INTRODUCERE

Din aprecierile de zi cu zi, de a lungul secolelor, s a constatat, valoarea inestimabila a unui

organism viu complex, a unui miracol, a carui creator isi pastreaza inca bine ferecate tainele, a

unui computer in continua miscare, prelucrarea si eliberarea de soluti utile, acesta fiind

''Valoarea si viata plantelor medicinale''.

Omul primitiv lua cele necesare din mediu inconjurator si cauta sa vindece toate bolile cu

ajutorul plantelor pe care le avea la indemana. Omul cauta mijloace curative in mod emperic ,

de aceea numeroase plante medicinale , folosite de medicina stintifica actuala au o istorie

foarte veche.

Omul modern dar si cel antic in simplitatea lui le afla misterul lecuitor pe parcusul istoriei si

existentei sale, a incercat sa le cunoasca si sa le stapaneasca, si pana intr un final sa le

introduca in practica medicinala.

Terapia experimentata in mii de anii, bazata pe plante cu terapii naturiste care au principii si

interpretari materialiste, se numeste ''fitoterapie''.

Fitoterapia moderna a devenit astazi o stiinta interdisciplinara , ea presupune o colaborare cat

mai stransa intre medic, farmacist, chimist , biolog ,matematician, psiholog, inginer sau

tehnolog avand un unic scop>gasirea si aplicarea remediului cel mai potrivit bolnavului.

ARGUMENT

Fitoterapia este ramura terapeutica care utilizeaza plantele medicinale si preparatele

medicinale ca mijloace de prevenire si tratarea A bolilor.

Motivul care ma determinat sa aleg tema ''fitoterapia segmentului gastrointestinal''este acela

de a aduce la cunostinta atat cat se poate, ca plantele medicinale pot face miracole asupra

aparatului digestiv avand in vedere ca este foarte eficient in multe boli ale segmentului

gastrointestinal, planta influentand favorabil vindecarea naturala a acestora. Fitoterapia

segmentului gastrointestinal contine un numar mare de plante, cu actiune asupra glandelor

intestinale si a secretiilor lor, asupra mucoaselor, florei microbiene patogene, a sintezei

enzimatice , a resorbtiei substantelor nutritive.

UN ALT MOTIV CARE MA DETERMINAT SA ALEG ACESTA TEMA,ESTE boala

suferita de o persoana din familia mea,la nivelul intestinului subtire,care la randul sau a apelat

la medicina naturista.folosind plantele medicinal naturiste,rezultatul tratamentului a fost unul

excetional,neajunganduse la tratamentul medicinii moderne.

Recomand tuturor pacientilor care sufera de afectiuni usoare sau mai severe sa apeleze cu

incredere la medicina naturista deoarece rezultatele sunt uimitoare.Cred intro vindecare lenta

dar singura cu ajutorul acestor plante care nu dauneaza organismului si nu genereaza alte

boli .

In urma studilor efectuate asupra temei problemaTICE legatura cu fitoterapia segmentului

gastrointestinal, am structurat tema in urmatoarele capitole mai importante cum ar fi>

descrierea si anatomia segmentului gastrointestinal continand descrierea stomacului ,

descrierea intestinului subtirea , descrierea intestinului gros , descrierea duodenului ,

continuand cu fiziologia stomacului, duodenului ,intestinului gros si intestinului subtire, si

suferintele aparatului digestiv care se preteaza cel mai bine la terapia cu plante si produse din

plante rezultatele fiind evidente de cele mai multe ori spectaculoase.

In tema a mai structurat si afectiunile mai frecvente ale segmentului gastrointestinal SI A

ApRATULUI DIGESTIV si plante utilizate in fitoterapia acestora afectiunI

Si nu in ultimul rand formele farmaceutice sub care se administreaza produsele vegetale in

bolile frecvente la nivelul stomacului, duodenului a intestinului gros si a intestinului subtire.

Tema prezinta remedii naturale ce nu dau reactii adverse, efecte secundare nedorite, sau

dependenta si se pot folosi cu incredere de oricine.Contine tehnologii simple dar sigure a unor

produse si forme fitoterapeutice ce se pot obtine in farmacia casei, care sunt usor de obtinut ,

usor de administrat , manipulat si pastrat.

CApITOLUL I ANATOMIA SEGMENTULUI GASTROINTESTINAL

Sistemul digestiv reprezinta ansamblul morfologic si functional de organe ce realizeaza

digestia si absorbtia alimentelor ingerate precum si evacuarea tuturor rezidurilor care nu le

asimileaza.

I.I ANATOMIA STOMACULUI

Stomacul ( ventriculus sau gaster)este situat in loja gastrica si care ocupa cea mai mare parte

din regiunea subfrenica stanga si corespunde epigastrului si hipocondrului stang.

Stomacul este organul principal al tubului digestiv superior fiind situat intraperitoneal, in

etajul supramezocolic, la nivelul lojei subfrenice stangi.

Stomacul, la acest nivel, este fixat in principal de presa abdominala exercitata prin contractia,

in mod direct a muschilor peretilor abdominali, asemena interpozitia delimitata superior de

esofag si inferior de duoden, formatiunile peritoneale care leaga stomacul de organele din

proximitate, si pachetele vasculo-nervoase ce traverseaza regiunea constitue alte mijloace de

fixare la acest nivel.

In situatia indivizilor normostenici in ortostatism, stomacul cu pereti reciproc aplicati are

lungimea de 18 cm si 7cm latime , are forma unei litere ''J''.In cazul in care stomacul este plin

latimea creste pana la 12cm iar latimea la 25cm.

Configuratie externa pune in evidenta stomacului 2 pereti (anterior si posterior) 2 orifici

superior si inferior si 2 margini dreapta si stanga.

Mica curbura

Curbura mica sau margine dreapta (cuvatura , venticuli minor)continua marginea dreapta a

esofagului. Concativitatea curburi mici, este descrisa de segmentul orizontal si vertical

ascendent usor catre partea dreapta, intersectia acestor indentificandu-se cu incizura angulara

(incizura angularis) sau unghiul gastric.

Segmentul orizontal prezinta succesiv incizura duodenopilorica superioara si incizura pilorica

superioara, corespunzatoare limitei exteriora dintre duoden si stomac. Curbura mica impreuna

cu bulbulduodenal delimiteaza regiunea celiaca a lui luscka in posterior prin intermediul

peritoneului .

Marea curbura gastrica

Marginea stanga sau curbura mare (curvatura ventriculi major) continua marginea stanga a

esofagului. Initial descrie o traiectorie ascendenta, delimitand la exterior versantul drept al

fornixului gastric care impreuna cu marginea stanga a esofagului constituie bratele incizurii

cardiace (incisura cardica) sau unghiul lui His. Ulterior, limiteaza pe rand fornixul si corpul

stomacului, avand un traiect descendent, dupa care de la nivelul antrului se incurbeaza intr-o

traiectorie usor ascendenta catre partea dreapta. La acest nivel, sunt prezente succesiv incizura

pilorica inferioara si incizura duodenopilorica inferioara, corespunzatoare limitei exterioare

dintre stomac si duoden. Prin intermediul ligamentului gastrocolic, curbura mare vine in

raport cu colonul transvers. Marginile stomacului reprezinta limitele de separatie intre

peretele anterior si cel posterior.

Peretele gastric anterior(paries anterior) si prezinta o portiune toracica si una abdominala. La

acest nivel se defineste spatiul semilunar Traube, corespunzator proiectiei toracice a

fornixului gastric la baza hemitoracelui stang. Astfel, convexitatea limitei superioare

desfasoara un arc de cerc care trece prin varful cordului unind extremitatea anterioara a

cartilajului 8 costal stang de extremitatea anterioara a coastei 11 stanga, iar inferior, spatiul

Traube este delimitat rectiliniu de extremitatile liniei arcuate. La nivelul spatiului semilunar al

lui Traube, prin percutie este identificat timpanismul stomacal.

Portiunea abdominala este subimpartita la randul sau in doua regiuni, mediala acoperita de

fata viscerala a ficatului, corespunzatoare lobului patrat si stang al ficatului si laterala, care

vine in raport direct cu fibrele musculare ce structureaza peretele abdominal anterior la acest

nivel. Clinic, zona laterala este recunoscuta ca triunghiul lui Labbe, delimitat la stanga de

rebordul costal stang, la dreapta de linia care se suprapune marginii inferioare a ficatului, iar

inferior corespunde liniei trasata prin cartilajul coastelor 9 de fiecare parte.

Peretele gastric posterior(paries posterior) constituie peretele anterior al bursei omentale, prin

intermediul careia stomacul vine in raport cu structurile prezente la acest nivel si peretele

abdominal posterior.

Cardia si pilorul

Stomacul comunica superior cu esofagul si inferior cu duodenul prin cate un orificiu de

forma circulara si anume orificiul cardic si respectiv orificiul piloric In mod conventional,

avand in vedere criterii anatomice, fiziologice si radiologice, stomacul este impartit in doua

portiuni, verticala si orizontala, separatia dintre acestea fiind desemnata de incizura angulara

si depresiunea formata de sfincterul antrului. Portiunea verticala sau regiunea fundico-

corporeala Reprezinta aproximativ 2/3 din stomac si care este la randul sau subimpartita in

fornix si corpul stomacului. asemenea, la acest nivel este sesizata portiunea cardiaca (pars

cardiaca), ce corespunde orificiului cardic si se caracterizeaza prin prezenta glandelor

cardiace.

Fundul stomacului reprezinta camera cu aer a stomacului, orientata catre diafragm, prin

intermediul caruia vine in raport cu cordul, pleura si plamanul stang. Delimitarea inferioara a

acestuia se face prin linia orizontala care strabate unghiul cardic. De la acest nivel stomacul se

continua cu corpul pana la nivelul de separatie cu portiunea orizontala, indicat de linia

aproximativ verticala trasata prin unghiul gastric si depresiunea determinata de sfincterului

antrului.

Portiunea orizontala sau regiunea antro-pilorica

Continua corpul stomacului de la planul ce intersecteaza unghiul gastric si depresiunea

determinata de sfincterului antrului pana la santul duodenopiloric, in care in mod inconstant

se plaseaza vena prepilorica (vena praepylorica) ce marcheaza limita de separatie dintre

stomac si duoden. La randul sau, portiunea orizontala este divizata in antrul si canalul piloric.

Antrul piloric este segmentul mai dilatat al portiunii orizontale, iar canalul piloric este un tub

cilindric ce conduce catre pilor portiunea terminala a stomacului prevazuta cu sfincterul

piloric. Santul piloric este pus in evidenta de incizurile pilorice inferioaraq si suerioara

reprezinta un reper prin care se constata separatia dintre cele doua segmente ale portiunii

orizontale.

