Drept Penal Partea Generala Sinteza Licenta[1]

Lect. univ. drd. Drugă Dan Florin

DREPT PENAL. PARTEA GENERAL Ă

Sinteză pentru pregătirea examenului de licență, sesiunea iulie 2012,

Facultatea de Drept, Universitatea ”Petre Andrei” din Iași

2

Capitolul I – Infrac țiunea

Secțiunea I – Noțiunea de infracțiune

Instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt: infracţiunea, răspunderea penală

şi pedeapsa (în instituţia pedepsei înţelegând că sunt incluse toate sancţiunile de drept penal

pedepsele, măsurile educative şi măsurile de siguranţă), între acestea existând o strânsă

legătură. Fără existența infracțiunii nu poate exista instituția răspunderii penale, iar fără

răspundere penală nu se poate concepe aplicarea unei pedepse.1

Conceptul de infracțiune, desemnează norma de incriminare, adică fapta descrisă

de legea penală împreună cu elementele sale constitutive care definesc în ansamblul lor o

anumită infracțiune. La stabilirea faptelor care urmează să fie interzise sau impuse, legiuitorul

are în vedere realitatea obiectivă, fapte care au fost săvârșite și care provoacă temerea că s-ar

putea repeta.2

Prin incriminare, se indică destinatarilor normei penale conduita lor față de

anumite valori sociale, acțiunile interzise sau ordonate pentru apărarea valorilor sociale

respective. De aceea, operațiunea de incriminare trebuie să prezinte o exprimare concisă,

completă, explicită și clară.3

În doctrina penală au fost formulate mai multe puncte de vedere cu privire la

noțiunea de infracțiune.

Astfel, infracțiunea este o faptă a omului prin care se înfrânge o normă imperativă

și se aduce atingere unei valori sociale și pentru care cel ce a săvârșit o astfel de faptă

urmează să suporte o pedeapsă.4

Într-o altă accepțiune, infracțiunea este și fapta descrisă de legea penală cu

elementele sale componente.

De asemenea, într-o altă opinie, infracțiunea este o instituție a dreptului penal, care

alături de sancțiuni și răspunderea penală formează pilonii dreptului penal.

Noțiunea de infracțiune primește și o definiție legală în dreptul penal românesc,

spre deosebire de alte sisteme juridice. Ea este definită de dispozițiile art. 17 alin. 1 C. pen.

Infracțiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de

1 Ion Ristea, Drept penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2011, p. 69;

2 Ion Ristea, op. cit., p. 69;

3 George Antoniu, Reflecții asupra conceptului de infracțiune, SCJ nr. 2/1980, p. 144;

4 Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, Drept penal. Partea generală, Editura Universul Juridic, București, 2011,

p. 67;

3

legea penală. Raportat la ordinea juridică a altor state, definiția infracțiunii nu are o concepție

unitară, în sensul de a exista o definiție legală, de aceea și prezența unei astfel de definiții în

codurile penale diferă de la o țară la alta.5

Având în vedere definițiile enunțate în precedent, noțiunea de infracțiune poate fi

interpretată sub mai multe aspecte: material, uman, social, moral-politic și juridic. Material,

pentru că reprezintă o manifestare exterioară a individului; uman, pentru că este o activitate

omenească exterioară; social, deoarece se îndreaptă împotriva relațiilor sociale și pentru că

este o activitate care se desfășoară în cadrulș societății; moral-politic, pentru că vădește

atitudinea morală și politică a făptuitorului față de valorile sociale; juridic, pentru că

reprezintă o încălcare a unei norme juridice penale.6

Definind în mod legal infracțiunea, cei care vor aplica legea penală au la dispoziție

o normă prin care să poată observa dacă faptele concrete îndeplinesc cele trei trăsături

esențiale, în caz contrar fapta nefiind infracțiune, iar făptuitorul neputând fi sancționat.

În ceea ce privește natura juridică a infracțiunii, se poate spune, într-o primă

apreciere, că ea este un fapt juridic constitutiv de răspundere penală. Aceasta pentru că

infracțiunea este unicul temei al răspunderii penale, principiu consacrat și legal.7 Dintr-un alt

punct de vedere, natura juridică a infracțiunii se compune dintr-un temei de fapt și unul de

drept. Temeiul de fapt îl reprezintă o acțiune sau inacțiune ce modifică realitatea socială, o

faptă reală, săvârșită în mod obiectiv, și căreia îi corespunde un anumit temei de drept, ce

determină o anumită încadrare juridică.8

Secțiunea a II-a – Trăsăturile esențiale ale infracțiunii

Fiind o manifestare social-umană, infracţiunea prezintă anumite trăsături esenţiale,

comune tuturor infracţiunilor şi care alcătuiesc conţinutul noţiunii de infracţiune.

5 Constantin Butiuc, Instituții de drept penal, vol. II, Editura Lumina Lex, București, 2003, p. 9 – 12; De

exemplu, în prezent, în țările occidentale din sistemul romano germanic, codurile penale (cum ar fi cel francez, italian, spaniol, elevețian sau cel belgian) nu cuprind definiții ale infracțiunii; 6 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal roman – partea general, ediție revăzută și adăugită,

Editura Universul Juridic, București, 2007, p. 103; 7 Conform art. 17 alin. 2 C. pen.;

8 Ion Oancea, Tratat de drept penal. Partea general, Editura All, București, 1994, p. 96 – 97;

Matei Basarab, Drept penal român – partea generală, vol. I, Editura Fundației Chemarea, Iași, 1992, p.139 – 140;

4

A. Fapta care prezintă pericol social.

Din definiția noțiunii de infracțiune rezultă că aceasta este o faptă a omului, ce

poate consta într-o acțiune sau inacțiune, deci un act de conduită exterioară acestuia, având o

existență materială obiectivă.

Prin faptă se înţelege, în primul rând, un act, o acţiune sau inacţiune, care, prin

natura lor sau prin urmările produse, este susceptibilă de a fi percepută de simţurile omului.

Un simplu gând sau orice alt proces psihic neexteriorizat nu constituie o faptă, întrucât ele nu

sunt percepute de simţurile noastre.

În al doilea rând, prin faptă se înţelege nu numai un act, o acţiune sau inacţiune, ci

şi urmarea acestora, adică acea modificare pe care actul, acţiunea sau inacţiunea au

produs-o sau puteau să o producă în lumea exterioară.

În sfârşit, în al treilea rând, fapta nu poate fi concepută decât ca un rezultat al unei

acţiuni sau inacţiuni a omului, produs efectuat, deci, de om sau de o energie pusă în mişcare

de el.9

Pe cale de consecinţă, rezultă că, în sensul dreptului penal, evenimentele naturii ori

reacţiile animalelor sunt excluse din sfera faptelor penale, în afară de cazul când omul se

serveşte de acestea pentru comiterea faptelor (de exemplu, rupe un dig, asmute un câine ori

deschide în mod intenţionat cuşca în care se află un animal sălbatic etc.). Nici hotărârea de a

săvârşi o infracţiune, atâta timp cât nu este manifestată în afară, deci câtă vreme rămâne

neexteriorizată, nu poate fi considerată ca o faptă. De asemenea, sentimentele ostile (de

exemplu, duşmănia cuiva faţă de o persoană) nu pot fi socotite fapte în înţelesul dreptului

penal.10

Pericol social prezintă orice activitate contrară normelor în vigoare, căci împiedică

normala desfășurare a relațiilor sociale.

Potrivit art. 18 C. pen., în înțelesul legii penale, fapta care prezintă pericol social

este orice acțiune sau inacțiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile sociale

apărate de legea penală prevăzute în art. 1 C. pen. și pentru a cărei sancționare este necesară

aplicarea unei pedepse. Fapta aduce atingere valorilor sociale atunci când vatămă efectiv sau

când pune în pericol aceste valori, creând posibilitatea producerii unor urmări dăunătoare

pentru ele. Totodată, pericolul social este apreciat în funcție de următoarele elemente: modul

și mijloacele de săvârșire a faptei, scopul urmărit de făptuitor, împrejurările în care fapta a

9 Constantin Butiuc, op. cit., p. 13 – 18; Narcis Giurgiu, op. cit., p. 110 – 114;

10 Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 68 – 69;

5

fost comisă, urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum și persoana și conduita

făptuitorului.11

Pericolul social poate îmbrăca două forme: generic (sau abstract) și concret.

Pericolul social generic sau abstract este apreciat de legiuitor în momentul definirii

faptelor periculoase drept infracțiune. Aceasta se face ținând cont de: însemnătatea valorii

sociale ocrotite, de frecvența faptelor, de gravitatea abstractă a vătămării ce i se poate aduce

acelei valori sociale, precum și de împrejurările în care pot fi realizate faptele definite ca

infracțiuni.

Pericolul social concret este cel ce rezidă la momentul săvârșirii faptei și este

apreciat de judecător în momentul pronunțării hotărârii de condamnare sau achitare, în caz

că pericolul social concret nu este cel al unei infracțiuni. Aprecierea gradului de pericol

social se face conform criteriilor prevăzute de art. 72 C. pen. (criteriile generale de

individualizare), care sunt: dispozițiile părții generale a Codului penal, limitele de pedeapsă

fixate în partea specială, gradul de pericol social concret al faptei săvârșite, persoana

infractorului (cu toate aspectele ce țin de aceasta, și anume. Viața sa socială, pregătirea

profesională, eventualele antecedente penale etc.) și împrejurările care agravează sau

atenuează răspunderea penală.

În ceea ce privește această trăsătură a infracțiunii, ea nu este unanim acceptată în

doctrină, considerându-se de către unii autori12 că ignoră principiul separației puterilor în stat,

că nesocotește în mod vădit principiul legalității și că reprezintă, în realitate, o sursă de

subiectivism și inegalitate în aplicarea legii penale.

Fiind o trăsătură a infracțiunii, dacă ea nu există, atunci fapta nu poate constitui

infracțiune. În aceste situații se consideră că avem de a face cu o cauză care înlătură

caracterul penal al faptei, prin înlăturarea pericolului social. De aceea, în situația în care,

datorită pericolului social scăzut al faptei comise, instanța achită pe făptuitor, va aplica

acestuia sancțiunile cu caracter administrativ prevăzute de art. 91 C. pen., și anume:

mustrarea, mustrarea cu avertisment și amenda de la 10 la 1.000 lei. Aceasta nu transformă

fapta într-o contravenție, astfel că pentru ea nu se vor aplica dispozițiile dreptului

administrativ în această materie.13 În legătură cu aplicarea sancțiunilor administrative este de

remarcat că, dată fiind natura lor, ele pot fi aplicate și de către procuror în timpul urmăririi

penale. În acest caz, dacă au fost comise mai multe fapte concurente, dar care toate împreună

11

Conform art. 18¹ alin. 2 C. pen., 12

Vasile Dobrinoiu ș.a., Drept penal – partea generală, Editura Europa Nova, București, 1999, p. 113 -114, 13

Florea Ivan, Pericolul social, în RDP nr. 3/1998, p. 127 – 129,

6

sunt apreciate ca fiind lipsite de pericol social, atunci procurorul va aplica o singură sancțiune

cu caracter administrativ și nu atâtea sancțiuni câte fapte au fost comise.14

B. Fapta săvârșită cu vinovăție.

Pentru existenţa infracţiunii nu este suficientă săvârşirea unei fapte care prezintă

pericol social, ci este necesar ca fapta să fie comisă cu vinovăţie.

Vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a autorului faptei faţă de faptă și de

urmările ei.15 Vinovăția este rezultatul interacțiunii a doi factori: conștiința (factorul

intelectiv), deoarece aceasta presupune o atitudine conștientă a făptuitorului care își dă seama

de reprezentarea acțiunilor sau inacțiunilor sale și voința (factorul volitiv), căci aceste acțiuni

sau inacțiuni angrenează energia fizică a făptuitorului pentru realizarea rezultatelor

urmărite.16

Prezența celor doi factori este o condiție esențială a vinovăției, care nu poate exista

fără aceștia. Între factorul de conştiinţă şi factorul de voinţă există o legătură de

interdependenţă. Voinţa condusă de conştiinţă mobilizează şi dinamizează energiile necesare

în vederea şi pentru punerea în executare a hotărârii luate. Vinovăţia presupune deci un act de

conştiinţă, o atitudine a conştiinţei în raport cu urmările faptei şi un act de voinţă, sub

impulsul căruia este realizată fapta.

Având în vedere existența și acțiunea celor doi fatori subiectivi, vinovăția poate fi

definită ca fiind atitudinea psihică a persoanei care, săvârșind cu voință neconstrânsă o

faptă care prezintă pericol social, prevăzută de legea penală, a avut în momentul executării,

reprezentarea faptei și a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deși nu a avut

reprezentarea faptei și a urmărilor, a avut posibilitatea reală a acestei reprezentări.17

Formele vinovăției. În ştiinţa dreptului penal se face distincţie între două forme

tipice de vinovăţie: intenţia şi culpa, la care se adaugă, în unele cazuri speciale, o formă

mixtă, denumită intenţie depăşită sau praeterintenţie. Vor exista deci fapte săvârşite cu

intenţie, fapte săvârşite din culpa şi fapte săvârşite cu formă mixtă, intenţie şi culpă

(praeterintenţie).

14

Potrivit Deciziei nr. XXXV (35) din 06 noiembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată într-un recurs în anulare – a se vedea lucrarea Jurisprudența instanței supreme în unificarea practicii judiciare, Editura Universul Juridic, București, 2008, p. 354 – 356; 15

Lavinia Vlădilă, Olivian Mastcan, op. cit., p. 69; 16

Vasile Dobrinoiu ș.a., op. cit., p. 18 – 20, Matei Basarab, op. cit., p. 138; 17

Ion Ristea, op. cit., p. 73;

7

Intenția și modalitățile sale

Potrivit art. 19 alin. 1 pct. 1 C. pen., ”Fapta este săvârșită cu intenție când

infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei

fapte;

b) prevede rezultatul faptei sale și deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea

producerii lui.”

Din definiția legală a intenției rezultă că aceasta prezintă două modalități, și

aunme: intenția directă și intenția indirectă.

