Post on 03-Jan-2016
Lect. univ. drd. Drugă Dan Florin
DREPT PENAL. PARTEA GENERAL Ă
Sinteză pentru pregătirea examenului de licență, sesiunea iulie 2012,
Facultatea de Drept, Universitatea ”Petre Andrei” din Iași
2
Capitolul I – Infrac țiunea
Secțiunea I – Noțiunea de infracțiune
Instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt: infracţiunea, răspunderea penală
şi pedeapsa (în instituţia pedepsei înţelegând că sunt incluse toate sancţiunile de drept penal
pedepsele, măsurile educative şi măsurile de siguranţă), între acestea existând o strânsă
legătură. Fără existența infracțiunii nu poate exista instituția răspunderii penale, iar fără
răspundere penală nu se poate concepe aplicarea unei pedepse.1
Conceptul de infracțiune, desemnează norma de incriminare, adică fapta descrisă
de legea penală împreună cu elementele sale constitutive care definesc în ansamblul lor o
anumită infracțiune. La stabilirea faptelor care urmează să fie interzise sau impuse, legiuitorul
are în vedere realitatea obiectivă, fapte care au fost săvârșite și care provoacă temerea că s-ar
putea repeta.2
Prin incriminare, se indică destinatarilor normei penale conduita lor față de
anumite valori sociale, acțiunile interzise sau ordonate pentru apărarea valorilor sociale
respective. De aceea, operațiunea de incriminare trebuie să prezinte o exprimare concisă,
completă, explicită și clară.3
În doctrina penală au fost formulate mai multe puncte de vedere cu privire la
noțiunea de infracțiune.
Astfel, infracțiunea este o faptă a omului prin care se înfrânge o normă imperativă
și se aduce atingere unei valori sociale și pentru care cel ce a săvârșit o astfel de faptă
urmează să suporte o pedeapsă.4
Într-o altă accepțiune, infracțiunea este și fapta descrisă de legea penală cu
elementele sale componente.
De asemenea, într-o altă opinie, infracțiunea este o instituție a dreptului penal, care
alături de sancțiuni și răspunderea penală formează pilonii dreptului penal.
Noțiunea de infracțiune primește și o definiție legală în dreptul penal românesc,
spre deosebire de alte sisteme juridice. Ea este definită de dispozițiile art. 17 alin. 1 C. pen.
Infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de
1 Ion Ristea, Drept penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2011, p. 69;
2 Ion Ristea, op. cit., p. 69;
3 George Antoniu, Reflecții asupra conceptului de infracțiune, SCJ nr. 2/1980, p. 144;
4 Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, Drept penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2011,
p. 67;
3
legea penală. Raportat la ordinea juridică a altor state, definiția infracțiunii nu are o concepție
unitară, în sensul de a exista o definiție legală, de aceea și prezența unei astfel de definiții în
codurile penale diferă de la o țară la alta.5
Având în vedere definițiile enunțate în precedent, noțiunea de infracțiune poate fi
interpretată sub mai multe aspecte: material, uman, social, moral-politic și juridic. Material,
pentru că reprezintă o manifestare exterioară a individului; uman, pentru că este o activitate
omenească exterioară; social, deoarece se îndreaptă împotriva relațiilor sociale și pentru că
este o activitate care se desfășoară în cadrulș societății; moral-politic, pentru că vădește
atitudinea morală și politică a făptuitorului față de valorile sociale; juridic, pentru că
reprezintă o încălcare a unei norme juridice penale.6
Definind în mod legal infracțiunea, cei care vor aplica legea penală au la dispoziție
o normă prin care să poată observa dacă faptele concrete îndeplinesc cele trei trăsături
esențiale, în caz contrar fapta nefiind infracțiune, iar făptuitorul neputând fi sancționat.
În ceea ce privește natura juridică a infracțiunii, se poate spune, într-o primă
apreciere, că ea este un fapt juridic constitutiv de răspundere penală. Aceasta pentru că
infracțiunea este unicul temei al răspunderii penale, principiu consacrat și legal.7 Dintr-un alt
punct de vedere, natura juridică a infracțiunii se compune dintr-un temei de fapt și unul de
drept. Temeiul de fapt îl reprezintă o acțiune sau inacțiune ce modifică realitatea socială, o
faptă reală, săvârșită în mod obiectiv, și căreia îi corespunde un anumit temei de drept, ce
determină o anumită încadrare juridică.8
Secțiunea a II-a – Trăsăturile esențiale ale infracțiunii
Fiind o manifestare social-umană, infracţiunea prezintă anumite trăsături esenţiale,
comune tuturor infracţiunilor şi care alcătuiesc conţinutul noţiunii de infracţiune.
5 Constantin Butiuc, Instituții de drept penal, vol. II, Editura Lumina Lex, București, 2003, p. 9 – 12; De
exemplu, în prezent, în țările occidentale din sistemul romano germanic, codurile penale (cum ar fi cel francez, italian, spaniol, elevețian sau cel belgian) nu cuprind definiții ale infracțiunii; 6 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal roman – partea general, ediție revăzută și adăugită,
Editura Universul Juridic, București, 2007, p. 103; 7 Conform art. 17 alin. 2 C. pen.;
8 Ion Oancea, Tratat de drept penal. Partea general, Editura All, București, 1994, p. 96 – 97;
Matei Basarab, Drept penal român – partea generală, vol. I, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1992, p.139 – 140;
4
A. Fapta care prezintă pericol social.
Din definiția noțiunii de infracțiune rezultă că aceasta este o faptă a omului, ce
poate consta într-o acțiune sau inacțiune, deci un act de conduită exterioară acestuia, având o
existență materială obiectivă.
Prin faptă se înţelege, în primul rând, un act, o acţiune sau inacţiune, care, prin
natura lor sau prin urmările produse, este susceptibilă de a fi percepută de simţurile omului.
Un simplu gând sau orice alt proces psihic neexteriorizat nu constituie o faptă, întrucât ele nu
sunt percepute de simţurile noastre.
În al doilea rând, prin faptă se înţelege nu numai un act, o acţiune sau inacţiune, ci
şi urmarea acestora, adică acea modificare pe care actul, acţiunea sau inacţiunea au
produs-o sau puteau să o producă în lumea exterioară.
În sfârşit, în al treilea rând, fapta nu poate fi concepută decât ca un rezultat al unei
acţiuni sau inacţiuni a omului, produs efectuat, deci, de om sau de o energie pusă în mişcare
de el.9
Pe cale de consecinţă, rezultă că, în sensul dreptului penal, evenimentele naturii ori
reacţiile animalelor sunt excluse din sfera faptelor penale, în afară de cazul când omul se
serveşte de acestea pentru comiterea faptelor (de exemplu, rupe un dig, asmute un câine ori
deschide în mod intenţionat cuşca în care se află un animal sălbatic etc.). Nici hotărârea de a
săvârşi o infracţiune, atâta timp cât nu este manifestată în afară, deci câtă vreme rămâne
neexteriorizată, nu poate fi considerată ca o faptă. De asemenea, sentimentele ostile (de
exemplu, duşmănia cuiva faţă de o persoană) nu pot fi socotite fapte în înţelesul dreptului
penal.10
Pericol social prezintă orice activitate contrară normelor în vigoare, căci împiedică
normala desfășurare a relațiilor sociale.
Potrivit art. 18 C. pen., în înțelesul legii penale, fapta care prezintă pericol social
este orice acțiune sau inacțiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile sociale
apărate de legea penală prevăzute în art. 1 C. pen. și pentru a cărei sancționare este necesară
aplicarea unei pedepse. Fapta aduce atingere valorilor sociale atunci când vatămă efectiv sau
când pune în pericol aceste valori, creând posibilitatea producerii unor urmări dăunătoare
pentru ele. Totodată, pericolul social este apreciat în funcție de următoarele elemente: modul
și mijloacele de săvârșire a faptei, scopul urmărit de făptuitor, împrejurările în care fapta a
9 Constantin Butiuc, op. cit., p. 13 – 18; Narcis Giurgiu, op. cit., p. 110 – 114;
10 Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 68 – 69;
5
fost comisă, urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum și persoana și conduita
făptuitorului.11
Pericolul social poate îmbrăca două forme: generic (sau abstract) și concret.
Pericolul social generic sau abstract este apreciat de legiuitor în momentul definirii
faptelor periculoase drept infracțiune. Aceasta se face ținând cont de: însemnătatea valorii
sociale ocrotite, de frecvența faptelor, de gravitatea abstractă a vătămării ce i se poate aduce
acelei valori sociale, precum și de împrejurările în care pot fi realizate faptele definite ca
infracțiuni.
Pericolul social concret este cel ce rezidă la momentul săvârșirii faptei și este
apreciat de judecător în momentul pronunțării hotărârii de condamnare sau achitare, în caz
că pericolul social concret nu este cel al unei infracțiuni. Aprecierea gradului de pericol
social se face conform criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (criteriile generale de
individualizare), care sunt: dispozițiile părții generale a Codului penal, limitele de pedeapsă
fixate în partea specială, gradul de pericol social concret al faptei săvârșite, persoana
infractorului (cu toate aspectele ce țin de aceasta, și anume. Viața sa socială, pregătirea
profesională, eventualele antecedente penale etc.) și împrejurările care agravează sau
atenuează răspunderea penală.
În ceea ce privește această trăsătură a infracțiunii, ea nu este unanim acceptată în
doctrină, considerându-se de către unii autori12 că ignoră principiul separației puterilor în stat,
că nesocotește în mod vădit principiul legalității și că reprezintă, în realitate, o sursă de
subiectivism și inegalitate în aplicarea legii penale.
Fiind o trăsătură a infracțiunii, dacă ea nu există, atunci fapta nu poate constitui
infracțiune. În aceste situații se consideră că avem de a face cu o cauză care înlătură
caracterul penal al faptei, prin înlăturarea pericolului social. De aceea, în situația în care,
datorită pericolului social scăzut al faptei comise, instanța achită pe făptuitor, va aplica
acestuia sancțiunile cu caracter administrativ prevăzute de art. 91 C. pen., și anume:
mustrarea, mustrarea cu avertisment și amenda de la 10 la 1.000 lei. Aceasta nu transformă
fapta într-o contravenție, astfel că pentru ea nu se vor aplica dispozițiile dreptului
administrativ în această materie.13 În legătură cu aplicarea sancțiunilor administrative este de
remarcat că, dată fiind natura lor, ele pot fi aplicate și de către procuror în timpul urmăririi
penale. În acest caz, dacă au fost comise mai multe fapte concurente, dar care toate împreună
11
Conform art. 18¹ alin. 2 C. pen., 12
Vasile Dobrinoiu ș.a., Drept penal – partea generală, Editura Europa Nova, București, 1999, p. 113 -114, 13
Florea Ivan, Pericolul social, în RDP nr. 3/1998, p. 127 – 129,
6
sunt apreciate ca fiind lipsite de pericol social, atunci procurorul va aplica o singură sancțiune
cu caracter administrativ și nu atâtea sancțiuni câte fapte au fost comise.14
B. Fapta săvârșită cu vinovăție.
Pentru existenţa infracţiunii nu este suficientă săvârşirea unei fapte care prezintă
pericol social, ci este necesar ca fapta să fie comisă cu vinovăţie.
Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a autorului faptei faţă de faptă și de
urmările ei.15 Vinovăția este rezultatul interacțiunii a doi factori: conștiința (factorul
intelectiv), deoarece aceasta presupune o atitudine conștientă a făptuitorului care își dă seama
de reprezentarea acțiunilor sau inacțiunilor sale și voința (factorul volitiv), căci aceste acțiuni
sau inacțiuni angrenează energia fizică a făptuitorului pentru realizarea rezultatelor
urmărite.16
Prezența celor doi factori este o condiție esențială a vinovăției, care nu poate exista
fără aceștia. Între factorul de conştiinţă şi factorul de voinţă există o legătură de
interdependenţă. Voinţa condusă de conştiinţă mobilizează şi dinamizează energiile necesare
în vederea şi pentru punerea în executare a hotărârii luate. Vinovăţia presupune deci un act de
conştiinţă, o atitudine a conştiinţei în raport cu urmările faptei şi un act de voinţă, sub
impulsul căruia este realizată fapta.
Având în vedere existența și acțiunea celor doi fatori subiectivi, vinovăția poate fi
definită ca fiind atitudinea psihică a persoanei care, săvârșind cu voință neconstrânsă o
faptă care prezintă pericol social, prevăzută de legea penală, a avut în momentul executării,
reprezentarea faptei și a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deși nu a avut
reprezentarea faptei și a urmărilor, a avut posibilitatea reală a acestei reprezentări.17
Formele vinovăției. În ştiinţa dreptului penal se face distincţie între două forme
tipice de vinovăţie: intenţia şi culpa, la care se adaugă, în unele cazuri speciale, o formă
mixtă, denumită intenţie depăşită sau praeterintenţie. Vor exista deci fapte săvârşite cu
intenţie, fapte săvârşite din culpa şi fapte săvârşite cu formă mixtă, intenţie şi culpă
(praeterintenţie).
14
Potrivit Deciziei nr. XXXV (35) din 06 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată într-un recurs în anulare – a se vedea lucrarea Jurisprudența instanței supreme în unificarea practicii judiciare, Editura Universul Juridic, București, 2008, p. 354 – 356; 15
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastcan, op. cit., p. 69; 16
Vasile Dobrinoiu ș.a., op. cit., p. 18 – 20, Matei Basarab, op. cit., p. 138; 17
Ion Ristea, op. cit., p. 73;
7
Intenția și modalitățile sale
Potrivit art. 19 alin. 1 pct. 1 C. pen., ”Fapta este săvârșită cu intenție când
infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei
fapte;
b) prevede rezultatul faptei sale și deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea
producerii lui.”
Din definiția legală a intenției rezultă că aceasta prezintă două modalități, și
aunme: intenția directă și intenția indirectă.
Intenția directă este acea modalitate a intenției în care infractorul prevede
rezultatul faptei și urmărește producerea lui. Pentru existenţa intenţiei directe este necesar ca
rezultatul urmărit să corespundă rezultatului firesc al unei fapte care prezintă pericol social şi
acel rezultat să fi fost prevăzut de făptuitor, indiferent de condiţiile în care s-a conceput
acesta. Prin prevederea rezultatului se înțelege că făptuitorul are reprezentarea urmărilor pe
care le produce fapta sa ilicită. Această prevedere trebuie să fie reală și efectivă. Prevederea
este rezultatul experienței de viață a persoanei după care o faptă săvârșită în anumite condiții
produce cu necesitate un anumit rezultat.18 Intenția directă rezultă din materialitatea faptei,
adică din modul și împrejurările de comitere a faptei, din mijloacele folosite, cât și din
conduita făptuitorului anterior, concomitent sau posterior săvârșirii faptei.19
Intenția indirectă este acea modalitate a intenției potrivit căreia infractorul prevede
rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui. Intenția
indirectă este posibilă numai în cazul unor acțiuni sau inacțiuni care prin felul lor sau datorită
modului în care sunt săvârșite pot produce două sau mai multe rezultate. În aceste cazuri, cel
care urmărește unul dintre rezultate, dar prevede ca posibile și celelalte rezultate și totuși
efectuează acțiunea sau inacțiunea respectivă, implicit acceptă riscul eventualei produceri a
rezultatelor neurmărite.20 În cazul acestei modalități a intenției, subiectul nu ia ncio măsură
pentru ca cealaltă urmare, eventuală să nu se producă, ci acceptă producerea ei ca preț al
producerii primului rezultat.21
18
Ion Ristea, op. cit., p. 73; 19
Ilie Pascu, Drept penal. Partea generală, ediția a 2-a, Examinarea instituțiilor fundamentale ale Dreptului penal, potrivit dispozițiilor Codului penal în vigoare și ale noului Cod penal, Editura Hamangiu, București, 2009, p. 112 – 113; 20
V. Dongoroz și colab., Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală, Editura Academiei, 1969, p. 118; 21
George Antoniu, Trăsăturile distinctive ale intenției indirecte, în RDP nr. 12/1974, p. 22 – 27;
8
În teoria dreptului penal se cunosc şi alte modalităţi ale intenţiei, după cum
urmează:
- intenţia simplă, când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte
producerea lui și intenția calificată, când făptuitorul urmărește producerea rezultatului în
vederea realizării unui scop prevăzut în norma de incriminare (de exemplu: omorul săvârșit
pentru a comite sau ascunde săvârșirea unei tâlhării sau piraterii – art. 176 lit. d C. pen.):
- intenția spontană, caracterizată prin aceea că executarea acțiunii incriminate are
loc imediat după luarea hotărârii de a o săvârși și intenția premeditată, caracterizată prin
existența unui interval de timp între luarea hotărârii infracționale și punerea ei în executare,
interval în care făptuitorul a chibzuit asupra momentului, modului, mijloacelor de realizare,
efectuând și unele acte de pregătire;
- intenția unică, caracterizată prin aceea că făptuitorul a hotărât să săvârșească o
singură faptă și intenția complexă, făptuitorul urmărește realizarea mai multor infracțiuni sau
a urmărit să producă mai multe rezultate socialmente periculoase;
- intenție inițială,când făptuitorul prevede rezultatul de la început și supravenită, în
timpul executării unei infracțiuni, infractorul prevede ca posibil un alt rezultat decât cel
inițial.22
Importanța calificării lor rezidă în modul de individualizare a pedepsei.
Culpa și modalitățile sale
Potrivit prevederilor art. 19 alin. 1 pct. 2 C. pen., ”Fapta este săvârșită din culpă
când infractorul:
a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se
va produce;
b) nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.”
Culpa prezintă și ea tot două modalități normative, și anume: culpa cu prevedere
(ușurință) și culpa simplă (neglijența).
Culpa cu prevedere sau ușurință reprezintă acea modalitate a culpei în care
infractorul a prevăzut rezultatul posibil al faptei sale, nu a acceptat acest rezultat, socotind
fără temei că nu se va produce.
Dintre faptele ce pot fi săvârșite cu această formă de vinovăție, cele mai des
întâlnite sunt accidentele de circulație.23
22
Ion Ristea, op. cit., p. 74 – 75; 23
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 70;
9
Pentru existența culpei cu prevedere (ușurință) trebuie întrunite cumulativ
următoarele condiții:
- infractorul a prevăzut posibilitatea producerii unui rezultat periculos ca urmare a
activității desfășurate, rezultat pe care însă nu l-a urmărit și nu l-a acceptat;
- infractorul a socotit fără temei că rezultatul nu se va produce.
Culpa cu prevedere (ușurință) se aseamănă cu intenția indirectă, în sensul că
infractorul prevede ca posibil rezultatul faptei sale, cu deosebirea că în cazul intenției
indirecte, el acceptă rezultatul, în timp ce în cazul culpei cu prevedere, nu îl acceptă,
considerând că acesta va putea fi evitat, însă în final rezultatul nu a putu fi evitat.
Specific culpei cu prevedere este că infractorul se bazează pe elemente reale
(experiență, pricepere etc.) care ar fi putut să prevină producerea rezultatului. Dacă s-ar baza
pe întâmplare ori pe noroc, ar atrage răspunderea sa pentru o faptă comisă cu intenției
indirectă. De exemplu, dacă conducătorul unui autovehicul, fiind începător, ar circula pe un
drum public aglomerat cu viteză excesivă și ar ucide o persoană, bazându-se pe noroc sau
întâmplare fericită pentru a evita accidentul, el va răspunde pentru omor cu intenție
indirectă.24
Culpa simplă (neglijența) reprezintă acea modalitate a culpei în care infractorul nu
prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.
Pentru existența culpei simple (prin neglijență) trebuie îndeplinite cumulativ două
condiții:
- infractorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale (nu a avut reprezentarea
rezultatului, nu a crezut că acesta s-ar putea produce),
- infractorul trebuia și putea să prevadă rezultatul care s-a produs.
Pentru stabilirea vinovăției în modalitatea culpei cu neglijență se folosesc două
criterii: criteriul obiectiv, prin care se urmărește să se constate dacă făptuitorul trebuia să
prevadă rezultatul socialemte periculos, și criteriul subiectiv, utilizat pentru a verifca dacă
făptuitorul a avut, în momentul comiterii faptei, posibilitatea să prevadă acest rezultat.25
În afara modalităților culpei prevăzute de legea penală, doctrina penală face și alte
distincții, a căror existență poate fi avută în vedere la individualizarea pedepsei.26 Astfel, se
face distincție între culpa imediată (când comportarea culpabilă a autorului a produs imediat
rezultatul) și culpa mediată (când rezultatul culpabil se produce prin intermediul comportării 24
Ion Ristea, op. cit., p.75; Ilie Pascu, op. cit., p. 116; 25
Ilie Pascu, op. cit., p. 116 – 117; 26
C. Bulai, B. Bulai, Manual de drept penal. Partea general,Editura Universul Juridic, București, 2007, p. 163 – 164;
10
din culpă a mai multor persoane); culpa constând din imprudență (nesocotință, adică din
modul superficial în care s-a acționat), din nepricepere, din nedibăcie, din nerespectarea
dispozițiilor legale, din indiferență. Sub aspectul intensității, culpa poate să se înfățișeze ca o
culpă gravă (când orice persoană cu un minimum de diligență ar fi prevăzut rezultatul), ca o
culpă ușoară (când rezultatul putea fi prevăzut numai dacă depunea un efort mai mare; ca o
culp foarte ușoară (când rezultatul nu putea fi prevăzut decât dacă se depunea un efort
deosebit, se manifestaun simț de prevedere ieșit din comun).27
Praeterintenția (intenția depășită)
Este o formă mixtă sau compusă, care reuneşte atât intenţia, cât şi culpa în același
timp. Aceasta nu este o modalitate normativă, căci ea nu este definită de către niciun text de
lege, însă se deduce din modul în care sunt definite anumite infracțiuni, din partea specială a
Codului penal.28
Praeterinteția sau intenția depășită există atunci când făptuitorul săvârşeşte cu
intenţie o faptă prevăzută de legea penală, dar se produce un rezultat mai grav sau un rezultat
suplimentar faţă de acela prevăzut şi urmărit, astfel încât intenţia iniţială a făptuitorului a fost
depăşită (exemplu, persoana care loveşte o altă persoană, iar aceasta, pierzându-şi echilibrul,
cade şi, izbindu-se cu capul de pardoseala de ciment, încetează din viaţă). Aşadar, în această
situaţie, făptuitorul, urmărind producerea unui anumit rezultat, săvârşeşte o faptă ce constituie
elementul material al unei infracţiuni (primum delictum), însă produce un rezultat mai grav
sau suplimentar, specific unei infracţiuni mai grave sau o variantă mai gravă a aceleiaşi
infracţiuni (majus delictum).
Noul Cod penal introduce și definiția praeterintenției în cadrul art. 16 alin. 5.
În doctrina penală se cunosc două feluri de infracțiuni praeterintenționate, și
anume: infracțiuni praeterintenționate propriu-zise (de exemplu: vătămarea corporală gravă,
lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte) și infracțiuni cu urmări praeterintenționate (de
exemplu: violul care a avut ca urmare vătămarea gravă a integrității corporale ori moartea sau
sinuciderea victimei; tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei etc.).
C. Fapta să fie prevăzută de legea penală
Potrivit art. 17 C. pen., pentru ca o faptă care prezintă pericol social și care a fost
săvârșită cu vinovăție să constituie infracțiune, trebuie ca acea faptă să fie prevăzută de legea
penală.
27
Ilie Pascu, op. cit., 117 – 118; 28
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastcan, op. cit., p. 71;
11
Potrivit dispozițiilor din Constituție, o faptă este considerată a fi prevăzută de legea
penală când este incriminată printr-o lege organică adoptată de Parlament în condițiile
specifice acestei categorii de acte normative.29
O faptă se consideră ca fiind prevăzută de legea penală atunci când o dispoziție din
această lege precizează în ce condiții acea faptă (acțiune sau inacțiune) este considerată ca
fiind infracțiune.
Fapta prevăzută de legea penală nu este prin ea însăși infracțiune, ci poate fi
considerată ca atare, numai dacă se constată că sunt îndeplinite și celelalte trăsături esențiale
ale infracțiunii, respectiv pericolul social și săvârșirea ei cu vinovăție.
Secțiunea a III-a – Conținutul infrac țiunii
Noțiunea de conținut al infracțiunii30
Pentru ca o faptă să constituie infracțiune, ea trebuie să prezinte conținutul unei
anumite infracțiuni.
Conținutul infracțiunii poate fi definit ca totalitatea condițiilor sau elementelor
prevăzute de lege pentru caracterizarea unei fapte ca infracțiune. Aceasta nu se confundă cu
trăsăturile esențiale ale acesteia, care își găsesc reflectarea în orice conținut, punând în
evidență caracterul penal al faptei comise.
Conținutul infracțiunii poate îmbrăca două aspecte:
- conținutul legal – cel descris prin norma de incriminare și care cuprinde condițiile
obiective și subiective în care o faptă devine infracțiune;
- conținutul concret – cel al unei fapte determinate, săvârșită în realitatea obiectivă
de către o persoană și care se înscrie prin elementele sale în tiparul abstract prevăzut în norma
de incriminare.
De asemenea, în doctrina penală se face deosebire între conținutul juridic al
infracțiunii și conținutul constitutiv. Conținutul constitutiv al infracțiunii cuprinde numai
condițiile cerute de lege, cu privire la actul de conduită interzis, pe care le realizează
infractorul prin săvârșirea faptei sau care devin relevante prin săvârșirea faptei. Conținutul
juridic poate cuprinde, pe lângă conținutul constitutiv, și condiții privitoare la celelalte
elemente. 29
Ion Ristea, op. cit., p. 77; Ilie Pascu, op. cit., p. 120; 30
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 72 – 73;
12
Factorii infracțiunii. Condițiile preexistente infracțiunii31
Obiectul infracțiunii. Obiectul infracțiunii este un factor preexistent, necesar
oricărei infracțiuni. Lipsa acestuia conduce la inexistența infracțiunii. De regulă, obiectul
infracțiunii rezultă din însăși descrierea faptei incriminată. Când, la unele infracțiuni din
conținutul legal lipsesc referiri cu privire la obiectul infracțiunii, acesta se deduce indirect din
descrierea faptei, urmărindu-se scopul săvârșirii faptei, cerința producerii unei anumite
urmări etc.32
În doctrina penală, obiectul infracțiunii este considerat ca fiind valoarea socială și
relațiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt periclitate sau vătămate prin fapta
infracțională.33 Ideea de valoare socială presupune însușirea unui bun de a satisface nevoile
vitale ale oamenilor sau atribut acordat unor stări, situații, calități în măsura în care acestea
erau de natură să satisfacă cerințele membrilor grupului. Potrivit unor autori italieni, obiectul
juridic al infracțiunii nu cuprinde doar entități materiale, ci și nemateriale și chiar valori
spirituale. De aici rezultă și împărțirea infracțiunilor în infracțiuni de rezultat și infracțiuni de
pericol, căci valorile ocrotite și care fac parte din obiectul juridic al infracțiunii pot fi supuse
atât unei agresiuni efective, cât și amenițate cu producerea unui rezultat dăunător.34
Valorile sociale protejate de legea penală sunt cele indicate în art. 1 C. pen.
România, suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana,
drepturile și libertățile acesteia, proprietatea, precum și întreaga ordine de drept.
În literatura juridică de specialitate, obiectul juridic este prezentat sub mai multe
aspecte, după gradul mai întins sau mai restrâns de relații sociale născute în legătură cu
valoarea socială ocrotită și care este periclitată ori vătămată prin infracțiune.
Obiectul juridic general este format din totalitatea relațiilor sociale ocrotite prin
normele dreptului penal.
Obiectul juridic generic (de grup) este format din grupul de valori sociale de
aceeași natură ocrotite prin normele de drept penal. În funcție de acesta sunt împărțite
infracțiunile în partea specială a Codului penal, pe titluri și capitole. Astfel, regăsim în cod,
infracțiuni contra vieții, contra patrimoniului, contra înfăptuirii justiției etc.
Obiectul juridic specific este reprezentat de valoarea socială concretă căreia i se
aduce atingere prin săvârșirea infracțiunii. În cadrul unui capitol sau titlu al codului penal,
31
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 73 – 79; 32
Ion Ristea, op. cit., p. 87; 33
Costică Bulai, Bogdan n. Bulai, op. cit., p. 197; Ion Oancea, op. cit., p. 166; 34
Vasile Drăghici, Controverse asupra obiectului juridic al infracțiunii, în RDP nr. 2/2002;
13
fiecare infracțiune are un obiect juridic special propriu, chiar dacă el se încadrează într-un
grup anume.
Diferența între obiectul juridic generic și cel special, este deci una de la gen la
specie. De exemplu, dacă omorul și pruncuciderea sunt două infracțiuni care se încadrează în
grupul infracțiunilor contra vieții, adică al cărei obiect juridic generic este viața, totuși,
obiectul juridic special al infracțiunii de omor este viața oricărei persoane, în timp ce obiectul
juridic special al infracțiunii de pruncucidere este viața pruncului nou-născut, diferențiindu-se
astfel în cadrul grupului.
O categorie aparte a obiectului juridic special, este obiectul juridic complex. El este
specific infracțiunilor complexe și este format dintr-un obiect juridic principal (valoarea
socială principală căreia i se aduce atingere) și un obiect juridic secundar, adiacent (valoarea
socială secundară căreia i se aduce atingere). În funcție de obiectul juridic principal,
infracțiunea este inclusă într-un anumit titlu și capitol din codul penal. De exemplu,
infracțiunea de tâlhărie este una complexă, având un obiect juridic complex. Obiectul ei
juridic principal este reprezentat de relațiile sociale privind patrimoniul, în timp ce obiectul
juridic secundar poate fi demnitatea, viața sau integritatea fizică ori psihică. O infracțiune
complexă poate leza mai multe relații sociale secundare, după cum rezultă și din exemplul dat
mai sus cu infracțiunea de tâlhărie, fără a fi singura de acest fel.
Obiectul direct nemijlocit, cel mai adesea cunoscut sub numele de obiect material
este caracteristic infracțiunilor la care valoarea socială este exprimată într-o entitate
materială. Încercând o definiție, putem spune că obiectul material este acela asupra căruia
se răsfrânge acțiunea sau inacțiunea specifică elementului material al infracțiunii. Obiectul
material este o entitate materială, în timp ce obiectul juridic, fie că e generic sau special, este
o valoare socială. Nu toate infracțiunile au obiect material, de aceea, infracțiunile care au
obiect material sunt infracțiuni de rezultat, iar cele care nu au astfel de obiect material sunt
infracțiuni de pericol. De exemplu, infracțiunea de omor are ca obiect material, corpul
persoanei, întrucât asupra acestuia se răsfrânge acțiunea de a ucide, specifică elementului
material al acestei infracțiuni. În același timp, infracțiunea de mărturie mincinoasă nu
prezintă obiect material, întrucât acțiunea de a minți sau inacțiunea martorului de a nu spune
tot ceea ce știe cu privire la elementele asupra căruia a fost întrebat nu se răsfrânge asupra a
ceva material, chiar dacă declarația martorului este redactată într-un înscris.35
35
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 73;
14
Subiecţii infracţiunii. Noţiunea de subiecţi ai infracţiunii desemnează persoanele
implicate în săvârşirea unei infracţiuni, fie prin însăţi săvârşirea infracţiunii, fie prin
suportarea consecinţelor acesteia36.
Doctrina de drept penal face distincţie între subiectul activ (care poate fi atât o
persoană fizică, cât şi o persoană juridică) şi subiectul pasiv al infracţiunii, care poate fi orice
persoană, inclusiv statul.
Subiectul activ. Potrivit art. 144 C. pen., are calitatea de subiect activ al infracţiunii
sau de infractor, persoana care săvârşeşte o infracţiune – fapt consumat ori o tentativă
pedepsibilă şi la care participă în calitate de autor, coautor, instigator sau complice.
Pentru ca o persoană fizică să aibă calitatea de subiect activ al infracţiunii, trebuie
îndeplinite anumite condiţii de ordin general, iar în cazul anumitor infracţiuni trebuie
îndeplinite anumite condiţii speciale.
Condiţiile generale sunt următoarele: - condiţii cu privire la vârstă; - condiţii cu
privire la responsabilitate; - condiţii cu privire la libertatea de voinţă şi acţiune.
Condiţiile cu privire la vârsta. Pentru ca o persoană să devină subiect activ al
infracțiunii, trebuie ca, în momentul comiterii faptei, să fi dobândit aptitudinea psihofizică de
a înțelege semnificația acțiunilor (inacțiunilor) sale și capacitatea de ale stăpâni și dirija în
mod conștient.37
Condițiile cu privire la vârstă de la care se poate angaja răspunderea penală a
persoanei fizice sunt stabilite de art. 99 C. pen. Astfel, ”(1) Minorul care nu a împlinit vârsta
de 14 ani nu răspunde penal.
(2) Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal, numai dacă se
dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ.
(3) Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal.”
Din punct de vedere juridic, prin discernământ se înţelege capacitatea persoanei de
a-şi da seama de caracterul socialmente periculos al faptei şi de a-şi manifesta conştient
voinţa, capacitatea, raportat la fapta concretă săvârşită38.
Aşadar, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani este prezumat absolut că nu are
discernământ, neputându-se angaja răspunderea penală. Minorul cu vârsta între 14 şi 16 ani
este prezumat relativ că nu are discernământ, el răspunzând penal numai în cazul în care se
36
Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, op.cit., p. 203 – 222; 37
Ilie Pascu, op. cit., p. 133; 38
Vintil ă Dongoroz, Drept penal, 1939, p. 407
15
dovedeşte că a lucrat cu discernământ în comiterea faptei. Minorul cu vârsta cuprinsă între 16
şi 18 ani este prezumat absolut că are discernământ.
Dovada discernământului trebuie făcută pentru fiecare caz în parte de către
organele judiciare.
Condiţii cu privire la responsabilitate. Responsabilitatea este definită în doctrina
penală ca fiind aptitudinea unei persoane de a-şi da seama de faptele sale (acţiuni sau
inacţiuni), de rezonanţa socială a acestora, precum şi de puterea de a-şi determina şi dirija
în mod conştient voinţa în raport cu aceste fapte39.
Aşadar, responsabilitatea se apreciază prin prisma a doi factori:
- factorul intelectiv, ce presupune capacitatea persoanei de a înţelege semnificaţia
acţiunilor, inacţiunilor sale şi a urmărilor acestora;
- factorul volitiv, ce presupune capacitatea persoanei de a fi stăpână pe acţiunile sai
inacţiunile sale, pe care le dirijează în mod conştient.
Responsabilitatea este prezumată relativ în cazul oricărei persoane care a împlinit
vârsta de 16 ani.
Condiţii cu privire la libertatea de voinţă şi acţiune. Libertatea de voinţă şi acţiune
este condiţia generală a subiectului activ al infracţiunii ce presupune că acesta a decis în mod
liber asupra săvârşirii faptei şi a avut libertatea de hotărâre şi liberatea de acţiune potrivit
propriei sale voinţe40. Această condiție își găsește temeiul în prevederile art. 46 C. pen.,
potrivit cărora ”(1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită din
cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista.
(2) De asemenea, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală,
săvâșită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin amenințare cu un pericol grav
pentru persoana făptuitorului ori a altuia și care nu putea fi înlăturat în alt mod”.
Dacă făptuitorul a acționat sub imperiul constrângerii fizice sau constrângerii
morale, fapta nu mai este imputabilă acestuia și fiind săvârșită fără vinovăție, nu este
infracțiune.
Condiţii speciale privind subiectul activ al infracţiunii. Aceste condiţii se referă la
anumite calităţi speciale pe care trebuie să le posede subiectul activ, lipsa acestora ducând
la inexistenţa infracţiunii. Când în cazul unei infracţiuni se solicită ca subiectul activ să aibă
o anumită calitate, spunem că subiectul activ este calificat sau circumstanţiat.
