR
Rata capacităţii de rambursare = , unde
ETE = excedentul de trezorerie al exploatării;
EBE = excedentul brut al exploatării;
CAF = capacitatea de autofinanţare.
În timp ce excedentul de trezorerie al exploatării exprimă cash – flow – ul
degajat din activitatea de exploatare, CAF exprimă cash – flow – ul potenţial al activităţii
de gestiune.
Excedentul de trezorerie al exploatării (ETE) poate exprima el însuşi
capacitatea de rambursare a datoriilor. Ca nivel minim, analiştii preconizează un nivel al
excedentului de trezorerie al exploatării cel puţin egal cu cheltuielile financiare.
Rata capacităţii de rambursare care, pe termen lung şi în regim permanent, ar
trebui să fie mai mică de 3 – 4 ani. O rată mai mare de 6 ani este un semnal al lipsei de
solvabilitate.
Rcr =
Indicatorul exprimă perioada în care urmează a fi rambursate creditele
contractate. Evident că un asemenea indicator prezintă importanţă, în primul rând, în faza
de contractare a împrumuturilor, întrucât normele bancare pot să impună un număr de ani
pentru rambursarea teoretică a datoriilor financiare. În practică, perioada de rambursare
este prevăzută în contractul de împrumut, iar modul în care au fost respectate prevederile
acestuia rezultă din contabilitatea agentului economic.
Între solvabilitate şi lichiditate există o strânsă legătură, în sensul condiţionării.
Asigurarea lichidităţii se constituie într – o garanţie a realizării solvabilităţii.
15
O întreprindere poate fi solvabilă chiar dacă la un moment dat, din lipsă de
lichiditate, nu prezintă capacitate de plată. Lipsa capacităţii de plată şi a lichidităţii pot avea
un caracter temporar dacă întreprinderea se bazează pe o solvabilitate generală. Putem
spune că solvabilitatea unei întreprinderi evidenţiază calitatea activităţii pe care o
desfăşoară pe parcursul fluxurilor de aprovizionare, producţie şi desfacere, pentru că, dacă
se respectă cu rigurozitate bugetele (programele) elaborate la nivelul întreprinderii
respective, nu vor apărea probleme privind onorarea obligaţiilor faţă de terţi devenite
scadente. Solvabilitatea are la bază o activitate eficientă, care se soldează cu beneficii.
Pierderile atrag după sine starea de insolvabilitate.
1.4. Indicatorii de îndatorare
Ratele de îndatorare permit să se examineze repartiţia sau structura capitalurilor
de care dispune întreprinderea, adică a capitalurilor proprii şi a celor împrumutate.27
Pentru finanţarea pe termen scurt sau lung a activităţii proprii, agentul economic
apelează la împrumuturi bancare. O asemenea situaţie nu constituie o excepţie sau
întotdeauna un indiciu cu privire la eventualele dificultăţi financiare. Studierea gradului de
îndatorare a agentului economic reprezintă, în primul rând, o problemă de gestiune internă,
prin care trebuie să se asigure utilizarea eficientă a creditelor contractate şi asigurarea
condiţiilor necesare pentru rambursarea la termen a ratelor scadente şi a dobânzilor
aferente. În conducerea curentă, operativă a activităţii financiare, trebuie să se urmărească
corelaţia între încasări şi plăţi, cu ajutorul unor instrumente specifice, proprii fiecărui agent
economic.
Analiza gradului de îndatorare a agentului economic constituie, totodată, o
problemă în care sunt interesaţi subiecţi diferiţi, în rândul cărora, chiar băncile finanţatoare
ocupă un rol important.
Analiza gradului de îndatorare urmăreşte punerea în evidenţă a evoluţiei
acestuia, într – o anumită perioadă, în vederea adoptării politicii financiare care să asigure
independenţa necesară.
Managerii financiari folosesc diferite rate care au limite normale stabilite, iar
dacă ratele calculate se încadrează în aceste limite înseamnă că îndatorarea are efecte
pozitive pentru întreprindere.28
27 Bistriceanu, Gh., – Finanţele agenţilor economici; Editura Economică, Bucureşti, 2001, pag.26428 Hada, Teodor – Finanţele agenţilor economici din România; Editura Intelcredo, Deva, 1999, pag. 46
16
Ca instrumente operaţionale, teoria şi practica economică recomandă în
principal următorii indicatori:
1) Capacitatea de îndatorare globală (CIG): măsoară ponderea obligaţiilor în
patrimoniul firmei:
CIG =
Această rată trebuie să fie subunitară (CIG < 1), îndepărtarea de 1 semnificând o
reducere a îndatorării firmei, respectiv o creştere a autonomiei financiare.
Un indice ridicat indică utilizarea pârghiei financiare (a îndatorării) la creşterea
profiturilor. Totodată, el arată că firma e posibil să fie confrunată cu o lipsă de finanţare
proprie mare, că are obligaţii mare faţă de creditori şi că dispune de o flexibilitate
financiară (posibilitatea de a contracta noi datorii) limitată.
Un grad scăzut de îndatorare indică faptul că firma are o capacitate de
autofinanţare ridicată, că obligaţiile faţă de creditori sunt sub controlul ei şi că dispune de o
flexibilitate financiară ridicată.
2) Capacitatea de îndatorare la termen (CIT)
Pentru fundamentarea politicii financiare a firmei prezintă interes gradul de
îndatorare la termen, care se calculează prin raportarea datoriilor pe termen lung, fie la
capitalul permanent (relaţia 1), fie la capitalul propriu (relaţia 2).
CIT1 = , RIT < 0,5
CIT(2) = , RIT < 1
Cea de – a doua relaţie de calcul a ratei de îndatorare are o semnificaţie mai
largă în teoria şi practica economică deoarece permite evidenţierea măsurii în care
întreprinderea recurge la aşa – zisul “efect de levier”. De asemenea, permite aprecierea
capacităţii de îndatorare a unei firme. Capacitatea de îndatorare este saturată când CIT (2) se
apropie de 1. Posibilităţile de îndatorare vor fi cu atât mai mari, cu cât această rată este mai
scăzută. Indiferent de forma sa de calcul, rata de îndatorare caracterizează dependenţa
financiară a întreprinderii şi gradul de risc al politicii sale financiare.
3) Rata generală a îndatorării
Rgî =
17
Acest indicator prezintă importanţă, în special în activitatea bancară, pentru
acordarea de noi credite în condiţii asiguratorii de recuperare. Ca urmare, trebuie să fie < 1.
O proporţie ridicată a datoriilor purtătoare de dobândă în comparaţie cu
capitalurile proprii implică un rezultat net mai volatil şi creşterea probabilităţii ca firma să
nu îşi poată onora obligaţiile scadente.
Din acest motiv, cu cât rata de îndatorare este mai ridicată, cu atât riscul
financiar este mai mare. Nivelul acceptabil depinde într – o proporţie semnificativă de tipul
de activitate derulat. Pe de altă parte, trebuie să avem în vedere că investitorii sunt de acord
să accepte un risc financiar mai ridicat dacă riscul operaţional al întreprinderii este redus.29
4) Rata capacităţii de plată a dobânzilor furnizează informaţii asupra capacităţii
firmei de a suporta dobânzile pentru datoriile contractate din profitul de exploatare obţinut.
Rpd = , unde
PiD = profit înainte de scăderea impozitului pe profit şi a dobânzilor;
Chd = cheltuieli cu dobânzile.
O altă formulă de calcul30 pentru această rată („Time Interested Earned” = TIE,
în limba engleză) este:
TIE = , unde
EBIT („Earning Before Interests and Taxes”, în limba engleză) = rezultatul curent.
TIE trebuie să fie superioară unei referinţe istorice sau sectoriale înregistrată la
firmele sănătoase.
Creditorii financiari sunt obişnuiţi să analizeze, pe lângă gradul de îndatorare, şi
legătura între fluxul de lichidităţi şi cheltuieli cu dobânda sau plăţile de leasing. Cu cât este
mai ridicat fluxul de lichidităţi faţă de cheltuielile financiare cu dobânzile, cu atât mai redus
este riscul financiar.
Un indice ridicat indică o “situaţie sigură” în ceea ce – i priveşte pe creditori, în
timp ce unul scăzut necesită măsuri imediate care să asigure, în final, firmei capacitatea de
a – şi achita obligaţiile financiare legale.
29 Vâlceanu, Gh., Robu V., Georgescu N. – Analiza economico – financiară; Editura Economică, Bucureşti, 2004, pagina 363
30 Onofrei Mihaela – Finanţele întreprinderii; Editura Economică, Bucureşti, 2004, pagina 256
18
Valoarea critică a gradului de acoperire a dobânzilor este 1, aceasta indicând că
întreg profitul din exploatare va fi “înghiţit” de cheltuielile financiare cu dobânzile.31
Pentru Rpd < 1, riscul financiar este foarte mare, pentru că întreprinderea nu
reuşeşte să degaje un profit din exploatare care să acopere cheltuielile cu dobânzile, în timp
ce pentru o valoare a Rpd > 1, se apreciază de către bănci că riscul financiar este redus.32
Mărimea indicatorului este dependentă, pe de o parte, de modul de gestionare a
activelor circulante de către firmă, exprimat prin indicii corespunzători care se reflectă în
profitul de exploatare şi, pe de altă parte, de gradul de îndatorare al firmei prin credite
bancare şi / sau obligatare contractate, care se reflectă în cheltuielile cu dobânzile.
Un interes şi o importanţă deosebită în analiza indicatorilor de îndatorare o
reprezintă eficienţa acestora în sensul contribuirii lor la activitatea de exploatare a
întreprinderii. Cel mai important, în opinia mea, ar fi de calculat creditele bancare
contractate de firmă la 1.000 ROL producţie, întrucât acest tip de datorie este mai
costisitor, datorită dobânzilor pe care trebuie să le suporte odată cu rambursarea creditelor.
Astfel, ca indicatori, se pot exprima:
5) Indicatorul de eficienţă a creditelor bancare =
6) Indicatorul de eficienţă a dobânzilor bancare =
Aceşti indicatori reflectă valoarea creditelor utilizate şi a dobânzilor plătite
pentru a obţine 1.000 ROL producţie. Pentru a reflecta eficienţa, aceştia trebuie să aibă
valori mai mici de 1.000 şi preferabil descrescătoare de la o perioadă la alta.
1.5. Analiza performanţelor financiare ale firmei prin prisma
lichidităţii şi solvabilităţii
Prezentarea societăţii Prodecom S.R.L.
S.C. Prodecom S.R.L. reprezintă, în contextul economiei naţionale, o persoană
juridică română ce funcţionează în sectorul de activitate 1822 – fabricarea altor articole de
îmbrăcăminte (exclusiv lenjeria de corp) – conform clasificării activităţilor din economia
31 Hoanţă, Nicolae – Finanţele firmei; Editura Economică, Bucureşti, 2003, pagina 5732 Vâlceanu, Gh., Robu V., Georgescu N. – Analiza economico –
financiară; Editura Economică, Bucureşti, 2004, pagina 364
19
naţională, C.A.E.N., elaborate de Institutul Naţional de Statistică. Sediul societăţii este în
localitatea Vînători, judeţul Vrancea, telefon 262270.
Firma, în forma actuală, a fost înfiinţată în 1991, având ca formă juridică de
societate comercială cu răspundere limitată, cu capital integral privat şi este identificată
prin codul fiscal 1435534 şi înregistrată la Registrul Comerţului cu numărul J39/793/1991.
Durata de funcţionare este nelimitată.
Capitalul social este de 410 RON.
Principalul obiect de activitate al societăţii este producerea şi comercializarea
confecţiilor textile pentru damă.
Numărul de angajaţi la S.C. Prodecom S.R.L. a înregistrat o evoluţie
descendentă, de la 217 de persoane în 2002 la 139 de persoane în 2004. Pe acest fundal,
cifra de afaceri a cunoscut o evoluţie pozitivă, ascendentă, de la 26.066.288.000 ROL în
2002 la 42.415.712.000 ROL în anul 2004.
Aplicând relaţiile de calcul ale indicatorilor de lichiditate, solvabilitate şi
îndatorare prezentate, la datele firmei Prodecom S.R.L., putem analiza situaţia acesteia în
perioada de activitate 2002 – 2004.
Tabel nr. 1 Evoluţia lichidităţii la S.C.Prodecom S.R.L. în perioada 2002 – 2004
Nr.
crt. Indicatori
Valoare de
referinţă 2002 2003 2004
1 Lichiditatea generală 1,5 – 1,8 1,22 1,04 1,39
2 Lichiditatea redusă 0,8 – 1 0,97 0,95 1,36
3 Lichiditatea imediată 0,3 – 0,5 0,33 0,1 0,095
După cum se observă în tabelul de mai sus, lichiditatea generală nu se
încadrează în nici un an din perioada analizată în intervalul de referinţă. Din această cauză,
la prima vedere s – ar putea spune că întreprinderea ar putea avea probleme cu lichiditatea.
Totuşi, situaţia este satisfăcătoare atâta timp cât indicatorul este supraunitar, ceea ce
semnifică faptul că societatea are un fond de rulment financiar pozitiv, iar capitalurile
utilizate pentru finanţarea unor valori de active rămân la dispoziţia firmei pe o perioadă
superioară duratei elementelor respective.
20
Prima parte a trendului acestei rate este descendentă, ceea ce înseamnă că
lichiditatea generală în anul 2003 a scăzut faţă de 2002 de la 1,22 la valoarea de 1,04, în
mărime relativă semnificând o diminuare cu 14,75%. Aceasta se datorează faptului că
activele circulante au crescut într – o proporţie mai mică (cu 185,63%) faţă de creşterea
datoriilor curente ( cu 224,1%). Cea de a doua parte a trendului este ascendentă: lichiditatea
generală a firmei a crescut în 2004 faţă de anul precedent de la 1,04 la 1,39, adică, cu
33,65%, datorită faptului că activele curente au crescut mai mult (cu 48,88%) decât
pasivele curente (cu 11,29%).
Nivelul lichidităţii reduse în toată perioada analizată se încadrează în
standarde. Întrucât acest indicator reflectă cel mai bine lichiditatea unei întreprinderi,
putem afirma că S.C. Prodecom S.R.L. are o situaţie, din acest punct de vedere, foarte
bună, mai ales că are şi o tendinţă de creştere a lichidităţii în ultimul an. În anul 2003
observăm că indicatorul s – a diminuat de la valoarea de 0,97 la 0,95, o descreştere absolut
nesemnificativă, urmând ca în anul următor acesta să crească de la 0,95 la 1,36, adică, cu
43,16%. Această creştere se explică prin creşterea mai ales a creanţelor (cu 64,13%) mai
mare faţă de creşterea datoriilor pe termen scurt (cu 11,29%).
Grafic, evoluţia indicatorilor de lichiditate se prezintă astfel:
Evolutia indicatorilor de lichiditate la S.C. Prodecom S.R.L. in perioada 2002 - 2004
0
0.5
1
1.5
2002 2003 2004
Lichiditatea generală Lichiditatea redusă Lichiditatea imediată
Figura nr. 2. Evoluţia indicatorilor de lichiditate la S.C. Prodecom S.R.L. în perioada 2002 – 2004
În ce priveşte indicatorul lichidităţii imediate, putem afirma că acesta are o
tendinţă descrescătoare de la un an la altul, valorile lui ajungând sub minimul recomandat.
21
În anul 2003 lichiditatea imediată s – a diminuat de la 0,33 (în 2002) la 0,1, ceea ce în
valoare relativă înseamnă o scădere cu 69,7%. Această evoluţie se datorează creşterii foarte
mari a pasivelor curente (cu 224,1%) faţă de anul precedent comparativ cu o creştere
nesemnificativă a disponibilităţilor (cu 3,75%) faţă de acelaşi an. În anul următor, în 2004,
indicatorul continuă să se reducă, dar mai puţin, ajungând la 0,095, din aceeaşi cauză, a
creşterii mai mari a datoriilor pe termen scurt (cu 11,29%) faţă de creşterea disponiblităţilor
de doar 3,02% faţă de anul precedent. Însă, dacă e să luăm în calcul opinia lui Petre
Brezeanu exprimată în cartea „Diagnostic financiar. Instrumente de analiză financiară” la
pagina 254 referitor la aceasta33, putem spune că asemenea valori reduse pot să nu fie
îngrijorătoare pentru firmă.
Deşi situaţia firmei nu este alarmantă, trebuie adoptate măsuri pentru
menţinerea şi chiar creşterea lichidităţii acesteia în perioadele următoare.
Tabel nr. 2 Evoluţia indicatorilor solvabilităţii la S.C.Prodecom S.R.L. în perioada 2002–2004
Nr.
crt. Indicatori
Valoare de
referinţă 2002 2003 2004
1 Solvabilitatea generală (%) 167 – 200 358,71 193,17 222,22
2 Solvabilitatea patrimonială (%) 40 – 60 100 100 92,43
3 Rata autonomiei financiare globală > 0,33 0,56 0,33 0,38
4 Excedentul de trezorerie al exploatării (mil. ROL) - 4.498,83 6.264,11 9.086,32
5 Rata capacităţii de rambursare (ani)
3 – 4 1,11 3 1,62
Aşa cum se poate observa din tabelul nr.2, indicatorul solvabilităţii generale
se încadrează în intervalul de valori optime în toţi cei trei ani anlizaţi, ceea ce înseamnă că
marimea datoriilor este mai mică în raport cu cea a activelor totale, iar S.C. Prodecom
S.R.L. poate să – şi acopere toate datoriile pe seama activelor imobilizate şi circulante.
În anul 2003 nivelul acestei rate a scăzut mult, de la 358, 71 % ( în 2002) la
193,17%, diminuare exprimată relativ de 46,15 % şi care se datorează creşterii mult mai
mici a activelor totale în acest an – cu doar 79,92 % faţă de anul 2002, susţinută în special
33 “Actualmente, întreprinderile utilizează larg posibilitatea decouvertului bancar pentru a – şi asigura trezoreria lor. De asemenea, valoarea disponiblităţilor este un pic semnificativă. Se renunţă adesea la a o calcula”.
22
de creşterea activelor circulante cu 185,63 %, comparativ cu creşterea mai mare a datoriilor
totale, de 234,11 %. Această creştere se explică prin faptul că deşi datoriile la bugetul de
stat, la bugetul de sănătate şi la bugetul asigurărilor sociale au scăzut în anul 2003 cu 63,31
% faţă de anul anterior, nu a fost suficient să acopere creşterea exagerată a datoriilor către
furnizori de 861,44 %, precum şi a creşterii restanţei faţă de asociaţi cu 349,34 %. La
aceasta se mai adaugă şi contractarea în acest an a unor credite bancare pe termen scurt,
reprezentând 13% din total datorii.