Intenția directă este acea modalitate a intenției în care infractorul prevede

rezultatul faptei și urmărește producerea lui. Pentru existenţa intenţiei directe este necesar ca

rezultatul urmărit să corespundă rezultatului firesc al unei fapte care prezintă pericol social şi

acel rezultat să fi fost prevăzut de făptuitor, indiferent de condiţiile în care s-a conceput

acesta. Prin prevederea rezultatului se înțelege că făptuitorul are reprezentarea urmărilor pe

care le produce fapta sa ilicită. Această prevedere trebuie să fie reală și efectivă. Prevederea

este rezultatul experienței de viață a persoanei după care o faptă săvârșită în anumite condiții

produce cu necesitate un anumit rezultat.18 Intenția directă rezultă din materialitatea faptei,

adică din modul și împrejurările de comitere a faptei, din mijloacele folosite, cât și din

conduita făptuitorului anterior, concomitent sau posterior săvârșirii faptei.19

Intenția indirectă este acea modalitate a intenției potrivit căreia infractorul prevede

rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui. Intenția

indirectă este posibilă numai în cazul unor acțiuni sau inacțiuni care prin felul lor sau datorită

modului în care sunt săvârșite pot produce două sau mai multe rezultate. În aceste cazuri, cel

care urmărește unul dintre rezultate, dar prevede ca posibile și celelalte rezultate și totuși

efectuează acțiunea sau inacțiunea respectivă, implicit acceptă riscul eventualei produceri a

rezultatelor neurmărite.20 În cazul acestei modalități a intenției, subiectul nu ia ncio măsură

pentru ca cealaltă urmare, eventuală să nu se producă, ci acceptă producerea ei ca preț al

producerii primului rezultat.21

18

Ion Ristea, op. cit., p. 73; 19

Ilie Pascu, Drept penal. Partea generală, ediția a 2-a, Examinarea instituțiilor fundamentale ale Dreptului penal, potrivit dispozițiilor Codului penal în vigoare și ale noului Cod penal, Editura Hamangiu, București, 2009, p. 112 – 113; 20

V. Dongoroz și colab., Explicații teoretice ale Codului penal român. Partea generală, Editura Academiei, 1969, p. 118; 21

George Antoniu, Trăsăturile distinctive ale intenției indirecte, în RDP nr. 12/1974, p. 22 – 27;

8

În teoria dreptului penal se cunosc şi alte modalităţi ale intenţiei, după cum

urmează:

- intenţia simplă, când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte

producerea lui și intenția calificată, când făptuitorul urmărește producerea rezultatului în

vederea realizării unui scop prevăzut în norma de incriminare (de exemplu: omorul săvârșit

pentru a comite sau ascunde săvârșirea unei tâlhării sau piraterii – art. 176 lit. d C. pen.):

- intenția spontană, caracterizată prin aceea că executarea acțiunii incriminate are

loc imediat după luarea hotărârii de a o săvârși și intenția premeditată, caracterizată prin

existența unui interval de timp între luarea hotărârii infracționale și punerea ei în executare,

interval în care făptuitorul a chibzuit asupra momentului, modului, mijloacelor de realizare,

efectuând și unele acte de pregătire;

- intenția unică, caracterizată prin aceea că făptuitorul a hotărât să săvârșească o

singură faptă și intenția complexă, făptuitorul urmărește realizarea mai multor infracțiuni sau

a urmărit să producă mai multe rezultate socialmente periculoase;

- intenție inițială,când făptuitorul prevede rezultatul de la început și supravenită, în

timpul executării unei infracțiuni, infractorul prevede ca posibil un alt rezultat decât cel

inițial.22

Importanța calificării lor rezidă în modul de individualizare a pedepsei.

Culpa și modalitățile sale

Potrivit prevederilor art. 19 alin. 1 pct. 2 C. pen., ”Fapta este săvârșită din culpă

când infractorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se

va produce;

b) nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.”

Culpa prezintă și ea tot două modalități normative, și anume: culpa cu prevedere

(ușurință) și culpa simplă (neglijența).

Culpa cu prevedere sau ușurință reprezintă acea modalitate a culpei în care

infractorul a prevăzut rezultatul posibil al faptei sale, nu a acceptat acest rezultat, socotind

fără temei că nu se va produce.

Dintre faptele ce pot fi săvârșite cu această formă de vinovăție, cele mai des

întâlnite sunt accidentele de circulație.23

22

Ion Ristea, op. cit., p. 74 – 75; 23

Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 70;

9

Pentru existența culpei cu prevedere (ușurință) trebuie întrunite cumulativ

următoarele condiții:

- infractorul a prevăzut posibilitatea producerii unui rezultat periculos ca urmare a

activității desfășurate, rezultat pe care însă nu l-a urmărit și nu l-a acceptat;

- infractorul a socotit fără temei că rezultatul nu se va produce.

Culpa cu prevedere (ușurință) se aseamănă cu intenția indirectă, în sensul că

infractorul prevede ca posibil rezultatul faptei sale, cu deosebirea că în cazul intenției

indirecte, el acceptă rezultatul, în timp ce în cazul culpei cu prevedere, nu îl acceptă,

considerând că acesta va putea fi evitat, însă în final rezultatul nu a putu fi evitat.

Specific culpei cu prevedere este că infractorul se bazează pe elemente reale

(experiență, pricepere etc.) care ar fi putut să prevină producerea rezultatului. Dacă s-ar baza

pe întâmplare ori pe noroc, ar atrage răspunderea sa pentru o faptă comisă cu intenției

indirectă. De exemplu, dacă conducătorul unui autovehicul, fiind începător, ar circula pe un

drum public aglomerat cu viteză excesivă și ar ucide o persoană, bazându-se pe noroc sau

întâmplare fericită pentru a evita accidentul, el va răspunde pentru omor cu intenție

indirectă.24

Culpa simplă (neglijența) reprezintă acea modalitate a culpei în care infractorul nu

prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să-l prevadă.

Pentru existența culpei simple (prin neglijență) trebuie îndeplinite cumulativ două

condiții:

- infractorul nu a prevăzut rezultatul faptei sale (nu a avut reprezentarea

rezultatului, nu a crezut că acesta s-ar putea produce),

- infractorul trebuia și putea să prevadă rezultatul care s-a produs.

Pentru stabilirea vinovăției în modalitatea culpei cu neglijență se folosesc două

criterii: criteriul obiectiv, prin care se urmărește să se constate dacă făptuitorul trebuia să

prevadă rezultatul socialemte periculos, și criteriul subiectiv, utilizat pentru a verifca dacă

făptuitorul a avut, în momentul comiterii faptei, posibilitatea să prevadă acest rezultat.25

În afara modalităților culpei prevăzute de legea penală, doctrina penală face și alte

distincții, a căror existență poate fi avută în vedere la individualizarea pedepsei.26 Astfel, se

face distincție între culpa imediată (când comportarea culpabilă a autorului a produs imediat

rezultatul) și culpa mediată (când rezultatul culpabil se produce prin intermediul comportării 24

Ion Ristea, op. cit., p.75; Ilie Pascu, op. cit., p. 116; 25

Ilie Pascu, op. cit., p. 116 – 117; 26

C. Bulai, B. Bulai, Manual de drept penal. Partea general,Editura Universul Juridic, București, 2007, p. 163 – 164;

10

din culpă a mai multor persoane); culpa constând din imprudență (nesocotință, adică din

modul superficial în care s-a acționat), din nepricepere, din nedibăcie, din nerespectarea

dispozițiilor legale, din indiferență. Sub aspectul intensității, culpa poate să se înfățișeze ca o

culpă gravă (când orice persoană cu un minimum de diligență ar fi prevăzut rezultatul), ca o

culpă ușoară (când rezultatul putea fi prevăzut numai dacă depunea un efort mai mare; ca o

culp foarte ușoară (când rezultatul nu putea fi prevăzut decât dacă se depunea un efort

deosebit, se manifestaun simț de prevedere ieșit din comun).27

Praeterintenția (intenția depășită)

Este o formă mixtă sau compusă, care reuneşte atât intenţia, cât şi culpa în același

timp. Aceasta nu este o modalitate normativă, căci ea nu este definită de către niciun text de

lege, însă se deduce din modul în care sunt definite anumite infracțiuni, din partea specială a

Codului penal.28

Praeterinteția sau intenția depășită există atunci când făptuitorul săvârşeşte cu

intenţie o faptă prevăzută de legea penală, dar se produce un rezultat mai grav sau un rezultat

suplimentar faţă de acela prevăzut şi urmărit, astfel încât intenţia iniţială a făptuitorului a fost

depăşită (exemplu, persoana care loveşte o altă persoană, iar aceasta, pierzându-şi echilibrul,

cade şi, izbindu-se cu capul de pardoseala de ciment, încetează din viaţă). Aşadar, în această

situaţie, făptuitorul, urmărind producerea unui anumit rezultat, săvârşeşte o faptă ce constituie

elementul material al unei infracţiuni (primum delictum), însă produce un rezultat mai grav

sau suplimentar, specific unei infracţiuni mai grave sau o variantă mai gravă a aceleiaşi

infracţiuni (majus delictum).

Noul Cod penal introduce și definiția praeterintenției în cadrul art. 16 alin. 5.

În doctrina penală se cunosc două feluri de infracțiuni praeterintenționate, și

anume: infracțiuni praeterintenționate propriu-zise (de exemplu: vătămarea corporală gravă,

lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte) și infracțiuni cu urmări praeterintenționate (de

exemplu: violul care a avut ca urmare vătămarea gravă a integrității corporale ori moartea sau

sinuciderea victimei; tâlhăria care a avut ca urmare moartea victimei etc.).

C. Fapta să fie prevăzută de legea penală

Potrivit art. 17 C. pen., pentru ca o faptă care prezintă pericol social și care a fost

săvârșită cu vinovăție să constituie infracțiune, trebuie ca acea faptă să fie prevăzută de legea

penală.

27

Ilie Pascu, op. cit., 117 – 118; 28

Lavinia Vlădilă, Olivian Mastcan, op. cit., p. 71;

11

Potrivit dispozițiilor din Constituție, o faptă este considerată a fi prevăzută de legea

penală când este incriminată printr-o lege organică adoptată de Parlament în condițiile

specifice acestei categorii de acte normative.29

O faptă se consideră ca fiind prevăzută de legea penală atunci când o dispoziție din

această lege precizează în ce condiții acea faptă (acțiune sau inacțiune) este considerată ca

fiind infracțiune.

Fapta prevăzută de legea penală nu este prin ea însăși infracțiune, ci poate fi

considerată ca atare, numai dacă se constată că sunt îndeplinite și celelalte trăsături esențiale

ale infracțiunii, respectiv pericolul social și săvârșirea ei cu vinovăție.

Secțiunea a III-a – Conținutul infrac țiunii

Noțiunea de conținut al infracțiunii30

Pentru ca o faptă să constituie infracțiune, ea trebuie să prezinte conținutul unei

anumite infracțiuni.

Conținutul infracțiunii poate fi definit ca totalitatea condițiilor sau elementelor

prevăzute de lege pentru caracterizarea unei fapte ca infracțiune. Aceasta nu se confundă cu

trăsăturile esențiale ale acesteia, care își găsesc reflectarea în orice conținut, punând în

evidență caracterul penal al faptei comise.

Conținutul infracțiunii poate îmbrăca două aspecte:

- conținutul legal – cel descris prin norma de incriminare și care cuprinde condițiile

obiective și subiective în care o faptă devine infracțiune;

- conținutul concret – cel al unei fapte determinate, săvârșită în realitatea obiectivă

de către o persoană și care se înscrie prin elementele sale în tiparul abstract prevăzut în norma

de incriminare.

De asemenea, în doctrina penală se face deosebire între conținutul juridic al

infracțiunii și conținutul constitutiv. Conținutul constitutiv al infracțiunii cuprinde numai

condițiile cerute de lege, cu privire la actul de conduită interzis, pe care le realizează

infractorul prin săvârșirea faptei sau care devin relevante prin săvârșirea faptei. Conținutul

juridic poate cuprinde, pe lângă conținutul constitutiv, și condiții privitoare la celelalte

elemente. 29

Ion Ristea, op. cit., p. 77; Ilie Pascu, op. cit., p. 120; 30

Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 72 – 73;

12

Factorii infracțiunii. Condițiile preexistente infracțiunii31

Obiectul infracțiunii. Obiectul infracțiunii este un factor preexistent, necesar

oricărei infracțiuni. Lipsa acestuia conduce la inexistența infracțiunii. De regulă, obiectul

infracțiunii rezultă din însăși descrierea faptei incriminată. Când, la unele infracțiuni din

conținutul legal lipsesc referiri cu privire la obiectul infracțiunii, acesta se deduce indirect din

descrierea faptei, urmărindu-se scopul săvârșirii faptei, cerința producerii unei anumite

urmări etc.32

În doctrina penală, obiectul infracțiunii este considerat ca fiind valoarea socială și

relațiile sociale create în jurul acestei valori, care sunt periclitate sau vătămate prin fapta

infracțională.33 Ideea de valoare socială presupune însușirea unui bun de a satisface nevoile

vitale ale oamenilor sau atribut acordat unor stări, situații, calități în măsura în care acestea

erau de natură să satisfacă cerințele membrilor grupului. Potrivit unor autori italieni, obiectul

juridic al infracțiunii nu cuprinde doar entități materiale, ci și nemateriale și chiar valori

spirituale. De aici rezultă și împărțirea infracțiunilor în infracțiuni de rezultat și infracțiuni de

pericol, căci valorile ocrotite și care fac parte din obiectul juridic al infracțiunii pot fi supuse

atât unei agresiuni efective, cât și amenițate cu producerea unui rezultat dăunător.34

Valorile sociale protejate de legea penală sunt cele indicate în art. 1 C. pen.

România, suveranitatea, independența, unitatea și indivizibilitatea statului, persoana,

drepturile și libertățile acesteia, proprietatea, precum și întreaga ordine de drept.

În literatura juridică de specialitate, obiectul juridic este prezentat sub mai multe

aspecte, după gradul mai întins sau mai restrâns de relații sociale născute în legătură cu

valoarea socială ocrotită și care este periclitată ori vătămată prin infracțiune.

Obiectul juridic general este format din totalitatea relațiilor sociale ocrotite prin

normele dreptului penal.

Obiectul juridic generic (de grup) este format din grupul de valori sociale de

aceeași natură ocrotite prin normele de drept penal. În funcție de acesta sunt împărțite

infracțiunile în partea specială a Codului penal, pe titluri și capitole. Astfel, regăsim în cod,

infracțiuni contra vieții, contra patrimoniului, contra înfăptuirii justiției etc.

Obiectul juridic specific este reprezentat de valoarea socială concretă căreia i se

aduce atingere prin săvârșirea infracțiunii. În cadrul unui capitol sau titlu al codului penal,

31

Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 73 – 79; 32


Costică Bulai, Bogdan n. Bulai, op. cit., p. 197; Ion Oancea, op. cit., p. 166; 34

Vasile Drăghici, Controverse asupra obiectului juridic al infracțiunii, în RDP nr. 2/2002;

13

fiecare infracțiune are un obiect juridic special propriu, chiar dacă el se încadrează într-un

grup anume.