39
George Antoniu, Despre infractor, acţiunea infracţională şi vinovăţie, în R.R.D. nr. 8/1969, p. 80; 40 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 121
16
Astfel, pentru existenţa infracţiunii de trădare, subiectul activ trebuie să aibă
calitatea de cetăţean al României; calitatea de străin, pentru infracţiunea de spionaj; calitatea
de militar pentru unele infracţiuni contra capacităţii de apărare a patriei.
De asemenea, calitatea de funcţionar sau de funcţionar public condiţionează
existenţa multor infracţiuni în dreptul nostru penal.
Pe lângă răspunderea penală a persoanei fizice, Codul penal modificat şi completat
prin Legea nr. 278/2006 instituie şi răspunderea penală a persoanei juridice41.
Potrivit art. 19¹ alin. 1 C. pen, persoanele juridice, cu excepţia statului, a
autorităţilor publice şi a instituţiilor publice, care desfăşoară o activitate ce nu poate face
obiectul domeniului privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea
obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost
săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală.
Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei
fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârşirea acelei infracţiuni42.
Astfel, şi persoana juridică poate avea în anumite condiţii calitatea de subiect activ
al infracţiunii, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- infracţiunea să fie săvârşită în numele persoanei juridice;
- infracţiunea să fie săvârşită de orice persoană, fie individual, fie ca membru al
unui organ al persoanei juridice care are atribuţii de conducere în sânul acesteia.
Subiectul pasiv. În doctrina penală, subiectul pasiv este definit ca fiind persoana
fizcă sau juridică titulară a valorii sociale ocrotite şi care este vătămată sau periclitată prin
infracţiune43.
Pentru ca o persoană să abă calitatea de subiect pasiv al infracţiunii trebuie
îndeplinite anumite condiţii generale şi speciale.
Condiţii generale. Persoana fizică sau juridică trebuie să fie titulara valorii sociale
ocrotite penal.
De cele mai multe ori subiectul pasiv al infracţiunii este şi persoana păgubită prin
infracţiune.
Însă, există și cazuri când persoana păgubită este alta decât subiectul pasiv al
infracțiunii44 (de exemplu, în cazul infracțiunii de omor persoana păgubită poate fi persoana
care se află în întreținerea victimei). 41 Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, op.cit., p.205-211 42
Conform art. 19¹ alin. 2 C. pen 43 Matei Basarab, Consideraţii cu privire la obiectul infracţiunii, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Cluj Napoca, 1962, p.98
17
Condiții speciale. Aceste condiții speciale privind subiectul pasiv al infracțiunii
sunt prevăzute în conținutul unor infracțiuni. De exemplu, pentru existența infracțiunii de
pruncucidere este necesar ca subiectul pasiv să aibă calitatea de nou-născut al făptuitoarei;
pentru existența infracțiunii de dare de mită, subiectul pasiv trebuie să fie funcționar sau
funcționar public.
Când în cazul unei infracțiuni se solicită ca subiectul pasiv să aibă o anumită
calitate spunem că acesta este calificat sau circumstanțiat.
Locul și timpul săvârșirii infrac țiunii. Locul și timpul sunt elemente preexistente
infracțiunii, fără de care nu poate fi concepută săvârșirea infracțiunii.
De regulă, aceste elemente preexistente infracțiunii nu condiționează existența
faptei penale, aceasta putându-se realiza în orice moment și în orice loc. De exemplu,
conținutul infracțiunii de viol sau de act sexual cu o minoră se poate realiza, indiferent de
locul sau timpul comiterii acestor fapte.
În alte cazuri, locul și timpul condiționează însăși existența infracțiunii (de
exemplu, infracțiunea de perversiune sexuală, reglementată de art. 201 alin. 1 C. pen., există
dacă este săvârșită în public).
În alte cazuri, locul și timpul apar ca elemente circumstanțiale, situații în care nu
este cndiționată existența infracțiunii, ci doar realizarea variantei calificate a acesteia (de
exemplu, furtul devine calificat în cazul în care se săvârșește în timpul nopții – art. 208 lit. e)
C. pen.).
Conținutul constitutiv al infracțiunii.
Conținutul constitutiv al infracțiunii desemnează totalitatea condițiilor prevăzute
în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis și care devin relevante prin
săvârșirea acțiunii sau inacțiunii de către făptuitor.45
Acțiunea făptuitorului – componentă esențială a conținutului constitutiv al
infracțiunii este cercetată în doctrina penală sub două aspecte: - obiectiv (latura obiectivă a
infracțiunii); - subiectiv (latura subiectivă a infracțiunii).
Latura obiectivă a infracțiunii.
Latura obiectivă este partea componentă a conținutului constitutiv al infracțiunii și
poate fi definită ca fiind activitatea fizică, materială desfășurată de subiect și susceptibilă să
producă o schimbare în lumea înconjurătoare prin lezarea ori punerea în pericol a unei
44
Vintil ă Dongoroz, op. cit., p. 206; 45
Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, op. cit., p. 173 și urm.;
18
valori sociale și a relațiilor sociale corespunzătoare acesteia.46 Cuprinde totalitatea
condițiilor privitoare la actul de conduită, cerute de lege pentru existența infracțiunii.
Latura obiectivă a infracțiunii este cercetată în doctrina penală prin examinarea
elementelor sale componente: - elementul material; - urmarea imediată; - legătura de
cauzalitate între elementul material și urmarea imediată.
Elementul material reprezintă componenta esențială a laturii obiective și constă în
actul de conduită interzis prin norma de incriminare.47 Elementul material este desemnat în
norma de incriminare printr-un cuvânt sau printr-o expresie ce arată acțiunea sau inacțiunea
interzisă, așa-numitul verbum regens.
Acțiunea desemnează atitudinea făptuitorului care face ceva ce legea penală
ordonă să nu se facă.
Acțiunea sub care se poate realiza elementul material poate îmbrăca forma unor
acte materiale (de exemplu, infracțiunea de ucidere), cuvinte (de exemplu, infracțiunea de
mărturie mincinoasă) sau prin scris (de exemplu, infracțiunea de denunțare calomnioasă).
Inacțiunea desemnează atitudinea infractorului care nu face ceea ce legea penală
îl obligă să facă, adoptă o atitudine negativă.
Inacțiunea nu constituie element material al infracțiunii dacă nu există o obligație
legală sau convențională de a nu rămâne în pasivitate, pentru a împiedica o altă energie să
producă rezultatul periculos48 (de exemplu, infracțiunea de nedenunțare a unor infracțiuni,
infracțiunea de omisiune a sesizării organelor judiciare etc.).
Elementul material trebuie deosebit de obiectul material.
Urmarea imediată reprezintă acea modificare negativă a realității înconjurătoare
pe care fapta săvârșită a produs-o sau este susceptibilă să o producă și care își găsește
expresia în periclitarea, vătămarea sau amenințarea valorilor sociale apărate de legea
penală.49 Prima definiție a urmării imediate a fost realizată de către profesorul Vintilă
Dongoroz care aprecia că urmarea imediată constituie o cerință obiectivă, absolut necesară ca
fapta să constituie infracțiune. Totodată, profesorul Dongoroz aprecia că urmarea imediată
poate fi atât de natură fizică, concretizată într-un rezultat sau stare, cât şi de natură juridică,
46
Ion Ristea, op. cit., p. 93; Ilie Pascu, op. cit., p. 142; 47
George Antoniu, Elementul material din norma de incriminare, în RDP nr. 2/1999, p. 9 – 26; Daniela Lămășanu, Elementul material al conținutului infracțiunii, în RDP nr. 1/2002, p. 72 – 78; 48
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 125; 49
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 77;
19
materializată sub formă de vătămări (aspectul material) sau sub forma unei ameninţări (o
stare de pericol)50.
Urmarea produsă prin săvârşirea faptei poate consta fie într-o schimbare a
obiectului sau a poziţiei acestuia (de exemplu, moartea unui om), fie într-o stânjenire
normalei desfăşurări a relaţiilor sociale născute în legătură şi datorită valorii sociale ocrotite
(de exemplu, infracţiunea de şantaj).
Urmarea socialmente periculoasă trebuie să fie imediată, adică să fie rezultatul
nemijlocit al acțiunii sau inacțiunii și nu un rezultat mijlocit îndepărtat.
Când în conţinutul normei de incriminare sunt referiri la urmarea produsă prin
infracţiune, suntem în prezenţa unor infracţiuni de rezultat, iar în cazul în care nu se fac astfel
de referiri, infracţiunile sunt de pericol – infracţiuni formale.
Legătura de cauzalitate constituie ce-a de-a treia componentă a laturii obiective şi
reprezintă liantul între elementul material al infracţiunii – acţiunea sau inacţiunea
făptuitorului (cauza) şi urmarea imediată (efectul) cerută de lege pentru existenţa
infracţiunii.
Deşi nu este prevăzută în conţinutul juridic al infracţiunii, legătura de cauzalitate
între elementul material şi urmarea imediată caracterizează orice infracţiune. Lipsa legăturii
de cauzalitate face să nu se realizeze totalitatea componentelor laturii obiective a infracțiunii
și conduce la inexistența acesteia și implicit la inexistența faptei incriminate.
Latura subiectivă a infracțiunii.
Latura subiectivă, ca element al conținutului constitutiv al infracțiunii, constă în
totalitatea condițiilor privitoare la atitudinea psihică a făptuitorului față de fapta sa și
urmările acesteia prevăzute în norma de incriminare. Cu alte cuvinte, prin latura subiectivă
înțelegem atitudinea voinței și conștiinței făptuitorului față de componentele laturii obiective,
adică față de elementul material, urmarea imediată și legătura de cauzalitate dintre
acestea.51
În conținutul laturii subiective a infracțiunii intră ca elemente componente
elementul subiectiv, mobilul și scopul.
Atitudinea psihică este analizată în doctrina penală prin prisma a doi factori: -
factorul conştiinţă și - factorul voinţă.
50
Relativ la o dezvoltare a conceptului de urmare inedită, v. George Antoniu, Urmarea imediată. Contribuţii la clarificarea conceptului, în RDP nr. 1/1999, p. 25-45 51
Ilie Pascu, op. cit., p. 152 – 153; Costică Bulai, Bogdan n. Bulai, op. cit., p. 189;
20
Elementul esenţial al laturii subiective îl constituie vinovăţia. Uneori, pentru
completarea acesteia se fac referiri şi la mobilul sau scopul săvârşirii infracţiunii52
Aşa cum am analizat, vinovăţia este de trei feluri: - intenţia (directă şi indirectă); -
culpa (simplă şi cu previziune); - praeterintenţia.
Existenţa vinovăţiei ca trăsătură a infracţiunii nu presupune întotdeauna şi existenţa
vinovăţiei ca element al laturii subiective. De exemplu, se poate realiza vinovăţia ca trăsătură
esenţială a infracţiunii când fapta este săvârşită din culpă, dar poate lipsi ca element al laturii
subiective când legiuitorul a incriminat fapta numai în situaţia când aceasta este săvârşită cu
intenţie.
Ca element al laturii subiective, vinovăţia va exista numai atunci când elementul
material al infracţiunii a fost săvârşit cu forma de vinovăţie cerută de lege.
Potrivit art. 19 alin. 2 C. pen., fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă
constituie infracţiune numai atunci când în lege se prevede în mod expres aceasta.
Fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune, fie că este săvârşită cu
intenţie, fie din culpă, afară de cazul când legea sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie –
art. 19, alin. 3 C. pen.
Mobilul sau cauza internă a actului de conduită desemnează acel sentiment
(dorință, pasiune) ce a condus la nașterea în mintea făptuitorului a ideii săvârșirii faptei.53
Existența mobilului în săvârșirea infracțiunilor este apreciată ca un element de
normalitate psihică a făptuitorului; lipsa acestuia este un indiciu de anormalitate ce impune
cercetarea responsabilității f ăptuitorului.
Există situații când prezența mobilului condiționează însăși existența infracțiunii
(de exemplu, infracțiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi – art. 247 C. pen.)
și situații când mobilul apare ca element circumstanțial în conținutul calificat al infracțiunii.
Scopul este reprezentarea pe plan mintal a rezultatului ce va apărea în urma
săvârșirii faptei penale, rezultat urmărit de către infractor.
La fel ca și în cazul mobilului, scopul poate condiționa existența infracțiunii (de
exemplu, suntem în prezența infracțiunii de furt dacă făptuitorul a sustras bunul cu scopul de
a și-l însuși pe nedrept) sau poate condiționa existența variantei calificate (de exemplu,
omorul este deosebit de grav dacă este comis pentru a săvârși sau a ascunde săvârșirea unei
tâlhării sau piraterii – art. 175 lit. d C. pen.).
52 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 132; Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, op.cit., pp.189-191 53 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 134;
21
Atât mobilul, cât și scopul, ca și elemente ale laturii subiective, trebuie stabilite de
organele judiciare, fiind importante atât pentru calificarea unor fapte ca infracțiuni, cât mai
ales pentru individualizarea pedepsei.54
54
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 79;
22
Capitolul al II-lea – Formele infracțiunii
Infracțiunea este o manifestare a individului în cadrul comunității, ca act de
conduită, infracțiunea presupunând o desfășurare în spațiu și timp.
Activitatea infracțională se desfășoară în timp, durata acesteia putând fi de la
câteva secunde sau minute, în cazul infracțiunilor cu execuție promptă, la câteva luni, în
cazul infracțiunilor ce se epuizează în timp (infracțiuni continue, continuate, de obicei sau
progresive). În doctrina de drept penal se vorbește de o veritabilă temporizare a actului
infracțional, temporizare împărțită în două perioade, și anume: perioada internă și perioada
externă.55
Perioada internă sau psihică debutează cu momentul în care se naște în mintea
făptuitorului ideea de a săvârși infracțiunea (moment inițial) și încetează cu luarea hotărârii
de a săvârși acea infracțiune (moment final). Deoarece luarea hotărârii de a săvârși
infracțiunea nu depășește forul interior al persoanei, există doar în conștiința acesteia,
perioada nu are relevanță penală. Luarea hotărârii de a săvârși infracțiunea nu este
incriminabilă întrucât nu este o manifestare a individului în sfera relațiilor sociale.56
Perioada externă sau de executare reprezintă acea etapă în care făptuitorul, după
ce a luat hotărârea de a săvârși infracțiunea, o pune în aplicare. În cadrul acestei etape se
face distincție între o etapă preliminară, a actelor preparatorii, și o etapă ce presupune
începerea executării elementului material al laturii obiective, consumarea sa și producerea
rezultatelor. În cadrul acestei etape, în legislația și doctrina penală s-au identificat trei faze de
dezvoltare, și anume: tentativa, infracțiunea consumată și infracțiunea epuizată.
În concluzie, formele infracțiunii reprezintă o temporizare a activității
infracționale, o împărțire a acesteia în perioade, acestea la rândul lor având mai multe faze
ce se caracterizează prin regimuri proprii de sancționare.
Deoarece perioada internă nu presupune consecințe penale, doctrina și legislația
penală a făcut distincție în cadrul perioadei externe între mai multe etape distincte. Astfel, o
primă etapă vizează actele de pregătire sau actele preparatorii, ce presupune desfășurarea
unor activități de natură să pregătească executarea elementului material al laturii obiective, o
a doua etapă ce vizează faza actelor de executare, caracterizată prin începerea executării
elementului material al infracțiunii, executarea putând fi întreruptă sau, deși finalizată, să nu 55
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 84; 56
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 233;
23
producă urmările și o ultimă etapă, ce vizează faza urmărilor , ce presupune finalizarea
activității infracționale și producerea urmărilor. Fiecare dintre aceste faze se caracterizează
printr-un regim juridic specific.57
Secțiunea I – Tentativa
Definție.
Tentativa este definită în doctrină ca formă a infracțiunii ce constă în punerea în
executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, executare care a fost întreruptă ori nu și-a
produs efectul deși executarea a fost efectuată în întregime.58
Potrivit art. 20 alin. 1 din Codul penal în vigoare, tentativa constă în punerea în
executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu
și-a produs efectul. În Codul penal român tentativa este reglementată de dispozițiile cuprinse
în art. 20 – 22.
Tentativa, caracterizându-se printr-o executare neterminată sau prin absența
rezultatului, este o formă atipică, imperfectă a infracțiunii, situată între actele preparatorii și
infracțiunea fapt consumat.
Condițiile de existență a tentativei.
Din definiția legală a tentativei rezultă că pentru existența acesteia trebuie
îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
a) – existența în conștiința făptuitorului a hotărârii de a săvârși o infracțiune
determinată. Această condiție este de ordin subiectiv, tentativa fiind posibilă doar în cazul
infracțiunilor intenționate, neputând fi prezentă în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă sau
cu praeterintenție.
Intenția de a săvârși o infracțiune determinată poate fi directă sau indirectă.
În practica judiciară s-a reținut tentativa la infracțiunea de omor săvârșită cu
intenție directă, în cazul în care inculpatul, aflându-se în relații de dușmănie cu victima, i-a
aplicat acesteia cu cuțitul o lovitură atât de puternică, încât i-a secționat aproape în întregime
artera femurală. Este evident că acționând cu cuțitul în acest mod și vizând o zonă vitală,
inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale – moartea victimei - și a urmărit producerea lui.59
57
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 85; 58
V. Papadopol, Codul penal, comentat și adnotat, vol. I, Editura Științifică, București, 1972, p. 116 – 117; 59
Ilie Pascu, op. cit., p. 166-167;
24
De asemenea, în practica judiciară s-a decis că lovirea victimei cu cuțitul în
abdomen nu constituie infracțiunea de lovire prevăzută în art. 180 alin. 2 C. pen. în vigoare,
ci tentativă la infracțiunea de omor cu intenție indirectă, deoarece inculpatul, chiar dacă nu a
urmărit moartea victimei, a acceptat și această eventualitate.Comite tentativă de omor cu
intenție indirectă inculpatul care a aplicat victimei mai multe lovituri cu obiecte grele, dintre
care unele asupra capului și cu intensitate, prevăzând posibilitatea morții victimei, rezultat pe
care, deși nu l-a dorit, l-a acceptat.
b) – punerea în executare a hotărârii (intenției) de a săvârși infracțiunea, adică
realizarea acțiunii (efectuarea unuia sau a mai multor acte) ce constituie elementul material
al laturii obiective. Această condiție este de ordin obiectiv și pune problema diferențierii
tentativei (actelor de executare) de actele preparatorii (de pregătire).
Criteriul acceptat unanim de doctrină și jurisprudență a fost acela de a considera
acte de executare nu numai acele acte ce se înscriu în acțiunea tipică, ci și pe cele care sunt
legate nemijlocit de acestea prin aceeași orientare împotriva obiectului infracțiunii.60
Diferențierea actelor de executare de actele preparatorii a format în literatura
juridică obiectul unei controverse, ce a generat mai multe criterii de deosebire, și anume
criterii subiective, criterii obiective și criterii formale.
Potrivit criteriilor subiective, când activitatea materială, obiectivă a făptuitorului,
singură sau ajutată de alte împrejurări, dă în vileag intenția cu acre a fost efectuată, aceasta
va constitui acte de executare; dimpotrivă, dacă manifestarea sa exterioară nu are o
asemenea aptitudine, aceasta va reprezenta acte preparatorii. (de exemplu: - deschiderea
unei caste aparținând altei persoane cu ajutorul unui șperaclu ori introducerea mâinii în
buzunarul altuia pentru a fura constituie act de executare, deoarece rezultă intenția de furt, pe
când cumpărarea unui bidon cu benzină este un act pregătitor, pentru că, prin el însușu, nu
relevă dacă benzina va fi folosită pentru a provoca un incendiu sau pentru alte scopuri fără
impact penal).61
Conform criteriilor obiective, o anumită activitate poate fi considerată acte de
executare sau acte de pregătire în funcție de poziția ei în procesul dinamic de înfăptuire a
infracțiunii. Dacă această activitate este orientată spre producerea unui rezultat ilicit și dacă
este în măsură să se realizeze singură, fără a fi necesară o nouă activitate distinctă, ulterioară,
ea este un act de executare, iar dacă nu i s-a dat încă nicio orientare sau pentru săvârșirea
infracțiunii este nevoie de o altă activitate deosebită, care ar urma să se înfăptuiască uletrior,
60
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 86; 61
Ilie Pascu, op. cit., p. 167;
25
ea constituie un act de pregătire. (de exemplu: - ridicarea toporului asupra unei persoane în
cursul unei agresiuni – este un act de executare, pentru că manifestarea exterioară este
îndreptată nemijlocit împotriva corpului persoanei și pentru producerea rezultatului ilicit nu
ar mai fi necesară o nouă activitate ulterioară distinctă; dimpotrivă, luarea mulajului unei
cheide la încuietoarea unei uși de la locuința unde urmează să se comită furtul constituie un
simplu act de pregătire).62
Potrivit criteriilor formale, o anumită activitate este considerată act de executare
sau de pregătire după cum realizează sau nu acțiunea tipică incriminată și desemnată de
verbum regens. (de exemplu: - persoana care se aproprie de locuința unde ar urma să comită
furtul săvârșește un act de pregătire la infracțiune, deoarece nu a început executarea acțiunii
tipice a faptei de furt, conform art. 208 C. pen., care presupune luarea unui bun mobil din
posesia sau detenția altuia).63
Îmbrățișăm opinia potrivit căreia, pentru a se ajunge la o rezolvare corectă a
diferențierii dintre actele de executare și cele de pregătire, ar trebui să se folosească
cumulativ criteriul formal și cel obiectiv. În sfera actelor de executare trebuie incluse două
categorii de acte: în primul rând actele care realizează acțiunea tipică, așa cum este definită în
norma de incriminare, dar ar trebui cuprinse în această sferă și acele acte care, fiind
îndreptate nemijlocit spre realizarea acțiunii tipice, sunt legate de aceasta, nereclamând
pentru realizarea ei o altă activitate ulterioară și distinctă. În practica judiciară s-a admis că
reprezintă un act de executare la furt fapt aceluia care este surprins escaladând fereastra spre
a intra în locuință ori acela care, având asupra sa instrumente de spargere, a sunat la soneria
locuinței pentru a verifica dacă se află cineva acasă.64
c) – actele de executare să fie întrerupte din motive independente de voința
făptuitorului sau, deși acțiunea a fost dusă până la sfârșit, urmările să nu se fi produs. Prin
această condiție se determină momentul final sau limita superioară a tentativei, iar prin
condiția analizată în precedent este determinat momentul inițial sau limita inferioară a
tentativei.
În concluzie, tentativa începe odată cu efectuarea primului act de executare și
încetează fie în momentul când executarea începută este împiedicată să continue și să se
desăvârșească, fie în momentul când executarea fiind terminată și ar urma să se producă
rezultatul, acesta nu s-a produs. 62
Ilie Pascu, op. cit., p. 167 – 168; 63
Ilie Pascu, op. cit., p. 168; 64
George Antoniu, Costică Bulai, Practică judiciară penală, volumul I, Editura Academiei Române, București, 1988, p. 51;
26
Felurile sau modalitățile tentativei.
Potrivit criteriului gradului de realizare a executării actului material și a cauzelor
neproducerii urmărilor, se fece distincție între:
a) – tentativa întreruptă (neterminată, simplă, imperfectă) constă în punerea în
executare a intenției de a săvâși infracțiunea, executare care a fost întreruptă și rezultatul nu
se produce. Cauza întreruperii activității infracționale poate fi de natură umană sau neumană,
poate să intervină într-un moment mai apropiat sau mai îndepărtat de începutul executării.
Cauzele de întrerupere pot fi provocate de obiecte (de exemplu, ruperea cheii în
broască împiedică pe făptuitor să continue executarea), de un animal (în momentul actelor de
executare apare un câine care se repede la făptuitor, determinându-l să întrerupă executarea),
de un om (făptuitorul întrerupe executarea, observând un polițist care se apropie de locul
faptei) sau de forțe ale naturii (o ploaie torențială, un trăsnet, cutremur, întrerupe executarea
faptei de către autorul acesteia) ori chiar de către făptuitor (se rănește și nu mai este apt de a
duce la capăt actul de executare).
Tentativa întreruptă este posibilă atât la infracțiunile formale (de pericol), cât și la
infracțiunile materiale (de rezultat), deoarece, în ambele situații, acțiunea poate fi întreruptă.
Această modalitate a tentativei este întâlnită cel mai des în practică.
b) – tentativa perfectă (fără efect, terminată, fără rezultat sau completă) constă în
punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, executare care a fost dusă până la
capăt, dar rezultatul nu se produce (de exemplu: - făptuitorul trage cu arma în direcția
victimei, dar aceasta se ferește și nu este ucisă).
În această modalitate a tentativei nu intervin cauze de întrerupere a activității
infracționale, însă urmarea nu se produce. Executarea este completă când se înfăptuiesc toate
actele privitoare la elementul material al faptei.
Această modalitate a tentativei este posibilă numai la infracțiunile de rezultat,
pentru că numai la aceste infracțiuni executarea poate fi dusă până la capăt fără să survină
rezultatul cerut de norma de incriminare. Nu interesează natura cauzelor care au determinat
neproducerea rezultatului, existând tentativă perfectă chiar dacă inculpatul a lovit din eroare o
altă persoană.
c) – tentativă proprie. Acea formă a tentativei în care făptuitorul are toate
mijloacele necesare pentru a săvârși infracțiunea, acestea sunt apte pentru producerea
rezultatului infracțional, care nu se produce din alte cauze, exterioare atât făptuitorului, cât și
instrumentelor pe care acesta le folosește.
27
d) – tentativa improprie, care se subclasifică în:
d1) – tentativă relativ improprie este definită potrivit art. 20 alin. 2 C. pen.,
există tentativă și în cazul în care consumarea infracțiunii nu a fost posibilă datorită
insuficienței sau defectuozității mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că, în timpul
când s-au săvârșit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că
se află”.
Potrivit dispozițiilor Codului penal, tentativa relativ improprie se caracterizează
prin aceea că executarea infracțiunii are loc în întregime, dar consumarea acesteia nu a fost
posibilă datorită unor cauze prevăzute limitativ de legiuitor.
Soarta consumării infracțiunii este pecetluită ab initio, în sensul în care cauza
neproducerii rezultatului este anterioară chiar începutului executării și privește, pe de o parte,
mijloacele folosite, iar, pe de altă parte, lipsa obiectului asupra căruia este îndreptată
executarea faptei.65
d2) – tentativa absolut improprie este definită de art. 20 alin. 3 C. pen., nu
există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracțiunii este datorată
modului cum a fost concepută executarea. În această modalitate a tentativei, are loc punerea
în executare a hotărârii infracționale, executare care este dusă până la capăt, dar rezultatul nu
se produce datorită modului greșit de concepere a infracțiunii (de exemplu: - făptuitorul crede
că poate produce moartea cuiva oferindu-i un pahar cu apă sau apă cu zahăr).
Diferența dintre tentativa relativ improprie și cea absurdă este importantă. În cazul
tentativei relativ improprie, făptuitorul va răspunde penal, pe când în cazul tentativei absurde,
nu, însă se poate pune problema responsabilității sale, adică a gradului său de discernământ.66
Tentativa absolut improprie nu trebuie confundată cu infracțiunea putativă, ce
constă în săvârșirea unei fapte care doar în mintea făptuitorului are caracter infracțional, în
realitate aceasta neavând un caracter penal. (de exemplu: - încheierea unei noi căsătorii de
către o persoană care se consideră căsătorită, dar fără a cunoaște că prima căsătorie încetase
prin decesul primului soț sau fapta de a trage cu arma într-un cadavru etc.).
Tratamentul sancționator al tentativei.
Codul penal în vigoare, conform art. 21 alin. 1, prevede ca tentativa să fie
sancționată doar atunci când legea prevede expres aceasta (teza incriminării limitate).
Potrivit art. 21 alin. 2 C. pen., ”Tentativa se sancționează cu o pedeapsă cuprinsă
între jumătatea minimului și jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracțiunea
65
Ilie Pascu, op. cit., p. 174; 66
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 87;
28
consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei. În cazul când
pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață, se aplică pedeapsa închisorii de la 10
la 25 de ani”, iar potrivit alin. 3 al aceluiași articol, ”În cazul persoanei juridice, tentativa se
sancționează cu amendă cuprinsă între minimul special și maximul special al amenzii
prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată, reduse la jumătate. La această pedeapsă se
pot adăuga una sau mai multe pedepse complementare.”
Infracțiuni la care tentativa nu este posibilă67
Din definiția tentativei rezultă concluzia că tentativa nu este posibilă la toate
infracțiunile, fie din cauza elementului subiectiv, fie a celui material. Tentativa nu este
posibilă în cazul următoarelor tipuri de infracțiuni:
- cele săvârșite din culpă (pentru că nu există o hotărâre infracțională, iar
făptuitorul nu urmărește și nu acceptă producerea rezultatului, deci nu se poate vorbi despre o
punere în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea) și cu praeterintenție (care se
caracterizează, sub aspect obiectiv, printr-o faptă penală de bază, care produce un rezultat mai
grav, specific unei infracțiuni mai grave, față de care făptuitorul a avut o altă poziție
subiectivă, constând în culpă – infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, art.
183 C. pen.. Față de caracteristicile acestui conținut obiectiv și subiectiv complex,
infracțiunea praeterintenționată nu poate avea tentativă, chiar chiar dacă fapta de bază
săvârșită cu intenție ar fi susceptibilă de tentativă, deoarece forma de vinovăție specifică
acestei infracțiuni este culpa. Or, tentativa presupune neapărat existența intenției.68);
- infracțiunile ce sunt realizate prin inacțiune, deci infracțiunile omisive, căci
acestea se consumă chiar în momentul nerealizării obligației cerute prin norma de
incriminare. Nu este posibilă tentativa pentru că neîndeplinirea obligației de a face înseamnă
consumarea infracțiunii;
- infracțiunile cu execuție promptă, deoarece acestea sunt lipsite în mod natural de
un inter criminis,datorită modului lor aprubt de executare. În această categorie sunt incluse
infracțiunile săvârșite prin cuvinte (mărturia mincinoasă) sau în scris (denunțarea
calomnioasă), dar și cele săvârșite în urma unei reacții imediate, sub imperiul unei provocări;
- infracțiunile comisive intenționate, dar care se realizează printr-o simplă
încuviințare, aprobare sau acceptare, cum este cazul infracțiunii de luare de mită, în
modalitatea acceptării folosului necuvenit;
67
Narcis Giurgiu, op. cit., p. 191 – 192; 68
George Antoniu, Unele reflecții cu privire la tentativa la infracțiunile complexe, în RRD nr. 19/1985, p. 38-48;
29
- infracțiunile de obicei, care au ca element material repetarea acțiunii tipice de un
număr de ori, din care să rezulte săvârșirea faptei din obicei sau ca îndeletnicire (cerșetoria –
art. 326 C. pen., prostituția – art. 328 C. pen., jocul de noroc – art. 330 C. pen.). Tentativa nu
este posibilă la aceste infracțiuni pentru că actele săvârșite sunt licite până la acumularea unui
număr suficient de repetări din care să rezulte îndeletnicirea69;
- infracțiunile de pericol.
Tentativa este posibilă în cazul infracțiunilor continue, căci executarea începută
poate fi oprită înainte ca fapta să atingă durata necesară consumării ei.70 În literatura juridică
s-a susținut și opinia că infracțiunile continue nu sunt susceptibile de tentativă, motivat de
faptul că elementul material trebuie să se prelungească ăn mod natural în timp pentru
consumarea infracțiunii.71
Este de reținut faptul că trebuie să se facă distincție între infracțiuni la care
tentativa nu este posibilă și infracțiuni la care tentativa, deși posibilă, nu este sancționată.
Desistarea și împiedicarea producerii rezultatului.
Reglementate de art. 22 alin. 1 și 2 C. pen., desistarea și împiedicarea producerii
rezultatului sunt cauze de nepedepsire.
Desistarea reprezintă renunțarea de bunăvoie, din partea făptuitorului, la
continuarea acțiunii ce constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii.72
Împiedicarea producerii rezultatului constă în zădărnicirea din partea
făptuitorului, de bună voie, a apariției rezultatului faptei sale care a fost realizată în
întregime.73 În cazul tentativei întrerupte, întreruperea executării se datorează unor cauze
exterioare voinței făptuitorului, spre deosebire de împiedicarea producerii rezultatului când
tocmai făptuitorul dorește să pună capăt sau caută să înlăture urmările activității sale
infracționale.
Condițiile desistării și împiedicării producerii rezultatului sunt următoarele74:
- existența unui început de executare, în cazul desistării, și executarea în întregime,
în cazul împidicării producerii rezultatului;
- întreruperea executării și, respectiv, împiedicarea producerii rezultatului. Acestea
trebuie să fie eficiente, să ducă la neconsumarea infracțiunii, la evitarea consumării acesteia;
69
Costică Bulai, op. cit., p. 405; 70
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 88; 71
M. Zolyneack, Drept penal. Partea general, Editura Universității Al. I. Cuza, Iași, vol. I, 1975, p. 6; Costică Bulai, op. cit., p. 174; 72
Constantin Mitrache, Cristian mitrache, op. cit., p. 249; 73 Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 88 – 89; 74
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 89;
30
- cele două acțiuni să fie expresia manifestării voinței libere a infractorului;
- împiedicarea producerii rezultatului să aibă loc mai înainte de descoperirea faptei
de către orice persoană sau de către organele de cercetare penală. Împiedicarea producerii
rezultatului este posibilă la infracțiunile care nu se consumă imediat, ci ulterior, în timp. De
asemenea, nu echivalează cu împiedicarea producerii rezultatului restituirea bunurilor
sustrase, aceasta reprezentând doar o circumstanță atenuantă legală (art. 74. lit. b C. pen.).
Cele două cauze de nepedepsire produc următoarele efecte juridice:
- nesancționarea făptuitorului pentru tentativa realizată la infracțiunea pentru care a
intervenit desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului;
- dacă până în momentul desistării sau al împidicării producerii rezultatului, se
săvârșește o altă faptă penală, atunci infractorul va răspunde pentru aceasta (de exemplu:
după ce a pătruns prin efracție într-o locuință, distrugând ușa, cu scopul de a fura bunuri,
făptuitorul părăsește din proprie inițiativă casa, fără a-și însuși vreun bun. În acest caz,
făptuitorul nu va fi pedepsit pentru tentativă la infracțiunea de furt, a cărei executare o
începuse, întrucât s-a desistat de la comiterea ei, dar va fi pedepsit pentru infracțiunea mai
ușoară, respectiv distrugerea realizată în forma ei de fapt consumat).75
75
Ion Ristea, op. cit., p. 123;
31
Capitolul al III-lea – Unitatea de infracțiune
Secțiunea I – Considerații generale
Calificarea juridică a unei fapte sau a activității antisociale, ca formând o singură
infracțiune sau, dimpotrivă, două sau mai multe infracțiuni, produce consecințe juridice
importante, fiind că în primul caz, făptuitorul urmează să răspundă pentru o singură
infracțiune, pe când în cel de al doilea caz, urmează să răspundă pentru două sau mai multe
infracțiuni. Când fapta sau activitatea săvârșită formează o singură infracțiune există unitate
de infracțiune, iar când fapta sau activitatea săvârșită formează două sau mai multe
infracțiuni există pluralitate de infracțiuni.76
Prin unitatea de infracțiune se desemnează activitatea infracțională formată dintr-o
singură acțiune sau inacțiune ce decurge din natura faptei sau din voința legiuitorului,
săvârșită de o persoană și în care se identifică conținutul unei singure infracțiuni.77
Potrivit unei alte definiții, prin unitatea de infracțiune se înțelege situația în care
făptuitorul prin activitatea sa a realizat conținutul unei singure norme de incriminare.78
Unitatea de infracțiune poate fi naturală sau legală.
