Post on 15-Dec-2015
INTRODUCERE
Din aprecierile de zi cu zi, de a lungul secolelor, s a constatat, valoarea inestimabila a unui
organism viu complex, a unui miracol, a carui creator isi pastreaza inca bine ferecate tainele, a
unui computer in continua miscare, prelucrarea si eliberarea de soluti utile, acesta fiind
''Valoarea si viata plantelor medicinale''.
Omul primitiv lua cele necesare din mediu inconjurator si cauta sa vindece toate bolile cu
ajutorul plantelor pe care le avea la indemana. Omul cauta mijloace curative in mod emperic ,
de aceea numeroase plante medicinale , folosite de medicina stintifica actuala au o istorie
foarte veche.
Omul modern dar si cel antic in simplitatea lui le afla misterul lecuitor pe parcusul istoriei si
existentei sale, a incercat sa le cunoasca si sa le stapaneasca, si pana intr un final sa le
introduca in practica medicinala.
Terapia experimentata in mii de anii, bazata pe plante cu terapii naturiste care au principii si
interpretari materialiste, se numeste ''fitoterapie''.
Fitoterapia moderna a devenit astazi o stiinta interdisciplinara , ea presupune o colaborare cat
mai stransa intre medic, farmacist, chimist , biolog ,matematician, psiholog, inginer sau
tehnolog avand un unic scop>gasirea si aplicarea remediului cel mai potrivit bolnavului.
ARGUMENT
Fitoterapia este ramura terapeutica care utilizeaza plantele medicinale si preparatele
medicinale ca mijloace de prevenire si tratarea A bolilor.
Motivul care ma determinat sa aleg tema ''fitoterapia segmentului gastrointestinal''este acela
de a aduce la cunostinta atat cat se poate, ca plantele medicinale pot face miracole asupra
aparatului digestiv avand in vedere ca este foarte eficient in multe boli ale segmentului
gastrointestinal, planta influentand favorabil vindecarea naturala a acestora. Fitoterapia
segmentului gastrointestinal contine un numar mare de plante, cu actiune asupra glandelor
intestinale si a secretiilor lor, asupra mucoaselor, florei microbiene patogene, a sintezei
enzimatice , a resorbtiei substantelor nutritive.
UN ALT MOTIV CARE MA DETERMINAT SA ALEG ACESTA TEMA,ESTE boala
suferita de o persoana din familia mea,la nivelul intestinului subtire,care la randul sau a apelat
la medicina naturista.folosind plantele medicinal naturiste,rezultatul tratamentului a fost unul
excetional,neajunganduse la tratamentul medicinii moderne.
Recomand tuturor pacientilor care sufera de afectiuni usoare sau mai severe sa apeleze cu
incredere la medicina naturista deoarece rezultatele sunt uimitoare.Cred intro vindecare lenta
dar singura cu ajutorul acestor plante care nu dauneaza organismului si nu genereaza alte
boli .
In urma studilor efectuate asupra temei problemaTICE legatura cu fitoterapia segmentului
gastrointestinal, am structurat tema in urmatoarele capitole mai importante cum ar fi>
descrierea si anatomia segmentului gastrointestinal continand descrierea stomacului ,
descrierea intestinului subtirea , descrierea intestinului gros , descrierea duodenului ,
continuand cu fiziologia stomacului, duodenului ,intestinului gros si intestinului subtire, si
suferintele aparatului digestiv care se preteaza cel mai bine la terapia cu plante si produse din
plante rezultatele fiind evidente de cele mai multe ori spectaculoase.
In tema a mai structurat si afectiunile mai frecvente ale segmentului gastrointestinal SI A
ApRATULUI DIGESTIV si plante utilizate in fitoterapia acestora afectiunI
Si nu in ultimul rand formele farmaceutice sub care se administreaza produsele vegetale in
bolile frecvente la nivelul stomacului, duodenului a intestinului gros si a intestinului subtire.
Tema prezinta remedii naturale ce nu dau reactii adverse, efecte secundare nedorite, sau
dependenta si se pot folosi cu incredere de oricine.Contine tehnologii simple dar sigure a unor
produse si forme fitoterapeutice ce se pot obtine in farmacia casei, care sunt usor de obtinut ,
usor de administrat , manipulat si pastrat.
CApITOLUL I ANATOMIA SEGMENTULUI GASTROINTESTINAL
Sistemul digestiv reprezinta ansamblul morfologic si functional de organe ce realizeaza
digestia si absorbtia alimentelor ingerate precum si evacuarea tuturor rezidurilor care nu le
asimileaza.
I.I ANATOMIA STOMACULUI
Stomacul ( ventriculus sau gaster)este situat in loja gastrica si care ocupa cea mai mare parte
din regiunea subfrenica stanga si corespunde epigastrului si hipocondrului stang.
Stomacul este organul principal al tubului digestiv superior fiind situat intraperitoneal, in
etajul supramezocolic, la nivelul lojei subfrenice stangi.
Stomacul, la acest nivel, este fixat in principal de presa abdominala exercitata prin contractia,
in mod direct a muschilor peretilor abdominali, asemena interpozitia delimitata superior de
esofag si inferior de duoden, formatiunile peritoneale care leaga stomacul de organele din
proximitate, si pachetele vasculo-nervoase ce traverseaza regiunea constitue alte mijloace de
fixare la acest nivel.
In situatia indivizilor normostenici in ortostatism, stomacul cu pereti reciproc aplicati are
lungimea de 18 cm si 7cm latime , are forma unei litere ''J''.In cazul in care stomacul este plin
latimea creste pana la 12cm iar latimea la 25cm.
Configuratie externa pune in evidenta stomacului 2 pereti (anterior si posterior) 2 orifici
superior si inferior si 2 margini dreapta si stanga.
Mica curbura
Curbura mica sau margine dreapta (cuvatura , venticuli minor)continua marginea dreapta a
esofagului. Concativitatea curburi mici, este descrisa de segmentul orizontal si vertical
ascendent usor catre partea dreapta, intersectia acestor indentificandu-se cu incizura angulara
(incizura angularis) sau unghiul gastric.
Segmentul orizontal prezinta succesiv incizura duodenopilorica superioara si incizura pilorica
superioara, corespunzatoare limitei exteriora dintre duoden si stomac. Curbura mica impreuna
cu bulbulduodenal delimiteaza regiunea celiaca a lui luscka in posterior prin intermediul
peritoneului .
Marea curbura gastrica
Marginea stanga sau curbura mare (curvatura ventriculi major) continua marginea stanga a
esofagului. Initial descrie o traiectorie ascendenta, delimitand la exterior versantul drept al
fornixului gastric care impreuna cu marginea stanga a esofagului constituie bratele incizurii
cardiace (incisura cardica) sau unghiul lui His. Ulterior, limiteaza pe rand fornixul si corpul
stomacului, avand un traiect descendent, dupa care de la nivelul antrului se incurbeaza intr-o
traiectorie usor ascendenta catre partea dreapta. La acest nivel, sunt prezente succesiv incizura
pilorica inferioara si incizura duodenopilorica inferioara, corespunzatoare limitei exterioare
dintre stomac si duoden. Prin intermediul ligamentului gastrocolic, curbura mare vine in
raport cu colonul transvers. Marginile stomacului reprezinta limitele de separatie intre
peretele anterior si cel posterior.
Peretele gastric anterior(paries anterior) si prezinta o portiune toracica si una abdominala. La
acest nivel se defineste spatiul semilunar Traube, corespunzator proiectiei toracice a
fornixului gastric la baza hemitoracelui stang. Astfel, convexitatea limitei superioare
desfasoara un arc de cerc care trece prin varful cordului unind extremitatea anterioara a
cartilajului 8 costal stang de extremitatea anterioara a coastei 11 stanga, iar inferior, spatiul
Traube este delimitat rectiliniu de extremitatile liniei arcuate. La nivelul spatiului semilunar al
lui Traube, prin percutie este identificat timpanismul stomacal.
Portiunea abdominala este subimpartita la randul sau in doua regiuni, mediala acoperita de
fata viscerala a ficatului, corespunzatoare lobului patrat si stang al ficatului si laterala, care
vine in raport direct cu fibrele musculare ce structureaza peretele abdominal anterior la acest
nivel. Clinic, zona laterala este recunoscuta ca triunghiul lui Labbe, delimitat la stanga de
rebordul costal stang, la dreapta de linia care se suprapune marginii inferioare a ficatului, iar
inferior corespunde liniei trasata prin cartilajul coastelor 9 de fiecare parte.
Peretele gastric posterior(paries posterior) constituie peretele anterior al bursei omentale, prin
intermediul careia stomacul vine in raport cu structurile prezente la acest nivel si peretele
abdominal posterior.
Cardia si pilorul
Stomacul comunica superior cu esofagul si inferior cu duodenul prin cate un orificiu de
forma circulara si anume orificiul cardic si respectiv orificiul piloric In mod conventional,
avand in vedere criterii anatomice, fiziologice si radiologice, stomacul este impartit in doua
portiuni, verticala si orizontala, separatia dintre acestea fiind desemnata de incizura angulara
si depresiunea formata de sfincterul antrului. Portiunea verticala sau regiunea fundico-
corporeala Reprezinta aproximativ 2/3 din stomac si care este la randul sau subimpartita in
fornix si corpul stomacului. asemenea, la acest nivel este sesizata portiunea cardiaca (pars
cardiaca), ce corespunde orificiului cardic si se caracterizeaza prin prezenta glandelor
cardiace.
Fundul stomacului reprezinta camera cu aer a stomacului, orientata catre diafragm, prin
intermediul caruia vine in raport cu cordul, pleura si plamanul stang. Delimitarea inferioara a
acestuia se face prin linia orizontala care strabate unghiul cardic. De la acest nivel stomacul se
continua cu corpul pana la nivelul de separatie cu portiunea orizontala, indicat de linia
aproximativ verticala trasata prin unghiul gastric si depresiunea determinata de sfincterului
antrului.
Portiunea orizontala sau regiunea antro-pilorica
Continua corpul stomacului de la planul ce intersecteaza unghiul gastric si depresiunea
determinata de sfincterului antrului pana la santul duodenopiloric, in care in mod inconstant
se plaseaza vena prepilorica (vena praepylorica) ce marcheaza limita de separatie dintre
stomac si duoden. La randul sau, portiunea orizontala este divizata in antrul si canalul piloric.
Antrul piloric este segmentul mai dilatat al portiunii orizontale, iar canalul piloric este un tub
cilindric ce conduce catre pilor portiunea terminala a stomacului prevazuta cu sfincterul
piloric. Santul piloric este pus in evidenta de incizurile pilorice inferioaraq si suerioara
reprezinta un reper prin care se constata separatia dintre cele doua segmente ale portiunii
orizontale.