Diferența între obiectul juridic generic și cel special, este deci una de la gen la

specie. De exemplu, dacă omorul și pruncuciderea sunt două infracțiuni care se încadrează în

grupul infracțiunilor contra vieții, adică al cărei obiect juridic generic este viața, totuși,

obiectul juridic special al infracțiunii de omor este viața oricărei persoane, în timp ce obiectul

juridic special al infracțiunii de pruncucidere este viața pruncului nou-născut, diferențiindu-se

astfel în cadrul grupului.

O categorie aparte a obiectului juridic special, este obiectul juridic complex. El este

specific infracțiunilor complexe și este format dintr-un obiect juridic principal (valoarea

socială principală căreia i se aduce atingere) și un obiect juridic secundar, adiacent (valoarea

socială secundară căreia i se aduce atingere). În funcție de obiectul juridic principal,

infracțiunea este inclusă într-un anumit titlu și capitol din codul penal. De exemplu,

infracțiunea de tâlhărie este una complexă, având un obiect juridic complex. Obiectul ei

juridic principal este reprezentat de relațiile sociale privind patrimoniul, în timp ce obiectul

juridic secundar poate fi demnitatea, viața sau integritatea fizică ori psihică. O infracțiune

complexă poate leza mai multe relații sociale secundare, după cum rezultă și din exemplul dat

mai sus cu infracțiunea de tâlhărie, fără a fi singura de acest fel.

Obiectul direct nemijlocit, cel mai adesea cunoscut sub numele de obiect material

este caracteristic infracțiunilor la care valoarea socială este exprimată într-o entitate

materială. Încercând o definiție, putem spune că obiectul material este acela asupra căruia

se răsfrânge acțiunea sau inacțiunea specifică elementului material al infracțiunii. Obiectul

material este o entitate materială, în timp ce obiectul juridic, fie că e generic sau special, este

o valoare socială. Nu toate infracțiunile au obiect material, de aceea, infracțiunile care au

obiect material sunt infracțiuni de rezultat, iar cele care nu au astfel de obiect material sunt

infracțiuni de pericol. De exemplu, infracțiunea de omor are ca obiect material, corpul

persoanei, întrucât asupra acestuia se răsfrânge acțiunea de a ucide, specifică elementului

material al acestei infracțiuni. În același timp, infracțiunea de mărturie mincinoasă nu

prezintă obiect material, întrucât acțiunea de a minți sau inacțiunea martorului de a nu spune

tot ceea ce știe cu privire la elementele asupra căruia a fost întrebat nu se răsfrânge asupra a

ceva material, chiar dacă declarația martorului este redactată într-un înscris.35

35


14

Subiecţii infracţiunii. Noţiunea de subiecţi ai infracţiunii desemnează persoanele

implicate în săvârşirea unei infracţiuni, fie prin însăţi săvârşirea infracţiunii, fie prin

suportarea consecinţelor acesteia36.

Doctrina de drept penal face distincţie între subiectul activ (care poate fi atât o

persoană fizică, cât şi o persoană juridică) şi subiectul pasiv al infracţiunii, care poate fi orice

persoană, inclusiv statul.

Subiectul activ. Potrivit art. 144 C. pen., are calitatea de subiect activ al infracţiunii

sau de infractor, persoana care săvârşeşte o infracţiune – fapt consumat ori o tentativă

pedepsibilă şi la care participă în calitate de autor, coautor, instigator sau complice.

Pentru ca o persoană fizică să aibă calitatea de subiect activ al infracţiunii, trebuie

îndeplinite anumite condiţii de ordin general, iar în cazul anumitor infracţiuni trebuie

îndeplinite anumite condiţii speciale.

Condiţiile generale sunt următoarele: - condiţii cu privire la vârstă; - condiţii cu

privire la responsabilitate; - condiţii cu privire la libertatea de voinţă şi acţiune.

Condiţiile cu privire la vârsta. Pentru ca o persoană să devină subiect activ al

infracțiunii, trebuie ca, în momentul comiterii faptei, să fi dobândit aptitudinea psihofizică de

a înțelege semnificația acțiunilor (inacțiunilor) sale și capacitatea de ale stăpâni și dirija în

mod conștient.37

Condițiile cu privire la vârstă de la care se poate angaja răspunderea penală a

persoanei fizice sunt stabilite de art. 99 C. pen. Astfel, ”(1) Minorul care nu a împlinit vârsta

de 14 ani nu răspunde penal.

(2) Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal, numai dacă se

dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ.

(3) Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal.”

Din punct de vedere juridic, prin discernământ se înţelege capacitatea persoanei de

a-şi da seama de caracterul socialmente periculos al faptei şi de a-şi manifesta conştient

voinţa, capacitatea, raportat la fapta concretă săvârşită38.

Aşadar, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani este prezumat absolut că nu are

discernământ, neputându-se angaja răspunderea penală. Minorul cu vârsta între 14 şi 16 ani

este prezumat relativ că nu are discernământ, el răspunzând penal numai în cazul în care se

36

Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, op.cit., p. 203 – 222; 37

Ilie Pascu, op. cit., p. 133; 38

Vintil ă Dongoroz, Drept penal, 1939, p. 407

15

dovedeşte că a lucrat cu discernământ în comiterea faptei. Minorul cu vârsta cuprinsă între 16

şi 18 ani este prezumat absolut că are discernământ.

Dovada discernământului trebuie făcută pentru fiecare caz în parte de către

organele judiciare.

Condiţii cu privire la responsabilitate. Responsabilitatea este definită în doctrina

penală ca fiind aptitudinea unei persoane de a-şi da seama de faptele sale (acţiuni sau

inacţiuni), de rezonanţa socială a acestora, precum şi de puterea de a-şi determina şi dirija

în mod conştient voinţa în raport cu aceste fapte39.

Aşadar, responsabilitatea se apreciază prin prisma a doi factori:

- factorul intelectiv, ce presupune capacitatea persoanei de a înţelege semnificaţia

acţiunilor, inacţiunilor sale şi a urmărilor acestora;

- factorul volitiv, ce presupune capacitatea persoanei de a fi stăpână pe acţiunile sai

inacţiunile sale, pe care le dirijează în mod conştient.

Responsabilitatea este prezumată relativ în cazul oricărei persoane care a împlinit

vârsta de 16 ani.

Condiţii cu privire la libertatea de voinţă şi acţiune. Libertatea de voinţă şi acţiune

este condiţia generală a subiectului activ al infracţiunii ce presupune că acesta a decis în mod

liber asupra săvârşirii faptei şi a avut libertatea de hotărâre şi liberatea de acţiune potrivit

propriei sale voinţe40. Această condiție își găsește temeiul în prevederile art. 46 C. pen.,

potrivit cărora ”(1) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, săvârșită din

cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista.

(2) De asemenea, nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală,

săvâșită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin amenințare cu un pericol grav

pentru persoana făptuitorului ori a altuia și care nu putea fi înlăturat în alt mod”.

Dacă făptuitorul a acționat sub imperiul constrângerii fizice sau constrângerii

morale, fapta nu mai este imputabilă acestuia și fiind săvârșită fără vinovăție, nu este

infracțiune.

Condiţii speciale privind subiectul activ al infracţiunii. Aceste condiţii se referă la

anumite calităţi speciale pe care trebuie să le posede subiectul activ, lipsa acestora ducând

la inexistenţa infracţiunii. Când în cazul unei infracţiuni se solicită ca subiectul activ să aibă

o anumită calitate, spunem că subiectul activ este calificat sau circumstanţiat.

39

George Antoniu, Despre infractor, acţiunea infracţională şi vinovăţie, în R.R.D. nr. 8/1969, p. 80; 40 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 121

16

Astfel, pentru existenţa infracţiunii de trădare, subiectul activ trebuie să aibă

calitatea de cetăţean al României; calitatea de străin, pentru infracţiunea de spionaj; calitatea

de militar pentru unele infracţiuni contra capacităţii de apărare a patriei.

De asemenea, calitatea de funcţionar sau de funcţionar public condiţionează

existenţa multor infracţiuni în dreptul nostru penal.

Pe lângă răspunderea penală a persoanei fizice, Codul penal modificat şi completat

prin Legea nr. 278/2006 instituie şi răspunderea penală a persoanei juridice41.

Potrivit art. 19¹ alin. 1 C. pen, persoanele juridice, cu excepţia statului, a

autorităţilor publice şi a instituţiilor publice, care desfăşoară o activitate ce nu poate face

obiectul domeniului privat, răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea

obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost

săvârşită cu forma de vinovăţie prevăzută de legea penală.

Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală a persoanei

fizice care a contribuit, în orice mod, la săvârşirea acelei infracţiuni42.

Astfel, şi persoana juridică poate avea în anumite condiţii calitatea de subiect activ

al infracţiunii, dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:

- infracţiunea să fie săvârşită în numele persoanei juridice;

- infracţiunea să fie săvârşită de orice persoană, fie individual, fie ca membru al

unui organ al persoanei juridice care are atribuţii de conducere în sânul acesteia.

Subiectul pasiv. În doctrina penală, subiectul pasiv este definit ca fiind persoana

fizcă sau juridică titulară a valorii sociale ocrotite şi care este vătămată sau periclitată prin

infracţiune43.

Pentru ca o persoană să abă calitatea de subiect pasiv al infracţiunii trebuie

îndeplinite anumite condiţii generale şi speciale.

Condiţii generale. Persoana fizică sau juridică trebuie să fie titulara valorii sociale

ocrotite penal.

De cele mai multe ori subiectul pasiv al infracţiunii este şi persoana păgubită prin

infracţiune.

Însă, există și cazuri când persoana păgubită este alta decât subiectul pasiv al

infracțiunii44 (de exemplu, în cazul infracțiunii de omor persoana păgubită poate fi persoana

care se află în întreținerea victimei). 41 Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, op.cit., p.205-211 42

Conform art. 19¹ alin. 2 C. pen 43 Matei Basarab, Consideraţii cu privire la obiectul infracţiunii, în Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Cluj Napoca, 1962, p.98

17

Condiții speciale. Aceste condiții speciale privind subiectul pasiv al infracțiunii

sunt prevăzute în conținutul unor infracțiuni. De exemplu, pentru existența infracțiunii de

pruncucidere este necesar ca subiectul pasiv să aibă calitatea de nou-născut al făptuitoarei;

pentru existența infracțiunii de dare de mită, subiectul pasiv trebuie să fie funcționar sau

funcționar public.

Când în cazul unei infracțiuni se solicită ca subiectul pasiv să aibă o anumită

calitate spunem că acesta este calificat sau circumstanțiat.

Locul și timpul săvârșirii infrac țiunii. Locul și timpul sunt elemente preexistente

infracțiunii, fără de care nu poate fi concepută săvârșirea infracțiunii.

De regulă, aceste elemente preexistente infracțiunii nu condiționează existența

faptei penale, aceasta putându-se realiza în orice moment și în orice loc. De exemplu,

conținutul infracțiunii de viol sau de act sexual cu o minoră se poate realiza, indiferent de

locul sau timpul comiterii acestor fapte.

În alte cazuri, locul și timpul condiționează însăși existența infracțiunii (de

exemplu, infracțiunea de perversiune sexuală, reglementată de art. 201 alin. 1 C. pen., există

dacă este săvârșită în public).

În alte cazuri, locul și timpul apar ca elemente circumstanțiale, situații în care nu

este cndiționată existența infracțiunii, ci doar realizarea variantei calificate a acesteia (de

exemplu, furtul devine calificat în cazul în care se săvârșește în timpul nopții – art. 208 lit. e)

C. pen.).

Conținutul constitutiv al infracțiunii.

Conținutul constitutiv al infracțiunii desemnează totalitatea condițiilor prevăzute

în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis și care devin relevante prin

săvârșirea acțiunii sau inacțiunii de către făptuitor.45

Acțiunea făptuitorului – componentă esențială a conținutului constitutiv al

infracțiunii este cercetată în doctrina penală sub două aspecte: - obiectiv (latura obiectivă a

infracțiunii); - subiectiv (latura subiectivă a infracțiunii).

Latura obiectivă a infracțiunii.

Latura obiectivă este partea componentă a conținutului constitutiv al infracțiunii și

poate fi definită ca fiind activitatea fizică, materială desfășurată de subiect și susceptibilă să

producă o schimbare în lumea înconjurătoare prin lezarea ori punerea în pericol a unei

44

Vintil ă Dongoroz, op. cit., p. 206; 45

Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, op. cit., p. 173 și urm.;

18

valori sociale și a relațiilor sociale corespunzătoare acesteia.46 Cuprinde totalitatea

condițiilor privitoare la actul de conduită, cerute de lege pentru existența infracțiunii.

Latura obiectivă a infracțiunii este cercetată în doctrina penală prin examinarea

elementelor sale componente: - elementul material; - urmarea imediată; - legătura de

cauzalitate între elementul material și urmarea imediată.

Elementul material reprezintă componenta esențială a laturii obiective și constă în

actul de conduită interzis prin norma de incriminare.47 Elementul material este desemnat în

norma de incriminare printr-un cuvânt sau printr-o expresie ce arată acțiunea sau inacțiunea

interzisă, așa-numitul verbum regens.

Acțiunea desemnează atitudinea făptuitorului care face ceva ce legea penală

ordonă să nu se facă.

Acțiunea sub care se poate realiza elementul material poate îmbrăca forma unor

acte materiale (de exemplu, infracțiunea de ucidere), cuvinte (de exemplu, infracțiunea de

mărturie mincinoasă) sau prin scris (de exemplu, infracțiunea de denunțare calomnioasă).

Inacțiunea desemnează atitudinea infractorului care nu face ceea ce legea penală

îl obligă să facă, adoptă o atitudine negativă.

Inacțiunea nu constituie element material al infracțiunii dacă nu există o obligație

legală sau convențională de a nu rămâne în pasivitate, pentru a împiedica o altă energie să

producă rezultatul periculos48 (de exemplu, infracțiunea de nedenunțare a unor infracțiuni,

infracțiunea de omisiune a sesizării organelor judiciare etc.).

Elementul material trebuie deosebit de obiectul material.