Unitatea naturală de infracțiune este determinată de unitatea acțiunii sau
inacțiunii, de unicitatea rezultatului, precum și de unicitatea formei de vinovăție cu care se
acționează. În cazul unității naturale, acțiunea sau inacțiunea constitutivă este în mod
naturalunică și unitară – chiar dacă ar fi alcătuită dintr-o succesiune de acte iar, unității
materiale a faptei îi corespunde, pe plan juridic, o unitate de incriminare (de exemplu, luarea
unor bunuri din detenția sau posesia altuia, în scopul însușirii pe nedrept, reprezintă o acțiune
în mod firesc unică a faptei, ceea ce conferă acesteia caracterul de unitate naturală de
infracțiune). Sunt forme ale unității naturale infracțiunea simplă, continuă și infracțiunea
deviată.
Unitatea legală nu este dată de realitatea obiectivă în care se săvârșește fapta, ci
de voința legiuitorului, care reunește în conținutul unei singure infracțiuni, două sau mai
multe acțiuni sau inacțiuni ce ar putea realiza fiecare în parte conținutul unor infracțiuni
distincte.79 Reunirea în conținutul legal al unei infracțiuni, a două sau mai multe acțiuni sau
76
Ion Ristea, op. cit., p. 148; 77
I. Oancea, Drept penal. Partea generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971, p. 216; 78
Ilie Pascu, op. cit., p. 284; 79
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 245;
32
inacțiuni cu semnificație penală proprie este determinată de considerente de politică penală ce
are la bază legătura strânsă între aceste acțiuni ori inacțiuni prin elementul subiectiv care le
unește.80 Intră în cadrul noțiunii de unitate legală următoarele tipuri de infracțiuni
infracțiunea continuată, complexă, progresivă și de obicei.81
Secțiunea a II-a – Unitatea naturală de infracțiune
Unitatea naturală de infracțiune este alcătuită, în principiu, dintr-o singură acțiune
sau inacțiune care produce o urmare imediată unică și are la bază o formă unică de vinovăție
prevăzută de lege.
Infracțiunea simplă
Infracțiunea simplă este o formă a unității naturale de infracțiune și constă dintr-o
acțiune (inacțiune) care prin natura ei nu implică o durată de timp până la producerea tuturor
consecințelor pe care fapta ar putea să le producă și ale oricărei urmări aflate în reprezentarea
făptuitorului se răsfrâng întotdeauna asupra obiectului material spre care este îndreptată
acțiunea ilicită. Infracțiunea simplă se caracterizează sub raport obiectiv printr-o singură
acțiune sau inacțiune, printr-un singur rezultat, iar din punct de vedere subiectiv, printr-o
singură formă de vinovăție. Infracțiunea simplă este forma clasică de infracțiune, ea
nebeneficiind de o reglementare legală.
Acest tip de infracțiune nu este însă rezultatul unei singure acțiuni, de exemplu, în
cazul unei infracțiuni de lovire, nu este compusă doar dintr-o singură lovitură, ea putând
îngloba mai multe acte de executare care nu au însă semnificație proprie, doar împreună
putând fi considerate ca realizând conținutul constitutiv al unei infracțiuni. Trebuie făcută o
distincție: în cazul infracțiunilor contra persoanei, cu excepția infracțiunilor contra vieții,
pluralitatea victimelor determină și o pluralitate de infracțiuni, chiar dacă aceasta este
rezultatul unei singure acțiuni. În cazul infracțiunilor contra vieții, legiuitorul a făcut ca în
situația în care există o pluralitate de victime, fapta să fie considerată ca o unică infracțiune
(art. 176 alin. 1 lit.b, art. 178 alin. 5 C. pen.).82
În cazul infracțiunilor contra patrimoniului, cu excepția tâlhăriei și a pirateriei,
doctrina a apreciat că pluralitatea victimelor, în aceeași îmrejurare, nu determină și o
80
M. Zolyneak, op. cit., p. 191; 81
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 252 – 253; 82
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 93;
33
pluralitate de infracțiuni, deoarece se aduce atingere unei valori sociale unice, care este
patrimoniul.
Infracțiunea continuă
Ca formă a unității naturale, infracțiunea continuă se caracterizează prin
prelungirea în mod natural a acțiunii sau inacțiunii ce constituie elementul material al laturii
obiective, după consumare, până la intervenția unei forțe contrare.83 Epuizarea infracțiunii
continue este dată de momentul intervenției forței contrare, care poate avea ca sursă voința
făptuitorului, intervenția autorității, intervenția unei alte persoane. Sunt infracțiuni continue:
furtul de curent electric (art. 208 alin. 2 C. pen.), lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 189
C. pen.), abandonul de familie (art. 305 C. pen.), dezertarea (art. 332 C. pen.).
În Codul penal nu sunt consacrate dispoziții speciale privind infracțiunea continuă,
însă dispozițiile art. 122 alin. 2 o menționează relativ la momentul de la care începe să curgă
termenul de prescripție.
Infracțiunea continuă se identifică prin modul de exprimare al legiuitorului, care în
cazul acestui tip de infracțiune folosește imperfectul, timp verbal ce sugerează o activitate în
desfășurare (art. 189 alin.1, art. 208 alin. 2, art. 241).84
În doctrina penală, în raport de cum activitatea infracțională presupune unele
înreruperi firești sau nu, se face distincție între: infracțiuni continue succesive și infracțiuni
continue permanente.85
Infracțiunea continuă succesivă are drept caracteristică întreruperile intervenite în
desfășurarea activității infracționale, care sunt firești, țin de natura activității, nu afectează
activitatea infracțiunii continue. De exemplu: portul nelegal de decorații sau semne
distinctive (art. 241 C. pen.), portul de arme fără drept (art. 279 C. pen.).
Infracțiunea continuă permanentă se caracterizează printr-o activitate continuă,
fără momente de întrerupere. Dacă aceasta intervine, atunci este ruptă și unitatea
infracțională, iar dacă persoana continuă ulterior cu săvârșirea aceleiași fapte, în realitate
începe o altă infracțiune, de același tip. De exemplu: dezertarea (art. 332 C. pen.), evadarea
(art. 269 C. pen.).
Infracțiunea continuă se consideră săvârșită în momentul încetării acțiunii sau
inacțiunii, oricât ar fi durat aceasta.
83
Ion Ristea, op. cit., p. 151; 84
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 94; 85
Vintil ă Dongoroz, op. cit., p. 311;
34
Stabilirea momentului epuizării infracțiunii continue prezintă importanță în raport
cu alte instituții de drept penal. Astfel, legea penală aplicabilă în timp va fi legea în vigoare
din momentul epuizării acesteia, moment de la care se calculează și termenul de prescripție a
răspunderii penale ori se stabilește incidența unui act de clemență (amnistie, grațierea). Tot în
funcție de desfășurarea activității infracționale continue, se va stabili legea penală aplicabilă
în spațiu, fiind cunoscută incidența legii penale române chiar dacă numai o parte din
infracțiune sau rezultatul s-a produs pe teritoriul țării (principiul ubicuității).86
Din punct de vedere al vârstei infractorului, dacă activitatea ce face obiectul unei
infracțiuni continue începe înainte de împlinirea vârstei de 14 ani și se realizează și după
această vârstă, atunci ceea ce a fost realizat înainte de 14 ani nu se ia în calcul, în timp ce,
dacă activitatea începe înainte de ajungerea la majorat și continuă și după această vârstă,
conform principiului unicității ilicitului penal, se va considera că întreaga activitate a fost
desfășurată după vârsta de 18 ani.87
Infracțiunea deviată
Este o formă a unității naturale de infracțiune și prin această noțiune se desemnează
activitatea infracțională săvârșită prin devierea acțiunii de la obiectul sau persoana împotriv
cărora era îndreptată, datorită greșelii făptuitorului, la un alt obiect sau către o altă
persoană.
Devierea către un alt obiect sau către o altă persoană se poate datora fie mânuirii
greșite a mijloacelor folosite, și în acest caz avem de a face cu o aberatio ictus (făptuitorul
urmărește să lovească o persoană aflată într-un grup, dar datorită mânuirii greșite nimerește o
altă persoană), fie datorită erorii făptuitorului, și în acest caz avem o error in personam
(infractorul vrea să fure mașina lui X, dar din eroare o confundă cu o altă mașină, care nu-i
aparține lui X).88
În opinia dominantă în literatura juridică de specialitate și îmbrățișată de practica
judiciară, se susține că în cazul infracțiunii deviate în orice modalitate, ne găsim în prezența
unei infracțiuni unice cu motivarea că, legea penală apără în mod indeterminat valorile
sociale (viața și bunurile oricărei persoane).89
86
Ion Ristea, op. cit., p. 153; 87 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 256; 88
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 95; 89
Constantin Mitrache, cristian Mitrache, op. cit., p. 259;
35
Secțiunea a III-a – Unitatea legală de infracțiune
Există unitate legală de infracțiune în situația în care două sau mai multe acțiuni
sau inacțiuni ori două sau mai multe urmări socialmente periculoase, care ar putea constitui
fiecare în parte elementul material sau rezultatul unei infracțiunidistincte sunt reunite, prin
voința legiuitorului, în conținutul unei singure infracțiuni care dobândește astfel un caracter
complex.
Infracțiunea continuată
Infracțiunea continuată este reglementată de prevederile art. 41 – 43 C. pen..
Potrivit art. 41 alin. 2 C.pen., infracțiunea este continuată când o persoană
săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau
inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni. (exemplu de
infracțiune continuată – furtul unor materiale de construcție de pe un șantier, prin acte
repetate de sustragere de către același infractor).
Infracțiunea continuată nu trebuie confundată cu cea continuă și nici cu concursul
de infracțiuni.
Din definiția dată prin art. 41 alin. 2 C. pen. rezultă condițiile de existență ale
acesteia de a fi formată dintr-o pluralitate de acte de executare unite între ele sub trei aspecte:
unitate de subiect, unitate de hotărâre sau rezoluție infracțională, unitate de conținut al
infracțiunii și pluralitatea de acte să fie săvârșite la diferite intervale de timp.
Unitatea subiectului activ este o primă condiție de existență a infracțiunii
continuate, adică aceeași persoană săvârșește mai multe acțiuni sau inacțiuni.
Singularul ”o persoană” folosit de legiuitor în art. 41 alin. 2 C. pen. implică și
pluralul ”persoane”, ceea ce denotă că infracțiunea continuată este susceptibilă de a fi
săvârșită în participație penală și chiar în oricare din formele acesteia.90
Condiția este îndeplinită și atunci când persoana participă odată în calitate de autor,
iar apoi în calitate de complice sau instigator, la săvârșirea aceluiași tip de infracțiune.
Pluralitatea actelor de executare, a doua condiție de existență a infracțiunii
continuate, se referă la acțiuni sau inacțiuni săvârșite la anumite intervale de timp.
Într-o opinie91, condiția este îndeplinită atunci când sunt realizate cel puțin două
acte de executare, chiar dacă unul a rămas în stadiul de tentativă.
90
Ilie Pascu, op. cit., p. 296; 91
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 97;
36
În ceea ce privește perioadele ce separă actele de executare, acestea nu trebuie să
fie nici prea mari, dar nici foarte scurte. Intervalele de timp trebuie să fie mai mari decât
întreruperile pe care le implică în mod firesc săvârșirea faptei, altfel se va reține existența
unei infracțiuni simple sau continue succesive. Intervalele mari de timp între actele de
executare pot conduce la concluzia existenței unei pluralități de infracțiuni sub forma
concursului.92
Unitatea de rezoluție infracțională, este condiția esențială pentru unitatea tuturor
acțiunilor în cadrul aceleiași hotărâri infracționale, inițiale, cu care infractorul săvârșește
actele de executare. Făptuitorul trebuie să aibă o reprezentare a ansamblului activităților
infracționale înainte de comiterea primului act de executare și să dorească să realizeze în timp
acțiunile și inacțiunile din conținutul aceleiași infracțiuni.
Rezoluția infracțională trebuie să se mențină pe parcursul întregii activități
infracționale, întrucât acțiunile sau inacțiunile trebuie comise în baza aceleiași rezoluții
infracționale. Existența rezoluției infracționale unice rezultă din modul de operare al
infractorului, scopul urmărit, intervalul de timp scurt dintre actele de executare, unitatea
obiectului infracțiunii, a locului, a persoanei vătămate etc.
În cazul în care după săvârșirea mai multor acțiuni sau inacțiuni infracționale în
baza aceleiași rezoluții, făptuitorul ia o nouă rezoluție infracțională de a comite alte fapte se
va reține existența concursului omogen de infracțiuni, iar nu a unei unități legale.93
Infracțiunea continuată se săvârșește numai cu intenție directă sau indirectă.
Actele de executare trebuie să reprezinte fiecare în parte conținutul aceleiași
infracțiuni. Actele de executare nu trebuie să fie identice, ci doar fiecare să realizeze
conținutul aceleiași infracțiuni, lezând același obiect juridic.
În cazul infracțiunilor cu conținuturi alternative, unitatea de conținut este realizată
chiar dacă sunt săvârșite modalități alternative diferite prevăzute de norma de incriminare. În
cazul infracțiunilor care conțin și variante agravate, unitatea de conținut este realizată chiar
dacă unele acțiuni sau inacțiuni îmbracă forma de bază a infracțiunii, iar altele ale
conținutului calificat, în această situație întreaga infracțiune continuată va fi considerată
calificată.
Unitatea de conținut este realizată chiar dacă unele acțiuni îmbracă forma
consumată a infracțiunii, iar altele au rămas în forma tentativei. În această situație, dacă
92
Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 3, Editura C.H. Beck, București, 2011, p. 69; 93
Mihail Udroiu, op. cit., p. 68 – 69;
37
există cel puțin o faptă consumată întreaga infracțiune continuată va fi considerată a fi
săvârșită în formă consumată.94
Stabilirea caracterului continuat al unei infracțiuni prezintă următoarele efecte
juridice:
- de la momentul epuizării începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii
penale;
- în funcție de acest moment se stabilește incidența sau nu a unui act de clemență;
dacă actele de executare sunt săvârșite pe teritoriile mai multor state, se va aplica legea
română dacă cel puțin un act de executare a fost săvârșit pe teritoriul țării noastre;
- la aplicarea legii în timp se va ține seama tot de momentul epuizării;
- în funcție de momentul epuizării se va stabili și incidența sau nu a răspunderii
penale pentru infractorul care a fost sau este minor.95
Tratamentul sancționator al infracțiunii continuate este stabilit prin dispozițiile art.
42 C. pen., care fac trimitere la art. 34 și art. 40¹ alin. 1 C. pen., ce reglementează concursul
de infracțiuni în cazul persoanei fizice și juridice.
Deoarece infracțiunea continuată este unică, aplicarea pedepsei se face într-o
singură etapă, dintr-o dată.
Dacă infracțiunea continuată este săvârșită de o persoană fizică se va aplica
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită (între limitele speciale), la care se
poate adăuga un spor de până la 5 ani, în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege este
închisoarea sau de până la jumătate din maximul special al amenzii. Dacă infracțiunea
continuată este săvârșită de o persoană juridică se va aplica pedeapsa amenzii prevăzută de
lege pentru infracțiunea săvârșită (între limitele speciale), la care se poate adăuga un spor de
o treime din acest maxim.96
Dacă infractorul (persoană fizică sau juridică) condamnat definitiv pentru o
infracțiune continuată este judecat ulterior și pentru alte acțiuni sau inacțiuni care intră în
conținutul acestei infracțiuni, instanța va desființa hotărârea anterioară, potrivit art. 335 alin.
2 C. pr. pen., și ținând seama de infracțiunea săvârșită în întregul ei, va reindividualiza
pedeapsa, care nu poate fi mai ușoară decât cea pronunțată anterior.
94
Mihail Udroiu, op. cit., p. 68; 95
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 98; 96
Mihail Udroiu, op. cit., p. 70;
38
Infracțiunea continuată nu este posibilă în cazul:
- infracțiunilor intenționate care se consumă imediat, care au un rezultat ireversibil
și pentru care obiectul lor material nu este susceptibil de divizare (infracțiuni de omor);
- infracțiunilor care se săvârșesc din culpă, întrucât nu poate exista rezoluție
infracțională unică;
- infracțiunilor praeterintenționate, deoarece rezultatul mai grav este produs din
culpă;
- infracțiunilor de obicei.
Infracțiunea complexă
Reglementată în cadrul art. 41 și 43 C. pen., infracțiunea complexă este definită de
art. 41 alin. 3 C. pen., ca fiind infracțiunea ce cuprinde în conținutul său ca element
constitutiv sau ca o circumstanță agravantă, o acțiune sau o inacțiune, ce constituie prin ea
însăși o faptă prevăzută de legea penală (de exemplu: infracțiunea de tâlhărie, piraterie,
ultajul, purtarea abuzivă). În conținutul unei infracțiuni complexe poate intra o altă
infracțiune complexă (de exemplu: tâlhăria care absoarbe furtul prin efracție).
În funcție de rolul pe care fapta absorbită îl poate avea în conținutul infracțiunii
complexe, în literatura juridică se face distincție între:
- infracțiunea complexă – forma tip sau de bază;
- infracțiunea complexă – forma agravată sau calificată.97
Infracțiunea complexă – forma tip sau de bază se caracterizează prin aceea că în
conținutul acesteia intră ca element constitutiv o acțiune sau inacțiune care este în mod
distinct prevăzută de norma de incriminare (constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de
legea penală). Este forma propriu-zisă a infracțiunii complexe (exemplu: infracțiunea de
atentat care pune în pericol siguranța statului, tâlhăria).
Infracțiunea complexă – forma tip se poate realiza:
- fie prin reunirea a două sau mai multe fapte incriminate distinct de legea penală,
care își pierd astfel autonomia infracțională, formând o nouă infracțiune distinctă de cele
reunite, fiind prevăzută într-o normă penală separată (de exemplu: infracțiunea de tâlhărie în
care sunt reunite furtul și vătămarea corporală);
- fie prin absorbție, situație în care forma tip constituie prin ea însăși o infracțiune,
care prin adăugarea unor condiții suplimentare dobândește caracter complex, o altă calitate și
97
Ion Ristea, op. cit., p. 160;
39
o nouă încadrare juridică98 (de exemplu: infracțiunea de purtare abuzivă, prevăzută de art.
250 alin. 3 c. pen., forma tip este lovirea sau alte acte de violență, prevăzută în art. 180 C.
pen., iar condiția suplimentară este ca făptuitorul să fie un funcționar public aflat în exercițiul
atribuțiilor de serviciu; infracțiunea de atentat care pune în pericol siguranța statului,
prevăzută de art. 160 C. pen., este alcătuită dintr-o acțiune specifică, după caz, infracțiunea de
omor sau de vătămare corporală, căreia legiuitorul i-a adăugat cerința de a fi săvârșită
împotriva unei persoane care îndeplinește o activitate importantă de stat sau publică, în
împrejurări care pun în pericol siguranța statului).
Ceea ce este caracteristic infracțiunii complexe – forma tip este faptul că,
eliminând ipotetic una din infracțiunile contopite sau absorbite, dispare însăși infracțiunea
complexă. Astfel, dacă din infracțiunea de purtare abuzivă se elimină insulta, nu va mai
rămâne nicio infracțiune; dacă din infracțiunea de tâlhărie se elimină fie furtul, fie violența
sau amenințarea, nu mai avem infracțiunea complexă – tâlhăria, ci o infracțiune simplă adică
fie lovirea, amenințarea sau furtul.99
Infracțiunea complexă – forma agravată sau calificată există atunci când în
conținutul acesteia intră ca element circumstanțial agravat o acțiune sau inacțiune care
reprezintă conținutul unei infracțiuni de sine stătătoare (de exemplu: în cazul furtului
calificat săvârșit prin efracție, este absorbită infracțiunea de distrugere; în cazul infracțiunii
de lipsire de libertate în mod ilegal, în forma calificată – art. 189 alin. 2 C. pen. – este
absorbită infracțiunea de șantaj – în schimbul eliberării se pretinde un folos material; în cazul
infracțiunii de viol care are ca urmare moartea victimei – art. 197 alin.3).
În afara complexității legale, există și o așa numită complexitate naturală, ce
presupune că în conținutul unei infracțiuni este absorbit în mod natural conținutul alteia (de
exemplu: vătămarea corporală se absoarbe în mod natural în conținutul infracțiunii de omor;
infracțiunea de loviri sau alte violențe este absorbită natural în conținutul infracțiunii de
vătămare corporală).
Noțiunea de complexitate naturală prezintă interes doar în legătură cu situațiile în
care dintr-un motiv sau altul, făptuitorul nu ar mai putea fi condamnat pentru fapta
absorbantă și ar urma să răspundă doar pentru fapta absorbită.100
Infracțiunea complexă cuprinde în conținutul său elementele infracțiunilor reunite
sau absorbite.
98
Mihail Udroiu, op. cit., p. 71; 99
Ion Ristea, op. cit., p. 160 – 161; 100
Ilie Pascu, op. cit., p. 309 – 310;
40
Astfel, obiectul juridic al infracțiunii complexe este format din două valori sociale
și relații sociale, de natură diferită sau de aceeași natură, una principală, iar cealaltă
secundară. În cazul infracțiunilor complexe vor exista întotdeauna două obiecte juridice unul
principal și altul secundar. (de exemplu: în cazul infracțiunii de tâlhărie sunt vătămate
relațiile sociale privind patrimoniul persoanei, cât și relațiile sociale referitoare la integritatea
corporală sau la libertatea morală a persoanei fizice. Dintre cele două valori și relații sociale,
prima este ocrotită în principal, iar cealaltă în secundar. Valoarea socială principal ocrotită
determină includerea infracțiunii de tâlhărie în categoria infracțiunilor contra patrimoniului și
nu printre infracțiunile contra persoanei).101
În ceea ce privește subiectul activ al infracțiunii complexe, aceasta poate fi
săvârșită de o persoană (autor) sau în participație în oricare de formele sale (coautorat,
instigare, complicitate). Există coautorat la o infracțiune complexă dacă doi sau mai mulți
făptuitori execută nemijlocit toate acțiunile care formează elementul material al acelei
infracțiuni, dar și în cazul în care unul execută numai o acțiune sau o parte din acțiune, iar
ceilalți o altă acțiune, dar care luate împreună constituie elementul material al infracțiunii
respective în întregul său. În ceea ce privește subiectul pasiv se va reține, de regulă, existența
unui subiect pasiv principal și a unui subiect pasiv secundar.
În ceea ce privește latura obiectivă, în elementul material al infracțiunii complexe
sunt reunite acțiunile sau inacțiunile corespunzătoare infracțiunilor absorbite sau reunite.
Urmarea imediată la infracțiunile complexe se caracterizează prin producerea a două
rezultate specifice faptelor reunite ori absorbite în conținutul infracțiunilor (de exemplu: la
infracțiunea de tâlhărie distingem o urmare principală specifică furtului și o urmare secundară
specifică amenițării sau vătămării corporale).
Consumarea infracțiunii complexe are loc odată cu executarea actelor incriminate
și producerea rezultatului prevăzut de lege.
Latura subiectivă se caracaterizează prin vinovăție sub forma intenției, făptuitorul
fiind conștient de legătura dintre acțiunile săvârșite și acționând cu intenție pentru comiterea
lor.În cazul infracțiunilor complexe ca variantă agravată, forma de vinovăție este, de regulă,
praeterintenția.
Importanța juridică a cunoașterii efectelor infracțiunii complexe rezidă în a
cunoaște dacă infracțiunea s-a consumat sau a rămas doar ăn stadiul de tentativă. Nerealizarea
conținutului constitutiv al infracțiunii sub raport obiectiv, poate conduce la calificarea faptei
101
Ion Ristea, op. cit., p. 161;
41
drept tentativă (de exemplu: realizarea doar a actelor de violență în cadrul infracțiunii de
tâlhărie, însă deposedarea victimei nu este posibilă datorită rezistenței acesteia, conduce la
calificarea faptei ca fiind o tentativă de tâlhărie).102
În practica judiciară s-a considerat că o infracțiune intenționată poate fi absorbită
într-o infracțiune complexă săvârșită din culpă (de exemplu: faptele de conducere pe
drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană având în sânge o
îmbibație alcoolică ce depășește limita legală și de ucidere din culpă cu această ocazie a unei
persoane constituie o singură infracțiune, complexă, de ucidere din culpă (art. 178 alin. 3 teza
I C. pen.) în care este absorbită infracțiunea intenționată prevăzută la art. 87 alin. 1 din
O.U.G. nr. 195/2002).103
Spre deosebire de infracțiunea continuată, infracțiunea complexă nu este o cauză
de agravare a răspunderii penale, sancțiunea aplicabilă fiind cea prevăzută de lege.
Dacă, după ce s-a aplicat pedeapsa pentru infracțiunea complexă, se descoperă
acțiuni sau inacțiuni, care fac parte din infracțiunea complexă, condamnatul va fi judecat și
pentru acestea, iar pedeapsa anterioară se va recalcula în funcție de întreaga infracțiune
complexă. Pedeapsa se poate agrava față de cea inițială ori poate rămâne în aceleași limite,
însă nu poate fi mai ușoară decât cea pronunțată anterior, potrivit prevederilor art. 43 C. pen..
Infracțiunea progresivă
În partea generală a Codului penal nu cuprinde nicio dispoziție cu privire la acest
tip de unitate infracțională.
Această formă a unității legale de infracțiune este definită de doctrina penală ca
fiind acea infracțiune a cărei urmare imediată se agravează fie prin amplificarea urmării
inițiale, fie prin producerea și a altor urmări ori prin suprapunerea unor alte urmări fără o
nouă intervenție din partea autorului.
Caracteristica esențială a infracțiunii progresive constă în amplificarea rezultatului
fără intenția făptuitorului.
Infracțiunea mai gravă rezultată absoarbe în mod legal conținutul legal al
infracțiunilor mai ușoare realizate anterior. (de exemplu: infracțiunile contra integrității
corporale și sănătății; o simplă lovitură, care inițial putea fi încadrată în dispozițiile art. 180,
la lovire și alte violențe, poate ajunge să devină, ca urmare a agravării rezultatului, o
102
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 100; 103
Mihail Udroiu, op. cit., p. 72;
42
infracțiune de vătămare corporală – art. 181, de vătămare corporală gravă – art. 182 sau chiar
poate produce moartea, art. 183 – lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte).104
Făptuitorul va fi tras la răspundere penală în raport de rezultatul mai grav, care
determină și încadrarea juridică a faptei.
Infracțiunea progresivă se poate comite cu orice formă de vinovăție105, neexistând
identitate între infracțiunea praeterintenționată și infracțiunea progresivă. Astfel, infracțiunea
progresivă poate fi săvârșită fie cu intenție, fie din culpă sau cu praeterintenție (de exemplu:
se va reține săvârșirea unei infracțiuni progresive din culpă, în ipoteza în care în urma unui
accident rutier victima a suferit inițial vătămari corporale care de-a lungul timpului se
agravează producându-i decesul).106
Pedeapsa pentru infracțiunea progresivă este cea prevăzută în norma de
incriminare.
În caz de succesiune a legilor penale în timp, legea aplicabilă este cea de la
momentul comiterii activității infracționale (consumării infracțiunii), iar nu cea de la
momentul producerii rezultatului mai grav (epuizării infracțiunii). Tot în funcție de momentul
consumării infracțiunii progresive se va determina reținerea stării de minoritate, momentul de
la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale, aplicarea legii de grațiere
etc.
Infracțiunea de obicei
În Codul penal în vigoare, partea generală, nu este definită infracțiunea de obieci,
însă în partea specială, cât și în legi speciale cu dispoziții penale sunt suficiente norme de
incriminare a unei asemenea forme a unității legale de infracțiune.
Potrivit doctrinei, infracțiunea de obicei este infracțiunea al cărei element material
se realizează prin repetarea faptei prevăzute de norma de incriminare de un număr suficient
de ori încât să indice obișnuița sau îndeletnicirea persoanei în a o săvârși (de exemplu:
cerșetoria, vagabondajul, prostituția).
Caracteristic pentru infracțiunea de obicei este repetarea faptelor de același fel din
care să rezulte îndeletnicirea. Fiecare act material de executare privit ut singuli nu prezintă
relevanță infracțională (spre deosebire de infracțiunea continuată), însă este necesar ca din
104
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 100 – 101; 105
Pentru o opinie contrară a se vedea Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 100; 106
Mihail Udroiu, op. cit., p. 72;
43
ansamblul faptelor să rezulte obișnuința, conducând astfel la reținerea caracterului
infracțional.107
La fel ca și în cazul infracțiunilor continue sau continuate, și în acest caz se pune
problema momentului epuizării infracțiunii, căci în funcție de acesta au incidență celelalte
instituții de drept penal (incidența legilor de amnistie sau grațiere, începutul curgerii
termenului de prescripție a răspunderii penale), fiind valabile regulile stabilite în cazul
infracțiunii continuate. Înfracțiunea de obicei, prin specificul ei, nu poate avea tentativă și
nici nu poate fi comisă în coautorat.108 Pedeapsa pentru infracțiunea de obicei este cea
prevăzută în norma de incriminare.
Infracțiunea de obicei se consumă în momentul în careîntr-un anumit interval de
timp se realizează un număr suficient de acte de executare identice sau similare care să
conducă, dincolo de orice dubiu rezonabil, la concluzia existenței unui obicei, a unei
deprinderi. Epuizarea infracțiunii se produce la terminarea întregii activități infracționale.
O infracțiune asemănătoare cu cea de obicei este infracțiunea de simplă repetare,
când legiuitorul prevede expres câte acte de executare trebuie comise pentru ca fapta să aibă
relevanță penală. În cazul infracțiunilor de simplă repetare, intră în conținutul infracțiunii
unice ambele acte de executare realizate succesiv de aceeași persoană. Și în acest caz
legiuitorul stabilește caracterul infracțional al ansamblului faptic repetitiv, iar nu numai al
ultimei fapte. Consumarea infracțiunii de simplă repetare va avea loc la momentul comiterii
celui de al doilea act de executare, fără a fi necesară dovedirea caracterului de obișnuiță. (de
exemplu: Codul silvic prevede în art. 108 alin. 1 lit. b că tăierea, ruperea, distrugerea,
degradarea ori scoaterea din rădăcini, fără drept, de arbori, puieți sau lăstari din fondul
forestier național și din vegetația forestieră situată pe terenuri din afara acestuia, indiferent de
forma de proprietate, constituie infracțiune silvică și se sancționează cu închisoare de la 6
luni la 4 ani, dacă valoarea prejudiciului produs este de până la 5 ori prețul mediu al unui
metru cub de masă lemnoasă pe picior, dar fapta a fost săvârșită de cel puțin două ori în
interval de un an, iar valoarea cumulată a prejudiciului produs depășește această limită.109
107
Mihail Udroiu, op. cit., p. 73; 108
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 101; 109
Mihail Udroiu, op. cit., p. 73;
44
Capitolul al IV-lea – Pluralitatea de infracțiuni
Secțiunea I – Considerații generale
În dreptul penal prin pluralitate de infracțiuni este desemnată situația în care
aceiași persoană, singură sau împreună cu altele, săvârșește în baza unor rezoluții
infracționale diferite mai multe infracțiuni, fie înainte de a fi condamnată definitiv, fie după
ce a fost condamnată definitv sau a executat pedeapsa pentru vreuna dintre ele.110
Potrivit art. 32 C. pen., există două forme ale pluralității de infracțiuni, și anume:
concursul de infracțiuni (art. 33 – 36 și 40¹ C. pen.) și recidiva (art. 37 – 40 și 40² C. pen.).
La acestea două se adaugă o a treia formă, cunoscută în literatura juridică sub denumirea de
pluralitate intermediară, reglementată de dispozițiile art. 40 C. pen..
Pot exista situații de pluralitate de infracțiuni care nu se încadrează în niciuna
dintre aceste forme (de exemplu: situația în care un minor, după executarea unei pedepse,
săvârșește din nou cu intenție o infracțiune, sau a persoanei care după executarea unei
pedepse aplicate pentru o infracțiune săvârșită din culpă, comite o nouă infracțiune din
culpă). Aceste forme nu sunt reglementate de Codul penal ca forme distincte de pluralitate de
infracțiuni, neavând un tratament special; pentru sancționarea lor se aplică regulile de drept
comun, instanța urmând a avea în vedere numai pedeapsa prevăzută de norma de
incriminare.111
Toate formele pluralității de infracțiuni sunt caracterizate de următoarele
aspecte:112
- unitatea de persoană, în sensul că infracțiunile trebuie să fie săvârșite de aceeași
persoană. Aceasta nu presupune însă, ca la fiecare infracțiune să participe doar aceeași
persoană și în aceeași calitate, făptuitorul putând acționa într-o situație în calitate de autor, iar
în alta, în calitate de instigator sau complice;
- forma diferită în care sunt săvârșite infracțiunile. Infracțiunile care compun
pluralitatea nu trebuie să rămână în aceeași formă, unele putând fi consumate, altele
rămânând în faza de tentativă;
- infracțiunile pot fi săvârșite cu orice formă de vinovăție și în orice modalitate a
acestora (fie intenție, fie culpă, fie praeterintenție),
110
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 271; 111
Mihail Udroiu, op. cit., p. 74; 112
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastcan, op. cit., p. 103;
45
- obiectul juridic diferit al infracțiunilor ce compun pluralitatea. Astfel, nu se
impune ca infracțiunile ce compun pluralitatea să fie de un anumit tip, putând aduce atingere
oricăreia dintre valorile sociale.
- nu contează dacă o parte dintre infracțiunile ce compun pluralitatea au fost
comise în țară, iar alta sau altele în străinătate, căci și în această situație se vor aplica regulile
naționale privind sancționarea pluralității de infracțiuni.
Pluralitatea de infracțiuni, din punct de vedere al naturii juridice, reprezintă o stare
de agravare a răspunderii penale a infractorului.
Secțiunea a II-a – Concursul de infracțiuni
Definiție
Concursul de infracțiuni este definit ca fiind o formă a pluralității de infracțiuni ce
constă în existența a două sau mai multe infracțiuni, susceptibile de a fi supuse judecății,
săvârșite de aceeași persoană fizică sau juridică prin acțiuni/inacțiuni separate ori prin
aceeași acțiune/inacțiune, mai înainte de a se fi pronunțat o condamnare definitivă pentru
vreuna dintre acestea.113
Pentru reținerea concursului de infracțiuni nu prezintă importanță dacă infracțiunile
sunt urmărite sau judecate simultan ori succesiv, de aceleași organe judiciare sau de organe
judiciare diferite. Concursul de infracțiuni reprezintă o pluralitate de infracțiuni caracterizată
prin conexitate in personam și prin faptul că nu există o condamnare definitivă pentru vreuna
din infracțiunile care o compun.
Condițiile de existență ale concursului de infracțiuni
Atât pentru persoanele fizice, cât și pentru persoanele juridice, pentru existența
concursului de infracțiuni se cer a fi îndeplinite următoarele condiții:
a) – săvârșirea a două sau mai multe infracțiuni, indiferent de natura ori gravitatea
acestora. Practic, faptele trebuie să întrunească trăsăturile esențiale ale unor infracțiuni
determinate. Nu prezintă importanță forma de vinovăție cu care este săvârșită infracțiunea
atâta timp cât este prevăzută de norma de incriminare.
113
Mihail Udroiu, op. cit., p. 74;
46
Constituie concurs și dacă prima infracțiune este consumată, iar a doua a rămas
doar în stadiul de tentativă, după cum, în ambele cazuri, fapta poate fi rămasă în stadiul de
tentativă.114
De asemenea, nu reprezintă o condiție de existență a concursului de infracțiuni ca
faptele să fie săvârșite împotriva aceluiași subiect pasiv.
b) - infracțiunile să fie săvârșite de aceeași persoană. Persoana poate să participe
la săvârșirea celor două sau mai multe infracțiuni atât în calitate de autor, cât și de complice
sau instigator.
c) – infracțiunile să fie săvârșite înainte de pronunțarea unei hotărâri definitve
pentru vreuna dintre ele. Această condiție diferențiază concursul de infracțiuni de celelalte
forme de pluralitate de infracțiuni.