Peretele gastric
Grosimea peretelui gastric masoara aproximativ 3 mm, iar constitutia sa asigura
functionalitatea stomacului de a se adapta in vederea depozitarii si degradarii alimentelor
concomitent cu evacuarea acestora intermitenta catre segmentul urmator al tractului digestiv.
Structura peretelui prezinta patru tunici, dispuse de la exterior catre interior astfel: seroasa,
musculara, submucoasa, mucoasa.
Tunica seroasa (tunica serosa) consta in mezoteliul peritoneal ce captuseste intreaga suprafata
exterioara, mai putin fata posterioara a fornixului prin care stomacul adera la diafragm,
mentinand aceasta regiune intr-o imobilitate aproape completa. Seroasa se aplica de stomac
prin intermediul stratului subseros (tela subserosa) format din tesutul conjunctiv ce prezinta
ligamentele stomacului (ligamenta ventriculi) care contribuie la mentinerea formei curbate a
organului. Tunica musculara (tunica muscularis) este responsabila cu tranzitul masei
alimentare la acest nivel, fiind constituita dintr-un strat extern cu fibre longitudinale, strat
mijlociu cu fibre circulare, a caror condensare realizeaza sfincterul piloric, si un strat intern cu
fibre oblice, prezent doar in portiunea digestorie a stomacului. Tunica submucoasa (tela
submucosa) se interpune intre musculara si mucoasa, prilejuind adaptarea mucoasei la
motilitatea gastrica. Este alcatuita din testut conjunctiv lax, bogat in fibre elastice si
formatiuni neurovasculare. Tunica mucoasa (tunica mucosa) din punct de vedere
morfofunctional reprezinta componenta esentiala a peretelui gastric. Mucoasa este separata de
tunica submuscoasa prin musculara mucoasei, iar din structura sa fac parte stratul epitelial si
corionul (lamina propria). La randul sau, stratul epitelial prezinta epiteliu de suprafata simplu
cilindric si aparatul glandular intraepitelial reprezentat de glandele gastrice responsabile cu
secretiile digestive la acest nivel. Corionul se interpune intre epiteliul de suprafata si glandele
gastrice pana la nivelul muscularei mucoasei si este alcatuit din tesut conjunctiv si limfoid. Pe
suprafata mucoasei se observa o serie de santuri care delimiteaza ariile gastrice (area
gastricae) corespunzatoare plicilor viloase (plicae villosae) separate la randul lor de criptele
sau foveolele gastrice (foveolae gastricae) la nivelul carora se deschid glandele gastrice.
Glandele stomacului
In raport cu regiunile stomacului, glandele gastrice difera ca structura morfofunctionala,
astfel se definesc glande cardiale, gastrice propriu-zise si pilorice. Glandele cardiale
(glandulae cardiacae) individualizeaza regiunea cardiala a stomacului si realizeaza bariera
alcalina intre stomac si esofag prin secretia de mucus. Glandele gastrice propriu-zise
(glandulae gastricae propriae) sau glandele fundice sunt cele mai numeroase, raspandite in
fornixul si corpul stomacului. Celulele formatoare sunt responsabile cu elaborarea acidului
clorhidric, proenzime digestive si mucus. Glandele pilorice (glandulae pyloricae) sunt plasate
in regiunea antropilorica a stomacului si secreta mucus. Vascularizatia stomacului
Stomacul este cel mai bogat vascularizat segment al tubului digestiv. In principal, circulatia
arteriala este asigurata de trunchiul celiac prin artera hepatica, splenica si gastrica stanga. Din
artera hepatica se desprind artera gastrica dreapta, care dupa ce trece inaintea pilorului se
continua ascendent pe curbura mica si artera gastroduodenala, care trece inapoia pilorului si
emite artera gastroepiploica dreapta ce ascensioneaza pe curbura mare. Din artera splenica se
formeaza artera gastroepiploica stanga care are un traiect descendent in lungul curburii mari,
anastomozandu-se in plin cu artera gastroepiploica dreapta formand arcul arterial al curburii
mari, si arterele gastrice scurte, ce se distribuie fornixului stomacului, inainte de a patrunde
prin ligamentul gastrolienal. Artera gastrica stanga strabate ligamentul gastropancreatic,
ascensionand catre regiunea cardica dupa care descrie un traiect descendent in lungul curburii
mici, unde se anastomozeaza in plin cu artera gastrica dreapta si formeaza astfel arcul arterial
al curburii mici. Din arcurile arteriale corespunzatoare curburilor se desprind ramuri arteriale
prin care sangele iriga diferitele tunici ale stomacului. Circulatia venoasa gastrica corespunde
in general circulatiei arteriale de la acest nivel, venele insotind indeaproape arterele omonime.
Asadar, venele gastrice ce acompaniaza arcul arterial al curburii mici sunt tributare venei
porte, iar venele gastroepiploice, dreapta si stanga se dreneaza in vena mezenterica superioara
si respectiv vena splenica. In sistematizarea circulatiei limfatice se disting patru teritorii
limfatice al caror drenaj final conduce catre nodurile celiace. Cea mai intinsa regiune
limfatica este tributara ganglionilor limfatici gastrici stangi, preluand limfa de la nivelul micii
fornixului, precum si din cea mai mare parte a corpului gastric si mica curbura. Limfa din
partea inferioara a corpului gastric si regiunea antro-pilorica este drenata in ganglionii
limfatici gastroepiploici drepti si ganglionii limfatici pilorici inferiori. Zona a treia cuprinde
regiunea gastrica corespunzatoare segmentului stang al marii curburii, din care vasele
limfatice se varsa in ganglionii limfatici gastroepiploici stangi si splenopancreatici.
Portiunea stomacului corespunzatoare segmentului drept al curburii mici alaturi de o parte
din regiunea pilorica constituie cea de-a patra arie limfatica, la acest nivel, limfa fiind drenata
de ganglionii limfatici gastrici drepti si ganglionii limfatici pilorici superiori. Inervatia
stomacului Inervatia stomacului este realizata pe cale intrinseca si extrinseca. Inervatia
intrinseca este asigurata de ramurile nervoase din vag si plexul celiac care patrund in peretele
gastric la nivelul stratului muscular alcatuind plexul nervos mienteric Auerbach si la nivelul
stratului submucos formand plexul nervos submucos Meissner. Inervatia extrinseca este
realizata de fibre parasimpatice din nervul vag si fibre simpatice din plexul celiac. La nivelul
jonctiunii esogastrice, nervii vagi, stang si drept ajung sub forma trunchiurilor vagale anterior,
corespunzator vagului stang si posterior, corespunzator vagului drept. Din trunchiul vagal
anterior, care se continua in lungul curburii mici prin nervul lui Latarjet, se desprind ramuri
gastrice anterioare ce descind pe fata anterioara a stomacului dispersate pana la nivelul
regiunii pilorice. Imediat inferior de orificiul cardic, trimite un ram ce strabate partea
superioara a omentului mic pentru a patrunde in pediculul hepatic. Trunchiul vagal posterior
urmareste, de asemenea, curbura mica pe fata ei posterioara, distribuind ramuri catre fata
posterioara a stomacului. Din lantul ganglionar T5-T10 ajung la ganglionul celiac fibrele
preganglionare din nervii splanhnici, iar fibrele postganglionare ajung sa se distribuie
stomacului de la nivelul curburii mici, pe traiectul ramurilor trunchiului celiac, in special prin
intermediul plexurilor periarteriale ce acompaniaza arterele gastrice. Raporturile stomacului.
I.II ANATOMIA DUODENULUI
Duodenul reprezinta prima portiune a intestinului subtire in care chimul gastric este evacuat
din stomac pentru continuarea digestiei, acesta asigurand relatii fiziologice de importanta
majora cu canalul coledoc si ductul pancreatic.
Spre deosebire de segmentele urmatoare ale intestinului subtire, duodenul este fixat la peretele
abdominal, aderenta acestuia fiind dobandita secundar, inca din stadiile initiale ale dezvoltarii
ontogenetice, prin intermediul mezoduodenului. Duodenul masoara aproximativ 20-25 cm
lungime, descriind un arc de cerc, cu concavitatea orientata spre stanga ce cuprinde capul
pancreasului si portiunile terminale ale ductelor hepato-pancreatice. Calibrul sau variaza,
micsorandu-se progresiv pe masura ce trecerea catre jejun este realizata. Limita de separatie
dintre stomac si duoden este redata de santul duodenopiloric, in care se plaseaza inconstant
vena prepilorica, iar limita distala este indicata de unghiul duodenojejunal, duodenul situandu-
se astfel in intregime supraombilical. La acest nivel este mentinut in pozitie de presa
abdominala, exercitata de peretii abdominali prin contractia muschilor constituienti, precum si
prin intermediul peritoneului, mezocolonului transvers si dispozitivului hepato-pancreatic,
formatiunilor neurovasculare si muschiului suspensor al duodenului.
Sistemul digestiv și anatomia duodenului
Conform traiectului sau, duodenul este subimpartit in patru segmente. Portiunea superioara
este segmentul incipient al duodenului, cel mai dilatat, motiv pentru care este denumit si
bulbul duodenal, ce delimiteaza inferior hiatusul lui Winslow. Se intinde pe aproximativ 5
cm, intre santul duodenopiloric, corespunzator vertebrei L1 si flexura duodenala superioara,
corespunzatoare colului vezicii biliare. De la acest nivel, duodenul descinde pe flancul drept
al vertebrelor L2 si L3 pana la extremitatea inferioara a rinichiului drept, unde se incurbeaza,
formand flexura duodenala inferioara, ce marcheaza limita distala a portiunii descendente,
incrucisata anterior de insertia mezocolonului transvers. In continuare, traiectul duodenului
este reprezentat de portiunea orizontala care trece transversal pe flancul stang al coloanei
vertebrale, de unde urca la nivelul vertebrei L2, descriind portiunea ascendenta, delimitata sub
mezocolonul transvers de flexura duodenojejunala. Configuratia interioara este dominata de
plicile circulare Kerkring si vilozitatile intestinale ce caracterizeaza intestinul subtire. Pe
peretele posterior al duodenului descendent, in partea mediala se gaseste plica longitudinala a
duodenului, individualizata de traiectul ductelor coledoc si pancreatic, care se deschid la
extremitatea inferioara a plicei prin intermediului papilei duodenale mari sau ampula lui
Vater. Superior de aceasta, de asemenea la nivelul plicii longitudinale, se deschide ductul
pancreatic accesor in papila duodenala mica. Din punct de vedere histologic, duodenul este
alcatuit din cele patru tunici caracteristice tractului digestiv abdominal: seroasa, musculara,
submucoasa, mucoasa. Acestea se prezinta la nivelul duodenului identic stuctural si functional
cu restul intestinului subtire. Particularitatile sunt evidentiate de tunica seroasa, denumita si
peritoneul duodenului, care se comporta diferit in raport cu situatia traiectoriala a duodenului
si tunica submucoasa, in care sunt prezente glandele Brunner, ce confera acestui segment
esentialitatea histologica. Jumatatea incipienta a bulbului duodenal este situata complet
intraperitoneal, in rest duodenul este extraperitoneal, seroasa captusind numai fata anterioara a
acestuia. In vecinatatea duodenului, sunt identificate o serie de recesuri formate de peritoneul
de la acest nivel, precum recesul duodenal superior si inferior, recesul paraduodenal si
retroduodenal.