Urmarea imediată reprezintă acea modificare negativă a realității înconjurătoare

pe care fapta săvârșită a produs-o sau este susceptibilă să o producă și care își găsește

expresia în periclitarea, vătămarea sau amenințarea valorilor sociale apărate de legea

penală.49 Prima definiție a urmării imediate a fost realizată de către profesorul Vintilă

Dongoroz care aprecia că urmarea imediată constituie o cerință obiectivă, absolut necesară ca

fapta să constituie infracțiune. Totodată, profesorul Dongoroz aprecia că urmarea imediată

poate fi atât de natură fizică, concretizată într-un rezultat sau stare, cât şi de natură juridică,

46

Ion Ristea, op. cit., p. 93; Ilie Pascu, op. cit., p. 142; 47

George Antoniu, Elementul material din norma de incriminare, în RDP nr. 2/1999, p. 9 – 26; Daniela Lămășanu, Elementul material al conținutului infracțiunii, în RDP nr. 1/2002, p. 72 – 78; 48

Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 125; 49


19

materializată sub formă de vătămări (aspectul material) sau sub forma unei ameninţări (o

stare de pericol)50.

Urmarea produsă prin săvârşirea faptei poate consta fie într-o schimbare a

obiectului sau a poziţiei acestuia (de exemplu, moartea unui om), fie într-o stânjenire

normalei desfăşurări a relaţiilor sociale născute în legătură şi datorită valorii sociale ocrotite

(de exemplu, infracţiunea de şantaj).

Urmarea socialmente periculoasă trebuie să fie imediată, adică să fie rezultatul

nemijlocit al acțiunii sau inacțiunii și nu un rezultat mijlocit îndepărtat.

Când în conţinutul normei de incriminare sunt referiri la urmarea produsă prin

infracţiune, suntem în prezenţa unor infracţiuni de rezultat, iar în cazul în care nu se fac astfel

de referiri, infracţiunile sunt de pericol – infracţiuni formale.

Legătura de cauzalitate constituie ce-a de-a treia componentă a laturii obiective şi

reprezintă liantul între elementul material al infracţiunii – acţiunea sau inacţiunea

făptuitorului (cauza) şi urmarea imediată (efectul) cerută de lege pentru existenţa

infracţiunii.

Deşi nu este prevăzută în conţinutul juridic al infracţiunii, legătura de cauzalitate

între elementul material şi urmarea imediată caracterizează orice infracţiune. Lipsa legăturii

de cauzalitate face să nu se realizeze totalitatea componentelor laturii obiective a infracțiunii

și conduce la inexistența acesteia și implicit la inexistența faptei incriminate.

Latura subiectivă a infracțiunii.

Latura subiectivă, ca element al conținutului constitutiv al infracțiunii, constă în

totalitatea condițiilor privitoare la atitudinea psihică a făptuitorului față de fapta sa și

urmările acesteia prevăzute în norma de incriminare. Cu alte cuvinte, prin latura subiectivă

înțelegem atitudinea voinței și conștiinței făptuitorului față de componentele laturii obiective,

adică față de elementul material, urmarea imediată și legătura de cauzalitate dintre

acestea.51

În conținutul laturii subiective a infracțiunii intră ca elemente componente

elementul subiectiv, mobilul și scopul.

Atitudinea psihică este analizată în doctrina penală prin prisma a doi factori: -

factorul conştiinţă și - factorul voinţă.

50

Relativ la o dezvoltare a conceptului de urmare inedită, v. George Antoniu, Urmarea imediată. Contribuţii la clarificarea conceptului, în RDP nr. 1/1999, p. 25-45 51

Ilie Pascu, op. cit., p. 152 – 153; Costică Bulai, Bogdan n. Bulai, op. cit., p. 189;

20

Elementul esenţial al laturii subiective îl constituie vinovăţia. Uneori, pentru

completarea acesteia se fac referiri şi la mobilul sau scopul săvârşirii infracţiunii52

Aşa cum am analizat, vinovăţia este de trei feluri: - intenţia (directă şi indirectă); -

culpa (simplă şi cu previziune); - praeterintenţia.

Existenţa vinovăţiei ca trăsătură a infracţiunii nu presupune întotdeauna şi existenţa

vinovăţiei ca element al laturii subiective. De exemplu, se poate realiza vinovăţia ca trăsătură

esenţială a infracţiunii când fapta este săvârşită din culpă, dar poate lipsi ca element al laturii

subiective când legiuitorul a incriminat fapta numai în situaţia când aceasta este săvârşită cu

intenţie.

Ca element al laturii subiective, vinovăţia va exista numai atunci când elementul

material al infracţiunii a fost săvârşit cu forma de vinovăţie cerută de lege.

Potrivit art. 19 alin. 2 C. pen., fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă

constituie infracţiune numai atunci când în lege se prevede în mod expres aceasta.

Fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune, fie că este săvârşită cu

intenţie, fie din culpă, afară de cazul când legea sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie –

art. 19, alin. 3 C. pen.

Mobilul sau cauza internă a actului de conduită desemnează acel sentiment

(dorință, pasiune) ce a condus la nașterea în mintea făptuitorului a ideii săvârșirii faptei.53

Existența mobilului în săvârșirea infracțiunilor este apreciată ca un element de

normalitate psihică a făptuitorului; lipsa acestuia este un indiciu de anormalitate ce impune

cercetarea responsabilității f ăptuitorului.

Există situații când prezența mobilului condiționează însăși existența infracțiunii

(de exemplu, infracțiunea de abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi – art. 247 C. pen.)

și situații când mobilul apare ca element circumstanțial în conținutul calificat al infracțiunii.

Scopul este reprezentarea pe plan mintal a rezultatului ce va apărea în urma

săvârșirii faptei penale, rezultat urmărit de către infractor.

La fel ca și în cazul mobilului, scopul poate condiționa existența infracțiunii (de

exemplu, suntem în prezența infracțiunii de furt dacă făptuitorul a sustras bunul cu scopul de

a și-l însuși pe nedrept) sau poate condiționa existența variantei calificate (de exemplu,

omorul este deosebit de grav dacă este comis pentru a săvârși sau a ascunde săvârșirea unei

tâlhării sau piraterii – art. 175 lit. d C. pen.).

52 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 132; Costică Bulai, Bogdan N. Bulai, op.cit., pp.189-191 53 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 134;

21

Atât mobilul, cât și scopul, ca și elemente ale laturii subiective, trebuie stabilite de

organele judiciare, fiind importante atât pentru calificarea unor fapte ca infracțiuni, cât mai

ales pentru individualizarea pedepsei.54

54


22

Capitolul al II-lea – Formele infracțiunii

Infracțiunea este o manifestare a individului în cadrul comunității, ca act de

conduită, infracțiunea presupunând o desfășurare în spațiu și timp.

Activitatea infracțională se desfășoară în timp, durata acesteia putând fi de la

câteva secunde sau minute, în cazul infracțiunilor cu execuție promptă, la câteva luni, în

cazul infracțiunilor ce se epuizează în timp (infracțiuni continue, continuate, de obicei sau

progresive). În doctrina de drept penal se vorbește de o veritabilă temporizare a actului

infracțional, temporizare împărțită în două perioade, și anume: perioada internă și perioada

externă.55

Perioada internă sau psihică debutează cu momentul în care se naște în mintea

făptuitorului ideea de a săvârși infracțiunea (moment inițial) și încetează cu luarea hotărârii

de a săvârși acea infracțiune (moment final). Deoarece luarea hotărârii de a săvârși

infracțiunea nu depășește forul interior al persoanei, există doar în conștiința acesteia,

perioada nu are relevanță penală. Luarea hotărârii de a săvârși infracțiunea nu este

incriminabilă întrucât nu este o manifestare a individului în sfera relațiilor sociale.56

Perioada externă sau de executare reprezintă acea etapă în care făptuitorul, după

ce a luat hotărârea de a săvârși infracțiunea, o pune în aplicare. În cadrul acestei etape se

face distincție între o etapă preliminară, a actelor preparatorii, și o etapă ce presupune

începerea executării elementului material al laturii obiective, consumarea sa și producerea

rezultatelor. În cadrul acestei etape, în legislația și doctrina penală s-au identificat trei faze de

dezvoltare, și anume: tentativa, infracțiunea consumată și infracțiunea epuizată.

În concluzie, formele infracțiunii reprezintă o temporizare a activității

infracționale, o împărțire a acesteia în perioade, acestea la rândul lor având mai multe faze

ce se caracterizează prin regimuri proprii de sancționare.

Deoarece perioada internă nu presupune consecințe penale, doctrina și legislația

penală a făcut distincție în cadrul perioadei externe între mai multe etape distincte. Astfel, o

primă etapă vizează actele de pregătire sau actele preparatorii, ce presupune desfășurarea

unor activități de natură să pregătească executarea elementului material al laturii obiective, o

a doua etapă ce vizează faza actelor de executare, caracterizată prin începerea executării

elementului material al infracțiunii, executarea putând fi întreruptă sau, deși finalizată, să nu 55

Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 84; 56

Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 233;

23

producă urmările și o ultimă etapă, ce vizează faza urmărilor , ce presupune finalizarea

activității infracționale și producerea urmărilor. Fiecare dintre aceste faze se caracterizează

printr-un regim juridic specific.57

Secțiunea I – Tentativa

Definție.

Tentativa este definită în doctrină ca formă a infracțiunii ce constă în punerea în

executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, executare care a fost întreruptă ori nu și-a

produs efectul deși executarea a fost efectuată în întregime.58

Potrivit art. 20 alin. 1 din Codul penal în vigoare, tentativa constă în punerea în

executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu

și-a produs efectul. În Codul penal român tentativa este reglementată de dispozițiile cuprinse

în art. 20 – 22.

Tentativa, caracterizându-se printr-o executare neterminată sau prin absența

rezultatului, este o formă atipică, imperfectă a infracțiunii, situată între actele preparatorii și

infracțiunea fapt consumat.

Condițiile de existență a tentativei.

Din definiția legală a tentativei rezultă că pentru existența acesteia trebuie

îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

a) – existența în conștiința făptuitorului a hotărârii de a săvârși o infracțiune

determinată. Această condiție este de ordin subiectiv, tentativa fiind posibilă doar în cazul

infracțiunilor intenționate, neputând fi prezentă în cazul infracțiunilor săvârșite din culpă sau

cu praeterintenție.

Intenția de a săvârși o infracțiune determinată poate fi directă sau indirectă.

În practica judiciară s-a reținut tentativa la infracțiunea de omor săvârșită cu

intenție directă, în cazul în care inculpatul, aflându-se în relații de dușmănie cu victima, i-a

aplicat acesteia cu cuțitul o lovitură atât de puternică, încât i-a secționat aproape în întregime

artera femurală. Este evident că acționând cu cuțitul în acest mod și vizând o zonă vitală,

inculpatul a prevăzut rezultatul faptei sale – moartea victimei - și a urmărit producerea lui.59

57


V. Papadopol, Codul penal, comentat și adnotat, vol. I, Editura Științifică, București, 1972, p. 116 – 117; 59

Ilie Pascu, op. cit., p. 166-167;

24

De asemenea, în practica judiciară s-a decis că lovirea victimei cu cuțitul în

abdomen nu constituie infracțiunea de lovire prevăzută în art. 180 alin. 2 C. pen. în vigoare,

ci tentativă la infracțiunea de omor cu intenție indirectă, deoarece inculpatul, chiar dacă nu a

urmărit moartea victimei, a acceptat și această eventualitate.Comite tentativă de omor cu

intenție indirectă inculpatul care a aplicat victimei mai multe lovituri cu obiecte grele, dintre

care unele asupra capului și cu intensitate, prevăzând posibilitatea morții victimei, rezultat pe

care, deși nu l-a dorit, l-a acceptat.

b) – punerea în executare a hotărârii (intenției) de a săvârși infracțiunea, adică

realizarea acțiunii (efectuarea unuia sau a mai multor acte) ce constituie elementul material

al laturii obiective. Această condiție este de ordin obiectiv și pune problema diferențierii

tentativei (actelor de executare) de actele preparatorii (de pregătire).

Criteriul acceptat unanim de doctrină și jurisprudență a fost acela de a considera

acte de executare nu numai acele acte ce se înscriu în acțiunea tipică, ci și pe cele care sunt

legate nemijlocit de acestea prin aceeași orientare împotriva obiectului infracțiunii.60

Diferențierea actelor de executare de actele preparatorii a format în literatura

juridică obiectul unei controverse, ce a generat mai multe criterii de deosebire, și anume

criterii subiective, criterii obiective și criterii formale.

Potrivit criteriilor subiective, când activitatea materială, obiectivă a făptuitorului,

singură sau ajutată de alte împrejurări, dă în vileag intenția cu acre a fost efectuată, aceasta

va constitui acte de executare; dimpotrivă, dacă manifestarea sa exterioară nu are o

asemenea aptitudine, aceasta va reprezenta acte preparatorii. (de exemplu: - deschiderea

unei caste aparținând altei persoane cu ajutorul unui șperaclu ori introducerea mâinii în

buzunarul altuia pentru a fura constituie act de executare, deoarece rezultă intenția de furt, pe

când cumpărarea unui bidon cu benzină este un act pregătitor, pentru că, prin el însușu, nu

relevă dacă benzina va fi folosită pentru a provoca un incendiu sau pentru alte scopuri fără

impact penal).61

Conform criteriilor obiective, o anumită activitate poate fi considerată acte de

executare sau acte de pregătire în funcție de poziția ei în procesul dinamic de înfăptuire a

infracțiunii. Dacă această activitate este orientată spre producerea unui rezultat ilicit și dacă

este în măsură să se realizeze singură, fără a fi necesară o nouă activitate distinctă, ulterioară,

ea este un act de executare, iar dacă nu i s-a dat încă nicio orientare sau pentru săvârșirea

infracțiunii este nevoie de o altă activitate deosebită, care ar urma să se înfăptuiască uletrior,

60


Ilie Pascu, op. cit., p. 167;

25

ea constituie un act de pregătire. (de exemplu: - ridicarea toporului asupra unei persoane în

cursul unei agresiuni – este un act de executare, pentru că manifestarea exterioară este

îndreptată nemijlocit împotriva corpului persoanei și pentru producerea rezultatului ilicit nu

ar mai fi necesară o nouă activitate ulterioară distinctă; dimpotrivă, luarea mulajului unei

cheide la încuietoarea unei uși de la locuința unde urmează să se comită furtul constituie un

simplu act de pregătire).62

Potrivit criteriilor formale, o anumită activitate este considerată act de executare

sau de pregătire după cum realizează sau nu acțiunea tipică incriminată și desemnată de

verbum regens. (de exemplu: - persoana care se aproprie de locuința unde ar urma să comită

furtul săvârșește un act de pregătire la infracțiune, deoarece nu a început executarea acțiunii

tipice a faptei de furt, conform art. 208 C. pen., care presupune luarea unui bun mobil din

posesia sau detenția altuia).63

Îmbrățișăm opinia potrivit căreia, pentru a se ajunge la o rezolvare corectă a

diferențierii dintre actele de executare și cele de pregătire, ar trebui să se folosească

cumulativ criteriul formal și cel obiectiv. În sfera actelor de executare trebuie incluse două

categorii de acte: în primul rând actele care realizează acțiunea tipică, așa cum este definită în

norma de incriminare, dar ar trebui cuprinse în această sferă și acele acte care, fiind

îndreptate nemijlocit spre realizarea acțiunii tipice, sunt legate de aceasta, nereclamând

pentru realizarea ei o altă activitate ulterioară și distinctă. În practica judiciară s-a admis că

reprezintă un act de executare la furt fapt aceluia care este surprins escaladând fereastra spre

a intra în locuință ori acela care, având asupra sa instrumente de spargere, a sunat la soneria

locuinței pentru a verifica dacă se află cineva acasă.64

c) – actele de executare să fie întrerupte din motive independente de voința

făptuitorului sau, deși acțiunea a fost dusă până la sfârșit, urmările să nu se fi produs. Prin

această condiție se determină momentul final sau limita superioară a tentativei, iar prin

condiția analizată în precedent este determinat momentul inițial sau limita inferioară a

tentativei.

