Post on 15-Dec-2015
description
CUPRINS
INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA TRAFICULUI DE COPII 3
CINE SUNT VICTIMELE? 4 ETAPELE TRAFICULUI 5 REINTEGRAREA 6
MANAGEMENT DE CAZ 8
PROFILUL ECHIPEI DE INTERVENŢIE 8 ROLUL MANAGERULUI DE CAZ 10 PRINCIPII DE BAZĂ ALE INTERVENŢIEI 10 OBIECTIVELE PLANULUI INDIVIDUAL DE REINTEGRARE 11
CONSILIEREA PSIHOLOGICĂ 13
EXPERIENŢA TRAUMATICĂ A TRAFICULUI DE COPII ÎN SCOPUL EXPLOATĂRII SEXUALE 13 REGULI PENTRU TERAPIA TRAUMEI 16 PLANUL DE EVALUARE PSIHOLOGICĂ 18 ABORDAREA TERAPEUTICĂ A VICTIMELOR TRAFICULUI 21
ASISTENŢĂ SOCIALĂ 25
1. SESIZAREA 27 2. ÎNREGISTRAREA CAZULUI 27 3. ASIGURAREA INTERVENŢIEI DE URGENŢĂ 27 4. EVALUAREA PRIMARĂ A CAZULUI 28 5. EVALUAREA FAMILIEI 29 6. INTERVENŢIA 29 7. EVALUAREA FINALĂ ŞI ÎNCHIDEREA CAZULUI 34
INTERVENŢIA POLIŢIEI 35
INSTITUŢII RESPONSABILE 35 ETAPELE INTERVENŢIEI 36 CADRUL GENERAL DE LUCRU CU COPII VICTIME ALE TRAFICULUI ÎN SCOPUL EXPLOATĂRII SEXUALE 43 ERORI DE APRECIERE 46 REFERIREA CĂTRE SERVICIILE SOCIALE 47 MONITORIZAREA 47 SELECTAREA ŞI PREGĂTIREA POLIŢIŞTILOR 48
ASPECTE JURIDICE ALE TRAFICULUI DE COPII 50
1. DEFINIREA NOŢIUNII DE TRAFIC DE PERSOANE – LEGEA 678/2001 51 2. DIFERENŢELE DE CONŢINUT JURIDIC AL INFRACŢIUNILOR DE PROSTITUŢIE, PROXENETISM ŞI TRAFIC DE PERSOANE 52 4. ACŢIUNEA CIVILĂ ALĂTURATĂ ACŢIUNII PENALE 56 5. APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP ŞI SPAŢIU ÎN PRIVINŢA INFRACŢIUNILOR DE TRAFIC DE PERSOANE. 61
ANEXA 1 65
LISTA SERVICII SOCIALE PRIVATE 65
ANEXA 2 69
FIŞĂ PRELIMINARĂ 69 FIŞĂ PERSOANĂ ASISTATĂ 70
ANEXA 3 74
CHESTIONAR PENTRU PERSOANE TRAFICATE (MINORI) 74
ANEXA 4 80
PROCEDURI ALE BIROULUI OIM DIN ROMÂNIA 80
BIBLIOGRAFIE 88
2
INTRODUCERE ÎN PROBLEMATICA TRAFICULUI DE COPII
Gabriela Alexandrescu
După căderea comunismului, instabilitatea economică şi slăbirea controlului
graniţelor au condus la extinderea alarmantă a traficului de fiinţe umane în sud-estul
Europei. România, prin poziţia sa geografică, a devenit o ţară de origine dar şi de
tranzit a victimelor traficului. Astfel, copii, femei, persoane cu dizabilităţi sau alte
grupuri vulnerabile au fost vândute şi exploatate în diverse ţări (fostele state
Iugoslave, ţări vestice dar şi asiatice).
Amploarea neaşteptată a fenomenului a necesitat crearea unor instrumente de
combatere. În primul rând, era necesară definirea fenomenului, astfel că România a
semnat Protocolul de la Palermo (ONU) din 15 noiembrie 2000, prin care s-a adoptat
definiţia recunoscută la nivel internaţional:
Traficul de persoane indică „recrutarea, transportul, transferul, adăpostirea sau
primirea de persoane, prin ameninţare de recurgere sau prin recurgere la forţă
ori la alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă, înşelăciune, abuz de
autoritate sau de o situaţie de vulnerabilitate ori prin oferta sau acceptarea de
plăţi ori avantaje pentru a obţine consimţământul unei persoane având
autoritate asupra alteia în scopul exploatării.”
Traficul de copii este definit în aceeaşi manieră, diferenţa constând în vârsta
victimei, (termenul de „copil” fiind similar cu cel adoptat de Convenţia ONU cu
privire la Drepturile Copilului: orice persoană sub 18 ani) şi mijloacele de recrutare,
în cazul copiilor neavând importanţă dacă s-au folosit sau nu metode de constrângere.
De altfel, Legea 678/2001, care defineşte şi sancţionează infracţiunea de trafic,
menţionează la art. 16: „Consimţământul persoanei, victimă a traficului, nu înlătură
răspunderea penală a făptuitorului.”
În general, traficul de persoane este perceput ca un fenomen transfrontalier, dar după
cum se poate observa din definiţie, trecerea graniţei nu mai este o condiţie pentru
clasificarea acestei infracţiuni drept „trafic”. De altfel, acest lucru era necesar
deoarece traficul intern a devenit la fel de dezvoltat şi are o puternică legătură cu cel
extern, necesitând o abordare unitară.
3
Principalele forme de exploatare, menţionate şi în Legea 678 sunt:
1. munca forţată 2. prostituţia forţată, implicarea în producerea de materiale pornografice sau alte
forme de exploatare sexuală; 3. prelevarea de organe;
De asemenea, sunt menţionate pornografia infantilă şi adopţia ilegală.
Fără a diminua extinderea sau efectele celorlalte forme de trafic asupra copiilor,
trebuie subliniat că traficul în scopul exploatării sexuale are consecinţele cele mai
grave, la nivel psihologic, dar şi fizic. În general, metodele de constrângere presupun
violenţă fizică şi psihică. De asemenea, victimele repatriate din fostele state Iugoslave
(Serbia, Macedonia, Kosovo) au relatat despre utilizarea drogurilor pentru a obţine
„cooperarea”, sau folosirea armelor pentru intimidare.
Cine sunt victimele?
Analizând cazurile asistate, se poate alcătui un portret al victimei traficului în scopul
exploatării sexuale:
- fete, 15 – 17 ani
- nivel scăzut al educaţiei (de obicei abandonează şcoala pentru a pleca în
străinătate)
- provin din regiuni sărace ale ţării (majoritatea cazurilor asistate până în
prezent provneau din Moldova)
- provin din familii cu probleme (violenţă domestică, alcoolism, abuzuri
sexuale)
Deşi sărăcia este un aspect ce caracterizează majoritatea familiilor din care provin
victimele, nu se poate considera că aceasta este cauza principală a traficării. Sărăcia
reprezintă un factor care contribuie la destrămarea relaţiilor în familiile cu probleme.
Lipsa sprijinului familiei, în condiţiile unei lipse de alternative la nivelul comunităţii,
contribuie la perceperea ofertei recrutorilor ca singura şansă de succes. În unele
cazuri, victimele sunt conştiente de riscurile pe care le presupune o astfel de ofertă,
dar le neagă, neavând alte alternative.
De multe ori, profesioniştii care asistă victima în procesul de reintegrare sunt
dezamăgiţi să afle că aceasta a bănuit că avea să se întâmple ceva rău şi totuşi a
plecat, şi au tendinţa de a nu o mai considera victimă. Aceasta este o greşeală ce
trebuie evitată din două considerente: rolul profesionistului nu este acela de a emite
4
judecăţi de valoare referitoare la decizia victimei şi , în plus, trebuie să ţină seama că
nimeni nu îşi dă acordul să fie torturat, ameninţat, exploatat.
Etapele traficului
Prima etapă o constituie „recrutarea”, aceasta fiind realizată în diverse moduri :
- promisiuni false de locuri de muncă în străinătate (oferite de diverse
cunoştine)
- anunţuri în presa scrisă
- răpiri
Cea mai frecventă metodă de recrutare o reprezintă ofertele de locuri de muncă în
străinătate făcute de diverse cunoştinţe, prieteni, rude. Chiar şi părinţii pot fi implicaţi
în procesul de traficare, uneori prin consimţirea la plecarea copilului, iar în unele
cazuri chiar prin vânzarea directă a acestuia. De obicei recrutorul (bărbat sau femeie)
abordează victima într-un spaţiu familiar şi îi câştigă încrederea fie prin bunăstarea pe
care o afişează (haine scumpe, bijuterii, bani) fie prin relatarea unor cazuri de succes
în străinătate.
Anunţurile în presă vizează o categorie mai largă de potenţiale victime, de obicei cu
vârsta mai mare de 18 ani. Anunţurile sunt atractive pentru victime deoarece promit
slujbe în ţări occidentale, nu solicită decât calităţi fizice, iar salariul este mult mai
mare decât ce se poate obţine în ţară.
În general, recrutorii nu lasă prea mult timp de gândire, toate pregătirile pentru
părăsirea ţării durând câteva zile.
De asemenea, cazurile de răpiri sunt mai rare, dar sunt asociate de la început cu
folosirea violenţei sau a drogurilor.
După eliminarea vizei pentru spaţiul Schengen, principala modalitate de trecere a
graniţei a victimelor traficului este cea legală (cu ajutorul actelor care dovedesc
calitatea de turist, invitaţii de la diverse persoane).
Totuşi, dacă vârsta copilului este prea mică, probabilitatea unei treceri frauduloase a
frontierei creşte, deoarece pentru trecerea legală sunt necesare prea multe acte. De
obicei, trecerea ilegală presupune transportarea victimei până în apropierea graniţei cu
un autovehicul şi apoi trecerea graniţei, pe jos sau cu barca, cu ajutorul unei călăuze.
Acolo începe şirul vânzărilor şi revânzărilor, victima fiind analizată şi evaluată ca
orice marfă. De fiecare dată, noul „proprietar” îi impune acesteia răscumpărarea
5
preţului pe care l-a plătit pentru ea, suma fiind din ce în ce mai mare. Cele mai
frecvente tratamente de care au parte victimele în timpul exploatării sunt: confiscarea
actelor (pentru a nu putea fugi înapoi), izolarea, supravegherea permanentă, violenţă
verbală şi fizică, abuzuri sexuale.
Reintegrarea
Reintegrarea socială a victimei traficului în scopul exploatării sexuale este un proces
de lungă durată ce implică specialişti din diverse domenii (psihologi, asistenţi sociali,
medici, poliţişti, avocaţi, judecători). Principiul pe care trebuie să-l aibă toţi
specialiştii în vedere este că victima, indiferent de modul de exploatare la care a fost
supusă, are dreptul la protecţie şi asistenţă.
În Declaraţia principiilor de bază privind justiţia în cazurile victimelor crimelor şi
abuzului de putere, adoptată de Adunarea Generală a ONU în sesiunea a XIV-a, din
17.09-18.12.1985, victima este definită drept acea persoană care, individual sau în
colectiv, a suferit o vătămare constând într-o atingere adusă integrităţii sale fizice
sau psihice, o suferinţă morală, o pierdere materială sau o încălcare gravă a
drepturilor ei fundamentale, din cauza unor activităţi sau unor omisiuni care
contravin legilor penale în vigoare ori reprezintă încălcări ale normelor naţionale în
materia drepturilor omului.
În acest act, se identifică patru puncte speciale care tratează problema asistenţei
acordată victimelor:
13. Victimele trebuie să primească sprijin material, asistenţă medicală, psihologică
şi socială necesară, prin mijloace guvernamentale, voluntare sau comunitare.
14. Victimele trebuie să fie informate cu privire la serviciile sociale şi de sănătate ce
le au la dispoziţie şi despre alte forme de asistenţă la care au acces imediat.
15. Poliţia, Justiţia, Ministerul Sănătăţii şi alte instituţii interesate trebuie să fie
pregătite pentru a-şi oferi sprijinul sau asistenţa promptă şi eficientă victimelor.
16. În acordarea de servicii şi asistenţă victimelor, atenţia trebuie îndreptată spre cei
care au nevoi speciale din cauza vătămărilor sau a unor factori de tipul celor
menţionaţi anterior.
Asistenţa pentru reintegrarea victimelor traficului este o problemă ce necesită
cooperarea instituţiilor guvernamentale şi a celor neguvernamentale. În lipsa unui
6
sistem coerent de repatriere, recuperare şi reintegrare a victimelor, riscul ca aceşti
copii să fie retraficaţi este major. De asemenea, lipsa unei coeziuni între toţi
specialiştii, a unei abordări comune şi a înţelegerii responsabilităţilor fiecăruia pot
conduce la eşecul planului de reintegrare. Pentru ca asistenţa oferită victimei să fie
întrutotul în interesul acesteia, acest ghid încearcă să ofere o perspectivă asupra
rolului fiecărui actor implicat în reintegrare.
7
MANAGEMENT DE CAZ
Daniela Munteanu
Diana Şerban
“ Art. 39 – Statele părţi vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru a facilita recuperarea fizică şi psihologică şi reintegrarea socială a copiilor, victime ale unei forme de neglijenţă, exploatare sau abuz, de tortură sau pedeapsă ori tratamente crude, inumane sau degradante ori victime ale unui conflict armat. Această readaptare şi această reintegrare se vor desfăşura în condiţii care favorizează sănătatea, respectul de sine şi demnitatea copilului.”
Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului
Copiii victime ale traficului de fiinţe umane sunt persoane cu un complex de
probleme cauzate pe de o parte de istoria de trafic, iar pe de altă parte de mediul din
care au provenit. Nevoile copiilor victime sunt multiple: medicale, psihologice,
sociale, juridice a căror gravitate variază de la caz la caz.
Nici un profesionist nu îşi poate asuma singur responsabilitatea intervenţiei în aceste
cazuri, o intervenţie eficientă fiind posibilă numai în cadrul unei echipe
multidisciplinare (psiholog, asistent social, jurist/avocat, poliţist).
Intervenţia în echipă presupune o divizare a sarcinilor şi a responsabilităţilor, dar şi o
coordonare a eforturilor. De aceea este necesar ca echipa să fie condusă de un
manager de caz (în general psihologul sau asistentul social) care să monitorizeze
întreaga activitate.
Pentru a exista o imagine şi un limbaj comun privind traficul de copii, echipa trebuie
să beneficieze de formare profesională aprofundată care să cuprindă module centrate
pe intervenţia în situaţiile de abuz fizic, emoţional, sexual şi economic, violenţă
domestică şi victimologie. Formarea trebuie să acopere şi problematica drepturilor
copilului (prevăzute nu numai în legislaţia internaţională dar şi în cea naţională) pe
care specialiştii trebuie să-şi bazeze toate intervenţiile.
Profilul echipei de intervenţie
Echipa multidisciplinară şi interinstituţională va fi alcătuită din profesionişti cu
următoarele profiluri:
1. Asistentul social – va avea următoarele responsabilităţi:
8
Să se asigure de corecta colectare şi înregistrare a informaţiilor
referitoare la caz. Aceste informaţii vor face parte din dosarul care va
însoţi victima pe întreg traseul de reintegare şi au caracter de
confidenţialitate. Ele vor avea menţiunea „STRICT SECRET”.
Documentele cu caracter confidenţial vor fi păstrate într-un fişier
metalic închis la care au acces doar membrii echipei şi, la cerere, cu
acordul victimei şi poliţiştii care instrumentează cazul, precum şi
avocatul victimei.
Să faciliteze accesul victimei la serviciile cuprise în planul de servicii
şi reintegrare (medicale, educaţionale, de orientare profesională).
Să medieze legătura dintre victimă şi alte persoane de referinţă din
anturajul acesteia (familie, alte rude, funcţionari publici).
2. Psihologul/psihoterapeutul are un rol activ atât în procesul de evaluare a istoriei
de trafic din perspectiva consecinţelor acesteia asupra psihicului victimei, cât şi în
procesul terapeutic centrat pe diminuarea simptomatologiei de stare şi creşterea
capacităţii de adaptare a victimei. Planul de intervenţie psihoterapeutică, ca parte
integrantă a planului individualizat de servicii şi intervenţie, vizează:
Restabilirea sentimentului de siguranţă al victimei. Aceasta se
realizează printr-o atentă evaluare a riscurilor, securizarea fizică şi
psihică a victimei pe toată durata curei psihoterapeutice şi construirea
unei relaţii de încredere cu victima.
„Reconstrucţia” istoriei de viaţă a victimei. Reconstrucţia este parte
importantă a actului psihoterapeutic şi presupune:
reevocarea evenimentului/evenimentelor traumatizante şi
retrăirea traumei;
„trăirea doliului” pentru pierderile înregistrate;
integrarea traumei, înţelegerea semnificaţiei acesteia în
contextul producerii ei, acceptarea trecutului şi reevaluarea
dimensiunilor valorice, morale, etc.
Reconectarea victimei la prezent şi viitor, reevaluarea sistemului de relaţii
interpersonale, crearea premiselor pentru formarea altor relaţii interpersonale.
9
3. Medicul, poliţistul, consilierul juridic, avocatul sunt membrii ai echipei
interinstituţionale şi nu neapărat ai echipei pluridisplinare de intervenţie. Aceşti
profesionişti „oferă” servicii care sunt circumscrise pregătirii lor profesionale şi care
sunt parte a planului individualizat de servicii şi intervenţie.
Rolul managerului de caz
Principalele atribuţii ale managerului de caz sunt:
Monitorizarea permanentă a cazului.
Asigurarea contactului direct, permanent cu victima.
Asigurarea comunicării între membrii echipei (să convoace şi să organizeze
discuţiile de caz).
Coordonarea şi documentarea planului de servicii, plan realizat în
colaborare cu persoana asistată.
Evaluarea resurselor şi a serviciilor oferite de agenţiile furnizoare de
servicii.
Stabilirea unui set de criterii de succes ce vor fi folosite în evaluarea
obiectivelor şi scopurilor. Un program clar de reevaluare şi modificare a
scopurilor şi obiectivelor iniţiale trebuie prevăzut încă de la început.
Principii de bază ale intervenţiei
Principiile de bază de la care trebuie să pornească orice intervenţie a echipei
multidisciplinare în cazurile de victimizare prin trafic sunt legate de drepturile
garantate tuturor copiilor prin Convenţia Naţiunilor Unite privind Drepturile
Copilului, ratificată de România în 1990, acordându-se o atenţie deosebită
următoarelor aspecte:
art. 3 –prevalarea interesului superior al copilului în orice acţiune întreprinsă de instituţiile de asistenţă socială publice sau private, de instanţele judecătoreşti, de autorităţile administrative sau organele legislative
Toate intervenţiile vor viza interesul superior al copilului
Dialog constructiv cu victima şi persoanele de referinţă pentru aceasta;
art. 12 –dreptul copilului de a-şi exprima opinia şi de a i se lua în considerare opinia, în orice chestiune sau procedură care îl priveşte
10
art. 2 –garantarea drepturilor indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau altă opinie, naţionalitate, apartenenţă etnică, origine socială sau incapacitate fizică
Nediscriminare religioasă,
etnică sau legată de exploatarea sexuală;
art. 16 –dreptul la viaţă privată, la protejarea familiei, a
domiciliului şi corespondenţei, la protecţie împotriva oricăror atacuri nelegitime la onoarea şi reputaţia sa.