Glandele Brunner descresc numeric de la nivelul papilei duodenale mari. Acestea sunt
formate din celule mucoase si prezinta cate un canal excretor care traverseaza mucoasa pentru
a se deschide intr-o glanda Lieberkuhn.
Vascularizatia duodenului
Circulatia arteriala este asigurata de artera gastroduodenala, care emite arterele
pancreaticoduodenale superioare si artera mezenterica superioara, din care pleaca arterele
pancreaticoduodenale inferioare. Acestea formeaza doua arcade in jurul capului pancreatic,
din care se desprind o suita de ramuri arteriale atat pentru duoden cat si pentru pancreas. La
nivelul bulbului duodenal, sangele arterial ajunge si prin arterele supraduodenale si
retroduodenale, desprinse de asemenea din artera gastroduodenala. Circulatia venoasa o
acompaniaza pe cea arteriala, drenajul final fiind preluat de vena porta. Circulatia limfatica
este tributara ganglionilor hepatici si celiaci. Inervatia duodenului Inervatia extrinseca este
asigurata de fibrele vegetative simpatice si parasimpatice, provenite in cea mai mare parte din
plexul celiac, iar inervatia intrinseca este pusa in evidenta de plexurile mienteric Auerbach si
submucos Meissner.
Raporturile duodenului
Portiunea superioara Anterior lobul patrat al ficatului si colul vezicii biliare Posterior
vestibulul bursei omentale (medial) si ductul coledoc, vena porta, artera gastroduodenala
(lateral) Superior insertia omentului mic Inferior capul pancreasului si omentul mare
Portiunea descendenta Anterior fata viscerala a ficatului, vezica biliara, extremitatea dreapta a
colonului transvers (segmentul supramezocolic) si ansele jejunale (segmentul submezocolic)
Posterior fata anterioara a rinichiului drept si pediculul renal (prin intermediului fasciei de
coalescenta retroduodenopancreatica Treitz) Medial (stanga) capul pancreasului si ductele
hepato-pancreastice Lateral (dreapta) ficatul (segmentul supramezocolic) si colonul ascendent
(segmentul submezocolic) Portiunea orizontala Anterior insertia mezenterului si vasele
mezenterice superioare Posterior coloana vertebrala, aorta si vena cava inferioara (prin
intermediul fasciei de coalescenta retroduodenopancreatica Treitz) Superior capul
pancreasului Inferior ansele intestinului subtire Portiunea ascendenta Anterior mezocolonul
transvers Posterior vasele genitorenale drepte Medial (dreapta) aorta, procesul uncinat
pancreatic si radacina mezenterului Lateral (stanga) arcul vascular Treitz si marginea mediala
a rinichiului stang (la o distanta variabila) Flexura duodenojejunala Superior radacina
mezocolonului transvers si fata inferioara a pancreasului Lateral (stanga) arcul vascular Treitz
si rinichiul stang Medial (dreapta)
I.III ANATOMIA INTESTINULUI SUBTIRE
Intestinul subtire este cel mai lung segment al tractului alimentar, cuprins intre stomac si
intestinul gros, la acest nivel desfasurandu-se importante activitati fiziologice care conduc la
prepararea hranei pentru celulele organismului. Anatomia intestinului subtire Intestinul
subtire masoara aproximativ 5-6 m, de la pilor la valvula ileo-cecala si este impartit in trei
segmente: duodenul, jejunul si ileonul. Duodenul este portiunea incipienta a intestinului
subtire, care spre deosebire de celelalte segmente prezinta mobilitate neglijabila si este in cea
mai mare parte retroperitoneala. De la sfincterul piloric pana la flexura duodenojejunala, unde
se continua cu jejunul, duodenul masoara 20-25 cm, desenand in jurul capului pancreatic o
traiectorie semicirculara, ce desfasoara o tripla schimbare de directie, in urma careia,
duodenului i se descriu patru portiuni anatomice. Detalii despre anatomia duodenului sunt
prezentate in sectiunea Duodenul.
Jejunul si ileonul reprezinta portiunea mezenteriala a intestinului subtire, intraperitoneala si
mobila, intinsa de la flexura duodenojejunala la valvula ileo-cecala, ocupand partea centro-
inferioara a cavitatii abdominale. Jejun-ileonul masoara aproximativ 5-6 m lungime, iar
valoarea medie a calibrului sau este apreciata la 3 cm initial si 2. 5 cm in portiunile terminale.
Prin intermediul mezenterului, este atasat la peretele abdominal posterior si impreuna cu presa
abdominala, exercitata prin raportul stabilit intre tonusul musculaturii abdominale
anterolaterale si tensiunea gazelor din intestin, constituie principalele mijloace de fixare la
acest nivel. Pe traiectul sau, jejun-ileonul descrie o suita de semicercuri, care iau denumirea
de anse intestinale, in numar de aproximativ 14-16. Pana la nivelul vertebrei L5, ansele se
suprapun orizontal, dupa care se orienteaza vertical. Ansele sunt formate din ramurile aferente
si eferente, intre care se interpun portiuni din mezenter. Fiecare ramura poate prezenta
neregularitati sinuoase care formeaza ansele secundare. 40% din ansele intestinale sunt
localizate in partea stanga latero-vertebral, 40% in pelvis si 20% in partea dreapta latero-
vertebral. Limita dintre cele doua segmente nu este bine definita si se admite ca jejunul
masoara 2/5, iar ileonul 3/5 din lungimea totala a intestinului mezenterial. Totusi, diferentele
sunt decelate de plicile circulare, mai numeroase la nivelul jejunului, acesta prezentand, spre
deosebire de ileon, vascularizatie mai bogata si musculatura mai bine definita.
Vascularizatia jejun-ileonului
Circulatia arteriala este asigurata de artera mezenterica superioara, care desfasoara intre
foitele mezenterului o curba cu convexitatea spre partea stanga. De la nivelul marginii
convexe, iau nastere arterele jejunale si ileale care se bifurca intr-un ram ascendent si unul
descendent, formand prin anastomoza arcadele vasculare. Din aceste arcade, se desprind
ramuri mai mici, care se comporta similar, alcatuind arcade vasculare secundare, fenomenul
continuand pana la formarea arcadelor vasculare cvaternare, din care sunt emise arteriolele
drepte Dwight, a caror anastomoza este realizata la nivelul submucoasei sub forma unui plex
capilar submucos, responsabil cu irigarea intestinului. Din arterele drepte se detaseaza arterele
retrograde care vascularizeaza portiunile de intestin dintre foitele mezenterului. Circulatia
venoasa ia nastere la nivelul mucoasei intestinale, venele trecand in submucoasa unde
alcatuiesc un prim plex venos, din care se desprind ramuri ce traverseaza musculara, pentru a
forma ulterior reteaua venoasa subseroasa. De la acest nivel, sangele venos este drenat de
venele jejunale si ileale, colectate de vena mezenterica superioara, tributara venei porte.
Circulatia limfatica este initiata de la nivelul chiliferelor centrale ale vilozitatilor, care ajung
in lamina propria unde alcatuiesc reteua limfatica mucoasa. De aici, vasele limfatice strabat
tunicile peretelui intestinal, edificand la fiecare nivel, succesiv, retele limfatice submucoase,
intramusculare si subseroase. Astfel, vasele limfatice catre marginea mezenterica a
intestinului subtire, de unde iau nastere chiliferele, ce traverseaza ganglionii limfatici situati
intre foitele mezenterului, drenand ulterior in nodurile mezenterice superioare, trunchiurile
intestinale, dupa care in cisterna Pecquet. Inervatia jejun-ileonului Inervatia este asigurata de
fibrele plexului celiac, care in partea inferioara formeaza plexul mezenteric superior dispus
concentric arterei mezenterice superioare. In peretele intestinal, patrund filetele nervoase care
conduc la formarea plexului mienteric Auerbach, ce coordoneaza motilitatea intestinala, si a
plexului submucos Meisser, care inerveaza tunica mucoasa si structurile sale.
Raporturile jejun-ileonului
Anterior omentul mare si peretele abdominal anterior Posterior peretele abdominal posterior
cu coloana vertebrala lombara, muschiul patratul lombelor si iliopsoas Spatiul mezenterico-
colic drept duodenul (flexura duodenala inferioara si portiunea orinzontala), capul
pancreasului, rinichiul stang (extremitatea inferioara), iar prin intermediul peritoneului
parietal cu vasele genitale si ureterul drept Spatiul mezenterico-colic stang aorta, flexura
splenica a colonului, duodenul (portiunea ascendenta), iar prin intermediul peritoneului
parietal cu vasele mezenterice inferioare, vasele colice stangi, vasele genitale si ureterul stang
Superior mezocolonul transvers Inferior vezica urinara, rectul si uterul Lateral dreapta colonul
ascendent Lateral stanga colonul descendent
Configuratia interna a intestinului subtire
Este marcata de prezenta plicilor circulare si vilozitatilor intestinale. Plicile circulare sau
valvulele conivente Kerkring reprezinta cutele permanente ale mucoasei intestinale, orientate
pe directie transversala. Acestea devin numeroase de la nivelul inferior al papilei duodenale
mari, bulbul duodenal fiind lipsit de plici circulare. De la nivelul ileonului, descresc numeric,
disparand la aproximativ 1 m de valvula ileocecala. Valvulele conivente maresc suprafata de
absorbtie a intestinului subtire cu aproape 35%. Vilozitatile intestinale sunt formatiuni
proeminente cilindrice sau conice care captusesc suprafata libera a mucoasei, raspandite
pretutindeni in intestinul subtire, de la pilor la valvula ileocecala. Vilozitatile intestinale sunt
adaptate pentru indeplinirea absorbtiei intestinale, formate dintr-un ax conjunctivo-vascular,
provenit din lamina propria si invelit prin epiteliul de suprafata.