Peretele gastric

Grosimea peretelui gastric masoara aproximativ 3 mm, iar constitutia sa asigura

functionalitatea stomacului de a se adapta in vederea depozitarii si degradarii alimentelor

concomitent cu evacuarea acestora intermitenta catre segmentul urmator al tractului digestiv.

Structura peretelui prezinta patru tunici, dispuse de la exterior catre interior astfel: seroasa,

musculara, submucoasa, mucoasa.

Tunica seroasa (tunica serosa) consta in mezoteliul peritoneal ce captuseste intreaga suprafata

exterioara, mai putin fata posterioara a fornixului prin care stomacul adera la diafragm,

mentinand aceasta regiune intr-o imobilitate aproape completa. Seroasa se aplica de stomac

prin intermediul stratului subseros (tela subserosa) format din tesutul conjunctiv ce prezinta

ligamentele stomacului (ligamenta ventriculi) care contribuie la mentinerea formei curbate a

organului. Tunica musculara (tunica muscularis) este responsabila cu tranzitul masei

alimentare la acest nivel, fiind constituita dintr-un strat extern cu fibre longitudinale, strat

mijlociu cu fibre circulare, a caror condensare realizeaza sfincterul piloric, si un strat intern cu

fibre oblice, prezent doar in portiunea digestorie a stomacului. Tunica submucoasa (tela

submucosa) se interpune intre musculara si mucoasa, prilejuind adaptarea mucoasei la

motilitatea gastrica. Este alcatuita din testut conjunctiv lax, bogat in fibre elastice si

formatiuni neurovasculare. Tunica mucoasa (tunica mucosa) din punct de vedere

morfofunctional reprezinta componenta esentiala a peretelui gastric. Mucoasa este separata de

tunica submuscoasa prin musculara mucoasei, iar din structura sa fac parte stratul epitelial si

corionul (lamina propria). La randul sau, stratul epitelial prezinta epiteliu de suprafata simplu

cilindric si aparatul glandular intraepitelial reprezentat de glandele gastrice responsabile cu

secretiile digestive la acest nivel. Corionul se interpune intre epiteliul de suprafata si glandele

gastrice pana la nivelul muscularei mucoasei si este alcatuit din tesut conjunctiv si limfoid. Pe

suprafata mucoasei se observa o serie de santuri care delimiteaza ariile gastrice (area

gastricae) corespunzatoare plicilor viloase (plicae villosae) separate la randul lor de criptele

sau foveolele gastrice (foveolae gastricae) la nivelul carora se deschid glandele gastrice.

Glandele stomacului

In raport cu regiunile stomacului, glandele gastrice difera ca structura morfofunctionala,

astfel se definesc glande cardiale, gastrice propriu-zise si pilorice. Glandele cardiale

(glandulae cardiacae) individualizeaza regiunea cardiala a stomacului si realizeaza bariera

alcalina intre stomac si esofag prin secretia de mucus. Glandele gastrice propriu-zise

(glandulae gastricae propriae) sau glandele fundice sunt cele mai numeroase, raspandite in

fornixul si corpul stomacului. Celulele formatoare sunt responsabile cu elaborarea acidului

clorhidric, proenzime digestive si mucus. Glandele pilorice (glandulae pyloricae) sunt plasate

in regiunea antropilorica a stomacului si secreta mucus. Vascularizatia stomacului

Stomacul este cel mai bogat vascularizat segment al tubului digestiv. In principal, circulatia

arteriala este asigurata de trunchiul celiac prin artera hepatica, splenica si gastrica stanga. Din

artera hepatica se desprind artera gastrica dreapta, care dupa ce trece inaintea pilorului se

continua ascendent pe curbura mica si artera gastroduodenala, care trece inapoia pilorului si

emite artera gastroepiploica dreapta ce ascensioneaza pe curbura mare. Din artera splenica se

formeaza artera gastroepiploica stanga care are un traiect descendent in lungul curburii mari,

anastomozandu-se in plin cu artera gastroepiploica dreapta formand arcul arterial al curburii

mari, si arterele gastrice scurte, ce se distribuie fornixului stomacului, inainte de a patrunde

prin ligamentul gastrolienal. Artera gastrica stanga strabate ligamentul gastropancreatic,

ascensionand catre regiunea cardica dupa care descrie un traiect descendent in lungul curburii

mici, unde se anastomozeaza in plin cu artera gastrica dreapta si formeaza astfel arcul arterial

al curburii mici. Din arcurile arteriale corespunzatoare curburilor se desprind ramuri arteriale

prin care sangele iriga diferitele tunici ale stomacului. Circulatia venoasa gastrica corespunde

in general circulatiei arteriale de la acest nivel, venele insotind indeaproape arterele omonime.

Asadar, venele gastrice ce acompaniaza arcul arterial al curburii mici sunt tributare venei

porte, iar venele gastroepiploice, dreapta si stanga se dreneaza in vena mezenterica superioara

si respectiv vena splenica. In sistematizarea circulatiei limfatice se disting patru teritorii

limfatice al caror drenaj final conduce catre nodurile celiace. Cea mai intinsa regiune

limfatica este tributara ganglionilor limfatici gastrici stangi, preluand limfa de la nivelul micii

fornixului, precum si din cea mai mare parte a corpului gastric si mica curbura. Limfa din

partea inferioara a corpului gastric si regiunea antro-pilorica este drenata in ganglionii

limfatici gastroepiploici drepti si ganglionii limfatici pilorici inferiori. Zona a treia cuprinde

regiunea gastrica corespunzatoare segmentului stang al marii curburii, din care vasele

limfatice se varsa in ganglionii limfatici gastroepiploici stangi si splenopancreatici.

Portiunea stomacului corespunzatoare segmentului drept al curburii mici alaturi de o parte

din regiunea pilorica constituie cea de-a patra arie limfatica, la acest nivel, limfa fiind drenata

de ganglionii limfatici gastrici drepti si ganglionii limfatici pilorici superiori. Inervatia

stomacului Inervatia stomacului este realizata pe cale intrinseca si extrinseca. Inervatia

intrinseca este asigurata de ramurile nervoase din vag si plexul celiac care patrund in peretele

gastric la nivelul stratului muscular alcatuind plexul nervos mienteric Auerbach si la nivelul

stratului submucos formand plexul nervos submucos Meissner. Inervatia extrinseca este

realizata de fibre parasimpatice din nervul vag si fibre simpatice din plexul celiac. La nivelul

jonctiunii esogastrice, nervii vagi, stang si drept ajung sub forma trunchiurilor vagale anterior,

corespunzator vagului stang si posterior, corespunzator vagului drept. Din trunchiul vagal

anterior, care se continua in lungul curburii mici prin nervul lui Latarjet, se desprind ramuri

gastrice anterioare ce descind pe fata anterioara a stomacului dispersate pana la nivelul

regiunii pilorice. Imediat inferior de orificiul cardic, trimite un ram ce strabate partea

superioara a omentului mic pentru a patrunde in pediculul hepatic. Trunchiul vagal posterior

urmareste, de asemenea, curbura mica pe fata ei posterioara, distribuind ramuri catre fata

posterioara a stomacului. Din lantul ganglionar T5-T10 ajung la ganglionul celiac fibrele

preganglionare din nervii splanhnici, iar fibrele postganglionare ajung sa se distribuie

stomacului de la nivelul curburii mici, pe traiectul ramurilor trunchiului celiac, in special prin

intermediul plexurilor periarteriale ce acompaniaza arterele gastrice. Raporturile stomacului.

I.II ANATOMIA DUODENULUI

Duodenul reprezinta prima portiune a intestinului subtire in care chimul gastric este evacuat

din stomac pentru continuarea digestiei, acesta asigurand relatii fiziologice de importanta

majora cu canalul coledoc si ductul pancreatic.

Spre deosebire de segmentele urmatoare ale intestinului subtire, duodenul este fixat la peretele

abdominal, aderenta acestuia fiind dobandita secundar, inca din stadiile initiale ale dezvoltarii

ontogenetice, prin intermediul mezoduodenului. Duodenul masoara aproximativ 20-25 cm

lungime, descriind un arc de cerc, cu concavitatea orientata spre stanga ce cuprinde capul

pancreasului si portiunile terminale ale ductelor hepato-pancreatice. Calibrul sau variaza,

micsorandu-se progresiv pe masura ce trecerea catre jejun este realizata. Limita de separatie

dintre stomac si duoden este redata de santul duodenopiloric, in care se plaseaza inconstant

vena prepilorica, iar limita distala este indicata de unghiul duodenojejunal, duodenul situandu-

se astfel in intregime supraombilical. La acest nivel este mentinut in pozitie de presa

abdominala, exercitata de peretii abdominali prin contractia muschilor constituienti, precum si

prin intermediul peritoneului, mezocolonului transvers si dispozitivului hepato-pancreatic,

formatiunilor neurovasculare si muschiului suspensor al duodenului.

Sistemul digestiv și anatomia duodenului

Conform traiectului sau, duodenul este subimpartit in patru segmente. Portiunea superioara

este segmentul incipient al duodenului, cel mai dilatat, motiv pentru care este denumit si

bulbul duodenal, ce delimiteaza inferior hiatusul lui Winslow. Se intinde pe aproximativ 5

cm, intre santul duodenopiloric, corespunzator vertebrei L1 si flexura duodenala superioara,

corespunzatoare colului vezicii biliare. De la acest nivel, duodenul descinde pe flancul drept

al vertebrelor L2 si L3 pana la extremitatea inferioara a rinichiului drept, unde se incurbeaza,

formand flexura duodenala inferioara, ce marcheaza limita distala a portiunii descendente,

incrucisata anterior de insertia mezocolonului transvers. In continuare, traiectul duodenului

este reprezentat de portiunea orizontala care trece transversal pe flancul stang al coloanei

vertebrale, de unde urca la nivelul vertebrei L2, descriind portiunea ascendenta, delimitata sub

mezocolonul transvers de flexura duodenojejunala. Configuratia interioara este dominata de

plicile circulare Kerkring si vilozitatile intestinale ce caracterizeaza intestinul subtire. Pe

peretele posterior al duodenului descendent, in partea mediala se gaseste plica longitudinala a

duodenului, individualizata de traiectul ductelor coledoc si pancreatic, care se deschid la

extremitatea inferioara a plicei prin intermediului papilei duodenale mari sau ampula lui

Vater. Superior de aceasta, de asemenea la nivelul plicii longitudinale, se deschide ductul

pancreatic accesor in papila duodenala mica. Din punct de vedere histologic, duodenul este

alcatuit din cele patru tunici caracteristice tractului digestiv abdominal: seroasa, musculara,

submucoasa, mucoasa. Acestea se prezinta la nivelul duodenului identic stuctural si functional

cu restul intestinului subtire. Particularitatile sunt evidentiate de tunica seroasa, denumita si

peritoneul duodenului, care se comporta diferit in raport cu situatia traiectoriala a duodenului

si tunica submucoasa, in care sunt prezente glandele Brunner, ce confera acestui segment

esentialitatea histologica. Jumatatea incipienta a bulbului duodenal este situata complet

intraperitoneal, in rest duodenul este extraperitoneal, seroasa captusind numai fata anterioara a

acestuia. In vecinatatea duodenului, sunt identificate o serie de recesuri formate de peritoneul

de la acest nivel, precum recesul duodenal superior si inferior, recesul paraduodenal si

retroduodenal.