În anul următor, situaţia solvabilităţii S.C. Prodecom S.R.L. se îmbunătăţeşte,
atât prin faptul că prezintă un sens ascendent, dar şi depăşeşte valoarea maximă de
referinţă. Astfel, în anul 2004 rata solvabilităţii generale a crescut la 222,22 % faţă de
valoarea din 2002 de 193,17 %, fiind o creştere relativă de 15,04 %, datorată creşterii în
proporţie mai mare a activelor totale, de 37,63%, şi în special a activelor circulante cu
48,88 % comparativ cu creşterea datoriilor totale de 19,63 %.
Grafic, evoluţia indicatorilor de solvabilitate şi capacitatea de îndatorare globală
se prezintă astfel:
Evolutia solvabilitatii si a capacitatii de indatorare la S.C. Prodecom S.R.L. in perioada 2002 - 2004
0
50
100
150
200
250
300
350
400
2002 2003 2004
%
Solvabilitateagenerală
Solvabilitateapatrimonială
Capacitatea deîndatorareglobală
Figura nr. 3. Evoluţia indicatorilor de solvabilitate şi capacitatea de îndatorare globală la S.C. Prodecom S.R.L. în perioada 2002 – 2004
În ce priveşte rata solvabilităţii patrimoniale, în primii doi ani, aceasta este de
100% – valoare maximă pe care o poate avea acest indicator, ceea ce înseamnă că firma nu
are datorii pe termen mediu şi lung, iar capitalurile permanente sunt reprezentate integral
23
de capitalurile proprii. În ultimul an de analiză, 2004, indicatorul s – a diminuat, ajungând
la 92,43 %, diminuare exprimată în mărime relativă de 7,57 %, pe fondul contractării altor
datorii şi împrumuturi asimilate pe termen mediu şi lung. Şi în acest an indicatorul este la
un nivel foarte bun, dar firma trebuie să aibă în vedere ca acesta să nu – şi continue evoluţia
descendentă şi în următorii ani, pentru a nu pune în pericol stabilitatea şi independenţa
firmei faţă de creditori.
Rata autonomiei financiare, în anul 2002, are un nivel relativ bun prin faptul
că mărimea capitalurilor proprii reprezintă mai mult de jumătate (0,56, adică 56 %) din
pasivul întreprinderii, având o autonomie mai mare privind activitatea de exploatare,
aceasta putând fi susţinută, în mare parte, de sursele proprii. În anul 2003, însă, indicatorul
are un trend descrescător faţă de 2002, ajungând la limita inferioară recomandată de 0,33,
ceea ce înseamnă că a scăzut cu 41,07 %, iar capitalurile întreprinderii acoperă o treime din
activul acesteia. Justificarea constă în faptul că mărimea capitalurilor proprii a crescut cu
doar 6,25 % comparativ cu anul precedent, în raport cu creşterea pasivului total cu 79,92
%. În anul următor, deşi foarte puţin, situaţia se ameliorează, indicatorul având o valoare de
0,38, datorită creşterii într – o proporţie mai mare a capitalurilor (cu 58,78 %) vizavi de cea
a pasivului, cu 37,63 %. Creşterea nu este mare, dar e un semn de îmbunătăţire a situaţiei
firmei, evident, dacă aceasta îşi va reorienta politica financiară pe perioada următoare.
Referitor la rata capacităţii de rambursare a creditelor contractate, este
evident că societatea Prodecom S.R.L. se încadrează în limitele impuse de creditori, şi în
special, de bănci, de plată a datoriilor. Valoarea indicatorului de 1,11 înregistrată în primul
an de analiză exprimă faptul că firma îşi achită datoriile, şi cele pe termen scurt, şi cele pe
termen mediu şi lung pe baza capacităţii de autofinanţare în maxim 1 an şi 2 luni. În anul
2003, această rată a crescut valoric, dar din punct de vedere al creditorilor, situaţia s – a
depreciat, deoarece întreprinderea îşi achită acum datoriile în timp de 3 ani. Această
depreciere este pe fondul creşterii foarte mari a datoriilor (cu 234,11%) pe care firma
trebuie să le suporte pe seama creşterii mult mai mici (cu 23,03%) a capacităţii de
autofinanţare, diferenţă pe care va trebui să o plătească fie într – o perioadă mai mare de
timp (de exemplu 3 ani şi nu 1 an), fie din alte surse. Totuşi, situaţia este sub controlul
societăţii, dat fiind faptul că valoarea 3 este considerată acceptabilă de către creditori. În
anul următor, valoarea indicatorului descreşte la 1,62, fiind favorizată de o creştere mai
24
mare a capacităţii de autofinanţare de 122,28 % comparativ cu datoriile care s – au majorat
cu 19,63 %, datorii care pot fi acoperite de întreprindere în aproximativ 1 an şi 7 luni.
În tabelul de mai jos, am prezentat rezultatele obţinute la indicatorii de
îndatorare de S.C. Prodecom S.R.L. în anii de analiză 2002 – 2004.
Tabel nr. 3 Evoluţia indicatorilor de îndatorare la S.C.Prodecom S.R.L. în perioada 200-2004
Nr.
crt. Indicatori
Valoare de
referinţă 2002 2003 2004
1 Capacitatea de îndatorare globală (%) 50 – 67 27,88 51,77 45
2 Capacitatea de îndatorare la termen < 1 0 0,10 0,08
3 Rata capacităţii de plată a dobânzilor - 28,20 117,22 20,73
4 Indicatorul de eficienţă a creditelor bancare (‰) - 61,83 120,10 73,71
5 Indicatorul de eficienţă a dobânzilor bancare (‰) - 8,36 2,53 18,27
Capacitatea de îndatorare globală reprezintă ponderea datoriilor totale în
pasiv, iar dacă aceasta este mai mică decât nivelul maxim acceptat de bănci, atunci
întreprinderea se mai poate îndatora până la limita maximă.
Astfel, referitor la firma noastră analizată, se observă că în primul an, în 2002,
nivelul ratei este aproape la jumătatea valorii de referinţă, datoriile reprezentând 27,88 %
din total pasiv, iar societatea se mai poate îndatora cu încă aceeaşi mărime a datoriilor, ceea
ce a şi făcut în următorul an. În 2003 rata a crescut până la 51,77 %, în mărime relativă
însemnând o creştere de 85,69 %, pe fondul creşterii datoriilor cu 234,11 % comparativ cu
anul precedent, fiind mai mare decât cea a pasivului – cu 79,92 %. Firma se mai poate
îndatora, dar nu prea mult. În anul 2004, situaţia s – a îmbunătăţit un pic, prin faptul că rata
a scăzut de la 51,77 % la 45%. Deşi datoriile au crescut cu 19,63 %, prin contractarea unor
datorii pe termen mediu şi lung, creşterea pasivelor a fost suficient de mare (37,63 %),
încât să acopere majorarea datoriilor, iar indicatorul să aibă o evoluţie descrescătoare.
25
Putem afirma că starea firmei este bună, aceasta mai poate apela la credite pentru
desfăşurarea activităţii de exploatare sau dacă doreşte să îşi extindă activitatea.
Capacitatea de îndatorare la termen arată ponderea datoriilor pe termen
mediu şi lung în raport cu capitalurile proprii, de unde şi deducem gradul de independenţă
sau dependenţă financiară. În anul 2002 în cazul S.C. Prodecom S.R.L. indicatorul are
valoare nulă, datorită faptului că aceasta nu are datorii pe termen mediu şi lung, iar
independenţa pe termen lung este asigurată. În anii 2003 şi 2004 firma are o rată a
capacităţii de îndatorare de 0,1, respectiv de 0,08, ceea ce e foarte puţin în comparaţie cu
limita maximă admisibilă de 1, iar posibilităţile de îndatorare pe termen lung sunt foarte
mari, de aproape 100 % din valoarea capitalurilor proprii. Eu chiar aş sugera acest lucru
conducerii, în vederea dezvoltării activităţii de exploatare, mai ales ştiut fiind faptul că,
contractarea creditelor pe termen lung este recomandată celor pe termen scurt.
Evoluţia ratei capacităţii de rambursare a dobânzilor este incertă, dar la un
nivel bun. În anul 2002 valoarea indicatorului este de 28,2, ceea ce înseamnă că rezultatul
curent al exerciţiului plus amortizările acoperă dobânzile de plătit de 28,2 ori, mărime pe
care o consider satisfăcătoare. În anul 2003 rata capacităţii de plată a dobânzilor a crescut
până la 117,22 – societatea îşi plăteşte de 117 ori valoarea dobânzilor pe seama rezultatului
curent şi al amortizărilor. Este o valoare foarte mare, datorită volumului mic de credite pe
termen scurt, mediu şi lung, purtătoare de dobînzi, comparativ cu valoarea rezultatului
curent şi al amortizărilor. O majorare a indicatorului cu 315,67 % se explică prin creşterea
amortizărilor cu 88 %, susţinută de reducerea dobânzilor cu 70,67 %, ceea ce înseamnă că
firma şi – a mai achitat din obligaţiile financiare scadente. Anul 2004 prezintă un trend
descendent pentru această rată, care are o valoare de 20,73, fiind o descreştere bruscă. Deşi
rezultatul curent şi amortizările au crescut cu 170,88 % şi respectiv cu 100,44 %,
cheltuielile cu dobânzile au crescut exagerat de mult, cu 1248,79% în comparaţie cu anul
anterior, atât din cauza contractării unor noi credite de trezorerie şi pe termen mediu şi
scurt, dar şi din cauza dobânzilor care au trebuit a fi plătite aferente altor împrumuturi de
anul trecut, în special cele pe termen mediu şi lung.
În ce priveşte indicatorul de eficienţă a creditelor bancare în raport cu
producţia exerciţiului, valoarea de 120,10 ‰ înregistrată în 2003 ne arată faptul că pentru a
obţine 1.000 ROL producţie, firma a folosit surse împrumutate în valoare de aproximativ
120 ROL, cu alte cuvinte, creditele contractate au contribuit cu 120 ROL pentru obţinerea
26
de 1.000 ROL producţie. În anul 2004 valoarea surselor atrase folosite la 1.000 ROL
producţie a scăzut la 73,71 ROL, o diminuare de 38,63 %, situaţie favorizată de creşterea
producţiei exerciţiului cu 42,13 %, dar şi de scăderea valorii obligaţiilor faţă de bănci cu
12,77%. Aceasta semnifică faptul că firma a preferat să îşi desfăşoare activitatea de
exploatare prin reducerea datoriilor financiare, purtătoare de dobânzi, în favoarea datoriilor
comerciale, a celor faţă de personal, precum şi faţă de bugetul de stat şi cel al asigurărilor
sociale, sub forma amânărilor de plată din simplul considerent că acestea nu sunt purtătoare
costuri suplimentare – dobânzi. Eficienţa acestui indicator se explică prin faptul că
utilizarea creditelor bancare trebuie să contribuie la obţinerea unei producţii cât mai mari în
raport cu sursele atrase (valoarea ratei să fie cât mai îndepărtată de 1.000‰), precum şi de
trendul descrescător al acestuia, ceea ce la S.C. Prodecom se şi întâmplă.
Valoarea indicatorului de eficienţă a dobânzilor bancare de 8,36 ‰ în anul
2002 reflectă faptul că întreprinderea a cheltuit, suplimentar, cu 8,36 ROL pentru plata
dobânzilor aferente creditelor contractate pentru obţinerea a 1.000 ROL producţie. În anul
următor, mărimea ratei a scăzut cu 202,63 %, şi semnifică faptul că acum societatea
cheltuieşte cu plata dobânzilor 2,53 ROL la 1.000 ROL producţie, pe fondul diminuării
cheltuielilor cu dobânzile cu 70,67 % faţă de anul precedent. În 2004 valoarea acestora a
crescut la 18,27 ‰, cheltuielile cu dobânzile reprezentând 18,27 ROL din 1.000 ROL
producţie. Creşterea este de 622,13 % şi se datorează faptului că producţia exerciţiului a
crescut într – o proporţie foarte mică (42,13%), faţă de majorarea dobânzilor cu 1248,79%.
Dacă facem o comparaţie între evoluţia indicatorului de eficienţă a creditelor
bancare în 2004 şi cea a dobânzilor bancare în acelaşi an, se observă o discordanţă, întrucât
primul se diminuează, iar celălalt creşte, iar, în mod normal, ar trebui să aibă un trend de
acelaşi semn. Justificarea constă în faptul că în anul 2004 firma a trebuit să plătească şi
dobânzi aferenete unor credite bancare pe termen lung contractate în 2003.
27
Capitolul II.
Echilibrul financiar şi capacitatea de plată a
întreprinderii.
2.1. Conţinutul capacităţii de plată a întreprinderii
Pentru întreprinderi, în general, şi pentru cele abia constituite, în special,
problema disponibilităţilor băneşti reprezintă „nodul gordian” al supravieţuirii lor. De
aceea se consideră că analiza capacităţii de plată a unei întreprinderi constituie una din
priorităţi în efectuarea analizei financiare. Importanţa acestei analize derivă din faptul că
orice agent economic trebuie să deţină suficiente lichidităţi pentru a – şi putea onora
obligaţiile de plată către terţi, evitând situaţia declarării lui în stare de „încetare a plăţilor”.
Pe de altă parte, dacă agentul economic respectiv deţine prea multe disponibilităţi, în
comparaţie cu cele necesare, el nu profită astfel de oportunităţile de plasare a acestor
active, cu impact negativ asupra profitului suplimentar.
Capacitatea de plată reprezintă puterea firmei la un moment dat de a face faţă
plăţilor scadente (faţă de furnizori, salariaţi, bugetul statului, organismele bancare, etc.).34
Un alt mod de a defini capacitatea de plată îl constituie exprimarea acesteia sub
forma solvabilităţii imediate, confruntând imobilizările în stocuri de produse finite,
creanţele asupra clienţilor, disponibilităţile din cont şi casă, toate fiind valorificabile sub
34 Adochiţei, Mihai, – Finanţele întreprinderii; Editura Sylvi, Bucureşti, 2000, pagina 57
28
formă de bani în circa 30 de zile, cu plăţile ce devin scadente în aceeaşi perioadă. Această
posibilitate este condiţionată, pe de o parte, de volumul şi termenul de exigibilitate a
obligaţiilor, iar pe de altă parte, de disponibilităţile băneşti, de capacitatea întreprinderii de
a transforma unele elemente ale mijloacelor circulante care se găsesc într – o anumită fază
a circuitului lor în mijloace lichide.
Capacitatea de plată este o rezultantă a fluxurilor materiale şi băneşti, este un
efect şi o condiţie a rotaţiei de ansamblu a fondurilor şi a echilibrului financiar.
Se poate spune că o întreprindere are capacitatea de plată satisfăcătoare atunci
când ea dispune de disponibilităţi băneşti şi alte valori transformabile în scurt timp în
monedă, în vederea acoperirii obligaţiilor exigibile. Capacitatea de plată impune, printre
altele, o corelare judicioasă a termenelor de plată a obligaţiilor cu cele de încasare a
drepturilor băneşti ale întreprinderii.
Altfel spus, „Capacitatea de plată exprimă potenţialul firmei de a face faţă, în
orice moment, obligaţiilor băneşti cu şi fără numerar, respectiv, corelaţia între fluxurile de
încasări şi fluxurile de plăţi”. 35 Capacitatea de plată depinde de calitatea activităţii
economice desfăşurate de întreprindere, de optimizarea circuitului fluxurilor reale cu cele
financiare şi de modul cum întreprinderea îşi gestionează fondurile patrimoniale. Totodată,
capacitatea de plată nu reprezintă doar o simplă reflectare a activităţii desfăşurate de
întreprindere; ea poate constitui o cauză pentru realizarea sau nerealizarea unor obiective
economice, atât în interiorul, cât şi în afara întreprinderii.
Realizarea analizei şi prognozarea capacităţii de plată, ce reprezintă totodată
tabloul fluxurilor monetare de intrare şi ieşire, acordă compartimentului financiar sarcina să
depisteze necorelările dintre disponibilităţi şi plăţi, să gestioneze o trezorerie eficientă.
Capacitatea de plată a întreprinderii depinde de anumiţi factori ce îi influenţează
mărimea:
calitatea activităţii economice desfăşurate de întreprindere;
ritmicitatea îndeplinirii şi realizării circuitului fluxurilor reale cu cele financiare;
modul cum întreprinderea îşi gestionează fondurile materiale şi băneşti pe care le are în
patrimoniu.
35 Onofrei, Mihaela, – Finanţele întreprinderii”; Editura Economică, Bucureşti, 2004, pagina 253
29
2.1.1. Formele capacităţii de plată a întreprinderii
Capacitatea de plată a unei întreprinderi poate fi determinată prin calcularea
indicatorului capacităţii de plată, sub forma unui raport între mijloacele băneşti lichide şi în
curs de a deveni lichide şi plăţile (obligaţiile) exigibile, cu scopul de a analiza evoluţia în
timp şi de a realiza comparaţia în spaţiu a capacităţii de plată a unei întreprinderi cu alte
unităţi economice sau cu media pe ramură:
Cp = sau Cp =
Profesorul Ion Neagoe dezvoltă relaţia a doua de calcul astfel:36
D = Dc + Dvp + Dlp + Dac +Dcr +Dd
P = Ps + Pb + Pa + Pcr + Pd , unde:
D – disponibilităţi, resurse băneşti;
Dc – disponibilităţile din contul curent la începutul perioadei;
Dvp – încasările din vânzarea producţiei;
Dlp – încasările din executări de lucrări şi prestaţii pentru terţi;
Dac – încasări din alte activităţi;
Dcr – credite bancare ce se vor primi în perioada respectivă conform
prevederilor din buget;
Dd – alte încasări;
P – plăţi exigibile;
Ps – plăţi pentru salarii şi asimilate acestora;
Pb – plăţi scadente în favoarea bugetului de stat;
Pa – plăţi pentru aprovizionări;
Pcr – rambursările de credite scadente în perioda dată;
Pd – alte plăţi.
O valoare supraunitară a acestui indicator (Cp > 1) semnifică faptul că
întreprinderea are suficiente disponibilităţi băneşti şi mijloace în curs de a deveni lichide,
pentru a – şi achita obligaţiile scadente. O valoare subunitară a acestui indicator reflectă o
situaţie financiară dificilă a întreprinderii, precum şi lipsa disponibilităţilor băneşti. Din
36 Neagoe, Ion, – Finanţele Întreprinderii; Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pagina 364 – 365.
30
această cauză nu poate efectua plăţile scadente, fiind nevoită să se îndatoreze pentru a – şi
reface capacitatea de plată.
Conţinutul complex al capacităţii de plată impune analiza şi cunoaşterea
elementelor care influenţează mărimea acesteia:
studierea posibilităţilor de transformare a elementelor de active circulante în
disponibilităţi băneşti sau stabilirea volumului mijloacelor băneşti lichide existente la
un moment dat şi în curs de a deveni lichide;
determinarea obligaţiilor de plată ale înteprinderii şi stabilirea raportului dintre
disponibilităţile băneşti şi în curs de devenire şi obligaţiile pe termen scurt scadente.