Confidenţialitatea informaţiilor legate de istoria de abuz şi de cea de trafic;
Protecţia şi securizarea mediului în care trăiesc, atât pe parcursul desfaşurării procesului penal împotriva traficanţilor, cât şi pe întreaga durată a implementării planului de reintegrare
art. 3, alin. 3 –dreptul copilului la securitate şi sănătate şi la asigurarea unei supravegheri competente în cadrul instituţiilor sau serviciilor care răspund de protecţia şi îngrijirea sa
art. 9 –dreptul copilului de a trăi cu părinţii săi sau de a păstra relaţiile cu aceştia, cu excepţia cazului când acest caz este constatat ca fiind incompatibil cu interesele superioare ale copilului
Facilitarea recuperării şi reintegrării în familie sau comunitate, dacă acest lucru este în interesul copilului
Participarea activă a persoanei asistate la creionarea şi implementarea planului
individual de reintegrare (PIR) este foarte importantă. Prezenţa victimei în momentul
în care fiecare profesionist membru al echipei pluridiscplinare îşi exprimă opinia
privind cazul şi posibilităţile de soluţionare îi oferă acesteia posibilitatea de a-şi
exprima propriile soluţii şi va primi respectul şi încrederea de care are nevoie.
Obiectivele Planului Individual de Reintegrare
Obiectivele PIR sunt:
satisfacerea nevoilor primare (hrană, îmbrăcăminte, adăpost) şi
asigurarea unui mediu securizat
recuperarea psihologică
îmbunătăţirea stării de sănătate
reintegrarea familială
(re)integrarea şcolară / pregătire vocaţională
dezvoltarea deprinderilor de viaţă independentă
11
integrare profesională (dacă vârsta şi capacitatea permit acest lucru)
În fiecare PIR, echipa stabileşte împreună cu victima o ierarhie a obiectivelor, ţinând
cont de vârsta acesteia, trauma pe care trăit-o, mediul familial/instituţional din care a
provenit, interesele şi aspiraţiile victimei, resursele disponibile (financiare şi umane –
nivelul educaţional şi abilităţile victimei).
În concluzie, structura generală a unui plan de intrevenţie trebuie să conţină:
1. Enunţarea scopului intervenţiei;
2. Descrierea obiectivelor pe termen scurt şi lung;
3. Descrierea serviciilor care vor fi accesate pentru atingerea obiectivelor;
4. Planificarea activităţilor şi a limitelor de timp.
12
CONSILIEREA PSIHOLOGICĂ
Daniela Nicolăescu Bogdan Barbu
Experienţa traumatică a traficului de copii în scopul exploatării sexuale
În vederea asigurării unei intervenţii eficiente, psihologul trebuie să înţeleagă
experienţa traumatică prin care a trecut copilul victimă. Victimele asistate până în
acest moment au relatat despre torturi fizice şi psihice la care au fost supuse, dacă au
refuzat să se prostitueze: arsuri, sechestrarea în spaţii foarte mici, loviri etc. De cele
mai multe ori, prima metodă de constrângere şi de intimidare o reprezintă violul.
În cele mai multe cazuri, victimele nu doresc să vorbească despre aceste evenimente
traumatice, de aceea psihologul trebuie să fie pregătit să recunoască anumite semne
specifice diferitelor metode de abuz fizic.
• Arsurile provocate cu ţigara lasă cicatrici maculare de 5 până la 10 mm diametru,
care prezintă un centru depigmentat şi o periferie relativ neclară, hiperpigmentată.
• Consecinţele biciurii şi pedepsei cu bâta sunt cicatrice lungi, drepte sau ondulate, lineare, care sunt ordonate asimetric. Legarea victimei poate să lezeze ţesuturile subcutanate presate. Astfel poate lua fiinţă o leziune a nervilor cu pierderea funcţiei senzoriale sau motrice.
• Tăieturile cu lama lasă o cicatrice de 5-10 cm lungime şi un 1 mm laţime, maculară, adesea depigmentată. Dacă peste rană s-a presărat piper se ajunge la hipertrofierea cicatricei
Cele mai dese simptome prezente la victimele traficului sunt:
- atacuri de angoasă, frică şi panică, victima aşteptând ca trauma să se repete dintr-un
moment într-altul
- autoculpabilizare pentru propria suferinţă
- tulburări de concentrare
- încercări sau dorinţe suicidare
- tulburări de comunicare, agresivitate şi mânie intensă
- hiperactivitate
- tulburări sexuale
- fenomene psihotice (halucinaţii, idei paranoide)
13
- autovindecarea este căutată în abuzul de alcool şi de medicamente
Specific traumei de viol, pot fi menţionate următoarele simptome:
► Angoase, fobii; tulburări psihosomatice, respectiv, dureri psihogene; tulburări
ale comportamentului alimentar; dureri în partea inferioară a abdomenului, în
zona genitală; maladii ale pielii; dureri de cap cu alură de migrene, dureri de
spate, dureri persistente ale unor părţi ale corpului, paralizie de scurtă durată
sau resimţirea unor organe ca neaparţinând de fapt propriei persoane; depresii;
sentiment de disperare. Dispoziţia depresivă poate conduce la suicid.
► Tulburările sexuale şi tulburările de relaţie. În multe cazuri se ajunge la
ruperea contactelor sexuale şi sociale. Alternativ pot interveni şi forme de
relaţie puternic sexualizate, o căutare de tip adictiv a relaţiilor sexuale.
► Anorgasmia şi vaginismul, senzaţii de greaţă în cazul atingerii corporale
► Alterări în relaţia cu propriul corp. Unele victime îşi privesc corpul ca ceva
desprins de ele, străin murdar devalorizat (după Kretschmann, 1993).
În tratamentul victimelor au fost identificate câteva caracteristici ce s-au repetat în
abordarea terapeutică. Cele 10 simptome pentru care terapeuţii trebuie să acorde o
atenţie specială în lucrul cu victimele sunt:
1. Folosirea frecventă a negării sau disocierea de experienţa
traumatizantă.
2. Nevoia de a deţine controlul.
3. Tendinţa de a fi prea senzitivă şi de a lua lucrurile prea personal.
4. Dificultate de a se încrede în alţii.
5. Simţ distorsionat de responsabilitate, fiind fie prea responsabilă fie
iresponsabilă.
6. Probleme în a fi asertivă şi în a-şi exprima furia.
7. Gîndire şi comportamente neobişnuite, uneori pînă la limita
patologicului.
8. Tendinţa de a repeta sau reedita comportamentele de apărare.
9. Probleme sexuale şi somatice.
10. Înstrăinare de sine şi de cei din jur.
14
Sindromul de stres postraumatic (SSPT) este diagnosticul care este folosit în mod
obişnuit pentru a desemna suferinţa acelor persoane care au fost victime ale abuzului
pe o perioadă lungă de timp.
Cu toate că SSPT acoperă în mod clar unele dintre simptomele prezentate de victime
şi problemele ridicate de această situaţie de abuz, multe dintre victimele traficului nu
prezintă simptome clasice de SSPT şi nu se ,,încadrează tehnic” pentru acest
diagnostic. Astfel terapeuţii trebuie să fie pregătiţi pentru a descrie ,,situaţii multiple”.
Din punctul de vedere al DSM –IV, victimele traficului întrunesc mai multe situaţii
descrise. In mod normal, primul diagnostic este acela care descrie problema pentru
care victima a căutat asistenţa terapeutului.
Luând însă în considerare varietatea problemelor pe care victimele traficului le
experimentează trebuie descrise în evaluarea terapeutului atât manifestări legate de
Axa I cum ar fi dependenţa de alcool şi tulburarea de stres postraumatic, cât şi
manifestări legate de Axa II respectiv tulburările de personalitate.
Un prim pas în elaboarea unei imagini depre urmările traficului asupra victimei este
concentrarea pe ,,parametrii” abuzului. Cel mai investigat tip de abuz în această
problematică a traficului de persoane este abuzul sexual. Cu cât mai sever este abuzul
sexual cu atît este mai mare impactul asupra victimei.
Efectele abuzului sexual sunt mai severe atunci cînd :
- Incidentele sunt mai frecvente
- Abuzul sexual se întinde pe o perioadă mai mare de timp.
- Activităţile sexuale sunt extensive şi îmbracă diverse aspecte
(perversiune, sado-maso etc.)
- Există mai mulţi abuzatori
- Abuzul sexual implică violenţă fizică.
- Diferenţa mare de vîrstă între abuzator şi abuzat.
Trebuie avut în vedere că strategiile traficanţilor sunt complexe deoarece aceştia
izolează victima, invocă diferenţa de putere, o constrâng la acţiuni triviale care duc la
istovirea victimei, o umilesc, o denigrează, o depersonalizează reducând-o la a fi
obiect, marfă prin mesaje ca: “nu eşti bună de nimic”, „fără mine o să mori”, „nu o să
te poţi descurca singură niciodată”. Folosesc violenţa prin adevărate demonstraţii de
15
forţă şi o ameninţă cu moartea în mod repetat, însă ocazional traficanţii au o conduită
prietenoasă: îi oferă bani, cadouri, ajutor, gesturi galante, atenţii, complimente.
Toate acestea au urmări grave asupra atitudinii şi comportamentului victimei, aşa
numitul „sindrom Stockholm”, ataşamentul de abuzator.
Caracteristici cognitiv-comportamentale ale ataşamentului de abuzator:
• Gratitudine şi mulţumire faţă de manifestările de “bunătate” ale traficantului
• Negarea sau raţionalizarea violenţei şi furiei faţă de traficant
• Atenţie excesivă faţă de nevoile traficantului
• Dificultăţi în a-l părăsi pe traficant după întoarcerea în ţară
• Frica de răzbunarea traficantului, chiar în condiţiile în care acesta este mort
sau în închisoare.
Reguli pentru terapia traumei
Wilson, in 1989, a formulat cateva reguli pentru terapiile traumelor, care se bazează
pe un consens larg între terapeuţi şi cercetători.
1. Acceptarea victimei fără a o judeca. În cazul în care victima crede că
terapeutul nu îi acordă atenţie şi o judecă pentru experienţa pe care a trăit-o atunci
aceasta va avea mari greutăţi în a se deschide şi a lucra cu terapeutul.
2. Interventia imediata si ajutorul sustin procesul de descarcare. Victimele
traumelor au nevoie urgenta de cat mai mult ajutor social, psihologic si economic
pentru a putea restabili un sentiment fundamental de siguranta.
3. Aşteptarea de reacţii contra-transferenţiale masive. Terapeuţii trebuie să se
aştepte la reacţii sentimentale proprii puternice şi adesea tendinţe de acţiune greu
controlabile. În cazul în care aceste reacţii afectează bunul curs al terapiei este indicat
ca terapeutul să ceară ajutorul unui alt specialist pentru supervizare.
4. Disponibilitatea de a se lăsa pus la încercare. Victimele traumelor au pierdut
adesea orice încredere în ajutorul inter-uman. Inainte de a se confesa unui om neutru
ele întreprind o serie de teste pentru a decide dacă merită încrederea. Terapeutul care
trebuie sa fie deschis, să-şi comunice intr-un mod sincer si adecvat gandurile si
sentimentele.
5. Transferul va fi vazut ca un proces de reconstruire a relatiilor distruse de
trauma. Astfel pentru a-şi putea integra experienţa, victima va retrăi experienţele
16
semnificative pentru ea într-un cadru securizant al mediului terapeutic, unde
terapeutul va facilita atât transferuri pozitive (diversele persoane importante pentru
victimă), dar şi transferuri negative (eventual abuzatorul sau abuzatorii).
6. Punctul de plecare al terapiei traumei îl reprezintă ipoteza că simptomele
actuale şi reacţiile de stres au fost provocate şi determinate de situaţia traumatică
traită. Cu această ipoteză, victima se poate simţi acceptată şi se poate lansa în
elaborarea experienţei traumatice.
7. Informaţia despre natura şi dinamica reacţiilor traumatice este o parte
componentă a terapiei traumei. Astfel, victima trebuie asigurată că simptomele sunt o
consecinţă normală a unei situaţii anormale. Este necesar să se precizeze că orice
individ pus în aceeaşi situaţie va reacţiona într-un mod similar.
8. Cu toate că terapeutul are acces la nota cazului prin cooperarea cu membrii
echipei pluridisciplinare, acesta va lua în considerarea doar relatarea victimei, chiar
dacă aceasta ar putea diferi în mod considerabil de ceea ce s-a întâmplat în realitate.
Acest lucru ar putea constitui chiar un mecanism de apărare a victimei cu privire la
evenimentul traumatic.
9. Evenimentele traumatice pot să ducă la orice vârstă la alterări ale dezvoltării
Eu-lui şi identităţii. Ele pot urgenta, încetini, împiedica sau întrerupe procesele
normale de dezvoltare ducând, spre exemplu, la un clivaj între identitatea de sine
pretraumatică şi posttraumatica.
10. Negarea, clivajul şi formele de disociere aparţin mecanismelor de apărare
care urmează unei traume psihice. Este necesar ca terapeuţii traumelor să ia poziţie
faţă de aceste reacţii de apărare, care sunt mai degrabă neglijate în conceptele
tradiţionale de apărare. Toate aceste mecanisme pot duce la o alterare durabilă a
personalităţii. După traumatizări severe, este de aşteptat să apară aşa zisul „doubling”
(Lifton, 1993), tendinţa de a forma o nouă identitate după traume severe, care pare să
fie mai adaptată la noua situaţie.
11. Încercările de autovindecare prin alcool sau droguri sunt răspândite, în cazul
sindromului de suprasarcină posttraumatică. Este absolut normal ca pacienţii să
încerce să îmblânzească suprasarcina extremă prin alcool sau alte droguri. Psihologul
trebuie să înţeleagă aceste fenomene, deşi dependenţa de alcool sau droguri
interferează cu planul de tratament al terapiei.
12. Transformarea cu succes a experienţei traumatice poate avea drept
consecinţă dezvoltarea unor trăsături pozitive de caracter: onestitate, integritate,
17
sensibilitate pentru ceilalti şi eforturi puternice pentru egalitate, echitate, adevăr,
interes pentru valori spirituale.
13. Angajamentul social (ajutorarea altor persoane traumatizate) şi discuţia
despre traumă favorizează procesul de vindecare.
14. Transformarea traumei este un proces de durată. Chiar si atunci când
experienţa traumatică este tratată cu succes, cel afectat rămâne marcat pe viaţă.
Evenimentele care amintesc de traumă, chiar şi de departe, pot să ducă la o nouă stare
de nelinişte, mai ales când legăturile cu experienţele traumatizante au rămas
inconştiente.
15. In afară de temele menţionate mai sus, pentru pacienţii traumatizaţi este
important sportul sau activitatea fizică pentru demontarea reacţiilor fiziologice de
stres. Plimbările sau ascensiunile montane pot contribui la întreruperea, fie şi pentru
scurt timp, a ciclului retrăirii experienţelor traumatice sau al blocării şi retragerii.
16. Pentru a se lupta cu retragerea apatică, victimele dezvoltă uneori dependenţă
de cofeină, tutun, alcool, droguri, care este însoţită de atacuri de anxietate, nelinişte,
nervozitate, iritabilitate, insomnie, tulburări gastro-intestinale, aritmie cardiacă, stări
de epuizare şi agitaţie psiho-motorie. Aceste simptome sunt adesea foarte
asemănătoare stărilor de anxietate cu origine traumatică şi pot să fie legate de acestea.
17. Familia poate oferi un ajutor valoros pentru depăşirea traumei, dar numai
atunci când structura familiei este favorabilă.
Planul de evaluare psihologică
1.Obiective iniţiale:
Stabilirea relaţiei terapeutice
Obţinerea datelor despre pacient
Formarea unui cadru general al problemei
Stabilirea unei ierarhii preliminare a problemelor care vor fi explorate
2. Obţinerea informaţiilor despre istoria de trafic
Debutul problemei:
Acut:
- Cauză clar identificabilă – accident, viol, vătămare corporală, etc.
- Se identifică evenimentele precipitatoare şi de menţinere- gânduri negative,
intruzive, comportament evitant- care întreţin comportamentul
18
Cronic/lent:
- Problema s-a dezvoltat treptat, într-o succesiune de evenimente care sunt în
legătură directă cu problema identificată
Neclar:
- victima îşi dă seama că există o problemă, dar nu-i este clar cum a apărut
aceasta
Evoluţia problemei:
- evoluţie fluctuantă sau constantă
- deteriorare progresivă
- ameliorare progresivă
Este important să se discute cu victima motivele iniţiale care au dus la apariţia
problemei, acestea putând fi în momentul terapiei irelevante fiind întreţinută de
alţi factori.
3. Analiza comportamentală
- revederea problemei în detaliu
- focalizarea pe “aici şi acum”, pe factori actuali de menţinere, precipitatori şi
de protecţie
- modelul teoretic- A-B-C- al lui O’Leary şi Wilson
A – Antecedent
B – Comportament
C – Consecinţă
De asemenea, ne axăm pe:
Descrierea detaliată a istoriei de trafic:
-prin descrierea unei reacţii recente legate de traumă
- prin autonomizare
Există 4 niveluri de analiză a problemei:
- Comportamental – CE FACI
- Cognitiv – CE GÂNDEŞTI
- Emoţional – CE SIMŢI
- Fiziologic – CE MODIFICĂRI APAR ÎN CORP
Variabile contextuale şi modulatoare:
- Variabilele contextuale se referă la acele elemente dintr-un context
care declanşează manifestări ale problemei
19
- Variabilele modulatoare sunt acele elemente din mediul cotidian al
victimei care modulează (fie intensifică, fie reduc anumite simptome
ale tulburării)
Factori de menţinere - sunt acei factori care contribuie la perpetuarea
problemei:
- consecinţe imediate:
a. situaţionale
b. comportamentale: încercarea de a creşte ritmul respirator
c. cognitive: gândul că va face un atac de cord
d. afective: teama de leşin
e. interpersonale
f. fiziologice
- comportament evitant:
a. evitarea pasivă – ce ai încetat să mai faci de când a apărut
problema
b. evitarea activă – ce comportamente noi manifeşti de când a apărut
problema
4. Modalităţi de adaptare
Modalităţile de adaptare se referă la resursele pe care fiecare persoană le utilizează
pentru a se adapta la probleme şi dificultăţi cotidiene şi care îl ajută să facă faţă
problemelor.
Acestea presupun identificarea abilităţilor generale de adaptare la situaţii
problematice:
- abilităţi sociale, de introspecţie, de rezolvare a problemelor etc.
- calităţi – umor, perseverenţă
- resurse externe - financiare, familie, loc de muncă, stare de sănătate
5. Istoria medicală şi psihiatrică anterioară
Este foarte important să se cunoască istoria bolilor anterioare şi reacţiile persoanei
la tratament.
6. Convingeri faţă de problemă şi terapie
- modul de prezentare al problemei şi mituri ale problemei – se discută cu
victima reprezentarea mentală a bolii, deoarece discutarea şi analizarea
acesteia precede educarea
- impactul convingerilor şi aşteptărilor asupra stării actuale
20
7. Situaţia socială
Chestionarea pentru date demografice, privind familia, starea de sănătate, nivelul
de educaţie.
Abordarea terapeutică a victimelor traficului
Având în vedere complexitatea şi diversitatea experienţelor traumatizante prin care
trec victimele traficului în scopul exploatării sexuale, este dificil a se indica cel mai
eficient model de terapie ce ar trebui abordat.
Intervenţii cognitiv-comportamentale în sindromul de stres posttraumatic
Identificarea factorilor ce menţin prezentă percepţia ameninţării – senzaţii,
gânduri negative. Se arată dependenţa de situaţii şi se subliniază faptul că nu este o
problemă internă ce nu poate fi rezolvată, ci este o problemă ce depinde de ceva, nu
este absolută.
Reducerea comportamentelor de siguranţă. Se realizează prin experimente
comportamentale, ca evitarea unei locaţii legate de situaţia traumatică. Experimentele
comportamentale se realizează mai întâi în şedinţele de consiliere, realizându-se
întăriri şi monitărizări succesive ale progresului. Treptat, prin temele de casă sunt
învăţate comportamente alternative adaptative, aplicabile în mediul cotidian. Se reţine
faptul că, de câte ori reducem şi apoi anulăm comportamente de siguranţă, trebuie să
susţinem şi să construim comportamente alternative adaptative.
Desensibilizare sistematică se realizează prin expunere gradată, de la situaţiile
în care victima are control maxim la situaţiile cu control scăzut. Situaţiile le
identificăm din analiza situaţiei traumatice, a memoriei legată de situaţia traumatică
prin analiza funcţională a unor comportamente, reacţii dezadaptative. Confruntarea
are loc sub relaxare, joc de rol.