În concluzie, tentativa începe odată cu efectuarea primului act de executare și

încetează fie în momentul când executarea începută este împiedicată să continue și să se

desăvârșească, fie în momentul când executarea fiind terminată și ar urma să se producă

rezultatul, acesta nu s-a produs. 62

Ilie Pascu, op. cit., p. 167 – 168; 63


George Antoniu, Costică Bulai, Practică judiciară penală, volumul I, Editura Academiei Române, București, 1988, p. 51;

26

Felurile sau modalitățile tentativei.

Potrivit criteriului gradului de realizare a executării actului material și a cauzelor

neproducerii urmărilor, se fece distincție între:

a) – tentativa întreruptă (neterminată, simplă, imperfectă) constă în punerea în

executare a intenției de a săvâși infracțiunea, executare care a fost întreruptă și rezultatul nu

se produce. Cauza întreruperii activității infracționale poate fi de natură umană sau neumană,

poate să intervină într-un moment mai apropiat sau mai îndepărtat de începutul executării.

Cauzele de întrerupere pot fi provocate de obiecte (de exemplu, ruperea cheii în

broască împiedică pe făptuitor să continue executarea), de un animal (în momentul actelor de

executare apare un câine care se repede la făptuitor, determinându-l să întrerupă executarea),

de un om (făptuitorul întrerupe executarea, observând un polițist care se apropie de locul

faptei) sau de forțe ale naturii (o ploaie torențială, un trăsnet, cutremur, întrerupe executarea

faptei de către autorul acesteia) ori chiar de către făptuitor (se rănește și nu mai este apt de a

duce la capăt actul de executare).

Tentativa întreruptă este posibilă atât la infracțiunile formale (de pericol), cât și la

infracțiunile materiale (de rezultat), deoarece, în ambele situații, acțiunea poate fi întreruptă.

Această modalitate a tentativei este întâlnită cel mai des în practică.

b) – tentativa perfectă (fără efect, terminată, fără rezultat sau completă) constă în

punerea în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea, executare care a fost dusă până la

capăt, dar rezultatul nu se produce (de exemplu: - făptuitorul trage cu arma în direcția

victimei, dar aceasta se ferește și nu este ucisă).

În această modalitate a tentativei nu intervin cauze de întrerupere a activității

infracționale, însă urmarea nu se produce. Executarea este completă când se înfăptuiesc toate

actele privitoare la elementul material al faptei.

Această modalitate a tentativei este posibilă numai la infracțiunile de rezultat,

pentru că numai la aceste infracțiuni executarea poate fi dusă până la capăt fără să survină

rezultatul cerut de norma de incriminare. Nu interesează natura cauzelor care au determinat

neproducerea rezultatului, existând tentativă perfectă chiar dacă inculpatul a lovit din eroare o

altă persoană.

c) – tentativă proprie. Acea formă a tentativei în care făptuitorul are toate

mijloacele necesare pentru a săvârși infracțiunea, acestea sunt apte pentru producerea

rezultatului infracțional, care nu se produce din alte cauze, exterioare atât făptuitorului, cât și

instrumentelor pe care acesta le folosește.

27

d) – tentativa improprie, care se subclasifică în:

d1) – tentativă relativ improprie este definită potrivit art. 20 alin. 2 C. pen.,

există tentativă și în cazul în care consumarea infracțiunii nu a fost posibilă datorită

insuficienței sau defectuozității mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că, în timpul

când s-au săvârșit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că

se află”.

Potrivit dispozițiilor Codului penal, tentativa relativ improprie se caracterizează

prin aceea că executarea infracțiunii are loc în întregime, dar consumarea acesteia nu a fost

posibilă datorită unor cauze prevăzute limitativ de legiuitor.

Soarta consumării infracțiunii este pecetluită ab initio, în sensul în care cauza

neproducerii rezultatului este anterioară chiar începutului executării și privește, pe de o parte,

mijloacele folosite, iar, pe de altă parte, lipsa obiectului asupra căruia este îndreptată

executarea faptei.65

d2) – tentativa absolut improprie este definită de art. 20 alin. 3 C. pen., nu

există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracțiunii este datorată

modului cum a fost concepută executarea. În această modalitate a tentativei, are loc punerea

în executare a hotărârii infracționale, executare care este dusă până la capăt, dar rezultatul nu

se produce datorită modului greșit de concepere a infracțiunii (de exemplu: - făptuitorul crede

că poate produce moartea cuiva oferindu-i un pahar cu apă sau apă cu zahăr).

Diferența dintre tentativa relativ improprie și cea absurdă este importantă. În cazul

tentativei relativ improprie, făptuitorul va răspunde penal, pe când în cazul tentativei absurde,

nu, însă se poate pune problema responsabilității sale, adică a gradului său de discernământ.66

Tentativa absolut improprie nu trebuie confundată cu infracțiunea putativă, ce

constă în săvârșirea unei fapte care doar în mintea făptuitorului are caracter infracțional, în

realitate aceasta neavând un caracter penal. (de exemplu: - încheierea unei noi căsătorii de

către o persoană care se consideră căsătorită, dar fără a cunoaște că prima căsătorie încetase

prin decesul primului soț sau fapta de a trage cu arma într-un cadavru etc.).

Tratamentul sancționator al tentativei.

Codul penal în vigoare, conform art. 21 alin. 1, prevede ca tentativa să fie

sancționată doar atunci când legea prevede expres aceasta (teza incriminării limitate).

Potrivit art. 21 alin. 2 C. pen., ”Tentativa se sancționează cu o pedeapsă cuprinsă

între jumătatea minimului și jumătatea maximului prevăzute de lege pentru infracțiunea

65



28

consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al pedepsei. În cazul când

pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață, se aplică pedeapsa închisorii de la 10

la 25 de ani”, iar potrivit alin. 3 al aceluiași articol, ”În cazul persoanei juridice, tentativa se

sancționează cu amendă cuprinsă între minimul special și maximul special al amenzii

prevăzute de lege pentru infracțiunea consumată, reduse la jumătate. La această pedeapsă se

pot adăuga una sau mai multe pedepse complementare.”

Infracțiuni la care tentativa nu este posibilă67

Din definiția tentativei rezultă concluzia că tentativa nu este posibilă la toate

infracțiunile, fie din cauza elementului subiectiv, fie a celui material. Tentativa nu este

posibilă în cazul următoarelor tipuri de infracțiuni:

- cele săvârșite din culpă (pentru că nu există o hotărâre infracțională, iar

făptuitorul nu urmărește și nu acceptă producerea rezultatului, deci nu se poate vorbi despre o

punere în executare a hotărârii de a săvârși infracțiunea) și cu praeterintenție (care se

caracterizează, sub aspect obiectiv, printr-o faptă penală de bază, care produce un rezultat mai

grav, specific unei infracțiuni mai grave, față de care făptuitorul a avut o altă poziție

subiectivă, constând în culpă – infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, art.

183 C. pen.. Față de caracteristicile acestui conținut obiectiv și subiectiv complex,

infracțiunea praeterintenționată nu poate avea tentativă, chiar chiar dacă fapta de bază

săvârșită cu intenție ar fi susceptibilă de tentativă, deoarece forma de vinovăție specifică

acestei infracțiuni este culpa. Or, tentativa presupune neapărat existența intenției.68);

- infracțiunile ce sunt realizate prin inacțiune, deci infracțiunile omisive, căci

acestea se consumă chiar în momentul nerealizării obligației cerute prin norma de

incriminare. Nu este posibilă tentativa pentru că neîndeplinirea obligației de a face înseamnă

consumarea infracțiunii;

- infracțiunile cu execuție promptă, deoarece acestea sunt lipsite în mod natural de

un inter criminis,datorită modului lor aprubt de executare. În această categorie sunt incluse

infracțiunile săvârșite prin cuvinte (mărturia mincinoasă) sau în scris (denunțarea

calomnioasă), dar și cele săvârșite în urma unei reacții imediate, sub imperiul unei provocări;

- infracțiunile comisive intenționate, dar care se realizează printr-o simplă

încuviințare, aprobare sau acceptare, cum este cazul infracțiunii de luare de mită, în

modalitatea acceptării folosului necuvenit;

67

Narcis Giurgiu, op. cit., p. 191 – 192; 68

George Antoniu, Unele reflecții cu privire la tentativa la infracțiunile complexe, în RRD nr. 19/1985, p. 38-48;

29

- infracțiunile de obicei, care au ca element material repetarea acțiunii tipice de un

număr de ori, din care să rezulte săvârșirea faptei din obicei sau ca îndeletnicire (cerșetoria –

art. 326 C. pen., prostituția – art. 328 C. pen., jocul de noroc – art. 330 C. pen.). Tentativa nu

este posibilă la aceste infracțiuni pentru că actele săvârșite sunt licite până la acumularea unui

număr suficient de repetări din care să rezulte îndeletnicirea69;

- infracțiunile de pericol.

Tentativa este posibilă în cazul infracțiunilor continue, căci executarea începută

poate fi oprită înainte ca fapta să atingă durata necesară consumării ei.70 În literatura juridică

s-a susținut și opinia că infracțiunile continue nu sunt susceptibile de tentativă, motivat de

faptul că elementul material trebuie să se prelungească ăn mod natural în timp pentru

consumarea infracțiunii.71

Este de reținut faptul că trebuie să se facă distincție între infracțiuni la care

tentativa nu este posibilă și infracțiuni la care tentativa, deși posibilă, nu este sancționată.

Desistarea și împiedicarea producerii rezultatului.

Reglementate de art. 22 alin. 1 și 2 C. pen., desistarea și împiedicarea producerii

rezultatului sunt cauze de nepedepsire.

Desistarea reprezintă renunțarea de bunăvoie, din partea făptuitorului, la

continuarea acțiunii ce constituie elementul material al laturii obiective a infracțiunii.72

Împiedicarea producerii rezultatului constă în zădărnicirea din partea

făptuitorului, de bună voie, a apariției rezultatului faptei sale care a fost realizată în

întregime.73 În cazul tentativei întrerupte, întreruperea executării se datorează unor cauze

exterioare voinței făptuitorului, spre deosebire de împiedicarea producerii rezultatului când

tocmai făptuitorul dorește să pună capăt sau caută să înlăture urmările activității sale

infracționale.

Condițiile desistării și împiedicării producerii rezultatului sunt următoarele74:

- existența unui început de executare, în cazul desistării, și executarea în întregime,

în cazul împidicării producerii rezultatului;

- întreruperea executării și, respectiv, împiedicarea producerii rezultatului. Acestea

trebuie să fie eficiente, să ducă la neconsumarea infracțiunii, la evitarea consumării acesteia;

69

Costică Bulai, op. cit., p. 405; 70


M. Zolyneack, Drept penal. Partea general, Editura Universității Al. I. Cuza, Iași, vol. I, 1975, p. 6; Costică Bulai, op. cit., p. 174; 72

Constantin Mitrache, Cristian mitrache, op. cit., p. 249; 73 Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 88 – 89; 74


30

- cele două acțiuni să fie expresia manifestării voinței libere a infractorului;

- împiedicarea producerii rezultatului să aibă loc mai înainte de descoperirea faptei

de către orice persoană sau de către organele de cercetare penală. Împiedicarea producerii

rezultatului este posibilă la infracțiunile care nu se consumă imediat, ci ulterior, în timp. De

asemenea, nu echivalează cu împiedicarea producerii rezultatului restituirea bunurilor

sustrase, aceasta reprezentând doar o circumstanță atenuantă legală (art. 74. lit. b C. pen.).

Cele două cauze de nepedepsire produc următoarele efecte juridice:

- nesancționarea făptuitorului pentru tentativa realizată la infracțiunea pentru care a

intervenit desistarea sau împiedicarea producerii rezultatului;

- dacă până în momentul desistării sau al împidicării producerii rezultatului, se

săvârșește o altă faptă penală, atunci infractorul va răspunde pentru aceasta (de exemplu:

după ce a pătruns prin efracție într-o locuință, distrugând ușa, cu scopul de a fura bunuri,

făptuitorul părăsește din proprie inițiativă casa, fără a-și însuși vreun bun. În acest caz,

făptuitorul nu va fi pedepsit pentru tentativă la infracțiunea de furt, a cărei executare o

începuse, întrucât s-a desistat de la comiterea ei, dar va fi pedepsit pentru infracțiunea mai

ușoară, respectiv distrugerea realizată în forma ei de fapt consumat).75

75


31

Capitolul al III-lea – Unitatea de infracțiune

Secțiunea I – Considerații generale

Calificarea juridică a unei fapte sau a activității antisociale, ca formând o singură

infracțiune sau, dimpotrivă, două sau mai multe infracțiuni, produce consecințe juridice

importante, fiind că în primul caz, făptuitorul urmează să răspundă pentru o singură

infracțiune, pe când în cel de al doilea caz, urmează să răspundă pentru două sau mai multe

infracțiuni. Când fapta sau activitatea săvârșită formează o singură infracțiune există unitate

de infracțiune, iar când fapta sau activitatea săvârșită formează două sau mai multe

infracțiuni există pluralitate de infracțiuni.76

Prin unitatea de infracțiune se desemnează activitatea infracțională formată dintr-o

singură acțiune sau inacțiune ce decurge din natura faptei sau din voința legiuitorului,

săvârșită de o persoană și în care se identifică conținutul unei singure infracțiuni.77

Potrivit unei alte definiții, prin unitatea de infracțiune se înțelege situația în care

făptuitorul prin activitatea sa a realizat conținutul unei singure norme de incriminare.78

Unitatea de infracțiune poate fi naturală sau legală.