O analiză mai amănunţită a acestui coeficient se poate face pornind de la gradul
de lichiditate al activelor întreprinderii. Corespunzător grupării activelor acesteia în funcţie
de gradul lor de lichiditate se calculează şi coeficientul capacităţii de plată al firmei:
1) aferent activelor lichide de gradul I (DI), cuprinzând disponibilităţile
băneşti şi plasamentele, se calculează coeficientul capacităţii de plată de gradul I:
CpI =
2) aferent activelor lichide de gradul II (DII), cuprinzând
disponibilităţile băneşti şi plasamentele (DI) şi creanţele certe exigibile, se calculează
coeficientul capacităţii de plată de gradul II:
CpII =
3) aferent activelor lichide de gradul III (DIII), cuprinzând
disponibilităţile băneşti, plasamentele şi creanţele certe exigibile (DII), precum şi
stocurile, se calculează coeficientul capacităţii de plată de gradul III:
CpIII =
Primii doi indicatori (CpI şi CpII) sunt parţiali, valoarea lor fiind subunitară, iar
cel de – al treilea (CpIII) reflectă întreaga capacitate de plată a întreprinderii pe o anumită
perioadă şi poate avea valori atât supraunitare, cât şi subunitare.
31
2.1.2. Rolul capacităţii de plată a întreprinderii în asigurarea corelaţiei
dintre fluxurile de încasări şi fluxurile de plăţi
Echilibrul financiar pe termen scurt se bazează, în cea mai mare parte, pe
sursele atrase temporar de la terţi, în intervalul cuprins între momentul constituirii
datoriilor (intrarea şi recepţia materialelor, prestarea manoperei, înregistrarea impozitelor
etc.) şi cel al scadenţei plăţii. În practică, se urmăreşte realizarea echilibrului între durata de
lichiditate a activelor circulante şi durata de scadenţă a pasivelor circulante (furnizori,
avansuri şi aconturi primite de la clienţi, datorii faţă de personal, stat şi asigurări sociale).
O gestiune eficientă a pasivelor circulante poate fi considerată cea care
realizează un volum al decalajelor de plăţi favorabile, superior decalajelor de încasări;
explicaţia unei asemenea stări de fapt constă în aceea că, datoriile întreprinderii către terţi
reprezintă până la scadenţa lor, surse de capital atrase în mod gratuit. La rândul lor,
decalajele de încasări reprezintă capitaluri interne atrase în mod gratuit de către clienţi şi,
prin urmare, sunt nefavorabile întreprinderii.
Într – o lucrare de a sa, profesorul Ion Neagoe afirmă că: „echilibrul între
fluxurile de încasări şi fluxurile de plăţi este dependent, la nivelul fiecărui agent economic,
de factori interni şi externi”.37
Factorii interni sunt următorii:
volumul, structura şi calitatea producţiei;
durata ciclului de fabricaţie;
tehnologia folosită în procesul de producţie;
nivelul costurilor şi al consumurilor specifice de materiale, combustibil şi energie;
managementul producţiei şi al resurselor umane.
Dintre factorii externi se pot enumera:
modul de organizare al sistemului de decontare în cadrul economiei naţionale;
situaţia financiară a clienţilor întreprinderii;
organizarea activităţii de transport şi rapiditatea mijloacelor de transport.
Cercetarea fluxului de disponiblităţi constituie o componentă importantă a
analizei situaţiei financiar – patrimoniale, întrucât, în practica economică, se consideră că
orice activitate trebuie să „degaje bani”, să rezulte surplus de capital faţă de cel investit în
37 Neagoe, Ion, – Finanţele Întreprinderii; Editura Ankarom, Iaşi, 1997, pagina 363
32
afaceri. Un agent economic poate să fie rentabil, să realizeze profit, dar să nu fie solvabilă,
din cauza lipsei de lichidităţi ca urmare a decalajului dintre încasările şi plăţile pe care le
face în cadrul ciclului financiar.
Principalele componente ale încasărilor sunt:38
a) încasări din vânzarea produselor, mărfurilor şi serviciilor prestate din perioada
curentă şi precedentă;
b) vânzări de valori imobiliare şi mobiliare;
c) contractarea de împrumuturi sau vânzări de titluri;
d) încasări din chirii, dobânzi, dividende şi alte venituri.
În cadrul plăţilor se cuprind:39
a) plata pentru cumpărări de mărfuri, materii prime, materiale, prestări de servicii de
către terţi;
b) plăţi pentru salarii şi elemente aferente;
c) achitarea impozitelor, taxelor şi alte datorii faţă de bugetul de stat;
d) achiziţii de imobilizări;
e) plata dobânzilor şi ratelor scadente;
f) răscumpărarea titlurilor emise de societatea pe acţiuni;
g) achitarea dividendelor şi alte plăţi.
Prin sistemul contabil privind veniturile şi cheltuielile totale, corelaţiile dintre
acestea se reflectă în contul de profit şi pierderi al cărui sold creditor (profitul), teoretic, ar
trebui să se afle sub forma disponibilităţilor băneşti.
În realitate, lucrurile stau altfel, datorită operaţiuinilor care intervin în cadrul
ciclului financiar al agentului economic care presupune luarea în considerare a
imobilizărilor şi, respectiv, eliberărilor de capital. Aşa de exemplu, o creştere a soldurilor
conturilor de creanţe sau de stocuri reprezintă imobilizări, pe când majorarea obligaţiilor se
transformă în surse suplimentare de finanţare.
În cazul unui flux de disponibilităţi negativ, acesta poate fi explicat atât prin
majorarea imobilizărilor, cât şi prin reducerea surselor atrase. Într – o atare situaţie, este
necesară menţionarea mijloacelor folosite de agentul economic pentru acoperirea
deficitului.
38 Ţole, Marin, – Analiza economico – financiară; Editura Universitară, Bucureşti, 2004, pagina 24939 Idem
33
Din desfăşurarea ciclului de exploatare rezultă următoarele consecinţe
financiare:40
întreprinderea poate obţine amânări la plata furnizorilor (credite – furnizor), ceea ce
reprezintă un mijloc de finanţare din afară;
din momentul cumpărării materiilor prime şi până în momentul vânzării produselor
finite, întreprinderea blochează o parte din capitalul său în stocuri (materii prime, materiale,
producţie neterminată, etc.) create în fazele ciclului de exploatare; astfel, apare cel mai
important necesar de finanţare a activelor de exploatare;
întreprinderea se află deseori în siutaţia de a acorda amânări la plată clienţilor
(credite – clienţi), astfel că trebuie să finanţeze şi aceste sume aflate în curs de încasare.
Pentru dimensionarea exactă a surselor de finanţare a activelor circulante, este
necesară şi calcularea pasivelor de exploatare, referitoare la datoriile faţă de furnizori, faţă
de salariaţi, faţă de bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale. Aceste surse provin din
decalajul de timp ce apare între momentul în care se nasc datoriile şi până în cel al
lichidării lor, astfel:
în cazul aprovizionării de la furnizori, apare un decalaj de timp între data recepţiei
şi cea a plăţii materialelor, timp în care cumpărătorul foloseşte echivalentul valoric al
acestora;
în cazul salariilor şi altor drepturi cuvenite personalului, apare un decalaj între data
formării drepturilor de personal şi cea a plăţilor;
sumele datorate bugetului statului şi bugetului asigurărilor sociale – conform
legislaţiei în vigoare – se folosesc de agentul economic pentru finanţarea ciclului de
exploatare, de la data formării şi până la cea a plăţii.
Întrucât datoriile întreprinderii au un caracter neoneros, trezorierul întreprinderii
este tentat să crească atât mărimea lor, cât şi intervalul cuprins între apariţia şi plata
acestora. Având în vedere că depăşirea termenelor legale de plată privind obligaţiile fiscale
este însoţită de amenzi şi penalităţi semnificative, întreprinderile sunt tentate să amâne
datoriile către furnizori.
Pentru activitatea financiară a unei firme este importantă cunoaşterea evoluţiei
corelaţiei dintre creanţe şi obligaţii, întrucât acestea influenţează capacitatea de plată.
40 Onofrei, Mihaela, – Finanţele întreprinderii; Editura Economică, Bucureşti, 2004, pagina 206
34
Decalajele de timp care există între fluxurile reale şi fluxurile monetare explică existenţa de
creanţe şi de datorii.41
Creanţele (sau activele în curs de decontare) reprezintă anumite drepturi
băneşti ale creditorului de a primi, la un anumit termen, o sumă de bani sau alte bunuri
economice ori valori, de la debitori. Acestea reprezintă valorile economice avansate de
titularul de patrimoniu altor persoane fizice sau juridice şi pentru care urmează să
primească un echivalent valoric.42 Acest echivalent poate reprezenta o sumă de bani, o
lucrare sau un serviciu.
În opinia lui Aurel Işfănescu, „Creanţele reflectă angajamente contractate de
anumiţi parteneri ai firmei, cum sunt clienţii, ale căror termene de plată au o scadenţă
ulterioară livrării bunurilor şi serviciilor, precum şi debitorii firmei, în calitate de
beneficiari ai unor împrumuturi pe care le vor rambursa ulterior împreună cu dobânda
aferentă acestora”.43
Creanţele sunt drepturi băneşti ale unei unităţi patrimoniale realizabile la
termene diferite şi care provin din:
Figura nr. 4. 44 Sursele de provenienţă ale creanţelor
Într – o viziune financiară asupra ciclului de exploatare al unei afaceri, faza de
desfacere a produselor este locul de geneză a creanţelor unei întreprinderi.
Rata creanţelor comerciale (Rc):45
41 Robu, Doina Maria, – Bilanţul contabil”; Editura economică, Bucureşti, 2005, pagina 8742 Ristea, M., Dumitru, C.G., – Contabilitate financiară; Editura Economică, Bucureşti, pagina 20343 Işfănescu,A., Robu,V.– Analiza economico – financiară; Editura Economică, Bucureşti, 2005, pagina 2044 Prelucrare după Ţole, Marin, – Analiza economico – financiară; Editura
Universitară, Bucureşti, 2004, pagina 12045 Niculescu, Maria, – Diagnostic financiar. Vol. 2”; Editura Economică, Bucureşti, 2003, pagina 264
35
Vânzarea de produse,
mărfuri
Prestarea de servicii către terţi
Vânzarea unor
utilităţi
CREANŢECREANŢE
Rc =
Ponderea deţinută de creanţe în totalul activelor circulante ale întreprinderii
(rata creanţelor) este extrem de importantă. Mărimea acestei rate este determinată de
natura relaţiilor întreprinderii cu partenerii externi din aval, de termenele de plată pe care le
acordă clientelei sale. Totodată, rata creanţelor comerciale suportă influenţa uzanţelor
specifice domeniului de activitate, în materie de termene de plată. De aceea ea înregistrează
valori foarte scăzute sau nule în întreprinderile aflate în contact direct cu o clientelă
numeroasă ce – şi achită cumpărăturile în numerar (comerţ cu amănuntul, prestări de
servicii către populaţie, etc.). În relaţiile interîntreprinderi, rata creanţelor comerciale
înregistrează valori mai ridicate, evident, cu variaţii de la caz la altul, în funcţie de
specificul domeniului.
Pentru evidenţierea unor aspecte analitice, dar cu implicaţii asupra echilibrului
unei firme este utilă aprofundarea analizei creanţelor, respectiv determinarea unor rate
analitice având în vedere:46
natura creanţelor:
creanţe legate de ciclul de exploatare (clienţi);
creanţe diverse (creanţe asupra personalului, statului, acţionarilor);
certitudinea realizării lor:
creanţe certe;
creanţe incerte (creanţe nerealizate la termen şi a căror încasare
devine nesigură, creanţe apărute ca urmare a încălcării legislaţiei
financiare);
termenul de realizare:
creanţe pe termen scurt (până la 10 zile);
creanţe pe termen mediu (10 – 30 de zile);
creanţe pe termen lung (peste 30 de zile).
Opusul creanţelor îl reprezintă obligaţiile sau datoriile firmei. Acestea
reprezintă bunurile livrate, lucrările executate sau serviciile prestate unui agent economic
de către furnizorii săi. De asemenea, obligaţiile exprimă fondurile furnizate de terţi pentru
care unitatea trebuie să acorde o prestaţie sau un echivalent valoric.47 Este vorba de
46 Idem47 Ristea, M., Dumitru, C.G., – Contabilitate financiară”; Editura Economică, Bucureşti, pagina 203
36
datoriile formate în cadrul relaţiilor de decontare ale acesteia cu alte persoane fizice şi
juridice: furnizorii, acţionarii, salariaţii proprii, bugetului statului, bugetele locale şi
bugetele asigurărilor sociale şi de şomaj.
Obligaţiile (datoriile nefinanciare pe termen scurt) reprezintă surse de finanţare
atrase pe o perioadă mai mică de 1 an, excluzând creditele bancare.48 Datoriile, ca surse
străine de finanţare, sunt prezente şi funcţionează din momentul naşterii angajamentelor
faţă de terţi şi până în momentul plăţii lor.
Creanţele şi obligaţiile constituie principalele elemente care influenţează
fluxurile băneşti ale întreprinderii. În cadrul analizei corelaţiei dintre fluxurile de încasări şi
fluxurile de plăţi se cercetează, deci şi evoluţia creanţelor şi a obligaţiilor, pentru a pune în
evidenţă raportul dintre imobilizarea capitalului firmei şi cel care priveşte folosirea surselor
atrase.
Analiza corelaţiei creanţe – obligaţii este în măsură să indice analistului
financiar modul în care managementul financiar al unei întreprinderi profită de negocierea
unor termene de plată (conform uzanţelor comerciale) avantajoase în relaţie cu clienţii ei,
în limitele dictate de respectarea clauzelor contractuale şi în deplină concordanţă cu
angajamentele sale de plată către terţi (furnizori, bănci, instituţii fiscale).
În consecinţă, acestea trebuie analizate corelat din punct de vedere al sumelor şi
termenelor de încasare şi de plată. Indicatorii calculaţi pentru a pune în evidenţă aceste
aspecte sunt:
1) Durata de imobilizare (recuperare) a creanţelor (Dic):
Dic =
În principiu durata de recuperare (imobilizare) a creanţelor oscilează în
funcţie de termenele de plată pe care întreprinderea le acordă clienţilor ei.
În general însă durata de recuperare a creanţelor unei întreprinderi trebuie
analizată în corelaţie directă cu politica de creditare ale ramurii din care face parte.
O durată de recuperare mare atrage de la sine cheltuieli suplimentare pentru
recuperarea creanţelor greu încasabile.
48 Işfănescu,A., Robu,V.– Analiza economico – financiară; Editura Economică, Bucureşti, 2005, pagina 20
37
Dacă o durată de recuperare prea mare indică anumite probleme în aplicarea
politicii de creditare sau a politicii de recuperare, în antiteză, o recuperare foarte rapidă a
creanţelor poate indica o politică rigidă de gestionare a creditului.
Totuşi rezultatul şi interpretarea acestei rate (durata de recuperare a creanţelor)
devin semnificative numai în măsura în care soldul creanţelor aferent exerciţiului financiar
trecut este cu adevărat reprezentativ pentru situaţia medie reală de pe parcursul întregului
exerciţiu financiar analizat.
O rată redusă indică o apropiere importantă a întreprinderii faţă de clientela sa
(comerţul en – detail).
Dimpotrivă, întreprinderile industriale şi comerţul en – gros înregistrează valori
mari ale acestei rate.
2) Durata de folosire a surselor atrase (Dfs):
Dfs =
Mărimea creditului furnizor şi perioda pentru care este acordat depind în mod
esenţial de interesul strategic pe care clientul îl prezintă în viziunea furnizorilor, de relaţiile
create în intervale mari de timp, sau pot fi rezultatul unei conjuncturi de piaţă nefavorabile
pentru furnizori, care au de ales între creşterea cheltuielilor de stocaj şi transferarea acestei
presiuni financiare asupra clienţilor.
Cu cît durata de imobilizare a creanţelor este mai mică, iar durata de utilizare a
surselor atrase este mai mare (nu în sensul evitării plăţilor către terţi sau bugetul statului),
cu atât vom înregistra excedente mai mari de disponibilităţi băneşti sau, dimpotrivă,
deficite.
Corelaţia dintre suma creanţelor şi a obligaţiilor pe termen scurt, precum şi
dintre Dic şi Dfs generează fluxuri băneşti care influenţează pozitiv sau negativ asupra
disponibilităţilor. Astfel:
Dacă Sd (soldul mediu al creanţelor) = Sc (soldul mediu al conturilor de
obligaţii) şi Dic = Dfs, atunci cel puţin din punct de vedere teoretic, se produce o
compensare între creanţe şi obligaţii;
Dacă Sd > Sc şi Dic = Dfs, atunci fluxul de disponibilităţi este influenţat pozitiv,
deoarece suma încasărilor este superioară sumei plăţilor pentru acelaşi interval de
timp.
Există, bineînţeles, şi multe alte variante în funcţie de cei patru indicatori.
38
Corelaţia dintre creanţe şi obligaţii poate fi studiată şi pe baza balanţei acestora
în funcţie de termenele lor de vechime şi de ponderea acestora în cadrul totalului creanţelor
şi a obligaţiilor, astfel:49
- sub 30 zile;
- 30 – 60 zile;
- 60 – 90 zile;
- 90 – 180 zile;
- 180 – 270 zile;
- 270 zile – 1 an.
În practică, se folosesc intervale de vechime mult mai mari:
- până la 90 de zile;
- între 90 de zile şi 1 an;
- peste 1 an.
Creditul – client reprezintă pentru întreprindere o imobilizare care încetineşte
viteza de rotaţie a fondurilor şi micşorează lichiditatea financiară. Efectele nefavorabile
resimţite de societăţile care au acordat credite clienţilor proprii nu pot fi înlăturate prin
sistarea radicală a acestora, deoarece ar fi prejudiciată realizarea cifrei de afaceri.
Deşi nu toţi clienţii pot plăti cash, nu înseamnă că nu au capacitate de plată sau
că nu dispun de solvabilitate. În dorinţa creşterii cifrei de afaceri, întreprinderile sunt
nevoite să vândă şi pe credit pe termen scurt partenerilor de contract. Aceasta a devenit o
practică generalizată în ţările cu economie de piaţă, existând chiar şi luptă de concurenţă
între întreprinderi, în vederea acordării unor facilităţi de plată propriilor clienţi.