Identificarea stimulilor care activează sentimentul de ameninţare, gândurile şi
imaginile intruzive. Se identifică situaţiile care produc anxietate, intensitatea anxietăţii
pentru fiecare situaţie, frecvenţa situaţiilor, durata lor, latenţa şi intensitatea.
Monitorizarea este eficientă şi pentru a putea realiza o ierarhie a situaţiilor
generatoare de anxietate.
Expunerea. Expunerea în vivo la situaţii care declanşează simptomele SSPT,
după ierarhizarea acestor situaţii.
21
În SSPT, metodele de expunere vizează acceptarea şi integrarea traumei în
contextul istoriei de viaţă a pacientului. Se urmăreşte:
- conştientizarea în anasamblu a situaţiei traumatice
- evidenţierea caracteristicilor situaţiei traumatice
- stabilirea parametrilor memoriei legate de traumă – goluri în
reamintirea evenimentului; incoerenţă în structurarea memoriilor legate
de traumă; emoţionalitate intensiv negativă legată de anumite aspecte
ale situaţiei traumatice; construirea unor mituri legate de situaţia
traumatică.
- identificarea mecanismelor de apărare utilizate în confruntarea cu
evenimentul traumatic – negare, raţionalizare, detaşare, evaluare
dihotomică
- identificarea semnificaţiilor acordate traumei
- identificare modalităţilor specifice utilizate pentru prelucrarea
informaţiei legată de traumă
Tehnici de distragere a atenţiei în condiţiile confruntării cu situaţii care
activează starea de ameninţarea prezentă: centrarea pe un obiect, centrarea pe
senzaţii, exerciţiile mentale, reamintirea unor episoade plăcute, centarea pe activităţi.
Urmărirea gândurilor - Se realizează pentru distanţarea de gândurile
automate. Pacientul este învăţat să-şi urmărească apariţia gândurilor automate şi să le
oprească astfel încât să nu influenţeze dispoziţia afectivă. Dezavantajul tehnicii este
că efectul posibil poate duce la persistenţa gândurilor automate şi nu la remiterea lor.
Testarea realităţii - Presupune identificarea propriilor gânduri, adică
observarea diferenţei dintre interpretări şi realitate; are un rol important în reducerea
sentimentului de ameninţare în prezent şi integrarea situaţiei traumatice în contextul
experienţelor de viaţă. Scopul tehnicii este acela de a identifica dovezi împotriva
cogniţiilor şi asumţiilor negative.
Tehnici cognitive
- identificarea şi modificarea convingerilor dezadaptative
- testarea şi modificarea cogniţiilor negative
- experimente comportamentale care testează efectiv validitatea cogniţiilor
dezadaptative
- identificarea gândurilor disfuncţionale
22
- modificarea gândurilor disfuncţionale
- managementul anxietăţii care ajută pacientul să dobândească sau să-şi
perfecţioneze anumite abilităţi de adaptare la situaţii stresante: metode de
relaxare, metode de respiraţie controlată, gândire pozitivă şi dialog interior
pozitiv, tehnici de antrenament asertiv prin învăţarea pacientului să-şi exprime
opiniile, dorinţele, emoţiile în mod corespunzător, fără a-i ataca sau a-i
exclude pe ceilalţi.
- Terapie prin joc, acolo unde este cazul
- Metode psihoeducaţionale – educarea pacientului şi a familiei acestuia
asupra simptomelor SSPT şi a diferitelor modalităţi terapeutice existente.
În cele ce urmează este prezentat pe scurt, un model de terapie pentru
persoanele ce au trăit evenimente traumatice, elaborat de Francis McNabb, în 2001.
Şedinţa I
1. Ancheta 2. Evaluarea copingului şi a non-copingului 3. Intervenţii terapeutice :
a. stabilirea scopurilor terapiei b. informarea şi conştientizarea de către victimă c. managementul anxietăţii
4. Explicarea modulului de terapie
Şedinţa 2
1. Câteva întrebări exploratorii 2. Anxietatea şi efectele acesteia 3. Managementul şi controlul anxietăţii 4. Strategii şi deprinderi
Şedinţa 3
Sumar
1. Managementul şi controlul sentimentelor 2. Distincţia dintre evenimentele traumatice trecute şi sentimentele
prezente, 3. Modele de coping, 4. Imageria copingului
23
Şedinţa IV
1. Reorganizarea cognitivă şi reconstrucţia 2. Sistemul de credinţe, atitudini, moduri de gândire, 3. Credinţe critice:
a. Felul lumii, b. Autoevaluarea, c. Mărimea şi natura traumei, d. Natura şi amplitudinea reacţiilor e. Frica, f. Alte persoane.
4. Dezvoltarea noilor cogniţii, strategii şi resurse.
Şedinţa V
1. practica în managementul anxietăţii 2. valori de bază, alegeri şi direcţii 3. explorarea prin relaxare şi imagerie 4. relaxarea şi imageria pentru managementul amintirilor 5. îmbunătăţirea imaginii de sine şi a eficacităţii
Şedinţa VI
1. recapitularea resurselor 2. întărirea stimei de sine şi autoeficacităţii 3. sănătatea şi încrederea în sine 4. evaluarea modulului 5. direcţii de viitor, stima de sine.
24
ASISTENŢĂ SOCIALĂ
Daniela Nicolăescu
Sprijinirea persoanelor sau grupurilor defavorizate pentru depăşirea situaţiilor dificile
reprezintă apanajul asistenţei sociale. Aceasta oferă mecanismele pentru accesarea
serviciilor de protecţie socială şi dezvoltarea capacităţii individului sau a comunităţii
de a identifica şi utiliza în mod eficient resursele disponibile.
Cu atât mai mult în cazul copiilor victime ale traficului, asistentul social joacă rolul
esenţial în procesul de reintegrare socială. Intervenţia asistentului social trebuie să se
bazeze atât pe cunoaşterea copilului victimă, a dificultăţilor de reintegrare şi a
resurselor fizice şi psihice de care dispune acesta, cât şi pe cunoaşterea mediului în
care se doreşte a se realiza reintegrarea copilului (comunitatea de origine, familia sau
un mediu nou).
În acest sens, în stabilirea planului de intervenţie, asistentul social trebuie să aibă
întotdeauna în vedere interesul superior al copilului. Astfel, acesta trebuie să
urmărească repunerea copilului în drepturile garantate atât moral cât şi prin lege:
dreptul la reabilitare, protecţie socială, asistenţă medicală, dreptul la protecţia
împotriva oricăror forme de violenţă, dreptul la familie, educaţie, precum şi
prevenirea traficului. Toate acestea trebuie să constituie obiectivele intervenţiei
asistentului social. De asemenea, toate activităţile întreprinse în favoarea copilului
victimă trebuie să-i creeze acestuia un mediu propice pentru exprimarea opiniei, a
dorinţelor şi aşteptărilor faţă de propriul destin. Fără participarea activă a copilului,
şansele de reintegrare sunt minime.
Este important ca asistentul social să cunoască prevederile legale referitoare la
serviciile sociale şi drepturile garantate prin lege pentru victimele traficului de fiinţe
umane (Legea 678/2001):
- protecţie şi o asistenţă specială, fizică, juridică şi socială
- dreptul la recuperare fizică, psihologică şi socială.
- victimele pot fi cazate, la cerere, temporar, în centre de asistenţă şi
protecţie a victimelor traficului de persoane; centrele trebuie să ofere
condiţii civilizate de cazare şi igienă personală, hrană, asistenţă
psihologică şi medicală.
25
- victimelor cazate temporar li se asigură de către asistenţii sociali din
aparatul consiliului local în a cărui rază teritorială îşi desfăşoară
activitatea centrele informaţii şi consiliere pentru a beneficia de
facilităţile asigurate prin lege persoanelor marginalizate social.
- Agenţiile judeţene de ocupare a forţei de muncă din judeţele în care se
înfiinţează şi funcţionează centrele organizează, dacă este posibil,
programe speciale de scurtă durată pentru iniţierea sau formarea
profesională a victimelor cazate. De asemenea, asigură, cu prioritate,
victimelor traficului de persoane servicii de consiliere şi mediere a
muncii, în vederea identificării unui loc de muncă.
- Victimelor traficului de persoane, cetăţeni români, li se pot acorda
locuinţe sociale, cu prioritate, de către consiliile locale din localitatea de
domiciliu
De asemenea, este important ca asistentul social să comunice permanent cu direcţia
judeţeană pentru protecţia copilului şi să identifice serviciile sociale private (oferite de
organizaţiile neguvernamentale) existente în regiune, la care victima se poate adresa,
acestea suplimentând eforturile instituţiei ce are responsabilitatea reintegrării (anexa
1).
Etape în investigarea cazului unui copil victimă a traficului de fiinţe umane
Chiar dacă fiecare caz are specificul său, se pot identifica câteva etape ce trebuie
parcurse în asistarea copilului victimă a traficului de fiinţe umane:
1. sesizarea cazului către serviciile specializate de asistenţă;
2. înregistrarea cazului;
3. evaluarea primară a cazului;
4. asigurarea intervenţiei de urgenţă;
5. evaluarea familiei copilului victimă a traficului de fiinţe umane;
6. planificarea intervenţiei;
7. intervenţia propriu-zisă;
8. evaluarea finală şi închiderea cazului.
26
1. Sesizarea
• În funcţie de parteneriatele stabilite cu diverse instituţii sau de metodologia de
referire a cazurilor adoptată, sesizarea poate fi făcută de către: poliţie, servicii
sociale, OIM, ONG-uri, persoane juridice sau fizice, victima însăşi;
• Sesizarea este preluată de asistentul social din cadrul instituţiei sesizate (ONG,
Direcţia pentru Protecţia Drepturilor Copilului)
• Informaţiile de bază ce ar trebui cuprinse în sesizare: datele de identificare ale
victimei (nume, data şi locul naşterii, adresă, starea civilă a victimei); situaţia
familială; studii; experienţa profesională; starea de sănătate, scurt istoric al
experienţei de trafic; asistenţa acordată în tranzit.
2. Înregistrarea cazului
Înregistrarea cazului se realizează conform procedurii instituţiei la care a fost făcută
sesizarea; aceasta este confidenţială şi respectă normele juridice
3. Asigurarea intervenţiei de urgenţă
Primele servicii ce sunt necesare victimei, până la finalizarea evaluării situaţiei şi
elaborării planului de intervenţie, au menirea de a asigura copilului un mediu
securizat, asistenţa medicală şi psihologică de urgenţă:
1. Asigurarea adăpostului pe termen scurt sau mediu
Este necesară asigurarea unui adăpost de urgenţă pentru o perioadă scurtă, timp în
care cazul este evaluat, analizându-se posibilităţile de a realiza reuniunea familiei sau
găsirea unui loc de cazare corespunzătoare, pe termen mediu.
2. Evaluarea şi tratamentul medical.
O atenţie specială se va acorda copiilor victime care se înregistrează cu boli cu
transmitere sexuală şi HIV/SIDA. Principalele servicii ce trebuie asigurate în această
perioadă, tuturor copiilor victime, sunt:
- examinarea medicală
- rapoarte medicale pregătite pentru instanţe (dacă este cazul)
27
- tratament şi medicaţie şi referirea pentru alte tratemente medicale în
cazurile de înregistrare a unor boli cu transmitere sexuală sau în
cazurile de abuz sau rănire grave
- testare HIV/SIDA sau abuz de stupefiante
3. Servicii de intervenţie psihosocială – consiliere psihologică şi socială pentru
depăşirea traumei, activitate ce presupune o bună coordonare între psiholog şi asistent
social.
4. Asigurarea necesităţilor minime ale copilului – alimente, îmbrăcăminte, produse
pentru igiena personală etc.
4. Evaluarea primară a cazului
Profesionistul care preia sesizarea trebuie să urmărească următorii paşi în realizarea
anchetei, respectiv evaluarea situaţiei copilului victimă:
• Cine a realizat repatrierea?
• Istoria de trafic: Unde s-a întâmplat?
Cum s-a întâmplat?
Traseul victimei privind plecarea din ţară
• Familia de origine a copilului
• Mediul familial al copilului
• Care sunt aşteptările/ temerile faţă de reacţia familiei la întoarcerea copilului
victimă a traficului
• Cine a acordat asistenţă copilului în perioada de tranzit (vezi anexa 3)
În culegerea informaţiilor este necesar să se urmărească şi alte elemente care vor
sprijini evaluarea şi stabilirea planului de intervenţie:
• Este victima în siguranţă?
• Există riscul ca victima să fie retraficată?
• Există martori sau alte surse de informare?
• Există alţi copii victime?
Aceste informaţii se obţin folosind un protocol de intervievare a victimei, a membrilor
familiei în măsura în care familia poate fi abordată.
28
5. Evaluarea familiei
Evaluarea familiei are drept scop identificarea cauzelor care au dus la situaţia de
trafic, a factorilor de risc existenţi şi a măsurilor ce pot fi adoptate în cadrul planului
de intervenţie. Această evaluare şi dorinţele copilului sunt cei doi factori care stau la
baza deciziei de a reintegra copilul familie sau nu.
Evaluarea familiei urmăreşte:
• Istoria familiei şi semnificaţia acesteia
• Semnificaţia mediului ambient trecut dar mai ales prezent
• Factori de funcţionare a familiei:
- condiţii de viaţă: condiţii de mediu extern; întreţinerea casei; toţi
aceşti factori conduc la siguranţă şi ordine;
- condiţii financiare: management financiar; probleme financiare;
- alte mecanisme de sprijin al familiei (părinţi sau familia extinsă):
suport din partea vecinilor, prietenilor şi implicarea comunităţii;
îngrijire disponibilă pentru victimă; asistenţă medicală disponibilă;
- interacţiunea părinte – copil victimă a traficului: înţelegerea
dezvoltării copilului; rutina zilnică; metode de disciplinare; stilul
de ataşament al părintelui faţă de copil; calitatea şi eficienţa
comunicării (copilul către părinte; părintele către copil);
interacţiunea între părinţi; interacţiunea între fraţi/ surori.
• Caracteristici ale părinţilor victimei: istoricul tatălui; istoricul mamei:
caracteristici personale ale tatălui: caracteristici personale ale mamei; susţinere
din partea familiei extinse – caracteristici personale ale acesteia şi istoricul ei.
6. Intervenţia
După evaluarea victimei şi a familiei următoarea etapă este cea de stabilire a
planului de intervenţie împreună cu managerul de caz. Planul de intervenţie are ca
bază informaţiile culese de către asistentul social şi vizează:
• Obiectivele ce trebuie atinse;
• Factorii determinanţi care au contribuit la trafic şi eliminarea acestora;
• Ce se poate schimba în familia de origine a copilului victimă a traficului de
fiinţe umane;
29
• Priorităţi;
• Paşi de urmat pentru atingerea obiectivelor ce vizează reintegrarea socială a
victimei si/ sau prevenirea retraficării victimei;
• Timpul estimat a fi necesar pentru reinserţia socială a copilului victimă a
traficului şi pentru ducerea la bun sfârşit a planului de intervenţie;
• Actorii sociali ce se pot implica şi ce roluri pot avea în intervenţie;
• Instituţiile care vor colabora în desfăşurarea eficientă a planului de
intervenţie.
Instrumentarea cazului reprezintă un factor important pentru protecţia victimei, de
aceea este necesară realizarea unui plan cât mai clar şi specific de intervenţie.
Planul de intervenţie trebuie discutat şi elaborat împreună cu victima, deoarece
trebuie să luăm în considerare aşteptările acesteia privind reintegrarea socială şi mai
ales securitatea ei, dar trebuie să vedem şi ceea ce aşteaptă copilul victimă de la
echipa pluridisciplinară. Un alt aspect foarte important este informarea copilului cu
privire la drepturile pe care le are (accesul la servicii sociale, dreptul la
confidenţialitate, dreptul la protecţia martorului etc.).
Planul de intervenţie cuprinde:
- activităţi ce vor fi realizate în prezenţa şi cu participarea victimei,
- intervenţii ale asistentului social asupra victimei – demersuri în vederea
reinserţiei sociale a victimei,
- intervenţii ale psihologului asupra victimei – prelucrarea traumei pentru ca
victima să poată accepta trecutul şi să-şi dezvolte noi abilităţi sau deprinderi
sociale;
- acţiuni realizate în absenţa victimei care vizează mediul şi factorii contextuali în
care se află aceasta.
Intervenţia are ca obiective generale:
• Facilitarea reintegării depline a victimelor în familiile şi comunităţile lor, în
acord cu principiile reuniunii familiale şi eliminării stigmatizării copilului
• Dezvoltarea unor alternative pentru reintegrarea în afara familiei, pentru copiii
victime în cazul cărora mediul familial este unul abuzator sau cu potenţial de
retraficare
Principalele dimensiuni ce vor fi abordate:
30
1. Promovarea reintegrării familiale
În cadrul conceptului de reintegrare familială se pot identifica diferite activităţi:
a. Identificarea familiei
Este necesară identificarea familiei de origine a victimei, pentru aceasta asistentul
social trebuie să colaboreze cu autorităţile locale.
b. Evaluare şi consiliere familială
În urma identificării familiei, asistentul social va evalua posibilitatea de reuniune a
familiei, prin următoarele acţiuni:
- investigarea trecutului familiei, a motivelor ce au condus la plecarea
victimei, prin consultarea rudelor, vecinilor, liderilor comunitari, etc.
- evaluarea situaţiei comunităţii, care poate sprijini sau împiedica
reintegrarea familială
- organizarea unei vizite a familiei, împreună cu copilul victimă
- consilierea familiei şi a victimei pentru a reconstrui relaţiile familiale
- luarea unei decizii privind reuniunea familială, prin respectarea
dorinţelor şi intereselor copilului
c.Sprijin pentru reintegrarea în familie a copilului victimă a traficului, prin
generarea de credite şi venituri pentru familie, implică stabilirea de legături cu
sistemul local de asistenţă socială şi cu potenţialii actori comunitari ce doresc să
susţină material şi financiar familiile victimelor.
2. Explorarea altor opţiuni: schimbarea domiciliului sau sisteme de îngrijire
alternativă
Dacă nu este posibilă sau dorită întoarcerea victimei în familia de origine, se vor
explora alte posibilităţi care să reprezinte interesele copilului:
- contactarea familiei extinse (unchi/mătuşi, bunici)
- găsirea unei familii de plasament
- identificarea unor locuinţe sociale
3. Acompanierea în instanţă
În cazurile în care copiii depun mărturie în procese pe trafic sau se constituie parte
vătămată, trebuie avut în vedere faptul că acesta constituie un factor de stres pentru
31
victimă. Asistentul social, împreună cu juristul sau avocatul, trebuie să-i explice
copilului ce se întâmplă în sala de judecată şi de ce este important să depună mărturie.
De asemenea, asistentul trebuie să-i ofere un suport emoţional pe parcursul
procesului, să-l asigure pe copil că nu va fi blamat dacă va povesti ceea ce i s-a
întâmplat.
Este foarte important ca asistentul social să menţină o strânsă legătură cu poliţiştii ce
au instrumentat cazul, pentru a apela la aceştia în cazul în care copilul victimă
primeşte ameninţări din partea reţelei de traficanţi sau nu se simte în siguranţă.
Având în vedere că experienţa traficului a presupus implicarea în activităţi ilegale,
este posibil ca victima să aibă o atitudine negativă, o neîncredere în reprezentanţii
legii (poliţişti, procurori, judecători). Asistentul social trebuie să-i explice că
reprezentanţii legii au drept scop tragerea la răspundere a vinovaţilor pentru traficarea
şi exploatarea sa şi a altor victime (dacă este cazul) şi, de asemenea, că potrivit legii
este „parte vătămată”, indiferent dacă şi-a dat sau nu acordul să plece din ţară.