Peretele intestinal
Prin intermediul structurii sale se acomodeaza la functiile intestinului subtire si este constituit
din cele patru tunici specifice tractului digestiv abdominal, seroasa, musculara, submucoasa si
mucoasa. Tunica seroasa alcatuita din peritoneul visceral, captuseste tubul intestinal,
facilitandu-i mobilitatea. Se comporta diferit in functie de segmentul intestinal, jejun-ileonul
fiind acoperit aproape in intregime, continuandu-se cu mezenterul, iar la nivelul duodenului,
seroasa inveleste numai fata anterioara a acestuia. Pe tunica musculara, peritoneul se aplica
printr-o lama de tesut conjunctiva care ia denumirea de patura subseroasa. Mezenterul
reprezinta o lama dubla peritoneala care suspenda prin marginea sa libera, jejun-ileonul pe
peretele abdominal posterior. Intre foitele peritoneale, mezenterul cuprinde o masa grasoasa,
formatiuni neurovasculare si ganglioni limfatici. Radacina mezenterului este intinsa pe
directie oblica, de la flancul stang al vertebrei L2, corespondent flexurii duodenojejunale la
fosa iliaca dreapta, unde se afla valvula ileocecala. Tunica musculara este responsabila cu
indeplinirea activitatii motorii a intestinului subtire. Este dispusa similar unei paturi
musculare bistratificate, cu un strat extern, alcatuit din fibre longitudinale si unul intern,
format din fibre circulare. Executarea miscarilor are ca rezultat amestecul optim al
continutului intestinal cu sucurile digestive concomitent cu deplasarea progresiva a masei
alimentare in lungul intestinului catre segmentul urmator al tractului digestiv pentru
continuarea procesului de digestie. Tunica submucoasa favorizeaza alunecarea mucoasei pe
musculara, fiind constituita din tesut conjunctiv lax si fibre elastice. Astfel, confera suportul
valvulelor conivente, in grosimea acesteia plasandu-se numeroase vase sangvine, nervi ce
alcatuiesc plexul submucos Meissner si foliculi limfoizi. La nivelul duodenului in
submucoasa se intalnesc glandele Brunner responsabile cu elaborarea mucusului. Tunica
mucoasa reprezinta aproximativ 2/3 din peretele intestinului subtire si prezinta plicile
circulare si vilozitatile intestinale. Astfel, mucoasa constituie componenta esentiala a
intestinului fiind implicata in mod direct in procesele de secretie si absorbtie. La randul sau,
mucoasa este formata dintr-o componenta epiteliala si lamina propria sau corion. Componenta
epiteliala prezinta epiteliul de suprafata care captuseste vilozitatile intestinale, la baza carora
se invagineaza in corion, alcatuind criptele sau glandele Lieberkuhn. Din punct de vedere
histologic, epiteliul de invelis este simplu, unistratificat, in compozitia caruia intra: -
enterocitele, absorbante, ce prezinta platoul striat ca expresie a activitatii de absorbtie,
contribuind si la desfasurarea digestie prin intermediul enzimelor prezente la acest nivel. -
celulele caliciforme, mucoase, care produc mucus, intervenind in lubrifierea continutului
intestinal, protejand mucoasa. - celulele endocrine, argirofile S, la nivelul duodenului unde
secreta enteroglucagon si secretina, si argirofile L, in special la nivelul ileonului, responsabile
cu secretia colecistochininei. In structura glandelor Lieberkuhn, pe langa celulele
caracteristice epiteliului de suprafata, sunt prezente si celulele Paneth, specifice glandelor
intestinale, in profunzimea carora sunt dispuse sub forma grupata. Corionul mucoasei se
interpune intre epiteliul de suprafata si musculara mucoasei, continand glande intestinale,
formatiuni vasculare, filete nervoase emise de plexul submucos, precum si foliculi limfatici.
Musculara mucoasei intervine in adaptarea mucoasei la continutul intestinal si presupune
asigurarea unui contact intim intre particulele alimentare si suprafata activa intestinala,
favorizand implicit actiunea degradanta a sucurilor digestive secretate la acest nivel.
I.IV. ANATOMIA INTESTINULUI GROS (A COLONULUI)
Intestinul gros este ultima portiune a tubului digestiv, la nivelul caruia reziduurile alimentare
nedigerate in etajele superioare sunt supuse unor fenomene fiziologice specifice, al caror
rezultat este constituit de formarea materiilor fecale eliminate din organism prin intermediul
defecatiei. Anatomia intestinului gros Intestinul gros este situat in cavitatea peritoneala,
submezocolic, pelvin si perineal. Acesta inconjoara ansele intestinale sub forma unui cadru
deschis partial inferior, pe o lungime de aproximativ 1,5 m, intre valva ileo-cecala si orificiul
anal, calibrul sau diminuandu-se treptat, initial de la 7 - 8 cm, catre portiunea terminala unde
masoara 2,5 - 3 cm. Intestinul gros incepe la nivelul fosei iliace drepte printr-o portiune
saculara, situata inferior de varsarea ileonului, denumita cec, a carui anexa este reprezentata
de apendicele vermiform. De la acest nivel, intestinul gros se continua cu colonul, ce descrie
„cadrul colic”, spatiul delimitat la exterior de acesta fiind ocupat de masa anselor intestinale.
Primul segment ascensioneaza pana la nivelul ficatului, sub care se incurbeaza catre partea
stanga, devenind transversal. Ajuns la nivelul splinei, coboara pana in fosa iliaca stanga, unde
se continua in pelvis. Ultima parte a intestinului gros este constituita din rect, care descinde la
exterior prin orificiul anal. Configuratie externa
Pe langa dimensiunile, localizarea si gradul de mobilitate, intestinul gros se deosebeste de cel
subtire prin prezenta unor particularitati morfologice absolut caracteristice, precum tenii,
haustre si apendice epiploice. Teniile colonului sunt reprezentate de cele trei benzi musculare
care pleaca de la insertia apendicelui vermiform, intinzandu-se in lungul cecului si colonului
pana la nivelul rectului unde isi pierd din trasaturile distinctive. De tenia libera nu se insera
nicio formatiune peritoneala, aceasta fiind vizibila pe toata traiectoria intestinului gros. Tenia
mezocolica corespunde cu locul de fixare al mezocolonului dorsal primar, iar de tenia
omentala se prinde omentul mare. Haustrele colonului sunt proeminentele hemisferice ale
peretelui intestinului gros, separate prin incizuri transversale adanci reliefate in lumenul
intestinal similar unor creste falciforme care iau denumirea de plice semilunare ale colonului.
Apendicele epiploice se insera la nivelul teniilor intestinale, angajandu-se in depresiunile
limitate de haustre, in spatiile dintre intestinul subtire si gros sau dintre intestin si peretele
abominal. Masele grasoase din structura acestora contribuie la prevenirea eventualelor
eroziuni ale seroasei survenite in timpul miscarilor intestinului gros. Configuratia interna
In cea mai mare parte a intestinului gros, in special la nivelul colonului, conformatia
interioara este reprezentata de o dispozitie inversata a configuratiei externe. Astfel, teniile
sunt evidentiate prin intermediul unor benzi longitudinale, iar haustrele proemina sub forma
unor pungi delimitate de plicele semicirculare, corespunzatoare santurilor transversale.
Peretele intestinului gros
Este mai subtire decat al intestinului subtire, structura sa fiind desemnata de cele 4 tunici
caracteristice canalului alimentar. Tunica seroasa este constituita din peritoneu, cu exceptia
portiunii terminale rectale, unde se prezinta sub forma adventitiei. La dublarea peritoneului
contribuie stratul subseros. Tunica musculara sub forma paturii bistratificate, reprezentate prin
stratul extern cu fibre longitudinale, grupate in cele trei tenii, si stratul intern cu fibre
circulare. Condensarea fibrelor circulare la numite nivele conduce la etichetarea unor
sfinctere, a caror situatie prezinta interes functional. Printre acestea se numara sfincterul
ileocecal Keith, inelul transvers Cannon-Boehm, inelul flexurii splenice Payr si inelul
sigmoidian Moutier. Tunica submucoasa cuprinde structuri neurovasculare si formatiuni
limfatice. Tunica muscoasa nu prezinta plici circulare sau vilozitati intestinale, grosimea sa
este superioara decat a celei de la nivelul intestinului subtire, iar din punct de vedere structural
se caracterizeaza prin epiteliul cilindric cu glande Lieberkuhn si corion, strabatut de infiltratii
limfoide. Epiteliul de suprafata este constituit din celule mucoase calciforme, resposabile cu
elaborarea mucusului, utilizat in lubrifierea continutului intestinal, celule absorbante, care
contribuie la procesul de absortie si celule endocrine, argentafine. Aparatul glandular este pus
in evidenta de prezenta glandelor Lieberkuhn, din alcatuirea carora absenteaza celulele
Paneth, iar celulele caliciforme predomina cantitativ spre portiunea distala a intestinului gros.
Musculara mucoasei nu este bine definita si corionul prezinta foliculii limfoizidi, ale caror
dimensiuni devanseaza tunica mucoasa si pot fi identificati la nivelul submucoasei adiancete.
Cecul
Este segmentul initial al intestinului gros, are forma saculara si este inchis in partea inferioara,
superior continuandu-se cu colonul ascendent. Pe fata mediala se insera apendicele
vermiform. Dimensiunile sale sunt aproximativ egale, 7 cm masurand atat in lungime cat si in
diametru.Raporturile cecului Anterior peretele abdominal anterior, anse intestinale si omentul
mare. Posterior muschiul iliopsoas cu fascia iliaca si nervul femural (in interstitiul dintre
fibrele psoasului si iliacului), nervul cutanat femural lateral, vase iliace externe (inferior, pe
marginea mediala a muschiului psoas). Cand cecul este liber, acoperit de peritoneu, se
interpune recesul retrocecal, iar in cazul in care cecul este fixat, la acest nivel descinde fascia
de coalescenta retrocoloca Toldt. Lateral muschiul iliac. Medial ansele ileale terminale si
implantatia ileonului. Superior colonul ascendent. Inferior unghiul diedru dintre peretele
abdominal anterior si fascia iliaca.
Configuratia interna
Este caracteristica intestinului gros, avand o dispozitie anatomica inversata in raport cu
configuratia externa. Astfel, teniile musculare corespund unor proeminente longitudinale, iar
haustrele si santurile care le separa sunt reprezentate de celulele cecale si respectiv plicile
semilunare ale cecului. Pe langa acestea, relieful suprafetei interne, de la nivelul fetei mediale,
prezinta si orificiile de deschidere ale ileonului si apendicelui vermiform. Orificiul ileocecal
este delimitat de buzele superioara si inferioara, care intra in alcatuirea valvulei ileocecale, ce
constituie dispozitivul de inchidere si deschidere al intestinului gros fata de cel subtire. Valva
ileocecala sau valvula lui Bauhin este o formatiune cu rol de supapa, consecutiva invaginarii
extremitatii terminale a ileonului in peretele medial al intestinului gros, imediat anterior de
tenia omentala. La randul lor, buzele sunt structurare din cate doua lame, ale caror origini
difera, ambele segmente ale tractului digestiv participand la formarea acestora. Buzele se
imbina catre extremitatile lor formand fraul anterior si respectiv, posterior, formatiuni ce se
prelungesc cu cate o plica semicirculara care se pierde in peretii cecului si contribuie la
demarcarea de segmentul colic ascendent. Valvula ileocecala, prin activitatea sa, asigura
deplasarea chilului alimentar in sensul fiziologic al digestiei, la acest nivel al canalului
alimentar. Inchiderea orificiului prin care ileonul comunica cu intesinul gros este benefica in
ambele situatii, cand chilul intestinal se afla in ileon si cand acesta a patruns deja in cec.