O importanţă deosebită în vederea minimizării riscului de nerecuperare a
creditelor reprezintă luarea de măsuri preventive:50
selecţia clienţilor cărora li se va acorda credite – client;
stabilirea prealabilă a unor limite maxime până la care se poate ridica valoarea
creditului – client;
stabilirea unui plafon total al creditului – client, în funcţie de cifra de afaceri a
întreprinderii;
rezervarea prin contract a drepturilor de proprietate asupra stocurilor vândute pe
credit, garanţii cambiare, diverse asigurări împotriva riscului de neplată;
49 Idem50 Onofrei, Mihaela, – Finanţele întreprinderii; Editura Economică, Bucureşti, 2004, pagina 212
39
vânzarea creanţelor unor societăţi specializate în astfel de preluări, în caz de risc de
neplată.
Durata pentru care se acordă creditul este variabilă. Ea se stabileşte prin
negociere, dar cu prudenţă şi se adaptează la natura activităţii clientului şi a nevoilor
acestuia. Acordarea unor termene de plată mai lungi sau mai scurte concretizează o politică
mai liberală sau, dimpotrivă, mai restrictivă a creditului – client. Întreprinderea, însă, nu se
poate îndepărta prea mult de la politica dusă de întreprinderile concurente care acţionează
în sectorul respectiv.
Pe de altă parte, întreprinderea nu poate acorda creditul – client într – un volum
care să depăşească posibilităţile sale de lichidităţi sau de refinanţare la băncile comerciale.
În ultimă instanţă, băncile au un rol însemnat în stabilirea duratei unui credit comercial,
deoarece ele scontează efectele comerciale prezentate de întreprinderi, care, ulterior, pot fi
rescontate.
Marile societăţi comerciale, care au acces lejer la credite bancare pe termen
scurt pot să – şi permită să acorde asemenea credite pe termene mai lungi sau într – un
volum mai însemnat. Dar, uneori, poziţia puternică a unor clienţi într – un sector oarecare
de activitate poate impune furnizorilor, la negociere, acordarea unor condiţii avantajoase
sub aspectul termenelor de plată.
În perioada de limitare a împrumuturilor, băncile sunt puse în situaţia să reducă
volumul creditelor de trezorerie, iar acele întreprinderi care nu – şi pot transforma repede o
parte din activele circulante (stocuri) în monedă, spre a rambursa datoriile, se găsesc în
stare de încetare a plăţilor.
Asemenea întreprinderi pot fi puse în lichidare judiciară, chiar dacă activitatea
lor generează beneficii. Încetarea plăţilor poate fi determinată, printre altele, de o creştere
economică foarte ridicată, rentabilitate slabă şi deficienţe grave în gospodărirea activelor
circulante.
Stabilirea volumul creditului – client este un element specific al politicii
întreprinderii. În general, suma creditului – client se determină astfel:
Vcc = , unde:
Vcc – volumul creditului – client
Nr. de zile – termenul de plată al creditului – client
40
Selecţia clienţilor reprezintă o preocupare aflată în seama furnizorilor, care se
va orienta către clienţii mari, puternici, care au comenzi importante şi prin intermediul
cărora se poate pătrunde pe segmente de piaţă noi şi care pot favoriza imaginea furnizorilor
pe alte pieţe. Furnizorul trebuie să deţină informaţii cât mai ample despre clienţii săi
potenţiali / reali.
Recuperarea creanţelor reprezintă un obiectiv extrem de important pentru
furnizori. Se poate vorbi de o politică a recuperării creanţelor, care trebuie să ţină cont de
următoarele elemente:51
marile societăţi comerciale, cu clienţi numeroşi, pot utiliza gestiunea automată a
creanţelor pe baza unor metode statistice de previzionare;
întreprinderile mai mici nu dispun, de regulă, de mijloace financiare necesare pentru
o gestionare corespunzătoare a creanţelor, motiv pentru care apelează la
intermediari pentru recuperarea creanţelor;
furnizorii care au clienţi puternici din domeniul privat, sunt nevoiţi să ducă o
politică flexibilă de recuperare cu aceştia;
furnizorii care au drept client statul sunt nevoiţi să se adapteze politicii bugetare a
statului, pentru a – şi recupera creanţele;
este necesară analiza fiecărui client restant, pentru a înţelege dacă nu poate sau nu
vrea să plătească.
Sporirea ritmului de încasare a producţiei livrate are o importanţă deosebită
pentru asigurarea disponibilităţilor băneşti necesare onorării obligaţiilor agenţilor
ecoonomici prin:52
a) alegerea celei mai avantajoase forme de decontare pentru condiţiile date;
b) ţinerea unei evidenţe clare şi la zi a documentelor de decontare, introducerea unei
circulaţii raţionale a documentelor de decontare şi accelerarea întocmirii şi predării
lor în termen la bancă, în condiţiile extinderii utilizării calculatoarelor electronice;
c) organizarea în mod judicios a urmăririi încasării sumelor în curs de decontare;
d) urmărirea aplicării unor sancţiuni economice şi financiare (despăgubiri, amenzi,
dobânzi) în cazul neîndeplinirii condiţiilor contractuale şi a disciplinei decontărilor;
e) utilizarea decontărilor prin compensaţii.
51 Ibidem, pagina 21852 Ţole, Marin, – Analiza economico – financiară; Editura Universitară, Bucureşti, 2004, pagina 248
41
Creditul – furnizor, spre deosebire de creditul – client, reprezintă o decizie de
finanţare. Din acest motiv, gestiunea creditului – furnizor este diferită de gestiunea
creditului – client, care constituie o investiţie. Astfel, gestionarea creditului – furnizor
constă în adoptarea de măsuri care să conducă la maximizarea acestuia, atât ca volum, cât
şi ca termene de rambursare.
Creditul – furnizor are un caracter automat, el nu face obiectul unui contract
formal, încheiat între furnizor şi client, deoarece în operaţiile între întreprinderi, plata pe
loc, cu numerar a mărfurilor, reprezintă un fapt foarte rar întânit. Astfel, plata trebuie
efectuată după recepţia mărfurilor şi există aproape întotdeauna un decalaj între livrarea
mărfurilor şi expedierea facturii.
Creditul – furnizor poate contribui la creşterea cifrei de afaceri sau la
înlocuirea fondului de rulment. Sursele atrase sub forma creditului – furnizor sunt cu atât
mai avantajoase, cu cât ele sunt necostisitoare. Pentru beneficiarul acestui credit este
important să se precizeze în contract volumul şi termenul de plată, în scopul prevenirii
eventualelor presiuni din partea furnizorilor, de a accelera rambursarea. Fixarea termenului
de plată trebuie să se realizeze cu o anumită flexibilitate, pentru a nu genera penalităţi de
întârziere din partea furnizorului şi deteriorarea pe ansamblu a raporturilor furnizor – client.
În finanţarea activităţii unei întreprinderi creditul furnizor este un element al
securităţii financiare, de volumul şi durata lui depinzând în mod direct necesarul de fond de
rulment (diferenţa dintre nevoia de finanţare a ciclului de producţie şi comercial şi resursele
mobilizate cu ajutorul creditului furnizor), ca în figura de mai jos:
42
Stocare Fabricaţia Stocajulmaterii prime propriu – zisă produselor finite
CICLUL DE PRODUCŢIE
Stocare Fabricaţia Stocajulmaterii prime propriu – zisă produselor finite
CICLUL DE PRODUCŢIE
25 zile25 zile 50 zile50 zile 20 zile20 zile
95 zile95 zile
Durata de încasarea vânzărilor
CICLUL COMERCIAL
Durata de încasarea vânzărilor
CICLUL COMERCIAL
60 zile60 zile
60 zile60 zile
CREDIT FURNIZORCREDIT FURNIZOR
75 zile75 zile
NECESAR DE FOND DE RULMENT
Figura nr. 5. 53 Relaţia credit furnizor – necesar de fond de rulment
Adesea, furnizorul oferă clientului posibilitatea de a alege, între un credit
comercial pe o anumită perioadă de timp şi o bonificaţie calculată asupra livrărilor în
situaţia în care clientul este de acord să plătească cash, fără amânare. Clientul poate opta
pentru una din următoarele variante:
primeşte bonificaţia / discount – ul, care – i ieftineşte mărfurile aprovizionate, dar
îl pune în situaţia de a – şi procura lichidităţi pentru plata facturii, eventual printr
– un credit bancar (purtător de dobândă);
renunţă la bonificaţie şi beneficiază de creditul – furnizor care – l scuteşte de
apelul la credite bancare.
Aşadar, creditul – furnizor are un cost de oportunitate, în funcţie de rata
dobânzii pieţei, pe care clientul n – o mai plăteşte, dar se regăseşte în gestiunea
furnizorului. În cazul în care beneficiază de bonificaţie, clientul va trebui să plătească
dobânzi la creditele bancare solicitate.
Creditul – furnizor constituie un mijloc suplu de plată deoarece, în practică,
furnizorul nu solicită garanţii şi este mult mai tolerant decât un bancher, în cazul
nerespectării scadenţei de plată.
Acest tip de credit prezintă un anume grad de risc pentru furnizor, care se
transformă într – un creditor pe termen scurt. Din acest motiv, furnizorul trebuie să recurgă
la metode de prevenire şi de control asemănătoare celor întâlnite la creditul – client.
Durata creditului – furnizor în ţările vest – europene este de:54
40 zile – în industria alimentară a bunurilor proaspete;
75 zile – pentru bunuri textile de consum;
77 zile – pentru bunuri alimentare comercializate în „en – gros – uri”;
48 zile – pentru bunuri alimentare comercializate „en – detail” în mari complexe
comerciale;
81 zile – pentru bunuri nealimentare comercializate în „en – gros – uri”;
67 zile – pentru bunuri nealimentare comercializate „en – detail”.
53 Prelucrare după Ţole, Marin, – Analiza economico – financiară”; Editura Universitară, Bucureşti, 2004, pagina 92
54 Onofrei, Mihaela, – Finanţele întreprinderii; Editura Economică, Bucureşti, 2004, pagina 220
43
Creşterea duratei creditului – furnizor, peste media practicată la nivelul
sectorului de activitate al întreprinderii, se poate efectua pentru acei clienţi care au
solvabilitatea bună, comenzi importante cu furnizorii şi au respectat termenele de plată.
Furnizorul nu trebuie să piardă din vedere că, sporirea imprudentă a numărului zilelor de
întârziere a plăţii acordată clientului, îi poate crea dificultăţi de trezorerie. Invers, reducerea
duratei creditului – furnizor, poate fi consecinţa deteriorării situaţiei financiare a clientului,
pe care furnizorul o constată şi, din prudenţă, se asigură contra riscului de neplată.
Totodată, reducerea duratei creditului – furnizor se aplică şi atunci când clientul şi – a
ameliorat vizibil starea financiară şi solvabilitatea şi nu mai are nevoie de amânări de la
plată, solicitate furnizorului.
În analiza incidenţei pe care o are creditul furnizor asupra trezoreriei unei
entităţi economice trebuie cumulate efectele creditelor comerciale primite cu efectele
creditelor comerciale acordate, în dubla calitate de client şi furnizor.
La nivel global, dacă volumul creditelor furnizor primite de entitatea economică
este mai mare decât cel al celor acordate, atunci, pentru ecartul temporal pozitiv (perioada
pentru care se primesc credite furnizor depăşeşte perioada pentru care entitatea acordă
credite comerciale), unitatea respectivă va dispune de resurse de trezorerie străine, dar
libere de orice obligaţii impuse de regulile de creditare normale (libere de dobândă).
În plus, entitatea economică care se aprovizionează trebuie să suporte orice
modificare de comportament comercial al furnizorilor ei, mai ales a celor cu pondere
importantă în activitatea ei de aprovizionare.
2.2. Evidenţierea capacităţii de plată a întreprinderii prin
intermediul tabloului de finanţare „Nevoi – Resurse”
Tabloul de finanţare furnizează informaţii privind evoluţia globală a trezoreriei,
ca rezultantă a echilibrului financiar, fără a evidenţia aportul fluxurilor financiare legate de
exploatare, de finanţare sau de elemente excepţionale.
Tabloul de finanţare explică modul de formare a fondului de rulment net global
şi modul de utilizare a acestuia, până la determinarea unei trezorerii nete ca rezultat al
bilanţului de la sfârşitul exerciţiului contabil. Se stabileşte, în principal, pe baza a două
bilanţuri succesive şi a contului de profit şi pierdere aferent exerciţiului analizat.
44
Obiectivul prioritar al analizei îl constituie impactul diferitelor operaţii ale
întreprinderii asupra trezoreriei. Această preocupare antrenează două consecinţe.
În primul rând, consecinţele fenomenelor de decalaj între momentul efectuării
operaţiilor şi cel al încasărilor sau plăţilor propriu – zise care afectează trezoreria. În cazul
plăţilor în numerar, operaţia are incidenţă imediată asupra trezoreriei, în timp ce creditele
comerciale acordate sau obţinute generează decalaje de plăţi nefavorabile şi respectiv
favorabile.
Aceste decalaje apar sub formă de stocuri, creanţe şi datorii de exploatare sau în
afara exploatării la cele două niveluri ale bilanţului funcţional consacrate nevoii de fond de
rulment (NFRE şi NFRAE).
În al doilea rând, este necesar să se facă distincţie între operaţiile generatoare de
fluxuri monetare reale (venituri încasabile, cheltuieli plătibile) şi cele contabile de redresare
sau corectare a unor valori care vor avea impact asupra trezoreriei (operaţii generatoare de
venituri şi cheltuieli calculate).
Această distincţie stă în centrul schemei de coerenţă, întrucât rezultatele
contabile reflectă toate operaţiile, inclusiv amortizările şi provizioanele (calculate şi
reluările) fără consecinţe asupra trezoreriei, în timp ce capacitatea de autofinanţare nu
reţine decât operaţii cu incidenţă imediată sau amânată asupra trezoreriei.
Cu alte cuvinte, trezoreria întreprinderii variază nu numai ca efect al
cheltuielilor şi al veniturilor exerciţiului, ci şi ca urmare a variaţiei stocurilor de active şi a
soldurilor de creanţe şi datorii la sfârşitul exerciţiului faţă de începutul acestuia. Trezoreria
înteprinderii, fiind unică, se va modifica atât ca urmare a cheltuielilor plătibile pentru
investiţii, cât şi a fluxurilor de capital şi dobânzi generate de activităţi financiare şi
excepţionale a întreprinderii în cursul exerciţiului.
Tabloul de finanţare cuprinde două părţi.
Prima parte analizează modul de realizare, în dinamică, a echilibrului
structural între elementele stabile ale bilanţului funcţional, (utilizări şi resurse), adică
variaţia fondului de rulment net global (∆FRNG). Această parte a tabloului este rezultatul
politicii de investiţii şi de finanţare promovată de întreprindere în decursul perioadei
analizate.
∆FRNG = ∆ Resurse durabile – ∆ Întrebuinţări stabile
45
Explicaţia variaţiei FRNG porneşte de la identificarea surselor de capital (surse
stabile sau durabile) şi continuă cu explicarea utilizării acelor surse în partea superioară a
bilanţului fucţional.
Punctul de plecare în construcţia tabloului de finanţare îl repezintă excedentul
brut de exploatare evidenţiat în contul de rezultate, ca sursă potenţială pentru capacitatea
de autofinanţare a întreprinderii.
Capacitatea de autofinanţare apare în prima parte a tabloului ca sursă care
permite:55
finanţarea nevoilor stabile (investiţii pentru creşterea imobilizărilor);
remunerarea proprietarilor fondurilor puse la dispoziţia întreprinderii (plata
dividendelor);
rambursarea datoriilor financiare, pe termen lung şi mediu, contractate în exerciţiile
anterioare.
Când capacitatea de autofinanţare este insuficientă pentru finanţarea nevoilor
stabile, întreprinderea apelează la surse externe stabile, cum sunt:56
aportul nou la capitalul social (prin emisiune de noi acţiuni);
împrumuturi noi (printr – o emisiune suplimentară de obligaţiuni sau prin
solicitarea de împrumuturi bancare);
cesiuni de active fixe.
Din confruntarea variaţiei resurselor cu cea a nevoilor stabile rezultă variaţia
FRNG care se va înscrie în coloana nevoi (degajare de resurse, respectiv creştere) sau
resurse (întrebuinţări nete, respectiv diminuare).
Creşterea fondului de rulment net global (FRNG) evidenţiază ameliorarea
structurii financiare a întreprinderii şi are la origine creşterea resurselor durabile în raport
cu nevoile stabile. Această creştere dovedeşte capacitatea întreprinderii de a degaja un
excedent monetar net din operaţiile de investiţii şi finanţare pe termen lung (partea
superioară a bilanţului) şi de a – şi îmbunătăţi sensibil situaţia trezoreriei.
a) Suma brută transferată asupra exerciţiului;
b) Fără creditul bancar pe termen scurt şi soldul creditor de la bancă;
c) Fără prime de rambursare a obligaţiunilor.
55 Vintilă, Georgeta, – Gestiunea financiară a întreprinderii; Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2005, pagina 133
56 Crecană, Cornel – Analiza afacerilor: industriale, agricole, comerciale, bancare; Editura Economică, Bucureşti, 2002, pagina 81
46
Reducerea fondului de rulment net global poate fi determinată de creşterea
activelor imobilizate şi / sau de diminuarea resurselor stabile. Aceasta înseamnă că
întreprinderea a investit foarte mult, iar efectele viitoare ale acestor investiţii ar trebui să – i
permită reconstituirea fondului de rulment. Pe de altă parte, diminuarea surselor stabile
reflectă degradarea situaţiei financiare datorată pierderilor înregistrate în cursul perioadei
de gestiune sau poate fi consecinţa rambursării care, în timp, ar trebui să permită
ameliorarea rezultatelor (cheltuieli financiare mai mici), deci a fondului de rulment net
global.
Scăderea fondului de rulment net global dovedeşte un dezechilibru financiar,
care corelat cu o creştere a nevoii de fond de rulment, conduce la un dezechilibru cronic al
trezoreriei şi implicit la creşterea riscului de faliment al întreprinderii.
Metodologia elaborării tabloului de finanţare – partea întâi57
Relaţia de calcul pentru ∆FRNG este:
∆RS – ∆IS = ∆FRNG
Resursele stabile (durabile) de care întreprinderea a dispus în cursul exerciţiului
reprezintă variaţia resurselor stabile (∆RS) între începutul şi sfârşitul anului.
Întrebuinţările stabile, realizate în cursul exerciţiului, reprezintă variaţia
întrebuinţărilor stabile (∆IS) între începutul şi sfârşitul perioadei.
Resursele stabile (durabile) sunt:
1) Capacitatea de autofinanţare (CAF) determinată după următoarea relaţie:
Rezultat net
+ Amortizări calculate
+ Provizioane calculate
+ Valoarea net contabilă a elementelor de activ cedate
- Venituri din cesiunea elementelor de activ
- Reluări asupra amortismentelor şi provizioanelor
- Cote părţi din subvenţii virate asupra rezultatului
= C.A.F.
2) Cesiunea sau reducerea elementelor de activ imobilizat:
57 Prelucrare după Vintilă, Georgeta, – Gestiunea financiară a întreprinderii; Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2005, pagina 135
47
- Cesiuni de imobilizări corporale şi necorporale;
- Cesiuni de imobilizări financiare.