4. Continuarea studiilor este necesară tuturor victimelor traficului în scopul
îmbunătăţirii statusului social şi economic prin educaţie. Asistentul social va obţine
actele necesare care dovedesc nivelul de educaţie absolvit de victimă. În funcţie de
vârsta copilului şi nivelul de educaţie se vor căuta formele de învăţământ cele mai
potrivite. În vederea reintegrării şcolare copilul are nevoie de un efort susţinut din
partea asistentului social care trebuie să-i monitorizeze activităţile şcolare p-nă când
se înregistrează progrese.
5. Formarea deprinderilor de viaţă independentă
De multe ori, copiii victime ale traficului nu au cunoştinţele de bază necesare pentru o
viaţă independentă: la ce instituţie trebuie să se adreseze pentru diverse acte, cum să-
şi administreze bugetul, cum să scrie o cerere sau un curriculum vitae etc. În cazurile
în care reintegrarea familială nu este posibilă şi copilul se apropie de vârsta
majoratului, asistentul social trebuie să-l pregătească pentru o viaţă independentă.
Asistentul trebuie să-i prezinte toate aceste aspecte şi la începutul asistenţei să
medieze relaţia dintre victimă şi instituţii. Totuşi, trebuie evitată situaţia în care
victima devine dependentă de asistentul social pentru orice problemă.
Câteva exemple de deprinderi sociale ce trebuie dezvoltate:
32
- ce presupune locuirea în comun (pentru perioada în care este cazată în adăposturi
pentru victime)
- cum să-ţi administrezi propriul buget
- cum trebuie să-ţi administrezi locuinţa (plata facturilor, îngrijirea casei)
- unde şi cum poţi obţine asistenţă medicală
- cum poţi obţine sprijinul autorităţilor în diverse probleme (primărie, oficiile de
plasare a forţei de muncă)
- cum îţi cauţi un loc de muncă şi cum te prezinţi la interviu
- cum îţi petreci timpul liber (relaţionarea cu persoane străine, cum îţi faci noi
prieteni, evaluarea riuscurilor pe care le prezintă unele locuri de petrecere a timpului
liber)
6. Asistenţă în găsirea unei slujbe
Se vor căuta oportunităţile pentru victimele traficului ce au vârsta corespunzătoare de
a munci. În acest sens, se va asigura accesul la pregătire vocaţională, astfel încât
victima să fie capabilă să obţină o slujbă calificată, corespunzătoare resurselor sale
fizice şi psihice. În această perioadă este necesară monitorizarea şi susţinerea
copilului pentru finalizarea cursurilor.
7. Stabilirea unui sistem de sprijin comunitar
În cazul în care copilul victimă se întoarce la familia de origine sau îşi stabileşte
domiciliul în alt loc, este necesar să fie asistată prin:
- sprijin din partea autorităţilor locale şi comunităţii
- sprijin din partea instituţiilor statului prin facilitarea accesului la
programele de asistenţă socială
- sprijin din partea organizaţiilor neguvernamentale ce oferă servicii
complementare
8. Monitorizare – asistentul social va colabora cu autorităţi sau servicii sociale locale
pentru a monitoriza evoluţia copilului şi după ce asistenţa va fi încheiată. În funcţie de
resursele disponibile se stabileşte perioada de monitorizare (3 luni – un an).
33
7. Evaluarea finală şi închiderea cazului
Evaluarea finală presupune măsurarea efectelor obţinute şi compararea acestora cu
obiectivele definite în planul individual de intervenţie. De asemenea, principalele
aspecte ce trebuie monitorizate în fiecare caz sunt:
• siguranţa copilului victimă;
• reducerea riscurilor ca victima să fie retraficată;
Cazul este considerat închis în momentul în care factorii de risc care au dus la
victimizare prin trafic s-au redus semnificativ sau au încetat să mai existe; victima
este reintegrată din punct de vedere social iar relaţiile cu familia de origine sau familia
extinsă răspund nevoilor victimei (acolo unde este posibil).
34
INTERVENŢIA POLIŢIEI
Mircea Dumitrescu
Victor Nicolăescu
Traficul de copii în scopul exploatării sexuale reprezintă un fenomen
infracţional cu consecinţe extrem de grave asupra victimei. Din această perspectivă,
poliţia joacă un rol important în prevenirea şi combaterea fenomenului. Chiar dacă
principalul obiectiv îl constituie identificarea şi neutralizarea reţelelor de traficanţi,
asistenţa victimelor traficului reprezintă un aspect la fel de important. De aceea, acest
capitol se va concentra asupra etapelor în care poliţia are un rol în asistarea copilului
victimă a traficului de fiinţe umane.
Procesul de identificare, recuperare şi reintegrare a victimei este unul complex, de
aceea pentru asigurarea unei protecţii şi asistenţe adecvate este necesară cooperarea
poliţiei cu autorităţi şi instituţii publice relevante şi organizaţii neguvernamentale, atât
la nivel naţional cât şi internaţional.
Instituţii responsabile
Având în vedere aspectul transfrontalier, regional al traficului de fiinţe umane a fost
necesară dezvoltarea unor structuri de cooperare între instituţiile responsabile cu
prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane:
- Task-force-uri coordonate de F.B.I. sau.alte instituţii ;
- Grupuri de lucru instituite pentru cazuri concrete;
- Ofiţeri de legătură străini acreditaţi pe lângă ambasadele din Bucureşti
- Ofiţeri de legătură străini acreditaţi la Centrul Southeast European
Cooperative Initiative;
- Ofiţeri de legătură ai Poliţiei Române, aflaţi la post în străinătate
- Grupul operaţional de legătură româno-francez, organizat sub egida
Ministerului Justiţiei, constituit pe baza prevederilor Acordului între Guvernul
României şi Guvernul Republicii Franceze privind cooperarea în vederea
protecţiei minorilor români aflaţi în dificultate pe teritoriul Republicii
Franceze şi a întoarcerii acestora în ţara de origine, precum şi a luptei
împotriva reţelelor de exploatare, semnat la Paris, la data de 4 octombrie 2002.
35
La nivel intern, rolul principal în combaterea şi prevenirea traficului de fiinţe umane
revine Direcţiei Generale pentru Combaterea Crimei Organizate şi Antidrog ce are
următoarele atribuţii:
- prevenirea şi combaterea traficului internaţional cu copii;
- prevenirea şi combaterea pedofiliei;
- prevenirea şi combaterea pornografiei infantile pe Internet;
- prevenirea şi combaterea traficului cu organe şi ţesuturi umane;
- prevenirea şi combaterea adopţiilor internaţionale ilegale;
- cooperarea internaţională în domeniile specifice de activitate.
Alte instituţii care au responsabilităţi şi cooperează la nivel naţional:
- structuri ale Ministerului Administraţiei şi Internelor:
- Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră,
- Direcţia Generală de Evidenţă Informatizată a Persoanei
- Institutul de Cercetare şi Prevenire a Criminalităţii
- instituţii guvernamentale:
- Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului
- Ministerul Afacerilor Externe
- Ministerul Educaţiei, Cercetării
- Ministerul Sănătăţii
- Ministerul Administraţiei Publice
- Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei
- Ministerul Justiţiei
- Ministerul Public
- organizaţii neguvernamentale
Etapele intervenţiei
Din punctul de vedere al asistării victimei, poliţistul are un rol foarte important în
toate etapele recuperării şi reintegrării: repatriere, intervievare şi întocmirea
dosarului, referire către servicii sociale, monitorizare.
Repatrierea
36
Repatrierea copiilor victime ale traficului de fiinţe umane se realizează prin
procedurile aplicabile copiilor neînsoţiţi aflaţi pe teritoriul altui stat. Instituţiile cu
responsabilităţi în aplicarea procedurii sunt diferite: organisme centrale şi locale ale
administraţiei de stat, organizaţii neguvernamentale. De asemenea, unele instituţii
internaţionale şi organizaţii neguvernamentale şi-au stabilit propriile proceduri de
repatriere în care reprezentanţii poliţiei joacă un rol important.
Misiunile diplomatice şi consulare ale României au obligaţia de a sesiza autorităţile
române cu privire la întoarcerea în ţară a cetăţenilor români aflaţi în străinătate care
au fost victime ale traficului de persoane.
Demersurile întreprinse în perioada în care copiii români se află în străinătate
presupun o comunicare rapidă şi intensă între autorităţile străine şi cele române,
precum şi între diferitele autorităţi române.
Principalele activităţi şi operaţiuni în asistarea copilului în vederea repatrierii:
a. În ţara unde se află copilul
► Primirea, de către misiunea diplomatică sau consulară a României în ţara
respectivă, a înştiinţării în legătură cu existenţa unei persoane sub 18 ani, care se
declară cetăţean român.
Înştiinţarea poate proveni de la :
- o autoritate a statului în care funcţionează oficiul diplomatic sau consular
român;
- o organizaţie neguvernamentală;
- o persoană fizică;
- de la copilul în cauză;
- de la membrii familiei din ţară, prin intermediul autorităţilor române.
► În situaţia în care înştiinţarea este făcută de altcineva decât autorităţile statului
de reşedinţă, misiunea diplomatică sau oficiul consular le va anunţa pe acestea din
urmă cu privire la solicitarea primită şi le va cere sprijinul pentru identificarea,
asigurarea protecţiei şi asistenţei copilului până la eventuala repatriere a acestuia.
37
► Autorităţile străine, în cooperare cu misiunea diplomatică/consulară,
organizaţiile internaţionale sau ONG-urile relevante, vor asigura plasarea
minorului în centre de asistenţă de specialitate, până la începerea şi în timpul
derulării procedurii de repatriere.
► Misiunea diplomatică sau consulară a României verifică dacă sesizarea
conţine suficiente elemente asupra cetăţeniei şi identităţii minorului şi în caz
afirmativ comunică imediat sesizarea respectivă Ministerului Afacerilor Externe
Roman/Directia Generală Afaceri Consulare (DGACo). Dacă sesizarea
autorităţilor străine nu conţine elemente suficiente asupra persoanei în cauză,
misiunea diplomatică sau consulară solicită, în regim de urgenţă, autorului
sesizării, clarificări care să permită identificarea în România, cu operativitate,
transmiţându-i modelul de formular de identificare pentru a fi completat. Dacă se
consideră necesar, se poate solicita un interviu cu copilul respectându-se
standardele internaţionale. După completarea datelor necesare identificării,
acestea se comunică imediat MAE/DGACo, după care solicită efectuarea unei
anchete sociale privind persona respectivă.
► Misiunea diplomatică sau oficiul consular va lua măsurile necesare în vederea
eliberării documentului de călătorie. Documentul va fi înmânat copilului sau
însoţitorului acestuia numai în momentul în care sunt primite din ţară toate
autorizaţiile necesare în vederea repatrierii.
► În cazul în care copilul nu este identificat în evidenţele MAI/DGEIP misiunea
diplomatică sau consulară decide, în urma unui interviu detaliat cu acesta dacă ar
exista posibilitatea să fie cetăţean român şi îi eliberează, în baza datelor declarate
de minor, un document de călătorie provizoriu în care se efectuează menţiunea
„IDENTITATE INCERTĂ”. În analiza posibilităţii ca minorul să fie cetăţean
român se va ţine cont de orice documente eliberate în România (chiar dacă la
momentul verificării ele sunt expirate) care au tangenţă cu acesta, declaraţii ale
unor terţi, cunoaşterea limbii şi unor fapte, locuri, persoane, date care în mod
normal sunt cunoscute de cetăţeni români minori.
38
► Misiunea diplomatică sau consulară a României transmite ancheta socială,
primită din România, autorităţilor străine competente din tara în care se află
minorul şi informează autorul sesizării asupra îndeplinirii procedurii române în
vederea repatrierii. Totodată, solicită autorităţilor străine copia documentelor
întocmite cu privire la caz şi la personalitatea minorului pentru a se lua măsuri
adecvate la întoarcerea acestuia în România.
► Autorităţile străine competente anunţă din timp misiunea diplomatică sau
consulară a României cu privire la data, ora şi locul de plecare/sosire a minorului,
punctul de frontieră de intrare în România, precum şi dacă minorul este însoţit; în
cazul în care minorul este însoţit se vor clarifica aspectele consulare şi financiar
logistice (masă, cazare, transport) legate de deplasarea însoţitorului. Dacă minorul
nu are însoţitor, el este predat personalului de bord de către autorităţile străine sau
de către misiunea diplomatică/consulară.
► Misiunea diplomatică sau consulară a României comunică datele referitoare la
repatriere MAE/DGACo.
b. În România
► MAE-DGACo comunică Ministerului Administraţiei şi Internelor - Direcţiei
Generale de Evidenţă Informatizată a Persoanei - Direcţiei de Paşapoarte
(MAI/DGEIP), datele primite de la misiunea diplomatică sau consulară în vederea
identificării minorului. În situaţiile în care minorul solicită revenirea de urgenţă în
ţară MAE/DGACo poate anunţa direct ANPCA. Revenirea de urgenţă în ţară
presupune corectitudinea datelor de identitate prezentate de minor ceea ce permite
verificarea lor operativă.
► MAI-Direcţia Generală de Evidenţă Informatizată a Persoanei-Direcţia
Paşapoarte realizează identificarea în baza centralizată de date (nume, prenume,
data şi locul naşterii, tatăl, mama, BI/CI după caz, CNP, domiciliul), informează
ANPCA şi, dacă este cazul, solicită serviciilor judeţene de evidenţă informatizată
a persoanei să ia legătura cu familia (inclusiv cea lărgită) sau unitatea unde a fost
instituţionalizat minorul, pentru a o informa despre situaţia în care se află acesta şi
39
a obţine în vederea repatrierii, declaraţia părintelui sau părinţilor, tutorelui, unităţii
în care a fost instituţionalizat minorul. În situaţia în care datele nu se verifică în
baza centralizată de date, se solicită reverificarea datelor, prin intermediul MAE,
de către misiunile diplomatice sau consulare care vor contacta autorul sesizării sau
minorul, după caz.
► După stabilirea identităţii persoanei, MAI-DEIP transmite MAE-DGACo
rezultatul verificărilor; în cazul în care minorul nu mai deţine paşaport valabil, se
comunică şi acordul Direcţiei de Paşapoarte, în vederea eliberării unui document
de călătorie provizoriu (titlu de călătorie sau paşaport consular), pentru revenirea
în ţară;
► MAE-DGACO transmite datele respective misiunii diplomatice sau consulare
relevante.
► MAI/DGEIP, transmite ANPCA rezultatul verificărilor în evidenţe şi datele de
identificare a minorului, în vederea demarării procedurilor interne de evaluare a
situaţiei familiale acestuia (ancheta socială).
► ANPCA solicita DJPC, competentă pentru zona în care copilul are domiciliul,
efectuarea, în regim de urgenţă, a anchetei sociale (cf OU nr.26/1997) şi
redactarea de recomandări referitoare la măsura preconizată a se lua de către CPC
+ schiţa de plan individual. Anchetele sociale se vor derula după proceduri
standard care vor fi consemnate în formulare tipizate ce vor fi elaborate de
ANPCA.
► DJPC transmite la ANPCA ancheta sociala pe care a efectuat-o.
► ANPCA transmite ancheta socială respectivă la MAE/Direcţia Relaţii
Consulare.
► MAE/DGACo transmite ancheta socială misiunii diplomatice sau consulare a
României din ţara în care a fost găsit copilul.
40
► MAE/DGACo va informa MAI/IGPF si DGEIP şi ANPCA.
► ANPCA comunică imediat DJPC-ului de domiciliu toate informaţiile privind
sosirea copilului, în vederea întâmpinării şi a preluării acestuia de la aeroport/alt
punct de frontieră, de către un reprezentant desemnat.
► DPC-ul de domiciliu comunică la ANPCA numele şi funcţia reprezentantului
desemnat pentru preluarea copilului.
► ANPCA comunică operativ IGPF numele persoanei desemnate a prelua
copilul.
► Persoana desemnată a prelua minorul se prezintă la conducerea Punctului de
frontieră din timp în vederea corelării activităţilor de preluare a copilului.
► Când copilul soseşte cu avionul, reprezentanţii Punctului de frontieră îl preiau
de la aeronavă şi efectuează cu operativitate procedura de trecere a frontierei.
► După preluarea copilului de către familie sau cazarea acestuia în sistemul de
asistenţă socială specializată, MAI-DGCCOA, va purta discuţii cu acesta în
vederea obţinerii de informaţii referitoare la împrejurările şi factorii determinanţi
ai plecării din ţară, persoanelor care l-au ajutat, mijloacele de transport folosite,
traseul parcurs, P.C.T.F.-ul folosit, ţările tranzitate, ţara şi localitatea de
destinaţie, identitatea altor persoane cu care a făcut deplasarea, orice alte date
de interes operativ referitoare la traficanţi/reţelele de traficanţi, abuzatori,
proxeneţi, etc. (vezi anexa 3)
► Aplicarea metodelor şi tehnicilor de investigaţie/cunoaştere/ comunicare se
pot efectua în Bucureşti sau/şi în teritoriu, la locul de domiciliu al copilului, de
către specialişti din cadrul poliţiei care au fost pregătiţi special în acest sens, au
experienţă în activităţi cu minori, inclusiv în lucrul cu minorii care au suferit
diverse traume. Aceste tehnici şi metode se efectuează cu respectarea opiniei
copilului şi cu păstrarea confidenţialităţii. Modalităţile şi standardele de
41
investigaţie în aceste cazuri, precum şi măsurile ce trebuie luate pentru protecţia
copilului şi a familiei acestuia sunt prezentate în anexa-chestionar .
Intervievarea
Structurile de poliţie au un rol major în realizarea legăturii dintre procuratură,
instanţa de judecată şi victimă prin furnizarea acesteia din urmă de informaţii în
legătură cu variantele legale pe care le are la dispoziţie, evoluţia cazului, statutul
juridic şi locul unde se găseşte persoana care a determinat traficarea sa.
Expertizele şi tehnicile speciale de interogare a victimelor (în special a copiilor şi
femeilor) concepute de specialişti din diferite domenii (psihologi, sociologi, medici,
asistenţi sociali, jurişti, criminologi, etc.) contribuie în mod decisiv la asigurarea
protecţiei victimelor, cât şi la clarificarea cazurilor în speţă.
S-au realizat multe studii asupra „insensibilităţii” de care dă dovadă poliţia într-un
număr mare de ţări, care au sisteme diferite de poliţie, ceea ce l-a determinat pe
analistul internaţional Van Dijk (1985), să compare, printr-o exprimare sugestivă,
actualele stiluri ale poliţiei cu cele care ar trebui să fie ideale: „Există probe ample
rezultate din interviuri în profunzime că victimele sunt în special sensibile la modul în
care sunt abordate personal de către ofiţerii de poliţie. În acord cu câţiva cercetători,
multe victime trăiesc o nevoie acută de a fi reasiguraţi de poliţie. Alţii afirmă că
victimele aşteaptă ca poliţia să le recunoască statutul de persoană care a suferit de pe
urma altui cetăţean. Multe victime exprimă insatisfacţii faţă de ofiţerii de poliţie care
se manifestă suspicios, dur şi cinic. Asemenea observaţii trebuie să fie privite ca o
probă a unei a doua victimizări”.
În general, în ceea ce priveşte victimele criminalităţii, structurile de poliţie trebuie să
aibă în vedere şi să respecte drepturile acestora prevăzute în Declaraţia Asociaţiei
Internaţionale a Şefilor de poliţie privind drepturile victimei (1983):
Nu se negociază dreptul oricărei victime:
(1) de a fi liberă de orice intimidare
(2) de a fi informată despre asistenţa financiară şi serviciile
sociale disponibile, precum şi a modului de a le solicita;
42
(3) de a asigura o zonă sigură de-a lungul apelărilor şi
procedurilor din instanţă şi de a sublinia dacă este necesară
prezenţa în instanţă;
(4) de a asigura o returnare rapidă a bunurilor furate;
(5) de a asigura celeritatea procesului şi a oferi periodic
informaţii asupra stadiului cazului şi dispoziţiei finale; dacă
o permit resursele, să se atenţioneze asupra eliberării din
arest a făptuitorului în cazurile infracţiunilor cu violenţă;
(6) de a fi intervievată de către un ofiţer femeie în cazurile de
viol sau alte infracţiuni ce aduc atingere vieţii sexuale, dacă
resursele permit.
