Post on 01-Feb-2016
Ocuparea şi neocuparea fiinţei umane în tranziţia prin viaţă
Vă propunem o nouă viziune asupra ocupării fiinţei umane, care să ţină seama de
relaţia dintre imperativele vieţii şi timpii umani ai tranziţiei prin viaţă:
ocuparea fiinţei umane în primii (şapte) ani de viaţă (acasă), când se instaurează
valorile fundamentale ce-şi pun amprenta asupra caracterului omului ca fiinţă socială.
„Neocuparea” în această perioadă echivalează cu „ nu ai cei şapte ani de acasă”, deficit de
caracter uman, ce numai poate fi compensat, se pare de nici o educaţie!
ocuparea fiinţei umane din perspectiva sădirii instituţionale, prin educaţie, a
cunoaşterii ştiinţifice, experienţei de viaţă şi credinţei în certitudinea speranţei; neocuparea, ca
abordare şcolară sau ca „ocupare de dragul ocupării” echivalează cu” unde educaţie nu e nimic nu
e”!
ocuparea fiinţei umane din perspectiva imperativului muncii, când se obţin veniturile
necesare manifestării alegerilor ca împliniri umane; neocuparea echivalând cu şomajul sau alte
forme de refuz, care transformă omul în întreţinut social;
ocuparea fiinţei umane din perspectiva apusului vieţii, când neocuparea productivă
trebuie înlocuită cu o ocupare de sens, generatoare de amintiri şi speranţe pentru generaţiile care
coexistă şi se succed;
ocuparea fiinţei umane din perspectiva responsabilităţii pentru ceea ce lăsăm după noi,
când neocuparea echivalează cu”moartea vie”, cu lipsa contribuţiei fireşti la continuitatea vieţii,
ca să nu mai vorbim de contribuţiile pe contrasens.
Fig. 6. O nouă viziune asupra ocupării fiinţei umane