Concursul de infracțiuni presupune ca faptele să fi fost comise înainte de
condamnarea definitivă pentru vreuna dintre ele, indiferent de momentul descoperirii și
începerii urmăririi penale. O hotărâre de condamnare este definitivă când, potrivit legii (art.
416, 416¹ și 417 C. pr. pen.) nu mai poate fi supusă căilor de atac.
Prin excepție, există concurs de infracțiuni și atunci când o infracțiune a fost
săvârșită ulterior rămânerii definitve a unei hotărâri de condamnare, dacă hotărârea respectivă
a fost desființată prin exercitarea unei căi extraordinare de atac (revizuire, respectiv
contestație în anulare), deoarece în asemenea caz, lipsind hotărârea de condamnare, sunt
realizate vcondițiile concursului de infracțiuni.115
d) – infracțiunile săvârșite sau cel puțin două dintre ele să poată fi supuse
judecății, respectiv să nu existe o cauză de împiedicare a punerii în mișcare sau a exercitării
acțiunii penale. Dacă infractorul a săvârșit două infracțiuni, iar pentru una dintre ele a
intervenit o cauză care înlătură caracterul penal al faptei sau care înlătură răspunderea penală
(amnistia, lipsa plângerii prealabile, prescripția răspunderii penale), ori vreo cauză de
nepedepsire, atunci această condiție nu este îndeplinită.
În cazul în care au fost săvârșite două infracțiuni pentru care nu a intervenit o
hotărâre definitivă, este necesar ca intervalul de timp dintre ele să nu depășească termenul de
prescripție a răspunderii penale pentru prima infracțiune.
Formele concursului de infracțiuni
În funcție de modul în care se săvârșesc infracțiunile concurente, concursul de
infracțiuni se prezintă sub două forme:
114
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., 104; 115
Ion Ristea, op. cit., p. 169;
47
a) – concurs real (material) de infracțiuni, când două sau mai multe infracțiuni au
fost săvârșite de aceeași persoană, fiecare printr-o acțiune sau inacțiune distinctă, înainte de
a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, existând tot atâtea infracțiuni câte acțiuni
ori inacțiuni au fost comise (art. 33 lit. a C. pen.).
Prin urmare, concursul real se realizează prin săvârșirea mai multor infracțiuni ca
urmare a mai multor acțiuni sau inacțiuni distincte. De regulă, infracțiunile din cadrul
concursului real pot fi comise cu orice formă de vinovăție.
Concursul real de infracțiuni poate fi: omogen, când infracțiunile concurente sunt
de aceeași natură, fiind susceptibile de aceeași încadrare juridică (numai infracțiuni de furt
calificat) sau eterogen, când infracțiunile concurente sunt diferite (mai multe furturi și
vătămări corporale grave).116
În funcție de existența ori nu a unei legături între infracțiunile concurente,
concursul real se prezintă sub două modalități, și anume:
- simplu (concurs fără conexitate), există când între infracțiunile care îl compun nu
există nicio legătură, cu excepția aceleia că sunt săvârșite de aceeași persoană. De asemenea,
concursul real simplu poate fi omogen sau eterogen.
- caracterizat (concurs cu conexitate), există când între infracțiunile concurente
există o legătură, o conexitate. Conexitatea poate fi: cronologică,când infracțiunile sunt
săvârșite simultan sau succesiv; topografică, când infracțiunile sunt săvârșite în același loc,
etiologică, când infracțiunea constituie cauza săvârșirii altei infracțiuni; teleologică, când o
infracțiune constituie mijlocul pentru comiterea altei infracțiuni-scop; consecvențională, când
infracțiunea a fost comisă pentru a ascunde o altă infracțiune; accidentală, când infracțiunea
este întâmplător legată de o altă infracțiune.117
Codul penal în vigoare consacră în art. 33 lit. a concursul de conexitate, dar numai
în modalitățile conexității etiologice și consecvenționale.
b) concurs ideal (formal) de infracțiuni, reprezintă situația în care o persoană a
săvârșit o singură acțiune/inacțiune, iar datorită împrejurărilor în care a avut loc și a
urmărilor pe care le-a produs sunt întrunite elementele constitutive ale mai multor infracțiuni
(de aceeași natură sau diferite). De exemplu: un conducător auto face o manevră greșită și
lovește două persoane cauzându-le vătămări corporale ce necesită pentru vindecare 18 și
respectiv 25 de zile.
Concursul ideal este reglementat în art. 33 lit. b C. pen.
116
Mihail Udroiu, op. cit., p. 75; 117
Ion Ristea, op. cit., p. 170;
48
Infracțiunile care formează concursul ideal de infracțiuni pot fi de aceeași natură
sau de naturi diferite, consumate sau rămase în faza tentativei, și pot fi săvârșite cu orice
formă de vinovăție (intenție, culp sau praeterintenție).
Diferența dintre concursul ideal și cel real de infracțiuni constă în faptul că în cazul
concursului ideal, cele două sau mai multe infracțiuni care îl compun se realizează prin
săvârșirea unei singure acțiuni/inacțiuni care, datorită unor diverse împrejurări în care are loc
și cu diferite consecințe pe care le produce, întrunește elementele constitutive ale mai multor
infracțiuni.
Concursul ideal de infracțiuni poate fi, de asemenea, omogen (infracțiunile
concurente sunt de aceeași natură) sau eterogen (infracțiunile concurente sunt diferite).
Sancționarea concursului de infracțiuni
În ceea ce privește modurile de sancționare a concursului de infracțiuni, în doctrina
și legislația penală sunt cunoscute trei sisteme:118
- sistemul cumulului aritmetic sau al totalizării presupune ca pentru fiecare
infracțiune concurentă să fie stabilită o pedeapsă, după care se totalizează pedepsele stabilite,
iar condamnatul este obligat să execute pedeapsa rezultată din adunarea lor. Sistemul este
apreciat ca rigid, deoarece conduce la pedepse foarte mari, ce depășesc durata de viață a
omului, se transformă într-o privațiune pe viață a condamnatului, depășind limitele generale
ale pedepsei în cadrul cărora trebuie să aibă loc represiunea;
- sistemul absorbției presupune stabilirea unei pedepse pentru fiecare infracțiune
concurentă, iar pedeapsa finală va fi cea mai gravă dintre acestea, care astfel le absoarbe pe
celelalte. Un astfel de sistem prezintă dezavantajul de a încuraja activitatea infracțională a
celor care deja au săvârșit o infracțiune gravă, în sensul de a săvârși și alte infracțiuni mai
puțin grave, deoarece, pedepsele vor fi absorbite în pedeapsa pentru infracțiunea mai gravă;
- sistemul cumulului juridic constă în stabilirea pedepsei în două trepte, întâi se
stabilește o pedeapsă pentru fiecare dintre infracțiunile concurente și se aplică cea mai grea
dintre acestea, apoi pedeapsa poate fi sporită în anumite limite, asigurându-se în acest fel o
pedeapsă corespunzătoare întregii pluralități de infracțiuni săvârșite de condamnat. În raport
cu celelalte sisteme, sistemul cumulului juridic este cel mai convenabil și de aceea este
adoptat de majoritatea legislațiilor.Sistemul permite aplicarea unei pedepse care să
corespundă pericolului social pe care-l prezintă infractorul care săvârșește mai multe
infracțiuni.
118
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 277 – 279; Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 105; Ion Ristea, op. cit., p. 171 – 172;
49
Potrivit art. 34 alin. 1 C. pen., pedeapsa principală în caz de concurs de infracțiuni
săvârșite de persoana fizică, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte, iar
dintre acestea se aplică pedeapsa, după cum urmează:
a) – când s-a stabilit o pedeapsă cu detențiune pe viață și una sau mai multe
pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detențiunii pe viață;
b) – când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa mai grea,
care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător,
se poate adăuga un spor de până la 5 ani;
c) – când s-au stabilit numai amenzi, se aplică pedeapsa cea mai mare, care poate
fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate
adăuga un spor de până la jumătate din acel maxim;
d) – când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare și o pedeapsă cu amendă, se aplică
pedeapsa închisorii, la care se poate adăuga amenda, în totul sau în parte;
e) – când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare și mai multe pedepse cu
amendă, se aplică pedeapsa închisorii, potrivit dispoziției de la lit. b, la care se poate adăuga
amenda, potrivit dispoziției de la lit. c.
Potrivit art. 34 alin. 2 C. pen., prin aplicarea dispozițiilor de la alineatul precedent
nu se poate depăși totalul pedepselor stabilite de instanță pentru infracțiunile concurente.
Având în vedere dispozițiile legale anterior menționate se poate observa că
sistemul absorbției a fost adăugat:
- pentru situația în care una dintre pedepse este detențiunea pe viață, adică cea mai
gravă, care nu mai poate fi sporită, ea absorbind celelalte pedepse, fie cu închisoarea, fie cu
amenda;
- în cazul pedepsei cu amenda, mai exact atunci când se stabilește pentru o
pedeapsă sau mai multe sancțiunea închisorii, iar pentru cealaltă sau celelalte, pedeapsa
amenzii. În aceste cazuri judecătorul poate alege aplicarea doar a pedepsei cu închisoarea,
care în acest caz absoarbe pedeapsa amenzii. În acest caz funcționează și sistemul cumulului
juridic, atunci când judecătorul alege să adauge la pedeapsa cu închisoarea o parte din
pedeapsa amenzii aplicată pentru a altă infracțiune ce compune concursul. De asemenea, mai
există în acest caz și posibilitatea aplicării sistemului cumulului aritmetic, atunci când pentru
o infracțiune se stabilește pedeapsa închisorii, iar pentru cealaltă pedeapsa amenzii, pe care o
adaugă la prima.119
119
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastcan, op. cit., p. 106;
50
În orice caz, aplicarea pedepsei în cazul concursului de infracțiuni are două limite
impuse de dispozițiile art. 34 alin. ultim, de cele ale art. 53 alin. 1 pct. 1 lit b, precum și de
cele ale art. 80 alin. 3 c. pen., și anume pedeapsa rezultantă nu poate depăși suma pedepselor
aplicate fiecărei infracțiuni în parte și, totodată, ea nu poate depăși maximul general, adică 30
de ani.
Sistemul sancționator al concursului de infracțiuni în cazul persoanei juridice
rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 40¹ alin. 1 cu cele ale art. 71¹ alin. 2 sau 3 C. pen.. În
caz de concurs de infracțiuni săvârșite de persoana juridică, se aplică tot sistemul cumulului
juridic, se va stabili pedeapsa amenzii pentru fiecare infracțiune în parte și se va aplica
amenda cea mai mare, care poate fi sporită până la maximul special prevăzut în art. 71¹ alin.
2 (600.000 lei) sau 3 (900.000 lei), iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate
adăuga un spor de până la o treime din acel maxim. Potrivit art. 40¹ alin. 2 C. pen.,
dispozițiile alin. 1 se aplică și în cazul în care persoana juridică condamnată definitiv este
judecată ulterior pentru o infracțiune concurentă, precum și atunci când după ce o hotărâre
de condamnare a rămas definitivă, se constată că persoana juridică suferise și o altă
condamnare definitivă pentru o infracțiune concurentă. În aceste cazuri, partea din amenda
executată se scade din amenda aplicată pentru infracțiunile concurente.
Art. 35 C. pen. stabilește același regim pentru pedepsele complementare în cazul
concursului de infracțiuni atât pentru persoana fizică, cât și pentru persoana juridică:
- dacă pentru una dintre infracțiunile concurente s-a stabilit și o pedeapsă
complementară, aceasta se aplică alături de pedeapsa închisorii;
- dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită sau chiar
de aceeași natură, dar cu conținut diferit, acestea se aplică alături de pedeapsa închisorii;
- dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeași natură și cu
același conținut, se aplică cea mai grea dintre acestea.
Potrivit art. 35 alin. 4 C. pen., măsurile de siguranță de natură diferită sau de
aceeași natură, dar cu conținut diferit, luate în cazul infracțiunilor concurente, se cumulează,
iar alin. 5 al aceluiași articol prevede că dacă s-au luat mai multe măsuri de siguranță de
aceeași natură și cu același conținut, dar pe durate diferite, se aplică o singură dată măsura
de siguranță cu durata cea mai lungă. În cazul măsurilor de siguranță de aceeași natură și
cu același conținut, luate potrivit art. 118, acestea se cumulează.
51
Contopirea pedepselor
Reprezintă situația în care, după ce a fost condamnat definitiv pentru un concurs de
infracțiuni, se descoperă că infractorul mai săvârșise și o altă sau alte infracțiuni ce intrau
în cuprinsul concursului, dar pentru care acesta nu na fost judecat, sau atunci când se
constată că cel condamnat definitiv mai suferise și o altă condamnare definitivă pentru
infracțiuni ce intrau în cuprinsul aceluiași concurs. Situația este reglementată de dispozițiile
art. 36 C. pen., care, în cazurile menționate, dispune aplicarea în mod similar a dispozițiilor
privind concursul de infracțiuni, adică a art. 34 și 35.120
Dacă infractorul a executat total sau în parte pedeapsa aplicată prin hotărârea
anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracțiunile
concurente.
Dispozițiile privitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracțiuni se
aplică și în cazul în care condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață a fost comutată sau
înlocuită cu pedeapsa închisorii.
Pentru realizarea contopirii este necesar ca pedepsele să fie executabile, adică să nu
fi intervenit vreo cauză care înlătură executarea (grațierea totală sau a restului de pedeapsă).
Secțiunea a III-a – Recidiva
Definiție
Codul penal în vigoare consacră recidivei art. 37 – 40, în cuprinsul acestora
definind principalele două forme de recidivă, tratamentul ei sancționator, situațiile când nu
există recidivă, precum și recidiva persoanei juridice.
Recidiva este acea formă a pluralității de infracțiuni care constă în săvârșirea din
nou a unei infracțiuni de către o persoană care anterior a mai fost condamnată definitiv
pentru o altă infracțiune, fie după ce condamnarea a rămas definitivă și până la momentul
executării complete a pedepsei, fie după executarea completă a pedepsei sau considerarea ei
ca executată.
Ca formă a pluralității de infracțiuni, recidiva este condiționată, pe de o parte, de
existența unei condamnări definitive pentru o infracțiune comisă anterior, iar, pe de altă parte,
de săvârșirea unei noi infracțiuni.
120
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastcan, op. cit., p. 107;
52
Deosebirea dintre concursul de infracțiuni și recidivă constă în aceea că în cazul
concursului de infracțiuni, săvârșirea de către aceeași persoană a două sau mai multe
infracțiuni are loc mai înainte ca acea persoană să fi suferit vreo condamnare definitivă, pe
când în cazul recidivei, săvârșirea de către aceeași persoană a uneia sau mai multor
infracțiuni are loc după ce acea persoană fusese definitiv condamnată, pentru o altă
infracțiune.121
În cadrul analizei ce se face recidivei se utilizează conceptul de primul termen și al
doilea termen al recidivei pentru a defini condamnarea avută și care a rămas definitivă și
noua sau noile infracțiuni săvârșite ulterior.122
Modalitățile recidivei
Modalitățile recidivei sunt formele pe care aceasta le poate avea în funcție de
variațiunile celor doi termeni.
În funcție de momentul săvârșirii noii infracțiuni, se face distincție între:
- recidiva postcondamnatorie (după condamnare) există în cazul comiterii unei noi
infracțiuni după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracțiunea anterioară
și mai înainte de executarea în întregime a pedepsei pronunțate pentru acea infracțiune;
- recidiva postexecutorie (după executare) presupune săvârșirea din nou a unei
infracțiuni după executarea integrală a pedepsei la care infractorul a fost condamnat definitiv
anterior sau după ce această pedeapsă a fost considerată ca executată.
După natura infracțiunilor ce compun pluralitatea sub forma recidivei, se face
distincție între:
- recidiva generală, este recidiva ai cărei termeni nu sunt condiționați de natura
infracțiunilor săvârșite (infracțiuni de aceeași natură – furt-furt sau de natură diferită – furt-
viol);
- recidiva specială, este recidiva ai cărei termeni sunt condiționați de săvârșirea
unor infracțiuni de aceeași natură (furt-furt).
În Codul penal român întrucât nu au fost prevăzute condiții cu privire la natura
infracțiunilor săvârșite recidiva este generală, care poate îngloba și recidiva specială.123
121
Ion Ristea, op. cit., p. 175; 122
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastcan, op. cit., p. 108; 123
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 288;
53
În funcție de gravitatea condamnării pentru prima infracțiune, se face distincție
între:
- recidiva absolută, când existența ei nu este condiționată de gravitatea primei
condamnări;
- recidiva relativă, când existența ei este condiționată de o anumită gravitate a
primei condamnări, în scopul de a se demonstra perseverența infractorului.
Potrivit tot acestui criteriu, se face distincție între:
- recidiva mare, există în cazul în care primul termen al recidivei constă într-o
condamnare la pedeapsa închisorii de o anumită durată (mai mare de 6 luni sau detențiunea
pe viață);
- recidiva mică, este recidiva al cărei prim termen este format din mai multe
condamnări pentru infracțiuni cu un grad redus de pericol social.
În funcție de timpul scurs între executarea pedepsei pentru infracțiunea anterioară
și săvârșirea noii infracțiuni, se face distincție între:
- recidiva permanentă sau perpetuă, când existența acesteia nu este condiționată de
săvârșirea noii infracțiuni într-un anumit termen;
- recidiva temporară, când existența ei este condiționată de comiterea noii
infracțiuni numai într-un anumit termen de la condamnarea sau de la executarea pedepsei
pronunțate pentru infracțiunea anterioară.
Codul penal român a reținut doar recidiva temporară.
După criteriul locului unde s-a aplicat pedeapsa definitivă ce formează primul
termen al recidivei, se face distinție între:
- recidiva națională sau teritorială, existența ei este condiționată de cerința ca
primul său termen să fie o hotărâre de condamnare pronunțată de o instanță națională;
- recidiva internațională, când condamnarea definitivă ce formează primul termen
al recidivei este pronunțată de o instanță străină.
În Codul penal român a fost reținută recidiva internațională numai în cazul
recidivei mari.
După criteriul tratamentului sancționator al recidivei, se face distincție între:
- recidiva cu efect unic, presupune aplicarea aceluiași tratament penal ori de câte
ori s-ar repeta starea de recidivă;
- recidiva cu efecte progresive, presupune agravarea progresivă a tratamentului
penal pentru fiecare nouă recidivă.
54
Recidiva în cazul persoanei fizice
Recidiva mare postcondamnatorie (art. 37 alin.1 lit. a C. pen.)
Recidiva mare postcondamnatorie există atunci când după rămânerea definitvă a
unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat
săvârșește din nou o infracțiune cu intenție, înainte de începerea executării pedepsei, în
timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a
doua infracțiune este închisoarea mai mare de un an.
Din dispozițiile art. 37 alin. 1 lit. a și ale alin. 2 C. pen. rezultă condițiile de
existență ale recidivei mari postcondamnatorii, acestea analizându-se separat pentru primul
termen, respectiv pentru cel de al doilea termen al recidivei.
Condițiile primului termen al recidivei mari postcondamnatorii sunt următoarele:
- existența unei condamnări definitive la pedeapsa închisorii ori detențiunii pe
viață. Dacă hotărârea a fost însă desființată printr-o cale extraordinară de atac, atunci
menținerea stării de recidivă nu se mai justifică. Hotărârea poate fi pronunțată fie de
instanțele române, fie de instanțe străine pentru o faptă prevăzută și de legea română (dubla
incriminare), dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută în România. Condamnarea
poate fi dispusă pentru o infracțiune rămasă în faza tentativei, consumată sau epuizată,
comisă în calitate de autor, coautor, instigator sau complice;
- condamnarea definitivă să privească o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 6
luni;
- condamnarea să fie pentru o infracțiune intenționată. Este îndeplinită condiția și
atunci când este vorba despre o infracțiune praeterintenționată;
- condamnarea să nu fie dintre cele care, potrivit legii, nu se ține seama la stabilirea
stării de recidivă (art. 38 C. pen.), și anume: condamnările pentru infracțiunile săvârșite în
timpul minorității, condamnările pentru infracțiunile din culpă, condamnările pentru
infracțiunile amnistiate, condamnările pentru infracțiuni care nu mai sunt prevăzute în legea
penală.
Condițiile celui de al doilea termen al recidivei mari postcondamnatorii sunt
următoarele:
- săvârșirea unei noi infracțiuni. Nu este necesar ca infracțiunea să fie de aceeași
natură ca aceea pentru care infractorul a fost condamnat anterior. Infracțiunea poate avea
forma tentativei sau a faptului consumat ori poate consta în participarea la săvârșirea acestora
ca autor, instigator sau complice (art. 144 C. pen.);
55
- noua infracțiune să fie săvârșită cu intenție sau praeterintenție. În ce privește
asimilarea intenției depășite (praeterintenției) cu intenția directă sau indirectă ca o condiție
pentru existența atât a primului termen, cât și a celui de al doilea termen al recidivei, aceasta
se justifică prin împrejurarea că primum delictum din compunerea infracțiunii
praeterintenționate este săvârșită cu intenție și el stă la baza rezultatului mai grav, chiar dacă
acesta este produs din culpă.124;
- pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracțiune să fie mare de un an;
- noua infracțiune trebuie să fie săvârșită în intervalul de timp după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracțiunea sau infracțiunile anterioare și până la
executarea sau considerarea ca executată a pedepsei. Această condiție presupune că fapta
poate fi săvârșită înainte de începerea executării, în timpul executării pedepsei, în stare de
evadare, în timpul eliberării condiționate și până la împlinirea termenului propriu-zis al
pedepsei, în cadrul termenului de încercare al grațierii condiționate, precum și în cadrul
termenului de încercare în cazul executării pedepsei prin suspendare sau prin suspendare
supravegheată.125
Recidiva mare postexecutorie (art. 37 alin. 1 lit. b C. pen.)
Potrivit art. 37 alin. 1 lit. b C. pen., există recidivă mare postexecutorie atunci când
după executarea unei pedepse cu închisoare mai mare de 6 luni, după grațierea totală sau a
restului de pedeapsă, ori după împlinirea termenului de prescripție a executării unei
asemenea pedepse, cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune cu intenție pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an.
Caracteristic acestei modalități a recidivei constă în faptul că primul ei termen este
o infracțiune a cărei pedeapsă a fost executată de infractor ori considerată ca executată și,
totuși, după aceasta, el săvârșește o nouă infracțiune.126
Condițiile primului termen al recidivei mari posteexecutorii sunt următoarele:
- să existe o hotărâre definitivă de condamnare a infractorului la pedeapsa
închisorii mai mare de 6 luni, care a fost executată sau considerată executată, ca urmare a
grațierii totale, a restului de pedeapsă ori ca urmare a prescripției executării acelei pedepse.
Poate fi prim termen al recidivei postexecutorii existența unei condamnări la pedeapsa
detențiunii pe viață din executarea căreia condamnatul a fost eliberat condiționat și pedeapsa
124
Ion Ristea, op. cit., p. 178 – 179; 125
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 110; 126
Ion Ristea, op. cit., p. 180;
56
se consideră executată potrivit art. 55¹ C. pen. ori executarea s-a prescris potrivit art. 126 C.
pen.;
- infracțiunea pentru care s-a executat pedeapsa să fie intenționată ori
praeterintenționată;
- hotărârea de condamnare să nu fie dintre cele prevăzute de art. 38 alin. 1 C. pen.
(condamnările pentru infracțiunile săvârșite în timpul minorității, condamnările pentru
infracțiunile din culpă, condamnările pentru infracțiunile amnistiate, condamnările pentru
infracțiuni care nu mai sunt prevăzute în legea penală) ori să nu fi intervenit reabilitarea sau
să se fi împlinit termenul de reabilitare (art. 38 alin. 2 C. pen.) de la data executării pedepsei
sau de la data când a fost considerată executată. Reabilitarea fiind o cauză care înlătură
consecințele condamnării, printre care și starea de recidivă, este firesc ca o condamnare, în
privința căreia a intervenit reabilitarea de drept sau judecătorească să nu mai poată constitui
primul termen al recidivei.
Condițiile celui de al doilea termen al recidivei mari postexecutorii sunt
următoarele:
- să fie săvârșită din nou o infracțiune;
- noua infracțiune să fie săvârșită cu intenție sau praeterintenție;
- pedeapsa prevăzută de lege pentru această nouă infracțiune să fie detențiunea pe
viață sau închisoarea mai mare de un an;
- săvârșirea infracțiunii trebuie să aibă loc după executarea integrală a pedepsei,
după grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescrierea executării pedepsei ce
constituie primul termen al recidivei mari postexecutorii, dar înainte de intervenția reabilitării
de drept sau de împlinirea termenului de reabilitare judecătorească.127
Recidiva mică postcondamnatorie și postexecutorie (art. 37 alin. 1 lit. c C. pen.)
Potrivit prevederilor art. 37 alin.1 lit. c C. pen., există recidivă mică atunci când
după condamnarea la cel puțin trei pedepse cu închisoare până la 6 luni sau după executare,
după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescrierea executării a cel puțin
trei asemenea pedepse, cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune cu intenție pentru
care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an.
Mica recidivă se deosebește de marea recidivă prin structura primului termen, care
este multiplu, dar poate să apară fie ca recidivă postcondamnatorie, fie ca recidivă
postexecutorie.
127
Mihail Udroiu, op. cit., p. 89;
57
Condițiile primului termen al recidivei mici sunt următoarele:
- existența a cel puțin trei condamnări definitive la pedeapsa închisorii de până la 6
luni. Condamnările trebuie să fie distincte, pronunțate pentru infracțiuni distincte sau fiecare
în parte pentru câte un concurs de infracțiuni. În acest caz se cere ca pedeapsa rezultantă
pentru fiecare concurs în parte să nu depășească 6 luni închisoare;
- infracțiunile pentru care au fost pronunțate pedepsele respective să fie săvârșite
cu intenție sau praeterintenție;
- hotărârea/hotărârile de condamnare să nu facă parte din cele prevăzute de art. 38
C. pen. (infracțiuni săvârșite în timpul minorității, infracțiuni săvârșite numai din culpă,
infracțiuni ulterior amnistiate sau fapte care au fost ulterior dezincriminate. De asemenea, nu
se va ține seama de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea de drept sau în privința
cărora s-a împlinit termenul de reabilitare judecătorească).
Condițiile celui de al doilea termen al recidivei mici sunt aceleași cu condițiile
celui de al doilea termen în cazul recidivei mari, și anume: infracțiunea săvârșită din nou să
fie intenționată, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracțiune să fie detențiunea
pe viață ori închisoarea mai mare de un an.
Tratamentul penal al recidivei
Regulile de stabilire a pedepsei în caz de recidivă fie postcondamnatorie, fie
postexecutorie, sunt prevăzute de art. 39 C. pen.
În cazul recidivei, legiuitorul a ales tot sistemul cumulului juridic, cu unele
diferențieri față de concursul de infracțiuni.
Pentru stabilirea tratamentului sancționator al recidivei în cazul persoanei fizice
trebuie făcută diferențierea între modalitățile recidivei.
În cazul recidivei mari postcondamnatorii, aplicarea pedepsei se face în funcție de
momentul în care a fost săvârșită noua infracțiune, adică, înainte de începerea executării, în
timpul executării pedepsei sau în stare de evadare.128
Potrivit art. 39 alin. 1 – 3 C. pen., modul de stabilire a pedepsei este următorul:
- în situația în care nu s-a început executarea pedepsei pentru infracțiunea ce
formează primul termen al recidivei, pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită ulterior
și pedeapsa aplicată pentru infracțiunea anterioară se contopesc potrivit dispozițiilor art. 34 și
35. În acest caz, sporul pentru recidiva postcondamnatorie poate ajunge până la 7 ani (art. 39
alin. 1 C. pen.);
128
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 112;
58
- în situația în care pedeapsa anterioară a fost executată în parte, contopirea se face
între pedeapsa ce a mai rămas de executat și pedeapsa aplicată pentru infracțiunea săvârșită
ulterior (art. 39 alin. 2 C. pen.);
- în cazul săvârșirii unei infracțiuni în timpul stării de evadare, prin pedeapsa
anterioră se înțelege pedeapsa care se execută, cumulată cu pedeapsa aplicată pentru evadare
(art. 39 alin. 3 C. pen.). Prin urmare, instanța atunci când stabilește pedeapsa ce a mai rămas
de executat are în vedere fracțiunea de pedeapsă ce a rămas de executat din pedeapsa
anterioară la care se adaugă durata pedepsei aplicate pentru evadare, așa cum decurge din
prevederile art. 269 alin. 3 C. pen.
În cazul recidivei postexecutorii, potrivit art. 39 alin. 4 C. pen., se poate aplica o
pedeapsă până la maximul special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, în cazul
închisorii se poate adăuga un spor de până la 10 ani, iar în cazul amenzii se poate aplica un
spor de cel mult două treimi din maximul special.129
În cazul recidivei mici aplicarea pedepsei se face conform regulilor pentru recidiva
mare postcondamnatorie și recidiva mare postexecutorie (art. 39 alin. 5 C. pen.).
Descoperirea ulterioară a stării de recidivă. O situație aparte este aceea când,
după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și mai înainte ca pedeapsa să fi fost
executată sau considerată ca executată, se descoperă că cel condamnat se află în stare de
recidivă. În acest caz, instanța va aplica aceleași reguli menționate anterior, contopind
pedepsele conform regulilor stabilite de art. 35 C. pen. Dispozițiile menționate se aplică și în
cazul în care condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață a fost comutată sau înlocuită cu
pedeapsa închisorii (art. 39 alin. 6 și 7 C. pen.).130 Potrivit art. 39 alin. 6 C. pen. există
posibilitatea recalculării pedepsei când se descoperă ulterior starea de recidivă. Astfel, după
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată
sau considerată ca executată, se descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă,
instanța procedează la recalcularea pedepsei aplicând dispozițiile din art. 39 alin. 1 C. pen.;
dacă după executarea pedepsei pentru o infracțiune anterioară se constată existența stării de
recidivă, la recalcularea pedepsei se aplică dispozițiile din art. 39 alin. 4 C. pen..
Recalcularea pedepsei este prevăzută numai pentru marea recidivă și operează
numai dacă starea de recidivă a fost descoperită mai înainte ca pedeapsa pentru infracțiunea
care formează al doilea termen al recidivei să fi fost executată sau considerată ca executată.
129
Ion Ristea, op. cit., p. 182, 130
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 112;
59
Recidiva în cazul persoanei juridice
În cazul persoanei juridice recidiva este reglementată de dispozițiile art. 40² C.
pen.. Legea penală reglementează numai recidiva mare în cazul persoanei juridice, nu și mica
recidivă, însă se face deosebirea dintre recidiva postcondamnatorie și cea postexecutorie.
Se consideră că exsită recidivă pentru persoana juridică atunci când:
- după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa amenzii
penale (indiferent de cuantumul acesteia) pentru o onfracțiune intenționată sau
praeterintenționată, persoan juridică săvârșește din nou o infracțiune cu intenție sau
praeterintenție, iar amenda pentru infracțiunea anterioară nu a fost executată ori nu este
considerată executată (recidivă postcondamnatorie);
- după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa amenzii
penale (indiferent de cuantumul acesteia) pentru o infracțiune intenționată sau
praeterintenționată, persoana juridică săvârșește din nou o infracțiune cu intenție sau
praeterintenție, după ce amenda pentru infracțiunea anterioară a fost executată sau
considerată ca executată (recidivă postexecutorie).131
În cazul persoanei juridice primul termen al recidivei nu poate consta într-o
hotărâre de condamnare privind: infracțiuni săvârșite numai din culpă, infracțiuni ulterior
amnistiate sau fapte care au fost ulterior dezincriminate. De asemenea, nu se va ține seama de
condamnările pentru care a intervenit reabilitarea de drept.
În cazul recidivei postcondamnatorii, amenda stabilită pentru infracțiunea săvârșită
ulterior și amenda aplicată pentru infracțiunea anterioară se contopesc potrivit art. 40¹ alin. 1
și 3 C. pen. În ceea ce privește sporul prevăzut în art. 40¹ alin. 1 C. pen., acesta se poate mări
până la jumătate. Dacă amenda anterioară a fost executată în parte, contopirea se face între
amenda ce a mai rămas de executat și amenda aplicată pentru infracțiunea săvârșită
ulterior.132
Aplicarea pedepselor complementare sau a măsurilor de siguranță în cazul
săvârșirii de o persoană juridică a unei infracțiuni în stare de recidivă postcondamnatorie se
realizează după același mecanism ca în situația persoanelor fizice.
În cazul recidivei postexecutorii, se aplică pedeapsa amenzii până la maximul
special (art. 71¹ alin. 2 sau 3 C. pen.), iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate
adăuga un spor de până la două treimi din acel maxim.
131
Mihail Udroiu, op. cit., p. 92; 132
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastcan, op. cit., p. 113;
60
Dacă după rămânerea definitvă a hotărârii de condamnare și mai înainte ca amenda
să fi fost executată sau considerată ca executată, se descoperă că persoana juridică
condamnată se află în stare de recidivă, instanța aplică dispozițiile art. 40² alin. 2, în cazul
recidivei postcondamnatorii, și dispozițiile art. 40² alin. 4, în cazul recidivei postexecutorii.
Pedepsele complementare și măsurile de siguranță se aplică potrivit dreptului
comun pe lângă pedeapsa stabilită într-o singură etapă pentru infracțiunea săvârșită de
persoana juridică în stare de recidivă postexecutorie. Dacă sunt săvârșite mai multe
infracțiuni concurente în stare de recidivă mare postexecutorie, pedepsele complementare și
măsurile de siguranță stabilite pentru fiecare infracțiune se vor aplica pe lângă pedeapsa
rezultantă potrivit regulilor de la concursul de infracțiuni.
Secțiunea a IV-a – Pluralitatea intermediară
Pluralitatea intermediară în cazul persoanei fizice
Potrivit art. 40 C. pen., pluralitatea intermediară este o formă a pluralității de
infracțiuni, ce constă în săvârșirea din nou a unei infracțiuni (nu doar o faptă prevăzută de
legea penală), indiferent de natura, gravitatea ori forma de vinovăție a acesteia, de către o
persoană fizică (major sau minor) condamnată definitiv, înainte de începerea executării
pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, în cazul în care nu sunt
întrunite condițiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă postcondamnatorie (de
exemplu: legea prevede pentru infracțiunea nou săvârșită pedeapsa închisorii mai mică de un
an sau amenda, persoana a fost anterior condamnată la pedeapsa închisorii mai mucă de 6
luni ori pentru o infracțiune săvârșită din culpă sau noua infracțiune este săvârșită din culpă).
Dacă noua infracțiune este săvârșită după ce pedeapsa a fost executată sau considerată
executată nu se va reține pluralitatea intermediară.133
Spre deosebire de concursul de infracțiuni, pluralitatea intermediară presupune
existența unei condamnări definitive pentru o infracțiune anterioară.
Primul termen al pluralității intermediare nu poate consta într-o condamnare pentru
care a intervenit amnistia, prescripția executării, reabilitarea, ori care a fost ulterior
dezincriminată. Poate constitui prim termen al pluralității intermediare o condamnare la
pedeapsa închisorii pentru o infracțiune comisă de un infractor minor sau condamnarea
133
Mihail Udroiu, op. cit., p. 93;
61
infractorului major pentru o infracțiune sancționată de lege numai cu pedeapsa amenzii ori la
pedeapsa închisorii pentru o infracțiune săvârșită din culpă.