Unitatea naturală de infracțiune este determinată de unitatea acțiunii sau

inacțiunii, de unicitatea rezultatului, precum și de unicitatea formei de vinovăție cu care se

acționează. În cazul unității naturale, acțiunea sau inacțiunea constitutivă este în mod

naturalunică și unitară – chiar dacă ar fi alcătuită dintr-o succesiune de acte iar, unității

materiale a faptei îi corespunde, pe plan juridic, o unitate de incriminare (de exemplu, luarea

unor bunuri din detenția sau posesia altuia, în scopul însușirii pe nedrept, reprezintă o acțiune

în mod firesc unică a faptei, ceea ce conferă acesteia caracterul de unitate naturală de

infracțiune). Sunt forme ale unității naturale infracțiunea simplă, continuă și infracțiunea

deviată.

Unitatea legală nu este dată de realitatea obiectivă în care se săvârșește fapta, ci

de voința legiuitorului, care reunește în conținutul unei singure infracțiuni, două sau mai

multe acțiuni sau inacțiuni ce ar putea realiza fiecare în parte conținutul unor infracțiuni

distincte.79 Reunirea în conținutul legal al unei infracțiuni, a două sau mai multe acțiuni sau

76


I. Oancea, Drept penal. Partea generală, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1971, p. 216; 78



32

inacțiuni cu semnificație penală proprie este determinată de considerente de politică penală ce

are la bază legătura strânsă între aceste acțiuni ori inacțiuni prin elementul subiectiv care le

unește.80 Intră în cadrul noțiunii de unitate legală următoarele tipuri de infracțiuni

infracțiunea continuată, complexă, progresivă și de obicei.81

Secțiunea a II-a – Unitatea naturală de infracțiune

Unitatea naturală de infracțiune este alcătuită, în principiu, dintr-o singură acțiune

sau inacțiune care produce o urmare imediată unică și are la bază o formă unică de vinovăție

prevăzută de lege.

Infracțiunea simplă

Infracțiunea simplă este o formă a unității naturale de infracțiune și constă dintr-o

acțiune (inacțiune) care prin natura ei nu implică o durată de timp până la producerea tuturor

consecințelor pe care fapta ar putea să le producă și ale oricărei urmări aflate în reprezentarea

făptuitorului se răsfrâng întotdeauna asupra obiectului material spre care este îndreptată

acțiunea ilicită. Infracțiunea simplă se caracterizează sub raport obiectiv printr-o singură

acțiune sau inacțiune, printr-un singur rezultat, iar din punct de vedere subiectiv, printr-o

singură formă de vinovăție. Infracțiunea simplă este forma clasică de infracțiune, ea

nebeneficiind de o reglementare legală.

Acest tip de infracțiune nu este însă rezultatul unei singure acțiuni, de exemplu, în

cazul unei infracțiuni de lovire, nu este compusă doar dintr-o singură lovitură, ea putând

îngloba mai multe acte de executare care nu au însă semnificație proprie, doar împreună

putând fi considerate ca realizând conținutul constitutiv al unei infracțiuni. Trebuie făcută o

distincție: în cazul infracțiunilor contra persoanei, cu excepția infracțiunilor contra vieții,

pluralitatea victimelor determină și o pluralitate de infracțiuni, chiar dacă aceasta este

rezultatul unei singure acțiuni. În cazul infracțiunilor contra vieții, legiuitorul a făcut ca în

situația în care există o pluralitate de victime, fapta să fie considerată ca o unică infracțiune

(art. 176 alin. 1 lit.b, art. 178 alin. 5 C. pen.).82

În cazul infracțiunilor contra patrimoniului, cu excepția tâlhăriei și a pirateriei,

doctrina a apreciat că pluralitatea victimelor, în aceeași îmrejurare, nu determină și o

80

M. Zolyneak, op. cit., p. 191; 81

Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 252 – 253; 82


33

pluralitate de infracțiuni, deoarece se aduce atingere unei valori sociale unice, care este

patrimoniul.

Infracțiunea continuă

Ca formă a unității naturale, infracțiunea continuă se caracterizează prin

prelungirea în mod natural a acțiunii sau inacțiunii ce constituie elementul material al laturii

obiective, după consumare, până la intervenția unei forțe contrare.83 Epuizarea infracțiunii

continue este dată de momentul intervenției forței contrare, care poate avea ca sursă voința

făptuitorului, intervenția autorității, intervenția unei alte persoane. Sunt infracțiuni continue:

furtul de curent electric (art. 208 alin. 2 C. pen.), lipsirea de libertate în mod ilegal (art. 189

C. pen.), abandonul de familie (art. 305 C. pen.), dezertarea (art. 332 C. pen.).

În Codul penal nu sunt consacrate dispoziții speciale privind infracțiunea continuă,

însă dispozițiile art. 122 alin. 2 o menționează relativ la momentul de la care începe să curgă

termenul de prescripție.

Infracțiunea continuă se identifică prin modul de exprimare al legiuitorului, care în

cazul acestui tip de infracțiune folosește imperfectul, timp verbal ce sugerează o activitate în

desfășurare (art. 189 alin.1, art. 208 alin. 2, art. 241).84

În doctrina penală, în raport de cum activitatea infracțională presupune unele

înreruperi firești sau nu, se face distincție între: infracțiuni continue succesive și infracțiuni

continue permanente.85

Infracțiunea continuă succesivă are drept caracteristică întreruperile intervenite în

desfășurarea activității infracționale, care sunt firești, țin de natura activității, nu afectează

activitatea infracțiunii continue. De exemplu: portul nelegal de decorații sau semne

distinctive (art. 241 C. pen.), portul de arme fără drept (art. 279 C. pen.).

Infracțiunea continuă permanentă se caracterizează printr-o activitate continuă,

fără momente de întrerupere. Dacă aceasta intervine, atunci este ruptă și unitatea

infracțională, iar dacă persoana continuă ulterior cu săvârșirea aceleiași fapte, în realitate

începe o altă infracțiune, de același tip. De exemplu: dezertarea (art. 332 C. pen.), evadarea

(art. 269 C. pen.).

Infracțiunea continuă se consideră săvârșită în momentul încetării acțiunii sau

inacțiunii, oricât ar fi durat aceasta.

83



Vintil ă Dongoroz, op. cit., p. 311;

34

Stabilirea momentului epuizării infracțiunii continue prezintă importanță în raport

cu alte instituții de drept penal. Astfel, legea penală aplicabilă în timp va fi legea în vigoare

din momentul epuizării acesteia, moment de la care se calculează și termenul de prescripție a

răspunderii penale ori se stabilește incidența unui act de clemență (amnistie, grațierea). Tot în

funcție de desfășurarea activității infracționale continue, se va stabili legea penală aplicabilă

în spațiu, fiind cunoscută incidența legii penale române chiar dacă numai o parte din

infracțiune sau rezultatul s-a produs pe teritoriul țării (principiul ubicuității).86

Din punct de vedere al vârstei infractorului, dacă activitatea ce face obiectul unei

infracțiuni continue începe înainte de împlinirea vârstei de 14 ani și se realizează și după

această vârstă, atunci ceea ce a fost realizat înainte de 14 ani nu se ia în calcul, în timp ce,

dacă activitatea începe înainte de ajungerea la majorat și continuă și după această vârstă,

conform principiului unicității ilicitului penal, se va considera că întreaga activitate a fost

desfășurată după vârsta de 18 ani.87

Infracțiunea deviată

Este o formă a unității naturale de infracțiune și prin această noțiune se desemnează

activitatea infracțională săvârșită prin devierea acțiunii de la obiectul sau persoana împotriv

cărora era îndreptată, datorită greșelii făptuitorului, la un alt obiect sau către o altă

persoană.

Devierea către un alt obiect sau către o altă persoană se poate datora fie mânuirii

greșite a mijloacelor folosite, și în acest caz avem de a face cu o aberatio ictus (făptuitorul

urmărește să lovească o persoană aflată într-un grup, dar datorită mânuirii greșite nimerește o

altă persoană), fie datorită erorii făptuitorului, și în acest caz avem o error in personam

(infractorul vrea să fure mașina lui X, dar din eroare o confundă cu o altă mașină, care nu-i

aparține lui X).88

În opinia dominantă în literatura juridică de specialitate și îmbrățișată de practica

judiciară, se susține că în cazul infracțiunii deviate în orice modalitate, ne găsim în prezența

unei infracțiuni unice cu motivarea că, legea penală apără în mod indeterminat valorile

sociale (viața și bunurile oricărei persoane).89

86

Ion Ristea, op. cit., p. 153; 87 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 256; 88


Constantin Mitrache, cristian Mitrache, op. cit., p. 259;

35

Secțiunea a III-a – Unitatea legală de infracțiune

Există unitate legală de infracțiune în situația în care două sau mai multe acțiuni

sau inacțiuni ori două sau mai multe urmări socialmente periculoase, care ar putea constitui

fiecare în parte elementul material sau rezultatul unei infracțiunidistincte sunt reunite, prin

voința legiuitorului, în conținutul unei singure infracțiuni care dobândește astfel un caracter

complex.

Infracțiunea continuată

Infracțiunea continuată este reglementată de prevederile art. 41 – 43 C. pen..

Potrivit art. 41 alin. 2 C.pen., infracțiunea este continuată când o persoană

săvârșește la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții, acțiuni sau

inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni. (exemplu de

infracțiune continuată – furtul unor materiale de construcție de pe un șantier, prin acte

repetate de sustragere de către același infractor).

Infracțiunea continuată nu trebuie confundată cu cea continuă și nici cu concursul

de infracțiuni.

Din definiția dată prin art. 41 alin. 2 C. pen. rezultă condițiile de existență ale

acesteia de a fi formată dintr-o pluralitate de acte de executare unite între ele sub trei aspecte:

unitate de subiect, unitate de hotărâre sau rezoluție infracțională, unitate de conținut al

infracțiunii și pluralitatea de acte să fie săvârșite la diferite intervale de timp.

Unitatea subiectului activ este o primă condiție de existență a infracțiunii

continuate, adică aceeași persoană săvârșește mai multe acțiuni sau inacțiuni.

Singularul ”o persoană” folosit de legiuitor în art. 41 alin. 2 C. pen. implică și

pluralul ”persoane”, ceea ce denotă că infracțiunea continuată este susceptibilă de a fi

săvârșită în participație penală și chiar în oricare din formele acesteia.90

Condiția este îndeplinită și atunci când persoana participă odată în calitate de autor,

iar apoi în calitate de complice sau instigator, la săvârșirea aceluiași tip de infracțiune.

Pluralitatea actelor de executare, a doua condiție de existență a infracțiunii

continuate, se referă la acțiuni sau inacțiuni săvârșite la anumite intervale de timp.

Într-o opinie91, condiția este îndeplinită atunci când sunt realizate cel puțin două

acte de executare, chiar dacă unul a rămas în stadiul de tentativă.

90



36

În ceea ce privește perioadele ce separă actele de executare, acestea nu trebuie să

fie nici prea mari, dar nici foarte scurte. Intervalele de timp trebuie să fie mai mari decât

întreruperile pe care le implică în mod firesc săvârșirea faptei, altfel se va reține existența

unei infracțiuni simple sau continue succesive. Intervalele mari de timp între actele de

executare pot conduce la concluzia existenței unei pluralități de infracțiuni sub forma

concursului.92

Unitatea de rezoluție infracțională, este condiția esențială pentru unitatea tuturor

acțiunilor în cadrul aceleiași hotărâri infracționale, inițiale, cu care infractorul săvârșește

actele de executare. Făptuitorul trebuie să aibă o reprezentare a ansamblului activităților

infracționale înainte de comiterea primului act de executare și să dorească să realizeze în timp

acțiunile și inacțiunile din conținutul aceleiași infracțiuni.

Rezoluția infracțională trebuie să se mențină pe parcursul întregii activități

infracționale, întrucât acțiunile sau inacțiunile trebuie comise în baza aceleiași rezoluții

infracționale. Existența rezoluției infracționale unice rezultă din modul de operare al

infractorului, scopul urmărit, intervalul de timp scurt dintre actele de executare, unitatea

obiectului infracțiunii, a locului, a persoanei vătămate etc.

În cazul în care după săvârșirea mai multor acțiuni sau inacțiuni infracționale în

baza aceleiași rezoluții, făptuitorul ia o nouă rezoluție infracțională de a comite alte fapte se

va reține existența concursului omogen de infracțiuni, iar nu a unei unități legale.93

Infracțiunea continuată se săvârșește numai cu intenție directă sau indirectă.

Actele de executare trebuie să reprezinte fiecare în parte conținutul aceleiași

infracțiuni. Actele de executare nu trebuie să fie identice, ci doar fiecare să realizeze

conținutul aceleiași infracțiuni, lezând același obiect juridic.

În cazul infracțiunilor cu conținuturi alternative, unitatea de conținut este realizată

chiar dacă sunt săvârșite modalități alternative diferite prevăzute de norma de incriminare. În

cazul infracțiunilor care conțin și variante agravate, unitatea de conținut este realizată chiar

dacă unele acțiuni sau inacțiuni îmbracă forma de bază a infracțiunii, iar altele ale

conținutului calificat, în această situație întreaga infracțiune continuată va fi considerată

calificată.

Unitatea de conținut este realizată chiar dacă unele acțiuni îmbracă forma

consumată a infracțiunii, iar altele au rămas în forma tentativei. În această situație, dacă

92

Mihail Udroiu, Drept penal. Partea generală. Partea specială, ediția 3, Editura C.H. Beck, București, 2011, p. 69; 93

Mihail Udroiu, op. cit., p. 68 – 69;

37

există cel puțin o faptă consumată întreaga infracțiune continuată va fi considerată a fi

săvârșită în formă consumată.94

Stabilirea caracterului continuat al unei infracțiuni prezintă următoarele efecte

juridice:

- de la momentul epuizării începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii

penale;

- în funcție de acest moment se stabilește incidența sau nu a unui act de clemență;

dacă actele de executare sunt săvârșite pe teritoriile mai multor state, se va aplica legea

română dacă cel puțin un act de executare a fost săvârșit pe teritoriul țării noastre;

- la aplicarea legii în timp se va ține seama tot de momentul epuizării;

- în funcție de momentul epuizării se va stabili și incidența sau nu a răspunderii

penale pentru infractorul care a fost sau este minor.95

Tratamentul sancționator al infracțiunii continuate este stabilit prin dispozițiile art.