În ambele cazuri, resursa întreprinderii o constituie preţul de cesiune.
- Reducerile, corespund rambursărilor şi se preiau din tabloul imobilizărilor.
3) Creşterea capitalurilor proprii:
- Creşterea capitalului sau aporturile noi la capitalul social. Doar creşterea
capitalului în numerar şi în natură sunt reţinute, în exclusivitate, ca fiind
modalităţi de sporire a capitalurilor proprii;
- Creşterea altor capitaluri proprii, în principal fiind vorba de noile subvenţii
pentru investiţii obţinute de întreprindere în cursul exerciţiului.
4) Creşterea datoriilor financiare reprezintă noile împrumuturi contractate în timpul
exerciţiului (cu excepţia creditelor de trezorerie). Când este vorba de împrumut obligatar,
suma împrumutului va fi preţul de emisiune (primele de rambursare sunt excluse).
Întrebuinţările stabile (nevoile) sunt:
1) Plata dividendelor datorate în exerciţiul precedent (în ipoteza simplificată în care
profitul net s – a repartizat) pentru rezerve o parte, iar diferenţa s – a distribuit sub
formă de dividende).
2) Achiziţionarea elementelor de activ imobilizat:
- imobilizări necorporale
- imobilizări corporale la valoarea brută, respectiv preţul de achiziţie
- imobilizări financiare
3) Cheltuielile de repartizat asupra mai multor exerciţii cuprind cheltuieli diferite, cum
ar fi: cheltuieli cu înfiinţarea de şantier, cheltuieli cu reparaţii majore, cheltuieli de
emisiune a împrumuturilor etc. Aceste cheltuieli apar ca o întrebuinţare falsă pe termen
lung sau mediu, constituind, de fapt, o cale indirectă pentru atenuarea unor cheltuieli de
exploatare prin divizarea şi repartizarea lor pe mai multe exerciţii.
4) Reducerea capitalurilor proprii reprezintă de fapt ieşirile de fonduri
(întrebuinţările).
5) Rambursarea datoriilor financiare, respectiv amortismentele împrumuturilor (fără
creditele pe termen scurt) practicate în cursul excerciţiului.
Se constată că variaţia FRNG depinde atât de rezultatul activităţii de exploatare,
cât şi de modificarea posturilor de bilanţ privind imobilizările şi resursele stabile (durabile).
48
Partea a doua a tabloului de finanţare explică variaţia fondului de rulment
net global pe baza elementelor din partea de jos a bilanţului funcţional, evidenţiind
aspectele conjuncturale ale activităţii şi incidenţele lor asupra trezoreriei. Această parte
analizează modul cum s – a utilizat fondul de rulment net global (pentru acoperirea nevoii
de fond de rulment) în asigurarea echilibrului funcţional între elementele ciclice ale
bilanţului (utilizări şi resurse ciclice) şi al echilibrului monetar dintre încasări şi plăţi.
∆FRNG = ∆ Activ circulant – ∆ Datorii pe termen scurt
inclusiv active inclusiv pasive
de trezorerie de trezorerie
Metodologia elaborării tabloului de finanţare – partea a doua:58
Diferitele variaţii înscrise în tabloul de finanţare sunt obţinute prin compararea
valorilor brute ale posturilor cuprinse în cele două bilanţuri succesive.
Toate posturile de activ constituie întrebuinţări, care trebuie deci să fie
finanţate. În consecinţă:
Dacă un anumit post înregistrează o creştere, această creştere crează o nevoie de
finanţare care se va înscrie în coloana „Nevoi”;
Dacă un anumit post se diminuează, această diminuare degajă o resursă de
finanţare care se va înscrie în coloana „Degajări”.
Toate posturile de pasiv constituie resurse. În consecinţă:
Dacă un anumit post creşte, această creştere reprezintă o resursă suplimentară care
se înscrie în coloana „Degajări”;
Dacă un anumit post se diminuează, această diminuare constituie o reducere de
resurse, echivalentă creşterii unei nevoi şi se va înscrie deci în coloana „Nevoi”.
În tablou se regăsesc următoarele solduri:
- Sold A – care reprezintă variaţia netă a exploatării (∆NFRE):
∆NFRE = ∆ Active de exploatare – ∆ Datorii de exploatare
- Sold B – care reprezintă variaţia netă în afara exploatării (∆NFRAE):
∆NFRAE = ∆ Altor debitori – ∆ Altor creditori
- Sold A + B – reprezintă variaţia nevoii de fond de rulment, care poate fi nevoie de
fond de rulment sau degajare netă de fond de rulment.58 Prelucrare după Vintilă, Georgeta, – Gestiunea financiară a
întreprinderii; Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2005, pagina 135
49
- Sold C – reprezintă variaţia netă a trezoreriei (∆TN):
∆TN = ∆ Disponibilităţilor – ∆ Creditelor de trezorerie
Total A + B + C – acest total reprezintă variaţia fondului de rulment net global,
respectiv „întrebuinţări nete” sau „resurse nete”.
TN = FRNG – NFR NFR + TN = FRNG
∆NFR + ∆TN = ∆FRNG A + B + C = ∆FRNG
Atât prima parte, cât şi a doua parte a tabloului de finanţare vor evidenţia acelaşi
sold, dar cu semn opus.
Ecuaţia fundamentală pe care o explică tabloul de finanţare este:
∆FRNG = ∆NFR ± ∆TN
adică, variaţia fondului de rulment net global (rezultată din prima sau a doua parte a
tabloului) este reconstituibilă, prin însumarea variaţiei nevoii de fond de rulment (partea a
doua a tabloului) cu variaţia trezoreriei nete.
Soldul celor două tablouri este egal (∆FRNG), dar de semn opus, datorită celor
două modalităţi de determinare a FRNG (tablou 1: pasiv – activ; tablou 2: activ – pasiv).
Forma completă a tabloului de finanţare este prezentată în tabelul de mai jos:
Întrebuinţări (Nevoi) Resurse (Degajări)
Dividende datorate în exerciţiul precedent
(plătite)
Achiziţionarea elementelor de activ
Reducerea capitalurilor proprii
Rambursarea datoriilor financiare
Capacitatea de autofinanţare
Cesiunea sau reducerea elementelor de activ
Creşterea capitalurilor proprii
Creşterea datoriilor financiare
Creşterea Fondului de Rulment (∆FR)
I. Variaţia Fondului de Rulment Net Global
Creşterea stocurilor şi creanţelor de
exploatare
Creşteri alţi debitori
Reducerea datoriilor de exploatare
Reducerea datoriilor către alţi creditori
Reduceri de stocuri şi creanţe de exploatare
Reduceri alţi debitori
Creşterea datoriilor de exploatare
Creşterea datoriilor în afara exploatării
Creşterea Nevoii de Fondului de Rulment
(∆NFR)
II. Variaţia Nevoii de Fond de Rulment
III. Variaţia Trezoreriei Nete (∆FRNG – ∆NFR)
50
Sursa: Vintilă, Georgeta, – Gestiunea financiară a întreprinderii; Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2005, pagina 133
2.3. Analiza performanţelor firmei prin prisma capacităţii de plată
Aplicând relaţiile de calcul ale indicatorilor capacităţii de plată, de analiză
lichiditate – exigibilitate, a fluxurilor de încasări şi plăţi la datele firmei Prodecom S.R.L.,
putem analiza situaţia acesteia în perioada de activitate 2002 – 2004.
Tabel nr. 4. Evoluţia capacităţii de plată la S.C. Prodecom S.R.L. în perioada 2002 - 2004
Nr.
crt. Indicatori
Valoare de
referinţă 2002 2003 2004
1 Capacitatea de plată de gradul I < 1 0,33 0,1 0,095
2 Capacitatea de plată de gradul II < 1 0,97 0,95 1,36
3 Capacitatea de plată de gradul III > 1 1,22 1,04 1,39
După cum se observă din tabelul nr. 4, capacitatea de plată este asigurată la
toate nivelele, întrucât se încadrează, în fiecare caz în intervalele de referinţă. Deşi
capacitatea de plată de gradul I are o tendinţă descrescătoare de la un an la altul, putem
spune că asemenea valori reduse nu pot fi îngrijorătoare pentru firmă, întrucât este mai
puţin semnificativă analiza capacităţii de plată a unui agent economic doar pe baza
disponibilităţilor sale.
Mai relevanţi sunt ceilalţi doi indicatori, care îndeplinesc condiţiile reale ale
asigurării capacităţii firmei de a – şi onora datoriile curente şi cele devenite scadente şi care
au şi tendinţă crescătoare, deci de îmbunătăţire a situaţiei acesteia.
Astfel, din figura nr. 6 se observă o asemănare privind evoluţia coeficientului
capacităţii de plată de gradul II, respectiv coeficientul capacităţii de plată de gradul III:
prima parte descendentă, iar a doua ascendentă. În prima parte, în anul 2003 aceşti
indicatori au scăzut din cauza creşterii mult mai mari a datoriilor curente (cu 224,1 %) faţă
de activele circulante (cu 185,63 %), coeficientul capacităţii de plată de gradul II ajungând
în acest an aproape de limita inferioară. Cu toate acestea, situaţia firmei este încă sub
control. În anul următor, evoluţia indicatorilor este în favoarea întreprinderii, aceştia
înregistrând cea mai mare creştere şi cele mai bune rezultate din toată perioada analizată.
51
Aceasta se datorează creşterii mai mari a activelor circulante, îndeosebi a creanţelor (cu
64,13 %) în comparaţie cu majorarea datoriilor de exploatare de 11,29 %.
Starea societăţii Prodecom S.R.L. este bună atâta timp cât indicatorul capacităţii
de plată de gradul III este supraunitar, iar capitalurile utilizate pentru finanţarea unor valori
de active rămân la dispoziţia firmei pe o perioadă superioară duratei elementelor respective.
Evolutia capacitatii de plata la S.C. Prodecom S.R.L. in perioada 2002 - 2004
0
0.5
1
1.5
2002 2003 2004
Capacitatea de plată de gradul III Capacitatea de plată de gradul II
Capacitatea de plată de gradul I
Figura nr. 6. Evoluţia coeficienţilor capacităţii de plată la S.C. Prodecom S.R.L. în perioada 2002 – 2004
Deşi situaţia firmei privind capacitatea de plată a obligaţiilor sale faţă de terţi
este bună, trebuie adoptate măsuri pentru menţinerea şi chiar creşterea lichidităţii, respectiv
a asigurării capacităţii de plată a acesteia în perioada următoare.
Tabel nr. 5. Evoluţia indicatorilor de lichiditate – exigibilitate la S.C. Prodecom S.R.L. în perioada 2002 – 2004
Nr.
crt. Indicatori
Valoare de
referinţă 2002 2003 2004
1 Durata de imobilizare a creanţelor (zile) max. 65 41 159 182
2 Durata de folosire a surselor atrase (zile) max. 75 97 130 134
3 Raportul creanţe – obligaţii max. 1 0,42 1,22 1,36
Atât durata de imobilizare a creanţelor, cât şi durata de folosire a surselor
atrase au o evoluţie ascendentă în toată perioada de analiză, doar că în cazul primului
52
indicator aceasta reprezintă o situaţie nefavorabilă pentru firmă, iar pentru cel de – al doilea
indicator, dimpotrivă, o situaţie avantajoasă.
În anul 2002 situaţia creanţelor şi a obligaţiilor din punctul de vedere al
imobilizării, respectiv de folosire, prezintă avantaj pentru firmă, în primul rând pentru că
valoarea înregistrată de primul indicator (de 41 de zile) este mai mică decât maximul
admis, iar valoarea celui de – al doilea indicator este mai mare decât valoarea de referinţă.
În al doilea rând e bine, deoarece perioada de acordare a creditului comercial este mai mic
decât cel primit, ceea ce înseamnă că sursele firmei sunt imobilizate la clienţi pentru 41 de
zile, în timp ce foloseşte surse gratuite atrase de la furnizori pentru 97 de zile, o perioada de
două ori mai mare. În anii următori, însă, situaţia firmei Prodecom S.R.L. evoluează
negativ, atât sub aspectul creşterii foarte mari a numărului de zile de imobilizare a
disponibilităţilor firmei peste limita maximă recomandată, precum şi în comparaţie cu
numărul de zile de folosire a surselor atrase, care este mai mic.
Grafic, evoluţia indicatorilor de lichiditate – exigibilitate se prezintă astfel:
Evolutia indicatorilor de lichiditate-exigibilitate la S.C. Prodecom S.R.L. in perioada 2002-2004
0
50
100
150
200
2002 2003 2004
Zile
Durata de imobilizare acreanţelor (zile)
Durata de folosire asurselor atrase (zile)
Figura nr. 7. Evoluţia indicatorilor de lichiditate – exigibilitate la S.C. Prodecom S.R.L. în perioada 2002 – 2004
Această situaţie mai e amplificată şi de mărimea raportului creanţe – obligaţii,
care este supraunitar şi ascendent de la un an la altul. Cu alte cuvinte, starea firmei ar putea
avansa spre incapacitate de plată, atât din cauza duratei de imoblizare a fondurilor sale mai
53
mari decât cea a folosirii lor de la furnizori, cât şi datorită faptului ca valoarea acestor surse
imobilizate este mai mare decât a celor primite de la creditori.
Pentru a putea face faţă plăţilor scadente, firma este nevoită să apeleze la credite
bancare, în special de trezorerie, care sunt mai costisitoare, în sensul suportării şi unor
cheltuieli suplimentare cu dobânzile.
Tabel nr.6. Situaţia creanţelor şi obligaţiilor după vechime la S.C.Prodecom S.R.L. în perioada 2002-2004
Creanţe Obligaţii
ROL % ROL %
Anul 2002
Până la 90 de zile 2.946.748.000 100 6.221.012.801 88,27
Între 90 de zile şi 1 an 0 0 826.696.274 11,73
Peste 1 an 0 0 0 0
Total 2.946.748.000 100 7.047.709.075 100
Anul 2003
Până la 90 de zile 5.199.027.315 39,73 5.837.554.542 54,35
Între 90 de zile şi 1 an 7.880.286.685 60,27 4.903.116.188 45,65
Peste 1 an 0 0 0 0
Total 13.079.314.000 100 10.740.670.730 100
Anul 2004
Până la 90 de zile 6.459.559.015 30,09 8.197.904.867 51,82
Între 90 de zile şi 1 an 15.007.901.985 69,91 7.622.058.211 48,18
Peste 1 an 0 0 0 0
Total 21.467.461.000 100 15.819.963.078 100
Situaţia creanţelor şi a obligaţiilor după vechime confirmă rezultatele de mai
sus, şi anume că în primul an, creanţele firmei au scadenţa până la 90 de zile şi valoarea lor
este mai mică decât cea plăţilor viitoare şi cu scadenţă mai mare. În anii 2003 şi 2004, pe
intervalul de până la 90 de zile, creanţele sunt mai mici decât obligaţiile de plată, deci
condiţia asigurării capacităţii de plată e asigurată, dar apare problema la intervalul între 90
de zile şi 1 an. Creanţele cuprinse în acest interval sunt şi mai mari decât obligaţiile, dar au
şi ponderea mai mare în total creanţe, lucru nefavorabil pentru societatea Prodecom S.R.L.,
54
mai ales că este foarte probabil ca din aceste creanţe unele să fie incerte din punct de
vedere al probabilităţii încasării lor.
Din acelaşi tabel, se observă că firma nu are nici obligaţii şi nici creanţe mai
mari de 1 an, siutaţie considerată normală pentru orice tip de firmă.
Tabelul nr. 7. Situaţia încasărilor şi plăţilor la S.C. Prodecom S.R.L. în perioada 2002 - 2004
– ROL –
Trimestre Încasări Plăţi Încasări – Plăţi
Trimestrul I 2002 8.225.685.827 5.781.095.094 2.444.590.733
Trimestrul II 2002 17.255298.340 12.007.743.013 5.247.555.327
Trimestrul III 2002 19.122.994.433 12.571.950.478 6.551.043.955
Trimestrul IV 2002 10.091.243.380 9.043.511.263 1.047.732.117
Trimestrul I 2003 7.612.060.198 7.715.536.418 - 103.476.220
Trimestrul II 2003 23.737.689.795 15.443.147.869 8.294.541.926
Trimestrul III 2003 21.693.896.872 12.917.732.456 8.776.164.416
Trimestrul IV 2003 4.788.078.909 11.712.543.992 - 6.924.465.083
Trimestrul I 2004 16.808.998.520 11.034.896.576 5.774.101.944
Trimestrul II 2004 29.611.689.056 20.517.166.846 9.094.522.210
Trimestrul III 2004 22.506.262.794 15.097.546.871 7.408.715.923
Trimestrul IV 2004 36.166.074.002 33.809.843.789 2.356.230.213
În tabelul de mai sus am prezentat fluxurile de încasări şi plăţi pe trimestre
pentru cei 3 ani de analiză. După cum se observă, în majoritatea trimestrelor se
înregistrează excedent de trezorerie, cu excepţia trimestrelor I şi IV din 2003. Deşi, mai sus
am constatat o situaţie nefavorabilă firmei privind creanţele şi obligaţiile firmei, precum şi
a termenelor lor de scadenţă, totuşi, aici situaţia ne apare mai bună, şi asta pentru că pe o
perioadă de 90 de zile (adică exact un trimestru), firma este avantajată atât din punct de
vedere al volumului creditelor acordate, cât şi de durata acestora vizavi de obligaţiile de
plată (vezi tabelul 2 şi 3).
Încasările firmei rezultă din vânzarea producţiei, a mărfurilor, din încasarea
creanţelor, precum şi din contractarea unor credite bancare, care în momentul virării sumei
55
împrumutate, reprezintă o resursă pentru firmă. Plăţile suportate de firmă reprezintă plata
datoriilor curente, precum şi cele scadente faţă de proprii salariaţi, furnizori, terţi, stat,
băncile creditoare (rambursarea creditelor).
Excedentele de trezorerie sunt date de valoarea încasărilor mai mare decât cea a
plăţilor. Deficitele, invers, sunt date de depăşirea încasărilor de către plăţi.
Deficitele înregistrate în trimestrele II şi III din 2003 au fost cauzate de
întârzierea încasării creanţelor de la clienţi, iar pe de altă parte, obligaţia rambursării unui
credit contractat anterior şi devenit scadent atunci. În trimestrele următoare, creanţele sunt
recuperate, volumul încasărilor cresc foarte mult, depăşind şi plăţile, astfel că situaţia se
îmbunătăţeşte.