Cadrul general de lucru cu copii victime ale traficului în scopul exploatării sexuale
Toate victimele traficului de fiinţe umane au mare nevoie de sprijin în perioada
instrumentării cazului. O mare atenţie trebuie acordată copiilor, în special atunci când
exploatarea a avut o natură sexuală. Astfel, ca o recomandare generală, ofiţerul de
poliţie care va realiza interviul cu victima trebuie să nu fie de acelaşi sex ca agresorul.
De asemenea, ofiţerul de poliţie trebuie să aibă în vedere reducerea perioadei de
intervievare cât este posibil, astfel încât declaraţia să fie suficient de clară, detaliată şi
coerentă şi în acelaşi timp să nu provoace alte traume victimei. În general, victimele
traficului de fiinţe umane sunt nesigure, instabile emoţional şi lipsite de încredere în
persoanele care le înconjoară. În plus, experienţele prin care au trecut au condus la
formarea unei atitudini rezervate faţă de poliţişti (teamă, neîncredere), de aceea cel
care va conduce interogarea trebuie să creeze o atmosferă de încredere şi înţelegere.
Copilul victimă a traficului trebuie să înţeleagă de ce este important să relateze ce i s-
a întâmplat şi cum trebuie s-o facă. De asemenea, este posibil să apară anumite
blocaje, mai ales atunci când au fost implicate în procesul de traficare (în special în
recrutare) persoane apropiate (prieteni, rude sau chiar părinţi).
În cazul în care copilul are o vârstă mai mică, apar dificultăţi legate de capacitatea
acestuia de relatare şi înţelegere a evenimentelor, ofiţerul de poliţie trebuie să aibă în
vedere acest aspect şi să-şi adapteze tehnicile de investigare. Acest aspect este valabil
43
şi în cazul în care victima are o deficienţă mentală, capacitatea acesteia de a oferi
informaţii referitoare la istoria de trafic fiind redusă într-o măsură mai mare sau mai
mică, în funcţie de gravitatea bolii. Din păcate aceste cazuri nu sunt rare, traficanţii
preferând victime care au o capacitate redusă de discernământ. În aceste cazuri, este
indicat să se apeleze la specialişti care să asiste poliţistul în timpul interviului.
Un alt aspect care trebuie avut în vedere în timpul interviului este gradul ridicat de
sugestibilitate al copiilor, aceştia având tendinţa de a oferi răspunsurile pe care le
consideră dezirabile. Pentru a evita astfel de situaţii, se recomandă crearea unui cadru
prietenos şi afirmarea clară a dorinţei poliţistului de a afla ceea ce s-a întâmplat.
Prin respectarea unui cadru general de lucru cu victimele se creează premisele unei
instrumentări eficiente a cazului atât în ceea ce priveşte victima în sine cât şi
instrumentarea juridică a traficanţilor.
Sintetizând, primii paşi în abordarea cazurilor de trafic de fiinţe umane de către
structurile specializate de poliţie sunt:
► Asigurarea unui loc special de luare a declaraţiei - în momentul luării
primei declaraţii, este recomandat să fie utilizat un loc proiectat special în acest
scop, izolat de alte activităţi specifice activităţilor de poliţie. Gradul de
confortabilitate al victimelor şi stabilirea unei relaţii de încredere creează
premisele unei bune colaborări între poliţist şi victimă
► Utilizarea unui interpret - în cazurile în care victima vorbeşte una dintre
limbile minorităţilor naţionale sau este depistată ca fiind în tranzit, este necesar să
i se ofere posibilitatea să se exprime în propria limbă, situaţie în care se va apela
la serviciile unui interpret cunoscut ca persoană de încredere şi capabil să păstreze
confidenţialitatea interviului. În plus, este recomandabil ca interpretul să nu fie de
acelaşi sex ca agresorul.
► Adoptarea unei atitudini tolerante - în decursul întâlnirilor cu victima,
poliţistul trebuie să evite să judece victima, să nu se pronunţe asupra „naivităţii”,
„lipsei de precauţie” sau „comportamentului neatent” al victimelor. Este
recomandat să se evite orice întrebare referitoare la motivaţia alegerilor făcute în
lanţul traficării. Poliţistul va acorda atenţie comunicării faptului că este respectată
44
ca fiinţă umană cu drepturi depline, că există persoane care sunt vinovate de
această situaţie şi să asigure victima că s-a comportat ca un supravieţuitor.
De asemenea, dat fiind faptul că victimele sunt într-o stare de labilitate
emoţională, declaraţiile se pot schimba de la un moment la altul sau se pot reduce
ca încărcătură informaţională printr-o abordare agresivă.
► Manifestarea empatiei faţă de traumele suferite de victime: anxietatea,
frica şi alte reacţii psihice sau somatice ce apar la victime trebuie să fie înţelese de
poliţistul investigator şi tratate ca reacţii normale în urma relelor tratamente
suferite.
► Tratarea cu înţelegere a temerilor şi nevoii de protecţie exprimate de
victime - este necesar să se asigure victima că există persoane care o sprijină şi îi
pot asigura protecţia. Astfel, trebuie întărite mecanismele de asigurare a
securităţii, atât în ceea ce priveşte perioada anterioară procesului cât şi după
finalizarea acestuia. De asemenea, victima trebuie încurajată să semnaleze imediat
orice ameninţare venită din partea traficanţilor.
► Conştientizarea participării la strângerea informaţiilor - victimele
traficului vor fi sensibilizate asupra valorii informaţiilor ce le oferă în privinţa
structurilor de trafic ce le-au parcurs, în special în sensul evitării victimizării altor
persoane.
► Derularea unor investigaţii alternative - cu sprijinul procurorului se pot
aplica alte metode care să permită asigurarea de probe din alte surse.
► Dezvoltarea unor legături strânse cu serviciile sociale publice sau private
- victimele au nevoi complexe (asistenţă medicală, consiliere psihologică,
asistenţă socială, asistenţă juridică) care pot fi oferite de serviciile sociale publice
(direcţiile de protecţie a copilului) sau de organizaţii neguvernamentale şi diferite
structuri comunitare. Este foarte importantă şi colaborarea poliţistului cu aceste
servicii, astfel încât să existe o abordare coerentă şi continuă.
► Menţinerea legăturilor internaţionale - conotaţia internaţională a traficului
determină menţinerea unor contacte strânse cu alte forţe de poliţie pentru a
comunica numele suspecţilor, metodele de recrutare şi reţelele de transport.
Având la bază acest cadru larg de lucru, există o serie de principii pe care ofiţerii de
poliţie trebuie să le respecte şi promoveze în contactul cu victimele traficului de fiinţe
umane:
45
Dreptul victimei de a fi crezută - rolul de a evalua adevărul relatărilor victimelor
aparţine instanţelor de judecată, organele de poliţie având sarcina de a lua declaraţii
şi strânge probe.
Dreptul de a fi asigurate asupra nevinovăţiei lor - toţi profesioniştii implicaţi în
recuperarea şi reintegrarea socială a victimelor traficului de fiinţe umane trebuie să
ofere siguranţa că plasează responsabilitatea pentru săvârşirea unor fapte penale
asupra celor care le comit şi să declare în mod explicit că victimele nu trebuie
condamnate.
Dreptul de a fi ascultate - acceptarea tuturor relatărilor victimelor vor permite
poliţiştilor să strângă cele mai bune şi mai detaliate probe
Dreptul la confidenţialitate - explicarea limitelor confidenţialităţii va permite
victimelor să comunice deschis asupra tuturor subiectelor care vor fi puse în discuţie
Dreptul de a deţine controlul asupra a ceea ce se întâmplă (situaţiei) - poliţistul
asistă victimele în acţiunile ulterioare preluării lor şi va explica procedura ce urmează
pentru a avea acceptul acestora.
Dreptul la informare - victimele ar trebui să beneficieze de cunoaşterea clară a
diferitelor roluri, responsabilităţi şi puteri ale poliţiei, procurorului, judecătorului şi
instanţei de judecată.
Erori de apreciere
Este recomandat să se evite de către profesioniştii din poliţie a erorilor de apreciere a
victimelor traficului de fiinţe umane şi să abordeze cazurile prin prisma unor norme
deontologice obiective. În acest sens, este necesar să se evite anumite stereotipuri:
- Victimele exploatate sexual ce au sub 18 ani sunt considerate adulte. Orice
persoană sub 18 ani trebuie tratată ca minoră, atât în ceea ce priveşte procedurile
juridice, cât şi modalitatea de relaţionare cu aceasta.
- Victimele traficului sunt prostituate - nu trebuie uitat că traficul înseamnă
exploatare, fiind asociat cu constrângerea victimei de a săvârşi anumite acte. În plus,
în cazul minorilor, implicarea acestora în prostituţie nu poate fi considerată o
problemă de opţiune personală.
- Victimele traficului au avut beneficii financiare, astfel că şi-au meritat soarta. În
momentul reîntoarcerii victimele nu deţin resurse financiare deoarece traficanţii nu le
permit acestora să deţină nici un fel de resurse financiare.
46
- Victimele nu au dorit să scape din lanţul traficării - foarte multe victime încearcă
să scape, dar monitorizarea permanentă din partea traficanţilor face acest lucru foarte
dificil. În plus, utilizarea agresivităţii (fizice şi verbale) şi uneori a drogurilor conduc
la o atitudine de resemnare a victimei şi de neîncredere în şansele de a scăpa din
reţelele de exploatare.
Referirea către serviciile sociale
În vederea recuperării şi reintegrării victimei este necesară intervenţia
serviciilor sociale publice sau a organizaţiilor neguvernamentale specializate în acest
domeniu. De aceea, este foarte important ca structurile de poliţie să cunoască şi să
contacteze instituţiile care oferă serviciile potrivite nevoilor victimei (consiliere
psihologică, asistenţă socială, asistenţă juridică, suport material). Se recomandă ca
acestea să fie contactate înainte de repatrierea victimei şi să se stabilească anumite
detalii referitoare la perioada de recuperare (este posibilă reintegrarea familială, unde
va fi cazată victima, ce fel de protecţie are nevoie etc.).
Aşadar, colaborarea dintre poliţist şi echipa care va asista victima în vederea
reintegrării este necesară încă din momentul în care s-a primit sesizarea şi au început
formalităţile de repatriere. De asemenea, psihologul care va asista victima poate
participa la intervievarea victimei, având rol de mediator (în special dacă între victimă
şi psiholog s-a format deja o relaţie de încredere).
Monitorizarea
Rolul poliţistului nu se încheie odată cu întocmirea dosarului penal. Dacă
traficanţii au fost identificaţi şi se află în proces, este foarte importantă protecţia pe
care poliţia o asigură victimei pentru a depune mărturie. Trebuie avute în vedere
traumele prin care a trecut victima şi faptul că este foarte uşor impresionabilă, ceea ce
ar putea afecta procesul penal. De asemenea, trebuie subliniat faptul că victimele
traficului au un potenţial ridicat de re-traficare, în special atunci când reţeaua de
traficanţi nu este descoperită şi sancţionată prin lege. De aceea, poliţistul trebuie să
aibă în vedere monitorizarea cazului pe termen lung. Acest lucru se poate face prin
punerea la dispoziţia victimei sau a asistentului social care se va ocupa de caz a
47
mijloacelor de comunicare necesare pentru a putea semnala orice situaţie de risc. În
limita resurselor (de timp şi financiare), se recomandă vizitarea victimei la anumite
intervale de timp şi evaluarea factorilor de risc.
Selectarea şi pregătirea poliţiştilor
Ofiţerii de poliţie care instrumentează cazurile de trafic de copii trebuie să
beneficieze de o pregătire în domeniu, dar în acelaşi timp să aibă o serie de calităţi:
• Manifestarea unei flexibilităţi în gândire
• Capacitatea de a demonstra empatie faţă de victime prin acţiuni şi
comportament corespunzător
• Evitarea aprecierilor negative faţă de alte persoane
• Capacitatea de interpreta limbajul non-verbal al altor persoane
Structurile de poliţie specializate în intervenţia în cazurile traficului de fiinţe umane
trebuie să-şi elaboreze şi implementeze politicile şi strategiile sectoriale de pregătire a
ofiţerilor în următoarele domenii: trauma victimizării, primul ajutor emoţional,
modalitatea de lucru cu victimele în situaţii practice, operarea cu diferite tipuri de
victime şi utilizarea declaraţiei de evaluare a victimizării.
Ofiţerul de poliţie trebuie să fie capabil să distingă, explice şi recunoască principalele
efecte ale traumei resimţite de victimă, fiind recomandat să aplice diferite jocuri de rol
pentru a trăi sentimentele victimei şi să-şi coordoneze eforturile pentru:
• Înţelegerea faptului că a fi victimizat conduce la efecte imediate în viaţa
victimelor şi a prietenilor şi familiilor lor;
• Aprecierea consecinţelor criminalităţii;
• Recunoaşterea reacţiilor normale şi de criză ca urmare a traumei, inclusiv prin
reacţii de criză fizice şi emoţionale;
• Comunicarea eficientă şi constructivă cu victimele şi ajutorarea acestora
pentru a depăşi trauma;
• Conştientizarea riscurilor de a produce o a doua victimizare prin propriul
comportament;
48
49
ASPECTE JURIDICE ALE TRAFICULUI DE COPII
Iulia Niţulescu Petre Matei
Extinderea traficului de persoane şi a traficului de minori, cu consecinţe devastatoare
asupra victimelor, dar şi asupra societăţii, a necesitat crearea unor instrumente legale
pentru prevenirea şi combaterea acestui fenomen.
În România, până în 2001, prevederile legale referitoare la traficul de persoane se
rezumau la alin. 2, art. 329 Codul Penal. După semnarea Protocolului de la Palermo
(noiembrie 2000), România a elaborat un cadrul legislativ care cuprinde mijloacele de
prevenire, definirea şi pedepsirea infracţiunilor, dar şi modalităţi de sprijinire a
victimelor traficului.
Capitolul de faţă se concentrează asupra laturii penale a traficului de persoane, oferind
o imagine de ansamblu a procesului în care victima asistată de echipa
multidisciplinară este parte vătămată.
În dreptul penal român criteriul principal utilizat pentru clasificarea infracţiunilor, atât cele cuprinse în codul penal precum şi în legile speciale îl constituie criteriul obiectului juridic, prin obiectul juridic al infracţiunii înţelegându-se valorile sociale ocrotite prin normele de drept penal, valori ce sunt lezate sau periclitate prin săvârşirea faptelor incriminate. Analizând dispoziţiile generale ale Legii nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de fiinţe umane, prin prisma acestui criteriu rezultă că infracţiunea de trafic de persoane, deşi reglementată prin lege specială şi negăsindu-şi reflectarea în Codul penal actual, este o infracţiune contra persoanei. În acest sens se impune realizarea unei delimitări intre obiectul juridic generic al infracţiunilor contra persoanei şi obiectul juridic specific al infracţiunii de trafic de fiinţe umane. Analizând obiectul juridic generic al infracţiunilor contra persoanei, rezultă că acesta este reprezentat de ansamblul relaţiilor sociale care se constituie şi se desfăşoară în legătura cu apărarea persoanei privită sub totalitatea atribuţiilor sale (viaţa, integritatea corporală, inviolabilitatea sexuală, libertatea, demnitatea). Este cunoscut că aceste infracţiuni prezintă un ridicat grad generic de pericol social, determinat, pe de o parte, de importanţa valorilor sociale ce constituie obiectul protecţiei şi de gravele urmări pe care le poate avea pentru comunitate săvârşirea acestor infracţiuni, iar, pe de alta parte, de faptul ca infracţiunile contra persoanei se realizează, de regulă, prin utilizarea unor mijloace sau procedee violente şi au o frecvenţă deseori mai ridicată în raport cu celelalte categorii de infracţiuni.1
1 V.P. Dongoroz, S.Kahane, S. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stanoiu, V. Rosca – “Explicatii teoretice ale Codului Penal roman, vol.III, Ed. Academiei Romane, Buc., 1971, p.171
50
1. Definirea noţiunii de trafic de persoane – Legea 678/2001
Reglementările conţinute în Legea nr. 678/2001 definesc în mod exhaustiv noţiunile
de trafic de persoane, trafic de minori şi de exploatare a persoanei.
Astfel, în art. 12 se precizează: constituie infracţiunea de trafic de persoane
recrutarea transportarea, transferarea, cazarea sau primirea unei persoane, prin
ameninţare, violenţă sau prin alte forme de constrângere, prin răpire, fraudă ori
înşelăciune, abuz de autoritate sau profitând de imposibilitatea acelei persoane de a
se apăra sau de a-şi exprima voinţa, ori prin oferirea, darea, acceptarea sau
primirea de bani ori de alte foloase pentru obţinerea consimţământului persoanei
care are autoritate asupra altei persoane, în scopul exploatării acelei persoane.
Pedeapsa este închisoare de la 3 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi. În situaţiile în
care traficarea s-a săvârşit de două sau mai multe persoane împreună, ori s-a cauzat
victimei o vătămare corporală gravă, pedeapsa cu închisoarea va fi de la 5 la 15 ani.
Dacă fapta a avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei, pedeapsa va fi
închisoarea de la 15 la 25 de ani.
În art. 14 din Legea nr. 678/2001 se stipulează o cauză de agravare a răspunderii
pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de persoane în sensul că atunci când fapta a fost
săvârşită de o persoană ce face parte dintr-un grup organizat sau care a produs pentru
sine ori pentru altul, beneficii materiale importante, pedeapsa aplicată va putea fi
sporită cu 3 ani.
Încă din preambul, în cuprinsul art. 2, actul normativ defineşte noţiunea de
exploatare a persoanei deoarece atât infracţiunea de trafic de persoane cât şi cea de
trafic de minori sunt infracţiuni care se săvârşesc cu intenţie, directă sau indirectă, iar
latura subiectivă a infracţiunii este calificată prin scopul avut în vedere de făptuitor cu
prilejul luării rezoluţiei infracţionale şi desfăşurării activităţilor incriminate. Astfel,
exploatarea persoanei este definită ca fiind:
- executarea unei munci sau îndeplinirea de servicii, în mod forţat, cu
încălcarea normelor legale privind condiţiile de muncă, salarizare, sănătate
şi securitate;
- ţinerea în stare de sclavie sau alte procedee asemănătoare de lipsire de
libertate ori de aservire;
51
- obligarea la practicarea prostituţiei, la reprezentări pornografice în vederea
producerii şi difuzării de materiale pornografice sau alte forme de
exploatare sexuală;
- prelevarea de organe;
- efectuarea unor alte asemenea activităţi prin care se încalcă drepturi şi
libertăţi fundamentale ale omului.
Este de remarcat intenţia legiuitorului de a reglementa în mod foarte explicit
conţinutul constitutiv al infracţiunii, individualizând riguros atât acţiunile prin
săvârşirea cărora se realizează infracţiunea de trafic, cât şi modalităţile şi mijloacele
frauduloase folosite pentru săvârşirea faptelor incriminate. În acest mod sfera
activităţilor prin intermediul cărora se realizează infracţiunea de trafic este suficient
de cuprinzătoare pentru a include o serie de activităţi ilegale, ce nu puteau fi
incriminate ca infracţiuni distincte, dar prin intermediul cărora se favorizează
indiscutabil traficarea persoanelor în scopul de a fi exploatate.
2. Diferenţele de conţinut juridic al infracţiunilor de prostituţie, proxenetism şi trafic de persoane
Până la apariţia normelor speciale în materie de trafic de persoane conţinute de Legea
nr. 678/2001 activităţile infracţionale aflate în legătură cu exploatarea şi traficarea
persoanelor erau în mod lacunar incriminate în Codul penal, însă sfera acestor acţiuni
ilicite era mult restrânsă, fiind sancţionate numai
- lipsirea ilegală de libertate (art. 189),
- sclavia (art. 190),
- supunerea la muncă forţată sau obligatorie (art. 191),
- proxenetismul (art. 329).