Glandele Brunner descresc numeric de la nivelul papilei duodenale mari. Acestea sunt

formate din celule mucoase si prezinta cate un canal excretor care traverseaza mucoasa pentru

a se deschide intr-o glanda Lieberkuhn.

Vascularizatia duodenului

Circulatia arteriala este asigurata de artera gastroduodenala, care emite arterele

pancreaticoduodenale superioare si artera mezenterica superioara, din care pleaca arterele

pancreaticoduodenale inferioare. Acestea formeaza doua arcade in jurul capului pancreatic,

din care se desprind o suita de ramuri arteriale atat pentru duoden cat si pentru pancreas. La

nivelul bulbului duodenal, sangele arterial ajunge si prin arterele supraduodenale si

retroduodenale, desprinse de asemenea din artera gastroduodenala. Circulatia venoasa o

acompaniaza pe cea arteriala, drenajul final fiind preluat de vena porta. Circulatia limfatica

este tributara ganglionilor hepatici si celiaci. Inervatia duodenului Inervatia extrinseca este

asigurata de fibrele vegetative simpatice si parasimpatice, provenite in cea mai mare parte din

plexul celiac, iar inervatia intrinseca este pusa in evidenta de plexurile mienteric Auerbach si

submucos Meissner.

Raporturile duodenului

Portiunea superioara Anterior lobul patrat al ficatului si colul vezicii biliare Posterior

vestibulul bursei omentale (medial) si ductul coledoc, vena porta, artera gastroduodenala

(lateral) Superior insertia omentului mic Inferior capul pancreasului si omentul mare

Portiunea descendenta Anterior fata viscerala a ficatului, vezica biliara, extremitatea dreapta a

colonului transvers (segmentul supramezocolic) si ansele jejunale (segmentul submezocolic)

Posterior fata anterioara a rinichiului drept si pediculul renal (prin intermediului fasciei de

coalescenta retroduodenopancreatica Treitz) Medial (stanga) capul pancreasului si ductele

hepato-pancreastice Lateral (dreapta) ficatul (segmentul supramezocolic) si colonul ascendent

(segmentul submezocolic) Portiunea orizontala Anterior insertia mezenterului si vasele

mezenterice superioare Posterior coloana vertebrala, aorta si vena cava inferioara (prin

intermediul fasciei de coalescenta retroduodenopancreatica Treitz) Superior capul

pancreasului Inferior ansele intestinului subtire Portiunea ascendenta Anterior mezocolonul

transvers Posterior vasele genitorenale drepte Medial (dreapta) aorta, procesul uncinat

pancreatic si radacina mezenterului Lateral (stanga) arcul vascular Treitz si marginea mediala

a rinichiului stang (la o distanta variabila) Flexura duodenojejunala Superior radacina

mezocolonului transvers si fata inferioara a pancreasului Lateral (stanga) arcul vascular Treitz

si rinichiul stang Medial (dreapta)

I.III ANATOMIA INTESTINULUI SUBTIRE

Intestinul subtire este cel mai lung segment al tractului alimentar, cuprins intre stomac si

intestinul gros, la acest nivel desfasurandu-se importante activitati fiziologice care conduc la

prepararea hranei pentru celulele organismului. Anatomia intestinului subtire Intestinul

subtire masoara aproximativ 5-6 m, de la pilor la valvula ileo-cecala si este impartit in trei

segmente: duodenul, jejunul si ileonul. Duodenul este portiunea incipienta a intestinului

subtire, care spre deosebire de celelalte segmente prezinta mobilitate neglijabila si este in cea

mai mare parte retroperitoneala. De la sfincterul piloric pana la flexura duodenojejunala, unde

se continua cu jejunul, duodenul masoara 20-25 cm, desenand in jurul capului pancreatic o

traiectorie semicirculara, ce desfasoara o tripla schimbare de directie, in urma careia,

duodenului i se descriu patru portiuni anatomice. Detalii despre anatomia duodenului sunt

prezentate in sectiunea Duodenul.

Jejunul si ileonul reprezinta portiunea mezenteriala a intestinului subtire, intraperitoneala si

mobila, intinsa de la flexura duodenojejunala la valvula ileo-cecala, ocupand partea centro-

inferioara a cavitatii abdominale. Jejun-ileonul masoara aproximativ 5-6 m lungime, iar

valoarea medie a calibrului sau este apreciata la 3 cm initial si 2. 5 cm in portiunile terminale.

Prin intermediul mezenterului, este atasat la peretele abdominal posterior si impreuna cu presa

abdominala, exercitata prin raportul stabilit intre tonusul musculaturii abdominale

anterolaterale si tensiunea gazelor din intestin, constituie principalele mijloace de fixare la

acest nivel. Pe traiectul sau, jejun-ileonul descrie o suita de semicercuri, care iau denumirea

de anse intestinale, in numar de aproximativ 14-16. Pana la nivelul vertebrei L5, ansele se

suprapun orizontal, dupa care se orienteaza vertical. Ansele sunt formate din ramurile aferente

si eferente, intre care se interpun portiuni din mezenter. Fiecare ramura poate prezenta

neregularitati sinuoase care formeaza ansele secundare. 40% din ansele intestinale sunt

localizate in partea stanga latero-vertebral, 40% in pelvis si 20% in partea dreapta latero-

vertebral. Limita dintre cele doua segmente nu este bine definita si se admite ca jejunul

masoara 2/5, iar ileonul 3/5 din lungimea totala a intestinului mezenterial. Totusi, diferentele

sunt decelate de plicile circulare, mai numeroase la nivelul jejunului, acesta prezentand, spre

deosebire de ileon, vascularizatie mai bogata si musculatura mai bine definita.

Vascularizatia jejun-ileonului

Circulatia arteriala este asigurata de artera mezenterica superioara, care desfasoara intre

foitele mezenterului o curba cu convexitatea spre partea stanga. De la nivelul marginii

convexe, iau nastere arterele jejunale si ileale care se bifurca intr-un ram ascendent si unul

descendent, formand prin anastomoza arcadele vasculare. Din aceste arcade, se desprind

ramuri mai mici, care se comporta similar, alcatuind arcade vasculare secundare, fenomenul

continuand pana la formarea arcadelor vasculare cvaternare, din care sunt emise arteriolele

drepte Dwight, a caror anastomoza este realizata la nivelul submucoasei sub forma unui plex

capilar submucos, responsabil cu irigarea intestinului. Din arterele drepte se detaseaza arterele

retrograde care vascularizeaza portiunile de intestin dintre foitele mezenterului. Circulatia

venoasa ia nastere la nivelul mucoasei intestinale, venele trecand in submucoasa unde

alcatuiesc un prim plex venos, din care se desprind ramuri ce traverseaza musculara, pentru a

forma ulterior reteaua venoasa subseroasa. De la acest nivel, sangele venos este drenat de

venele jejunale si ileale, colectate de vena mezenterica superioara, tributara venei porte.

Circulatia limfatica este initiata de la nivelul chiliferelor centrale ale vilozitatilor, care ajung

in lamina propria unde alcatuiesc reteua limfatica mucoasa. De aici, vasele limfatice strabat

tunicile peretelui intestinal, edificand la fiecare nivel, succesiv, retele limfatice submucoase,

intramusculare si subseroase. Astfel, vasele limfatice catre marginea mezenterica a

intestinului subtire, de unde iau nastere chiliferele, ce traverseaza ganglionii limfatici situati

intre foitele mezenterului, drenand ulterior in nodurile mezenterice superioare, trunchiurile

intestinale, dupa care in cisterna Pecquet. Inervatia jejun-ileonului Inervatia este asigurata de

fibrele plexului celiac, care in partea inferioara formeaza plexul mezenteric superior dispus

concentric arterei mezenterice superioare. In peretele intestinal, patrund filetele nervoase care

conduc la formarea plexului mienteric Auerbach, ce coordoneaza motilitatea intestinala, si a

plexului submucos Meisser, care inerveaza tunica mucoasa si structurile sale.

Raporturile jejun-ileonului

Anterior omentul mare si peretele abdominal anterior Posterior peretele abdominal posterior

cu coloana vertebrala lombara, muschiul patratul lombelor si iliopsoas Spatiul mezenterico-

colic drept duodenul (flexura duodenala inferioara si portiunea orinzontala), capul

pancreasului, rinichiul stang (extremitatea inferioara), iar prin intermediul peritoneului

parietal cu vasele genitale si ureterul drept Spatiul mezenterico-colic stang aorta, flexura

splenica a colonului, duodenul (portiunea ascendenta), iar prin intermediul peritoneului

parietal cu vasele mezenterice inferioare, vasele colice stangi, vasele genitale si ureterul stang

Superior mezocolonul transvers Inferior vezica urinara, rectul si uterul Lateral dreapta colonul

ascendent Lateral stanga colonul descendent

Configuratia interna a intestinului subtire

Este marcata de prezenta plicilor circulare si vilozitatilor intestinale. Plicile circulare sau

valvulele conivente Kerkring reprezinta cutele permanente ale mucoasei intestinale, orientate

pe directie transversala. Acestea devin numeroase de la nivelul inferior al papilei duodenale

mari, bulbul duodenal fiind lipsit de plici circulare. De la nivelul ileonului, descresc numeric,

disparand la aproximativ 1 m de valvula ileocecala. Valvulele conivente maresc suprafata de

absorbtie a intestinului subtire cu aproape 35%. Vilozitatile intestinale sunt formatiuni

proeminente cilindrice sau conice care captusesc suprafata libera a mucoasei, raspandite

pretutindeni in intestinul subtire, de la pilor la valvula ileocecala. Vilozitatile intestinale sunt

adaptate pentru indeplinirea absorbtiei intestinale, formate dintr-un ax conjunctivo-vascular,

provenit din lamina propria si invelit prin epiteliul de suprafata.