42 C. pen., care fac trimitere la art. 34 și art. 40¹ alin. 1 C. pen., ce reglementează concursul

de infracțiuni în cazul persoanei fizice și juridice.

Deoarece infracțiunea continuată este unică, aplicarea pedepsei se face într-o

singură etapă, dintr-o dată.

Dacă infracțiunea continuată este săvârșită de o persoană fizică se va aplica

pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită (între limitele speciale), la care se

poate adăuga un spor de până la 5 ani, în cazul în care pedeapsa prevăzută de lege este

închisoarea sau de până la jumătate din maximul special al amenzii. Dacă infracțiunea

continuată este săvârșită de o persoană juridică se va aplica pedeapsa amenzii prevăzută de

lege pentru infracțiunea săvârșită (între limitele speciale), la care se poate adăuga un spor de

o treime din acest maxim.96

Dacă infractorul (persoană fizică sau juridică) condamnat definitiv pentru o

infracțiune continuată este judecat ulterior și pentru alte acțiuni sau inacțiuni care intră în

conținutul acestei infracțiuni, instanța va desființa hotărârea anterioară, potrivit art. 335 alin.

2 C. pr. pen., și ținând seama de infracțiunea săvârșită în întregul ei, va reindividualiza

pedeapsa, care nu poate fi mai ușoară decât cea pronunțată anterior.

94

Mihail Udroiu, op. cit., p. 68; 95


Mihail Udroiu, op. cit., p. 70;

38

Infracțiunea continuată nu este posibilă în cazul:

- infracțiunilor intenționate care se consumă imediat, care au un rezultat ireversibil

și pentru care obiectul lor material nu este susceptibil de divizare (infracțiuni de omor);

- infracțiunilor care se săvârșesc din culpă, întrucât nu poate exista rezoluție

infracțională unică;

- infracțiunilor praeterintenționate, deoarece rezultatul mai grav este produs din

culpă;

- infracțiunilor de obicei.

Infracțiunea complexă

Reglementată în cadrul art. 41 și 43 C. pen., infracțiunea complexă este definită de

art. 41 alin. 3 C. pen., ca fiind infracțiunea ce cuprinde în conținutul său ca element

constitutiv sau ca o circumstanță agravantă, o acțiune sau o inacțiune, ce constituie prin ea

însăși o faptă prevăzută de legea penală (de exemplu: infracțiunea de tâlhărie, piraterie,

ultajul, purtarea abuzivă). În conținutul unei infracțiuni complexe poate intra o altă

infracțiune complexă (de exemplu: tâlhăria care absoarbe furtul prin efracție).

În funcție de rolul pe care fapta absorbită îl poate avea în conținutul infracțiunii

complexe, în literatura juridică se face distincție între:

- infracțiunea complexă – forma tip sau de bază;

- infracțiunea complexă – forma agravată sau calificată.97

Infracțiunea complexă – forma tip sau de bază se caracterizează prin aceea că în

conținutul acesteia intră ca element constitutiv o acțiune sau inacțiune care este în mod

distinct prevăzută de norma de incriminare (constituie prin ea însăși o faptă prevăzută de

legea penală). Este forma propriu-zisă a infracțiunii complexe (exemplu: infracțiunea de

atentat care pune în pericol siguranța statului, tâlhăria).

Infracțiunea complexă – forma tip se poate realiza:

- fie prin reunirea a două sau mai multe fapte incriminate distinct de legea penală,

care își pierd astfel autonomia infracțională, formând o nouă infracțiune distinctă de cele

reunite, fiind prevăzută într-o normă penală separată (de exemplu: infracțiunea de tâlhărie în

care sunt reunite furtul și vătămarea corporală);

- fie prin absorbție, situație în care forma tip constituie prin ea însăși o infracțiune,

care prin adăugarea unor condiții suplimentare dobândește caracter complex, o altă calitate și

97


39

o nouă încadrare juridică98 (de exemplu: infracțiunea de purtare abuzivă, prevăzută de art.

250 alin. 3 c. pen., forma tip este lovirea sau alte acte de violență, prevăzută în art. 180 C.

pen., iar condiția suplimentară este ca făptuitorul să fie un funcționar public aflat în exercițiul

atribuțiilor de serviciu; infracțiunea de atentat care pune în pericol siguranța statului,

prevăzută de art. 160 C. pen., este alcătuită dintr-o acțiune specifică, după caz, infracțiunea de

omor sau de vătămare corporală, căreia legiuitorul i-a adăugat cerința de a fi săvârșită

împotriva unei persoane care îndeplinește o activitate importantă de stat sau publică, în

împrejurări care pun în pericol siguranța statului).

Ceea ce este caracteristic infracțiunii complexe – forma tip este faptul că,

eliminând ipotetic una din infracțiunile contopite sau absorbite, dispare însăși infracțiunea

complexă. Astfel, dacă din infracțiunea de purtare abuzivă se elimină insulta, nu va mai

rămâne nicio infracțiune; dacă din infracțiunea de tâlhărie se elimină fie furtul, fie violența

sau amenințarea, nu mai avem infracțiunea complexă – tâlhăria, ci o infracțiune simplă adică

fie lovirea, amenințarea sau furtul.99

Infracțiunea complexă – forma agravată sau calificată există atunci când în

conținutul acesteia intră ca element circumstanțial agravat o acțiune sau inacțiune care

reprezintă conținutul unei infracțiuni de sine stătătoare (de exemplu: în cazul furtului

calificat săvârșit prin efracție, este absorbită infracțiunea de distrugere; în cazul infracțiunii

de lipsire de libertate în mod ilegal, în forma calificată – art. 189 alin. 2 C. pen. – este

absorbită infracțiunea de șantaj – în schimbul eliberării se pretinde un folos material; în cazul

infracțiunii de viol care are ca urmare moartea victimei – art. 197 alin.3).

În afara complexității legale, există și o așa numită complexitate naturală, ce

presupune că în conținutul unei infracțiuni este absorbit în mod natural conținutul alteia (de

exemplu: vătămarea corporală se absoarbe în mod natural în conținutul infracțiunii de omor;

infracțiunea de loviri sau alte violențe este absorbită natural în conținutul infracțiunii de

vătămare corporală).

Noțiunea de complexitate naturală prezintă interes doar în legătură cu situațiile în

care dintr-un motiv sau altul, făptuitorul nu ar mai putea fi condamnat pentru fapta

absorbantă și ar urma să răspundă doar pentru fapta absorbită.100

Infracțiunea complexă cuprinde în conținutul său elementele infracțiunilor reunite

sau absorbite.

98



Ilie Pascu, op. cit., p. 309 – 310;

40

Astfel, obiectul juridic al infracțiunii complexe este format din două valori sociale

și relații sociale, de natură diferită sau de aceeași natură, una principală, iar cealaltă

secundară. În cazul infracțiunilor complexe vor exista întotdeauna două obiecte juridice unul

principal și altul secundar. (de exemplu: în cazul infracțiunii de tâlhărie sunt vătămate

relațiile sociale privind patrimoniul persoanei, cât și relațiile sociale referitoare la integritatea

corporală sau la libertatea morală a persoanei fizice. Dintre cele două valori și relații sociale,

prima este ocrotită în principal, iar cealaltă în secundar. Valoarea socială principal ocrotită

determină includerea infracțiunii de tâlhărie în categoria infracțiunilor contra patrimoniului și

nu printre infracțiunile contra persoanei).101

În ceea ce privește subiectul activ al infracțiunii complexe, aceasta poate fi

săvârșită de o persoană (autor) sau în participație în oricare de formele sale (coautorat,

instigare, complicitate). Există coautorat la o infracțiune complexă dacă doi sau mai mulți

făptuitori execută nemijlocit toate acțiunile care formează elementul material al acelei

infracțiuni, dar și în cazul în care unul execută numai o acțiune sau o parte din acțiune, iar

ceilalți o altă acțiune, dar care luate împreună constituie elementul material al infracțiunii

respective în întregul său. În ceea ce privește subiectul pasiv se va reține, de regulă, existența

unui subiect pasiv principal și a unui subiect pasiv secundar.

În ceea ce privește latura obiectivă, în elementul material al infracțiunii complexe

sunt reunite acțiunile sau inacțiunile corespunzătoare infracțiunilor absorbite sau reunite.

Urmarea imediată la infracțiunile complexe se caracterizează prin producerea a două

rezultate specifice faptelor reunite ori absorbite în conținutul infracțiunilor (de exemplu: la

infracțiunea de tâlhărie distingem o urmare principală specifică furtului și o urmare secundară

specifică amenițării sau vătămării corporale).

Consumarea infracțiunii complexe are loc odată cu executarea actelor incriminate

și producerea rezultatului prevăzut de lege.

Latura subiectivă se caracaterizează prin vinovăție sub forma intenției, făptuitorul

fiind conștient de legătura dintre acțiunile săvârșite și acționând cu intenție pentru comiterea

lor.În cazul infracțiunilor complexe ca variantă agravată, forma de vinovăție este, de regulă,

praeterintenția.

Importanța juridică a cunoașterii efectelor infracțiunii complexe rezidă în a

cunoaște dacă infracțiunea s-a consumat sau a rămas doar ăn stadiul de tentativă. Nerealizarea

conținutului constitutiv al infracțiunii sub raport obiectiv, poate conduce la calificarea faptei

101


41

drept tentativă (de exemplu: realizarea doar a actelor de violență în cadrul infracțiunii de

tâlhărie, însă deposedarea victimei nu este posibilă datorită rezistenței acesteia, conduce la

calificarea faptei ca fiind o tentativă de tâlhărie).102

În practica judiciară s-a considerat că o infracțiune intenționată poate fi absorbită

într-o infracțiune complexă săvârșită din culpă (de exemplu: faptele de conducere pe

drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană având în sânge o

îmbibație alcoolică ce depășește limita legală și de ucidere din culpă cu această ocazie a unei

persoane constituie o singură infracțiune, complexă, de ucidere din culpă (art. 178 alin. 3 teza

I C. pen.) în care este absorbită infracțiunea intenționată prevăzută la art. 87 alin. 1 din

O.U.G. nr. 195/2002).103

Spre deosebire de infracțiunea continuată, infracțiunea complexă nu este o cauză

de agravare a răspunderii penale, sancțiunea aplicabilă fiind cea prevăzută de lege.

Dacă, după ce s-a aplicat pedeapsa pentru infracțiunea complexă, se descoperă

acțiuni sau inacțiuni, care fac parte din infracțiunea complexă, condamnatul va fi judecat și

pentru acestea, iar pedeapsa anterioară se va recalcula în funcție de întreaga infracțiune

complexă. Pedeapsa se poate agrava față de cea inițială ori poate rămâne în aceleași limite,

însă nu poate fi mai ușoară decât cea pronunțată anterior, potrivit prevederilor art. 43 C. pen..

Infracțiunea progresivă

În partea generală a Codului penal nu cuprinde nicio dispoziție cu privire la acest

tip de unitate infracțională.

Această formă a unității legale de infracțiune este definită de doctrina penală ca

fiind acea infracțiune a cărei urmare imediată se agravează fie prin amplificarea urmării

inițiale, fie prin producerea și a altor urmări ori prin suprapunerea unor alte urmări fără o

nouă intervenție din partea autorului.

Caracteristica esențială a infracțiunii progresive constă în amplificarea rezultatului

fără intenția făptuitorului.

Infracțiunea mai gravă rezultată absoarbe în mod legal conținutul legal al

infracțiunilor mai ușoare realizate anterior. (de exemplu: infracțiunile contra integrității

corporale și sănătății; o simplă lovitură, care inițial putea fi încadrată în dispozițiile art. 180,

la lovire și alte violențe, poate ajunge să devină, ca urmare a agravării rezultatului, o

102



42

infracțiune de vătămare corporală – art. 181, de vătămare corporală gravă – art. 182 sau chiar

poate produce moartea, art. 183 – lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte).104

Făptuitorul va fi tras la răspundere penală în raport de rezultatul mai grav, care

determină și încadrarea juridică a faptei.

Infracțiunea progresivă se poate comite cu orice formă de vinovăție105, neexistând

identitate între infracțiunea praeterintenționată și infracțiunea progresivă. Astfel, infracțiunea

progresivă poate fi săvârșită fie cu intenție, fie din culpă sau cu praeterintenție (de exemplu:

se va reține săvârșirea unei infracțiuni progresive din culpă, în ipoteza în care în urma unui

accident rutier victima a suferit inițial vătămari corporale care de-a lungul timpului se

agravează producându-i decesul).106

Pedeapsa pentru infracțiunea progresivă este cea prevăzută în norma de

incriminare.

În caz de succesiune a legilor penale în timp, legea aplicabilă este cea de la

momentul comiterii activității infracționale (consumării infracțiunii), iar nu cea de la

momentul producerii rezultatului mai grav (epuizării infracțiunii). Tot în funcție de momentul

consumării infracțiunii progresive se va determina reținerea stării de minoritate, momentul de

la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale, aplicarea legii de grațiere

etc.

Infracțiunea de obicei

În Codul penal în vigoare, partea generală, nu este definită infracțiunea de obieci,

însă în partea specială, cât și în legi speciale cu dispoziții penale sunt suficiente norme de

incriminare a unei asemenea forme a unității legale de infracțiune.

Potrivit doctrinei, infracțiunea de obicei este infracțiunea al cărei element material

se realizează prin repetarea faptei prevăzute de norma de incriminare de un număr suficient

de ori încât să indice obișnuița sau îndeletnicirea persoanei în a o săvârși (de exemplu:

cerșetoria, vagabondajul, prostituția).

Caracteristic pentru infracțiunea de obicei este repetarea faptelor de același fel din

care să rezulte îndeletnicirea. Fiecare act material de executare privit ut singuli nu prezintă

relevanță infracțională (spre deosebire de infracțiunea continuată), însă este necesar ca din

104


Pentru o opinie contrară a se vedea Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 100; 106


43

ansamblul faptelor să rezulte obișnuința, conducând astfel la reținerea caracterului

infracțional.107

La fel ca și în cazul infracțiunilor continue sau continuate, și în acest caz se pune

problema momentului epuizării infracțiunii, căci în funcție de acesta au incidență celelalte

instituții de drept penal (incidența legilor de amnistie sau grațiere, începutul curgerii

termenului de prescripție a răspunderii penale), fiind valabile regulile stabilite în cazul

infracțiunii continuate. Înfracțiunea de obicei, prin specificul ei, nu poate avea tentativă și

nici nu poate fi comisă în coautorat.108 Pedeapsa pentru infracțiunea de obicei este cea

prevăzută în norma de incriminare.