Sancționarea pluralității intermediare este efectuată, de regulă, după principiile de
la aplicarea pedepsei în cazul concursului de infracțiuni, contopindu-se întreaga pedeapsă
anterioară (chiar dacă a fost în parte executată) cu pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune,
putând fi aplicat un spor de până la 5 ani închisoare. Din pedeapsa rezultantă se va deduce
perioada deja executată din pedeapsa anterioară.
Pluralitatea intermediară în cazul persoanei juridice
Pluralitatea intermediară în cazul persoanei juridice este o formă a pluralității de
infracțiuni ce constă în săvârșirea din nou a unei infracțiuni (nu doar o faptă prevăzută de
legea penală), indiferent de natura, gravitatea ori forma de vinovăție a acesteia, de către o
persoană juridică condamnată definitiv, înainte de începerea executării pedepsei amenzii
penale sau înaintea executării integrale a acesteia, în cazul în care nu sunt întrunite
condițiile prevăzute de le ge pentru starea de recidivă postcondamnatorie.
În cazul persoanei juridice se poate reține pluralitatea intermediară:
- când primul termen îl constituie o condamnare definitivă la pedeapsa amenzii
penale (indiferent de cuantumul acesteia) pentru o infracțiune săvârșită din culpă, iar al doilea
termen săvârșirea unei noi infracțiuni indiferent de forma de vinovăție;
- când primul termen îl constituie o condamnare definitivă la pedeapsa amenzii
penale (indiferent de cuantumul acesteia) pentru o infracțiune săvârșită cu intenție sau
praeterintenție, iar al doilea termen săvârșirea unei noi infracțiuni din culpă.134
Pluralitatea intermediară este sancționată potrivit principiilor aplicabile pedepsei în
cazul concursului de infracțiuni.
134
Mihail Udroiu, op. cit., p. 94
62
Capitolul al V-lea – Pluralitatea de infractori
Secțiunea I – Considerații generale privind pluralitatea de infractori
Pluralitatea de infractori presupune săvârșirea, cu vinovăție, a unei infracțiuni de
către două sau mai multe persoane. Dacă nicio persoană nu a acționat cu vinovăție la
comiterea faptei, nu se poate reține o pluralitate de infractori, ci o pluralitate de făptuitori, iar
fapta, fiind săvârșită fără vinovăție, nu este infracțiune. Pluralitatea de infractori nu se reduce
numai la cooperarea în vederea realizării laturii obiective a unei infracțiuni, ci presupune și o
coordonare subiectivă a voinței participanților.135 Practic, pentru existența pluralității de
infractori este nevoie să existe o voință comună a făptuitorilor de a săvârși fapta prevăzută de
legea penală (infracțiunea).
Potrivit doctrinei136, pluralitatea de infractori este cunoscută sub trei forme:
- pluralitatea naturală (necesară) există atunci când cooperarea mai multor
persoane la comiterea faptei este cerută de însăși natura acesteia (de exemplu: infracțiunile
bilaterale, cele care presupun pentru săvârșirea lor două persoane, respectiv: – bigamia (art.
303 C. pen.), incestul (art. 203 C. pen.), perversiunea sexuală (art. 201 C. pen.); situația când
pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii este nevoie de prezența și coordonarea
activităților mai multor persoane – încăierarea (art. 322 C. pen.), subminarea puterii de stat
(art. 162 C. pen.). Fiecare dintre participanți are calitatea de autor, nefiind însă necesar ca toți
să acționeze cu vinovăția cerută de norma de incriminare sau să răspundă penal. Pluralitatea
naturală nu este reglementată în partea generală a Codului penal, ci rezultă din normele de
incriminare ale unor asemenea fapte ca infracțiuni;
- pluralitatea constituită constă în asocierea mai multor persoane în vederea
săvârșirii unor infracțiuni (de exemplu: complotul – art. 167 C. pen., asocierea pentru
săvârșirea de infracțiuni – art. 323 C. pen., genocidul – art. 357 alin. 3 C. pen.).Această formă
de pluralitate implică existența unui grup organizat (minim două persoane), care să aibă un
plan de a săvârși anumite infracțiuni, iar gruparea să aibă o structură ierarhică și o conducere
care asigură coordonarea grupului în ansamblu. Persoanele care se asociază pot acționa cu
forme de vinovăție diferite, fiind posibil și ca unii dintre făptuitori să nu răspundă penal. Și în
135
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastcan, op. cit., p. 119; 136
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 312 – 314; Mihail Udroiu, op. cit., p. 50; Ion Ristea, op. cit., p. 125 – 126;
63
acest caz, fiecare participant este considerat autor și va răspunde în funcție de rezultatul
produs. Dacă persoanele care s-au grupat în scopul săvârșirii de infracțiuni și au trecut la
comiterea vreuneia din infracțiunile care au constituit scopul asocierii, se reține concursul de
infracțiuni;
- pluralitatea ocazională (participația penală) este forma pluralității de infractori
în care la comiterea faptei prevăzute de legea penală participă un număr mai mare de
persoane decât era necesar, față de natura acesteia, care acționează cu voință comună, în
calitate de autori, coautori, instigatori sau complici. În cazul participației penale fiecare
participant este considerat că a contribuit cu o parte la săvârșirea infracțiunii și va răspunde
penal în funcție de contribuția adusă la săvârșirea acesteia.
Avem de a face cu o pluralitate ocazională (participație penală) dacă sunt
îndeplinite următoarele condiții: să se fi comis o infracțiune, la comiterea acesteia să fi
contribuit mai multe persoane decât era necesar în mod obișnuit, toți participanții să fie
animați de aceeași voință comună de a săvârși fapta prevăzută de legea penală.137
Este necesar ca cel puțin fapta unuia dintre participanți să constituie infracțiune
(consumată sau chiar rămasă în faza tentativei), iar între participanți trebuie să existe o
legătură subiectivă stabilită înainte sau în timpul săvârșirii faptei. Data și locul săvârșirii
infracțiunii se analizează prin raportare la momentul și locul săvârșirii faptei de autor,
neprezentând importanță data/locul când/unde au fost efectuate actele de instigare sau
complicitate.
Unii autori138 de drept penal au analizat natura juridică a participației penale
considerând că sunt două aspecte: din punct de vedere al complicității, ca delict de sine
stătător, se comit tot atâtea infracțiuni câți participanți sunt, iar, din punct de vedere al unității
de infracțiune, participanții comit o singură infracțiune. Ultima teorie a fost consacrată de
majoritatea codurilor penale și împărtășită de mare parte din doctrină. Această opinie rezidă
și din dispozițiile art. 23 C. pen.. Adoptarea acestei opinii nu rămâne fără consecințe juridice,
căci de aici decurg următoarele:
- infracțiunea se consideră comisă la momentul consumării ei sau a rămânerii în
stadiul tentativei;
- de aceea, prescripția răspunderii penale începe să curgă pentru toți participanții,
indiferent de momentul în care au acționat, de la momentul consumării infracțiunii.
Întreruperea cursului prescripției față de unul dintre participanți produce aceleași efecte și
137
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastcan, op. cit., p. 120; 138
Vasile Dobrinoiu ș.a., op. cit., p. 349 – 351; Narcis Giurgiu, op. cit., p. 250 – 252;
64
față de ceilalți. Tot în raport de momentul consumării infracțiunii se stabilește și intervenția
unei legi de amnistie sau a unui decret de grațiere;
- unicitatea infracțională generează și solidaritatea răspunderii civile a inculpaților;
- locul săvârșirii faptei este locul comiterii actelor de executare;
- sancționarea complicilor și a instigatorilor se va face în conformitate cu legea
aplicabilă autorului sau coautorilor;
- în Codul penal român, unitatea infracțională presupune și aplicarea unui regim
sancționator unic (conform art. 27), cu alte cuvinte, tuturor participanților li se va aplica
pedeapsa în limitele stabilite pentru autor/coautori, ținându-se însă seama de contribuția
fiecăruia la săvârșirea faptei.139
Secțiunea a II-a – Formele participației penale
În funcție de diferite criterii, în doctrină și legislație se face distincție între diferite
forme ale participației penale.
După criteriul atitudinii psihice a participanților la comiterea faptei, se face
distincție între:
- participație proprie (perfectă, propriu-zisă, tipică), în care toți participanții
acționează cu aceeași formă de vinovăție (numai cu intenție, praeterintenție sau culpă);
- participație improprie (imperfectă, atipică), în care unii dintre participanți
acționează cu o anumită formă de vinovăție, iar alții cu alta sau chiar fără vinovăție (de
exemplu: uniii cu intenție și alții din culpă sau unii cu intenție și alții f ără vinovăție). Această
clasificare prezintă importanță sub aspectul tratamentului penal, urmându-se sistemul
diversificării pedepselor, potrivit art. 31 C. pen.. Astfel, deoarece instigatorul și complicele
contribuie la săvârșirea faptei cu intenție, ei urmează să fie sancționați cu pedeapsa prevăzută
de lege pentru fapta comisă cu intenție, iar autorul, când a comis fapta din culpă, va fi
sancționat cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă din culpă. În situația în care
autorul săvârșește fapta fără vinovăție acesta nu va fi sancționat, iar, instigatorul și
complicele vor fi sancționați cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea la care au
instigat sau ajutat.
139
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 121;
65
În raport cu calitatea în care făptuitorii contribuie la săvârșirea faptei, se disting:
- participația simplă (omogenă), există atunci când toți făptuitorii au calitatea de
autori, contribuind nemijlocit la săvârșirea faptei,
- participația complexă (eterogenă), există atunci când unii dintre făptuitori
participă în calitate de autori, iar alții drept instigatori sau complici.
În funcție de momentul în care are loc coeziunea subiectivă:
- participație spontană, legătura subiectivă între participanți se realizează în
momentul executării faptei, fără o înțelegere prealabilă;
- participație preordinată, legătura subiectivă între participanți are loc înainte de
momentul comiterii faptei.
În raport cu momentul în care se realizează contribuția făptuitorilor la săvârșirea
faptei, se face deosebire între:
- participația penală anterioară, atunci când contribuția făptuitorilor are loc înainte
de momentul comiterii faptei;
- participația penală concomitentă, atunci când contribuția făptuitorilor este
realizată în momentul comiterii faptei, în timpul realizării actelor de executare a faptei.
În raport de rolul fiecărui participant în săvârșirea faptei, se disting:
- participația determinabilă, în cazul în care contribuția și rolul fiecărui participant
pot fi stabilite și carcaterizate ca atare;
- participația indeterminabilă, atunci când se cunoaște care persoane au luat parte
la săvârșirea faptei, dar nu se poate stabili contribuția și rolul fiecăruia în parte (de exemplu:
infracțiunea de încăierare).
După importanța contribuției participanților la săvârșirea faptei și producerea
rezultatului, se face distincție între:
- participația principală: autori, coautori;
- participația secundară: instigatori, complici.
În cazul în care participația penală a unei persoane la săvârșirea infracțiunii este
atât principală, cât și secundară, formele de participație secundară sunt absorbite în cele
principale (de exemplu: coautoratul va absorbi și actele de complicitate sau instigare
efectuate de aceeași persoană în legătură cu aceleași infracțiuni). Tos astfel, instigarea
absoarbe și actele de complicitate.140
140
Mihail Udroiu, op. cit., p. 53;
66
Principalele forme ale participației penale proprii sunt: autoratul (art. 24 C. pen.),
instigarea (art. 25 C. pen.) și complicitatea (art. 26 C. pen.).
Autoratul este forma participației penale în care o persoană fizică sau juridică
săvârșește în mod nemijlocit o acțiune sau inacțiune concretă prevăzută de norma de
incriminare. Nu prezintă importanță dacă infracțiunea a rămas în stadiul tentativei sau dacă a
fost consumată ori epuizată.
Coautoratul este o formă a participației penale constând în săvârșirea în mod
nemijlocit a faptei prevăzute de legea penală de către două sau mai multe persoane. Coautorii
participă, ocazional, în baza unei legături subiective anterioară sau concomitentă executării
activității infracționale la săvârșirea aceleiași fapte tipice.
Instigarea este o formă aparticipației penale ce constă în determinarea, cu intenție
(directă sau indirectă), a unei persoane la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală,
înainte ca aceasta din urmă să se fi decis să săvârșească fapta și să fi început executarea
activității infracționale. Caracteristic instigării este faptul că instigatorul este cel care ia
hotărârea de a comite fapta, dar nu trece la săvârșirea ei, ci transmite această hotărâre unei
alte persoane, pe care o determină, printr-o activitate materială să săvârșească fapta, acesta
din urmă devenind autorul faptei. Instigatorul se mai numește și autor moral al infracțiunii.
Complicitatea este o formă a participației penale ce constă în fapta unei persoane
care cu intenție înlesnește sau ajută în orice mod la comiterea unei fapte prevăzute de legea
penală ori promite, înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din
aceasta sau că va favoriza pe infractor, chiar dacă, după săvârșirea faptei, promisiunea nu este
îndeplinită. Complicitatea reprezintă o contribuție indirectă, mediată la săvârșirea infracțiunii.
Complicele nu determină, nici nu realizează în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea
penală, ci îi înlesnește această realizare, făcând prin sprijinul său ca autorul să săvârșească
fapta incriminată cu mai multă ușurință, mai repede și mai sigur.141
141
Ion Ristea, op. cit., p. 135;
67
Capitolul al VI-lea – Cauzele care înlătur ă caracterul penal al faptei
Secțiunea I – Aspecte generale
Caracterul penal sau infracțional al unei fapte este definit de doctrina penală ca
fiind particularitatea unei fapte antisociale de a întruni trăsăturile esențiale ale infracțiunii
(este prevăzută de legea penală, este săvârșită cu vinovăție și prezintă un grad de pericol
social concret, care face necesară aplicarea sancțiunilor de drept penal).
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt împrejurări prevăzute de lege
care înlătură una dintre cele trei trăsături esențiale ale infracțiunii. Aceste cauze nu trebuie
confundate cu cauzele care înlătură răspunderea penală (caz în care fapta constituie
infracțiune, dar, ca urmare a intervenției, ulterioare săvârșirii faptei, aacestor cauze, persoana
nu mai răspunde penal), cu înlocuirea răspunderii penale sau cu cauzele de nepedepsire.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei pot avea caracter general, fiind
aplicabile tuturor infracțiunilor (dezincriminarea, lipsa pericolului social, legitima apărare,
starea de necesitate, constrângerea fizică și constrângerea morală, cazul fortuit,
iresponsabilitatea, starea de beție involuntară completă, minoritatea, eroarea de fapt) sau
caracter special (fiind aplicabile numai în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, de
exmplu: constrângerea mituitorului prevăzută de art. 255 alin. 2 C. pen. ).
În situația în care faptei îi lipsește una dintre cele trei trăsături esențiale, organele
judiciare sunt obligate să constate existența unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei
și, ca urmare a reținerii unui impediment la punerea în mișcare sau la exercitarea acțiunii
penale, să dispună neînceperea urmăririi penale, ori în cursul urmăririi penale clasarea sau
scoaterea de sub urmărire penală, iar în cursul judecății achitarea.142
Secțiunea a II-a – Legitima apărare
Definiție și caracterizare
Legitima apărare este o cauză care exclude caracterul penal al faptei datorită lipsei
de vinovăție în condițiile în care aceasta este săvârșită.
142
Mihail Udroiu, op. cit., p. 95;
68
Potrivit art. 44 C. pen.:
(1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de
legitimă apărare.
(2) Este în stare de legitimă apărare acela care săvâşeşte fapta pentru a înlătura
un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui
interes obștesc şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul
obștesc.
(2¹) Se prezumă că este în legitimă apărare, şi acela care săvârşeşte fapta pentru a
respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte
asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependenţă sau loc împrejmuit ori delimitat
prin semne de marcare.
(3) Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau
temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu
împrejurările în care s-a produs atacul.
Având în vedere dispozițiile legale anterior menționate, legitima apărare poate fi
definită ca fiind acțiunea de apărare a unei persoane determinată de nevoia de a înlătura un
atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui
interes obștesc, și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul
obștesc, apărare care se realizează prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.143
Legitima apărare apare ca o ripostă pe care o dă o persoană împotriva unui atac ce
pune în pericol grav persoana, drepturile acesteia ori interesul public, ripostă determinată de
necesitatea apărării valorilor sociale periclitate.
Condiţiile legitimei apărări
Din reglementarea legitimei apărări, rezultă că această instituţie presupune două
laturi, şi anume: atacul şi apărarea. Legea instituie anumite condiţii atât pentru atac, cât şi
pentru apărare, în lipsa cărora legitima apărare devine inexistentă.144
A) Atacul şi condiţiile sale
Starea de legitimă apărare este creeată prin existenţa unui atac, adică al unei acţiuni
sau inacţiuni săvârşite cu intenţia de a vătăma o persoană sau un interes public. Atacul este o
acţiune săvârşită cu intenţia de a vătăma persoana, drepturile acesteia sau interesul public.
143
Ion Ristea, op. cit., p. 191; 144
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 139;
69
Pentru ca atacul să legitimeze o acţiune de apărare, aceasta trebuie să întrunească,
cumulativ, următoarele condiţii:
1) – să existe un atac material, adică un atac exercitat prin violență fizică sau prin
mijloace care pun în pericol fizic valoarea socială protejată. Atacul poate consta fie într-o
faptă comisivă, fie într-o faptă omisivă proprie ori improprie (comisivă prin omisiune). Nu
este necesar ca atacul să se materializeze întotdeauna într-o infracțiune. Nu constituie atac
material cel exercitat prin violențe verbale sau scrise (amenințări, injurii) sau existența unei
stări conflictuale anterioare.145
2) – să fie un atac direct, adică să fie îndreptat şi să creeze un pericol nemijlocit
pentru persoana împotriva căreia este îndreptat sau pentru interesul obştesc (public). Cerinţa
este realizată ori de câte ori atacul implică un contact fizic, nemijlocit cu victima ori cu
interesul public periclitat. Desigur, vom avea un atac direct şi în situaţia în care lipseşte un
asemenea contact direct, dar se dovedeşte că autorul agresiunii a pus în mişcare procesul
cauzal, care va determina, în mod direct, moartea sau vătămarea victimei (de exemplu, în
cazul în care autorul agresiunii provoacă, pe ascuns, în mod intenţionat, o defecţiune a
sistemului de frânare a autovehiculului, înainte ca victima să se urce la volan, ştiind că, astfel,
aceasta se va accidenta mortal sau va suferi vătămări corporale).
Atacul nu este considerat ca fiind direct atunci când între agresor şi victimă se
interpune un obstacol (o poartă închisă, un gard, un zid), care face ca atacul să nu creeze un
pericol pentru acea valoare.146
3) – să fie un atac imediat, în sensul ca atacul să fie în curs de desfăşurare (pericol
actual) ori producerea lui să fie iminentă (pe punctul de a se ivi). Cu alte cuvinte, prin atac
imediat trebuie să înţelegem acel atac la care pericolul pentru cel atacat să se fi ivit deja ori să
fie pe cale să se ivească. Un indiciu al caracterului imediat al atacului este intervalul scurt
dintre momentul începerii atacului şi momentul ivirii pericolului. Dacă acest interval este mai
îndelungat, în aşa fel încât există posibilitatea înlăturării lui prin alte mijloace decât săvârşirea
faptei prevăzute de legea penală, atacul nu poate fi considerat ca imediat şi nu legitimează
acţiunea de apărare.
La stabilirea caracterului imediat al atacului trebuie să se ţină seama, în fiecare caz,
de situaţia concretă, de modul şi împrejurările declanşării atacului şi de pericolul creat de
acesta.
145
Mihail Udroiu, op. cit., p. 96; 146
Ion Ristea, op. cit., p. 192;
70
4) – să fie un atac injust, adică lipsit de orice temei legal care să-l justifice. Atacul
este just şi deci nu poate crea o stare de legitimă apărare atunci când legea prevede sau
permite efectuarea acţiunii care constituie formal un atac (de exemplu, acţiunea de a executa
pedeapsa cu moartea, ori de a-l imobiliza pe inculpatul privitor la care s-a dispus arestarea
preventivă, aplicarea unor lovituri în cadrul unei întreceri sportive de lupte etc.).
Când atacul este ordonat sau permis de lege, el își păstrează caracterul just numai
în măsura în care este efectuat în condiţiile prevăzute de lege; în caz contrar, atacul este injust
şi deci justifică o acţiune de apărare (de exemplu, în cazul arestării unei persoane fără
mandatul emis în condiţiile legii).
Cerinţa ca atacul să fie injust presupune ca acesta să fie săvârşit de o persoană
responsabilă, capabilă să înţeleagă caracterul just ori injust al atacului. Nu poate constitui un
atac, care să creeze o stare de legitimă apărare, atacul produs de un animal periculos sau
atacul efectuat de o persoană iresponsabilă.
5) – atacul trebuie să fie îndreptat împotriva persoanei care se apără sau
împotriva altei persoane ori împotriva unui interes obştesc (public). Atacul trebuie să fie
îndreptat împotriva uneia dintre valorile sociale special ocrotite prin reglementarea legitimei
apărări. Este vorba de valori legate de persoana omului: viaţa, integritatea corporală şi
sănătatea, demnitatea acestuia, este vorba de anumite drepturi acordate prin lege persoanelor
fizice sau juridice, precum şi de interese obşteşti. Prin interes obştesc se inţelege orice
situaţie, stare, relaţie, activitate de care este legat un interes al unei organizaţii dintre cele
arătate în art. 145 C. pen.
6) – atacul trebuie să pună în pericol grav persoana celui atacat sau drepturile
acestuia ori interesul obştesc (public). Pericolul se consideră grav atunci când implică
producerea unui rău ireparabil sau greu de remediat, cum ar fi: pierderea vieţii, cauzarea unei
infirmităţi sau a unei vătămări grave, distrugerea unui bun important, sustragera unor
documente secrete. Stabilirea caracterului grav al pericolului trebuie să se facă ţinându-se
seama de cazul concret, de valorile sociale implicate, de persoana agresorului, de
circumstanţele cauzei.147
B) Apărarea și condițiile sale
Prin apărare se înțelege actul prin care cel atacat sau persoana care îi vine în ajutor
încearcă să înlăture atacatul. În cazul legitimei apărări, condițiile apărării sunt următoarele:
147
Mihail Udroiu, op. cit., p.98;
71
1) – apărarea să se realizeze prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Pentru a se pune problema legitimei apărări se cere ca apărarea prin care se înlătură atacul să
se realizeze prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Această faptă prin care se
respinge atacul poate fi săvârşită atât de persoana împotriva căreia s-a îndreptat atacul, cât şi
de altă persoană care a venit în ajutorul celui atacat. Este necesar ca cel care se apără sau cel
care apără pe altul sau interesul obștesc să fie conștinet de existența atacului și de implicațiile
faptei sale.
2) – apărarea să fie necesară pentru respingerea atacului. Un act de apărare este
necesar dacă el se desfăşoară în anumite limite. Din punct de vedere al momentului săvârşirii
actului de apărare, limita necesităţii este dată de limita pericolului rezultat din agresiune, în
sensul că atâta timp cât subzistă pericolul ce poate decurge dintr-un act iminent sau în
desfăşurare, subzistă şi necesitatea înlăturării lui. Trebuie ca apărarea să aibă carcater idoneu,
adică să fie aptă a conduce la respingerea atacului. Nu este necesar ca săvârșirea faptei
prevăzute de legea penală să fie singura cale de înlăturare a atacului.148
3) – apărarea trebuie să fie îndreptată împotriva agresorului, deoarece numai
atacul agresorului pune în primejdie valorile sociale ocrotite de lege. Persoana care se apără
trebuie să săvârșească fapta împotriva agresorului, nu a unui terț ori a bunurilor agresorului.
În cazul în care există victime colaterale ca urmare a actelor de apărare îndreptate asupra
agresorului, răspunderea penală a celui care se apără ar putea fi înlăturată dacă sunt întrunite
condițiile stării de necesitate ori ale erorii de fapt. Dacă agresorul săvârșește atacul prin
intermediul unui câine periculos, apărarea poate consta și în săvârșirea unei fapte penale
îndreptate împotriva unui bun al agresorului (omorârea câinelui periculos).
4) – apărarea să fie precedată de atac;
5) – apărarea să fie proporțională cu atacul. Pentru ca apărarea să fie considerată
ca fiind efectuată în legitimă apărare, trebuie să existe un raport între fapta săvârşită şi atacul
care a determinat-o. Nu poate fi legitimă apărare când un atac manifestat sub forma unei
vătămări i se răspunde cu uciderea agresorului. Apărarea trebuie să fie realizată prin
săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală a cărei gravitate este mai mică decât cea a
atacului ori apropiată de acesta.
Excesul de apărare este asimilat legitimei apărări dacă este justificat când
făptuitorul, din cauza tulburării sau temerii, a depășit voluntar ori involuntar, limitele unei
apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul.
148
Mihail Udroiu, op. cit., p. 98;
72
Nu se va putea reține excesul justificat dacă apărarea este vădit și semnificativ
disproporționată în raport cu atacul.
Dacă depășirea limitelor unei apărări proporționale este determinată de alte cauze
se va reține excesul scuzabil, ce reprezintă o circumstanță atenuantă legală pe care instanța o
va avea în vedere la individualizarea pedepsei.149
Efectele legitimei apărări
Existenţa legitimei apărări are ca efect înlăturarea caracterului penal al faptei. Deşi
este prevăzută de legea penală fapta nu constituie infracţiune deoarece îi lipseşte o trăsătură
esenţială a acesteia şi anume vinovăţia. Fiind înlăturată vinovăţia, datorită stării de
constrângere creată prin declanşarea atacului, faptei îi lipseşte şi pericolul social.
Fapta care constituie o apărare legitimă propriu-zisă nu are caracter ilicit şi nu
poate constitui temei pe nici o răspundere extrapenală. În cazul excesului justificat ori în
situaţiile în care legitima apărare vine în concurs cu starea de necesitate sau cu eroarea de
fapt, este posibil ca fapta săvârşită în stare de legitimă apărare să păstreze caracterul ilicit
extrapenal, putând atrage răspunderea civilă, administrativă sau disciplinară.
Secțiunea a III-a – Starea de necesitate
Noțiune și caracterizare
Starea de necesitate este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, fiind
reglementată de dispozițiile art. 45 C. pen., astfel:
(1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de
necesitate.
(2) Este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un
pericol iminent şi care nu poate fi înlăturat astfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea
sa, a altuia sau un bun important sau un interesc obştesc.
(3) Nu este în stare de necesitate persoana care în momentul când a săvârşit fapta
şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce
dacă pericolul nu este înlăturat.
Starea de necesitatea poate fi definită ca fiind acea stare în care o persoană
săvârșește o faptă prevăzută de legea penală pentru a salva de la un pericol iminent și care
149
Mihail Udroiu, op. cit., p. 99;
73
nu putea fi înlăturat astfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun
important al său sau al altuia ori un interes obștesc, fără ca prin aceasta să se pricinuiască
cu știință urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce, dacă pericolul nu era
înlăturat.150 (de exemplu: spargerea unui zid, a unei încuietori pentru a salva o persoană
imobilizată într-o încăpere care este incendiată; sustragerea unui autovehicul pentru a
transporta de urgență la spital o persoană accidentată etc.).
Fapta săvârşită în stare de necesitate nu este infracţiune deoarece nu este săvârşită
cu vinovăţie.
Starea de necesitate se deosebeşte de legitima apărare prin următoarele situaţii:
- în cazul legitimei apărări, pericolul este generat de un atac (de acţiunea agresivă a
unei persoane), pe când la starea de necesitate pericolul este creat de diferite întâmplări, fapte
accidentale: un incendiu, o inundaţie, un cutremur de pământ, iar nu de o activitate deliberată
a unei persoane;
- în cazul legitimei apărări, acţiunea de apărare, adică fapta prevăzută de legea
penală este îndreptată împotriva agresorului, pe când la starea de necesitate fapta priveşte, de
cele mai multe ori, persoana care nu este vinovată de crearea pericolului.
În ambele situaţii datorită pericolului care ameninţă valorile sociale importante,
persoana care săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală acţionează sub imperiul
constrângerii, fără voinţă liber determintă şi deci, fără vinovăţie. De aceea, starea de
necesitate este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.151
Condiţiile stării de necesitate
Din analiza dispozițiilor art. 45 C. pen. rezultă că existenţa stării de necesitate, pe
de o parte, presupune un pericol, care creează starea de necesitate, iar, pe de altă parte, o faptă
săvârşită pentru salvarea de la acel pericol. Condiţiile prevăzute de legea pentru existenţa
stării de necesitate se referă unele la pericol (condițiile stării de pericol), altele la fapta
săvârşită pentru salvarea de la pericol (condițiile acțiunii de salvare).152
A) Condițiile stării de pericol
Condițiile stării de pericol sunt următoarele:
1) – să existe un pericol iminent sau actual. Pericolul este reprezentat de o
amenințare pentru valorile sociale ocrotite de lege. Pericolul poate să rezulte în urma unei
acțiuni umane intenționate sau neintenționate (de exemplu: un incendiu) sau poate fi generat
150 Ion Ristea, op. cit., p. 196; 151 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 151; 152 Alexandru Boroi, Gheorghe Nistorescu, op. cit., p. 31;
74
de fenomene naturale (o alunecare de teren, inundație) ori de un animal. Pericolul trebuie să
fie real, efectiv, pe punctul de a se produce (pericol iminent) sau în curs de desfășurare
(pericol actual). Pe cale de consecință, pericolul nu trebuie să fie viitor sau deja consumat.
Pericolul nu trebuie să fi fost provocat intenționat ori din culpă de cel ce invocă
starea de necesitate. Dacă pericolul a fost produs din culpa autorului faptei prevăzute de legea
penală, acesta va fi tras la răspundere penală nu pentru fapta comisă cu intenție, ci pentru
fapta comisă din culpă, dacă aceasta este incriminată.
2) – pericolul să amenințe viața, integritatea corporală sau sănătatea unei
persoane, un bun important al acesteia ori un interes obștesc. Legiuitorul a prevăzut că
amenințarea anumitor valori enumerate în art. 45 alin. 2 C. pen., crează o stare de necesitate.
Amenințarea poate viza atât atributele persoanei făptuitorului, dar și ale oricărei alte
persoane.
Există stare de necesitate și în cazul în care pericolul amenință un bun important al
făptuitorului ori al altei persoane. Prin bun important se înţelege acel bun care prin valoare sa
deosebită artistică, ştiinţifică, istorică ori afectivă justifică efectuarea acţiunii de salvare.
Pericolul poate viza şi un interes public. Prin interes public se înţelege orice situaţie, stare,
relaţie, activitate de care este legat avutul public, un interes al unei unităţi de stat sau al unei
alte unităţi care desfăşoară o activitate utilă din punct de vedere social. La stabilirea
importanţei bunului trebuie să se ţină seama de natura şi destinaţia acetuia, de posibilităţile
de a-l înlocui, de diferenţa de valoare care există între bunul salvat şi cel distrus ca urmare a
acţiunii de salvare. Pericolul poate viza un interes obştesc în acelaşi înţeles ca şi în cazul
legitimei apărări.
3) – pericolul să nu poată fi înlăturat altfel decât prin săvârșirea faptei prevăzute
de legea penală. Aprecierea caracterului inevitabil al pericolului se face in concreto. Din
caracterul inevitabil al pericolului decurge condiția ca acțiunea de salvare să fie singura
modalitate prin care acesta putea fi înlăturat.
B) Condiţiile privind acţiunea de salvare
Actul de salvare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
1) – acțiunea de salvare să se realizeze prin săvârșirea unei fapte prevăzute de
legea penală. Fapta prevăzută de legea penală poate rămâne în forma tentativei sau poate fi
consumată, poate fi săvârșită cu intenție, praeterintenție sau din culpă153;
153
Mihail Udroiu, op. cit., p. 102;
75
2) – fapta să fie necesară pentru salvarea de la pericol a valorilor ocrotite de lege.
Acțiunea de salvare trebuie să fie realizată între momentul în care pericolul a devenit iminent
și momentul în care acesta s-a consumat.
Actele de salvare trebuie să fie apte să înlăture pericolul. În aprecierea
posibilităților de înlăturare a pericolului în alt mod decât prin fapta prevăzută de legea penală,
se ține seama de condițiile de fapt și de persoana celui care desfășoară acțiunea de salvare. De
aceea, caracterul necesar al faptei nu trebuie analizat în abstract, ci ținând seama de condițiile
concrete și persoana celui ce săvârșește fapta.154
Săvârșirea faptei prevăzute de legea penală (acțiunea de salvare) trebuie să fie
singura modalitate prin care putea fi înlăturatpericolul, neexistând alte modalități licite prin
care acesta putea fi înlăturat. În cazul în care făptuitorul putea înlătura pericolul fie prin
săvârșirea unei contravenții, fie prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, nu se va
putea reține starea de necesitate în situația în care făptuitorul a optat pentru săvârșirea faptei
penale.
Dacă înlăturarea pericolului se putea face numai prin săvârșirea unor fapte
prevăzute de legea penală, starea de necesitate se poate reține numai dacă pericolul a fost
înlăturat prin săvârșirea faptei ce prezintă pericolul social cel mai redus.
3) – prin săvârșirea faptei să nu se pricinuiască urmări vădit mai grave decât cele
care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat (acțiunea de salvare să fie
proporțională cu pericolul). În situația în care făptuitorul nu a avut reprezentarea că va
pricinui urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era
înlăturat, se va reține starea de necesitate (excesul neimputabil în acțiunea de salvare).
În cazul în care făptuitorul a depășit limitele stării de necesitate, cunoscând că va
pricinui urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era
înlăturat, se va reține existența circumstanței atenuante legale prevăzute de art. 73 lit. a C.
pen. (depășirea limitelor stării de necesitate).
4) – fapta să nu fie săvârșită de către sau pentru a salva o persoană care avea
obligația de a înfrunta pericolul. Persoanele obligate să înfrunte pericolul (pompieri, polițiști,
salvamontiști etc.)vor putea invoca starea de necesitate numai în situația în care în exercițiul
atribuțiilor săvârșesc o faptă prevăzută de legea penală pentru a salva terțe persoane de la un
pericol grav și iminent la care erau expuse. Eliminarea persoanelor obligate de a înfrunta
pericolul de la beneficiul stării de necesitate are ca temei normele legale care reglementează
154
Ion Ristea, op. cit., p. 198;
76
activitatea anumitor funcții, profesii sau îndeletniciri, al căror rol social este de a combate și
înfrunta grave și frecvente pericole.
Efectele stării de necesitate
Existenţa stării de necesitate în condiţiile cerute de lege are ca efect înlăturarea
caracterului penal al faptei săvârşite în vederea salvării de la pericol. Temeiul exluderii
caracterului infracţional îl constituie lipsa de vinovăţie a persoanei care a fost constrânsă să
acţioneze sub ameninţarea pericolului, fără voinţă liber determinată.
Starea de necesitatea produce efecte in rem, care se răsfrâng și asupra
participanților, în vreme ce excesul neimputabil în acțiunea de salvare produce efecte numai
in personam, care nu se răsfrâng și asupra participanților.
În situația în care existența stării de necesitate este constatată în faza actelor
premergătoare procurorul confirmă propunerea organelor de cercetare penală de neîncepere a
urmăririi penale, iar dacă starea de necesitate se reține în cursul urmăririi penale procurorul
dispune scoaterea de sub urmărire penală. În cursul judecății instanța care constată existența
stării de necesitate dispune achitarea.155
Existența stării de necesitate nu înlătură răspunderea delictuală a persoanei care,
salvându-se pe sine de la pericol ori un bun ce îi aparține, a produs prejudicii materiale unei
terțe persoane, constituind o ipoteză autonomă de răspundere civilă delictuală pentru fapta
proprie, ce are la bază îmbogățirea fără justă cauză (art. 1361 din Noul C. civ.).