Peretele intestinal

Prin intermediul structurii sale se acomodeaza la functiile intestinului subtire si este constituit

din cele patru tunici specifice tractului digestiv abdominal, seroasa, musculara, submucoasa si

mucoasa. Tunica seroasa alcatuita din peritoneul visceral, captuseste tubul intestinal,

facilitandu-i mobilitatea. Se comporta diferit in functie de segmentul intestinal, jejun-ileonul

fiind acoperit aproape in intregime, continuandu-se cu mezenterul, iar la nivelul duodenului,

seroasa inveleste numai fata anterioara a acestuia. Pe tunica musculara, peritoneul se aplica

printr-o lama de tesut conjunctiva care ia denumirea de patura subseroasa. Mezenterul

reprezinta o lama dubla peritoneala care suspenda prin marginea sa libera, jejun-ileonul pe

peretele abdominal posterior. Intre foitele peritoneale, mezenterul cuprinde o masa grasoasa,

formatiuni neurovasculare si ganglioni limfatici. Radacina mezenterului este intinsa pe

directie oblica, de la flancul stang al vertebrei L2, corespondent flexurii duodenojejunale la

fosa iliaca dreapta, unde se afla valvula ileocecala. Tunica musculara este responsabila cu

indeplinirea activitatii motorii a intestinului subtire. Este dispusa similar unei paturi

musculare bistratificate, cu un strat extern, alcatuit din fibre longitudinale si unul intern,

format din fibre circulare. Executarea miscarilor are ca rezultat amestecul optim al

continutului intestinal cu sucurile digestive concomitent cu deplasarea progresiva a masei

alimentare in lungul intestinului catre segmentul urmator al tractului digestiv pentru

continuarea procesului de digestie. Tunica submucoasa favorizeaza alunecarea mucoasei pe

musculara, fiind constituita din tesut conjunctiv lax si fibre elastice. Astfel, confera suportul

valvulelor conivente, in grosimea acesteia plasandu-se numeroase vase sangvine, nervi ce

alcatuiesc plexul submucos Meissner si foliculi limfoizi. La nivelul duodenului in

submucoasa se intalnesc glandele Brunner responsabile cu elaborarea mucusului. Tunica

mucoasa reprezinta aproximativ 2/3 din peretele intestinului subtire si prezinta plicile

circulare si vilozitatile intestinale. Astfel, mucoasa constituie componenta esentiala a

intestinului fiind implicata in mod direct in procesele de secretie si absorbtie. La randul sau,

mucoasa este formata dintr-o componenta epiteliala si lamina propria sau corion. Componenta

epiteliala prezinta epiteliul de suprafata care captuseste vilozitatile intestinale, la baza carora

se invagineaza in corion, alcatuind criptele sau glandele Lieberkuhn. Din punct de vedere

histologic, epiteliul de invelis este simplu, unistratificat, in compozitia caruia intra: -

enterocitele, absorbante, ce prezinta platoul striat ca expresie a activitatii de absorbtie,

contribuind si la desfasurarea digestie prin intermediul enzimelor prezente la acest nivel. -

celulele caliciforme, mucoase, care produc mucus, intervenind in lubrifierea continutului

intestinal, protejand mucoasa. - celulele endocrine, argirofile S, la nivelul duodenului unde

secreta enteroglucagon si secretina, si argirofile L, in special la nivelul ileonului, responsabile

cu secretia colecistochininei. In structura glandelor Lieberkuhn, pe langa celulele

caracteristice epiteliului de suprafata, sunt prezente si celulele Paneth, specifice glandelor

intestinale, in profunzimea carora sunt dispuse sub forma grupata. Corionul mucoasei se

interpune intre epiteliul de suprafata si musculara mucoasei, continand glande intestinale,

formatiuni vasculare, filete nervoase emise de plexul submucos, precum si foliculi limfatici.

Musculara mucoasei intervine in adaptarea mucoasei la continutul intestinal si presupune

asigurarea unui contact intim intre particulele alimentare si suprafata activa intestinala,

favorizand implicit actiunea degradanta a sucurilor digestive secretate la acest nivel.

I.IV. ANATOMIA INTESTINULUI GROS (A COLONULUI)

Intestinul gros este ultima portiune a tubului digestiv, la nivelul caruia reziduurile alimentare

nedigerate in etajele superioare sunt supuse unor fenomene fiziologice specifice, al caror

rezultat este constituit de formarea materiilor fecale eliminate din organism prin intermediul

defecatiei. Anatomia intestinului gros Intestinul gros este situat in cavitatea peritoneala,

submezocolic, pelvin si perineal. Acesta inconjoara ansele intestinale sub forma unui cadru

deschis partial inferior, pe o lungime de aproximativ 1,5 m, intre valva ileo-cecala si orificiul

anal, calibrul sau diminuandu-se treptat, initial de la 7 - 8 cm, catre portiunea terminala unde

masoara 2,5 - 3 cm. Intestinul gros incepe la nivelul fosei iliace drepte printr-o portiune

saculara, situata inferior de varsarea ileonului, denumita cec, a carui anexa este reprezentata

de apendicele vermiform. De la acest nivel, intestinul gros se continua cu colonul, ce descrie

„cadrul colic”, spatiul delimitat la exterior de acesta fiind ocupat de masa anselor intestinale.

Primul segment ascensioneaza pana la nivelul ficatului, sub care se incurbeaza catre partea

stanga, devenind transversal. Ajuns la nivelul splinei, coboara pana in fosa iliaca stanga, unde

se continua in pelvis. Ultima parte a intestinului gros este constituita din rect, care descinde la

exterior prin orificiul anal. Configuratie externa

Pe langa dimensiunile, localizarea si gradul de mobilitate, intestinul gros se deosebeste de cel

subtire prin prezenta unor particularitati morfologice absolut caracteristice, precum tenii,

haustre si apendice epiploice. Teniile colonului sunt reprezentate de cele trei benzi musculare

care pleaca de la insertia apendicelui vermiform, intinzandu-se in lungul cecului si colonului

pana la nivelul rectului unde isi pierd din trasaturile distinctive. De tenia libera nu se insera

nicio formatiune peritoneala, aceasta fiind vizibila pe toata traiectoria intestinului gros. Tenia

mezocolica corespunde cu locul de fixare al mezocolonului dorsal primar, iar de tenia

omentala se prinde omentul mare. Haustrele colonului sunt proeminentele hemisferice ale

peretelui intestinului gros, separate prin incizuri transversale adanci reliefate in lumenul

intestinal similar unor creste falciforme care iau denumirea de plice semilunare ale colonului.

Apendicele epiploice se insera la nivelul teniilor intestinale, angajandu-se in depresiunile

limitate de haustre, in spatiile dintre intestinul subtire si gros sau dintre intestin si peretele

abominal. Masele grasoase din structura acestora contribuie la prevenirea eventualelor

eroziuni ale seroasei survenite in timpul miscarilor intestinului gros. Configuratia interna

In cea mai mare parte a intestinului gros, in special la nivelul colonului, conformatia

interioara este reprezentata de o dispozitie inversata a configuratiei externe. Astfel, teniile

sunt evidentiate prin intermediul unor benzi longitudinale, iar haustrele proemina sub forma

unor pungi delimitate de plicele semicirculare, corespunzatoare santurilor transversale.

Peretele intestinului gros

Este mai subtire decat al intestinului subtire, structura sa fiind desemnata de cele 4 tunici

caracteristice canalului alimentar. Tunica seroasa este constituita din peritoneu, cu exceptia

portiunii terminale rectale, unde se prezinta sub forma adventitiei. La dublarea peritoneului

contribuie stratul subseros. Tunica musculara sub forma paturii bistratificate, reprezentate prin

stratul extern cu fibre longitudinale, grupate in cele trei tenii, si stratul intern cu fibre

circulare. Condensarea fibrelor circulare la numite nivele conduce la etichetarea unor

sfinctere, a caror situatie prezinta interes functional. Printre acestea se numara sfincterul

ileocecal Keith, inelul transvers Cannon-Boehm, inelul flexurii splenice Payr si inelul

sigmoidian Moutier. Tunica submucoasa cuprinde structuri neurovasculare si formatiuni

limfatice. Tunica muscoasa nu prezinta plici circulare sau vilozitati intestinale, grosimea sa

este superioara decat a celei de la nivelul intestinului subtire, iar din punct de vedere structural

se caracterizeaza prin epiteliul cilindric cu glande Lieberkuhn si corion, strabatut de infiltratii

limfoide. Epiteliul de suprafata este constituit din celule mucoase calciforme, resposabile cu

elaborarea mucusului, utilizat in lubrifierea continutului intestinal, celule absorbante, care

contribuie la procesul de absortie si celule endocrine, argentafine. Aparatul glandular este pus

in evidenta de prezenta glandelor Lieberkuhn, din alcatuirea carora absenteaza celulele

Paneth, iar celulele caliciforme predomina cantitativ spre portiunea distala a intestinului gros.

Musculara mucoasei nu este bine definita si corionul prezinta foliculii limfoizidi, ale caror

dimensiuni devanseaza tunica mucoasa si pot fi identificati la nivelul submucoasei adiancete.

Cecul

Este segmentul initial al intestinului gros, are forma saculara si este inchis in partea inferioara,

superior continuandu-se cu colonul ascendent. Pe fata mediala se insera apendicele

vermiform. Dimensiunile sale sunt aproximativ egale, 7 cm masurand atat in lungime cat si in

diametru.Raporturile cecului Anterior peretele abdominal anterior, anse intestinale si omentul

mare. Posterior muschiul iliopsoas cu fascia iliaca si nervul femural (in interstitiul dintre

fibrele psoasului si iliacului), nervul cutanat femural lateral, vase iliace externe (inferior, pe

marginea mediala a muschiului psoas). Cand cecul este liber, acoperit de peritoneu, se

interpune recesul retrocecal, iar in cazul in care cecul este fixat, la acest nivel descinde fascia

de coalescenta retrocoloca Toldt. Lateral muschiul iliac. Medial ansele ileale terminale si

implantatia ileonului. Superior colonul ascendent. Inferior unghiul diedru dintre peretele

abdominal anterior si fascia iliaca.

Configuratia interna

Este caracteristica intestinului gros, avand o dispozitie anatomica inversata in raport cu

configuratia externa. Astfel, teniile musculare corespund unor proeminente longitudinale, iar

haustrele si santurile care le separa sunt reprezentate de celulele cecale si respectiv plicile

semilunare ale cecului. Pe langa acestea, relieful suprafetei interne, de la nivelul fetei mediale,

prezinta si orificiile de deschidere ale ileonului si apendicelui vermiform. Orificiul ileocecal

este delimitat de buzele superioara si inferioara, care intra in alcatuirea valvulei ileocecale, ce

constituie dispozitivul de inchidere si deschidere al intestinului gros fata de cel subtire. Valva

ileocecala sau valvula lui Bauhin este o formatiune cu rol de supapa, consecutiva invaginarii

extremitatii terminale a ileonului in peretele medial al intestinului gros, imediat anterior de

tenia omentala. La randul lor, buzele sunt structurare din cate doua lame, ale caror origini

difera, ambele segmente ale tractului digestiv participand la formarea acestora. Buzele se

imbina catre extremitatile lor formand fraul anterior si respectiv, posterior, formatiuni ce se

prelungesc cu cate o plica semicirculara care se pierde in peretii cecului si contribuie la

demarcarea de segmentul colic ascendent. Valvula ileocecala, prin activitatea sa, asigura

deplasarea chilului alimentar in sensul fiziologic al digestiei, la acest nivel al canalului

alimentar. Inchiderea orificiului prin care ileonul comunica cu intesinul gros este benefica in

ambele situatii, cand chilul intestinal se afla in ileon si cand acesta a patruns deja in cec.