În acest context legislativ, pe de o parte, rămâneau nesancţionate o serie de activităţi
ilegale desfăşurate cu scopul de a favoriza traficarea persoanelor, iar, pe de altă parte,
nu se asigura o protecţie juridică eficientă împotriva tuturor formelor de acţiune prin
care sunt susceptibile a se realiza comerţul şi exploatarea fiinţelor umane.
Din analiza comparativă între infracţiunea de trafic de persoane, respectiv de
minori şi celelalte infracţiuni conţinute în Codul Penal rezultă că raportul dintre
52
acestea este cel dintre general şi particular. Deosebirile esenţiale constau în aceea că,
pe de o parte, în conţinutul legal al infracţiunii de trafic sunt enumerate toate
activităţile ilegale susceptibile a contribui la realizarea traficării persoanei şi sunt
avute în vedere toate formele de exploatare, în timp ce în conţinutul infracţiunilor
cuprinse în codul penal sunt cuprinse numai anumite activităţi infracţionale ( de ex.
îndemnul ori înlesnirea practicării prostituţiei, ori recrutarea unei persoane în
scopul de a practica prostituţia, la infracţiunea de proxenetism, ori supunerea unei
persoane la prestarea unei munci în contra voinţei sale, în cazul infracţiunii de
supunere la muncă forţată sau obligatorie etc. ) şi sunt avute în vedere forme
distincte de exploatare a fiinţei umane ( din punct de vedere sexual, din punct de
vedere al muncii etc. )
3. Urmărirea penală şi judecarea cauzelor având de trafic de persoane şi
proxenetism
În scopul alinierii legislaţiei române în materie de trafic de persoane la normele
dreptului european şi internaţional în materie precum şi pentru sporirea acurateţii
actului de justiţie ce are ca finalitate sancţionarea acestor fapte, Legea nr. 678/2001
prevede o procedura specială, derogatorie de la dreptul comun, în ceea ce priveşte
urmărirea penală şi judecata în cauzele de acest fel.
urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute în acest act normativ se
efectuează în mod obligatoriu de către procuror ( art. 21 din legea nr.
678/2001) şi nu de către celelalte organe de urmărire penală sub
supravegherea procurorului, aşa cum se întâmplă în mod obişnuit în dreptul
comun.
cauzele se judecă în primă instanţă de către tribunal iar în situaţia în care
este vorba despre infracţiunile de trafic de minori şi de pornografie
infantilă, şedinţele de judecată nu sunt publice.
la judecarea infracţiunilor prevăzute de art. 12 şi 17 din legea nr. 678/2001
instanţa poate declara şedinţa de judecată secretă la cererea părţii vătămate
în scopul ocrotirii demnităţii şi imaginii victimei acestor infracţiuni, măsura
fiind facultativă şi lăsată la aprecierea judecătorului.
53
cauza de impunitate
Art.20 din Legea nr.678/2001 prevede şi o cauză de impunitate, respectiv, persoana
care a fost supusă traficului, dar a săvârşit infracţiunea de prostituţie prevăzută de
art.328 C.pen2., nu se pedepseşte pentru această infracţiune dacă mai înainte de a se fi
început urmărirea penală pentru infracţiunea de trafic încunoştinţează autorităţile
competente despre aceasta sau dacă, după ce a început urmărirea penală ori după ce
făptuitorii au fost descoperiţi, înlesneşte arestarea acestora. Aceasta este o prevedere
foarte importantă, deoarece astfel se facilitează urmărirea şi pedepsirea făptuitorilor,
persoana vătămată având, de cele mai multe ori, un rol însemnat în desfăşurarea
urmăririi penale asupra acestora şi, în final în condamnarea acestora.
În ceea ce priveşte infracţiunea de proxenetism, prostituţie precum şi în cazul
celorlalte infracţiuni aflate în legătură cu traficarea persoanelor şi analizate în
secţiunea de mai sus, urmărirea penală se efectuează de organele de cercetare
penală, care sunt organele de cercetare ale poliţiei şi organele de cercetare speciale
prevăzute art. 208 C. pen, sub supravegherea procurorului cu excepţia infracţiunilor
de lipsire ilegală de libertate în formele agravate prevăzute de art 189 alin. 3-5 c. pen.
viol, sclavie, supunere la munca forţată sau obligatorie. Competenţa de a judeca
aceste cauze în prima instanţă revine judecătoriei, cu excepţia infracţiunii de lipsire
ilegală de libertate a unei persoane în scopul practicării prostituţiei (art. 189 alin. 3 ),
sclavie, viol atunci când victima are vârsta sub 15 ani sau când violul a fost urmat
de moartea sau sinuciderea victimei (art.197 alin.3 c.pen), când competenţa în primă
instanţă revine tribunalului.
Începând de la 01.01.2004, dată la care au intrat în vigoare şi celelalte modificări
aduse codului de procedura penală prin Legea nr. 281/24.06.2003, urmărirea penală
se va face de către procuror şi pentru asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni.
În toate situaţiile în care există conexitate sau indivizibilitate între două sau mai
multe infracţiuni dintre care, pentru una competenţa în primă instanţă revine
tribunalului şi pentru celelalte competenţa revine judecătoriei, ori în caz de concurs
când disjungerea nu este posibilă, cauza se va judeca la instanţa superioară
2 ”Art. 328 – Fapta persoanei care îşi procură mijloacele de existenţă sau principalele mijloace de existenţă, practicând în acest scop raporturi sexuale cu diferite persoane, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani.” – Codul Penal al României
54
În toate cazurile analizate mai sus infracţiunile sunt urmărite din oficiu, cu excepţia
infracţiunii de viol în forma tip care este urmărită la plângerea prealabilă a victimei.
Sesizarea instanţei se face de către procuror prin rechizitoriu în situaţiile în care din
materialul de urmărire penală se constată săvârşirea faptei de către inculpat şi că
acesta răspunde penal. În celelalte situaţii, în care procurorul constată că nu există
învinuit dispune clasarea, în situaţia în care se constată că fapta nu există sau că nu a
fost săvârşită de inculpat, când fapta nu este prevăzută de legea penală sau nu prezintă
gradul de pericol social al unei infracţiuni, ori când faptei îi lipseşte unul din
elementele constitutive ale infracţiunii, ori există o cauză care înlătură caracterul
penal al faptei, procurorul va dispune, prin ordonanţă, scoaterea de sub urmărire
penală. În cazul în care lipseşte plângerea penală prealabilă, a intervenit amnistia,
prescripţia sau decesul făptuitorului, a fost retrasă plângerea prealabilă, sau părţile sau
împăcat, când s-a dispus înlocuirea răspunderii penale ori există autoritate de lucru
judecat, procurorul, tot prin ordonanţă va dispune încetarea procesului penal ( art.
11 rap. la art. 10 c. proc. pen ).
În varianta actuală a Codului de procedură penală, până la 01.01.2004 când au intrat
în vigoare modificările aduse prin Legea nr. 281/2003 şi OUG nr. 66/2003, împotriva
actelor procurorului, inclusiv cele prin care acesta dispunea netrimiterea în judecată se
putea face plângere doar la primul-procuror al parchetului în care funcţiona
procurorul, iar dacă actele erau îndeplinite de către prim-procuror ori efectuate la
ordinul acestuia, plângerea se îndrepta către procurorul ierarhic superior, neexistând o
cale procesuală de a contesta legalitatea acestor masuri la instanţa de judecată.
Această situaţie contravenea grav normelor europene referitoare la accesul liber la
justiţie precum şi la plenitudinea de competenţă a puterii judecătoreşti de a cenzura
actele emanând de la celelalte puteri ale statului, aşa încât prin ultima modificare a
codului de procedura penala s-a introdus art 278(1) care consacra expres dreptul
oricărei persoane ale cărei interese legitime sunt lezate de rezoluţiile ori ordonanţele
prin care procurorul dispune netrimiterea în judecată să formuleze plângere la instanţa
căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţa.
Având în vedere pericolul social deosebit pe care îl prezintă în concret aceste
infracţiuni, în majoritatea cazurilor inculpaţii sunt cercetaţi în stare de arest
55
preventiv, instanţa având atribuţii de a verifica legalitatea emiterii mandatului precum
şi de a se pronunţa la fiecare 30 de zile asupra necesităţii menţinerii măsurii arestării
preventive.
În faza de judecată probatoriul sub aspectul laturii penale, adică al existentei faptei şi
a vinovăţiei cerute de lege sunt administrate din iniţiativa parchetului, partea vătămată
constituită ca parte civilă putând administra probe doar sub aspectul existenţei şi
întinderii prejudiciului produs ca urmare a săvârşirii infracţiunii.
Instanţa de fond va rezolva atât acţiunea penală cât şi acţiunea civilă dacă aceasta a
fost alăturată acţiunii penale, procedând conform dispoziţiilor art. 345 şi urm. C.
proc. pen., sub aspectul laturii penale pronunţând, după caz condamnarea
inculpatului, achitarea sau încetarea procesului penal în condiţiile art. 11 pct. rap. la
rt. 10 C. proc. pen. sau înlocuirea răspunderii penale.
Împotriva sentinţei pronunţată de prima instanţă referitoare la toate infracţiunile
analizate se poate exercita calea de atac a apelului, în termen de 10 zile de la
pronunţare pentru părţile prezente la dezbateri sau la pronunţare, partea civilă şi
partea responsabilă civilmente putând critica soluţia exclusiv sub aspectul modului de
soluţionare a laturii civile (art. 362 alin. 1 lit. c. C. proc. Pen). Aceste dispoziţii se
aplică şi cu prilejul judecării recursului exercitat împotriva deciziei instanţei de apel,
termenul de recurs fiind tot de 10 zile şi calculându-se în mod similar.
O situaţie specială o prezintă judecarea cauzelor penale cu inculpaţi minori, situaţie în care sunt aplicabile dispoziţiile art. 480 şi urm. C. proc. pen. referitoare la - obligativitatea efectuării anchetei sociale, - obligativitatea asistenţei juridice, - citarea delegatului autorităţii tutelare şi a părinţilor la prezentarea materialului de urmărire penală şi la judecată, - compunerea instanţei din judecători anume desemnaţi, - şedinţele de judecată, care nu sunt publice.
Inculpatul care a săvârşit infracţiunea în timpul minorităţii, dar până la sesizarea instanţei a devenit major va fi judecat potrivit procedurii obişnuite.
4. Acţiunea civilă alăturată acţiunii penale
56
Dat fiind faptul că, în cazul infracţiunilor de trafic, urmărirea penală se efectuează de
către procuror, iar punerea în mişcare a acţiunii penale se face prin rechizitoriu şi nu
prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate, partea vătămată se poate constitui
parte civilă, solicitând daune morale şi despăgubiri materiale atât în cursul urmăririi
penale, cât şi în faţa instanţei de judecată, până la citirea actului de sesizare, acţiunea
civilă, alăturată acţiunii penale fiind scutită de plata taxei de timbru.
Trebuie făcută o menţiune, şi anume că, în cursul judecăţii în faţa primei instanţe,
partea vătămată constituită parte civilă nu poate pune concluzii decât sub aspectul
laturii civile cât şi în căile de atac nu poate critica soluţia instanţei decât cu privire
la rezolvarea acţiunii civile.
De asemenea, partea vătămată poate alege calea unui proces civil pentru recuperarea
prejudiciului suferit, însa cu satisfacerea taxei de timbru corespunzătoare. În ceea ce
priveşte cele doua căi procedurale pe care legea le permite victimei pentru repararea
prejudiciului, trebuie arătat că acţiunea civilă nu se poate rezolva, în faţa instanţei
civile, până la soluţionarea definitivă a acţiunii penale, conform principiului “penalul
ţine în loc civilul”. După soluţionarea laturii penale, hotărârea definitivă are putere de
lucru judecat asupra laturii civile în ceea ce priveşte existenţa faptei, a persoanei care
a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia, reciproca nefiind valabilă. De asemenea, partea
vătămată poate alege calea introducerii acţiunii civile la instanţa civilă, în situaţia în
care, deşi s-a constituit parte civilă în procesul penal sau acţiunea civilă a fost pornita
din oficiu, procesul penal a fost suspendat. Art.19 alin.3 C.proc.pen. prevede insa ca,
dacă procesul penal a fost reluat, acţiunea introdusa la instanţa civilă se suspenda,
conform principiului arătat mai sus.
Persoana vătămată care a pornit acţiunea în faţa instanţei civile poate să părăsească
această instanţă şi să se adreseze organului de urmărire penală sau instanţei de
judecată, dacă punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior sau procesul
penal a fost reluat după suspendare. Părăsirea instanţei civile nu se poate face însă
dacă aceasta a pronunţat deja o hotărâre, chiar nedefinitivă.
Acţiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi a
părţii responsabile civilmente. Aceasta din urmă poate fi atât reprezentantul legal, în
situaţia în care făptuitorul este minor sau persoana, respectiv unitatea faţă de care
57
făptuitorul se află într-un raport de subordonare, în acest din urmă caz, răspunderea
părţii responsabile civilmente avându-şi temeiul, potrivit legii civile, în împrejurarea
că, în baza unui acord, i-a fost încredinţată făptuitorului o anumită însărcinare. Un
posibil exemplu al situaţiei din urmă ar fi cazul în care inculpatul, lucrând în cadrul
unei companii de transport internaţional de persoane s-ar fi folosit de autovehiculele
firmei pentru traficarea părţii vătămate.
Repararea pagubei suferite de către partea vătămată şi care s-a constituit parte civilă
se poate face, în două moduri, potrivit dispoziţiilor legii civile, la care face trimitere
art.14 alin.3 C.proc.pen.: în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei
anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi
prin orice alt mijloc de reparare prin echivalent, respectiv prin plata unei despăgubiri
băneşti. Alin.4 al acestui articol prevede în mod special că se acordă despăgubiri
băneşti pentru folosul de care a fost lipsită partea civilă. Prin adoptarea Legii
nr.281/2003 s-a adăugat prevederea posibilităţii tragerii la răspundere a inculpatului
pentru repararea daunelor morale, potrivit legii civile, însă aceste dispoziţii sunt
aplicabile de la 01.01.2004.
Exercitarea din oficiu a acţiunii civile
Codul de procedura penală (art.17) prevede că acţiunea civilă se poate porni
şi exercita şi din oficiu, atunci când persoana vătămată este o unitate din cele
prevăzute de art.145 C.pen, precum şi în situaţia în care este un minor. De
asemenea, acelaşi articol prevede ca instanţa de judecată însăşi este obligată
să se pronunţe din oficiu asupra reparării pagubei, chiar dacă partea
vătămată nu s-a constituit parte civilă, în condiţiile legii.
În modificările aduse prin Legea nr.281/2003, aplicabile din 01.01.2004, se
prevede expres că instanţa este obligată, într-o atare situaţie, să se pronunţe
şi asupra daunelor morale.
Art.18 C.proc.pen. prevede că procurorul poate susţine în faţa instanţei
acţiunea civilă iniţiată de către partea vătămată, iar, în situaţia în care partea
vătămată este un minor, procurorul este chiar obligat sa susţină interesele
civile ale acesteia, chiar dacă nu este constituită parte civilă.
Soluţiile instanţei penale asupra laturii civile
58
Art.20 C.proc.civ. prevede cazuri speciale de rezolvare a acţiunii civile.
- partea vătămată (victima traficului) constituita parte civilă în procesul
penal poate sa pornească acţiune în fata instanţei civile dacă instanţa
penala, prin hotărâre definitiva, a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.
- în cazurile în care acţiunea civilă a fost exercitata din oficiu, dacă se
constata din probe noi că paguba nu a fost integral reparată, diferenţa poate
fi cerută pe calea unei acţiuni la instanţa civilă.
- un caz special este acela în care persoana vătămată se poate adresa cu
acţiune la instanţa civilă pentru repararea pagubelor care s-au născut ori s-
au descoperit după pronunţarea hotărârii penale de prima instanţă.
Art.21 C.proc.pen. arată că acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei
penale în caz de deces al uneia din părţi, introducându-se în cauza moştenitorii
acesteia. În cazul în care una din părţi este o persoană juridică, în caz de
reorganizare a acesteia, se introduce în cauză persoana juridică succesoare în
drepturi, iar în caz de desfiinţare sau dizolvare, se introduc în cauză
lichidatorii.
Rezolvarea acţiunii civile, prezintă diferenţieri, după cum rezultă şi din
conţinutul art. 346 C.proc.pen.
Astfel, în caz de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal,
instanţa se pronunţă prin sentinţă şi asupra acţiunii civile. Când achitarea s-a
pronunţat însă, pentru că fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni, ori pentru că instanţa a constatat existenţa unei cauze care înlătură
caracterul penal al faptei sau pentru că lipseşte unul din elementele
constitutive ale infracţiunii, instanţa poate obliga la repararea pagubei,
potrivit legii civile.
În schimb, nu pot fi acordate despăgubiri civile în cazul în care achitarea s-a
pronunţat pentru că fapta imputată nu există ori nu a fost săvârşită de inculpat,
iar instanţa lasă nesoluţionată acţiunea civilă când pronunţă achitarea pentru
motivul că fapta nu este prevăzută de legea penală sau când dispune încetarea
procesului penal pentru că lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate
ori alta condiţie prevăzută de lege pentru punerea în mişcare a acţiunii penale
59
sau pentru că există autoritate de lucru judecat. În aceste situaţii, partea
vătămată poate urma calea unei acţiuni în fata instanţei civile, răspunderea
civilă fiind antrenată dacă sunt îndeplinite condiţiile pe care le vom prezenta
mai jos.
• Instanţa poate dispune disjungerea acţiunii civile şi amânarea judecării
acesteia într-o altă şedinţă în cazul în care rezolvarea pretenţiilor civile ar
provoca întârzierea soluţionării acţiunii penale. Raportându-se la art.17
C.proc.civ., art.348 prevede că instanţa, chiar dacă nu exista constituire de
parte civilă, se pronunţă asupra reparării pagubei materiale (şi a celor morale,
după intrarea în vigoare a Legii 281/2003) în cazurile prevăzute în art.17, iar
în celelalte cazuri numai cu privire la cazurile de reparare în natură a
prejudiciului.
În toate cazurile, poate fi acoperit atât prejudiciul material, cât şi cel moral suferit
de victimă, acestea putându-se cumula, Legea nr.281/2003 prevăzând în mod
expres că urmează a fi acoperit şi prejudiciul moral.
Părţii civile îi revine sarcina de a proba întinderea prejudiciului material, în special
prin înscrisuri doveditoare ale cheltuielilor ocazionate de înlăturarea consecinţelor
faptei ilicite. Prejudiciul material trebuie acoperit şi în situaţia în care aceste
cheltuieli au fost suportate de către o altă persoană sau entitate (de ex., o
organizaţie neguvernamentală), atât timp cât se face dovada că sumele au fost
destinate exclusiv ajutorării victimei şi nu pentru degrevarea autorului
prejudiciului de plata acestor costuri.
În ceea ce priveşte soluţionarea acţiunii civile în faţa instanţei civile, trebuie arătat că
victima trebuie să facă dovada îndeplinirii, în mod cumulativ, a mai multor condiţii,
prevăzute de art.998 şi urm. C.civ., pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală.
Îndeplinirea tuturor acestor condiţii trebuie demonstrată în toate cazurile, cu excepţia
situaţiei în care a fost deja soluţionată latura penală, iar hotărârea definitivă are
autoritate de lucru judecat în privinţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a
vinovăţiei acesteia.
60
Condiţiile cerute de legislaţia civilă pentru antrenarea răspunderii civile delictuale
sunt :
- existenţa prejudiciului, care trebuie să fie cert şi determinat sau cel puţin
determinabil,
- existenta faptei ilicite,
- legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu,
- vinovăţia celui care a săvârşit fapta ilicită. Trebuie menţionat însă că
vinovăţia, în materie civilă, are un conţinut mult mai larg, putând exista, în
unele cazuri, vinovăţia chiar şi sub forma celei mai uşoare culpe.