Astfel, rolul propriu-zis al valvulei se traduce prin faptul ca previne descarcarea prea rapida a
continutului ileal in cec, dar si a refluarii chilului inapoi in ileon. Orificiul apendicelui
vermiform se gaseste pe peretele postero-medial al cecului, la 2-3 cm inferior de orificiul
ileocecal si este prevazut, in mod inconstant cu valvula lui Gerlach
. Structura cecului
Respecta organizarea clasica a canalului alimentar inferior, prezentand cele patru tunici de la
exterior catre interior: seroasa, musculara, submucoasa si mucoasa. Tunica seroasa
corespunde peritoneului cecal, care de cele mai multe ori, captuseste integral cecul, in dublaj
cu stratul subseros. Peritoneul din aceasta regiune, formeaza o suita de plici si recesuri, a
caror individualizare variaza, datorita dispozitiei peritoneale ileocecoapendiculare
diversificate explicata prin evolutia ontogenetica a organelor de la acest nivel. Astfel, se
descriu recesul ileocecal superior, stabilit de plica cecala vasculara, recesul ileocecal inferior,
delimitat de mezoapendice si plica ileocecala si recesurile retrocecale, ale caror delimitare
este redata de plicele retrocecale. Tunica musculara este reprezentata de lama superficiala, cu
fibre longitudinale, si profunda, cu fibre circulare. Prin gruparea fibrelor longitudinale se
formeaza teniile cecului. Tunica submucoasa nu prezinta particularitati, fiind similara cu cea a
intregului intestin gros. Tunica mucoasa a cecului se identifica cu cea a intestinului gros.
Vascularizatia si inervatia cecului
Arterele cecului sunt originare din artera ileocolica, ramura din artera mezenterica superioara.
In apropierea unghiului ileocolic, din artera ileocolica se desprind artera cecala anterioara,
care strabate plica cecala spre fata anterioara a cecului, si artera cecala posterioara, care se
insinueaza posterior de orificiul de varsare al ileonului, vascularizand fata posterioara si
fundul cecului. Venele acompaniaza arterele, sangele venos fiind colectat de vena ileocolica,
tributara venei mezenterice superioara, care la randul sau se varsa in vena porta. Limfaticele
iau nastere la nivelul mucoasei, iar la nivelul submucoasei si muscularei formeaza retele care
dreneaza spre nodurile cecale anterioare si posterioare. Mai departe vasele limfatice converg
catre nodurile ileocolice, situate pe traiectoria arterei omonime, drenajul final fiind colectat de
nodurile mezenterice superioare. Inervatia cecului este asigurata de ramuri nervoase cu fibre
simpatice din ganglionii celiac si mezenteric superior si fibre parasimpatice din nervul vag.
CAPITOLUL 2 FIZIOLOGIA SEGMENTULUI GASTROINTESTINAL
II.I .Fiziologia stomacului
Dupa procesele de insalivatie si masticatie derulate in cavitatea bucala, alimentele sub forma
bolului alimentar sunt transportate prin faringe si esofag catre stomac.
Rolul fundamental al stomacului consta in stocarea masei alimentare in vederea desfasurarii
proceselor gastrice specifice prin care alimentele sunt descompuse fizic si chimic pentru a fi
ulterior evacuate fractionat catre segmentul succesor al tractului digestiv. Astfel, prin
demararea si derularea proceselor secretorii si motorii ce caracterizeaza functionalitatea
stomacului se desfasoara digestia gastrica.
Functia secretorie
Digestia propriu-zisa este declansata la nivel gastric in principal sub actiunea echipamentului
enzimatic continut de sucul gastric elaborat si secretat de celulele glandelor prezente la nivelul
mucoasei gastrice. Glandele cardiale sunt alcatuite din celule epiteliale ce produc mucus si
celule endocrine. Glandele gastrice propriu-zise reprezinta 75% din totalitatea glandelor de la
nivelul stomacului si sunt formate din celule epiteliale, parietale, responsabile in principal cu
secretia de HCl, celule zimogene si endocrine. Din structura glandelor antro-pilorice fac parte
celulele epiteliale si endocrine, in principal celulele G, care elaboreaza gastrina si celulele D,
ce produc somatostatina.
Sucul gastric reprezinta amestecul produsilor de secretiei a celulelor tuturor glandelor
gastrice. Zilnic, se secreta aproximativ 2-3 L de suc gastric, constituit din 99% apa si 1%
substante organice, enzime, mucus, factorul intrinsec si substante anorganice, HCl, Na, K, Ca,
Mg etc Fenomenul gastrosecretor este controlat prin intermediul mecanismelor nervoase si
umorale, fiind in acelasi timp influentat de calitatea si cantitatea alimentelor ingerate. Nervul
vag si gastrina sunt principalii responsabili ai secretiei gastrice. Calitatea alimentelor
introduse in cavitatea bucala stimuleaza receptorii gustativi, care emit impulsuri catre centrul
gastrosecretor de la nivelul bulbului guvernat de centri nervosi superiori din hipotalamus si
scoarta cerebrala. Astfel, pe calea fibrelor vagale, la glandele gastrice ajung impulsuri ce
declanseaza secretia sucului gastric, determinand descompunerea iminenta a alimentelor abia
propulsate in stomac. In continuare, la nivelul stomacului, reglarea secretiei gastrice este
realizata prin mecanisme nervoase, dar si umorale. Distensia stomacului provocata de
prezenta masei alimentare are efect gastrosecretor, acest reflex realizandu-se pe cale nervoasa
prin intermediul cailor aferente si eferente vagale. Intre regiunea glandelor gastrice propriu-
zise si regiunea antro-pilorica exista un mecanism de feed-back permanent. Astfel, produsii de
secretie eliberati pe cale nervoasa concomitent cu distensia gastrica conduc la descarcarea
gastrinei in circulatia sanguina, care de asemenea, stimuleaza procesul fiziologic
gastrosecretor. Pe masura ce chimul gastric ajunge la nivelul duodenului, la contactul cu
mucoasa duodenala se declanseaza eliberarea hormonilor precum gastrina duodenojejunala
sau gastrica, secretina, colecistokinina care stimuleaza in continuare secretia gastrica. De
asemenea, odata cu evacuarea gastrica, distensia duodenala exercita un mecanism reflex cu
efect gastrosecretor.
Tulburarile secretiei gastrice se intalnesc in diferite afectiuni ce influenteaza direct sau
indirect substratul secretor de suc gastric. Astfel, cresterea masei de celule parietale
coroborate cu cresterea capacitatii de reactie la stimulii secretori sau conform intensificarii
stimulilor nervosi si umorali, conduce la hipersecretie cu hiperaciditate. De asemenea,
hiposecretia cu hipoaciditate se poate manifesta pana la fenomenul de achilie gastrica,
instalata consecutiv distrugerii mucoasei secretoare prin diverse mecanisme.
Functia motorie - motilitatea gastrica
Musculatura neteda a stomacului impreuna cu mecanismele reglatoare neuro-endocrine,
demarate si influentate in permanenta de volumul si compozitia chimica a masei alimentare
ingerate, asigura functia motorie a stomacului, al carei rezultat constituie amestecul
alimentelor cu sucul gastric, formarea chimului gastric si evacuarea acestuia in duoden. Bolul
alimentar pe masura ce patrunde in stomac determina cresterea relativa a presiunii
intraluminale, desfasurandu-se procesul de distensie gastrica. Astfel, stomacul se acomodeaza
la continut, pe care il stocheaza temporar, repartizandu-l in mod egal intre peretii sai. Aceasta
relaxare adaptativa a peretelui gastric pune in evidenta functiunea peristolica sau tonicitatea
stomacului.
Absorbtia gastrica
Absorbtia la nivelul stomacului este minima datorita structurii inadecvate a celulelor
mucoasei pentru indeplinirea acestui proces. Exceptie fac apa, mucoasa gastrica prezentand
permeabilitate bidirectionala pentru aceasta, anumiti electroliti, substante hidrosolubile,
resorbite din stomac in cantitati neglijabile si etanolul, a carui rata de absorbtie este direct
proportionala cu concentratia acestuia, nefiind influentat de concentratia HCl sau alte
substante din compozitia sucului gastric.
II.II Fiziologia duodenului
Duodenul reprezinta locul unde bila si sucul pancreatic se alatura sucului intestinal. Astfel, la
acest nivel se initiaza digestia intestinala, a carei desfasurare este facilitata de motricitatea
intestinala, prin care ulterior chimul gastric este transformat in chil intestinal, particulele
alimentare fiind supuse proceselor de degradare si absorbtie.
Digestia
Functia secretorie este valorificata la nivelul duodenului in principal de secretia glandelor
Brunner caracteristice acestui segment din intestinul subtire si de secretia sucului intestinal.
Glandele Brunner secreta un lichid bogat in mucus si bicarbonat, responsabil cu protejarea
mucoasei duodenale de actiunea peptica a sucului gastric concomitent cu neutralizarea
aciditatii continului gastric expulzat in duoden. Secretia este demarata de prezenta factorilor
mecanici si chimici care actioneaza asupra mucoasei duodenale, de factori nervosi, prin
intermediul fibrelor vagale, si de factori hormonali, precum secretina sau colecistochinina.
Simpaticul anuleaza efectul protector al functionalitatii glandelor Brunner, prin inhibarea
activitatii acestora. Glandele Lieberkuhn sunt caracteristice intregului intestin subtire si
responsabile cu elaborarea si secretia sucului intestinal, absorbit imediat de vilozitatile
intestinale, avand un pH alcalin de 6,5-7. Activitatea enzimatica a sucului intestinal este
relativ neglijabila, enzimele hidrolitice fiind prezente la nivelul polului apical al enterocitelor,
printre cele mai importante numarandu-se: - peptidazele intestinale, care catalizeaza scindarea
peptidelor, rezultate sub actiunea enzimatica gastrica si pancreatica, pana la aminoacizi; -
zaharidazele, a caror activitate degradeaza dizaharidele, prezente la acest nivel, in
monozaharide, precum glucoza sau fructoza; - lipaza intestinala, care descompune lipidele in
acizi grasi si glicerol.