Grafic, situaţia fluxurilor de încasări şi plăţi se prezintă astfel:
Situatia incasarilor si platilor la S.C. Prodecom S.R.L. pe trimestre in perioada 2002 - 2004
05,000,000,000
10,000,000,00015,000,000,00020,000,000,00025,000,000,00030,000,000,00035,000,000,00040,000,000,000
I II III IV I II III IV I II III IV
2002 2003 2004
ROL
Încasări Plăţi
Figura nr. 8. Evoluţia fluxurilor de trezorerie la S.C. Prodecom S.R.L. pe trimestre în perioada 2002 – 2004
Analizând graficul fluxurilor de trezorerie la societatea analizată Prodecom
S.R.L., se observă o asemănare a sensului fluctuaţiei acestora la nivelul trimestrelor. Astfel,
în trimestrele I şi IV volumul atât a încasărilor, cât şi a plăţilor este mai mic, deci au un
trend descendent. În trimestrele III şi IV, în schimb, volumul acestora creşte de 2 – 3 ori.
Explicaţia acestui fenomen constă în faptul că firma are un uşor caracter sezonier, perioada
de amploare a activităţii de exploatare fiind cuprinsă în trimestrele II şi III şi evident că şi
56
volumul plăţilor şi al încasărilor va fi mai mare decât în celelalte două trimestre, când firma
e în activitate de producţie, dar mai slabă. Excepţie este ultimul trimestru din 2004, când
volumul încasărilor şi al plăţilor creşte foarte mult, înregistrând cel mai înalt nivel din
perioada analizată. Această situaţie se explică prin faptul că firma a primit oarecare
presiuni din partea debitorilor, în special a furnizorilor de a – şi achita datoriile, dar care la
rândul ei a început o revizuire a politicii faţă de clienţi, mai restrictivă, în scopul de a – şi
încasa creanţele în timp mai scurt, pentru a mai diminua apelul la creditele bancare, pentru
care trebuie să plătească dobânzi.
Un alt aspect vizibil din grafic şi benefic pentru întreprinderea analizată este
trendul general ascendent al fluxurilor de trezorerie, datorită şi a indicelui de inflaţie, dar şi
ca rezultat al amplificării activităţii de exploatare al S.C.. Prodecom S.R.L. din fiecare an.
Per ansamblu, putem afirma că la nivelul întreprinderii există un echilibru al
încasărilor şi plăţilor (a fluxurilor de trezorerie), capacitatea de plată a firmei nefiind pusă
în pericol.
57
Capitolul III.
Rolul analizei financiare în gestionarea riscului de
faliment
Un obiectiv major al diagnosticului financiar în aprecierea stării de sănătate
financiară a întreprinderii îl constituie evaluarea riscurilor ce îi însoţesc activitatea, din care
unele semnalizează fragilitatea (vulnerabilitatea), iar altele prefigurează falimentul
(insolvabilitatea) ce ameninţă supravieţuirea (perenitatea).
Mărimea riscului activităţii economico – financiare interesează nu numai
întreprinderea care apelează la credite, ci mai ales băncile creditoare, care consideră că
pentru a beneficia de un credit, întreprinderea trebuie să prezinte o bonitate financiară, care
să exprime o garanţie a gestionării sănătoase a activităţii la toate nivelurile.
Diagnosticul riscului de faliment constă în evaluarea capacităţii întreprinderii de
a face faţă angajamentelor asumate faţă de terţi, deci în evaluarea solvabilităţii şi lichidităţii
întreprinderii.
Solvabilitatea reprezintă capacitatea întreprinderii de a face faţă obligaţiilor
scadente care rezultă fie din angajamente anterioare contractate, fie din operaţii curente a
căror realizare condiţionează continuarea activităţii, fie din prelevări obligatorii. Analiza
aptitudinii întreprinderii de a fi solvabilă şi de a învinge riscul de faliment ocupă un loc
central în cadrul analizei financiare şi controlului de gestiune. Menţinerea solvabilităţii este
o restricţie ce se impune întreprinderii în mod curent, fiind un imperativ permanent. Orice
dereglare privind achitarea obligaţiilor generează prejudicii. În practică, o întreprindere
care cunoaşte o perioadă mai dificilă poate să renunţe provizoriu la unele obiective de
creştere, dar nu poate renunţa la asigurarea obiectivului de solvabilitate care constituie
condiţia financiară de supravieţuire.
Întreprinderea poate cunoaşte dificultăţi financiare periodice, ca de exemplu
întârzierea plăţilor în anumite momente ale anului sau în perioade de accelerare a creşterii.
Chiar dacă viabilitatea întreprinderii nu este pusă în pericol, imaginea sa se poate degrada
datorită perturbărilor periodice. Astfel, o reputaţie de rău platnic sau o anumită suspiciune
58
asupra solidităţii sale financiare poate genera cel puţin două efecte. Pe de o parte, anumiţi
furnizori pot refuza continuitatea livrărilor, iar pe de altă parte, întreprinderea este nevoită
să solicite credite de urgenţă şi să accepte condiţii neavantajoase de creditare.
Permanenţa unor dificultăţi în achitarea obligaţiilor este expresia unei fragilităţi
economice şi financiare. Ele pot genera restrângerea activităţii, reducerea efectivului de
salariaţi, restructurarea sistemului de gestiune sau, în cazuri foarte grave, falimentul
întreprinderii.
Evaluarea completă a stabilităţii întreprinderii şi a posibilităţii de a înregistra
pierderi care să anticipeze degradarea situaţiei financiare, până la riscul de faliment, se
poate realiza prin intermediul indicatorilor ce exprimă calitatea activităţii economico –
financiare.
Analiza riscului de faliment se poate realiza în manieră statică, prin analiza
echilibrelor financiare din bilanţ sau în manieră dinamică, prin analiza fluxurilor din tabloul
de finanţare.
3.1. Analiza statică a riscului de faliment
Analiza statică poate fi făcută în funcţie de cele două concepţii de elaborare a
bilanţului: patrimonială şi funcţională.59 În prima concepţie interesează patrimoniul net al
acţionarilor şi activul economic în ansamblu, ca o garanţie pentru creditori. În a doua
concepţie, bilanţul este ansamblul alocărilor de fonduri şi al surselor de procurare a lor pe
diferite cicluri financiare (de investiţii, de finanţare, de exploatare), pentru a înţelege
funcţionarea întreprinderii.
3.1.1. Analiza statică în viziunea patrimonială
Principalele instrumente operaţionale, utilizate de analiza statică patrimonială
a riscului de faliment sunt ratele de solvabilitate şi de lichiditate.
Solvabilitatea reprezintă capacitatea unităţii patrimoniale de a face faţă
obligaţiilor pe termen lung care rezultă fie din angajamente anterioare contractate, fie din
operaţii curente, fie din prelevări obligatorii. Băncile folosesc, ca prag minim, o rată de
59 Stancu, Ion, – Finanţe; Editura Economică, Bucureşti, 2002, pagina 877
59
33% a activului net faţă de totalul pasivului. O valoare sub 0,33 (33%) este un semnal de
prudenţă deosebită ce impune o alertă crescută din partea băncii finanţatoare, întreprinderea
fiind “cvasi – falimentară”60. Cel mai adesea solvabilitatea se apreciază prin ratele
îndatorării.
În contextul răspunderii materiale limitate a acţionarilor, prin capitalurile lor
proprii, o solvabilitate foarte bună se apreciază pentru o rată a îndatorării mai mică de 50%
şi un levier mai mic de 100%. Pentru întreprinderile solide cu legături statornice faţă de
creditori se pot admite rate de îndatorare de până la 67% (două treimi datorii în pasiv) şi,
respectiv levier de până la 200%.
O măsură empirică a solvabilităţii se poate face prin rezerva de îndatorare
calculată ca diferenţă dintre potenţialul de îndatorare (90% din activele fixe corporale) şi
îndatorarea efectivă:61
Rezervă de îndatorare = Potenţial îndatorare – Total credite contractate
Mărimea rezervei de îndatorare evidenţiază libertatea de care dispune
întreprinderea în apelarea la surse externe de capital.
Ratele de lichiditate exprimă o raportare a activelor realizabile la obligaţiile
exigibile în vederea evaluării riscului de faliment.
Rata curentă compară ansamblul lichidităţilor potenţiale asociate activelor
circulante (ACR) cu ansamblul datoriilor scadente sub un an (PCR).
Această rată permite aprecierea gradului de acoperire a obligaţiilor pe termen
scurt de către activul circulant. O rată unitară arată o corespondenţă deplină între activele
circulante şi sursele corespunzătoare. O valoare supraunitară a acestei rate indică existenţa
unor active mai mari decât obligaţiile pe termen scurt, deci un supliment de resurse (un
fond de rulment pozitiv), care să facă faţă incidentelor ce pot apărea în mişcarea capitalului
circulant prin utilizarea unei părţi din capitalul permanent pentru finanţarea exploatării.
Rata lichidităţii generale nu permite o judecată definitivă asupra solvabilităţii pe
termen scurt. Semnificaţia sa are o marjă sporită de aproximare, datorită numărului mare de
variabile ale lichidităţii: natura sectorului de activitate, structura activelor circulante, rata de
rotaţie a activelor şi a stocurilor, intensitatea sezonalităţii activităţii.
60 Petrescu, Silvia, – Diagnostic economic – financiar. Metodologie. Studii de caz; Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004, pagina 162
61 Stancu, Ion, – Finanţe; Editura Economică, Bucureşti, 2002, pagina 878
60
Rata rapidă (testul acid = Rrap) exprimă capacitatea întreprinderii de a – şi
onora datoriile, pe termen scurt, din creanţe şi disponibilităţi:
Aceste rate exprimă cantitativ diferite grade de lichiditate ale ansamblului de
active, fără a analiza calitatea lichidităţii acestora. De aceea, ele trebuie interpretate cu
prudenţă. Comparaţia cu întreprinderi similare din sector şi / sau comparaţia cu rezultate
anterioare ale acestor rate conduc la concluzii mult mai fiabile.
3.1.2. Analiza statică funcţională
Analiza statică funcţională a riscului de faliment utilizează ca instrumente
operaţionale: fondul de rulment, nevoia de fond de rulment şi trezoreria.
Se consideră că o întreprindere este solvabilă dacă asigură echilibrul maselor
bilanţiere de aceeaşi durată, dacă respectă următoarele reguli financiare:62
Activ imobilizat (IMO) ≤ Capital permanent (CPM)
Activ circulant (ACR) ≥ Datorii de exploatare (DEX)
Respectarea strictă a acestor ecuaţii de echilibru presupune o activitate fără
întreruperi şi de o regularitate perfectă în privinţa încasărilor şi plăţilor. Cu alte cuvinte,
întreprinderea trebuie să dispună la fiecare scadenţă a unei obligaţii, de disponibilităţi
suficiente pentru a le achita. Realizarea practică a acestor cerinţe este dificilă, deoarece
activele (ca intrări potenţiale de fonduri) şi pasivele (ca ieşiri potenţiale de fonduri) sunt
asimetrice din punct de vedere al riscului. În timp ce exigibilitatea obligaţiilor pe termen
scurt este certă, transformarea activului în disponibilităţi este aleatoare, putând fi perturbată
de o serie de factori economici, financiari şi de conjunctura lor. Această asimetrie impune
necesitatea constituirii unei rezerve, a unei marje în măsură să facă faţă “neregularităţilor
de scadenţă”, cunoscută în teoria economică sub numele de fond de rulment patrimonial.
Fondul de rulment este un indicator important în aprecierea situaţiei financiare
a societăţii. Pornind de la relaţiile de mai sus, fondul de rulment poate fi definit ca fiind:
acea parte din capitalul permanent care depăşeşte valoarea imobilizărilor nete şi
poate fi afectată finanţării activelor circulante;
excedentul activelor circulante peste valoarea obligaţiilor pe termen scurt.
62 Idem
61
Noţiunea de fond de rulment, rezultată prin punerea în corespondenţă a
lichidităţii activelor cu exigibilitatea pasivelor permite aprecierea pe termen scurt a riscului
de nerambursare a obligaţiilor, a riscului de faliment. Între activele circulante, ca lichidităţi
potenţiale (obţinute prin realizarea stocurilor, încasarea creanţelor şi păstrarea de
disponibilităţi) şi exigibilitatea potenţială pot exista, practic, următoarele situaţii:
a. ACR = DEX FR = 0, caz în care solvabilitatea pe termen scurt pare a fi
asigurată, dar acest echilibru este fragil, putând fi compromis de orice dereglare în
realizarea creanţelor;
b. ACR > DEX FR > 0, în acest caz se înregistrează un excedent de
lichidităţi potenţiale pe termen scurt faţă de exigibilitatea potenţială pe termen scurt.
Întreprinderea are o situaţie favorabilă în termeni de solvabilitate, pentru că este în măsură
să facă faţă obligaţiilor la scadenţă, dispunând în plus de un stoc tampon de lichidităţi
potenţiale;
c. ACR < DEX FR < 0, în situaţia aceasta lichidităţile potenţiale nu
acoperă în totalitate exigibilităţile potenţiale, întreprinderea având dificultăţi în ce priveşte
echilibrul financiar.
Aprecierea corespunzătoare a semnificaţiei fondului de rulment pentru
echilibrul financiar necesită luarea în considerare a duratei medii a activelor şi pasivelor,
care în practică nu sunt egale decât ca excepţie.
Dacă activele circulante se rotesc ( deci devin lichide ) mai repede decât obligaţiile,
înseamnă că întreprinderea poate să – şi asigure echilibrul financiar. Un exemplu clasic în
acest sens îl reprezintă situaţia întreprinderilor din sectorul distribuţiei, a căror activitate se
caracterizează printr – o rotaţie rapidă a activelor circulante, datorită încasării în numerar a
vânzărilor (a clienţilor) şi o rotaţie mai lentă a obligaţiilor pe termen scurt, datorită
termenelor de plată favorabile, acordate de furnizori. În aceste condiţii, echilibrul financiar
e compatibil nu numai cu un fond de rulment mai mic ca valoare, dar şi cu un fond de
rulment negativ.
Dacă activele circulante se rotesc mai lent decât obligaţiile pe termen scurt (deci
timpul de transformare a activelor în lichidităţi depăşeşte timpul de achitare a obligaţiilor),
menţinerea echilibrului financiar necesită un fond de rulment pozitiv şi de valoare ridicată.
Rezultă astfel că nu există o relaţie simplă şi clară între fondul de rulment şi
riscul de faliment al unei firme. Anumite unităţi satisfac cerinţele echilibrului financiar cu
62
un fond de rulment negativ, în timp ce altele se dovedesc insolvabile, în ciuda unui fond de
rulment pozitiv. De asemenea, unele întreprinderi îşi menţin solvabilitatea cu un fond de
rulment scăzut, în timp ce altele cunosc dificultăţi financiare în ciuda unui fond de rulment
de valoare foarte mare.
Nevoia de fond de rulment reprezintă partea din activele ciclice ce trebuie
finanţată din surse stabile, respectiv partea din activele circulante formată din stocuri (St) şi
creanţe (Cr), care nu este acoperită pe seama datoriilor de exploatare.
NFR = (St + Cr) – DEX
În cadrul nevoii de fond de rulment se distinge existenţa unei componente
stabile care trebuie finanţată din resurse stabile, adică fie din capital propriu, fie din
împrumuturi pe termen mediu şi lung. Într – o manieră generală, cu cât ciclul de exploatare
este mai lung, cu atât nevoia de fond de rulment este mai mare. De asemenea, cu cât
decalajul dintre fluxuri este în detrimentul întreprinderii, cu atât creşte nevoia de fond de
rulment. Deficienţele de organizare şi gestionare a ciclului de exploatare, şi anume: rotaţia
mai lentă a stocurilor, facturarea cu întârziere a clienţilor, încasarea dificilă a unor creanţe,
clientele, alegerea necorespunzătoare a furnizorilor generează creşterea nevoii de fond de
rulment. În condiţiile unei durate date a ciclului de exploatare, nevoia de fond de rulment
depinde de nivelul de activitate; cu alte cuvinte, dacă cifra de afaceri creşte, nevoia de fond
de rulment înregistrează aceeaşi tendinţă.
Se poate spune deci, că nevoia de fond de rulment permite aprecierea incidenţei
deciziilor luate în materie de aprovizionare, stocare, de credit – clienţi, de termene de plată
a furnizorilor, de investiţii financiare asupra nevoilor de finanţare şi asupra echilibrului
financiar al întreprinderii.
Trezoreria netă constituie partea care rămâne din resursele stabile după ce au
fost finanţate imobilizările şi necesarul de fond de rulment şi exprimă aptitudinea
întreprinderii de a se finanţa din resursele stabile dacă este pozitivă.
O trezorerie negativă implică recurgerea la credite bancare de trezorerie pentru
plăţile curente, ceea ce arată dificultăţi financiare pe termen scurt.
TN = FR – NFR
Pragurile cele mai utilizate în normele bancare sunt următoarele:63
63 Ibidem, pagina 879
63
creditele de trezorerie nu trebuie să fie mai mari decât jumătate din nevoia de fond
de rulment (de exploatare);
fondul de rulment (funcţional) trebuie să fie mai mare decât jumătate din nevoia de
fond de rulment (de exploatare).
Aceste norme rămân orientative. Nivelul fondului de rulment necesar
echilibrului financiar depinde de variabilitatea nevoii de fond de rulment şi de mărimea
riscului de faliment pe care creditorii sunt dispuşi să – l suporte.
3.2. Analiza dinamică a riscului de faliment
Analiza dinamică a riscului de faliment permite diagnosticarea şi explicarea
dezechilibrului financiar, evidenţiat prin analiza statică. Cele două tipuri de analiză sunt
deci complementare şi trebuie făcute în acelaşi timp.
Analiza dinamică porneşte de la fluxurile de fonduri, determinate de
operaţiunile de exploatare şi de operaţiunile de capital (de investiţii şi de finanţare),
evidenţiate în tabloul de trezorerie.
Instrumentele operaţionale ale acestei analize sunt excedentul de trezorerie al
exploatării (ETE), capacitatea de autofinanţare (CAF), autofinanţarea (A) şi cash – flow
– ul (CF). Principalele relaţii sintetice de determinare a indicatorilor de mai sus sunt:
ETE = EBE – ∆NFR = Amortizare + Profit din exploatare – ∆NFR
şi exprimă cash – flow – ul degajat de activitatea de exploatare.
EBE = excedentul brut de exploatare
∆NFR = variaţia nevoii de fond de rulment
CAF = EBE – Cheltuieli financiare – Impozit pe profit = Amortizare + Profit net
şi exprimă cash – flow – ul potenţial al activităţii de gestiune:
A = CAF – Dividende prelevate
În condiţii de creştere zero şi absenţa investiţiilor de menţinere, cash – flow – ul
este egal cu capacitatea de autofinanţare:
CF ≡ CAF
Capacitatea de autofinanţare apare ca o diferenţă finală între fluxurile de intrare
şi fluxurile de ieşire generate începând cu operaţiile curente de gestiune şi care lasă la
dispoziţia întreprinderii resurse proprii ce permit finanţarea diverselor nevoi ale sale.