5. Aplicarea legii penale în timp şi spaţiu în privinţa infracţiunilor de trafic de persoane.
Legea penală, în general, cât şi în ceea ce priveşte infracţiunile de trafic de persoane
se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României, precum şi infracţiunilor
săvârşite în afara teritoriului ţării, dacă făptuitorul este cetăţean român sau dacă,
neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în ţară. De asemenea, legea penală se aplică
infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, contra vieţii unui cetăţean roman sau
prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean
român, când sunt săvârşite de către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie
care nu domiciliază pe teritoriul ţării, punerea în mişcare a acţiunii penale făcându-se
numai cu autorizarea prealabilă a procurorului general.
Legea penală se aplică şi altor infracţiuni decât cele arătate mai sus, săvârşite în afara
teritoriului ţării, de un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu
domiciliază pe teritoriul ţării dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea
penală a ţării unde a fost săvârşită sau dacă făptuitorul se afla în ţară. Pentru
infracţiunile îndreptate în contra unui cetăţean roman, infractorul poate fi judecat şi în
cazul în care s-a obţinut extrădarea lui. Aceste dispoziţii nu se aplică însă în cazul în
care, potrivit legii statului în care infractorul a săvârşit infracţiunea, exista vreo cauză
care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal
ori executarea pedepsei sau când pedeapsa este executată sau considerată ca
executată. Art.7 din Codul penal prevede expres că dispoziţiile pe care le-am
dezvoltat mai sus se aplică numai în cazul în care nu se dispune altfel printr-o
61
convenţie internaţională, iar în art.8 se arată că legea penală nu se aplică infracţiunilor
săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de către alte
persoane care, în conformitate cu convenţiile internaţionale, nu sunt supuse
jurisdicţiei penale a statului român.
În ceea ce priveşte competenţa, din punct de vedere teritorial, aceasta este
determinată
- de locul săvârşirii infracţiunii,
- de locul unde a fost prins făptuitorul,
- de locul unde locuieşte făptuitorul,
- de locul unde locuieşte partea vătămată.
Judecarea cauzei revine aceleia dintre instanţele competente potrivit celor arătate
mai sus, în a cărei raza teritorială s-a efectuat urmărirea penală. Prin locul
săvârşirii infracţiunii se înţelege locul unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în
totul sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia.
În ceea ce priveşte infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării, acestea se judecă,
după caz, de către instanţele în a căror rază teritorială îşi are domiciliul sau locuieşte
făptuitorul. Art.31 C.pen. arată că dacă acesta nu îşi are domiciliul şi nici nu locuieşte
în România şi fapta este de competenţa judecătoriei, se judecă de către Judecătoria
Sectorului 2, iar în celelalte cazuri, de instanţa competentă după materie şi calitatea
persoanei din municipiul Bucureşti.
Infracţiunea săvârşită pe o navă este de competenţa instanţei în a cărei raza teritorială
se află primul port român în care ancorează nava, afară de cazul în care prin lege
specială se dispune altfel, iar infracţiunea săvârşită pe o aeronavă este de competenţa
instanţei în a cărei rază teritorială se află primul loc de aterizare pe teritoriul român.
În privinţa aplicării legii penale în timp, art.10 C.pen. arată că aceasta se aplică
infracţiunilor săvârşite în timpul în care aceasta se afla în vigoare, iar art.11 consacră
principiul neretroactivităţii legii penale, în sensul că aceasta nu se aplică faptelor care,
la data la care au fost săvârşite, nu erau prevăzute ca infracţiuni.
62
De asemenea, legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu
mai sunt prevăzute în legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor de
siguranţă şi a măsurilor educative, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate
consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte, încetează
prin intrarea în vigoare a legii noi. În schimb, legea care prevede măsuri de siguranţă
sau măsuri educative se aplică şi infracţiunilor care nu au fost definitiv judecate până
la data intrării în vigoare a legii noi.
Art.13 C.pen. consacră principiul aplicării legii penale mai favorabile. Astfel, în
cazul în care de la săvârşirea infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei au
intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea penală cea mai favorabilă.
Când legea anterioară este mai favorabilă, pedepsele complementare care au
corespondent în legea penală nouă se aplică în conţinutul şi în limitele prevăzute de
aceasta, iar cele care nu mai sunt prevăzute în legea penală nouă nu se mai aplică.
Art.16 C.pen. prevede posibilitatea aplicării legii penale temporare, infracţiunilor
săvârşite în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată
în acel interval de timp.
63
64
ANEXA 1
Lista servicii sociale private
I. Organizaţii care desfăşoară proiecte focalizate pe trafic Asociaţia Alternative Sociale, Iaşi Adresa: Şoseaua Nicolina nr. 24, Bl. 949, Iaşi, 6600, jud. Iaşi Tel: 0232/ 262 814 Fax: 0232 218 232 E-mail: altersoc@mail.dntis.ro Persoana de contact: Cătălin Luca Fundaţia ŞEF, Iaşi
Adresa: Str. Împăcării nr. 17, Bl. 913, Tr. 1, Et. 1, ap. 3, Iaşi, 6600, Jud. Iaşi Tel: 0232 211 713 Fax: 0232 211 713 E-mail: sef@mail.dntis.ro Website: www.sef.ro Persoana de contact: Andreea Leiţoiu Salvaţi Copiii, Suceava
Adresa: Str. Stefan cel Mare nr.53, bl. G, sc.C, ap.3, Suceava, 5800, jud. Suceava Tel: 0230 524 782 Fax: 0230 217 132 E-mail: oscsv@assist.ro Director/Preşedinte: Camelia Iordache Salvaţi Copiii, Bucureşti
Adresa: Bd. Maresal Averescu nr.17, Bucureşti sect.1 Tel: 021 260 01 63 Fax: 021 312 44 86 E-mail: rosc@mb.roknet.ro Persoana de contact: Gabriela Alexandrescu Centrul Parteneriat pentru Egalitate
Adresa: Căderea Bastiliei 33, Bucureşti, sector 1 Tel: 212 11 96; 212 11 97 Fax: 212 1035 E-mail: info@gender.ro Website: www.gender.ro Director/Preşedinte: Roxana Tesiu Reaching Out
Tel /Fax: 0248 638 371 E-mail: reachingoutrom@yahoo.com E-mail: Preşedinte: Iana Matei
65
II. Organizaţii care nu desfăşoară proiecte pe trafic, dar acordă asistenţă victimelor traficului în cadrul proiectelor de asistenţă a victimelor violenţei Asociaţia Sinergii – Centrul de Sprijin Familial Mediaş Adresa: Str. 1 Decembrie nr. 34, 551101 Mediaş Tel: 0269 838 602 Fax: 0269 838 602 E-mail: sinergii”birotec.ro Website: www.sinergii.ro, www.birotec.ro Director/Preşedinte: Dana Crişan Asociatia Sinergii Bucureşti Adresa: Str. A. D. Xenopol nr. 1, sector 1, Bucureşti, cod 70181 Tel: 021 211 8 183 Fax E-mail: sinergii@dnt.ro Presedinte: Mihaela Duiculescu Asociatia Sinergii Timisoara Adresa: Str. Platanilor nr. 2 Timişoara, 1900,jud. Timiş Tel: 0256 217 046 Fax: 0256 217 046 E-mail: sinergii@hosted.regionalnet.org Presedinte: Aurelia Anciu CARITAS Satu Mare Adresa: Str. Luko Bela, 15, 3900, Satu Mare,jud. Satu Mare Tel: 0261 711 747 Fax: 0261 711 747 E-mail: rfa@caritas.p5net.ro Presedinte: Csirak Dalma Asociaţia pentru Parteneriat Comunitar Adresa: B-dul Unirii nr. 18, 5300 Focşani, Jud. Vrancea Tel: 0237 237 840 Fax: 0237 237 840 E-mail: fpc@estcomp.ro Persoana de contact: Doina Zlota Asociaţia Pentru fiecare Copil o Familie - Reşiţa Adresa: B-dul Al. I. Cuza nr. 39, Reşiţa, Caraş-Severin Tel: 0255 210 648 Fax: 0255 210 648 E-mail: pfcf@cs.ro Website: www.childs-hop.megapage.d Director: Angela Bălan Preşedinte: Maria Volintiru
66
Liga Femeilor Gorjene „Areta Tătărescu” Adresa: Str. Traian nr. 5, 1400 Tg. Jiu, Judeţul Gorj Tel: 0253 213 209 Fax: 0253 213 209 Director/Preşedinte: Gabriela Popescu A.F.I.V. Artemis Baia Mare Adresa: Str. Republicii 15/45, 4800 Baia Mare, Jud. Maramureş Tel: 0262 250 770 Fax: 0262 250 770 E-mail: sorinab@sintec.ro Persoană de contact: Sorina Birle Artemis Cluj Adresa: Str. Baba Novac nr. 23/I, Cluj, 3400, Napoca, jud. Cluj Tel: 0264 192 689 Fax: 0264 192 689 E-mail: artemis@rdslink.roPersoana de contact: Sorina Bumbulut Scop Timisoara Adresa: Str. Milcov nr. 4, bl. 10, ap. 6, Timisoara Tel: 0256 293176; 0256 194 985 Fax: 0256 293 176 E-mail: cepcopil@rdslink.ro Presedinte: Ana Munteanu ANMRF Brăila Adresa: str. Plevna nr.12, bl.A5, ap.6, Braila 6100, jud. Braila Tel: 0239 612 074 Fax: 0239 631 730 E-mail: anmrf_braila@yahoo.comWebsite: www.flex.ro Director/Preşedinte: Adriana Vădeanu ANMRF Craiova (Asociatia Mutuala Louis Pasteur Dej – Filiala Craiova) Adresa: Str. Carol I nr. 120 (108), Craiova Tel: 0251 431 348 Fax: 0251 431 348 E-mail: Mirelaghi@yahoo.com Director/Preşedinte: Mirela Ghinea Fundaţia Avicenna, Bacău Adresa: Aleea Ghioceilor nr.13, sc.B, ap.7, Bacau, 5500, jud. Bacau Tel: 0745 207 720 Fax: 0234 111 686 E-mail: avicennaro@yahoo.com Director/Preşedinte: Alina Ursinschi
67
Fundaţia Conexiuni, Deva Adresa: Str. Dorobanti nr. 25/12, Deva, 2700, jud. Hunedoara Tel: 0254 230 359 Fax: 0254 230 359 E-mail: social@mail.recep.ro Director/Preşedinte: Lenuta Angalita
68
ANEXA 2
CENTRUL DE CONSILIERE ŞI REINTEGRARE A VICTIMELOR TRAFICULUI BUCUREŞTI Nr. ……… / data …………
FIŞĂ PRELIMINARĂ
I. Date de identificare: Nume …………………………… Prenume ……………………. Vârsta ……. Sex M/F Adresa …………………………………………………………….Telefon …………………. Mama …………………………..Ocupaţia ……………………………..Vârsta ……………. Tata ……………………………..Ocupaţia …………………………….Vârsta ……………. Alte persoane din familie …………………………………………………………………….. II. Referent …………………………………………………………………………………….. Alte servicii apelate …………………………………………..Perioada …………………… III. Problema pentru care se adresează
………………………………………………………………………………………………….. IV. Istoricul problemei
………………………………………………………………………………………………….. ………………………………………………………………………………………………….. ………………………………………………………………………………………………….. V. Date medicale
…………………………………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………………………………. VI. Date şcolare
…………………………………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………………………………. VII. Observaţii şi recomandări
…………………………………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………………………………. ………………………………………………………………………………………………….
EXAMINATOR
69
CENTRUL DE CONSILIERE ŞI REINTEGRARE A VICTIMELOR TRAFICULUI BUCUREŞTI
FIŞĂ PERSOANĂ ASISTATĂ
I. REFERENT ……………………………………… Ţara de destinaţie ………………………………… Data intrării în asistenţă ………………………….. Data ieşirii din asistenţă ………………………….. II. Date de identificare Nume ………………………………Prenume ……………………………….Vârsta..…….. Adresa …………………………………………………………..Telefon ..………………... Situaţia familială …………………………………………………………………………….
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
Venituri…………………………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………………………………… Studii …………………………………………………………………………………………. …………………………………………………………………………………………………… Experienţa profesională: ………………………………………………………………… ………………………………………………………………………………………………… Stare de sănătate: …………..…………………………………………………………….. ………………………………………………………………………………………………… ………………………………………………………………………………………………… III. Asistenţă în vederea reintegrării sociale:
70
1. asistenţă materială şi financiară ……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
2. asistenţa psihologică
71
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
3. asistenţa medicală ……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
4. consiliere şcolară şi orientare profesională ……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
72
5. asistenţă juridică ……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
IV CONCLUZII ……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
……………………………………………………………………………………………………
Manager de caz ……………………………………………..
Psiholog …………………………………………………….
Asistent social ………………………………………………
Consilier juridic …………………………………………….
73
ANEXA 3
CHESTIONAR PENTRU PERSOANE TRAFICATE3
(minori) Secţiunea A: Date personale 1. Nume ___________________________________________________ 2. Prenume_________________________________________________ 3. Porecla__________________________________________________ 4. Data
naşterii__________________________________________________ 5. Locul
naşterii_________________________________________________ 6. Naţionalitate______________________________________________ 7. Sexul M / F 8. Numele
părinţilor_________________________________________________ 9. Adresa din ţara de
origine_________________________________________________ _________________________________________________________ 10. Adresa din ţara în care se află (dacă diferă de cea anterioară) 11. Va indica:
- nume de vecini, de colegi de şcoală, prieteni, învăţători, profesori, etc,_______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
- nume de străzi învecinate locuinţei familiei sale_______________ - ______________________________________________________ - nume de rude din localitatea natală sau din alte localităţi, cu
indicarea acestora_______________________________________________ ______________________________________________________
- denumirea unor localităţi învecinate şi a oraşului cel mai apropiat locuinţei sale___________________________________________________
- numele poliţistului din localitatea natală _____________________ 3 ÎN SCOPUL EXPLOATĂRII SEXUALE
74
- indicarea unor regionalisme, folosite în localitatea natală pentru : porumb, cartof, pâine, ardei iute, etc. ( atunci când audierea iniţială este efectuată de un poliţist român)________________________________________________ ______________________________________________________
12. Codul Numeric Personal |__|__|__|__|__|__|__|__|__|__|__|__|__|
Secţiunea B: Situaţia socială 13. Nivelul de şcolarizare:
şcoala generală liceu neşcolarizat/ă şcoală profesională
altele _____________________ 14. Nivelul de cunoaştere al limbii: elementar mediu fluent 15. Aţi mai fost plecat/ă din ţara anterior acestei împrejurări ? (unde, în ce perioadă, cu ce scop şi dacă aţi fost obligat/ă să vă prostituaţi ) _______________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________ Secţiunea C: Modul de racolare 16. Aţi părăsit ţara de origine:
a. din proprie iniţiativă b. prin constrângere (obligat/ă)
15.Cine a fost implicat în racolarea dvs.?: a. părinţii b. persoane din anturaj c. alte rude d. prieteni de familie e. prietenul f. concubin g. soţul h. colegi de şcoală i. vecin j. alte persoane
(specificaţi)___________________________ 16. Dacă aţi fost racolat/ă prin intermediul unei societăţi comerciale, daţi detalii cu privire la aceasta ____________________________________ 75
___________________________________________________________ 17.Ce fel de loc de muncă v-a fost promis, unde şi de către cine? _______ ___________________________________________________________ 18.Cunoşteaţi faptul că locul de muncă implică şi activităţi sexuale?
Da Nu 19.Cunoşteaţi faptul că aţi fost vândut (ă) pentru bani ori alte foloase?
Da (pentru ce sumă, de câte ori şi cui?)________________ _________________________________________________ _________________________________________________
Nu 20. Dacă aţi fost obligat/ă să vă prostituaţi, descrieţi împrejurările (când, cum şi de către cine ?) ________________________________________ ___________________________________________________________ ___________________________________________________________
Secţiunea D: Călătoria 21.Când aţi plecat din ţara de origine?____________________________ 22.De ce aţi plecat din ţara de origine?____________________________ 23.Cine a organizat călătoria şi în ce împrejurări? ___________________ ___________________________________________________________ 24. Aţi avut paşaport ? Da Nu 25.Cine v-a obţinut paşaportul ? ____________________________________ 26.Unde se afla în prezent paşaportul dvs. ? __________________________ 27.Care a fost prima ţară de destinaţie ? _____________________________ 28.Pe unde şi în ce mod aţi trecut frontiera de stat a României ? __________ ______________________________________________________________ ______________________________________________________________ 29.În ce mod aţi călătorit ? (menţionaţi prin ce ţări, puncte de frontieră aţi trecut şi mijloacele de transport folosite) _____________________________ ______________________________________________________________ ______________________________________________________________ ______________________________________________________________ ______________________________________________________________ ______________________________________________________________ 30. Cu cine aţi mai călătorit ? ___________________________________ ___________________________________________________________
76
Secţiunea E: Despre felul traficării/exploatării 31.Aţi lucrat în vreuna din ţările prin care aţi trecut ?
Da (mentionaţi unde şi ce fel de activitate aţi desfăşurat) ______________________________________________________
Nu 32.Când aţi ajuns la destinaţia finală ? ______________________________ 33.Unde aţi locuit şi la cine ? (numele localităţii) _______________________ ______________________________________________________________ 34.Unde aţi lucrat ? (numele barului/clubului, alt loc de muncă) ________ ___________________________________________________________ ___________________________________________________________ 35.Descrieţi activitatea prestată şi modul de desfăşurarea a acesteia: ______________________________________________________________ ______________________________________________________________ ______________________________________________________________ ______________________________________________________________ ______________________________________________________________ ______________________________________________________________ 36.Numărul aproximativ de persoane cu care eraţi obligată să aveţi relaţii sexuale pe zi: _________ 37.Cine erau aceste persoane ?
localnici (civili) militari din forţele armate locale personal al misiunilor internaţionale de pace alţii
______________________________________________________ 38.Câte persoane se mai aflau în aceeaşi situaţie (lucrau) cu dvs. ? _______ 39. De unde proveneau acestea şi în ce împrejurări au ajuns acolo ? ______________________________________________________________ ______________________________________________________________ ______________________________________________________________ ______________________________________________________________ 40. Există indicii clare despre complicitatea dintre traficanţi şi autorităţile
locale? Da Nu 41.Ce sume de bani/valori aţi obţinut în această perioadă ? ______________ ______________________________________________________________ 42. Vă era permis să păstraţi banii/valorile obţinute ? Da Nu
77
43.Cum vă plăteaţi datoriile faţă de traficanţi ? ________________________ ______________________________________________________________ 45.Aveaţi libertate de mişcare ?
Da Nu (în ce condiţii ?)
_______________________________________ ________________________________________________________
46.Ce vă împiedica să fugiţi ? ____________________________________ 47.Aveaţi legături cu o altă persoană din afara reţelei care poate oferi detalii cu privire la situaţia dvs. de acolo ? ______________________________ _____________________________________________________________ 48.Care au fost împrejurările în care aţi scăpat ? ______________________ _____________________________________________________________ _____________________________________________________________ _____________________________________________________________ _____________________________________________________________ _____________________________________________________________
Secţiunea F: Organizaţia de legătură 49.Numele organizaţiei cu care aţi intrat în legătură: UNICEF; Organizaţia Internaţională pentru Migraţie;
Instituţie guvernamentală (Poliţia, Poliţia de Frontieră, Vama, etc.);
Alte organizaţii locale sau internaţionale_____________________________
Secţiunea G: Întoarcerea în ţara de origine (numai pentru copii cu altă cetăţenie) 50. Vreţi să vă întoarceţi în ţara de origine ? Da Nu 51.Care sunt planurile dvs. de viitor ? ___________________________________________________________ ___________________________________________________________ 52.Vă aşteptaţi să aveţi probleme la întoarcerea în ţara/zona de origine ?