Functia motorie a duodenului
Asigura transportul maselor alimentare catre jejun si amestecul acestora cu sucurile digestive,
contribuind astfel la desfasurarea procesului de digestie. Stimularea receptorilor din peretele
duodenal, odata cu inaintarea chimului gastric conduce la reglarea permanenta a activitatii
motorii in raport cu cantitatea si calitatea continutului intestinal, prin manifestarea miscarilor
de segmentare si peristaltice specifice intregului intestin subtire. Miscarile segmentare se
caracterizeaza prin aparitia unor inele de contractie care impart un segment intestinal intr-o
serie de segmente mai mici, favorizand amestecul continutului intestinal cu sucurile digestive
concomitent cu deplasarea acestuia catre jejun. Miscarile peristaltice se caracterizeaza prin
succesiunea undelor de contractie si relaxare periodica, intervenind in propulsia masei
alimentare in special postalimentar, fiind declansate prin stimularea reflexului gastroenteric si
a receptorilor de la acest nivel prin prezenta alimentelor.
Absorbtia la nivel duodenal
Structura interna a duodenului, reprezentata prin valvulele conivente, vilozitatile intestinale
precum si microvilozitatile marginii „in perie” a enterocitelor maresc suprafata de contact cu
continutul intestinal, facilitand procesul de absorbtie digestiva, desfasurata in proportie de
90% la nivelul intregului intestin subtire. Principalele substante nutritive, proteinele, glucidele
si lipidele sunt absorbite sub forma produsilor simpli rezultati in urma descompunerii lor sub
actiunea enzimelor digestive, aminoacizi, monozaharide si respectiv acizi grasi. Absorbtia
apei este realizata prin difuziune si osmoza, iar sodiul si calciul prin mecanisme active, spre
deosebire de clor, a carui absorbtie este indeplinita prin difuziune pasiva.
II.III Fiziologia intestinului subtire
Functia de digestie a intestinului subtire are ca rezultat digestia intestinala propriu-zisa, prin
care particulele nutritive sunt prelucrate pana la produsi simpli asimilabili. Pe parcursul
deplasarii in lungul tractului digestiv, alimentele sunt supuse unui ansamblu de procese,
specifice fiecarui segment digestiv, care presupun transformari succesive si combinate,
mecanice prin fragmentare, fizice prin solvire si chimice prin activitatea hidrolizanta a
enzimelor. Astfel, particulele alimentare sunt descompuse pana la forme simple, initindu-se
procesul de absorbtie prin care acestea trec in sangele circulant, pentru a fi distribuite
celulelor corpului
. Digestia intestinala
se desfasoara sub actiunea sucurilor bilo-pancreatice, ajunse prin intermediul ductelor coledoc
si pancreatic care se deschid in ampula lui Vater, in duoden, si a sucului intestinal, secretat de
glandele Lieberkuhn. Procesul de digestie este finalizat la nivelul marginii „in perie” a
enterocitelor, fiind facilitat de motricitatea intestinala. Astfel, interdependeta dintre functia
secretorie si functia motorie a intestinului conduce la indeplinirea digestiei intestinale.
Functia secretorie
Functia secretorie a intestinului subtire este pusa in evidenta de secretiile glandelor Brunner
si Lieberkuhn. Glandele Brunner sunt specifice duodenului, prezentand o secretie bogata de
mucus si bicarbonat, ce protejeaza mucoasa intestinala de actiunea peptica a sucului gastric,
neutralizand aciditatea continutului gastric propulsat in duoden. Glandele Lieberkuhn sunt
caracteristice intregului intestin subtire, fiind responsabile cu secretia sucului intestinal, un
lichid apos, usor opalescent. Variatia pH-ului este evaluata intre 6,5-7, iar cantitatea secretata
este apreciata la aproximativ 2L / 24h, fiind in cea mai mare parte absorbita. Sucul intestinal
cuprinde apa (97,5%) si reziduu uscat (2,5%) format din substante anorganice (ioni de Na, K,
Ca etc. ) si substante organice (mucus, enzime rezultate din descuamarea celulelor). Celulele
Paneth, situate in profunzimea glandelor Lieberkuhn, secreta enterokinaza, enzima continuta
de sucul intestinal, aceasta activand tripsinogenul in tripsina, care la randul sau activeaza
ulterior proenzimele sucului pancreatic. Celelalte enzime apar in sucul intestinal prin
descuamarea a 250 g zilnic de celule epiteliale, corespunzatoare a 30 g de proteine.
Reinnoirea epiteliului intestinal este considerata cea mai rapida din organism, cu o rata de 1
milion de celule pe minut, finalizandu-se in 3 pana la 5 zile. Astfel, glandelor intestinale le
este atribuita functia de sinteza celulara permanenta prin care celulele nou-formate le
substituie pe cele situate la nivelul polului superior al vilozitatilor, care sunt distruse in
lumenul intestinal, fenomen urmat de descarcarea echipamentului enzimatic continut de
acestea. Enzimele enterocitare impreuna cu sucurile bilo-pancreatice sunt corelate prin
activitatea lor succesiva cu procesul de digestie intestinala propriu-zisa desfasurat in trei
etape: - etapa extracelulara este caracteristica lumenului intestinal si consta in scindarea
polimerilor pana la stadiul de oligomeri. Participarea sucului enteric este neinsemnata,
finalitatea etapei fiind asigurata de enzimele pancreatice si enterocitare de la nivelul
filamentelor glicocalixului si de pe membrana externa a enterocitelor. - etapa membranara
este desfasurata la nivelul membranei „in perie” a enterocitelor prin intermediul enzimelor
cantonate pe suprafata membranei apicale. In urma reactiilor chimice la acest nivel sunt
rezultati monomerii. - etapa intracelulara presupune degradarea oligomerilor resorbiti sub
influenta enzimelor citoplasmatice si lizozomale enterocitare consecutiv cu producerea
monomerilor respectivi. Efectul enzimatic al sucului intestinal este slab evidentiat, cercetarile
histoenzimologice precizand existenta enzimelor active, localizate in special la nivelul polului
apical, glicocalixului si marginii „in perie” a enterocitelor, iar printre acestea se regasesc: -
proteazele continua activitatea pepsinei si tripsinei, conducand la descompunerea
polipeptidelor pana la stadiul de aminoacizi. - polinucleotidazele sunt responsabile cu
desfacerea acizilor nucleici, consecutivi degradarii nucleoproteinelor sub influenta pepsinei si
tripsinei, in nucleotizi, care la randul lor sub activitatea nucleotidazelor se descompun in acid
fosforic si nucleozide, o parte resorbite si o parte scindate prin interventia nucelozidazelor in
elementele constituitive, care pun in evidenta bazele purinice si piramidinice continute de
nucleozidele respective. - dizaharidazele, precum maltaza, zaharaza, sucraza sau lactaza,
descompun dizaharidele respective ajunse la acest nivel in monozaharide. - lipaza intestinala
scindeaza aproximativ 2-5% din totalitatea grasimilor digerate. - lecitinaza actioneaza asupra
lecitinei, care o desface in glicerol, acizi grasi, acid fosforic si colina. - fosfataza are ca efect
eliberarea acidului fosforic, prin actiunea sa asupra unor fosfati organici. - enterokinaza este
responsabila cu activarea tripsinogenului din sucul pancreatic. Secretia sucului enteric se
desfasoara in permanenta, iar calitatea si cantitatea acesteia este influentata de caracteristicile
masei alimentare prin intermediul mecanismelor nervoase si umorale. Reglarea nervoasa este
evidentiata de mecanismele reflexelor locale, demarate prin stimularea receptorilor, situati la
nivelul mucoasei intestinale, de catre continutul intestinal, in special de alimentele nedigerate.
Receptorii trimit impulsuri catre centrii nervosi din plexurile intrinseci Meissner si Auerbach,
care controleaza astfel mecanismul reflexelor locale. Parasimpaticul stimuleaza usor secretia
intestinala, spre deosebire de simpatic, care o inhiba. Mecanismul principal de control al
secretiei intestinale este realizat prin reglarea umorala. Astfel, prin prezenta chimului
alimentar, la nivelul mucoasei duodenale se elibereaza enterocrinina cu efect stimulator, dar si
duocrinina, care stimuleaza secretia glandelor Brunner, pe langa secretina.
Functia motorie
Functia motorie a intestinului subtire este valorificata de patura bistratificata musculara din
structura peretelui intestinal. Stratul extern este reprezentat de fibrele musculare longitudinale
dispuse concentric in jurul stratului intern, ale carui fibre musculare sunt orientate in sens
circular. Intre cele doua straturi se interpune o lama de testut conjunctiv, prin intermediul
careia sunt realizate punti de legatura, activitatea interdependenta dintre cele doua straturi
conducand la indeplinirea miscarilor complexe intestinale. Miscarile de segmentare sunt
provocate de contractia fibrelor circulare cand un segment intestinal este destins de continutul
sau. Astfel, sunt generate strangulari temporare in diferite puncte ale segmentului, care dispar
initiindu-se noi strangulari in puncte intermediare pe acelasi segment intestinal. Rezultatul
acestor miscari consta in maruntirea continutului intestinal, amestecul acestuia cu sucurile
digestive, precum si facilitarea procesului de absorbtie. Dupa denervare, miscarile segmentare
persista la o intenstitate mai redusa, semn ca aceste contractii sunt partial dependente de
plexurile nervoase intrinseci. Parasimpaticul amplifica intensitatea contractiilor, iar simpaticul
are efect inhibitor. Miscarile pendulare sunt evidentiate de contractia asimetrica a fibrelor
musculare longitudinale care produc scurtarea ritmica a unui segment limitat si relaxarea
pasiva a zonelor intermediare. Aceste miscari au ca rezultat progresiunea si regresiunea
continutului intestinal pe o distanta de cativa centrimetri, maruntindu-l si amestecandu-l in
acelasi timp cu sucurile digestive. Miscarile tonice sunt oscilatiile intermitente ale tonusului
musculaturii intestinale, care asigura contactul intim dintre vilozitati si particulele alimentare,
contribuind intr-o oarecare masura si la inaintarea masei alimentare in lungul intestinului.
Miscarile peristaltice determina propulsia alimentelor in lungul intestinului, excitantul natural
fiind reprezentat de distensia intestinala marcata de prezenta respectivului chim alimentar.
Peristaltismul se desfasoara prin contractia fibrelor circulare inapoia zonei destinse si
relaxarea acestora in segmentul anterior. Astfel, undele peristaltice progreseaza cu o viteza de
1-2 cm/min. Postalimentar, miscarile peristaltice sunt amplificate de reflexul gastroenteric,
declansat de distensia gastrica. In general, peristaltismul este strans corelat cu plexul
mienteric Auerbach, fara interventia acestuia, intensitatea miscarilor evoluand ineficient.