Astfel, rolul propriu-zis al valvulei se traduce prin faptul ca previne descarcarea prea rapida a

continutului ileal in cec, dar si a refluarii chilului inapoi in ileon. Orificiul apendicelui

vermiform se gaseste pe peretele postero-medial al cecului, la 2-3 cm inferior de orificiul

ileocecal si este prevazut, in mod inconstant cu valvula lui Gerlach

. Structura cecului

Respecta organizarea clasica a canalului alimentar inferior, prezentand cele patru tunici de la

exterior catre interior: seroasa, musculara, submucoasa si mucoasa. Tunica seroasa

corespunde peritoneului cecal, care de cele mai multe ori, captuseste integral cecul, in dublaj

cu stratul subseros. Peritoneul din aceasta regiune, formeaza o suita de plici si recesuri, a

caror individualizare variaza, datorita dispozitiei peritoneale ileocecoapendiculare

diversificate explicata prin evolutia ontogenetica a organelor de la acest nivel. Astfel, se

descriu recesul ileocecal superior, stabilit de plica cecala vasculara, recesul ileocecal inferior,

delimitat de mezoapendice si plica ileocecala si recesurile retrocecale, ale caror delimitare

este redata de plicele retrocecale. Tunica musculara este reprezentata de lama superficiala, cu

fibre longitudinale, si profunda, cu fibre circulare. Prin gruparea fibrelor longitudinale se

formeaza teniile cecului. Tunica submucoasa nu prezinta particularitati, fiind similara cu cea a

intregului intestin gros. Tunica mucoasa a cecului se identifica cu cea a intestinului gros.

Vascularizatia si inervatia cecului

Arterele cecului sunt originare din artera ileocolica, ramura din artera mezenterica superioara.

In apropierea unghiului ileocolic, din artera ileocolica se desprind artera cecala anterioara,

care strabate plica cecala spre fata anterioara a cecului, si artera cecala posterioara, care se

insinueaza posterior de orificiul de varsare al ileonului, vascularizand fata posterioara si

fundul cecului. Venele acompaniaza arterele, sangele venos fiind colectat de vena ileocolica,

tributara venei mezenterice superioara, care la randul sau se varsa in vena porta. Limfaticele

iau nastere la nivelul mucoasei, iar la nivelul submucoasei si muscularei formeaza retele care

dreneaza spre nodurile cecale anterioare si posterioare. Mai departe vasele limfatice converg

catre nodurile ileocolice, situate pe traiectoria arterei omonime, drenajul final fiind colectat de

nodurile mezenterice superioare. Inervatia cecului este asigurata de ramuri nervoase cu fibre

simpatice din ganglionii celiac si mezenteric superior si fibre parasimpatice din nervul vag.

CAPITOLUL 2 FIZIOLOGIA SEGMENTULUI GASTROINTESTINAL

II.I .Fiziologia stomacului

Dupa procesele de insalivatie si masticatie derulate in cavitatea bucala, alimentele sub forma

bolului alimentar sunt transportate prin faringe si esofag catre stomac.

Rolul fundamental al stomacului consta in stocarea masei alimentare in vederea desfasurarii

proceselor gastrice specifice prin care alimentele sunt descompuse fizic si chimic pentru a fi

ulterior evacuate fractionat catre segmentul succesor al tractului digestiv. Astfel, prin

demararea si derularea proceselor secretorii si motorii ce caracterizeaza functionalitatea

stomacului se desfasoara digestia gastrica.

Functia secretorie

Digestia propriu-zisa este declansata la nivel gastric in principal sub actiunea echipamentului

enzimatic continut de sucul gastric elaborat si secretat de celulele glandelor prezente la nivelul

mucoasei gastrice. Glandele cardiale sunt alcatuite din celule epiteliale ce produc mucus si

celule endocrine. Glandele gastrice propriu-zise reprezinta 75% din totalitatea glandelor de la

nivelul stomacului si sunt formate din celule epiteliale, parietale, responsabile in principal cu

secretia de HCl, celule zimogene si endocrine. Din structura glandelor antro-pilorice fac parte

celulele epiteliale si endocrine, in principal celulele G, care elaboreaza gastrina si celulele D,

ce produc somatostatina.

Sucul gastric reprezinta amestecul produsilor de secretiei a celulelor tuturor glandelor

gastrice. Zilnic, se secreta aproximativ 2-3 L de suc gastric, constituit din 99% apa si 1%

substante organice, enzime, mucus, factorul intrinsec si substante anorganice, HCl, Na, K, Ca,

Mg etc Fenomenul gastrosecretor este controlat prin intermediul mecanismelor nervoase si

umorale, fiind in acelasi timp influentat de calitatea si cantitatea alimentelor ingerate. Nervul

vag si gastrina sunt principalii responsabili ai secretiei gastrice. Calitatea alimentelor

introduse in cavitatea bucala stimuleaza receptorii gustativi, care emit impulsuri catre centrul

gastrosecretor de la nivelul bulbului guvernat de centri nervosi superiori din hipotalamus si

scoarta cerebrala. Astfel, pe calea fibrelor vagale, la glandele gastrice ajung impulsuri ce

declanseaza secretia sucului gastric, determinand descompunerea iminenta a alimentelor abia

propulsate in stomac. In continuare, la nivelul stomacului, reglarea secretiei gastrice este

realizata prin mecanisme nervoase, dar si umorale. Distensia stomacului provocata de

prezenta masei alimentare are efect gastrosecretor, acest reflex realizandu-se pe cale nervoasa

prin intermediul cailor aferente si eferente vagale. Intre regiunea glandelor gastrice propriu-

zise si regiunea antro-pilorica exista un mecanism de feed-back permanent. Astfel, produsii de

secretie eliberati pe cale nervoasa concomitent cu distensia gastrica conduc la descarcarea

gastrinei in circulatia sanguina, care de asemenea, stimuleaza procesul fiziologic

gastrosecretor. Pe masura ce chimul gastric ajunge la nivelul duodenului, la contactul cu

mucoasa duodenala se declanseaza eliberarea hormonilor precum gastrina duodenojejunala

sau gastrica, secretina, colecistokinina care stimuleaza in continuare secretia gastrica. De

asemenea, odata cu evacuarea gastrica, distensia duodenala exercita un mecanism reflex cu

efect gastrosecretor.

Tulburarile secretiei gastrice se intalnesc in diferite afectiuni ce influenteaza direct sau

indirect substratul secretor de suc gastric. Astfel, cresterea masei de celule parietale

coroborate cu cresterea capacitatii de reactie la stimulii secretori sau conform intensificarii

stimulilor nervosi si umorali, conduce la hipersecretie cu hiperaciditate. De asemenea,

hiposecretia cu hipoaciditate se poate manifesta pana la fenomenul de achilie gastrica,

instalata consecutiv distrugerii mucoasei secretoare prin diverse mecanisme.

Functia motorie - motilitatea gastrica

Musculatura neteda a stomacului impreuna cu mecanismele reglatoare neuro-endocrine,

demarate si influentate in permanenta de volumul si compozitia chimica a masei alimentare

ingerate, asigura functia motorie a stomacului, al carei rezultat constituie amestecul

alimentelor cu sucul gastric, formarea chimului gastric si evacuarea acestuia in duoden. Bolul

alimentar pe masura ce patrunde in stomac determina cresterea relativa a presiunii

intraluminale, desfasurandu-se procesul de distensie gastrica. Astfel, stomacul se acomodeaza

la continut, pe care il stocheaza temporar, repartizandu-l in mod egal intre peretii sai. Aceasta

relaxare adaptativa a peretelui gastric pune in evidenta functiunea peristolica sau tonicitatea

stomacului.

Absorbtia gastrica

Absorbtia la nivelul stomacului este minima datorita structurii inadecvate a celulelor

mucoasei pentru indeplinirea acestui proces. Exceptie fac apa, mucoasa gastrica prezentand

permeabilitate bidirectionala pentru aceasta, anumiti electroliti, substante hidrosolubile,

resorbite din stomac in cantitati neglijabile si etanolul, a carui rata de absorbtie este direct

proportionala cu concentratia acestuia, nefiind influentat de concentratia HCl sau alte

substante din compozitia sucului gastric.

II.II Fiziologia duodenului

Duodenul reprezinta locul unde bila si sucul pancreatic se alatura sucului intestinal. Astfel, la

acest nivel se initiaza digestia intestinala, a carei desfasurare este facilitata de motricitatea

intestinala, prin care ulterior chimul gastric este transformat in chil intestinal, particulele

alimentare fiind supuse proceselor de degradare si absorbtie.

Digestia

Functia secretorie este valorificata la nivelul duodenului in principal de secretia glandelor

Brunner caracteristice acestui segment din intestinul subtire si de secretia sucului intestinal.

Glandele Brunner secreta un lichid bogat in mucus si bicarbonat, responsabil cu protejarea

mucoasei duodenale de actiunea peptica a sucului gastric concomitent cu neutralizarea

aciditatii continului gastric expulzat in duoden. Secretia este demarata de prezenta factorilor

mecanici si chimici care actioneaza asupra mucoasei duodenale, de factori nervosi, prin

intermediul fibrelor vagale, si de factori hormonali, precum secretina sau colecistochinina.

Simpaticul anuleaza efectul protector al functionalitatii glandelor Brunner, prin inhibarea

activitatii acestora. Glandele Lieberkuhn sunt caracteristice intregului intestin subtire si

responsabile cu elaborarea si secretia sucului intestinal, absorbit imediat de vilozitatile

intestinale, avand un pH alcalin de 6,5-7. Activitatea enzimatica a sucului intestinal este

relativ neglijabila, enzimele hidrolitice fiind prezente la nivelul polului apical al enterocitelor,

printre cele mai importante numarandu-se: - peptidazele intestinale, care catalizeaza scindarea

peptidelor, rezultate sub actiunea enzimatica gastrica si pancreatica, pana la aminoacizi; -

zaharidazele, a caror activitate degradeaza dizaharidele, prezente la acest nivel, in

monozaharide, precum glucoza sau fructoza; - lipaza intestinala, care descompune lipidele in

acizi grasi si glicerol.