64
Capacitatea de autofinanţare permite unei întreprinderi să se dezvolte în funcţie
de propriile mijloace şi să dispună de capitaluri suplimentare fără a recurge la creditarea
bancară.
Capacitatea de autofinanţare prezintă o uitlitate deosebită în viaţa unei
întreprinderi. Datorită acesteia întreprinderea poate:64
să finanţeze total sau parţial noile investiţii;
să consolideze fondul de rulment;
să se împrumute pentru a – şi completa mijloacele de finanţare în cazul investiţiilor;
să ramburseze datoriile bancare;
să distribuie dividende acţionarilor.
Majoritatea organismelor financiare din ţările cu economie de piaţă recurg şi la
alte rate în vederea evaluării riscului de faliment. Dintre acestea sunt ratele de rambursare a
datoriilor şi de autonomie financiară.
Rata capacităţii de rambursare, care pe termen lung şi în regim permanent, ar
trebui să fie mai mică de 3 sau 4 ani. O rată mai mare de 6 este un bun semnal al intrării
întreprinderii în stare de insolvabilitate.
Rata autonomiei financiare ar trebui să fie mai mare decât 2. O astfel de rată
mai mică decît 1 dovedeşte iminenţa unui risc important de incapacitate de plată.
Raf =
Excedentul de trezorerie al exploatării (ETE) poate exprima el însuşi
capacitatea de rambursare a datoriilor. Ca nivel minim, analiştii preconizează un nivel al
ETE cel puţin egal cu cheltuielile financiare :
ETE ≥ Cheltuielile financiare
Mai sigur, capacitatea de rambursare se asigură dacă:
ETE – Impozitul pe profit ≥ Cheltuielile financiare + Rambursarea anuală a datoriilor
Cauzele care pot conduce la faliment sunt numeroase şi vizează reducerea de
activitate, reducerea marjelor şi ratelor de rentabilitate, probleme specifice de trezorerie, de
management, precum şi cauze accidentale legate de falimentul unor clienţi, reducerea
pieţelor de desfacere, blocajul în lanţ etc.
64 Crecană, Cornel, – Analiza Afacerilor: industriale, agricole, comerciale, bancare; Editura Economică, Bucureşti, 2002, pagina 81
65
Studiul cauzelor falimentului a condus la concluzia că acesta nu este un
fenomen brutal, imputabil doar fluctuaţiilor conjuncturale, ci un rezultat al unei degradări
progresive a situaţiei financiare a întreprinderii, riscul de insolvabilitate fiind previzibil cu
câţiva ani înaintea încetării plăţilor. Insolvabilitatea se produce doar când beneficiile
prezente şi cele viitoare sunt mai mici decât datoriile contractate anterior plus obligaţiile de
plată curente şi cele inevitabile în perioada următoare. Aşa că posibilitatea de a se onora
obligaţiile nu trebuie apreciată pornind de la coordonatele unui singur exerciţiu financiar,
deoarece, pe termen lung, fluxurile de numerar pot dobândi alţi parametri, încât ar fi mai
potrivit să se facă referire, când se impune aceasta, la probabilitatea de a se ajunge în starea
de insolvabilitate sau de faliment.
Dificultăţile financiare ale unei firme pot să fie trecătoare, alteori ele apar cu
regularitate, punând în pericol echilibrele fundamentale, prin încălcarea unor corelaţii
bilanţiere, cum este aceea dintre activul circulant şi datoriile din exploatare. Dar nici atunci
când impasul financiar a atins pragul critic, în care totalul datoriilor depăşeşte valoarea
reală a activelor obţinute, insolvabilitatea nu duce în mod obligatoriu la lichidarea firmei,
deşi această perspectivă este luată serios în calcul de către creditori.
Când nu se reuşeşte însănătoşirea firmei prin altfel de mijloace, altele decât
falimentul, deoarece creditorii refuză să se mai implice în mod pozitiv, pierderile
inevitabile generate de accentuarea stării de insolvabilitate se pot diminua prin realizarea
unei fuziuni cu o entitate solvabilă sau prin reorganizare. Potrivit caracteristicilor situaţiei
particulare date, se poate trece la reorganizarea activelor firmei, a structurii capitalului
folosit sau la transformarea unor tipuri de obligaţii în altele, potenţial mai accesibile.
Degradarea în timp a rezultatelor întreprinderii, dificultăţile cu care se confruntă
şi care nu sunt numai de ordin financiar, au furnizat analizei financiare un câmp de
investigaţii deosebit de bogat în scopul găsirii unor metode de detectare precoce şi
previzionare a riscului de faliment consecutiv dificultăţilor.
66
3.3. Analiza expunerii S.C. Prodecom S.R.L. la riscul de faliment
Din calculul indicatorilor de lichiditate, solvabilitate, dar şi al celor privind
gradul de îndatorare efectuat în primul capitol şi din analiza acestor rezultate afirmăm că
societatea Prodecom S.R.L. are o situaţie bună, din perspectiva solvabilităţii chiar foarte
bună, ţinând cont că aceşti indicatori au o evoluţie ascendentă, de bine pentru firmă.
Din acest punct de vedere, nici nu se poate pomeni de un eventual risc de
insolvabilitate pentru întreprindere, în condiţiile menţinerii nivelurilor indicatorilor la
valorile optime, precum şi încercarea îmbunătăţirii acestora.
În ce priveşte ratele fondului de rulment, al nevoii de fond de rulment şi al
trezoreriei, valorile înregistrate în anii 2002 – 2004 sunt prezentate în tabelul de mai jos:
Tabel nr. 8. Evoluţia indicatorilor de echilibru la S.C. Prodecom S.R.L. în peroada 2002 – 2004
– ROL –
Nr. crt. Indicatori 2002 2003 2004
1 Fondul de rulment 998.949.000 616.571.000 6.712.389.000
2 Necesar de fond de rulment - 536.675.000 - 976.716.000 5.071.000.000
3 Trezoreria netă 1.535.624.000 1.593.287.000 1.641.389.000
-2,000,000,000
0
2,000,000,000
4,000,000,000
6,000,000,000
8,000,000,000ROL
Fondul de rulment Necesar de fondde rulment
Trezoreria netă
Evolutia indicatorilor de echilibru la S.C. Prodecom S.R.L. in perioada 2002 - 2004
2002
2003
2004
Figura nr. 9. Evoluţia indicatorilor de echilibru financiar la S.C. Prodecom S.R.L. în perioada 2002 – 2004
67
O analiză de ansamblu a indicatorilor fondului de rulment, al necesarului de
fond de rulment şi al trezoreriei ne arată faptul că atât echilibrul pe termen scurt, dar mai
ales cel pe termen lung este asigurat.
Deşi fondul de rulment şi nevoia de fond de rulment au o evoluţie incertă:
fondul de rulment scade în anul 2003 faţă de 2002 cu aproximativ 38 %, apoi creşte cu
1.088 %, la fel şi nevoia de fond de rulment scade în 2003 cu aproximativ 82 %, apoi creşte
cu 619 %, într – un final, în fiecare an a rezultat a trezorerie netă pozitivă şi crescătoare.
Referitor la rata capacităţii de rambursare a creditelor contractate, este
evident că societatea Prodecom S.R.L. se încadrează în limitele impuse de creditori, şi în
special, de bănci, de plată a datoriilor. Limita maximă impusă este de 3 – 4 ani şi în toţi anii
de analiză rata înregistrează valori sub acest nivel, ceea ce semnifică faptul că firma îşi
achită datoriile, şi cele pe termen scurt, şi cele pe termen mediu şi lung pe baza capacităţii
de autofinanţare în maxim 3 ani.
Din punct de vedere al acestui indicator, firma nu este expusă riscului de
faliment, întrucât ea îşi poate onora datoriile în timp optim (în ultimul an chiar având trend
descendent), în plus, ea mai poate beneficia şi de alte credite bancare în cazul în care ar
avea nevoie.
Tabel nr. 9. Evoluţia altor rate financiare de determinare a rsicului de faliment la S.C. Prodecom S.R.L. în perioada 2002 – 2004
Nr.crt. Indicatori 2002 2003 2004
1 Rata capacităţii de rambursare (ani) 1,11 3 1,62
2 Rata autonomiei financiare - 5,13 8,87
3 Excedentul de trezorerie al explotării (mil. ROL) 4.498,83 6.264,11 9.086,32
4 Capacitatea de autofinanţare (mil. ROL) 4.169.35 5.129,49 11.402,07
Rata autonomiei financiare vine în completarea analizei indicatorului de mai
sus, în sensul că stabileşte capacitatea întreprinderii de a – şi achita datoriile financiare pe
termen mediu şi lung pe baza capacitatăţii de autofinanţare. Limita minimă recomandată
este de 2. În cazul Prodecom S.R.L. observăm că nivelul indicatorului este foarte bun, ba
chiar în creştere, datorită creşterii foarte mari a mărimii capacităţii de autofinanţare, ceea ce
68
denotă faptul că nu ar putea exista nici o suspiciune privind intrarea acesteia în stare de
faliment.
Analizând evoluţia excedentului de trezorerie al exploatării atât din tabel, cât
şi din grafic, se observă o creştere a acestuia în toată perioada de analiză, pe seama creşterii
mai mari a marjei comerciale, a cifrei de afaceri, a valorii adăugate de firmă decât creşterea
necesarului de fond de rulment. Această situaţie este dată de extinderea şi amplificarea
activităţii de exploatare: producţie şi comercializare a firmei, care au dus la creşterea
vânzărilor firmei, la creşterea încasărilor, dar cel mai important pentru o firmă a valorii
adăugate.
Grafic, evoluţia excedentului de trezorerie al exploatării şi al capacităţii de
autofinanţare se prezintă astfel:
0
2,000,000,000
4,000,000,000
6,000,000,000
8,000,000,000
10,000,000,000
12,000,000,000ROL
Excedentul detrezorerie al explotării
Capacitatea deautofinanţare
2002
2003
2004
Figura nr. 10. Evoluţia excedentului de trezorerie al exploatării şi al capacităţii de autofinanţare la S.C. Prodecom S.R.L. în perioada 2002 – 2004
Acelaşi trend ascendent îl are şi capacitatea de autofinanţare, cu o creştere
dublă a mărimii acesteia în anul 2004 faţă de anul 2003, creştere explicată pe seama
majorării excedentului brut de exploatare, precum şi a diminuării impozitului pe profit
plătit de firmă în ultimul an. Aceasta înseamnă că firma este în stare să îşi plătească toate
datoriile faţă de terţi, în plus să îşi asigure resursele necesare continuării activităţii de
exploatare, dar şi posibilitatea de a face unele investiţii, în vederea extinderii activităţii,
pătrunderii pe noi pieţe sau pătrunderea pe pieţele mai vechi, dar mai în forţă.
69
Capitolul IV. Concluzii şi propuneri
Pentru a – şi asigura o viabilitate financiară în mediul economic în care
acţionează S.C. Prodecom S.R.L. Vânători, conducerea unităţii trebuie să aibă mereu în
vedere analiza situaţiei financiare şi pe baza acesteia să elaboreze strategii care să vizeze
cunoaşterea şi evaluarea cât mai exactă a dotării cu resurse şi a posibilităţilor de folosire a
acestora, a nivelului cantitativ şi calitativ al produselor care pot fi oferite corespunzător
cererii şi standardelor pieţei, a raportului dintre venituri şi cheltuieli, a nivelului
rentabilităţii, etc. Interesează, astfel, trasarea şi concretizarea unor linii de politică
financiară, de credit şi de investiţii care să facă din această firmă una viabilă în condiţii de
concurenţă, aşa cum sunt cele din economia noastră în momentul de faţă.
Într – un sistem concurenţial, obiectivul major al întreprinderii este maximizarea
valorii sale, respectiv creşterea averii proprietarului sau proprietarilor acesteia. Aceasta
implică desfăşurarea activităţii firmei în condiţii de rentabilitate superioară şi în acelaşi
timp menţinerea solvabilităţii şi a echilibrului financiar.
În acest capitol vom încerca să conturăm situaţia financiară reală a societăţii
Prodecom S.R.L. în perioada 2002 – 2004 prin prisma lichidităţii, solvabilităţii,
indicatorilor de îndatorare, a capacităţii de plată şi a riscului de expunere la faliment,
precum şi ce măsuri se impun în viitor pentru ca această situaţie să devină tot mai bună de
la o perioadă la alta.
La calculul tuturor indicatorilor menţionaţi mai sus am folosit date din
bilanţurile contabile anuale şi balanţele de verificare anuale, precum şi unele anexe ale
firmei analizate aferente anilor 2002, 2003 şi 2004.
În cazul indicatorilor de lichiditate, doar lichiditatea intermediară se
încadrează în intervalul recomandat, în anul 2004 chiar depăşind. Întrucât acest indicator
reflectă cel mai bine lichiditatea unei întreprinderi, putem afirma că S.C. Prodecom S.R.L.
are o situaţie, din acest punct de vedere, foarte bună. Deşi nivelul lichidităţii generale nu se
încadrează în nici unul din anii analizaţi între limitele recomandate, totuşi are valori
supraunitare, ceea ce semnifică exitenţa unui fond de rulment financiar pozitiv, iar în
ultimul an, trendul fiind şi ascendent. Cât despre lichiditatea imediată, aceasta are trend
70
descendent de la o perioadă la alta, având şi valori sub minimul recomandat. Din acest
punct de vedere, firma este dezavantajată, dar, întrucât ştim că acest din urmă indicator este
mai puţin semnificativ pentru analiza unei firme, putem spune că aceste valori reduse pot să
nu fie îngrijorătoare pentru S.C. Prodecom S.R.L. Cu alte cuvinte, făcând abstracţie de
nivelul lichidităţii imediate, putem aprecia lichiditatea firmei analizate pe perioada 2002 –
2004 ca fiind foarte bună.
În privinţa solvabilităţii, atât generale, cât şi patrimoniale, firma stă mai mult
decât bine, având în fiecare an valoari peste nivelul recomandat, ceea ce înseamnă că
societatea Prodecom S.R.L. poate să – şi acopere toate datoriile pe seama activelor
imobilizate şi circulante. De asemenea, o situaţie favorabilă firmei o constituie faptul că în
primii doi ani de analiză, adică 2002 şi 2003 capitalurile permanente ale firmei sunt
reprezentate integral de capitalurile proprii. În anul următor deşi indicatorul s – a diminuat
puţin, situaţia nu e deloc îngrijorătoare, deoarece capitalurile proprii reprezintă peste 92%
din capitalurile permanente. Cu toate acestea, managerul trebuie să aibă în vedere ca acesta
să nu – şi continue evoluţia descendentă şi în următorii ani, pentru a nu pune în pericol
stabilitatea şi independenţa firmei faţă de creditori.
Rata autonomiei financiare este descrescătoare în 2003 faţă de 2002,
ameliorându – se foarte puţin în anul 2004, dar rămânând încă aproape de limita inferioară
acceptată. Aceasta înseamnă că în total pasiv capitalurile proprii sunt într – o proporţie
insuficientă pentru a – şi asigura autonomie mai mare în activitatea de exploatare. În aceste
condiţii, firma trebuie să – şi reorienteze politica financiară pe perioada următoare, fie prin
creşterea mărimii capitalurilor proprii, fie prin diminuarea datoriilor totale, atât a celor faţă
de furnizori, stat, personal, asociaţi, dar mai ales a celor faţă de bănci, acestea din urmă
fiind mai costisitoare.
Referitor la rata capacităţii de rambursare a creditelor contractate, societatea
Prodecom S.R.L. se încadrează în limitele impuse de creditori, şi în special, de bănci, de
plată a datoriilor în 3 – 4 ani, ceea ce semnifică faptul că, în cazul dorinţei de a contracta
noi împrumuturi bancare, din acest punct de vedere, firma nu ar întâmpina obstacole.
Prin capacitatea de îndatorare globală se poate aprecia dacă firma se mai
poate sau nu îndatora. În toţi anii de analiză valorile acestui indice sunt mai mici decât
limita maximă recomandată de îndatorare, dar mai mari faţă de primul an. Cu toate acestea,
situaţia nu e deloc alarmantă, mai ales că în ultimul an, nivelul indicelui e mai mic decât în
71
anul 2003. Aceasta înseamnă că firma se mai poate îndatora până la acea limită, ceea ce eu
şi recomand conducerii, pentru a se putea folosi de toate posibilităţile de a – şi mări
capacitatea de producţie şi deci de vânzare, fireşte, dacă această îndatorare va fi benefică
firmei.
Capacitatea de plată este asigurată la toate nivelele, întrucât se încadrează, în
fiecare caz în intervalele de referinţă.
Cei mai relevanţi sunt indicatorii capacităţii de plată de gradul II şi III, care
îndeplinesc condiţiile reale ale asigurării capacităţii firmei de a – şi onora datoriile curente
şi cele devenite scadente şi care au şi tendinţă crescătoare, deci de îmbunătăţire a situaţiei
acesteia.
Coeficientul capacităţii de plată de gradul II, respectiv coeficientul
capacităţii de plată de gradul III au o evoluţie asemănătoare: prima parte descendentă,
iar a doua ascendentă. În prima parte, în anul 2003 aceşti indicatori au scăzut din cauza
creşterii mult mai mari a datoriilor curente faţă de activele circulante, coeficientul
capacităţii de plată de gradul II ajungând în acest an aproape de limita inferioară. Cu toate
acestea, situaţia firmei este încă sub control. În anul următor, evoluţia indicatorilor este în
favoarea întreprinderii, aceştia înregistrând cea mai mare creştere şi cele mai bune rezultate
din toată perioada analizată. Aceasta se datorează creşterii mai mari a activelor circulante,
îndeosebi a creanţelor în comparaţie cu majorarea datoriilor de exploatare.
Starea societăţii Prodecom S.R.L. este bună atâta timp cât indicatorul capacităţii
de plată de gradul III este supraunitar, iar capitalurile utilizate pentru finanţarea unor valori
de active rămân la dispoziţia firmei pe o perioadă superioară duratei elementelor respective.
Atât durata de imobilizare a creanţelor, cât şi durata de folosire a surselor
atrase au o evoluţie ascendentă în toată perioada de analiză, doar că în cazul primului
indicator aceasta reprezintă o situaţie nefavorabilă pentru firmă, iar pentru cel de – al doilea
indicator, dimpotrivă, o situaţie favorabilă.
În anul 2002 situaţia creanţelor şi a obligaţiilor din punctul de vedere al
imobilizării, respectiv de folosire, prezintă avantaj pentru firmă, în primul rând pentru că
valoarea înregistrată de primul indicator (de 41 de zile) este mai mică decât maximul
admis, iar valoarea celui de – al doilea indicator este mai mare decât valoarea de referinţă.