Da Nu
78
53.Există date suplimentare ce doriţi să le menţionaţi şi care nu au fost cuprinse în chestionar ? __________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
Semnătura Data şi locul completării chestionarului ___________________________ Grad, numele şi prenumele celui care a efectuat interviul____________________________________________________ Observaţii __________________________________________________________ _________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________
79
ANEXA 4
PROCEDURI ALE BIROULUI OIM DIN ROMÂNIA
Organizaţia Internaţională pentru Migraţie (OIM) este unul dinte organismele
internaţionale care încearcă să combată şi să prevină traficul de fiinţe umane la nivel
mondial.
În România, OIM desfăşoară un program de asistenţă pentru victimele traficului, prin
care, în perioada ianuarie 2000-decembrie 2003, peste 780 de persoane au fost
repatriate voluntar şi ajutate să reînceapă o viaţă normală. În acelaşi timp. OIM acordă
o atenţie specială campaniei de informare şi prevenire asupra pericolelor generate de
acest fenomen.
Programele de asistenţă pentru victimele traficului de fiinţe umane ale Biroului din
România al Organizaţiei Internaţionale pentru Migraţie au următoarele componente:
a) repatriere voluntară,
b) asistenţă pre-reintegrare (pe termen scurt)
c) reintegrare (pe termen mediu).
Componenta de repatriere voluntară include activităţi precum asistenţă pentru
pregătirea repatrierii, facilitarea obţinerii documentelor de călătorie şi a vizelor de
tranzit, acoperirea costurilor de călătorie, asistenţă la sosirea în ţară şi asistenţă în
organizarea transportului în ţară. Asistenţa pre-reintegrare (pe termen scurt) include
găzduirea temporară într-un centru de adăpost şi protecţie pentru victimele traficului,
asistenţă medicală, consiliere psihologică şi asistenţă socială generală, în timp ce
reintegrarea pe termen mediu presupune facilitarea reintegrării în sistemul
educaţional, cursuri de calificare, orientare profesională şi consiliere în vederea
reinserţiei profesionale.
Repatrierea voluntară
1. Pregătirea repatrierii
80
Multe dintre femeile şi fetele ce au fost traficate îşi doresc mai mult decât orice să se
întoarcă acasă şi să reînceapă o viaţă normală. În multe cazuri ele au călătorit ilegal,
fără documente, cu o viză falsă sau având vize care însă au expirat.
Astfel, în procesul de repatriere, înainte de pregătirea victimelor pentru reîntoarcere şi
reintegrare, trebuie luate în considerare o serie de probleme.
1. Doreşte victima să fie repatriată? Cu cine crede că va locui în ţara de origine?
2. Ce doreşte să facă în ţara de origine? Are alternative?
3. Care sunt planurile ei de viitor?
4. Care sunt obstacolele pe care le prevede ca fiind o problemă pentru întoarcerea
sa?
5. Are suficiente informaţii pentru a lua o decizie?
6. Va fi urmărită în justiţie datorită statutului ei de migrant ilegal?
7. Are documente de călătorie?
În majoritatea cazurilor, victimele nu mai au documente de călătorie, acestea fiindu-le
confiscate de către traficanţi. Aşadar, odată intrată victima într-un program OIM de
asistenţă pentru victimele traficului de persoane, în ţara de destinaţie, chestiunea
documentelor de călătorie devine prioritară pentru a organiza o repatriere rapidă şi
sigură în ţara de origine. Birourile OIM au stabilit contacte strânse şi proceduri
standard cu ambasadele României din ţările în care se desfăşoară programe de
asistenţă pentru victimele traficului de fiinţe umane. Procesul de eliberare a
documentelor temporare de călătorie durează între trei şi cinci săptămâni, uneori mai
mult atunci când victima, în perioada în care este traficată, a născut un copil care
adesea este neînregistrat. În asemenea cazuri se cooperează cu autorităţi locale
precum primăriile sau birourile de înregistrare a naşterilor.
Conform principiilor sale fundamentale şi în baza acordurilor cu guvernele ţărilor
membre sau cu statut de observator, OIM acordă asistenţă în vederea repatrierii numai
persoanelor care doresc să se repatrieze voluntar şi care, în acest sens, semnează o
declaraţie de repatriere voluntară.
Dacă o persoană a călătorit cu un document valid, dar viza sa a expirat, problema este
relativ simplă. Reprezentantul OIM în ţara de destinaţie negociază cu ambasada ţării
de origine a victimei care îi eliberează acesteia viza în conformitate cu procedurile în
vigoare. Dacă persoana din respectiva ambasadă, însărcinată cu eliberarea vizelor (de
81
obicei consulul) ştie că se află în faţa unui caz de trafic, procedura este accelerată şi
simplificată.
Dacă persoana are documente false sau nu are documente deloc, OIM contactează
ambasada şi solicită documentul de călătorie necesar. Victima trebuie să dovedească
că este cetăţean al acelei ţări, ambasada putând cere în ţara de origine verificarea
adresei familiei şi a identităţii victimei.
După obţinerea documentului de călătorie, victima este asistată de reprezentanţii OIM
în ceea ce priveşte pregătirile de călătorie, precum coordonarea cu alte misiuni OIM
în ceea ce priveşte tranzitul şi sosirea la punctul de frontieră din ţara de destinaţie.
După sosire în ţara de origine, recepţia cazului şi asistenţa sunt confirmate de către
misiunea OIM din această ţară.
Înainte de plecare, misiunea OIM din ţara de origine trebuie să fie informată despre
caz şi să primească toate documentele necesare precum profilul victimei, raportul
medical precum şi planul de reintegrare anticipat. Toate aceste informaţii sunt absolut
confidenţiale, iar accesul la ele este permis exclusiv echipelor de asistenţă OIM care
acţionează în ţara de destinaţie şi în ţara de origine.
Echipa de asistenţă a OIM Bucureşti, pe baza informaţiilor mai sus menţionate despre
victimă, primite de la misiunea OIM din ţara de destinaţie, anunţă echipa din adăpost
asupra datei de sosire a victimei şi, dacă este cazul, asupra nevoilor urgente ale
acesteia.
2. Asistenţa la aeroport
Echipa de asistenţă şi operaţiuni a OIM aşteaptă victima la punctul de frontieră.
Serviciile oferite la punctul de frontieră includ: asistenţă în îndeplinirea formalităţilor
de trecere a frontierei, suport psihologic, îngrijire medicală de urgenţă (în cazul în
care aceasta este necesară) şi o scurtă informare asupra opţiunilor pe care victima le
are în cadrul programului de asistenţă oferit de către OIM Bucureşti. În funcţie de
opţiunile victimei, acesteia i se asigură transportul la Centrul de asistenţă şi tranzit
pentru victimele traficului de fiinţe umane din Bucureşti sau la gară/autogară.
3. Asistenţa în tranzit
82
Pachetul de asistenţă în tranzit este compus din următoarele tipuri de servicii şi
activităţi: cazare, asistenţă medicală de urgenţă, anchetă preliminară şi transport local.
Toate victimele pot rămâne în Centrul de asistenţă şi tranzit pentru o noapte. După
sosirea în Centru, în cazul persoanelor suspectate de boli contagioase se va acorda
imediat asistenţă medicală de urgenţă.
La centru, echipa de asistenţă a OIM Bucureşti realizează un interviu preliminar cu
victima. Intervievarea este o componentă foarte importantă în lucrul cu victimele
tarficului, iar nevoia de a strânge cât mai multe informaţii şi date despre situaţia
trecută şi prezentă a victimei este urgentă în sensul unei evaluări cât mai bune a
nevoilor imediate ale acesteia.
Asistenţă pre-reintegrare
Acest tip de asistenţă se acordă victimelor traficului de fiinţe umane în Centrul de asistenţă şi transit.
Centrul de primire şi adăpostire temporară, asistenţă medicală şi consiliere de
specialitate pentru femei repatriate, victime ale traficului de persoane funcţionează ca
rezultat al cooperării dintre Organizaţia Internaţională pentru Migraţie, Biroul din
România, Ministerul Administraţiei şi Internelor (prin Oficiul Naţional pentru
Refugiaţi) şi Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române (prin Sectorul Biserica şi
Societatea). Echipa de asistenţă care lucrează în Centru este alcătuită din cinci
persoane, asistente sociale şi psihologi. Capacitatea Centrului este de 12 locuri pentru
victimele asistate pe termen lung şi 4 locuri pentru victimele aflate în tranzit.
Intrarea în adăpost
Persoana asistată discută cu echipa de asistenţă a OIM asupra situaţiei şi
perspectivelor pe care le are şi i se prezintă programul de asistenţă de care poate
beneficia. In funcţie de circumstanţe, persoana asistată decide dacă va rămâne în
adăpost sau se va întoarce acasă, caz în care va fi referită unei organizaţii
neguvernamentale, membră în reţeaua OIM de asistenţă pentru victimele traficului de
fiinţe umane, din regiunea respectivă.
83
Fiecare persoană care decide să rămână în adăpost este referită asistentului social de
serviciu care va deveni responsabilul cazului respectiv. Asistentul social îi prezintă
persoanei asistate contractul privind regulamentul interior al Centrului şi o informează
despre necesitatea menţinerii confidenţialităţii privind adăpostul (locaţia acestuia,
activităţile ce se desfăşoară în adăpost, cine sunt beneficiarele programului de
asistenţă, etc.). Contractul va fi semnat de către persoana asistată.
În cazul în care persoana asistată este minoră, ea va putea rămâne în adăpost numai cu
acordul părinţilor. Dacă aceştia nu pot fi găsiţi şi contactaţi, echipa OIM anunţă
Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi Adopţie (ANPCA), care va realiza
o evaluare proprie a cazului şi va putea decide dacă persoana rămâne în adăpost, va fi
referită unei instituţii pentru minori sau familiei.
Servicii oferite în cadrul Centrului de asistenţă şi tranzit
Asistenţă medicală
Persoanele asistate care vor rămâne în adăpost o perioadă mai lungă vor fi examinate
de medicul Oficiului Naţional pentru Refugiaţi. Analizele de laborator şi controlul
ginecologic se realizeză la Policlinica Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Controalele medicale de specialitate vor fi realizate, pentru persoanele care au nevoie,
în cadrul Policlinicii MAI, pe baza trimiterii medicului ONR. Persoanele care suferă
de boli contagioase (tuberculoză, boli infecţioase) sunt referite spitalelor din Bucureşti
care derulează programe naţionale de combatere a acestor boli.
Activităţi în cadrul adăpostului
Sub supravegherea echipei de asistenţă din cadrul Centrului şi cu ajutorul unor
voluntari specializaţi, au loc o serie de activităţi precum cele rezidenţiale (dezvoltarea
unor abilităţi de muncă - gătit, curăţenie, administrarea bugetului personal, căutarea
unui loc de muncă);
terapie ocupaţională şi art-terapie (cursuri IT, croitorie, ateliere de pictură, poezie şi
lucru manual, drama terapie; voluntariat în grădiniţe); discuţii de grup (educaţie
sexuală, legislaţia muncii, bune maniere etc.); activităţi recreative (spectacole, vizite
la muzee, plimbări în parc, excursii).
Referire către ONG-uri
84
Persoana asistată în adăpost va fi referită unui ONG din Bucureşti de către echipa de
asistenţă a OIM. Organizaţia neguvernamentală va elabora şi implementa planul de
reintegrare în funcţie de nevoile victimei, concentrându-se pe consiliere psihologică,
consiliere vocaţională, găsirea unui loc de muncă. Asistentul social din adăpost
(responsabil de caz) ţine permanent legătura cu reprezentanţii ONG-ului.
Ieşirea din adăpost
Ieşirea din adăpost are loc în două situaţii: la decizia persoanei asistate sau în
momentul în care echipa de asistenţă împreună cu victima consideră că sunt întrunite
toate condiţiile pentru că aceasta din urmă a ajuns într-un stadiu de echilibru
psihologic şi, după găsirea unui loc de muncă, poate continua singură să se susţină
material.
În prima situaţie, persoana asistată părăseşte adăpostul şi refuză asistenţa din partea
OIM.
În cea de-a doua situaţie, OIM susţine victima în găsirea unui loc de muncă,
închirierea unui apartament şi continuă să se afle în contact permanent cu aceasta.
Una dintre preocupările majore ale echipei de asistenţă a OIM o reprezintă
identificarea unui mediu sigur de viaţă în afara adăpostului şi în acest sens este
preferat mediul familial, accentul punându-se pe disponibilitatea membrilor familiei
de a susţine procesul de reintegrare.
Reintegrare pe termen mediu
Biroul OIM Bucureşti colaborează cu un număr de 20 de organizaţii
neguvernamentale din România care oferă asistenţă pentru reintegrarea socială a
victimelor traficului. Victimele care doresc să se întoarcă acasă şi să fie integrate în
programul de asistenţă sunt referite organizaţiei aflate în localitatea sa de reşedinţă
(sau în apropierea acesteia). Specialiştii din ONG, în coordonare cu echipa de
asistenţă a OIM Bucureşti, elaborează un plan de reintegrare pe baza evaluării
nevoilor victimelor. Bugetul alocat ONG-ului pentru fiecare caz depinde de planul de
reintegrare, dar şi de proiectul în cadrul căruia victima a fost repatriată. Bugetul este
utilizat după cum urmează: 15% pentru cheltuielile administrative ale ONG-ului, 25%
pentru onorariile experţilor din ONG şi 60% pentru servicii directe oferite victimei.
85
Organizaţiile neguvernmentale, partenere ale OIM Bucureşti în programele de
asistenţă pentru victimele traficului de fiinţe umane Bucureşti, oferă o gamă de
servicii după cum urmează:
a) asistenţă medicală: control ginecologic, analize tuberculoză, SIDA şi alte boli cu
transmitere sexuală; asigurarea tratamentului necesar.
b) consiliere psihologică: se urmăreşte depăşirea traumei provocate de experienţa de
trafic; îmbunătăţirea capacităţii persoanei asistate de a deveni independentă şi de a lua
decizii; îmbunătăţirea relaţiilor ei cu familia.
c) consilierea familiei: se urmăreşte facilitarea integrării persoanei asistate în familie
şi în comunitate, precum şi înţelegerea de către membrii familiei a problemelor ei.
d) cursuri vocaţionale, găsirea unui loc de muncă: persoana asistată poate fi
reintegrată şcolar sau poate urma cursuri vocaţionale de scurtă durată în croitorie,
bucătărie, secretariat, operare computer, limba engleză.
e) asigurări sociale: intermedierea relaţiei cu instituţii precum Casa de Asigurări de
Sănătate, Agenţia Judeţeană pentru Ocuparea Forţei de Muncă, Direcţia pentru
Protecţia Copilului etc.
f) ajutor material: achiziţionarea de hrană, haine, animale de gospodărie. Provenienţa
multor victime din regiuni sărace face necesară asigurarea stabilităţii materiale înainte
de implementarea planului de reintegrare.
g) procurarea documentelor de identitate: aşa cum am prezentat mai sus, unul dintre
mijloacele prin care traficanţii îşi impun controlul asupra victimelor este confiscarea
actelor.
h) asistenţă juridică: cu referire la experienţa de trafic (drepturile omului, statutul de
victimă, statutul de martor în procesele împotriva traficanţilor) sau în alte domenii
(dreptul muncii, custodia copiilor etc.).
Organizaţia neguvernamentală elaborează la fiecare două luni rapoarte narative despre
activităţile realizate în cadrul procesului de reintegrare şi despre evoluţia cazului,
precum şi rapoartele financiare corespunzătoare. Echipa de asistenţă a OIM Bucureşti
monitorizează progresul cazurilor individuale prin vizite de teren, prin comunicarea
permanentă cu victima şi cu experţii organizaţiei neguvernamentale implicate.
Programele OIM Bucureşti de asistenţă pentru victimele traficului de fiinţe umane şi
de prevenire a traficului în România îşi propun să contribuie la eforturile regionale de
86
combatere a traficului de fiinţe umane, prin coordonarea activităţilor de asistenţă
acordate victimelor, în special fete şi tinere femei din România şi să sensibilizeze
opinia publică cu privire la problematica legată de acest fenomen în continuă creştere.
87
BIBLIOGRAFIE
Abraham P., Nicolăescu V., Iaşnic B. – „Poliţia Comunitară”, Editura Expert, Bucureşti, 2002 Abraham P. – „Legislaţie în asistenţa socială”, Editura Naţională, Bucureşti, 2000
Berger V. – „Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului”, Institutul Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 1998 Bocancea N. – „Elemente de asistenţă socială”, Editura Polirom, Iaşi, 1999 David D., Holdevici I., Szamoskozi S., Băban A. – „Psihoterapie şi hipnoterapie cognitiv-comportamentală”, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 1998 Dijk J. J. M van, Fiselier, J. P. S. – „Studies in victimology”, Nijmegen Institute of Criminology, 1974 Dijk J. J. M. van - „Victims rights: A right to better services or a right to Active Participation?” Criminal Law in Action, Gouda Quint BV, Arnhem, 1986 Dijk J. J. M. van – „Regaining a sense of community and order: General Report and conclusions of the conference in Research on victimization”, 16th Criminological Research Conference, Council of Europe, Strasbourg, 1985 Dryden W., DiGiuseppe R. – „Ghid de terapie raţional-emotivă şi comportamentală”, Editura ASCR, 2003 Evans K., Sullivan J. M. – „Treating Addicted Survivors of Trauma”, The Guiford Press, 1995 Fattah E. A. – „Towards a Critical Victimology”, Macmillan, London, 1992 Fischer G., Riedesser P. – „Tratat de psihotraumatologie”, Editura Trei, Bucureşti, 2001 Joutsen M. – „The role of the victim of crime in European Criminal Justice Systems”, Helsinki, HEUNI, 1987 Kelly L. – „Surviving Sexual Violence”, Polity Oxford, 1988 Mawby R. I., Walklate S. – „Critical Victimology”, Sage Publications, London, 1994 Miclea M. - „Psihologia cognitivă”, ediţia a II-a, revizuită, Editura Polirom Miclea M., Băban A., Lemeni G., Petrovai D., Negru O., Subţirică A., Botiş A., Tiba A., Ţăran A. – „Tehnici şi abilităţi de consiliere modul I; Evaluarea şi conceptualizarea cognitiv-comportamentală în consilierea psihologică”, Catedra de psihologie Cluj-Napoca şi Centrul Expert, Universitatea Babeş – Bolyai, Cluj-Napoca, 2004 Miftode V. – „Dimensiuni ale asistenţei sociale”, Editura Eidos, Botoşani, 1995 Palmer S., Dryden W., - „Counselling for Stress Problems”, Sage Publications, London, 1996 Papageorgiu C., Wells A. – „Depressive Rumination: Nature, Theory and tratment”, John Wiley and Sons. Ltd., 2004 Petrovai D., Negru O. – „Suport de curs: strategii de intervenţie în consilierea psihologică a victimelor traficului de fiinţe umane”, OIM, Bucureşti, 2003 Roberts A. R. – „Helping crime victims”, Newbury Park, CA: Sage, 1990 Wells A. – „A metacognitive model and therapy for generalised anxiety disorder”, Clinical Psychology and Psychotherapy, 1999
88
Wilson J. P.- „Trauma, transformation and healing. An integrative aproach to theory research and posttraumatic therapy”, Brunner and Mazel, New York 1989 Mc. Nubb F. – „Brief psychotherapy, CMT: an integrative aproach in clinical practice”, John Wiley and sons ltd, 1993 Zamfir E., Zamfir C. – „Politici sociale, România în context european”, Editura Alternative, Bucureşti, 1995 *** „Ghid de practici şi proceduri privind repatrierea minorilor neînsoţiţi, cetăţeni români, aflaţi în afara României”, Oficiul Naţional pentru Refugiaţi, 2003 *** „Handbook on Justice for Victims on the use and application of the United Nations Declaration of Basic Principles of Justice for Victims of Crime and Abuse of Power”, Geneva, 1999 *** „Manual de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale. DSM - IV ediţia a patra”, American Psychiatric Association, 1994
89