Functia motorie a duodenului

Asigura transportul maselor alimentare catre jejun si amestecul acestora cu sucurile digestive,

contribuind astfel la desfasurarea procesului de digestie. Stimularea receptorilor din peretele

duodenal, odata cu inaintarea chimului gastric conduce la reglarea permanenta a activitatii

motorii in raport cu cantitatea si calitatea continutului intestinal, prin manifestarea miscarilor

de segmentare si peristaltice specifice intregului intestin subtire. Miscarile segmentare se

caracterizeaza prin aparitia unor inele de contractie care impart un segment intestinal intr-o

serie de segmente mai mici, favorizand amestecul continutului intestinal cu sucurile digestive

concomitent cu deplasarea acestuia catre jejun. Miscarile peristaltice se caracterizeaza prin

succesiunea undelor de contractie si relaxare periodica, intervenind in propulsia masei

alimentare in special postalimentar, fiind declansate prin stimularea reflexului gastroenteric si

a receptorilor de la acest nivel prin prezenta alimentelor.

Absorbtia la nivel duodenal

Structura interna a duodenului, reprezentata prin valvulele conivente, vilozitatile intestinale

precum si microvilozitatile marginii „in perie” a enterocitelor maresc suprafata de contact cu

continutul intestinal, facilitand procesul de absorbtie digestiva, desfasurata in proportie de

90% la nivelul intregului intestin subtire. Principalele substante nutritive, proteinele, glucidele

si lipidele sunt absorbite sub forma produsilor simpli rezultati in urma descompunerii lor sub

actiunea enzimelor digestive, aminoacizi, monozaharide si respectiv acizi grasi. Absorbtia

apei este realizata prin difuziune si osmoza, iar sodiul si calciul prin mecanisme active, spre

deosebire de clor, a carui absorbtie este indeplinita prin difuziune pasiva.

II.III Fiziologia intestinului subtire

Functia de digestie a intestinului subtire are ca rezultat digestia intestinala propriu-zisa, prin

care particulele nutritive sunt prelucrate pana la produsi simpli asimilabili. Pe parcursul

deplasarii in lungul tractului digestiv, alimentele sunt supuse unui ansamblu de procese,

specifice fiecarui segment digestiv, care presupun transformari succesive si combinate,

mecanice prin fragmentare, fizice prin solvire si chimice prin activitatea hidrolizanta a

enzimelor. Astfel, particulele alimentare sunt descompuse pana la forme simple, initindu-se

procesul de absorbtie prin care acestea trec in sangele circulant, pentru a fi distribuite

celulelor corpului

. Digestia intestinala

se desfasoara sub actiunea sucurilor bilo-pancreatice, ajunse prin intermediul ductelor coledoc

si pancreatic care se deschid in ampula lui Vater, in duoden, si a sucului intestinal, secretat de

glandele Lieberkuhn. Procesul de digestie este finalizat la nivelul marginii „in perie” a

enterocitelor, fiind facilitat de motricitatea intestinala. Astfel, interdependeta dintre functia

secretorie si functia motorie a intestinului conduce la indeplinirea digestiei intestinale.

Functia secretorie

Functia secretorie a intestinului subtire este pusa in evidenta de secretiile glandelor Brunner

si Lieberkuhn. Glandele Brunner sunt specifice duodenului, prezentand o secretie bogata de

mucus si bicarbonat, ce protejeaza mucoasa intestinala de actiunea peptica a sucului gastric,

neutralizand aciditatea continutului gastric propulsat in duoden. Glandele Lieberkuhn sunt

caracteristice intregului intestin subtire, fiind responsabile cu secretia sucului intestinal, un

lichid apos, usor opalescent. Variatia pH-ului este evaluata intre 6,5-7, iar cantitatea secretata

este apreciata la aproximativ 2L / 24h, fiind in cea mai mare parte absorbita. Sucul intestinal

cuprinde apa (97,5%) si reziduu uscat (2,5%) format din substante anorganice (ioni de Na, K,

Ca etc. ) si substante organice (mucus, enzime rezultate din descuamarea celulelor). Celulele

Paneth, situate in profunzimea glandelor Lieberkuhn, secreta enterokinaza, enzima continuta

de sucul intestinal, aceasta activand tripsinogenul in tripsina, care la randul sau activeaza

ulterior proenzimele sucului pancreatic. Celelalte enzime apar in sucul intestinal prin

descuamarea a 250 g zilnic de celule epiteliale, corespunzatoare a 30 g de proteine.

Reinnoirea epiteliului intestinal este considerata cea mai rapida din organism, cu o rata de 1

milion de celule pe minut, finalizandu-se in 3 pana la 5 zile. Astfel, glandelor intestinale le

este atribuita functia de sinteza celulara permanenta prin care celulele nou-formate le

substituie pe cele situate la nivelul polului superior al vilozitatilor, care sunt distruse in

lumenul intestinal, fenomen urmat de descarcarea echipamentului enzimatic continut de

acestea. Enzimele enterocitare impreuna cu sucurile bilo-pancreatice sunt corelate prin

activitatea lor succesiva cu procesul de digestie intestinala propriu-zisa desfasurat in trei

etape: - etapa extracelulara este caracteristica lumenului intestinal si consta in scindarea

polimerilor pana la stadiul de oligomeri. Participarea sucului enteric este neinsemnata,

finalitatea etapei fiind asigurata de enzimele pancreatice si enterocitare de la nivelul

filamentelor glicocalixului si de pe membrana externa a enterocitelor. - etapa membranara

este desfasurata la nivelul membranei „in perie” a enterocitelor prin intermediul enzimelor

cantonate pe suprafata membranei apicale. In urma reactiilor chimice la acest nivel sunt

rezultati monomerii. - etapa intracelulara presupune degradarea oligomerilor resorbiti sub

influenta enzimelor citoplasmatice si lizozomale enterocitare consecutiv cu producerea

monomerilor respectivi. Efectul enzimatic al sucului intestinal este slab evidentiat, cercetarile

histoenzimologice precizand existenta enzimelor active, localizate in special la nivelul polului

apical, glicocalixului si marginii „in perie” a enterocitelor, iar printre acestea se regasesc: -

proteazele continua activitatea pepsinei si tripsinei, conducand la descompunerea

polipeptidelor pana la stadiul de aminoacizi. - polinucleotidazele sunt responsabile cu

desfacerea acizilor nucleici, consecutivi degradarii nucleoproteinelor sub influenta pepsinei si

tripsinei, in nucleotizi, care la randul lor sub activitatea nucleotidazelor se descompun in acid

fosforic si nucleozide, o parte resorbite si o parte scindate prin interventia nucelozidazelor in

elementele constituitive, care pun in evidenta bazele purinice si piramidinice continute de

nucleozidele respective. - dizaharidazele, precum maltaza, zaharaza, sucraza sau lactaza,

descompun dizaharidele respective ajunse la acest nivel in monozaharide. - lipaza intestinala

scindeaza aproximativ 2-5% din totalitatea grasimilor digerate. - lecitinaza actioneaza asupra

lecitinei, care o desface in glicerol, acizi grasi, acid fosforic si colina. - fosfataza are ca efect

eliberarea acidului fosforic, prin actiunea sa asupra unor fosfati organici. - enterokinaza este

responsabila cu activarea tripsinogenului din sucul pancreatic. Secretia sucului enteric se

desfasoara in permanenta, iar calitatea si cantitatea acesteia este influentata de caracteristicile

masei alimentare prin intermediul mecanismelor nervoase si umorale. Reglarea nervoasa este

evidentiata de mecanismele reflexelor locale, demarate prin stimularea receptorilor, situati la

nivelul mucoasei intestinale, de catre continutul intestinal, in special de alimentele nedigerate.

Receptorii trimit impulsuri catre centrii nervosi din plexurile intrinseci Meissner si Auerbach,

care controleaza astfel mecanismul reflexelor locale. Parasimpaticul stimuleaza usor secretia

intestinala, spre deosebire de simpatic, care o inhiba. Mecanismul principal de control al

secretiei intestinale este realizat prin reglarea umorala. Astfel, prin prezenta chimului

alimentar, la nivelul mucoasei duodenale se elibereaza enterocrinina cu efect stimulator, dar si

duocrinina, care stimuleaza secretia glandelor Brunner, pe langa secretina.

Functia motorie

Functia motorie a intestinului subtire este valorificata de patura bistratificata musculara din

structura peretelui intestinal. Stratul extern este reprezentat de fibrele musculare longitudinale

dispuse concentric in jurul stratului intern, ale carui fibre musculare sunt orientate in sens

circular. Intre cele doua straturi se interpune o lama de testut conjunctiv, prin intermediul

careia sunt realizate punti de legatura, activitatea interdependenta dintre cele doua straturi

conducand la indeplinirea miscarilor complexe intestinale. Miscarile de segmentare sunt

provocate de contractia fibrelor circulare cand un segment intestinal este destins de continutul

sau. Astfel, sunt generate strangulari temporare in diferite puncte ale segmentului, care dispar

initiindu-se noi strangulari in puncte intermediare pe acelasi segment intestinal. Rezultatul

acestor miscari consta in maruntirea continutului intestinal, amestecul acestuia cu sucurile

digestive, precum si facilitarea procesului de absorbtie. Dupa denervare, miscarile segmentare

persista la o intenstitate mai redusa, semn ca aceste contractii sunt partial dependente de

plexurile nervoase intrinseci. Parasimpaticul amplifica intensitatea contractiilor, iar simpaticul

are efect inhibitor. Miscarile pendulare sunt evidentiate de contractia asimetrica a fibrelor

musculare longitudinale care produc scurtarea ritmica a unui segment limitat si relaxarea

pasiva a zonelor intermediare. Aceste miscari au ca rezultat progresiunea si regresiunea

continutului intestinal pe o distanta de cativa centrimetri, maruntindu-l si amestecandu-l in

acelasi timp cu sucurile digestive. Miscarile tonice sunt oscilatiile intermitente ale tonusului

musculaturii intestinale, care asigura contactul intim dintre vilozitati si particulele alimentare,

contribuind intr-o oarecare masura si la inaintarea masei alimentare in lungul intestinului.

Miscarile peristaltice determina propulsia alimentelor in lungul intestinului, excitantul natural

fiind reprezentat de distensia intestinala marcata de prezenta respectivului chim alimentar.

Peristaltismul se desfasoara prin contractia fibrelor circulare inapoia zonei destinse si

relaxarea acestora in segmentul anterior. Astfel, undele peristaltice progreseaza cu o viteza de

1-2 cm/min. Postalimentar, miscarile peristaltice sunt amplificate de reflexul gastroenteric,

declansat de distensia gastrica. In general, peristaltismul este strans corelat cu plexul

mienteric Auerbach, fara interventia acestuia, intensitatea miscarilor evoluand ineficient.