În al doilea rând e bine, deoarece perioada de acordare a creditului comercial este mai mic
decât cel primit, ceea ce înseamnă că sursele firmei sunt imobilizate la clienţi pentru 41 de
72
zile, în timp ce foloseşte surse gratuite atrase de la furnizori pentru 97 de zile, o perioada de
două ori mai mare. În anii următori, însă, situaţia firmei Prodecom S.R.L. evoluează
negativ, atât sub aspectul creşterii foarte mari a numărului de zile de imobilizare a
disponibilităţilor firmei peste limita maximă recomandată, precum şi în comparaţie cu
numărul de zile de folosire a surselor atrase, care este mai mic.
Această situaţie mai e amplificată şi de mărimea raportului creanţe – obligaţii,
care este supraunitar şi ascendent de la un an la altul. Cu alte cuvinte, starea firmei ar putea
avansa spre incapacitate de plată, atât din cauza duratei de imobilizare a fondurilor sale mai
mari decât cea a folosirii lor de la furnizori, cât şi datorită faptului ca valoarea acestor surse
imobilizate este mai mare decât a celor primite de la creditori.
Pentru a putea face faţă plăţilor scadente, firma este nevoită să apeleze la credite
bancare, în special de trezorerie, care sunt mai costisitoare, în sensul suportării şi unor
cheltuieli suplimentare cu dobânzile.
Situaţia creanţelor şi a obligaţiilor după vechime confirmă rezultatele de mai
sus, şi anume că în primul an, creanţele firmei au scadenţa până la 90 de zile şi valoarea lor
este mai mică decât cea a plăţilor viitoare şi cu scadenţă mai mare. În anii 2003 şi 2004, pe
intervalul de până la 90 de zile, creanţele sunt mai mici decât obligaţiile de plată, deci
condiţia asigurării capacităţii de plată e asigurată, dar apare problema la intervalul între 90
de zile şi 1 an. Creanţele cuprinse în acest interval sunt şi mai mari decât obligaţiile, dar au
şi ponderea mai mare în total creanţe, lucru nefavorabil pentru societatea Prodecom S.R.L.,
mai ales că este foarte probabil ca din aceste creanţe unele să fie incerte din punct de
vedere al probabilităţii încasării lor.
În ce priveşte fluxurile de încasări şi plăţi pe trimestre pentru cei 3 ani de
analiză, în majoritatea trimestrelor se înregistrează excedent de trezorerie, cu excepţia
trimestrelor I şi IV din 2003. Deşi, mai sus am afirmat o situaţie nefavorabilă firmei privind
creanţele şi obligaţiile firmei, precum şi a termenelor lor de scadenţă, totuşi, aici situaţia ne
apare mai bună, şi asta pentru că pe o perioadă de 90 de zile (adică exact un trimestru),
firma este avantajată atât din punct de vedere al volumului creditelor acordate, cât şi de
durata acestora vizavi de obligaţiile de plată.
Încasările firmei rezultă din vânzarea producţiei, a mărfurilor, din încasarea
creanţelor, precum şi din contractarea unor credite bancare, care în momentul virării sumei
împrumutate, reprezintă o resursă pentru firmă. Plăţile suportate de firmă reprezintă plata
73
datoriilor curente, precum şi cele scadente faţă de proprii salariaţi, furnizori, terţi, stat,
băncile creditoare (rambursarea creditelor).
Deficitele înregistrate în trimestrele II şi III din 2003 au fost cauzate de
întârzierea încasării creanţelor de la clienţi, iar pe de altă parte, obligaţia rambursării unui
credit contractat anterior şi devenit scadent atunci. În trimestrele următoare, creanţele sunt
recuperate, volumul încasărilor cresc foarte mult, depăşind şi plăţile, astfel că situaţia se
îmbunătăţeşte.
Din analiza graficului fluxurilor de trezorerie la societatea analizată Prodecom
S.R.L., s – a observat o asemănare a sensului fluctuaţiei acestora la nivelul trimestrelor.
Astfel, în trimestrele I şi IV volumul atât a încasărilor, cât şi a plăţilor este mai mic, deci au
un trend descendent. În trimestrele III şi IV, în schimb, volumul acestora creşte de 2 – 3
ori. Explicaţia acestui fenomen constă în faptul că firma are un uşor caracter sezonier,
perioada de amploare a activităţii de exploatare fiind cuprinsă în trimestrele II şi III şi
evident că şi volumul plăţilor şi al încasărilor va fi mai mare decât în celelalte două
trimestre, când firma e în activitate de producţie, dar mai slabă. Excepţie este ultimul
trimestru din 2004, când volumul încasărilor şi al plăţilor creşte foarte mult, înregistrând
cel mai înalt nivel din perioada analizată. Această situaţie se explică prin faptul că firma a
primit oarecare presiuni din partea debitorilor, în special a furnizorilor de a – şi achita
datoriile, dar care la rândul ei a început o revizuire a politicii faţă de clienţi, mai restricitvă,
în scopul de a – şi încasa creanţele în timp mai scurt, pentru a mai diminua apelul la
creditele bancare, pentru care trebuie să plătească dobânzi.
Un alt aspect benefic pentru întreprinderea analizată este trendul general
ascendent al fluxurilor de trezorerie, datorită atât indicelui de inflaţie, dar şi ca rezultat al
amplificării activităţii de exploatare al S.C.. Prodecom S.R.L.
Per ansamblu, putem afirma că există un echilibru la nivelul încasărilor şi
plăţilor (a fluxurilor de trezorerie), capacitatea de plată a firmei nefiind pusă în pericol.
Din calculul indicatorilor de lichiditate, solvabilitate, dar şi al celor privind
gradul de îndatorare, din analiza acestor rezultate este cert că societatea Prodecom S.R.L.
are o situaţie bună.
Din acest punct de vedere, nici nu se poate pomeni de un eventual risc de
insolvabilitate pentru întreprindere, în condiţiile menţinerii nivelurilor indicatorilor la
valorile optime, precum şi încercarea îmbunătăţirii acestora.
74
O analiză de ansamblu a indicatorilor fondului de rulment, al necesarului de
fond de rulment şi al trezoreriei nete ne arată faptul ca atât echilibrul pe termen scurt, dar
mai ales cel pe termen lung este asigurat. Deşi fondul de rulment şi nevoia de fond de
rulment au o evoluţie incertă: mărimea acestora scade în anul 2003 faţă de 2002, apoi
creşte în 2004, într – un final, în fiecare an a rezultat o trezorerie netă pozitivă şi
crescătoare.
Referitor la rata capacităţii de rambursare a creditelor contractate, este
evident că societatea Prodecom S.R.L. se încadrează în limitele impuse de creditori, şi în
special, de bănci, de plată a datoriilor. Limita maximă impusă este de 3 – 4 ani şi în toţi anii
de analiză rata înregistrează valori sub acest nivel, ceea ce semnifică faptul că firma îşi
achită datoriile, şi cele pe termen scurt, şi cele pe termen mediu şi lung pe baza capacităţii
de autofinanţare în maxim 3 ani.
Din punct de vedere al acestui indicator, firma nu este expusă riscului de
faliment, întrucât ea îşi poate onora datoriile în timp optim (în ultimul an chiar având trend
descendent), în plus, ea mai poate beneficia şi de alte credite bancare în cazul în care ar
avea nevoie.
Rata autonomiei financiare vine în completarea analizei indicatorului de mai
sus, în sensul că stabileşte capacitatea întreprinderii de a – şi achita datoriile financiare pe
termen mediu şi lung pe baza capacitatăţii de autofinanţare. Limita minimă recomandată
este de 2. În cazul Prodecom S.R.L. observăm că nivelul indicatorului este foarte bun, ba
chiar în creştere, datorită creşterii foarte mari a mărimii capacităţii de autofinanţare, ceea ce
denotă faptul că nu ar putea exista nici o suspiciune privind intrarea acesteia în stare de
faliment.
Evoluţia excedentului de trezorerie al exploatării a înregistrat o creştere a
acestuia în toată perioada de analiză, pe seama creşterii mai mari a marjei comerciale, a
cifrei de afaceri, a valorii adăugate de firmă decât creşterea necesarului de fond de rulment.
Această situaţie este dată de extinderea şi amplificarea activităţii de exploatare: producţie şi
comercializare a firmei, care au dus la creşterea vânzărilor, încasărilor, dar cel mai
important pentru o firmă, a valorii adăugate.
Acelaşi trend ascendent îl are şi capacitatea de autofinanţare, cu o creştere
dublă a mărimii acesteia în anul 2004 faţă de anul 2003, creştere explicată pe seama
majorării excedentului brut de exploatare, precum şi a diminuării impozitului pe profit
75
plătit de firmă în ultimul an. Aceasta înseamnă că firma este în stare să îşi plătească toate
datoriile faţă de terţi, în plus să îşi asigure resursele necesare continuării activităţii de
exploatare, dar şi posibilitatea de a face unele investiţii, în vederea extinderii activităţii,
pătrunderii pe noi pieţe sau pătrunderea pe pieţele mai vechi, dar mai în forţă.
Pe baza datelor sistematizate anterior şi a constatărilor făcute asupra situaţiei
firmei, aş recomanda conducerii S.C. Prodecom S.R.L. urmărirea realizării următoarelor
obiective:
Faptul că firma are rata lichidităţii intermediare mai mare decât maximul
recomandat, poate constitui şi un dezavantaj pentru aceasta, prin faptul că valoarea mare a
indicatorului este dată de valoarea mare a creanţelor, ceea ce semnifică o imobilizare de
fonduri la clienţi. Din cauza asta firma e nevoită să apeleze la credite bancare pe termen
scurt pentru a – şi continua activitatea, dar pentru care plăteşte un cost – dobînda şi,
implicit, şi un risc financiar. De aceea un prim obiectiv este încasarea creanţelor pe care le
are în perioade optime, astfel încât să fie asigurate disponibilităţile necesare desfăşurării
activităţii de exploatare.
Conducerea firmei ar trebui să se gândească de urgenţă la reorientarea politicii faţă
de clienţi, să fie mai restricitvă, în sensul de a reduce numărul zilelor în care fondurile
firmei sunt imobilizate, dacă nu până la nivelul maxim recomandat pentru acest indicator,
cel puţin să fie mai mic decât numărul de zile de folosire a surselor atrase, astfel ca firma să
fie cea finanţată în mod gratuit şi nu ea finanţatoare.
O politică mai restrictivă faţă de clienţi impune şi o diminuare a volumului
creditelor comerciale acordate clienţilor, cu titlu neoneros, astfel încât valoarea raportului
dintre creanţele neîncasate şi obligaţiile de plătit să fie subunitar. Aceasta ar îmbunătăţi atât
lichiditatea firmei, cât şi capacitatea ei de plată a datoriilor scadente, prin faptul că firma ar
avea imobilizate o parte mai mică din fondurile sale la terţi şi pe o perioadă mai scurtă de
timp, precum şi un volum mai mare al surselor primite de la furnizori şi pe o perioadă mai
mare de timp. Cu alte cuvinte, managerul financiar trebuie să aibă în vedere în permanenţă
corelarea judicioasă atât a termenelor de încasare cu cele de plată (D ic < Dfs), cât şi a
volumului creanţelor vizavi de obligaţii, astfel încât Vcc < Vcf.
De îndeplinirea obiectivelor de mai sus depinde şi realizarea echilibrului dintre
fluxurile de încasări şi plăţi, astfel ca să se asigure întotdeauna un flux de disponibilităţi
76
pozitiv, pentru a nu pune firma în dificultate de a – şi plăti obligaţiile devenite scadente şi
nici să afecteze relaţiile ei cu furnizorii.
O valoare mare a creanţelor, precum şi o durată mare de imobilizare a acestora
semnifică o politică permisivă faţă de clienţi. Aceasta poate fi o cauză a poziţiei slabe a
firmei pe piaţă, fapt pentru care pentru a supravieţui ea acceptă atât un nivel mare al
sumelor imobilizate la clienţi, cât şi pe perioade mari. În aceste condiţii, recomand
conducerii o revizuire a utilajelor şi tehnologiilor folosite în fabricarea articolelor de
îmbrăcăminte, la fel revizuirea costurilor, a preţurilor, dar mai ales a calităţii produselor
oferite pe piaţă şi a reorientării producţiei către ceea ce doresc şi cer consumatorii, clienţii.
Astfel S.C. Prodecom S.R.L. nu va mai fi atât de dependentă de clienţii ei, de condiţiile
impuse de aceştia, în materie de achitare a plăţilor.
Alte măsuri pe care le – aş sugera conducerii întreprinderii în vederea minimizării
riscului de nerecuperare a creditelor acordate clienţilor sunt: selecţia clienţilor cărora li se
va acorda credite – client; stabilirea prealabilă a unor limite maxime până la care se poate
ridica valoarea creditului – client; stabilirea unui plafon total al creditului – client, în
funcţie de cifra de afaceri a întreprinderii; rezervarea prin contract a drepturilor de
proprietate asupra stocurilor vândute pe credit, garanţii cambiare, diverse asigurări
împotriva riscului de neplată; alegerea celei mai avantajoase forme de decontare pentru
condiţiile date, precum şi utilizarea decontărilor prin compensaţii.
Un alt obiectiv ar fi creşterea capitalurilor proprii, pentru a nu pune în pericol
autonomia financiară a firmei.
Contractarea creditelor pe termen lung în favoarea celor pe termen scurt, deoarece
primele au o serie de avantaje în comparaţie cu celelalte (valoare mai mare, durată de
rambursare mai mare, dobândă mai mică şi afectează mai puţin echilibrul financiar).
Din analiza indicatorilor privind echilibrul financiar, lichiditatea şi
solvabilitatea, indicatorilor de îndatorare şi a capacităţii de plată efectuată pe parcursul
acestei lucrări concluzionăm că pentru S.C. Prodecom S.R.L. riscul de faliment nu
reprezintă o ameninţare, dar trebuie avută în vedere necesitatea monitorizării constante a
acestui risc, fiind singura şansă pentru evitarea unei tragedii economice.
Neluarea în considerare a acestui risc, mai ales în faza de maturitate a afacerii,
este o greşeală fundamentală a managementului financiar, cu consecinţe nefaste asupra
viitorului afacerii.
77
Bibliografie
1) Adochiţei, Mihai, – Finanţele întreprinderii; Editura Sylvi, Bucureşti, 2000;
2) Avare, Ph., ş.a., – Gestiune şi analiză financiară; Editura Economică, Bucureşti,
2002;
3) Besley, S., Brigham, E. F., – Essentials of Managerial Finance, Thirteen Edition;
South – Western, Thomoson Corporation, 2005;
4) Bistriceanu, Gheorghe, – Finanţele agenţilor economici; Editura Economică,
Bucureşti, 2001;
5) Brezeanu, Petre, – Diagnostic financiar. Instrumente de analiză financiară; Editura
Economică, Bucureşti, 2003;
6) Brigham, E. F., Daves, P. R., – Intermediate Financial Management; Thomson
Learning, Inc., 2002;
7) Crecană, Cornel, – Analiza afacerilor: industriale, agricole, comerciale, bancare;
Editura Economică, Bucureşti, 2002;
8) Dragotă, V., ş.a., – Abordări practice în finanţele firmei; Editura Irecson, Bucureşti,
2005;
9) Dragotă, V., ş.a., – Management financiar. Vol. I; Editura Economică, Bucureşti,
2003;
10) Eros – Stark, L., Pintea, J.M., – Analiza situaţiilor financiare a firmei; Editura
Economică, Bucureşti, 2001;
11) Florea Ştefan, – Gestiunea şi managementul activităţii financiare din întreprindere;
Editura Victor, Bucureşti, 1997;
12) Gheorghiu, Alexandru, – Analiza economico – financiară la nivel microeconomic;
Editura Economică, Bucureşti, 2004;
13) Hada, Teodor, – Finanţele agenţilor economici din România; Editura Intelcredo,
Deva, 1999;
14) Hoanţă, Nicolae, – Finanţele firmei”; Editura Economică, Bucureşti, 2003;
15) Ilie, V., Teodorescu, M., – Finanţele întreprinderii; Editura Meteor Press,
Bucureşti, 2005;
78
16) Işfănescu A., Stănescu C., Băicuşi A., – Analiza economico – finaciară; Editura
Economică, Bucureşti, 1999;
17) Işfănescu, A., Robu, V., – Analiza economico – financiară; Editura Economică,
Bucureşti, 2005;
18) Işfănescu, A., ş.a., – Evaluarea întreprinderii; Editura Universitară, Bucureşti,
2003;
19) Mihăescu, Sorin, – Controlul financiar în firme, bănci, instituţii; Editura Sedcom
Libris, 2006;
20) Neagoe, Ion, – Finanţele întreprinderii; Editura Ankarom, Iaşi, 1997;
21) Niculescu, Maria, – Diagnostic financiar. Vol. 2; Editura Economică, Bucureşti,
2003;
22) Onofrei, Mihaela, – Finanţele întreprinderii”; Editura Economică, Bucureşti, 2004;
23) Petcu, Monica, – Analiza economico – financiară a întreprinderii. Probleme,
abordări, metode, aplicaţii; Editura Economică, Bucureşti,
2003;
24) Petrescu, S., Mironiuc, M., – Analiza economico – financiară. Teorie şi aplicaţii;
Editura Tiparul, Iaşi, 2002;
25) Petrescu, Silvia, – Diagnostic economic – financiar. Metodologie. Studii de caz;
Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2004;
26) Pişleag Ana, – Diagnosticul financiar al întreprinderii. Teorie şi aplicaţii; Editura
Matrix Rom, Bucureşti, 2002;
27) Prunea, Petru, – Riscul în activitatea economică. Ipostaze. Factori. Modalităţi de
reducere; Editura Economică, Bucureşti, 2003;
28) Ristea, M., Dumitru, C.G., – Contabilitate financiară; Editura Economică,
Bucureşti;
29) Sichigea, N., ş.a., – Gestiunea financiară a întreprinderii; Editura Universitaria,
Craiova, 2005;
30) Spătaru Liviu, – Analiza economico – finaciară. Instrument al managementului
întreprinderilor; Editura Economică, Bucureşti, 2004;
31) Stancu, Ion, – Finanţe; Editura Economică, Bucureşti, 2002;
32) Ţole, Marin, – Analiza economico – financiară; Editura Universitară, Bucureşti,
2004;
79
33) Vâlceanu, Gh., Robu, V., Georgescu, N., – Analiza economico – financiară; Editura
Economică, Bucureşti, 2004;
34) Vintilă, Georgeta, – Gestiunea financiară a întreprinderii; Editura Didactică şi
Pedagogică, R.A., Bucureşti, 2005;
35) Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii
autonome şi societăţi comerciale;
36) Ordinul Ministerului Finanţelor Publice nr. 1752 din 17/11/2005 pentru aprobarea
reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, în Monitorul Oficial,
Partea I nr. 1080 din 30/11/2005;
37) http://portal.feaa.uaic.ro
38) http://www.ase.ro/biblioteca/model/index2.asp
39) http://www.mfinante.ro
80