Contribuția persoanei vătămate la producerea pericolului (de exemplu: lăsarea în
libertate a unui animal periculos care a fost ucis în stare de necesitate), înlătură răspunderea
civilă a celui care a săvârșit fapta în stare de necesitate.
Secțiunea a IV-a – Constrângerea fizică și constrângerea morală
Noțiune
Sediul materiei este în art. 46 C. pen. în vigoare, care reglementează în alin.1
constrângerea fizică, iar în alin. 2 constrângerea morală, respectiv:
(1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită din cauza
unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista.
155
Mihail Udroiu, op. cit., p. 103;
77
(2) De asemenea, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală,
săvârşită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin ameninţare cu un pericol grav
pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod.
Constrângerea fizică (denumită și forță majoră) este o cauză care înlătură
caracterul penal al faptei și constă în presiunea pe care un eveniment imprevizibil și
irezistibil sau o persoană ori un animal o exercită asupra fizicului unei persoane, care are
drept urmare lipsirea acesteia de posibilitatea de a avea control asupra acțiunilor sale,
determinând-o astfel să comită o faptă prevăzută de legea penală156 (de exemplu: o persoană
este împinsă de o alta și cade peste un copil căruia îi provoacă o vătămare corporală; unei
persoane i se forţează mâna pentru a semna, împotriva voinţei ei, un contract de vânzare
cumpărare).
Constrângerea morală (denumită și amenințare) constă în exercitarea unei presiuni
pe care o persoană o realizează prin orice mijloace asupra psihicului altei persoane, astfel
încât sub stăpânirea unei temeri grave, persoana constrânsă nu-și mai poate dirija în mod
liber voința și săvârșește o faptă prevăzută de legea penală157 (de exemplu: sub ameninţarea
cu pistolul, casierul unei bănci deschide seiful cu bani; o persoană este amenințată cu moartea
sau cu vătămare corporală să divulge un secret de stat ori să facă o mărturie mincinoasă).
Constrângerea fizică şi constrângerea morală constituie, fiecare în parte cauze care
înlătură caracterul penal al faptei, deoarece răpesc persoanei constrânse libertatea de voinţă şi
de acţiune şi înlătură, în acest fel, vinovăţia acesteia în săvârşirea faptei.
Constrângerea fizică, condiţii
Pentru existența constrângerii fizice trebuie îndeplinite următoarele condiții:
1) – să existe o acţiune de constrângere asupra fizicului unei persoane. Această
acţiune de constrângere poate consta dintr-o punere în mişcare sau imobilizarea unei
persoane. Ea poate fi efectuată fie de o altă persoană, fie de forţa unui animal care nu poate fi
stăpânit sau al unei maşini în mişcare, fie de un fenomen natural (o inundaţie, un cutremur, o
înzăpezire, un vânt puternic). Acţiunea de constrângere provine deci de la o forţă străină,
declanşată independent de conştiinţa şi voinţa persoanei constrânse. Această forţă străină
poate avea ca sursă chiar un proces fiziologic al persoanei constrânse (leşin, atac de epilepsie,
atac de cord).
156
Mihail Udroiu, op. cit., p. 104; 157
Ion Ristea, op. cit., p. 200 – 201;
78
Constrângerea fizică trebuie exercitată direct asupra făptuitorului. În situația în care
se exercită o constrângere fizică asupra unei alte persoane pentru a-l determina pe făptuitor la
un anumit comportamnet, se poate reține constrângerea morală.
2) – persoana supusă constrângerii să nu poată opune rezistență eficace acțiunii
de constrângere. Persoana constrânsă fizic trebuie să se afle în situația de a nu putea opune o
rezistență eficace acțiunii de constrângere, libertatea sa de voință fiind complet anihilată.
Aprecierea caracterului irezistibil se realizează in concreto, având în vedere particularitățile
fizice și psihice ale persoanei constrânse, împrejurările în care intervine constrângerea,
intesitatea acesteia.
Spre deosebire de starea de necesitate unde făptuitorul poate opta între a realiza
acțiunea de salvare sau a lăsa pericolul să-și producă efectele, în cazul constrângerii fizice,
cel constrâns nu are nicio opțiune, trebuind să acționeze.158
3) – fapta săvârșită sub presiunea constrângerii fizice să fie prevăzută de legea
penală. Fapta poate să fie comisă prin acțiune sau inacțiune și poate rămâne în forma
tentativei sau poate fi consumată. Faptele prevăzute de legea penală sunt imputabile
făptuitorului dacă acesta a continuat să acționeze după ce constrângerea a încetat.
Efectele constrăngerii fizice
Principalul efect din punct de vedere penal este că fapta săvârșită ca urmare a
constrângerii fizice nu are carcater infracțional, căci nu este săvârșită cu vinovăție. Vinovăția
nu poate exista când făptuitorul nu are libertatea de acțiune. În acest caz, răspunderea civilă
este înlăturată de principiu.159
Constrângerea morală, condiţii
Condițiile constrângerii morale sunt:
1) – existența unei constrângeri exercitate asupra psihicului unei persoane de
către o altă persoană, prin amenințare cu un pericol grav. Subiectul trebuie să acționeze sub
presiunea unei amenințări cu un pericol grav, care nu putea fi înlăturat altfel, împiedicându-l
să-și dirijeze liber voința. Presiunea psihică poate fi realizată direct sau indirect, în scris, oral,
prin mijloace de comunicare la distanță etc.
Răul cu care se amenință trebuie să fie grav (de natură a produce repercusiuni
ireversibile ori greu de înlăturat), iminent (nu eventual), inevitabil (altfel decât prin comiterea
faptei), injust și proporțional cu urmarea faptei prevăzute de legea penală ce se solicită a fi
săvârșită. Consecința amenințării este aceea că făptuitorul ia decizia de a comite fapta
158
Mihail Udroiu, op. cit., p. 105; 159
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 144;
79
prevăzută de legea penală, solicitată explicit sau implicit de constrângător, neavând altă
alternativă. În sarcina persoanei care exercită constrângerea morală se va reține participația
improprie sub forma instigării la fapta penală a celui constrâns.160
2) – constrângerea morală să fie irezistibilă. Persoana constrânsă trebuie să nu
poată opune rezistență eficae acțiunii de constrângere, singura modalitate de a înlătura
pericolul rezultat din amenințare fiind prind săvârșirea faptei. Aprecierea caracterului
irezistibil se face in concreto, având în vedere particularitățile psihice ale persoanei
constrânse.
3) – fapta săvârșită sub imperiul constrângerii morale să fie prevăzută de legea
penală. Fapta poate să fie comisă printr-o acțiune sau inacțiune și poate rămâne în forma
tentativei sau poate fi consumată, nu prezintă importanță dacă fapta a fost comisă în calitatea
de autor sau de participant. Săvârșirea faptei trebuie să fi fost solicitată direct sau indirect de
către cel care exercită constrângerea morală.
Efectele constrângerii morale
Fapta săvârşită sub imperiul constrângerii morale nu este infracţiune, deoarece este
săvârșită fără vinovăţie. Nu poate exista vinovăţie când lipseşte libertatea de hotărâre a
făptuitorului. Răspunderea penală a persoanei care acţionează sub imperiul constrângerii
morale este înlăturată. De asemenea, este înlăturată, în principiu, şi răspunderea civilă, cu
excepţia cazurilor în care se constată existenţa unei erori de fapt imputabile făptuitorului.
Secțiunea a V-a – Cazul fortuit
Definiție
Cazul fortuit este reglementat de dispozițiile art. 47 C. pen., text ce prevede că:
Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, al cărei rezultat este
consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.
Există caz fortuit când acțiunea sau inacțiunea unei persoane a produs un rezultat
pe care acea persoană nu l-a conceput și nu l-a urmărit, producerea lui fiind datorată unei
împrejurări neașteptate, adică acțiunii unei forțe (energii) a cărei intervenție nu a putut fi
prevăzută.161
160
Mihail Udroiu, op. cit., p. 106; 161
Ilie Pascu, op. cit., p. 303;
80
Caracteristic cazului fortuit este faptul că acţiunea sau inacţiunea unei persoane
produce un rezultat socialmente periculos, neaşteptat, datorită faptului că intră în concurs cu
o împrejurare fortuită neprevizibilă, care produce în fapt acel rezultat.162
Împrejurările fortuite pot proveni de la factori diferiți, cum ar fi: imprudența
victimei (un copil care se juca pe balcon cade în stradă și este rănit de un autovehicul care
circula normal); ori să provină din partea făptuitorului (conducătorul auto are o stare de leșin,
pe neașteptate, provocând un accident de circulație); sau din partea unor fenomene ale naturii
(cutremur, alunecări de teren) sau din cauza unor defecțiuni tehnice imprevizibile (explozia
unui caz sau a unei anvelope) ori din comportări imprevizibile ale unor persoane
iresponsabile.
Cazul fortuit există numai acolo unde există o imposibilitate obiectivă și generală
de prevedere a rezultatului unei acțiuni umane. De aceea, cazul fortuit are efecte in rem, nu in
personam, înlăturând caracterul penal al faptei pentru toți făptuitorii.163
Condiţiile de existenţă ale cazului fortuit
Cazul fortuit trebuie să îndeplinească anumite condiţii absolut necesare pentru a
produce efecte pe linia înlăturării caracterului penal al faptei.
1) – acțiunea sau inacțiunea unei persoane să fi produs un rezultat vătămător
datorită intrării în concurs cu o energie străină de conștiința și voința acelei persoane.
Pentru existența cazului fortuit, este necesar ca intervenția împrejurării neprevăzute să se
grefeze pe existența unei acțiuni ori inacțiuni a făptuitorului susceptibile să producă un
anumit rezultat, altul decât acela care s-a produs ca urmare a intervenției fortuitului.
Este posibil ca în momentul intervenției împrejurării fortuite, persoana să
desfășoare o acțiune licită (de exemplu: conducătorului unei mașini care circula cu viteză
legală i-a apărut pe neașteptate în față o persoană care a fost îmbrâncită de o altă persoană,
nemaiputând evita accidentarea acesteia) ori o acțiune ilicită (de exemplu: hoțul fuge cu
lucrurile furate de la victimă, însă, în timp ce aceasta îl urmărea, face un infarct și moare;
persoana care a luat bunul nu va răspunde pentru această urmare).164
Prin rezultatul faptei, acţiune sau inacţiune, săvârşite de o persoană se înţelege
urmarea fizică provocată de aceasta. Acest rezultat trebuie să fie consecinţa unei împrejurări
străine de conştiinţa şi voinţa făptuitorului neprevăzută de acesta. Între rezultat şi
162 C. Bulai, op. cit., p. 252; 163
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastcan, op. cit., p. 145; 164
Ilie Pascu, op. cit., p. 304; Ion Ristea, op. cit., p. 204;
81
împrejurarea neprevăzută să existe o legătură de cauzalitate, în sensul că fără intervenţia
forţei străine, fapta persoanei în cauză nu ar fi produs acel rezultat.
2) – intervenția împrejurării care a determinat producerea rezultatului să fi fost
imprevizibilă. Caracterul imprevizibil se referă numai la aparția împrejurării exterioare, nu la
rezultatul produs și trebuie să aibă un caracter general, obiectiv. (de exemplu: o furtună
puternică poate provoca o cădere de arbori care să vatăme sau să ucidă persoanele aflate în
preajmă, dar nu se poate prevedea momentul ivirii unor asemenea fenomene ori că trăsnetul
ar putea incendia recolta strânsă în stoguri, dar nu se poate prevedea ivirea unei împrejurări
fortuite şi deci nimănui nu i se cere să le prevadă).
În cazul în care se reține existența unei culpe a făptuitorului nu se mai poate invoca
cazul fortuit.
3) – acțiunea (inacțiunea) peste care s-a suprapus împrejurarea fortuită să
constituie o faptă prevăzută de legea penală. Numai dacă s-a realizat conținutul unei fapte
descrise de legea penală se poate vorbi de incidența dispozițiilor privitoare la cazul fortuit.
Nu împrejurarea imprevizibilă produce urmarea vătămătoare a valorilor sociale
protejate de legea penală, ci acțiunea sau inacțiunea făptuitorului pe care se grefează
împrejurarea exterioară. Trebuie să existe un raport de cauzalitate în acțiunea sau inacțiunea
făptuitorului în condițiile intervenției evenimentului imprevizibil și urmarea socialmente
periculoasă produsă.165
Cazul fortuit poate veni în concurs şi cu alte cauze care înlătură caracterul penal al
faptei. Frecvent, cazul fortuit se întâlneşte cu starea de necesitate şi este posibil ca aceste
două să se suprapună (vrând să evite lovirea unui pieton, un autovehicol virează spre trotuar
unde o persoană speriată de apariţia autovehicolului face un infarct şi moare). Cazul fortuit
poate veni în concurs și cu constrângerea fizică, în cazul în care o împrejurare fortuită creează
un obstacol insurmontabil pentru o persoană care a fost silită să săvârşească o faptă prevăzută
de legea penală (un militar nu poate să se întoarcă la unitate din cauza unei alunecări de
teren). Totodată cazul fortuit poate veni în concurs şi cu constrângerea morală (de exemplu,
cel constrâns moral dezarmează pe agresor, iar arma căzută din mâna acestuia se descarcă în
cădere şi răneşte o altă persoană).
Cazul fortuit poate veni în concurs şi cu eroare de fapt sau invers (de exemplu, în
urma virajului brusc şi a şocului produs în încercarea de evita lovirea unui pieton ivit pe
neaşteptate, un conducător nu observă defecţiunea produsă la sistemul de frânare, din care
165
Mihail Udroiu, op. cit., p. 109;
82
cauză se produce un grav accident), eroarea de fapt se suprapune cu un caz fortuit (de
exemplu, o garnitură de mobilă este expediată din eroare la o adresă greşită şi, în drum
autovehicolul suferă un accident datorat unei cauze fortuite, iar mobila este deteriorată).
Efectele juridice ale cazului fortuit
Constatarea juridică a existenţei cazului fortuit are drept consecinţă înlăturarea
caracterului penal al faptei, deoarece exlude vinovăţia, datorită imposibilităţii f ăptuitorului
de a prevedea intervenirea împrejurării fortuite care a determinat producerea rezultatului
periculos.
Efectele cazului fortuit operează in rem, adică faţă de toţi participanţii la săvârşirea
faptei.166
Cazul fortuit are ca efect și înlăturarea răspunderii civile pentru făptuitor. Poate fi
trasă la răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate persoana, alta decât făptuitorul, din culpa
căreia s-a creat împrejurarea care a condus la producerea rezultatului păgubitor (răspunderea
civilă a terțului).
Dacă existența cazului fortuit este constatată în faza actelor premergătoare
procurorul confirmă propunerea organelor de cercetare penală de neîncepere a urmăririi
penale, iar în situația în care cazul fortuit se reține în cursul urmăririi penale procurorul
dispune scoaterea de sub urmărire penală. În cursul judecății instnța care constată existența
cazului fortuit dispune achitarea inculpatului.167
Secțiunea a VI-a – Iresponsabilitatea
Definiție
Iresponsabilitatea este reglementată de art. 48 C. pen., text ce prevede că: „Nu
constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul
săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama
de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele”.
Având în vedere aceste dispoziții legale, iresponsabilitatea poate fi definită ca fiind
acea stare de incapacitate psiho-fizică a persoanei care, fie din cauza alienației mintale (de
pildă, schizofrenia paranoidă), fie din alte cauze (somnambulismul), este lipsit de capacitatea
166 Constantin Mitrache, op. cit., p. 252; 167
Mihail Udroiu, op. cit., p. 110;
83
de a-și da seama de acțiunile sau inacțiunile sale sau de urmările acestora (factorul
intelectiv) ori de capacitatea de a fi stăpână pe ele (factorul volitiv).168
Iresponsabilitatea este starea de incapacitate psiho-fizică datorită căreia persoana
sub aspect intelectiv nu îşi poate da seama de sensul şi valoarea acţiunilor pe care le
săvârşeşte, ori sub aspect volitiv nu poate să-şi dirijeze voinţa în raport cu acţiunile pe care le
înfăptuieşte.
Cauzele care determină starea de iresponsabilitate pot fi diferite: starea de
subdezvoltare psihică datorită diferitelor anomalii (idioţenie, cretinism, infantilism, debilitate
mintală); boli neuropsihice (nebunie, nevroze, psihoze); tulburări psihice provocate de
intoxicaţii prin alcool, substanţe stupefiante, narcotice; fenomene fiziologice (somn natural,
somn hipnotic, leşin). În raport cu aceste cauze şi efectele lor, starea de incapacitate psihică
poate fi permanentă (incurabilă) sau trecatoare (intermitentă) cunoscând intervale de
luciditate; poate fi înnăscută sau survenită.169
Pentru a duce la înlăturarea caracterului penal al faptei săvârşite starea de
iresponsabilitate a făptuitorului trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei şi să fie totală,
adică să existe lipsa completă a capacităţii psihice.
Dacă lipsa capacității este doar parţială, există aşa-zisa responsabilitate atenuată,
denumită şi responsabilitate limitată sau semiresponsabilitate, care nu înlătură vinovăţia şi
caracterul penal al faptei, dar de care trebuie să se ţină seama la individualizarea sancţiunii (art.
72 C. pen.).
Constatarea existenţei stării de iresponsabilitate şi a cauzelor acesteia necesită
cunoştinţe de specialitate şi de aceea nu poate fi făcută decât de medicii specialişti care vor
stabili dacă în momentul comiterii faptei persoana avea capacitatea psihică de a înţelege
sensul şi valoarea acţiunii sale şi dacă putea să-şi dirijeze voinţa în mod conştient. Pe baza
concluziilor medicale organele judiciare stabilesc dacă răspunde sau nu penal pentru fapta
săvârşită.
Împotriva persoanei lipsite de capacitate psihică se poate lua o măsură de siguranță
(internarea medicală).
Condiţiile stării de iresponsabilitate
Pentru a înlătura caracterul penal al faptei, starea de iresponsabilitate trebuie să
îndeplinească anumite condiții:
168
Mihail Udroiu, op. cit., p. 110; 169 M. Zolyneak, op. cit., p. 743;
84
1) – existența unei stări de incapacitate psihică în momentul săvârșirii faptei.
Aceasta presupune ca făptuitorul să fi fost în situația de a nu-și putea da seama de acțiunile
sau inacțiunile sale sau de urmările acestora (factorul intelectiv) ori de a nu putea fi stăpân pe
ele (factorul volitiv).
Incapacitatea psiho-fizică trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei prevăzute
de legea penală (pe tot parcursul săvârșirii faptei, altfel făptuitorul răspunde pentru acțiunile
sau inacțiunile realizate când era responsabil) și se stabilește pe baza unei expertize medico-
legale psihiatrice. Excepție fac actio libera in causa, care reprezintă acțiunile sau inacțiunile
infracționale săvârșite de un făptuitor care la momentul comiterii faptei nu era responsabil de
acestea (de exemplu: se afla în stare de beție completă), dar care și-a provocat anterior în mod
voluntar sau din culpă această stare de iresponsabilitate într-un moment în care avea deplina
capacitate intelectivă și volitivă – dispunea ”în mod liber de acțiunea sa” (de exemplu:
persoana care și-a provocat o stare de beție completă pentru a săvârși o infracțiune).170
În cazul faptelor care sunt susceptibile de prelungire în timp sau de repetabilitate
prin voința făptuitorului, această condiție se cere să existe pe toată durata săvârșirii lor
(infracțiunile continue, continuate și de obicei).
Această condiție nu este îndeplinită dacă făptuitorul, în cadrul perioadei cât a durat
săvârșirea faptei, și-a recăpătat capacitatea psihică (a avut un interval de luciditate) și a
continuat totuși săvârșirea sau participarea la săvârșirea faptei, acceptând urmările acesteia.171
Când făptuitorul a fost lipsit de capacitatea psihică în momentul săvârșirii faptei,
această cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei își păstrează efectele, indiferent dacă
ulterior a încetat această stare. Dacă, dimpotrivă, făptuitorul a avut capacitatea psihică în
momentul săvârșirii faptei, dar a pierdut-o ulterior, fapta își păstrează caracterul penal, dar,
după caz, procesul penal va fi suspendat sau executarea pedepsei va fi amânată sau întreruptă
până la eventuala dispariție a cauzei de incapacitate psihică.172
2) – incapacitatea psihică să fie determinată de o alienație mintală sau alte cauze
anormale. Atât în situația alienației mintale, cât și a altor cauze cărora li s-ar putea datora
starea de incapacitate psihică, este vorba de cauze anormale, spre deosebire de situațiile, cum
ar fi minoritatea sau eroarea de fapt, în care neputința de a înțelege caracterul faptelor
săvârșite și de a fi stăpân pe ele se datorează unor stări oarecum normale, cum ar fi lipsa de
170
Mihail Udroiu, op. cit., p. 110 – 111; 171
Ion Ristea, op. cit., p. 206; 172
Ilie Pascu, op. cit., p. 308;
85
maturitate psihică la o anumită vârstă sau o deformare relativă, nepatologică a factorului
intelectiv.173
3) – acțiunea sau inacțiunea făptuitorului să constituie o faptă prevăzută de legea
penală. Dacă fapta săvârşită nu este dintre cele pe care legea penală le incriminează şi le
pedepseşte, chestiunea responsabilităţii sau, după caz, a iresponsabilităţii f ăptuitorului este
nerelevantă pentru că fapta nefiind prevăzută de legea penală nu se poate pune problema
înlăturării caracterului penal al faptei.
Efectele juridice ale iresponsabilităţii
Fundamentându-se pe lipsa de vinovăție, iresponsabilitatea înlătură caracterul
penal al faptei. Produce efecte numai in personam, care nu se răsfrâng și asupra
participanților.
În situația în care existența iresponsabilității este constatată în faza actelor
premergătoare procurorul confirmă propunerea organelor de cercetare penală de neîncepere a
urmăririi penale, iar dacă iresponsabilitatea se reține în cursul urmăririi penale procurorul
dispune scoaterea de sub urmărire penală. În cursul judecății, instanța care constată existența
iresponsabilității dispune achitarea, organele judiciare putând aplica măsura de siguranța a
internării medicale.174
Iresponsabilitatea înlătură răspunderea delictuală a făptuitorului (potrivit art. 1367
din noul C. civ.). Cu toate acestea, poate fi angajată răspunderea delictuală pentru fapta altuia
a persoanei care în temeiul legii, unei hotărâri judecătorești sau unui contract, exercită
obligația de supraveghere a iresponsabilului (art. 1372 din noul C. civ.).
Secțiunea a VII-a – Beția
Definiția și felurile beției
Beția este reglementată de art. 49 C. pen., astfel: (1) Nu constituie infracţiune fapta
prevazută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, se găsea, datorită
unor împrejurări independente de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de alcool sau
alte substanţe.
173
Ilie Pascu, op. cit., p. 308; 174
Mihail Udroiu, op. cit., p. 111;
86
(2) Starea de beţie voluntară complet produsă de alcool sau alte substanţe nu
înlătură caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, o circumstanţă atenuantă
sau agravantă.
Potrivit acestor dispoziții legale, beția este reglementată, pe de o parte, ca și cauză
care înlătură caracterul penal al faptei, iar, pe de altă parte, poate constitui fie o circumstanță
atenuată, fie o circumstanță agravantă.
Beția poate fi definită ca fiind acea stare psihofizică anormală în care se găsește o
persoană datorită efectelor produse asupra organismului său și asupra facultăților sale
psihice de anumite substanțe excitante sau narcotice consumate de acea persoană ori
introduse în corpul său.175
În doctrina penală se face distincție între mai multe feluri de beție, după mai multe
criterii de diferențiere.
În raport cu proveniența sa, se face distincție între:
- beția determinată de alcool (intoxicație etilică);
- beție rece, rezultată din consumarea, sub orice formă, a stupefiantelor (morfină,
cocaină, heroină, opiu, hașiș, marijuana, eter etc.).
În funcție de modul în care s-a ajuns în această stare, beția poate fi:
- voluntară, este intoxicația cu alcool sau alte substanțe, produsă în mod voluntar,
chiar dacă persoana nu a intenționat să ajungă în stare de beție. Beția voluntară poate fi
simplă, când persoana a ajuns în stare de beție fără a avea intenția de a se îmbăta, și
premeditată, când beția a fost provocată anume pentru a săvârși infracțiunea. Beția voluntară
mai poate fi ocazională, prilejuită de ingerarea în mod întâmplător de băuturi alcoolice peste
măsură de către persoane neobișnuite cu consumul acestora, și cronică, dacă persoana
respectivă se află într-o continuă intoxicare datorită obișnuinței de a consuma băuturi
alcoolice sau alte substanțe ebriante.176
- involuntară (accidentală), este intoxicația cu alcool sau alte substanțe produsă în
mod involuntar (accidental) sau din eroare.
După gradul de intoxicare sau al intensității, beția poate fi:
- completă, este intoxicația cu alcool sau alte substanțe, ce face ca persoana aflată
în această stare să-și piardă capacitățile intelective sau volitive (de pildă, situația în care
alcoolemia unei persoane depășește 3 %o alcool pur în sânge);
175
Ilie Pascu, op. cit., p. 310; 176
Ion Ristea, op. cit., p. 208;
87
- incompletă, este intoxicația cu alcool sau alte substanțe ce face ca persoana aflată
în această stare să sufere o diminuare a capacităților intelective sau volitive.177
Combinând aceste forme ale beției, reținem următoarele:
- beția involuntară completă, reprezintă o cauză care înlătură caracterul penal al
faptei;
- beția involuntară incompletă, nu constituie o cauză care înlătură caracterul penal
al faptei, însă poate constitui o circumstanță atenuată;
- beția voluntară completă sau beția voluntară incompletă nu înlătură caracterul
penal al faptei, putând constitui, în funcție de particularitățile cauzei, fie o circumstanță
atenuantă, fie o circumstanță agravantă (art. 49 alin. 2 C. pen., art. 75 alin. 1 lit. e C. pen.).
Legiuitorul a prevăzut, uneori, starea de beție voluntară drept element constitutiv al
infracțiunii (de exemplu, în cazul infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui
autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l
alcool pur în sânge, prevăzută de art. 87 alin. 1 din OUG nr. 195/2002) sau ca formă
agravantă a infracțiunii (în cazul uciderii din culpă în forma agravată prevăzută de art. 178
alin. 3 C. pen.).178
Beția involuntară completă – cauză care înlătură caracterul penal al faptei
Potrivit art. 49 alin. 1 C. pen., Nu constituie infracţiune fapta prevazută de legea
penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, se găsea, datorită unor împrejurări
independente de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de alcool sau alte substanţe.
Prin urmare, singura dintre formele beției care înlătură caracterul penal al faptei
este beția completă și accidentală, deoarece persoana aflată în această stare nu mai poate fi
stăpână pe acțiunile sau inacțiunile sale și nu mai poate înțelege semnificația acestora.179
Condiții
Pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 49 alin. 1 C. pen., cauză care înlătură
caracterul penal al faptei, trebuie îndeplinite următoarele condiții:
1) – făptuitorul să se fi găsit în momentul săvârșirii faptei în stare de beție produsă
de alcool sau alte substanțe. Prin expresia în momentul săvârșirii faptei se înțelege timpul
sau durata de timp în care au loc actele de executare ale faptei. Dacă săvârșirea faptei s-a
prelungit în timp, dar starea de beție a existat numai într-o anumită perioadă a acestui
interval, nu va putea fi înlăturat caracterul penal al faptei. În cazul faptelor omisive,
177
Mihail Udroiu, op. cit., p. 112; 178
Mihail Udroiu, op. cit., p. 112 -113; 179
Ilie Pascu, op. cit., p. 311;
88
îndeplinirea condiției se raportează la întreaga perioadă pe a cărei durată făptuitorul avea
obligația de a face ceea ce legea ordonă.180
2) – starea de beție să fie accidentală și completă. Intoxicația cu alcool sau alte
substanțe trebuie să fie produsă în mod involuntar (accidental) sau din eroare, iar persoana
trebuie să-și piardă capacitățile intelective sau volitive, datorită intoxicației. Făptuitorul nu
numai că nu a dorit să se îmbete, dar nici măcar nu a putut bănui că ar fi posibil să ajungă
într-o asemenea stare (de exemplu: un muncitor care lucrează într-o fabrică de alcool și care,
fără să ăși dea seama, inhalează aburi de alcool). Numai o stare de beție completă face ca
făptuitorul să nu poată fi stăpân pe mișcările sale, să fie lipsit de capacitatea de a înțelege și a
voi.
3) – acțiunea sau inacțiunea (fapta) săvârșită în stare de beție să constituie o faptă
prevăzută de legea penală. O persoană aflată în stare de beție completă poate comite fapte
omisive, dar și comisive (ultraj contra bunelor moravuri, divulgare de secrete etc.).
Efectele beției
Beția involuntară completă înlătură caracterul penal al faptei săvârșite, ca urmare a
lipsei vinovăției, producând efecte numai in personam, care nu se răsfrâng și asupra
participanților.
Beția involuntară completă înlătură răspunderea delictuală a făptuitorului, lipsind
discernământul. În acest sens, art. 1367 alin. 2 din Noul Cod civil prevede că răspunderea
delictuală poate fi angajată și în cazul în care starea vremelnică de tulburare a minții acelui
care a cauzat prejudiciul a fost provocată de el însuși, prin beția produsă de alcool, de
stupefiante sau de alte substanțe. Pe cale de consecință, lipsind discernământul nu va
răspunde civil cel care a acționat în stare de beție involuntară completă.181
Starea de beție involuntară, dar incompletă nu înlătură caracterul penal al faptei,
însă va constitui o circumstanță atenuantă.
Dacă este ocazională și completă, starea de beție voluntară poate constitui, după
caz, o circumstanță agravantă sau o circumstanță atenuantă (art. 49 alin. 2 C. pen.). Beția
premeditată sau preordinată constituie o circumstanță agravantă legală (art. 75 alin. 1 lit. e
C. pen.), beția voluntară cronică constituie o agravantă judiciară. Starea de beție voluntară
poate constitui un element constitutiv al infracțiunii (art. 275 C. pen. – prezența la serviciu în
stare de ebrietate) sau o modalitate agravată a infracțiunii (art. 178 alin. 3 C. pen.).182
180
Ilie Pascu, op. cit., p. 311; Ion Ristea, op. cit., p. 208; 181
Mihail Udroiu, op. cit., p. 113 – 114; 182
Ilie Pascu, op. cit., p. 312; Ion Ristea, op. cit., p. 209;
89
Secțiunea a VIII-a – Minoritatea f ăptuitorului
Definiție
Sediul materiei este art. 50 C. pen. care prevede:
“Nu constituie infracțiune fapta prevazută de legea penală săvârşită de un minor
care, la data comiterii acesteia, nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal.”
Minoritatea este starea în care se găseşte făptuitorul minor, care în momentul
săvârşirii faptei prevazută de legea penală nu îndeplinise vârsta răspunderii penale.183
Minoritatea făptuitorului poate fi definită ca fiind acea stare de incapacitate
psihică în care se află minorul datorită insuficientei sale dezvoltări psihofizice și care îl pune
în imposibilitatea de a înțelege semnificația socială a faptelor sale și de a-și manifesta în
mod conștient voința.184
Condiţiile stării de minoritate
Pentru ca stare de minoritate să înlăture caracterul penal al faptei trebuie să fie
îndeplinite următoarele condiții:
1) – săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală de către un minor care nu
îndeplinește condițiile legale pentru a răspunde penal. Pentru a fi înlăturat caracterul penal al
faptei minorului, este necesar ca acesta să fi săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Nu
prezintă importanță calitatea în care minorul contribuie la săvârșirea faptei și nici forma de
săvârșire a acesteia. Fapta poate rămâne în forma tentativei sau poate fi consumată.
Minorii până la 14 ani nu răspund penal (prezumție absolută de lipsă de
discernământ), iar minorii cu vârsta între 14 – 16 ani (au împlinit vârsta de 14 ani, dar nu au
împlinit 16 ani) răspund penal numai dacă se dovedește prin intermediul unei expertize
medico-legale psihiatrice că au săvârșit fapta cu discernământ (prezumție relativă de lipsă a
discernământului). Minorii care au împlinit vârsta de 16 ani, dar nu au împlinit vârsta de 18
ani răspund penal, dacă nu se reține altă cauză care înlătură caracterul penal al faptei.185
În ipoteza în care se constată că minorul cu vârsta între 14 – 16 ani a acționat fără
discernământ se va reține minoritatea drept cauză care înlătură caracterul penal al faptei.
Dacă se constată că minorul care a împlinit vârsta de 16 ani a acționat fără
discernământ se va reține iresponsabilitatea (art. 48 C. pen.) drept cauză care înlătură
caracterul penal al faptei.
183
C. Bulai, op. cit., p. 262; 184
Ilie Pascu, op. cit., p. 313; Ion Ristea, op. cit., p. 210; 185
Mihail Udroiu, op. cit., p. 114;
90
2) – existența stării de minoritate la momentul săvârșirii faptei. În cazul
infracțiunilor continue, continuate și de obicei, care s-au consumat înainte ca minorul să fi
împlinit vârsta de 14 ani, dar s-au epuizat după acest moment, minorul va răspunde numai
pentru faptele săvârșite după data la care a împlinit vârsta de 14 ani, dacă se dovedește că a
acționat cu discernământ.
Cauza de înlăturare a caracterului penal al faptei operează și în situația săvârșirii
unei infracțiuni progresive (de exemplu: loviri cauzatoare de moarte – art. 183 C. pen.)
anterior împlinirii vârstei de 14 ani ale cărei urmări se produc după momentul de la care
minorul poate fi tras la răspundere penal.
În cazul infracțiunilor continue, continuate sau de obicei, dacă, după începerea
executării, minorul a împlinit 16 ani, el va răspunde penal pentru actele efectuate după
îndeplinirea acestei vârste, iar dacă a împlinit 14 ani după începerea executării, răspunderea
sa penală depinde de existența discernământului.
Efectele stării de minoritate
Pentru minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, înlăturarea caracterului penal al
faptei are loc necondiționat, indiferent de natura și gravitatea faptei. În cazul minorilor care
au împlinit 14 ani, dar nu au împlinit 16 ani, înlăturarea caracterului penal al faptei este
condiționată de constatarea împrejurării că aceștia au săvârșit fapta fără discernământ.
Efectele operează in personam.186
În situația în care existența minorității este constatată în faza actelor premergătoare
procurorul confirmă propunerea organelor de cercetare penală de neîncepere a urmăririi
penale, iar dacă minoritatea se reține în cursul urmăririi penale procurorul dispune scoaterea
de sub urmărire penală. În cursul judecății, instanța care constată existența minorității dispune
achitarea.
Față de minorul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu
răspunde penal Comisia pentru Protecția Copilului, atunci când există acordul părinților sau
al altui reprezentant legal al copilului, ori, după caz, instanța judecătorească, atunci când
acest acord lipsește, poate dispune măsura plasamentului sau a supravegherii specializate
(art. 80 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului). Pentru
dispunerea unei asemenea măsuri se va ține seama de: condițiile care au favorizat săvârșirea
faptei; gradul de pericol social al faptei; mediul în care a crescut și a trăit copilul; riscul
186
Ilie Pascu, op. cit., p. 314;
91
săvârșirii din nou de către copil a unei fapte prevăzute de legea penală; orice alte elemente de
natură a caracteriza situația copilului.187
Minoritatea nu înlătură, de plano, răspunderea delictuală a făptuitorului. Potrivit
art. 1366 alin. 1 din Noul Cod civil minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde de
prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedește discernământul său la data săvârșirii faptei. Este
instituită astfel o prezumție relativă de lipsă de discernământ a minorului care are vârsta sub
14 ani. Dacă pe bază de probe este răsturnată prezumția legală, constatându-se că minorul a
acționat cu discernământ, el nu va răspunde penal (prezumția instituită de Codul penal fiind
absolută), însă constatându-se capacitatea civilă a acestuia va putea fi angajată răspunderea sa
delictuală.