Reglarea motilitatii intestinului subtire

este realizata prin intermediul factorilor nervosi si umorali. Inervatia intrinseca este

reprezentata de plexurile mienterice, a caror functionalitate este indeplinita prin cuplarea

stimularii undelor cu activitatea contractila in scopul de a asigura propagarea. Arcurile reflexe

intramurale sunt responsabile cu actiunea de coordonare a motilitatii intestinale, originea

acestora constand in receptorii chimici sau presionali din peretele intestinal. Inervatia

extrinseca este evidentiata de nervii vagi si splanhnici simpatici, a caror terminatii ajung la

nivelul plexurilor mienterice. Astfel, in stres emotional sau efort fizic, simpaticul inhiba

motilitatea, in timp ce alimentatia o stimuleaza prin intermediul fibrelor vagale. Factorii

umorali moduleaza activitatea intrinseca a fibrelor nervoase sau actioneaza direct pe fibrele

musculare netede. Motilina, gastrina, colecistochinina si substanta P stimuleaza motilitatea

intestinala, iar peptidul intestinal vasoactiv, secretina, glucagonul si neurotensina au

proprietati de relaxare asupra musculaturii netede intestinale. Absorbtia In general, la nivelul

mucoasei intestinale, se desfasoara doua procese, insorbtia, ce reprezinta trecerea din lumen

catre sange si inversul acesteia, exorbtia, miscarea din sange catre lumen. Cand rata de

exorbtie este mai mare, rezultanta este secretia, iar in cazul in care rata de insorbtie este

superioara, rezultanta o constituie absorbtia. Absorbtia reprezinta trecerea apei, electrolitilor si

trofinelor alimentare prin mucoasa digestiva in mediul intern. Alimentele in lungul tractului

digestiv, sub influenta enzimelor specifice, sunt supuse unor fenomene de scindare, in urma

carora sunt transformate in particule mici, simple ce strabat mucoasa pentru a fi asimilate in

economia organismului.

Functia endocrina

Intestinul subtire reprezinta o sursa importanta de hormoni si substante peptidice, a caror rol

este de a asigura functionalitatea tractului gastrointestinal. Functia endocrina a intestinului

subtire este evidentiata prin implicarea celulelor endocrine de la acest nivel. Celulele G,

secretoare de gastrina, pot fi localizate la nivelul mucoasei duodenale, in bulbul duodenal. La

nivelul intestinului subtire, gastrina are efect trofic. Celulele M, secretoare de motilina, sunt

predominante in mucoasa duodenala si jejunala superioara, iar principala activitate, la nivel

intestinal, consta in coordonarea motilitatii. Celulele EC1 sunt secretoare de substanta P, care

la nivelul tubului intestinal exercita actiuni motorii, avand efect contracturant asupra fibrelor

musculare netede intestinale concomitent cu stimularea miscarilor peristaltice si actiuni

secretorii, amplificand secretia exocrina intestinala, inhiband astfel absorbtia intestinala.

Celulele K, secretoare de peptidul inhibitor gastric (GIP) , se gasesc in mucoasa duodeno-

jejunala. GIP are efect stimulator al secretiei intestinale. Celulele D, secretoare de

somatostatina, la nivelul intestinului subtire, se gasesc amplasate predominant in mucoasa

duodenala. Actiunile somatostatinei sunt in general inhibitorii, la nivelul intestinului inhiband

secretia intestinala, contractia musculaturii netede si absorbtia de glucoza, aminoacizi si

trigliceride, scazand fluxul sangvin splanchnic si portal. Celulele L sunt secretoare de

enteroglucagon, care are efect glicogenolitic, iar la nivel intestinal, inhiba motilitatea, precum

si absorbtia de apa si electroliti. De asemenea, celulele L din mucoasa ileocolica secreta

peptidul YY, care inhiba tranzitul intestinal si creste randamentul digestiei si absorbtiei la

nivelul mucoasei. Celulele S, predominante in mucoasa duodenala, sunt resposabile cu

elaborarea secretinei, al carei rol principal este de a stimula in proportie de 80% secretia

hidrelatica pancreatica. La nivelul intestinului subtire, intarzie digestia concomitent cu

relaxarea musculaturii. Celulele I din mucoasa duodeno-jejunala secreta colecistochinina, a

carei functie primordiala este de a intensifica considerabil secretia ecbolica pancreatica. La

nivelul intestinului subtire, colecistochinina sporeste fluxul limfatic, precum si tranzitul

continutului intestinal. Celulele D1 secreta polipeptidul intestinal vasoactiv (VIP). Acesta

stimuleaza secretia intestinala, relaxeaza musculatura neteda intestinala si scade absorbtia de

apa, sodiu si clor la nivelul jejunului. Celulele P, secretoare de bombesina, sunt prezente in

special la nivelul mucoasei duodenale. Bombesina influenteaza secretia gastrica si bilo-

pancreatica, stimuland secretia colecistochininei si inhiband VIP.

La nivelul musculaturii netede duodeno-jejunale, are efect relaxant. Celulele N localizate in

mucoasa ileonului secreta neurotensina in proportie de 80% din cantitatea totala secretata in

organism. Acest peptid are efect inhibitor asupra motilitatii gastriintestinale si determina

cresterea fluxului sangvin la nivelul ileonului.

Functia imunologica

Prin intermediul functiei imunologice, intestinul combate invazia permanenta si accentuata,

pe cale digestiva, a variatiunii antigenice de etiologie bacteriana sau virala care desfasoara

activitati potential agresive. Astfel, sistemul imun format la nivelul mucoasei intestinale este

responsabil cu generarea unui raspuns imun prin care organismul tolereaza flora bacteriana

din lumen sau se protejeaza de eventualii agenti patogeni. Structurile limfoplasmocitare

conlucreaza cu proprietatile specifice ale enterocitelor pentru dobandirea functiei

imunologice. Plasmocitele intestinale sintetizeaza IgA, iar prin cuplajul a doua molecule de

IgA cu „componenta secretorie” (CS), elaborata in stratul epitelial al glandelor Lieberkuhn,

precum si cu lantul J, secretat de enterocite, se formeaza complexul IgA-CS-J-IgA care se

depune la suprafata epiteliului, fiind descarcat ulterior in lumenul intestinal. Astfel, in situatii

normale, epiteliul intestinal este protejat de agresiunea factorilor patogeni prin prevenirea

aderentei bacteriilor la stratul epitelial si implicit a proceselor de colonizare si multiplicare,

neutralizarea virusurilor si a toxinelor bacteriene, sistarea absorbtiei antigenice din lumenul

intestinal sau prin degradarea antigenilor absorbiti, complexele imune cu IgA fiind

redirectionate catre ficat.

II.IV. Fiziologia intestinului gros( a colonului)

Functia de digestie a intestinului subtire are ca rezultat digestia intestinala propriu-zisa, prin

care particulele nutritive sunt prelucrate pana la produsi simpli asimilabili. Pe parcursul

deplasarii in lungul tractului digestiv, alimentele sunt supuse unui ansamblu de procese,

specifice fiecarui segment digestiv, care presupun transformari succesive si combinate,

mecanice prin fragmentare, fizice prin solvire si chimice prin activitatea hidrolizanta a

enzimelor. Astfel, particulele alimentare sunt descompuse pana la forme simple, initindu-se

procesul de absorbtie prin care acestea trec in sangele circulant, pentru a fi distribuite

celulelor corpului.

Digestia intestinala

se desfasoara sub actiunea sucurilor bilo-pancreatice, ajunse prin intermediul ductelor

coledoc si pancreatic care se deschid in ampula lui Vater, in duoden, si a sucului intestinal,

secretat de glandele Lieberkuhn. Procesul de digestie este finalizat la nivelul marginii „in

perie” a enterocitelor, fiind facilitat de motricitatea intestinala. Astfel, interdependeta dintre

functia secretorie si functia motorie a intestinului conduce la indeplinirea digestiei intestinale.

Functia secretorie

Functia secretorie a intestinului subtire este pusa in evidenta de secretiile glandelor Brunner

si Lieberkuhn. Glandele Brunner sunt specifice duodenului, prezentand o secretie bogata de

mucus si bicarbonat, ce protejeaza mucoasa intestinala de actiunea peptica a sucului gastric,

neutralizand aciditatea continutului gastric propulsat in duoden. Glandele Lieberkuhn sunt

caracteristice intregului intestin subtire, fiind responsabile cu secretia sucului intestinal, un

lichid apos, usor opalescent. Variatia pH-ului este evaluata intre 6,5-7, iar cantitatea secretata

este apreciata la aproximativ 2L / 24h, fiind in cea mai mare parte absorbita. Sucul intestinal

cuprinde apa (97,5%) si reziduu uscat (2,5%) format din substante anorganice (ioni de Na, K,

Ca etc. ) si substante organice (mucus, enzime rezultate din descuamarea celulelor). Celulele

Paneth, situate in profunzimea glandelor Lieberkuhn, secreta enterokinaza, enzima continuta

de sucul intestinal, aceasta activand tripsinogenul in tripsina, care la randul sau activeaza

ulterior proenzimele sucului pancreatic. Celelalte enzime apar in sucul intestinal prin

descuamarea a 250 g zilnic de celule epiteliale, corespunzatoare a 30 g de proteine.

Reinnoirea epiteliului intestinal este considerata cea mai rapida din organism, cu o rata de 1

milion de celule pe minut, finalizandu-se in 3 pana la 5 zile. Astfel, glandelor intestinale le

este atribuita functia de sinteza celulara permanenta prin care celulele nou-formate le

substituie pe cele situate la nivelul polului superior al vilozitatilor, care sunt distruse in

lumenul intestinal, fenomen urmat de descarcarea echipamentului enzimatic continut de

acestea. Enzimele enterocitare impreuna cu sucurile bilo-pancreatice sunt corelate prin

activitatea lor succesiva cu procesul de digestie intestinala propriu-zisa desfasurat in trei

etape: -

etapa extracelulara este caracteristica lumenului intestinal si consta in scindarea polimerilor

pana la stadiul de oligomeri. Participarea sucului enteric este neinsemnata, finalitatea etapei

fiind asigurata de enzimele pancreatice si enterocitare de la nivelul filamentelor glicocalixului

si de pe membrana externa a enterocitelor.

- etapa membranara este desfasurata la nivelul membranei „in perie” a enterocitelor prin

intermediul enzimelor cantonate pe suprafata membranei apicale. In urma reactiilor chimice la

acest nivel sunt rezultati monomerii.

- etapa intracelulara presupune degradarea oligomerilor resorbiti sub influenta enzimelor

citoplasmatice si lizozomale enterocitare consecutiv cu producerea monomerilor respectivi

. Efectul enzimatic al sucului intestinal este slab evidentiat, cercetarile histoenzimologice

precizand existenta enzimelor active, localizate in special la nivelul polului apical,

glicocalixului si marginii „in perie” a enterocitelor, iar printre acestea se regasesc:

- proteazele continua activitatea pepsinei si tripsinei, conducand la descompunerea

polipeptidelor pana la stadiul de aminoacizi.

- polinucleotidazele sunt responsabile cu desfacerea acizilor nucleici, consecutivi degradarii

nucleoproteinelor sub influenta pepsinei si tripsinei, in nucleotizi, care la randul lor sub

activitatea nucleotidazelor se descompun in acid fosforic si nucleozide, o parte resorbite si o

parte scindate prin interventia nucelozidazelor in elementele constituitive, care pun in

evidenta bazele purinice si piramidinice continute de nucleozidele respective.