Reglarea motilitatii intestinului subtire
este realizata prin intermediul factorilor nervosi si umorali. Inervatia intrinseca este
reprezentata de plexurile mienterice, a caror functionalitate este indeplinita prin cuplarea
stimularii undelor cu activitatea contractila in scopul de a asigura propagarea. Arcurile reflexe
intramurale sunt responsabile cu actiunea de coordonare a motilitatii intestinale, originea
acestora constand in receptorii chimici sau presionali din peretele intestinal. Inervatia
extrinseca este evidentiata de nervii vagi si splanhnici simpatici, a caror terminatii ajung la
nivelul plexurilor mienterice. Astfel, in stres emotional sau efort fizic, simpaticul inhiba
motilitatea, in timp ce alimentatia o stimuleaza prin intermediul fibrelor vagale. Factorii
umorali moduleaza activitatea intrinseca a fibrelor nervoase sau actioneaza direct pe fibrele
musculare netede. Motilina, gastrina, colecistochinina si substanta P stimuleaza motilitatea
intestinala, iar peptidul intestinal vasoactiv, secretina, glucagonul si neurotensina au
proprietati de relaxare asupra musculaturii netede intestinale. Absorbtia In general, la nivelul
mucoasei intestinale, se desfasoara doua procese, insorbtia, ce reprezinta trecerea din lumen
catre sange si inversul acesteia, exorbtia, miscarea din sange catre lumen. Cand rata de
exorbtie este mai mare, rezultanta este secretia, iar in cazul in care rata de insorbtie este
superioara, rezultanta o constituie absorbtia. Absorbtia reprezinta trecerea apei, electrolitilor si
trofinelor alimentare prin mucoasa digestiva in mediul intern. Alimentele in lungul tractului
digestiv, sub influenta enzimelor specifice, sunt supuse unor fenomene de scindare, in urma
carora sunt transformate in particule mici, simple ce strabat mucoasa pentru a fi asimilate in
economia organismului.
Functia endocrina
Intestinul subtire reprezinta o sursa importanta de hormoni si substante peptidice, a caror rol
este de a asigura functionalitatea tractului gastrointestinal. Functia endocrina a intestinului
subtire este evidentiata prin implicarea celulelor endocrine de la acest nivel. Celulele G,
secretoare de gastrina, pot fi localizate la nivelul mucoasei duodenale, in bulbul duodenal. La
nivelul intestinului subtire, gastrina are efect trofic. Celulele M, secretoare de motilina, sunt
predominante in mucoasa duodenala si jejunala superioara, iar principala activitate, la nivel
intestinal, consta in coordonarea motilitatii. Celulele EC1 sunt secretoare de substanta P, care
la nivelul tubului intestinal exercita actiuni motorii, avand efect contracturant asupra fibrelor
musculare netede intestinale concomitent cu stimularea miscarilor peristaltice si actiuni
secretorii, amplificand secretia exocrina intestinala, inhiband astfel absorbtia intestinala.
Celulele K, secretoare de peptidul inhibitor gastric (GIP) , se gasesc in mucoasa duodeno-
jejunala. GIP are efect stimulator al secretiei intestinale. Celulele D, secretoare de
somatostatina, la nivelul intestinului subtire, se gasesc amplasate predominant in mucoasa
duodenala. Actiunile somatostatinei sunt in general inhibitorii, la nivelul intestinului inhiband
secretia intestinala, contractia musculaturii netede si absorbtia de glucoza, aminoacizi si
trigliceride, scazand fluxul sangvin splanchnic si portal. Celulele L sunt secretoare de
enteroglucagon, care are efect glicogenolitic, iar la nivel intestinal, inhiba motilitatea, precum
si absorbtia de apa si electroliti. De asemenea, celulele L din mucoasa ileocolica secreta
peptidul YY, care inhiba tranzitul intestinal si creste randamentul digestiei si absorbtiei la
nivelul mucoasei. Celulele S, predominante in mucoasa duodenala, sunt resposabile cu
elaborarea secretinei, al carei rol principal este de a stimula in proportie de 80% secretia
hidrelatica pancreatica. La nivelul intestinului subtire, intarzie digestia concomitent cu
relaxarea musculaturii. Celulele I din mucoasa duodeno-jejunala secreta colecistochinina, a
carei functie primordiala este de a intensifica considerabil secretia ecbolica pancreatica. La
nivelul intestinului subtire, colecistochinina sporeste fluxul limfatic, precum si tranzitul
continutului intestinal. Celulele D1 secreta polipeptidul intestinal vasoactiv (VIP). Acesta
stimuleaza secretia intestinala, relaxeaza musculatura neteda intestinala si scade absorbtia de
apa, sodiu si clor la nivelul jejunului. Celulele P, secretoare de bombesina, sunt prezente in
special la nivelul mucoasei duodenale. Bombesina influenteaza secretia gastrica si bilo-
pancreatica, stimuland secretia colecistochininei si inhiband VIP.
La nivelul musculaturii netede duodeno-jejunale, are efect relaxant. Celulele N localizate in
mucoasa ileonului secreta neurotensina in proportie de 80% din cantitatea totala secretata in
organism. Acest peptid are efect inhibitor asupra motilitatii gastriintestinale si determina
cresterea fluxului sangvin la nivelul ileonului.
Functia imunologica
Prin intermediul functiei imunologice, intestinul combate invazia permanenta si accentuata,
pe cale digestiva, a variatiunii antigenice de etiologie bacteriana sau virala care desfasoara
activitati potential agresive. Astfel, sistemul imun format la nivelul mucoasei intestinale este
responsabil cu generarea unui raspuns imun prin care organismul tolereaza flora bacteriana
din lumen sau se protejeaza de eventualii agenti patogeni. Structurile limfoplasmocitare
conlucreaza cu proprietatile specifice ale enterocitelor pentru dobandirea functiei
imunologice. Plasmocitele intestinale sintetizeaza IgA, iar prin cuplajul a doua molecule de
IgA cu „componenta secretorie” (CS), elaborata in stratul epitelial al glandelor Lieberkuhn,
precum si cu lantul J, secretat de enterocite, se formeaza complexul IgA-CS-J-IgA care se
depune la suprafata epiteliului, fiind descarcat ulterior in lumenul intestinal. Astfel, in situatii
normale, epiteliul intestinal este protejat de agresiunea factorilor patogeni prin prevenirea
aderentei bacteriilor la stratul epitelial si implicit a proceselor de colonizare si multiplicare,
neutralizarea virusurilor si a toxinelor bacteriene, sistarea absorbtiei antigenice din lumenul
intestinal sau prin degradarea antigenilor absorbiti, complexele imune cu IgA fiind
redirectionate catre ficat.
II.IV. Fiziologia intestinului gros( a colonului)
Functia de digestie a intestinului subtire are ca rezultat digestia intestinala propriu-zisa, prin
care particulele nutritive sunt prelucrate pana la produsi simpli asimilabili. Pe parcursul
deplasarii in lungul tractului digestiv, alimentele sunt supuse unui ansamblu de procese,
specifice fiecarui segment digestiv, care presupun transformari succesive si combinate,
mecanice prin fragmentare, fizice prin solvire si chimice prin activitatea hidrolizanta a
enzimelor. Astfel, particulele alimentare sunt descompuse pana la forme simple, initindu-se
procesul de absorbtie prin care acestea trec in sangele circulant, pentru a fi distribuite
celulelor corpului.
Digestia intestinala
se desfasoara sub actiunea sucurilor bilo-pancreatice, ajunse prin intermediul ductelor
coledoc si pancreatic care se deschid in ampula lui Vater, in duoden, si a sucului intestinal,
secretat de glandele Lieberkuhn. Procesul de digestie este finalizat la nivelul marginii „in
perie” a enterocitelor, fiind facilitat de motricitatea intestinala. Astfel, interdependeta dintre
functia secretorie si functia motorie a intestinului conduce la indeplinirea digestiei intestinale.
Functia secretorie
Functia secretorie a intestinului subtire este pusa in evidenta de secretiile glandelor Brunner
si Lieberkuhn. Glandele Brunner sunt specifice duodenului, prezentand o secretie bogata de
mucus si bicarbonat, ce protejeaza mucoasa intestinala de actiunea peptica a sucului gastric,
neutralizand aciditatea continutului gastric propulsat in duoden. Glandele Lieberkuhn sunt
caracteristice intregului intestin subtire, fiind responsabile cu secretia sucului intestinal, un
lichid apos, usor opalescent. Variatia pH-ului este evaluata intre 6,5-7, iar cantitatea secretata
este apreciata la aproximativ 2L / 24h, fiind in cea mai mare parte absorbita. Sucul intestinal
cuprinde apa (97,5%) si reziduu uscat (2,5%) format din substante anorganice (ioni de Na, K,
Ca etc. ) si substante organice (mucus, enzime rezultate din descuamarea celulelor). Celulele
Paneth, situate in profunzimea glandelor Lieberkuhn, secreta enterokinaza, enzima continuta
de sucul intestinal, aceasta activand tripsinogenul in tripsina, care la randul sau activeaza
ulterior proenzimele sucului pancreatic. Celelalte enzime apar in sucul intestinal prin
descuamarea a 250 g zilnic de celule epiteliale, corespunzatoare a 30 g de proteine.
Reinnoirea epiteliului intestinal este considerata cea mai rapida din organism, cu o rata de 1
milion de celule pe minut, finalizandu-se in 3 pana la 5 zile. Astfel, glandelor intestinale le
este atribuita functia de sinteza celulara permanenta prin care celulele nou-formate le
substituie pe cele situate la nivelul polului superior al vilozitatilor, care sunt distruse in
lumenul intestinal, fenomen urmat de descarcarea echipamentului enzimatic continut de
acestea. Enzimele enterocitare impreuna cu sucurile bilo-pancreatice sunt corelate prin
activitatea lor succesiva cu procesul de digestie intestinala propriu-zisa desfasurat in trei
etape: -
etapa extracelulara este caracteristica lumenului intestinal si consta in scindarea polimerilor
pana la stadiul de oligomeri. Participarea sucului enteric este neinsemnata, finalitatea etapei
fiind asigurata de enzimele pancreatice si enterocitare de la nivelul filamentelor glicocalixului
si de pe membrana externa a enterocitelor.
- etapa membranara este desfasurata la nivelul membranei „in perie” a enterocitelor prin
intermediul enzimelor cantonate pe suprafata membranei apicale. In urma reactiilor chimice la
acest nivel sunt rezultati monomerii.
- etapa intracelulara presupune degradarea oligomerilor resorbiti sub influenta enzimelor
citoplasmatice si lizozomale enterocitare consecutiv cu producerea monomerilor respectivi
. Efectul enzimatic al sucului intestinal este slab evidentiat, cercetarile histoenzimologice
precizand existenta enzimelor active, localizate in special la nivelul polului apical,
glicocalixului si marginii „in perie” a enterocitelor, iar printre acestea se regasesc:
- proteazele continua activitatea pepsinei si tripsinei, conducand la descompunerea
polipeptidelor pana la stadiul de aminoacizi.
- polinucleotidazele sunt responsabile cu desfacerea acizilor nucleici, consecutivi degradarii
nucleoproteinelor sub influenta pepsinei si tripsinei, in nucleotizi, care la randul lor sub
activitatea nucleotidazelor se descompun in acid fosforic si nucleozide, o parte resorbite si o
parte scindate prin interventia nucelozidazelor in elementele constituitive, care pun in
evidenta bazele purinice si piramidinice continute de nucleozidele respective.