Art. 1366 alin. 2 din Noul Cod civil prevede că minorul care a împlinit vârsta de 14
ani răspunde de prejudiciul cauzat, în afară de cazul în care se dovedește că a fost lipsit de
discernământ la data săvârșirii faptei. Astfel, este instituită o prezumție relativă de existență a
discernământului în materie civilă a minorului cu vârsta între 14 și 18 ani, ce atrage
capacitatea acestuia delictuală. Dacă pentru minorul cu vârsta între 14 și 16 ani există o
prezumție relativă de lipsă a capacității penale, care este răsturnată în cursul procesului penal,
acesta va răspunde atât pe latură penală, cât și pe cea civilă.188
Noul Cod civil a reglementat detaliat ipotezele de răspundere civilă pentru fapta
minorului în art. 1372 prevăzând că (1) Cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei
hotărâri judecătorești este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub
interdicțierăspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urmă persoane. Este
consacrată astfel o răspundere pentru fapta altuia directă, obiectivă, independentă de
capacitatea delictuală a minorului, întemeiată pe obligația de supraveghere permanentă a
minorului. Alin. 3 al art. 1372 din Noul Cod civil prevede o cauză de exonerare de
răspundere delictuală pentru fapta altuia, în cazul în care cel obligat la supraveghere
dovedește că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă. În cazul părinților sau, după caz, al
tutorilor, dovada se consideră a fi făcută numai dacă ei probează că fapta copilului
constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care și-au îndeplinit îndatoririle
decurgând din exercițiul autorității părintești.
187
Mihail Udroiu, op. cit., p. 115; 188
Mihail Udroiu, op. cit., p. 115 – 116;
92
Secțiunea a IX-a – Eroarea
Noțiune și clasificare
Noțiunea de eroare poate fi definită ca fiind necunoașterea sau cunoașterea greșită
a realității sau a unei prevederi legale.189
În doctrina penală se face distincția între mai multe feluri de eroare, folosindu-se
diferite criterii.
După obiectul asupra căruia poartă, eroare se clasifică în:
- eroare de fapt, există când făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei nu a cunoscut
ori a cunoscut greșit o stare, situație sau împrejurare de care depindea caracterul penal al
faptei ori carcaterul calificat al acesteia;
- eroarea de drept, constă în necunoașterea sau cunoașterea greșită a unei prevederi
legale care are incidență cu privire la situația de fapt.
După întinderea efectelor juridice, se face distincție între:
- eroarea principală, vizează un element constitutiv al infracțiunii, de care depinde
însăți existența infracțiunii,
- eroarea secundară, vizează o stare, situație, împrejurare ce reprezintă o
circumstanță de săvârșire.
După posibilitățile de evitare, se face distincție între:
- eroarea invincibilă (de neînlăturat), presupune imposibilitatea evitării unei
percepții false a realității, indiferent de numărul diligențelor rezonabile pe care le putea
depune făptuitorul (de exemplu: cineva ia de pe cuier un pardesiu pe care îl credea al său, dar
în realitate aparținea altuia, însă seamănă atât de bine cu al său, încât oricâtă atenție ar fi
depus, posibilitatea de evitare era inexistentă190);
- eroarea vincibilă (culpabilă), presupune percepția falsă a realității de către autor
fie cu intenție, fie din culpă. Cel aflat în eroare, dacă ar fi fost mai atent, și-ar fi putut da
seama că greșește ori ar fi simțit nevoia să verifice, pentru a clarifica situația și a elimina
îndoiala.
În art. 51 C. pen. sunt reglementate în mod expres eroarea de fapt principală,
eroarea de fapt secundară și eroarea de drept.
189
Mihail Udroiu, op. cit., p. 116; 190
Ilie Pascu, op. cit., p. 316; Ion Ristea, op. cit., p. 213;
93
(1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, când făptuitorul, în
momentul săvârșirii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de
care depinde caracterul penal al faptei.
(2) Nu constituie o circumstanţă agravantă împrejurarea pe care infractorul nu a
cunoscut-o în momentul săvârşirii infrac ţiunii.
(3) Dispoziţiile alin. (1) şi alin. (2) se aplică şi faptelor săvârşite din culpă pe care
legea penală le pedepseşte, numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei sau împrejurării
respective nu este ea însăşi rezultatul culpei.
(4) Nerecunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură caracterul
penal al faptei.
Eroarea de fapt principală
Eroarea de fapt principală este o cazuă ce înlătură caracterul penal al faptei,
constând în necunoașterea sau cunoașterea greșită a unei stări, situații sau împrejurări de
care depinde caracterul penal al faptei.
Pentru existența erorii de fapt trebuie să se constate îndeplinirea următoarelor
condiții:
1) – săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o persoană care nu a
cunoscut sau a cunoscut greșit existența unei stări, situații sau împrejurări de care depinde
caracterul penal al faptei. Dacă fapta nu este prevăzută de legea penală, existența sau
inexistența erorii de fapt constituie o împrejurare irelevantă din punct de vedere penal, atâta
vreme cât fapta ca atare nu poate determina incidența legii penale.
În doctrină s-a arătat că prin stare se înțelege felul în care se prezintă o persoană
sau o entitate oarecare (de exemplu: o persoană, sub aspectul stării de sănătate, stării civile
etc.; un bun sub aspectul stării de funcționare, vechimii etc.). Prin situație se înțelege poziția
unei persoane sau entități în cadrul relațiilor sociale sau al realității obiective (de exemplu:
calitatea de cetățean român sau străin, rudă apropiată, minor, funcționar), iar prin împrejurare
se înțelege realitatea externă care, raportată la fapta comisă, o particularizează în concret (în
timpul nopții, într-un loc public, în exercițiul funcției etc.).191
Nu se va reține eroarea drept cauză care înlătură caracterul penal al faptei în
situația în care făptuitorul a acționat împotriva unei persoane sau lucru, iar din cauza
efectuării în mod defectuos a actelor de executare sau ca urmare a unui eveniment
neprevăzut, acțiunea infracțională a fost deviată către un alt subiect sau obiect, ajungându-se
191
Mihail Udroiu, op. cit., p. 117; Ilie Pascu, op. cit., p. 317; Ion Ristea, op. cit., 213 – 214;
94
astfel la un alt rezultat decât acela urmărit de făptuitor, însă de aceeași natură cu acesta –
aberratio ictus – (de exemplu: făptuitorul urmărește vătămarea corporală a unei persoane și
datorită schimbării bruște a poziției acesteia provoacă leziuni traumatice altei persoane).192
Soluția este similară în cazul în care există eroare cu privire la identitatea victimei
infracțiunii (făptuitorul vrea să lovească o anumită persoană, însă o confundă pe aceasta cu
un terț, împotriva căruia acționează cu intenție). În cazul infracțiunilor contra persoanei
(error in personam) se va reține săvârșirea unei singure infracțiuni săvârșite asupra persoanei
efectiv vătămate.
În cazul infracțiunilor complexe, eroarea cu privire la tipicitatea infracțiunii
absorbante, înlătură numai caracterul penal al acesteia, făptuitorul putând fi tras la răspundere
penală pentru infracțiunea absorbită, cu privire la care cauza care înlătură caracterul penal al
faptei nu operează de plano (de exemplu: în ipoteza în care făptuitorul vrea să comită
infracțiunea de ultraj, prevăzută de art. 239 C. pen., însă din eroare amenință o altă persoană
fără nicio calitate, se va reține cauza care înlătură caracterul penal al faptei numai pentru
infracțiunea de ultraj, nu și pentru cea de amenințare, pentru care făptuitorul poate fi tras la
răspundere penală). Dacă eroarea poartă asupra tipicității infracțiunii absorbite, aceasta poate
conduce la înlăturarea caracterului penal al infracțiunii absorbante (în exemplul anterior, dacă
eroarea nu poartă asupra subiectului pasiv al infracțiunii de ultraj, ci chiar cu privire la
infracțiunea de amenințare, atunci constituie o cauză care înlătură caracterul penal chiar a
infracțiunii absorbante).193
2) – existența erorii la momentul săvârșirii faptei. În cazul infracțiunilor continue,
continuate sau de obicei, eroarea de fapt trebuie să existe și să dureze pe tot parcursul
activității infracționale. Dacă pe parcursul săvârșirii unei infracțiuni continue, continuate sau
de obicei eroarea încetează, activitatea infracțională ulterioară este susceptibilă de a constitui
infracțiune. De asemenea, în cazul faptelor penale cu urmări progresive, existența erorii de
fapt înlătură caracterul penal al acestora, dacă a existat în momentul executării actului, chiar
dacă, până la producerea rezultatului amplificat, făptuitorul a dobândit o reprezentare corectă
asupra acelei stări, situații sau împrejurări.194
Efectele erorii de fapt principale constau în înlăturarea caracterului penal al faptei
săvârșite din eroare în cazul infracțiunilor incriminate numai când sunt comise cu intenție, ca
urmare a lipsei vinovăției. În cazul faptelor incriminate și atunci când sunt săvârșite din
192
Mihail Udroiu, op. cit., p. 117; 193
Mihail Udroiu, op. cit., p. 117; 194
Ilie Pascu, op. cit., p. 318;
95
culpă, eroarea de fapt înlătură caracterul penal al faptei, numai dacă necunoașterea stării,
situației sau împrejurării respective nu este ea însăși rezultatul culpei.
Eroarea de fapt produce efecte numai in personam, care nu se răsfrâng și asupra
participanților.
Dacă eroarea este vincibilă, datorându-se culpei făptuitorului, răspunderea penală a
acestuia nu va fi angajată pentru o faptă comisă cu intenție, ci pentru o faptă săvârșită din
culpă, dacă aceasta este incriminată (de exemplu: făptuitorul, pe timp de noapte, intenționând
să alunge un jder din propria curte aruncă cu pietre spre locul unde credea că se află animalul,
rănindu-și copilul minor care se afla în acel loc; dacă leziunile traumatice necesită pentru
vindecare îngrijiri medicale sub 10 zile, vătămarea corporală din culpă nu este prevăzută de
legea penală, făptuitorul fiind exonerat de răspundere penală; dacă îngrijirile medicale
necesare sunt mai mari de 10 zile, făptuitorul va fi tras la răspundere penală pentru vătămare
corporală din culpă).195
Eroarea de fapt secundară
Potrivit art. 51 alin 2 C. pen., eroarea de fapt secundară există în situația în care
infractorul, în momentul săvârșirii infrac țiunii, nu a cunoscut o împrejurare care constituie o
circumstanță agravantă a acelei infracțiuni.
Eroarea de fapt secundară trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
1) – săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o persoană care nu a
cunoscut sau a cunoscut greșit existența unei stări, situații sau împrejurări ce constituie
element circumstanțial de agravare a infracțiunii;
2) – existența erorii la momentul săvârșirii faptei.
Efectele erorii de fapt secundare se limitează la înlăturarea agravantei, infractorul
răspunzând penal pentru infracțiunea în varianta tip.196 (de exemplu: violatorul, din eroare, nu
a cunoscut faptul că vitima infracțiunii nu împlinise vârsta de 15 ani; în acest caz nu se va
reține forma agravată a violului prevăzută de art. 197 alin. 3 C. pen., ci forma prevăzută de
art. 197 alin.1 C. pen.)
Dacă eroarea poartă asupra unei circumstanțe atenuante, aceasta ar trebui să aibă ca
urmare reținerea efectelor acestora (de exemplu: eroarea cu privire la îndeplinirea condițiilor
stării de provocare).
195
Mihail Udroiu, op. cit., p. 118 – 119; 196
Ilie Pascu, op. cit., p. 319;
96
Eroarea de drept
Eroarea de drept, potrivit art. 51 alin. ultim C. pen., presupune necunoașterea sau
cunoașterea incompletă a unei norme de drept.
Eroarea de drept penal nu înlătură caracterul penal al faptei, fiind prezumat că toată
lumea cunoaște legea penală.
Eroarea ce poartă asupra unei norme extrapenale (lege, ordonanță de guvern,
ordonanță de urgență a guvernului, ordin, regulament etc.) produce aceleași efecte ca și
eroarea de fapt (înlătură caracterul penal al faptei). Este necesar ca la momentul comiterii
faptei, norma extrapenală ori comportamentul pe care aceasta îl interzice să nu fi fost
cunoscute în niciun mod.197
197
Mihail Udroiu, op. cit., p. 119 -120;
97
Capitolul al VII-lea – Răspunderea penală
Secțiunea I – Aspecte generale
Pornind de la dispoziţiile art. 17 alin. 2 C. pen. în vigoare şi art. 15 alin. 2 din noul
C. pen., în care se prevede că infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale198, putem
defini răspunderea penală ca fiind un ansamblu de drepturi şi obligaţii corelative subiectelor
raportului juridic penal de conflict şi se realizează prin constrângerea exercitată de stat, în
condiţiile legii, faţă de infractor, în vederea restabilirii ordinii de drept şi prevenirii
săvârşirii de noi infracţiuni.
Săvârşirea unei infracţiuni determină crearea unui raport juridic penal de
conflict,199 iar pentru ca ordinea juridică să fie restabilită prin aplicarea sancţiunii prevăzute
de lege pentru infracţiunea comisă, trebuie neaparat ca raportul juridic de conflict să fie adus
în faţa organelor judiciare pentru ca acestea să cerceteze şi să decidă dacă există realmente
fapta, dacă ea cade sub incidenţa legii penale şi, dacă este cazul să aplice vreo sancţiune, care
anume. După cercetarea şi rezolvarea raportului juridic de conflict, în cazul în care s-a aplicat
vreo sancţiune, va trebui ca hotărârea de condamnare să fie adusă la îndeplinire prin
executare.
Aceasta reprezintă evoluţia obişnuită a raporturilor penale, însă pot interveni
anumite situaţii, stări sau împrejurări posterioare săvârşirii infracţiunii care, în interesul
societăţii, determină inutilitatea sau inoportunitatea tragerii la răspundere penală a
făptuitorului.
Aceste fenomene sau date ale realităţii (stări, situaţii, etc.) sunt:
- scurgerea unui timp de la săvârşirea infracţiunii până la prinderea făptuitorului şi
tragerea la răspundere penală a acestuia;
- producerea unor anumite schimbări social politice care l-au determinat pe
legiuitor să nu mai considere necesară tragerea la răspundere penală pentru anumite
infracţiuni, care au fost săvârşite în trecut;
198
Ilie Pascu, op. cit., p. 322; 199
Mihail Udroiu, op. cit., p. 122;
98
- existenţa anumitor relaţii între infractor şi victimă care determină partea vătămată
să nu mai depună plângerea sau dacă a depus-o să o retragă ori să se împace în cazul
săvârşirii anumitor infracţiuni200
Secțiunea a II-a – Cauzele care înlătur ă răspunderea penală
Aceste stări, situaţii, împrejurări care conduc la neaplicarea pedepsei
infractorului, recunoscute de legiuitor şi reglementate prin instituţii distincte sunt cauze care
înlătură răspunderea penală.
Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt anumite stări, situaţii, împrejurări,
posterioare săvârşirii infrac ţiunii, reglementate de lege, în prezenţa cărora se stinge raportul
juridic penal de conflict, se stinge dreptul statului de a aplica o sancţiune şi obligaţia
acestuia de a executa aceea sancţiune201.
Înlăturarea răspunderii penale este un act de voinţă a legiuitorului, determinat de
anumite fenomene sau date ale realităţii care fac ca utilitatea socială a răspunderii penale să
se diminueze sau să dispară. Cauzele care înlătură răspunderea penală nu privesc caracterul
penal al faptei, aceasta rămâne infracţiune şi constituie temei pentru răspunderea penală.
Înlăturând consecinţele penale ale infracţiunii, cauzele care înlătură răspunderea penală nu
operează în nici un fel asupra consecinţelor civile produse prin săvârşirea infracţiunii202.
În ştiinţa dreptului penal se face distincţie între cauzele generale care înlătură
răspunderea penală şi cauzele speciale.
Cauzele generale care înlătură răspunderea penală sunt în mod explicit prevăzute
în Titlul VII al Părţii generale a Codului penal în vigoare şi în noul Cod penal. Acestea sunt:
amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile şi retaregerea acesteia,
împăcarea părţilor.
Cauzele speciale care înlătură răspunderea penală se mai numesc şi cauze de
nepedepsire ori cauze de impunitate şi se găsesc reglementate atât în partea generală cât şi în
partea specială a Codului penal. Cauzele speciale de nepedepsire prevăzute în Partea generală
a Codului penal au o sferă întinsă de incidenţă şi sunt: desistarea şi împiedicarea producerii
200
Ion Ristea, op. cit, p. 226 201
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit, p. 347 202
Ion Ristea, op. cit., p. 227;
99
rezultatului (art. 22 C. pen.) şi împiedicarea săvârşirii faptei de către participant (art. 30 C.
pen).203
Amnistia
Noţiune. Caractere. Clasificarea amnistiei
Amnistia204 este un act de clemenţă, acordat prin lege organică în temeiul unor
considerente social-politice şi de politică penală, prin care se înlătură răspunderea penală,
executarea pedepsei şi alte consecinţe ale condamnării, pentru infracţiuni săvârşite până la
data apariţiei actului de amnistie.205
Amnistia ca instituţie are o dublă natură: de drept constituţional (art. 73 alin. 3 lit.
i din Constituţia României prevede că prin lege organică se reglementează acordarea
amnistiei sau a graţierii colective) şi de drept penal (în Codul penal în vigoare, art. 119 şi în
noul C. pen., art. 152, sunt enumerate efectele amnistiei în raport cu momentul apariţiei
acesteia; în Codul de procedură penală sunt prevăzute dispoziţii privitoare la procedura
aplicării amnistiei şi la consecinţele procesuale ale acesteia).
Amnistia nu înlătură caracterul infracţional al faptei şi, ca atare, nu poate fi
asemănată cu dezincriminarea. Astfel, amnistia înlătură numai răspunderea penală şi
executarea pedepsei fără a produce vreun efect asupra normei de incriminare întrucât faptele
săvârşite ulterior constituie infracţiuni şi atrag răspunderea penală, în timp ce dezincriminarea
înlătură norma juridică incriminatoare206
Caracterele amnistiei
Amnistia are un caracter real, deoarece vizează unele categorii de infracţiuni, şi
nu persoana celor care le-au săvârşit. Când acordarea amnistiei este legată de anumite
circumstanţe personale, aceasta capătă un caracter mixt, în acest caz ea operând nu numai in
rem (cu privire la anumite infracţiuni), dar şi in personam (relativ doar la persoanele care
întrunesc condiţia legii).
Faţă de subiecţii infracţiunii, amnistia are un caracter obligatoriu atât pentru
organele juidiciare, cât şi pentru persoana care a săvârşit infracţiunea care cade sub incidenţa
legii de amnistie. Legea asigură dreptul învinuitului sau inculpatului de a cere continuarea
procesului penal, pentru a-şi dovedi nevinovăţia şi a obţine achitarea, fără a pierde beneficiul
amnistiei (art. 13 C. pr. pen.).
203
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 218 – 219; 204
Amnistia, din punct de vedere etimologic, înseamnă „uitare” şi provine din cuvântul grecesc amnestia 205
Ilie Pascu, op. cit., p. 334; 206 Ion Ristea, op. cit, p. 228
100
Clasificarea amnistiei. Amnistia se clasifică după mai multe criterii.
După aria de întindere a efectelor, amnistia este:
- generală, atunci când se acordă pentru orice infracţiune, indiferent de gravitate,
natura sau sediul de incriminare207;
- specială, când priveşte doar anumite infracţiuni ori o categorie de infracţiuni. În
legislaţia română, toate amnistiile acordate de-a lungul timpului au fost speciale.
După condiţiile de acordare, se face distincţie între:
- amnistia necondiţionată, când incidenţa ei nu este subordonată îndeplinirii
vreunei condiţii speciale;
- amnistia condiţionată, când sunt stabilite anumite condiţii privitoare la persoana
infractorului, timpul săvârşirii infracţiunii, urmarea infracţiunii, antecedenţa penală.
În raport cu momentul adoptării actului de amnistie, deosebim:
- amnistia înainte de condamnare (proprie), care poate interveni oricând în timpul
efectuării actelor premergătoare, în timpul urmăririi penale, în timpul judecăţii
- amnistia după condamnare (improprie) care poate apărea în perioada cuprinsă
între data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi data împlinirii termenului de
reabilitare de drept sau a pronunţării reabilitării judecătoreşti.
Obiectul amnistiei
Obiectul amnistiei îl constituie infracţiunile săvârşite până la o anumită dată,
expres determinate prin actul de clemenţă. Obiectul amnistiei fiind constituit din infracţiunile
săvârşite până la data intrării în vigoare a actului de clemenţă, se înţelege că cele comise în
ziua apariţiei legii de amnistie ori cele săvârşite ulterior nu cad sub incidenţa acelei legi. De
aceea este necesar ca infracţiunea să fi fost comisă până la data intrării în vigoare a legii de
amnistie.
Identificarea infracţiunilor amnistiate se efectuează prin diverse modalităţi:
indicarea maximului special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunile amnistiate,
prin precizarea expresă a infracţiunilor amnistiate sau prin arătarea elementului subiectiv al
infracţiunii208.
În cazul infracţiunilor continue, continuate sau de obicei, amnistia este incidentă
dacă acestea au fost epuizate până la data intrării în vigoare a actului de clemenţă.
Infracţiunilor progresive, al căror act de executare s-a realizat înaintea actului de clemenţă, li
se aplică acest act, chiar dacă urmările se agravează ulterior.
207 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 349 208 Ilie Pascu, op. cit., p. 336
101
Efectele amnistiei
Efectele amnistiei intervenite înainte de condamnare
Amnistia înainte de condamnarea infractorului înlătură răspunderea penală a
acestuia, potrivit art. 119 alin. 1 C. pen.. Aceasta înseamnă că procesul penal va înceta,
indiferent de stadiul în care se află (urmărire penală, judecată). Amnistia are caracter
obligatoriu, însă, pentru a nu se crea o situaţie defavorabilă învinuitului sau inculpatului,
acesta poate cere continuarea procesului penal pentru a-şi dovedi nevinovăţia şi a obţine
achitarea209.
Efectele amnistiei intervenite după condamnare
Amnistia după condamnarea definitivă înlătură nu numai răspunderea penală, dar
şi executarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării.
În primul rând, amnistia postcondamnatorie înlătură executarea pedepsei
principale, dacă aceasta nu a fost încă executată. În cazul unei executări parţiale, ceea ce s-a
executat nu poate constitui obiect al unei cereri de dezdăunare contra statului, pentru că
infracţiunea subzistă, fiind doar înlăturată răspunderea penală. De asemenea, amnistia
postcondamnatorie înlătură executarea pedepselor complementare aplicate, precum şi a
celorlalte consecinţe ale condamnării (încetează decăderile, interdicţiile, incapacităţile
rezultate din condamnare).
Un alt efect al amnistiei postcondamnatorie constă în aceeea că înlătură starea de
recidivă şi nu împiedică suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere.
Amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie.210
Limitele efectelor amnistiei:
a) amnistia nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă, întrucât scopul
acestor măsuri este altul decât acela al pedepsei şi anume, înlăturarea unei stări de pericol şi
preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală;
b) amnistia nu are efecte asupra măsurilor educative, dat fiind caracterul educativ
al acestor sancţiuni aplicate în sprijinul minorului;
c) amnistia nu produce efecte nici asupra drepturilor persoanei persoanei
vătămate, asupra despăgubirilor civile sau a cheltuielilor de judecată stabilite prin hotărîrea
209 Ion Ristea, op. cit., p. 229 210 Ion Ristea, op. cit., p. 229
102
de condamnare, care pot fi puse în executare potrivit legii civile211. Astfel, chiar dacă
intervine amnistia în faza judecăţii, instanţa va fi obligată să soluţioneze latura civilă a
procesului penal, iar în cazul amnistiei intervenite în timpul urmăririi penale, partea vătămată
îşi va putea repara prejudiciul pe calea unei acţiuni civile introduse în instanţa civilă (întrucât
acţiunea penală s-a stins prin amnistie).
Prescripţia răspunderii penale
Noţiunea de prescripţie a răspunderii penale
Eficacitatea combaterii şi prevenirii infracţiunilor este strâns legată de
promptitudinea cu care organele specializate ale statului intervin şi trag la răspundere penală
pe cei vinovaţi de săvârşirea infracţiunii. Cu cât stabilirea răspunderii penale şi aplicarea
sancţiunii este mai aproape de momentul săvârşirii infracţiunii, cu atât scopul legii penale
este mai eficient realizat212.
În art. 121 alin. 1 C. pen. se prevede că prescripţia înlătură răspunderea penală,
prin modul de reglementare legiuitorul arătând de fapt efectele prescripţiei răspunderii
penale, şi anume aceea că înlătură răspunderea penală.
Prescripţia răspunderii penale poate fi definită ca fiind trecerea unui interval de
timp, însoţită de anumite condiţii, de la săvârşirea unei infracţiuni şi până la condamnarea
definitivă a infractorului, care are ca efect stingerea dreptului statului de a trage la
răspundere pe cel care a săvârşit infracţiunea, cât şi obligaţia celui vinovat de a suporta
consecinţele faptei comise.
Din punct de vedere al naturii sale juridice, prescripţia răspunderii penale este o
cauză extinctivă (de stingere) a răspunderii penale, implicit de stingere a acţiunii penale.
Aceasta are un caracter real întrucât are în vedere fapta săvârşită şi momentul
comiterii acesteia. Efectele prescripţiei răspunderii penale nu se răsfrâng asupra existenţei
caracterului penal al faptei.
Durata termenelor de prescripţie a răspunderii penale
Pentru a opera prescripţia răspunderii penale, legiuitorul cere scurgerea unui
anumit termen de la data săvârşirii infrac ţiunii, fixând mai multe termene de prescripţie
diferenţiate în funcţie de natura şi durata pedepsei prevăzute de lege pentru fiecare categorie
211 Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală. Conform noului cod penal, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 347; 212 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 352;
103
de infracţiuni. De asemenea, legiuitorul a prevăzut termene de prescripţie pentru persoane
fizice şi termene de prescripţie pentru persoane juridice.
Termenele generale de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana fizică sunt:
a) 15 ani, când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este
detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 15 ani;
b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa cu închisoarea
mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 15 ani;
c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa cu închisoarea
mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;
d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa cu închisoarea
mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani;
e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa cu închisoarea
care nu depăşeşte un an sau amenda.213
Comparând aceste termene prevăzute în art. 122 ale Codului penal în vigoare cu
cele reglementate în noul Cod penal (art. 154 alin. 1), reţinem o deosebire în sensul că în noul
Cod penal termenul de 15 ani operează când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită
pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau închisoarea mai mare de 20 de ani. Aceeaşi deosebire
există şi în cazul termenului de 10 ani.
Termenele de prescripţie sunt termene generale de drept material al căror calcul
este prevăzut în art. 154 C. pen. în vigoare, în sensul că ziua se socoteşte de 24 de ore,
săptămâna de 7 zile, luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua
corespunzătoare datei de la care au început să curgă.214
În cazul în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică
pedepse alternative, se va ţine seama de pedeapsa cea mai grea, respectiv maximul special al
acesteia (afară de pedeapsa detenţiunii pe viaţă, la care termenul de prescripţie este
determinat de natura pedepsei).
Pentru infractorii minori sunt prevăzute termene speciale de prescripţie, de o
durată mai redusă. Întrucât, de regulă, infractorul minor este susceptibil de a fi reeducat şi
reintegrat în societate într-un timp mai redus decât un infractor adult. Termenul de prescripţie
a răspunderii penale pentru minori în noul Cod penal (art. 131 C. pen.) se reduce la jumătate
ca şi în Codul penal în vigoare (art. 129).
213
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., 221; 214
Ilie Pascu, op. cit., p. 341;
104
Noul Cod penal prevede în art. 154 alin. 4 o dispoziţie nouă în cazul infracţiunilor
contra libertăţii şi integrităţii sexuale săvârşite faţă de un minor în sensul că termenul de
prescripţie începe să curgă de la data de la care acesta devine major, iar dacă acesta
decedează înainte de a deveni major, dela data decesului.
Termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana juridică, prevăzute
în art. 122 alin. 1¹ C. pen. în vigoare sunt:
a) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică
pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa cu închisoarea mai mare de 10 ani;
b) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită depersoana fizică
pedeapsa cu închisoarea de cel mult 10 ani sau amenda.215
Potrivit noului Cod penal, răspunderea penală a persoanei juridice se prescrie în
condiţiile prevăzute de lege pentru persoana fizică, ceea ce înseamnă că nu se mai fac
deosebiri în privinţa duratei termenului de prescripţie a răspunderii penale după cum
infracţiunea a fost săvârşită de persoana fizică sau de persoana juridică.
Modul de calcul al termenelor de prescripţie a răspunderii penale
În sistemul legislaţiei noastre penale, termenul de prescripţie al răspunderii penale
începe să curgă de la data săvârşirii infrac ţiunii, indiferent dacă activitatea făptuitorului a
îmbrăcat forma tentativei sau aceea a infracţiunii consumate.
În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau
inacţiunii şi în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau
inacţiuni. Din momentul epuizării, adică al comiterii ultimului act care intră în conţinutul
infracţiunii de obicei, se calculează şi termenul de prescripţie a răspunderii penale şi pentru
această infracţiune.
În ceea ce priveşte situaţia infracţiunilor progresive, în absenţa unei dispoziţii a
legii, prin Decizia de îndrumare nr. 1/1987 a Plenului fostului Tribunal Suprem, s-a decis că
şi în acest caz termenul se socoteşte de la data săvârşirii elementului material şi nu de la data
producerii rezultatului.216
Pentru infracţiunile săvârşite în concurs real, termenul de prescripţie curge
separat, distinct în raport cu fiecare infracţiune în parte, spre deosebire de concursul formal
de infracţiuni, ipoteză în care termenul de prescripţie curge din momentul când a luat sfârşit
215
Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 231 – 232; 216
Ilie Pascu, op. cit., p. 342;
105
acţiunea sau inacţiunea, care, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi a urmărilor pe care
le-a produs, întruneşte elementele mai multor infracţiuni.217
Termenul de prescripţie a răspunderii penale curge, pentru toţi participanţii, de la
data comiterii de către autor a acţiunii, indiferent de momentul în care ceilalţi şi-au adus
contribuţia.
Termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă indiferent dacă fapta
a fost sau nu descoperită ori dacă făptuitorii au fost sau nu identificaţi, fiindcă raportul
juridic de drept penal s-a născut în momentul săvârşirii faptei; soluţii similare sunt prevăzute
şi în legislaţiile străine.218
Efectele prescripţiei răspunderii penale
Dacă termenul prevăzut de lege s-a împlinit, prescripţia îşi produce automat
efectul, în sensul că înlătură răspunderea penală, fiind exclusă aplicarea sancţiunii. Când
răspunderea penală este prescrisă, devin operante prevederile art. 10 alin. 1 lit. g C. pr. pen.
acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare, iar dacă a fost pusă în mişcare, nu mai poate
fi exercitată.219
În faza de judecată, prescripţia răspunderii penale poate fi luată în considerare până
la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate, dacă procurorul sau părţile nu au invocat-o
instanţa fiind obligată să o pună în discuţie din oficiu şi să pronunţe încetarea procesului
penal.
Şi în cazul împlinirii termenului de prescripţie, inculpatul poate cere continuarea
procesului pentru a obţine o soluţie de scoatere de sub urmărire penală (în faza de de urmărire
penală) sau de achitare (în faza de judecată).
În pricipiu, prescripţia operează cu privire la orice infracţiune, cu excepţia
infracţiunilor contra păcii şi omenirii.
Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale
Preliminarii
Prin cursul prescripţiei se înţelege scurgerea intervalului de timp prevăzut de lege
şi care constituie durata termenului de prescripţie. Atâta vreme cât această durată nu este
îndeplinită, prescripţia se găseşte în curs şi nu se sfârşeşte decât la data când expiră termenul
prescripţiei.
217
Ion Ristea, op. cit., p. 232; 218
Ilie Pascu, op. cit., p. 342; 219
Ion Ristea, op. cit, p. 233;
106
Scurgerea timpului conduce la stingerea treptată a rezonanţei sociale a faptei
comise, până la uitarea ei. Pentru a conduce la înlăturarea răspunderii penale termenul de
prescripţie trebuie să curgă nestingherit, să nu intervină anumite acte sau activităţi care ar
readuce în conştiinţa societăţii fapta comisă şi care, întrerupând cursul prescripţiei, amână
efectele acesteia.
Cauzele de întrerupere a prescripţiei
Legiuitorul a reglementat întreruperea cursului prescripţiei în art. 123 C. pen. în
vigoare, potrivit căruia cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin
îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului
în desfăşurarea procesului penal, cum ar fi actele de urmărire penală (punerea în mişcare a
acţiunii penale, arestarea preventivă, efectuarea percheziţiei, prezentarea materialului de
urmărire penală) sau actele instanţei de judecată penală (citarea inculpatului, comunicarea
dispozitivului hotărârii, ascultarea inculpatului, rezolvarea unei cereri de către instanţă).220
Pentru ca aceste acte susceptibile de a întrerupe prescripţia să îşi producă efecte,
trebuie îndeplinite anumite condiţii: să fie efectuate înainte de împlinirea termenului de
prescripţie, să fie efectuate de organele judiciare competente, să fie efectuate în condiţiile
legii; să fie comunicate invinuitului sau inculpatului sau să fi fost efectuate în prezenţa
acestora.
C) Efecte
Întreruperea cursului prescripţiei are ca efect oprirea curgerii termenului, adică
timpul scurs până la efectuarea actului întrerupător nu se mai ia în considerare la calcularea
termenului de prescripţie şi după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen.
Noul termen începe să curgă de la data efectuării actului de întrerupere şi are aceeaşi
durată. Întreruperea cursului prescripţiei are un efect erga omnes, adică faţă de toţi
participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei.
D) Prescripţia specială
Pentru a nu se prelungi la nesfârşit termenul de prescripţie în cazul efectuării oricărui
act procesual interuptiv de prescripţie, în art. 124 C. pen. în vigoare se fixează un termen
maxim după a cărui expirare prescripţia va opera ori de câte ori a fost întreruptă. Acest
termen este egal cu durata termenului prevăzut de lege pentru infracţiunea comisă, la care se
adaugă jumătate din acest termen.
220
Ilie Pascu, op. cit., p. 344;
107
2.4. Suspendarea prescripţiei răspunderii penale
Cursul termenului de prescripţie a răspunderii penale, potrivit dispoziţiilor art. 128 C.
pen. se suspendă pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de
neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.
Suspendarea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale îşi găseşte
motivarea în împrejurarea că organele judiciare nu au stat pasive, ci au fost împiediate,
potrivit legii ori unei stări de fapt, să acţioneze, iar o astfel de situaţie nu trebuie să profite
infractorului.
Cauzele care determină suspendarea cursului prescripţiei, astfel cum se desprind din
dispoziţiile art. 128 alin. (1) C. pen sunt:
a) cauze de ordin legal, existenţa unei dispoziţii legale prin care termenele de
prescripţie sunt suspendate ( de eemplu, dispoziţiile prevăzute în art. 5 alin. (2) C. pen. care
prevăd condiţia punerii în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunile arătate în acest
articol, numai cu autorizarea procuroruluigeneral);
b) împrejurări de neprevăzut ori de neînlăturat: existenţa unei situaţii de fapt care
împiedică organele judiciare să acţioneze (cutremur, catastrofă, inundaţie, epudemie, etc)
Efectele suspendării
Pe perioada existenţei cauzei legale ori de fapt, cursul prescripţiei este suspendat. La
încetarea cauzei care a determinat suspendarea, cursul prescripţiei este reluat, iar partea care a
curs anterior incidenţei cauzei de suspendare intră în termenul de prescripţie a răspunderii
penale.