- dizaharidazele, precum maltaza, zaharaza, sucraza sau lactaza, descompun dizaharidele

respective ajunse la acest nivel in monozaharide

. - lipaza intestinala scindeaza aproximativ 2-5% din totalitatea grasimilor digerate.

- lecitinaza actioneaza asupra lecitinei, care o desface in glicerol, acizi grasi, acid fosforic si

colina.

- fosfataza are ca efect eliberarea acidului fosforic, prin actiunea sa asupra unor fosfati

organici.

- enterokinaza este responsabila cu activarea tripsinogenului din sucul pancreatic.

Secretia sucului enteric se desfasoara in permanenta, iar calitatea si cantitatea acesteia este

influentata de caracteristicile masei alimentare prin intermediul mecanismelor nervoase si

umorale. Reglarea nervoasa este evidentiata de mecanismele reflexelor locale, demarate prin

stimularea receptorilor, situati la nivelul mucoasei intestinale, de catre continutul intestinal, in

special de alimentele nedigerate. Receptorii trimit impulsuri catre centrii nervosi din plexurile

intrinseci Meissner si Auerbach, care controleaza astfel mecanismul reflexelor locale.

Parasimpaticul stimuleaza usor secretia intestinala, spre deosebire de simpatic, care o inhiba.

Mecanismul principal de control al secretiei intestinale este realizat prin reglarea umorala.

Astfel, prin prezenta chimului alimentar, la nivelul mucoasei duodenale se elibereaza

enterocrinina cu efect stimulator, dar si duocrinina, care stimuleaza secretia glandelor

Brunner, pe langa secretina.

Functia motorie

Functia motorie a intestinului subtire este valorificata de patura bistratificata musculara din

structura peretelui intestinal. Stratul extern este reprezentat de fibrele musculare longitudinale

dispuse concentric in jurul stratului intern, ale carui fibre musculare sunt orientate in sens

circular. Intre cele doua straturi se interpune o lama de testut conjunctiv, prin intermediul

careia sunt realizate punti de legatura, activitatea interdependenta dintre cele doua straturi

conducand la indeplinirea miscarilor complexe intestinale. Miscarile de segmentare sunt

provocate de contractia fibrelor circulare cand un segment intestinal este destins de continutul

sau. Astfel, sunt generate strangulari temporare in diferite puncte ale segmentului, care dispar

initiindu-se noi strangulari in puncte intermediare pe acelasi segment intestinal. Rezultatul

acestor miscari consta in maruntirea continutului intestinal, amestecul acestuia cu sucurile

digestive, precum si facilitarea procesului de absorbtie. Dupa denervare, miscarile segmentare

persista la o intenstitate mai redusa, semn ca aceste contractii sunt partial dependente de

plexurile nervoase intrinseci. Parasimpaticul amplifica intensitatea contractiilor, iar simpaticul

are efect inhibitor. Miscarile pendulare sunt evidentiate de contractia asimetrica a fibrelor

musculare longitudinale care produc scurtarea ritmica a unui segment limitat si relaxarea

pasiva a zonelor intermediare. Aceste miscari au ca rezultat progresiunea si regresiunea

continutului intestinal pe o distanta de cativa centrimetri, maruntindu-l si amestecandu-l in

acelasi timp cu sucurile digestive. Miscarile tonice sunt oscilatiile intermitente ale tonusului

musculaturii intestinale, care asigura contactul intim dintre vilozitati si particulele alimentare,

contribuind intr-o oarecare masura si la inaintarea masei alimentare in lungul intestinului.

Miscarile peristaltice determina propulsia alimentelor in lungul intestinului, excitantul natural

fiind reprezentat de distensia intestinala marcata de prezenta respectivului chim alimentar.

Peristaltismul se desfasoara prin contractia fibrelor circulare inapoia zonei destinse si

relaxarea acestora in segmentul anterior. Astfel, undele peristaltice progreseaza cu o viteza de

1-2 cm/min. Postalimentar, miscarile peristaltice sunt amplificate de reflexul gastroenteric,

declansat de distensia gastrica. In general, peristaltismul este strans corelat cu plexul

mienteric Auerbach, fara interventia acestuia, intensitatea miscarilor evoluand ineficient.

Reglarea motilitatii intestinului subtire este realizata prin intermediul factorilor nervosi si

umorali.

Inervatia intrinseca este reprezentata de plexurile mienterice, a caror functionalitate este

indeplinita prin cuplarea stimularii undelor cu activitatea contractila in scopul de a asigura

propagarea. Arcurile reflexe intramurale sunt responsabile cu actiunea de coordonare a

motilitatii intestinale, originea acestora constand in receptorii chimici sau presionali din

peretele intestinal. Inervatia extrinseca este evidentiata de nervii vagi si splanhnici simpatici, a

caror terminatii ajung la nivelul plexurilor mienterice. Astfel, in stres emotional sau efort

fizic, simpaticul inhiba motilitatea, in timp ce alimentatia o stimuleaza prin intermediul

fibrelor vagale. Factorii umorali moduleaza activitatea intrinseca a fibrelor nervoase sau

actioneaza direct pe fibrele musculare netede. Motilina, gastrina, colecistochinina si substanta

P stimuleaza motilitatea intestinala, iar peptidul intestinal vasoactiv, secretina, glucagonul si

neurotensina au proprietati de relaxare asupra musculaturii netede intestinale.

Absorbtia In general, la nivelul mucoasei intestinale, se desfasoara doua procese, insorbtia, ce

reprezinta trecerea din lumen catre sange si inversul acesteia, exorbtia, miscarea din sange

catre lumen. Cand rata de exorbtie este mai mare, rezultanta este secretia, iar in cazul in care

rata de insorbtie este superioara, rezultanta o constituie absorbtia. Absorbtia reprezinta

trecerea apei, electrolitilor si trofinelor alimentare prin mucoasa digestiva in mediul intern.

Alimentele in lungul tractului digestiv, sub influenta enzimelor specifice, sunt supuse unor

fenomene de scindare, in urma carora sunt transformate in particule mici, simple ce strabat

mucoasa pentru a fi asimilate in economia organismului.

Functia endocrina

Intestinul subtire reprezinta o sursa importanta de hormoni si substante peptidice, a caror rol

este de a asigura functionalitatea tractului gastrointestinal. Functia endocrina a intestinului

subtire este evidentiata prin implicarea celulelor endocrine de la acest nivel. Celulele G,

secretoare de gastrina, pot fi localizate la nivelul mucoasei duodenale, in bulbul duodenal. La

nivelul intestinului subtire, gastrina are efect trofic. Celulele M, secretoare de motilina, sunt

predominante in mucoasa duodenala si jejunala superioara, iar principala activitate, la nivel

intestinal, consta in coordonarea motilitatii. Celulele EC1 sunt secretoare de substanta P, care

la nivelul tubului intestinal exercita actiuni motorii, avand efect contracturant asupra fibrelor

musculare netede intestinale concomitent cu stimularea miscarilor peristaltice si actiuni

secretorii, amplificand secretia exocrina intestinala, inhiband astfel absorbtia intestinala.

Celulele K, secretoare de peptidul inhibitor gastric (GIP) , se gasesc in mucoasa duodeno-

jejunala. GIP are efect stimulator al secretiei intestinale. Celulele D, secretoare de

somatostatina, la nivelul intestinului subtire, se gasesc amplasate predominant in mucoasa

duodenala. Actiunile somatostatinei sunt in general inhibitorii, la nivelul intestinului inhiband

secretia intestinala, contractia musculaturii netede si absorbtia de glucoza, aminoacizi si

trigliceride, scazand fluxul sangvin splanchnic si portal. Celulele L sunt secretoare de

enteroglucagon, care are efect glicogenolitic, iar la nivel intestinal, inhiba motilitatea, precum

si absorbtia de apa si electroliti. De asemenea, celulele L din mucoasa ileocolica secreta

peptidul YY, care inhiba tranzitul intestinal si creste randamentul digestiei si absorbtiei la

nivelul mucoasei. Celulele S, predominante in mucoasa duodenala, sunt resposabile cu

elaborarea secretinei, al carei rol principal este de a stimula in proportie de 80% secretia

hidrelatica pancreatica. La nivelul intestinului subtire, intarzie digestia concomitent cu

relaxarea musculaturii. Celulele I din mucoasa duodeno-jejunala secreta colecistochinina, a

carei functie primordiala este de a intensifica considerabil secretia ecbolica pancreatica. La

nivelul intestinului subtire, colecistochinina sporeste fluxul limfatic, precum si tranzitul

continutului intestinal. Celulele D1 secreta polipeptidul intestinal vasoactiv (VIP). Acesta

stimuleaza secretia intestinala, relaxeaza musculatura neteda intestinala si scade absorbtia de

apa, sodiu si clor la nivelul jejunului. Celulele P, secretoare de bombesina, sunt prezente in

special la nivelul mucoasei duodenale. Bombesina influenteaza secretia gastrica si bilo-

pancreatica, stimuland secretia colecistochininei si inhiband VIP. La nivelul musculaturii

netede duodeno-jejunale, are efect relaxant. Celulele N localizate in mucoasa ileonului secreta

neurotensina in proportie de 80% din cantitatea totala secretata in organism. Acest peptid are

efect inhibitor asupra motilitatii gastriintestinale si determina cresterea fluxului sangvin la

nivelul ileonului.

Functia imunologica

Prin intermediul functiei imunologice, intestinul combate invazia permanenta si accentuata,

pe cale digestiva, a variatiunii antigenice de etiologie bacteriana sau virala care desfasoara

activitati potential agresive. Astfel, sistemul imun format la nivelul mucoasei intestinale este

responsabil cu generarea unui raspuns imun prin care organismul tolereaza flora bacteriana

din lumen sau se protejeaza de eventualii agenti patogeni. Structurile limfoplasmocitare

conlucreaza cu proprietatile specifice ale enterocitelor pentru dobandirea functiei

imunologice. Plasmocitele intestinale sintetizeaza IgA, iar prin cuplajul a doua molecule de

IgA cu „componenta secretorie” (CS), elaborata in stratul epitelial al glandelor Lieberkuhn,

precum si cu lantul J, secretat de enterocite, se formeaza complexul IgA-CS-J-IgA care se

depune la suprafata epiteliului, fiind descarcat ulterior in lumenul intestinal. Astfel, in situatii

normale, epiteliul intestinal este protejat de agresiunea factorilor patogeni prin prevenirea

aderentei bacteriilor la stratul epitelial si implicit a proceselor de colonizare si multiplicare,

neutralizarea virusurilor si a toxinelor bacteriene, sistarea absorbtiei antigenice din lumenul

intestinal sau prin degradarea antigenilor absorbiti, complexele imune cu IgA fiind

redirectionate catre ficat.