- dizaharidazele, precum maltaza, zaharaza, sucraza sau lactaza, descompun dizaharidele
respective ajunse la acest nivel in monozaharide
. - lipaza intestinala scindeaza aproximativ 2-5% din totalitatea grasimilor digerate.
- lecitinaza actioneaza asupra lecitinei, care o desface in glicerol, acizi grasi, acid fosforic si
colina.
- fosfataza are ca efect eliberarea acidului fosforic, prin actiunea sa asupra unor fosfati
organici.
- enterokinaza este responsabila cu activarea tripsinogenului din sucul pancreatic.
Secretia sucului enteric se desfasoara in permanenta, iar calitatea si cantitatea acesteia este
influentata de caracteristicile masei alimentare prin intermediul mecanismelor nervoase si
umorale. Reglarea nervoasa este evidentiata de mecanismele reflexelor locale, demarate prin
stimularea receptorilor, situati la nivelul mucoasei intestinale, de catre continutul intestinal, in
special de alimentele nedigerate. Receptorii trimit impulsuri catre centrii nervosi din plexurile
intrinseci Meissner si Auerbach, care controleaza astfel mecanismul reflexelor locale.
Parasimpaticul stimuleaza usor secretia intestinala, spre deosebire de simpatic, care o inhiba.
Mecanismul principal de control al secretiei intestinale este realizat prin reglarea umorala.
Astfel, prin prezenta chimului alimentar, la nivelul mucoasei duodenale se elibereaza
enterocrinina cu efect stimulator, dar si duocrinina, care stimuleaza secretia glandelor
Brunner, pe langa secretina.
Functia motorie
Functia motorie a intestinului subtire este valorificata de patura bistratificata musculara din
structura peretelui intestinal. Stratul extern este reprezentat de fibrele musculare longitudinale
dispuse concentric in jurul stratului intern, ale carui fibre musculare sunt orientate in sens
circular. Intre cele doua straturi se interpune o lama de testut conjunctiv, prin intermediul
careia sunt realizate punti de legatura, activitatea interdependenta dintre cele doua straturi
conducand la indeplinirea miscarilor complexe intestinale. Miscarile de segmentare sunt
provocate de contractia fibrelor circulare cand un segment intestinal este destins de continutul
sau. Astfel, sunt generate strangulari temporare in diferite puncte ale segmentului, care dispar
initiindu-se noi strangulari in puncte intermediare pe acelasi segment intestinal. Rezultatul
acestor miscari consta in maruntirea continutului intestinal, amestecul acestuia cu sucurile
digestive, precum si facilitarea procesului de absorbtie. Dupa denervare, miscarile segmentare
persista la o intenstitate mai redusa, semn ca aceste contractii sunt partial dependente de
plexurile nervoase intrinseci. Parasimpaticul amplifica intensitatea contractiilor, iar simpaticul
are efect inhibitor. Miscarile pendulare sunt evidentiate de contractia asimetrica a fibrelor
musculare longitudinale care produc scurtarea ritmica a unui segment limitat si relaxarea
pasiva a zonelor intermediare. Aceste miscari au ca rezultat progresiunea si regresiunea
continutului intestinal pe o distanta de cativa centrimetri, maruntindu-l si amestecandu-l in
acelasi timp cu sucurile digestive. Miscarile tonice sunt oscilatiile intermitente ale tonusului
musculaturii intestinale, care asigura contactul intim dintre vilozitati si particulele alimentare,
contribuind intr-o oarecare masura si la inaintarea masei alimentare in lungul intestinului.
Miscarile peristaltice determina propulsia alimentelor in lungul intestinului, excitantul natural
fiind reprezentat de distensia intestinala marcata de prezenta respectivului chim alimentar.
Peristaltismul se desfasoara prin contractia fibrelor circulare inapoia zonei destinse si
relaxarea acestora in segmentul anterior. Astfel, undele peristaltice progreseaza cu o viteza de
1-2 cm/min. Postalimentar, miscarile peristaltice sunt amplificate de reflexul gastroenteric,
declansat de distensia gastrica. In general, peristaltismul este strans corelat cu plexul
mienteric Auerbach, fara interventia acestuia, intensitatea miscarilor evoluand ineficient.
Reglarea motilitatii intestinului subtire este realizata prin intermediul factorilor nervosi si
umorali.
Inervatia intrinseca este reprezentata de plexurile mienterice, a caror functionalitate este
indeplinita prin cuplarea stimularii undelor cu activitatea contractila in scopul de a asigura
propagarea. Arcurile reflexe intramurale sunt responsabile cu actiunea de coordonare a
motilitatii intestinale, originea acestora constand in receptorii chimici sau presionali din
peretele intestinal. Inervatia extrinseca este evidentiata de nervii vagi si splanhnici simpatici, a
caror terminatii ajung la nivelul plexurilor mienterice. Astfel, in stres emotional sau efort
fizic, simpaticul inhiba motilitatea, in timp ce alimentatia o stimuleaza prin intermediul
fibrelor vagale. Factorii umorali moduleaza activitatea intrinseca a fibrelor nervoase sau
actioneaza direct pe fibrele musculare netede. Motilina, gastrina, colecistochinina si substanta
P stimuleaza motilitatea intestinala, iar peptidul intestinal vasoactiv, secretina, glucagonul si
neurotensina au proprietati de relaxare asupra musculaturii netede intestinale.
Absorbtia In general, la nivelul mucoasei intestinale, se desfasoara doua procese, insorbtia, ce
reprezinta trecerea din lumen catre sange si inversul acesteia, exorbtia, miscarea din sange
catre lumen. Cand rata de exorbtie este mai mare, rezultanta este secretia, iar in cazul in care
rata de insorbtie este superioara, rezultanta o constituie absorbtia. Absorbtia reprezinta
trecerea apei, electrolitilor si trofinelor alimentare prin mucoasa digestiva in mediul intern.
Alimentele in lungul tractului digestiv, sub influenta enzimelor specifice, sunt supuse unor
fenomene de scindare, in urma carora sunt transformate in particule mici, simple ce strabat
mucoasa pentru a fi asimilate in economia organismului.
Functia endocrina
Intestinul subtire reprezinta o sursa importanta de hormoni si substante peptidice, a caror rol
este de a asigura functionalitatea tractului gastrointestinal. Functia endocrina a intestinului
subtire este evidentiata prin implicarea celulelor endocrine de la acest nivel. Celulele G,
secretoare de gastrina, pot fi localizate la nivelul mucoasei duodenale, in bulbul duodenal. La
nivelul intestinului subtire, gastrina are efect trofic. Celulele M, secretoare de motilina, sunt
predominante in mucoasa duodenala si jejunala superioara, iar principala activitate, la nivel
intestinal, consta in coordonarea motilitatii. Celulele EC1 sunt secretoare de substanta P, care
la nivelul tubului intestinal exercita actiuni motorii, avand efect contracturant asupra fibrelor
musculare netede intestinale concomitent cu stimularea miscarilor peristaltice si actiuni
secretorii, amplificand secretia exocrina intestinala, inhiband astfel absorbtia intestinala.
Celulele K, secretoare de peptidul inhibitor gastric (GIP) , se gasesc in mucoasa duodeno-
jejunala. GIP are efect stimulator al secretiei intestinale. Celulele D, secretoare de
somatostatina, la nivelul intestinului subtire, se gasesc amplasate predominant in mucoasa
duodenala. Actiunile somatostatinei sunt in general inhibitorii, la nivelul intestinului inhiband
secretia intestinala, contractia musculaturii netede si absorbtia de glucoza, aminoacizi si
trigliceride, scazand fluxul sangvin splanchnic si portal. Celulele L sunt secretoare de
enteroglucagon, care are efect glicogenolitic, iar la nivel intestinal, inhiba motilitatea, precum
si absorbtia de apa si electroliti. De asemenea, celulele L din mucoasa ileocolica secreta
peptidul YY, care inhiba tranzitul intestinal si creste randamentul digestiei si absorbtiei la
nivelul mucoasei. Celulele S, predominante in mucoasa duodenala, sunt resposabile cu
elaborarea secretinei, al carei rol principal este de a stimula in proportie de 80% secretia
hidrelatica pancreatica. La nivelul intestinului subtire, intarzie digestia concomitent cu
relaxarea musculaturii. Celulele I din mucoasa duodeno-jejunala secreta colecistochinina, a
carei functie primordiala este de a intensifica considerabil secretia ecbolica pancreatica. La
nivelul intestinului subtire, colecistochinina sporeste fluxul limfatic, precum si tranzitul
continutului intestinal. Celulele D1 secreta polipeptidul intestinal vasoactiv (VIP). Acesta
stimuleaza secretia intestinala, relaxeaza musculatura neteda intestinala si scade absorbtia de
apa, sodiu si clor la nivelul jejunului. Celulele P, secretoare de bombesina, sunt prezente in
special la nivelul mucoasei duodenale. Bombesina influenteaza secretia gastrica si bilo-
pancreatica, stimuland secretia colecistochininei si inhiband VIP. La nivelul musculaturii
netede duodeno-jejunale, are efect relaxant. Celulele N localizate in mucoasa ileonului secreta
neurotensina in proportie de 80% din cantitatea totala secretata in organism. Acest peptid are
efect inhibitor asupra motilitatii gastriintestinale si determina cresterea fluxului sangvin la
nivelul ileonului.
Functia imunologica
Prin intermediul functiei imunologice, intestinul combate invazia permanenta si accentuata,
pe cale digestiva, a variatiunii antigenice de etiologie bacteriana sau virala care desfasoara
activitati potential agresive. Astfel, sistemul imun format la nivelul mucoasei intestinale este
responsabil cu generarea unui raspuns imun prin care organismul tolereaza flora bacteriana
din lumen sau se protejeaza de eventualii agenti patogeni. Structurile limfoplasmocitare
conlucreaza cu proprietatile specifice ale enterocitelor pentru dobandirea functiei
imunologice. Plasmocitele intestinale sintetizeaza IgA, iar prin cuplajul a doua molecule de
IgA cu „componenta secretorie” (CS), elaborata in stratul epitelial al glandelor Lieberkuhn,
precum si cu lantul J, secretat de enterocite, se formeaza complexul IgA-CS-J-IgA care se
depune la suprafata epiteliului, fiind descarcat ulterior in lumenul intestinal. Astfel, in situatii
normale, epiteliul intestinal este protejat de agresiunea factorilor patogeni prin prevenirea
aderentei bacteriilor la stratul epitelial si implicit a proceselor de colonizare si multiplicare,
neutralizarea virusurilor si a toxinelor bacteriene, sistarea absorbtiei antigenice din lumenul
intestinal sau prin degradarea antigenilor absorbiti, complexele imune cu IgA fiind
redirectionate catre ficat.