Intervenţia mai multor suspendări în cursul aceluiaşi termen de prescripţie conduce la
amânarea împlinirii acestuia cu timpul cât a fost suspendat.
3. Lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia
3.1. Aspecte generale privind plângerea prealabilă
Săvarsirea infracţiunii dă naştere nu numai obligaţiei infractorului de a răspunde de
consecinţele faptei sale, în condiţiile rigorilor stabilite de legea penală dar, cum este şi firesc,
şi dreptul societăţii - prin organele judiciare ale statului - de a urmări şi asigura tragerea la
răspundere penală a celor ce încalcă norma de drept penal.
108
În literatura juridică s-a arătat că „dreptul la acţiune în justiţie este conţinut virtual şi
impersonal în fiecare normă juridică, el devine concret şi personal în momentul în care norma
a fost încălcată prin săvârşirea faptei”221
Tragerea la răspunderea penală a infractorilor este organizată atât prin intermediul
raporturilor juridice de drept penal substanţial de tip conflictual, cât şi prin intermediul unor
raporturi juridice formal -
instrumentale de tip procedural.
Titular al dreptului de a pedepsi este statul222. Pe cale de consecinţă, dreptul conferit
statului de a supune pe infractori obligatiilor derivând din săvârşirea infracţiunii ii corespunde
şi un drept la acţiune în justiţie conţinut virtual si impersonal in fiecare norma juridică. Sub
acest aspect, acţinea penală apare întodeauna ca un drept ce decurge din lege (în substanţa sa
din legea penala, iar în conţinutul, condiţiile şi forma sa de realizare din legea procesual
penala).
Cum titular al dreptului de a pedepsi este societatea, prin intermediul statului care
acţionează ca mandatar general al acesteia, este normal ca acest drept să se realizeze în
principal prin intermediul acţiunii penale publice puse la dispozitia organelor judiciare ale
statului. Acesta este, de altfel, şi motivul pentru care tragerea la răspunderea penala a
infractorilor se realizează în marea majoritate a cazurilor - cel puţin în legislaţia noastră - din
oficiu.
Diversitatea infractiunilor, gradul lor diferit de pericol social derivând din nivelul
diferenţiat de lezare al unor valori ocrotite de legea penală, care şi ele reprezintă nivelul de
interes general şi individual variat şi, în sfârsit, complexitatea relatiilor sociale în care se
săvârşesc infracţiunile şi rezonanţa lor socială diferită au impus însă în toate legislaţiile şi
unele limitări ale oficialitătii procesului penal.
De altfel, majoritatea legislaţiilor moderne sunt în curs de extindere a cazurilor şi
situatiilor de limitare a oficialităţii acţiunii publice, promovând soluţii care să faciliteze
concilierea victimă - infractor.
Pentru a realiza o ocrotire mai bună a valorilor sociale implicate în legislaţia noastră
actuală, s-au admis excepţii relativ limitate de la oficialitatea acţiunii penale, lăsându-se
dreptul declanşării şi exercitării acţinii la latitudinea persoanei vătămate.
221
Vintilă Dongoroz, Explicaţii teoretice ale codului de procedură penală română, vol. I, Editura Academiei,
Bucureşti 1975, p. 55 citat de Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 359 222
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 359
109
În acest mod, fie prin instituirea plângerii prealabile - cand exercitarea acţiunii publice
este lăsată la discreţia absolută a persoanei vătămate, fie a acceptării posibilităţii împăcării
făptuitorului cu persoana vătămată - în anumite cazuri şi condiţii, cu acelaşi efect de stingere
a răspunderii penale, exercitiul ex oficio al acţiunii publice a suferit limitări în cazul mai
multor infractiuni.
Există două categorii de situaţii cu întemeieri clare care se referă la limitarea
oficialităţii procesului penal: a) în situaţia unor infracţiuni cu un grad redus de pericol social,
cum ar fi lovirea (art. 180 C. pen.) sau furtul între soţi ori între rude apropiate, sau de către un
minor în paguba tutorelui sau, ori de către cel care locuieste împreună cu persoana vătămată
sau este găzduit de aceasta (art.210 C. pen.) etc.; b) în situaţia unor infracţiuni cu un grad de
pericol social mai ridicat, dar care antreneză drepturi importante ale persoanei vătămate
sau aspecte legate strict şi esenţial de viaţa sa intimă, ori de statutul ei social sau moral, cum
ar fi infracţiunea de viol (art.197 alin.1 C.pen.); violarea de domiciliu (art.192 alin. 1 C. pen.),
violarea secretului corespondenţei, prevăzută (art.195 alin.1 C. pen.), divulgarea secretului
profesional, (art. 196 C.pen.) etc.
Orientarea legiuitorului dinspre "logica punitivului" spre o "logică a concilierii", în
cele două situaţii sus aratate, nu are semnificaţia unei restrângeri a interesului acestuia în a
asigura ocrotirea valorilor sociale vizate, ci pe aceea a creării unei alternative în exercitarea
acţiunii nu numai pe criterii de oficialitate, dar - când este cazul - şi de oportunitate, acestea
din urmă fiind puse la îndemâna persoanei vătămate, care este lăsată, în mod liber şi
necondiţionat, să aprecieze asupra necesităţii tragerii făptuitorului la răspundere penală,
declanşând sau dispunând de acţiunea penală.
3.2. Notiune. Natură juridică. Caracterizare
Datorită împrejurării că plângerea prealabilă se constituie, în acelaşi timp ca o
instituţie a dreptului penal, reprezentând o condiţie pentru tragerea la răspunderea penală, cu
reglementări de natură a-i conferi acest statut în Codul penal, Partea generală, dar şi ca o
condiţie speciala de exercitare a acţiunii penale, cu reglementări de natură a-i împlini acest
statut, în Codul de procedură penală, în doctrină s-a cristalizat opinia că este o categorie
juridică complexă, cu caracter mixt.
Plângerea prealabilă, sub aspect substanţial, reprezintă o conditie de pedepsibilitate
pentru ca numai în prezenţa ei poate fi angajată pentru unele infracţiuni răspunderea penală,
iar sub raport procedural penal, o condiţie de procedibilitate şi o sesizare specială a organelor
110
de urmărire penală sau a instanţelor de judecată, pentru că numai în prezenţa ei se poate
declanşa şi exercita acţiunea penală în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
Datorită acestei duble reglementări, verificarea existenţei unei plângeri prealabile
valabile este legată atât de condiţiile de fond, prevăzute în art.131 din C. pen., cât şi a unor
condiţii de formă prescrise în normele de procedură penală, astfel încât, în funcţie de
neîndeplinirea lor, plângerea poate fi considerată ca lipsind cu desăvârşire - când, de pildă
nici nu a fost exercitată - ca inexistentă procedural (ca efect al intervenirii sancţiunii
inexistentei) - când, de pildă, a fost introdusă de către o altă persoană decât cea vătămată -
sau ca lipsită de valabilitate procedurală şi deci lovită de nulitate absolută (art 197 alin. 2
C.proc.pen.), ori de cate ori se încalcă dispoziţiile relative la sesizarea instanţei de judecată,
dintre care fac parte şi cele relative la plângerea prealabilă.
În consecinţă, orice constatare juridică a lipsei plângerii prealabile în sens de
manifestare juridică de voinţă, în cazurile şi în condiţiile de drept substanţial sau procedural
prevăzute de lege, poate atrage efectul de înlăturare a răspunderii penale, evident, cu excepţia
nerespectării unor condiţii neesenţiale, care nu pot fi considerate ca fiind de esenţa sesizării,
cu indicarea încă de la început a mijlocelor de probă, precizarea încă din plângere a
martorilor şi altele asemenea.
Esenţial, sub raportul instituţiei plângerii prealabile, este faptul că în cazul anumitor
infracţiuni prevăzute expres de lege, acţiunea penală nu poate fi exercitată decât prin
introducerea unei plângeri prealabile valabile (sub raportul tuturor condiţiilor esenţiale
prevazută de lege).
Faţă de cele de mai sus, lipsa plângerii prealabile poate fi definită ca fiind acea cauză
legală de înlăturare a răspunderii penale care derivă din constatarea judiciară a lipsei unei
plângeri prealabile valabile, în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii
penale este condiţionată de introducerea sa.
Plângerea prealabilă se înfăţişează ca o instituţie care dă expresie juridică unor
interese social-politice privind declanşarea şi desfăşurarea procesului penal. Este o instituţie
care se înscrie ca o excepţie de la principiul oficialitătii şi care constă în posibilitatea oferită
de lege persoanei vătămate de a decide dacă va sesiza sau nu organele competente pentru
tragerea la răspundere penală.
Această excepţie a fost admisă de legiuitor pentru ca în urma analizei de fapt şi de
drept a situaţiei şi totodată a gradului redus de pericol social al anumitor infracţiuni să decidă
singură atitudinea acesteia faţă de modul de sesizare.
111
3.3. Condiţiile introducerii plângerii prealabile.
Pentru a determina tragerea la răspundere penală a infractorului, plângerea trebuie să
fie făcută de persoana vătămată, la infracţiunile anume desemnate de lege, să fie făcută cu
respectarea condiţiilor legale în ce priveşte forma, organul căruia urmează să i se adreseze
şi a termenului în care poate fi făcută223.
Partea vătămată are la îndemînă cele două instituţii prevăzute de dreptul penal şi cel
procesual penal, de retragere a plângerii prealabile precum şi de împăcare a părţilor, fiind
subliniată natura mixtă a plângerii prealabile. Din punctul de vedere al dreptului substanţial
penal şi a dreptului procesual penal, plângerea prealabilă se înfăţişează ca o condiţie de
pedepsibilitate cât şi de procedibilitate.
Prin această derogare de la principiul oficialităţii s-a pus la dispoziţia persoanei
vătămate, în orice stadiu al procesului penal, să recurgă la retragerea plângerii prealabile faţă
de făptuitor cât şi la împăcarea cu acesta, acţiunea penală încetând imediat, ceea ce nu se mai
poate în alte situaţii când acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Această derogare este
posibilă doar la anumite infracţiuni care prezintă un pericol social mai redus cât şi în situaţia
unor infracţiuni cu un grad de pericol social mai ridicat datorită relaţiilor cu un caracter mai
special, ce sunt intre părti.
Pe lângă această condiţie esenţială de manifestare a părţii vătămate de a face plângere
prealabilă împotriva făptuitorului, legea mai prevede şi alte cerinţe, arătate expres de art. 283
C.p.p., cum ar fi descrierea faptei, element indispensabil în funcţie de care se face încadrarea
juridică a faptei, indicarea făptuitorului, arătarea mijloacelor de probă, indicarea adresei
martorilor, precizarea dacă partea vătămată se constituie parte civilă şi indicarea persoanei
responsabile civilmente.
Pe lângă aceste menţiuni este necesară şi semnătura persoanei vătămate, deşi nu este
prevăzută de art. 283 Cod de procedură penală coroborat cu alte prevederi legale.
De asemenea important este şi termenul de introducere a plangerii prealabile, termen
de care persoana vătămată trebuie să ţină cont, deoarece după acest termen plângerea sa apare
ca fiind tardivă.
Termenul de introducere a plângerii prealabile este de două luni din ziua când se
cunoaste făptuitorul. Când persoana vătămată este un minor fără capacitate de exerciţiu sau
incapabil, termenul de două luni curge de la data când persoana îndreptăţită să reclame în
numele acestora a ştiut cine este făptuitorul.
223
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 361
112
Plângerea se adresează organului de cercetare penală sau procurorului, în funcţie de
gravitatea infracţiunilor. Legea nr. 356/2006 privind modificarea şi completarea Codului de
procedura penala a dus la decongestionarea activităţii de judecată în procesele penale,
activitatea instanţei fiind încărcată în mod artificial, în special cu plângerii prealabile
formulate de deţinuţi. Multe dintre plângerile prealabile nu aveau suport faptic, cele mai
multe fiind introduse cu scop şicanator sau pentru a se putea deplasa la instanţă în ziua
procesului, deoarece deţinutul fiind parte în cadrul unui proces prezenta acestuia obligatorie.
Caracterul abuziv al plângerilor prealabile introduse la instanţă o dovedeste numărul
mare al acestor plângeri care au fost înregistrate pe rolul instanţelor în perioada anterioară
apariţiei Legii nr. 356/2006, comparativ cu perioada de după 2006, când s-a simţit o reducere
semnificativă de trimitere în faţa instanţei a cauzelor având obiect infracţiuni care se pun în
mişcare la plîngerea prealabilă.
Prin adresarea acestor plângeri organului de cerceatare penală sau procurorului, considerăm
că probele sunt mai bine administrate, sporind calitatea şi eficienţa actului de justiţie.
Modificări importante au fost aduse procedurii plângerii prealabile, renunţându-se la o
procedură specială pentru o categorie de infracţiuni cu un grad mic de periculozitate
(ameninţarea, loviri sau alte violenţe, vătaămarea corporala, abuz de încredere, etc.) în
condiţiile în care sesizările erau adresate direct la instanţa de judecată, fără o cercetare
prealabilă de către organul de cercetare penală. Acest fapt îngreuna activitatea instanţelor cu
cauze ce se soluţionau în multe cazuri cu încetarea procesului ca urmare a retragerii plângerii
de către partea vătămată sau împacarea părţilor.
Ca exemplu, statistic, din numărul de dosare penale soluţionate în cursul anului 2004,
acest gen de cauze au reprezentat circa o treime, dintre care mai mult de jumătate s-au
soluţionat ca urmare a retragerii plângerii de către partea vătămată sau împăcarea părţilor.
3.4. Efectele lipsei plangerii prealabile
Lipsa plângerii prealabile atrage înlăturarea răspunderii penale. Ea produce efecte cu
privire la infracţiunea savârşită deci in rem, lipsa ei atragând exonerarea de răspundere penală
pentru toţi participanţii la infracţiune.
Datorită acestui caracter, în caz de pluralitate de persoane vătămate, lipsa plângerilor
prealabile pe care ar putea să le introducă fiecare persoană vătămatî în parte nu exonerează de
răspundere penală pe făptuitor dacă una singură dintre persoanele vătămată introduce în
termen o asemenea plângere.
Lipsa plângerii prealabile constituie, după caz, fie o cauză care impiedică punerea în mişcare
113
a acţiunii penale, fie dacă se constată în cursul desfăşurării procesului penal o cauză de
împiedicare a exercitării acesteia în continuare.
Pe cale de consecinţă, în faza urmăririi penale se va dispune după caz fie neînceperea
procesului penal, conform art. 228 alin. (4) C.p.p., fie, dacă acesta a început, încetarea
urmăririi penale, conform art.11 lit. (c) combinat cu art. 10 lit. (f) C.proc. pen., iar în cursul
judecătii se va dispune întodeauna încetarea procesului penal, conform art. 11 pct. 2 lit. (b) C.
proc. pen.
O situaţie aparte o prezintă, sub aspectul introducerii plângerii prealabile şi eventual a
constatării lipsei sale, ipoteza schimbării încadrării juridice dintr-o faptă penală pentru care
nu era necesară plângerea prealabilă, într-o alta ce necesită o asemenea plângere. Pentru
reglementarea acestei situaţii, art 286. C.proc. pen. prevede, conform ultimelor modificări
introduse prin Legea nr. 104 / 1992, că dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de cercetare
penală, se constată ulterior că fapta urmează a primi o încadrare juridică pentru care este
necesară plângerea prealabilă, organul de cercetare cheamă persoana vtămată şi o întreabă
dacă înţelege să facă o atare plângere. În caz afirmativ, organul de urmărire penală, după caz,
continuă cercetarea sau trimite dosarul instanţei competente, în caz contrar transmite actele
procurorului în vederea încetării urmăririi penale.
Dacă schimbarea încadrării juridice, în termenii arătaţi mai sus, se face în instanţă,
aceasta potrivit art. 286 alin. (2) C. proc. pen. întreabă persoana vătămataă dacă întelege să
facă plângere pentru infracţiunea respectivă şi, după caz, continuă sau înceteaza procesul
penal.
Lipsa plângerii prealabile nu împiedică persoana vătămată să-şi realizeze pretenţiile
civile prin exercitarea unei acţiuni civile separate, în faţa instanţei civile, răspunderea civilă
pentru faptele păgubitoare care constituie infracţiuni fiind supusă prescripţiei de drept civil.
3.5. Cazurile de conexitate sau indivizibilitate între infracţiuni
În caz de conexitate sau de indivizibilitate între infracţiunile arătate în art.279 lit. (a) –
(c) C. proc. pen. şi altele, prin formarea unei cauze penale complexe, fie ca urmare a
exercitării plângerii penale prealabile cu sesizarea şi a altor infracţiuni pentru care aceasta nu
este necesară, ori invers, fie ca urmare a deschiderii unei acţiuni publice, din oficiu, dar cu
implicarea unor infracţiuni pentru care tragerea la răspundere penală este condiţionată de
plângerea prealabilă, dacă disjungerea nu este posibilă, dispozitiile art. 281. C. proc. pen.
prevăd că se aplică procedura reglementată de art. 35 şi care se aplică şi organelor de
urmărire penală (art. 45 C. proc. pen.).
114
Potrivit art. 35 C. proc. pen., în caz de conexitate sau de indivizibilitate, în cazul în
care competenţa în raport cu diferiţi făptuitori ori diferite fapte aparţine, potrivit legii, mai
multor instanţe de grad egal, competenţa de a judeca toate faptele şi pe toţi făptuitorii revine
instanţei mai întâi sesizate, iar când competenţa după natura faptei sau după calitatea
persoanelor aparţine unor instante de grad diferit, competenţa de a judeca cauzele reunite
revine instanţei superioare în grad.
Dacă dintre instanţe una este civilă, iar alta militară, competenţa revine instanţei militare.
Dacă instanţa civilă este superioară în grad, competenţa revine instanţei militare echivalente
în grad cu instanţa civilă.
Competenţa de a judeca cauzele reunite rămâne dobândită instanţei, chiar dacă pentru
fapte sau pentru făptuitorul care a determinat competenţa acestei instanţe s-a dispus încetarea
procesului penal ori s-a pronunţat achitarea.Tăinuirea, favorizarea infractorului şi
nedenunţarea unor infracţiuni sunt de competenţa instanţei care judecă infracţiunea la care se
referă.
Soluţia prevăzută de dispoziţiile sus arătate şi care nu poate face abstracţie de
prioritatea de competenţă a organelor însărcinate cu exercitarea acţiunii publice din oficiu,
este aceea a reunirii infracţiunilor conexe sau aflate în stare de indivizibilitate în faţa
organelor competente în soluţionarea acţiunii penale din oficiu care au fost primele sesizate.
În situaţia în care cazul de conexitate sau indivizibilitate atrage competenţe de grad
diferit (după natura faptelor sau calitatea făptuitorului), reunirea se va face la nivelul instanţei
superiore în grad. Ca efect al acestor dispoziţii penale, sesizarea procurorului cu mai multe
infracţiuni, din care unele foarte grave - cum ar fi luarea de mită - şi altele mai usoare, cum ar
fi insulta, comise în condiţii de conexitate, atrage potrivit art. 281 alin. (1) şi art. 35 din C.
proc .pen., valabilitatea sesizării procurorului pentru ambele infracţiuni, iar ca urmare acesta
va sesiza Tribunalul în mod valabil, prin rechizitor, şi cu privire la infracţiunea de insultă,
deşi în condiţii de neconexitate, persoana vătămată putea sesiza în mod valabil, conform art.
279 lit. (a), direct instanţa de judecată de nivel inferior, adică judecătoria competentă.
3.6. Retragerea plângerii prealabile
3.6.1. Noţiune. Natură juridică
Pe raţiuni de simetrie şi logică juridică, instituind din lipsa plangerii prealabile o
cauză de înlăturare a răspunderii penale, legiuitorul a procedat în mod similar şi pentru
ipoteza retragerii plângerii prealabile. Din acest punct de vedere, retragerea plângerii
115
prealabile ca instituţie reprezintă aceea cauză legală de înlăturare a răspunderii penale care
constă în manifestarea de vointă a persoanei vătămată de a renunţa, în condiţiile legii, la
plângerea prealabilă introdusă anterior.
Retragerea plângerii este reglementată ca natură juridică, efecte şi condiţii de
exercitare prin dispozitiile art. 131 C. pen. care, referindu-se atât la lipsa plângerii cât şi la
retragerea ei, conţine pe ansamblu multe dispoziţii cu incidenţă comună.
În mod distinct art. 131 alin. (2) prevede că: retragerea plângerii prealabile, de
asemenea, înlătură răspunderea penală.
3.6.2. Conditiile de valabilitate ale retragerii plangerii prelabile
Retragerea plângerii prealabile este subordonată întrunirii cumulative a mai multor
condiţii, referitoare la:
a) Persoana îndrituită a retrage plângerea
Persoana îndrituită nu poate fi decât persoana vătămată. În cazul în care persoana
vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau prezintă o capacitate de exerciţiu limitată,
retragerea plângerii prealabile va fi supusă aceloraşi condiţii de validitate ca şi cele necesare
pentru introducerea sa.
Considerăm, de asemenea, pentru simetrie de soluţie şi raţiune cu aceeaşi ipoteză, vizând
introducerea plângerii prealabile, ca persoana vătămată poate să-şi retragă plângerea
prealabilă şi printr-un mandatar special, care ar putea fi chiar apărătorul său.
Plângerea prealabilă nu poate fi retrasă însă, în mod valabil, în situaţia în care
exercitarea acţiunii penale s-a realizat de procuror, din oficiu, în condiţiile art. 131 alin. ultim.
Astfel, într-o speţă soluţionată prin decizia Şedintei Penale nr. 2067/ 26.07.1995, Curtea
Supremă a decis recent că, pentru savârşirea infracţiunii de viol împotriva unei minore,
retragerea plângerii prealabile nu înlătură răspunderea penală deoarece, potrivit art.131 alin.
ultim C. pen., în acest caz, acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu.
Situatia pare discutabilă pentru că prevederea din art. 131 alin. ultim C. pen. este instituită în
favoarea ocrotirii intereselor minorilor şi, ca atare, nu poate fi exercitată împotriva intereselor
legitime şi legale pe care le-ar avea la un moment dat victima - de a retrage acţiunea penală
exercitată în numele său.
b) Termenul înăuntrul căruia se poate face
Cât priveşte termenul sau intervalul de timp util în care persoana vătămată poate
retrage plâgerea prealabilă, aceasta se situeeaza între momentul depunerii sale şi acela al
intervenirii unei hotărâri judecatoreşti definitive. Cu toate acestea, retragerea plângerii va
116
putea oferi şi în acele cazuri în care, prin exercitarea unor căi de atac împotriva hotărârii
judecatoreşti definitive, s-ar putea ajunge la rejudecarea cauzei, deoarece aceasta implică
soluţionarea din nou a acţiunii penale.
Evident însă că retragerea plângerii prealabile nu mai poate produce nici un fel de
efecte în timpul executării hotarârii de condamnare.
c) Conţinutul şi caracterul acesteia
Manifestarea de voinţă a plângerii prealabile se poate exprima în mod expres sau tacit
(prezumat), ambele variante fiind reglementate de lege. Retragerea plângerii prealabile are
loc în mod expres, în cazurile în care, fie în scris (chiar prin act autentic) printr-o cerere
adresată organelor judiciare competente, fie printr-o declaratie orala neechivocă (cu condiţia
consemnării ei într-un act procedural corespunzator), persoana vătămată îşi exprimă voinţa de
a retrage plângerea prealabilă introdusă anterior.
Retragerea plângerii prealabile are loc în mod tacit (sau prezumat) atunci când lipsind
nejustificat la două termene consecutive de judecată, persoana vătămată îşi abandonează
acţiunea.
Această din urmă ipoteză este reglementată expres de dispoziţiile art. 284 C.proc. pen. Astfel,
în cazul infracţiunilor arătate în art. 279 alin. (2) lit. (a), lipsa nejustificată a părţii vătămate
de la două termene consecutive în faţa primei instanţe este considerată drept retragere a
plângerii prealabile.
Din examinarea textului sus menţionat rezultă că:
1) Aplicabilitatea acestuia este limitată numai la cazurile de neprezentare a părţii
vătămate la doua termene consecutive în faţa primei instanţe de judecată.
2) Sfera de acţiune a prezumţiei legale de abandonare a acţiunii se referă numai la
infracţiunile vizate de art. 279 lit. (a) (cu excluderea celor vizate de art. 279 lit. (b).
3) Lipsa plângerii persoanei vătămate trebuie să aibă un caracter nejustificat.
Pentru a fi valabilă, manifestarea de vointa a persoanei vătămate trebuia să se exprime în mod
liber şi necondiţionat, orice viciere a voinţei acesteia prin dol sau violenţă, dovedită ulterior,
putând atrage infirmarea soluţiei de încetare a procesului penal pronunţată în baza ei.
Una din condiţiile de fond extrem de inportante, esenţiale şi caracteristice unei
retrageri valabile a plângerii prealabile este ca aceasta să fie necondiţionată şi totală.
Retragerea plângerii prealabile este necondiţionată atunci când persoana vătămată nu-
şi subordonează efectele de îndeplinire de către făptuitor ori de către alte persoane, a unor
obligaţii - cum ar fi acoperirea daunei ce i s-a cauzat sau adoptarea unor alte atitudini, a unui
respect deosebit pe viitor persoanei vătămate sau realizarea oricăror alte condiţii de natură
117
materială ori morală.
Retragerea plângerii prealabile este totală atunci când se referă atât la înlăturarea completă şi
definitivaă a răspunderii penale, cât şi a celei civile, născute din infracţiunea vizată, cele doua
laturi ale procesului penal neputând fi scindate.
Ca o consecinţă directă a caracterului total al retragerii plângerii prealabile, aceasta va
produce efecte atât în cazul indivizibilitătii active, privind toate persoanele vătămate cât şi în
cazul indivizibilităţii pasive, privind pe toti participanţii, numai dacă retragerea este facută de
toate părţile vătaămate, în condiţiile unei renunţări complete şi necondiţionate, atât la
răspunderea penală, cât şi la cea civilă.
În contextul acestor cerinţe, caracterul neconditţionat al retragerii plângerii apare ca o
condiţie subordonată şi implicită aceleia ca retragerea să aibă un caracter total.
d) Organul judiciar în faţa căruia trebuie să se producă
Persoana vătămată trebuie să se adreseze de principiu organului judiciar competent să
soluţioneze acţiunea penală, în sensul dispunerii încetării procesului penal, cu alte cuvinte,
procurorului în faza urmăririi penale şi respectiv instanţei de judecată, pe al cărei rol se afla
cauza, în cursul judecăţii. Cerinţa este realizată şi atunci când în faza urmăririi penale, cererea
de retragere este formulată în faţa vreunuia din celalalte organe abilitate de art. 279 C. proc.
pen. (Organ de cercetare penală sau organ de urmărire penală anume desemnat să primească
plângerea prealabilă) sau atunci când, în faza judecatii, cauza trece prin declinare de la un
organ judiciar la altul.
3.6.3. Efectele retragerii plangerii prealabile
În sistemul legislaţiei noastre penale şi procesual penale, atunci când retragerea
plângerii penale are loc în condiţiile prevăzute de lege, se produce atât stingerea dreptului
statului de a trage la răspundere penală pe făptuitor, cât şi a dreptului persoanei vătămate de a
mai introduce o nouă plângere prealabila pentru aceeaşi faptă, fiind definitiv înlăturată atât
răspunderea penală, cât şi răspunderea civila generată de aceasta.
Pe cale de consecinţă, persoana vătămată nu mai poate reveni cu o nouă plângere
prealabilă pentru aceeaşi faptă penală, decât în condiţiile în care organele judiciare
competente ar stabili că retragerea plângerii nu a fost expresia voinţei sale libere, ci rezultatul
constrângerii unor voinţe străine, care au acţionat hotarâtor asupra sa prin dol sau violenţă. În
toate aceste cazuri reluarea acţiunii penale poate avea loc numai cu condiţia ca dolul sau
violenţa să fie stabilite de autoritatea judiciară competentă, în raport cu distincţiile pe care le
impun fiecare viciu de consimţamânt în parte.
118
Efectele retragerii plângerii prealabile asupra răspunderii penale au un caracter in rem,
iar nu in personam. Pe cale de consecinţă, pentru a-şi produce efectele de împiedicare a
continuării procesului penal, retragerea plângerii trebuie să se facă cu privire la toţi
participanţii şi de către toate persoanele vătămate (dacă, în caz de pluralitate de persoane
vătămate, s-au introdus mai multe plângeri).
În acest sens, art.131 alin. 3 C. pen. prevede expres că fapta care a adus vătămarea
mai multor persoane va atrage în continuare răspunderea penală a făptuitorului, chiar daca
plângerea prealabilă se menţine de către una din ele, iar art. 131 alin. 4 C.pen., că fapta va
atrage, în continuare, răspunderea penală a tuturor participanţilor la savârşirea ei, chiar dacă
plângerea prealabila se menţine numai cu privire la unul din ei: intrând în acţiune pentru
prima situaţie principiul solidaritătii active a mai multor persoane vatamate, iar pentru a doua
situatie principiul solidaritatii pasive a mai multor participanti la aceeasi fapta.
Retragerea plangerii prealabile produce efecte si asupra actiunii civile alaturate
procesului penal, conditia ca retragerea plangerii sa fie totala, presupunand atat retragerea
actiunii penale cat si a celei civile, solutionarea distincta sau diferita a celor doua actiuni
nefiind admisa.
În litertura juridică de specialitate, s-a susţinut, întemeiat, că retragerea plângerii
prealabile nu poate privi decât acţiunea penală, acţiunea civilă putând fi exercitată224. În
sprijinul acestei opinii au fost invocate dispoziţiile Codului penal care, în legătură cu
plângerea prealabilă, nu prevăd nimic privitor la acţiunea civilă, comparativ cu dispoziţiile
privind împăcarea părţilor.
Nu se înlătură răspunderea penală dacă retragerea plângerii prealabile este făcută sub
condiţia unor reparaţii civile, a conduitei ulterioare pozitive faţă de persoana vătămată etc.
4. Împăcarea păr ţilor
4.1. Noţiune şi caracterizare
Instituţia împăcării părţilor este strâns legată de instituţia plângerii prealabile fiindcă
doar cu o excepţie ( seducţia – art. 199 C. pen) în care împăcarea părţilor înlătură răspunderea
penală, deşi acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, pentru toate celelalte situaţii
împăcarea este prevăzută la infracţiunile la care acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
224
T J Braşov, d.p. nr. 1347/1972, în RRD nr. 8/1973, p. 173 citata în C. Mitrache, C.Mitrache, op.cit.p.363
119
Împăcarea părţilor are loc după ce a fost introdusă plângerea prealabilă. Atâta timp cât
plângerea prealabilă nu a fost introdusă, împăcarea părţilor – ca instituţie juridică ce înlătură
răspunderea penală nu poate fi incidentă deoarece victima şi infractorul nici nu sunt părţi,
nefiind pusă în mişcare acţiunea penală, iar înlăturarea răspunderii penale se datorează lipsei
plângerii prealabile.
Împăcarea părţilor reprezintă actul bilateral, înţelegerea ce intervine între infractor
şi victima infracţiunii, în cazurile prevăzute de lege de a pune capăt conflictului născut din
săvârşirea infracţiunii, înlăturând răspunderea penală şi consecinţele civile ale faptei225.
4.2. Condiţiile împăcării părţilor
Împăcarea părţilor, pentru a conduce la înlăturarea răspunderii penale, trebuie să
îndeplinească anumite condiţii:
a) să intervină pentru cazurile prevăzute de lege: împăcarea părţilor este posibilă
numai în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede această modalitate prin menţiunea
„împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală”, menţiune prevăzută de regulă în aliniatul
final al articolului care incriminează fapta (art. 180 alin final, art. 181 alin. final, art. 184 alin
final, art. 192 alin. final, art. 193, al. final, art. 195, al. final).
b) împăcarea părţilor reprezintă un act bilateral, întrucât intervine între două părţi,
persoană vătămată şi învinuit sau inculpat, spre deosebire de ratragerea plângerii prealabile
care este un act unilateral şi care emană de la persoana vătămată.
Împăcarea părţilor este prevăzută de lege la toate infracţiunile pentru care acţiunea
penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate cu câteva excepţii:
este cazul infracţiunii de seducţie prevăzută la art. 199 C. pen. şi cazurile în care persoana
vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiun ori cu capacitate de exerciţiu
restrânsă iar acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu conform art. 132. alin. (3) C.
pen.
c) împăcarea este personală. Această caracteristică decurge din caracterul personal al
dreptului de a face plângere prealabilă şi, mai mult, decurge din însăşi raţiunea acestei
instituţii, de a pune capăt conflictului personal dintre infractor şi victima infracţiunii226. Dacă
victima este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu, împăcarea se realizează între
reprezentantul legal al părţii vătămate şi infractor, iar când persoana vătămată are capacitate
225
C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ediţia a VIII-a, Editura Universul juridic,
Bucureşti, 2010, p.364 226
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 365
120
restrânsă de exerciţiu, împăcarea se realizează tot personal, aceasta având nevoie doar de
încuviinţarea reprezentantului legal care asistă la împăcare.
Împăcarea produce efecte in personam, adică numai cu privire la infractorul cu care
victima s-a împăcat, spre deosebire de retragerea plângerii prealabile care produce efecte in
rem.
d) Împăcarea trebuie să fie totală
Deşi nu este prevăzută expres în lege, această condiţie decurge din finalitatea
instituţiei, din interpretarea art. 284, al. 5 C. proc.pen.227. Împăcarea părţilor este totală atunci
când are în vedere stingerea conflictului între părţi atât în aspectul său penal cât şi civil.
Condiţia împăcării părţilor de a fi totală nu are în vedere, în cazul pluralităţii de infractori,
împăcarea cu toţi, ci chiar şi numai cu unul, ori cu unii infractori, pentru ceilalţi putând
interveni răspunderea penală.
e) Împăcarea părţilor trebuie să fie definitivă, adică să nu mai existe o cale de
revenire asupra ei. Cum împăcarea presupune acordul liber şi nestingherit de a stinge
conflictul dintre părţi, dacă acest acord a fost smuls prin dol sau violenţă – dovedită- asupra
împăcării se poate reveni228
f) Împăcarea părţilor trebuie să fie necondiţionată pentru a conduce la înlăturarea
răspunderii penale. În faţa instanţei, împăcarea nu poate fi condiţionată, iar dacă se impune
repararea prejudiciului cauzat, instanţa poate acorda un termen în carea infractorul să repare
prejudiciul iar apoi împăcarea intervenită între părţi să fie necondiţionată.
g) Împăcarea părţilor poate interveni oricând, dar nu mai târziu de momentul
rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti. Părţile se pot împăca şi după pronunţarea
hotărârii de către instanţa de fond dar în acest caz părţile trebuie să declare recurs pentru a
împiedica rămânerea definitivă a hoărârii, iar împăcarea va interveni în cursul judecării
recursului.
h) Împăcarea părţilor trebuie să fie expresă, ea nu poate fi dedusă din alte situaţii sau
fapte.
4.2. Efectele juridice ale împăcării părţilor.
Împăcarea părţilor, potrivit art. 132 alin. 1 C. pen, în cazurile prevăzute de lege,
înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă, efecte care scot în evidenţă natura
juridică a împăcării părţilor – cauză care înlătură răspunderea penală a infractorului. Având în
227
Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 365 228
Persoana interesată are deschisă acţiunea în anulare în ipoteza în care declaraţia de împăcare a fost viciată
121
vedere şi caracterele sale de a fi totală şi necondiţionată, împăcarea părţilor înlătură şi
răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat prin infracţiune.
Efectele împăcării părţilor cu privire la aspectul penal şi civil al procesului se produc
din momentul realizării împăcării.