Infracțiunea de obicei se consumă în momentul în careîntr-un anumit interval de

timp se realizează un număr suficient de acte de executare identice sau similare care să

conducă, dincolo de orice dubiu rezonabil, la concluzia existenței unui obicei, a unei

deprinderi. Epuizarea infracțiunii se produce la terminarea întregii activități infracționale.

O infracțiune asemănătoare cu cea de obicei este infracțiunea de simplă repetare,

când legiuitorul prevede expres câte acte de executare trebuie comise pentru ca fapta să aibă

relevanță penală. În cazul infracțiunilor de simplă repetare, intră în conținutul infracțiunii

unice ambele acte de executare realizate succesiv de aceeași persoană. Și în acest caz

legiuitorul stabilește caracterul infracțional al ansamblului faptic repetitiv, iar nu numai al

ultimei fapte. Consumarea infracțiunii de simplă repetare va avea loc la momentul comiterii

celui de al doilea act de executare, fără a fi necesară dovedirea caracterului de obișnuiță. (de

exemplu: Codul silvic prevede în art. 108 alin. 1 lit. b că tăierea, ruperea, distrugerea,

degradarea ori scoaterea din rădăcini, fără drept, de arbori, puieți sau lăstari din fondul

forestier național și din vegetația forestieră situată pe terenuri din afara acestuia, indiferent de

forma de proprietate, constituie infracțiune silvică și se sancționează cu închisoare de la 6

luni la 4 ani, dacă valoarea prejudiciului produs este de până la 5 ori prețul mediu al unui

metru cub de masă lemnoasă pe picior, dar fapta a fost săvârșită de cel puțin două ori în

interval de un an, iar valoarea cumulată a prejudiciului produs depășește această limită.109

107




44

Capitolul al IV-lea – Pluralitatea de infracțiuni

Secțiunea I – Considerații generale

În dreptul penal prin pluralitate de infracțiuni este desemnată situația în care

aceiași persoană, singură sau împreună cu altele, săvârșește în baza unor rezoluții

infracționale diferite mai multe infracțiuni, fie înainte de a fi condamnată definitiv, fie după

ce a fost condamnată definitv sau a executat pedeapsa pentru vreuna dintre ele.110

Potrivit art. 32 C. pen., există două forme ale pluralității de infracțiuni, și anume:

concursul de infracțiuni (art. 33 – 36 și 40¹ C. pen.) și recidiva (art. 37 – 40 și 40² C. pen.).

La acestea două se adaugă o a treia formă, cunoscută în literatura juridică sub denumirea de

pluralitate intermediară, reglementată de dispozițiile art. 40 C. pen..

Pot exista situații de pluralitate de infracțiuni care nu se încadrează în niciuna

dintre aceste forme (de exemplu: situația în care un minor, după executarea unei pedepse,

săvârșește din nou cu intenție o infracțiune, sau a persoanei care după executarea unei

pedepse aplicate pentru o infracțiune săvârșită din culpă, comite o nouă infracțiune din

culpă). Aceste forme nu sunt reglementate de Codul penal ca forme distincte de pluralitate de

infracțiuni, neavând un tratament special; pentru sancționarea lor se aplică regulile de drept

comun, instanța urmând a avea în vedere numai pedeapsa prevăzută de norma de

incriminare.111

Toate formele pluralității de infracțiuni sunt caracterizate de următoarele

aspecte:112

- unitatea de persoană, în sensul că infracțiunile trebuie să fie săvârșite de aceeași

persoană. Aceasta nu presupune însă, ca la fiecare infracțiune să participe doar aceeași

persoană și în aceeași calitate, făptuitorul putând acționa într-o situație în calitate de autor, iar

în alta, în calitate de instigator sau complice;

- forma diferită în care sunt săvârșite infracțiunile. Infracțiunile care compun

pluralitatea nu trebuie să rămână în aceeași formă, unele putând fi consumate, altele

rămânând în faza de tentativă;

- infracțiunile pot fi săvârșite cu orice formă de vinovăție și în orice modalitate a

acestora (fie intenție, fie culpă, fie praeterintenție),

110

Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 271; 111



45

- obiectul juridic diferit al infracțiunilor ce compun pluralitatea. Astfel, nu se

impune ca infracțiunile ce compun pluralitatea să fie de un anumit tip, putând aduce atingere

oricăreia dintre valorile sociale.

- nu contează dacă o parte dintre infracțiunile ce compun pluralitatea au fost

comise în țară, iar alta sau altele în străinătate, căci și în această situație se vor aplica regulile

naționale privind sancționarea pluralității de infracțiuni.

Pluralitatea de infracțiuni, din punct de vedere al naturii juridice, reprezintă o stare

de agravare a răspunderii penale a infractorului.

Secțiunea a II-a – Concursul de infracțiuni

Definiție

Concursul de infracțiuni este definit ca fiind o formă a pluralității de infracțiuni ce

constă în existența a două sau mai multe infracțiuni, susceptibile de a fi supuse judecății,

săvârșite de aceeași persoană fizică sau juridică prin acțiuni/inacțiuni separate ori prin

aceeași acțiune/inacțiune, mai înainte de a se fi pronunțat o condamnare definitivă pentru

vreuna dintre acestea.113

Pentru reținerea concursului de infracțiuni nu prezintă importanță dacă infracțiunile

sunt urmărite sau judecate simultan ori succesiv, de aceleași organe judiciare sau de organe

judiciare diferite. Concursul de infracțiuni reprezintă o pluralitate de infracțiuni caracterizată

prin conexitate in personam și prin faptul că nu există o condamnare definitivă pentru vreuna

din infracțiunile care o compun.

Condițiile de existență ale concursului de infracțiuni

Atât pentru persoanele fizice, cât și pentru persoanele juridice, pentru existența

concursului de infracțiuni se cer a fi îndeplinite următoarele condiții:

a) – săvârșirea a două sau mai multe infracțiuni, indiferent de natura ori gravitatea

acestora. Practic, faptele trebuie să întrunească trăsăturile esențiale ale unor infracțiuni

determinate. Nu prezintă importanță forma de vinovăție cu care este săvârșită infracțiunea

atâta timp cât este prevăzută de norma de incriminare.

113


46

Constituie concurs și dacă prima infracțiune este consumată, iar a doua a rămas

doar în stadiul de tentativă, după cum, în ambele cazuri, fapta poate fi rămasă în stadiul de

tentativă.114

De asemenea, nu reprezintă o condiție de existență a concursului de infracțiuni ca

faptele să fie săvârșite împotriva aceluiași subiect pasiv.

b) - infracțiunile să fie săvârșite de aceeași persoană. Persoana poate să participe

la săvârșirea celor două sau mai multe infracțiuni atât în calitate de autor, cât și de complice

sau instigator.

c) – infracțiunile să fie săvârșite înainte de pronunțarea unei hotărâri definitve

pentru vreuna dintre ele. Această condiție diferențiază concursul de infracțiuni de celelalte

forme de pluralitate de infracțiuni.

Concursul de infracțiuni presupune ca faptele să fi fost comise înainte de

condamnarea definitivă pentru vreuna dintre ele, indiferent de momentul descoperirii și

începerii urmăririi penale. O hotărâre de condamnare este definitivă când, potrivit legii (art.

416, 416¹ și 417 C. pr. pen.) nu mai poate fi supusă căilor de atac.

Prin excepție, există concurs de infracțiuni și atunci când o infracțiune a fost

săvârșită ulterior rămânerii definitve a unei hotărâri de condamnare, dacă hotărârea respectivă

a fost desființată prin exercitarea unei căi extraordinare de atac (revizuire, respectiv

contestație în anulare), deoarece în asemenea caz, lipsind hotărârea de condamnare, sunt

realizate vcondițiile concursului de infracțiuni.115

d) – infracțiunile săvârșite sau cel puțin două dintre ele să poată fi supuse

judecății, respectiv să nu existe o cauză de împiedicare a punerii în mișcare sau a exercitării

acțiunii penale. Dacă infractorul a săvârșit două infracțiuni, iar pentru una dintre ele a

intervenit o cauză care înlătură caracterul penal al faptei sau care înlătură răspunderea penală

(amnistia, lipsa plângerii prealabile, prescripția răspunderii penale), ori vreo cauză de

nepedepsire, atunci această condiție nu este îndeplinită.

În cazul în care au fost săvârșite două infracțiuni pentru care nu a intervenit o

hotărâre definitivă, este necesar ca intervalul de timp dintre ele să nu depășească termenul de

prescripție a răspunderii penale pentru prima infracțiune.

Formele concursului de infracțiuni

În funcție de modul în care se săvârșesc infracțiunile concurente, concursul de

infracțiuni se prezintă sub două forme:

114

Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., 104; 115


47

a) – concurs real (material) de infracțiuni, când două sau mai multe infracțiuni au

fost săvârșite de aceeași persoană, fiecare printr-o acțiune sau inacțiune distinctă, înainte de

a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele, existând tot atâtea infracțiuni câte acțiuni

ori inacțiuni au fost comise (art. 33 lit. a C. pen.).

Prin urmare, concursul real se realizează prin săvârșirea mai multor infracțiuni ca

urmare a mai multor acțiuni sau inacțiuni distincte. De regulă, infracțiunile din cadrul

concursului real pot fi comise cu orice formă de vinovăție.

Concursul real de infracțiuni poate fi: omogen, când infracțiunile concurente sunt

de aceeași natură, fiind susceptibile de aceeași încadrare juridică (numai infracțiuni de furt

calificat) sau eterogen, când infracțiunile concurente sunt diferite (mai multe furturi și

vătămări corporale grave).116

În funcție de existența ori nu a unei legături între infracțiunile concurente,

concursul real se prezintă sub două modalități, și anume:

- simplu (concurs fără conexitate), există când între infracțiunile care îl compun nu

există nicio legătură, cu excepția aceleia că sunt săvârșite de aceeași persoană. De asemenea,

concursul real simplu poate fi omogen sau eterogen.

- caracterizat (concurs cu conexitate), există când între infracțiunile concurente

există o legătură, o conexitate. Conexitatea poate fi: cronologică,când infracțiunile sunt

săvârșite simultan sau succesiv; topografică, când infracțiunile sunt săvârșite în același loc,

etiologică, când infracțiunea constituie cauza săvârșirii altei infracțiuni; teleologică, când o

infracțiune constituie mijlocul pentru comiterea altei infracțiuni-scop; consecvențională, când

infracțiunea a fost comisă pentru a ascunde o altă infracțiune; accidentală, când infracțiunea

este întâmplător legată de o altă infracțiune.117

Codul penal în vigoare consacră în art. 33 lit. a concursul de conexitate, dar numai

în modalitățile conexității etiologice și consecvenționale.

b) concurs ideal (formal) de infracțiuni, reprezintă situația în care o persoană a

săvârșit o singură acțiune/inacțiune, iar datorită împrejurărilor în care a avut loc și a

urmărilor pe care le-a produs sunt întrunite elementele constitutive ale mai multor infracțiuni

(de aceeași natură sau diferite). De exemplu: un conducător auto face o manevră greșită și

lovește două persoane cauzându-le vătămări corporale ce necesită pentru vindecare 18 și

respectiv 25 de zile.

Concursul ideal este reglementat în art. 33 lit. b C. pen.

116



48

Infracțiunile care formează concursul ideal de infracțiuni pot fi de aceeași natură

sau de naturi diferite, consumate sau rămase în faza tentativei, și pot fi săvârșite cu orice

formă de vinovăție (intenție, culp sau praeterintenție).

Diferența dintre concursul ideal și cel real de infracțiuni constă în faptul că în cazul

concursului ideal, cele două sau mai multe infracțiuni care îl compun se realizează prin

săvârșirea unei singure acțiuni/inacțiuni care, datorită unor diverse împrejurări în care are loc

și cu diferite consecințe pe care le produce, întrunește elementele constitutive ale mai multor

infracțiuni.

Concursul ideal de infracțiuni poate fi, de asemenea, omogen (infracțiunile

concurente sunt de aceeași natură) sau eterogen (infracțiunile concurente sunt diferite).

Sancționarea concursului de infracțiuni

În ceea ce privește modurile de sancționare a concursului de infracțiuni, în doctrina

și legislația penală sunt cunoscute trei sisteme:118

- sistemul cumulului aritmetic sau al totalizării presupune ca pentru fiecare

infracțiune concurentă să fie stabilită o pedeapsă, după care se totalizează pedepsele stabilite,

iar condamnatul este obligat să execute pedeapsa rezultată din adunarea lor. Sistemul este

apreciat ca rigid, deoarece conduce la pedepse foarte mari, ce depășesc durata de viață a

omului, se transformă într-o privațiune pe viață a condamnatului, depășind limitele generale

ale pedepsei în cadrul cărora trebuie să aibă loc represiunea;

- sistemul absorbției presupune stabilirea unei pedepse pentru fiecare infracțiune

concurentă, iar pedeapsa finală va fi cea mai gravă dintre acestea, care astfel le absoarbe pe

celelalte. Un astfel de sistem prezintă dezavantajul de a încuraja activitatea infracțională a

celor care deja au săvârșit o infracțiune gravă, în sensul de a săvârși și alte infracțiuni mai

puțin grave, deoarece, pedepsele vor fi absorbite în pedeapsa pentru infracțiunea mai gravă;

- sistemul cumulului juridic constă în stabilirea pedepsei în două trepte, întâi se

stabilește o pedeapsă pentru fiecare dintre infracțiunile concurente și se aplică cea mai grea

dintre acestea, apoi pedeapsa poate fi sporită în anumite limite, asigurându-se în acest fel o

pedeapsă corespunzătoare întregii pluralități de infracțiuni săvârșite de condamnat. În raport

cu celelalte sisteme, sistemul cumulului juridic este cel mai convenabil și de aceea este

adoptat de majoritatea legislațiilor.Sistemul permite aplicarea unei pedepse care să

corespundă pericolului social pe care-l prezintă infractorul care săvârșește mai multe

infracțiuni.

118

Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 277 – 279; Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., p. 105; Ion Ristea, op. cit., p. 171 – 172;

49

Potrivit art. 34 alin. 1 C. pen., pedeapsa principală în caz de concurs de infracțiuni

săvârșite de persoana fizică, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte, iar

dintre acestea se aplică pedeapsa, după cum urmează:

a) – când s-a stabilit o pedeapsă cu detențiune pe viață și una sau mai multe

pedepse cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detențiunii pe viață;

b) – când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa mai grea,

care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător,

se poate adăuga un spor de până la 5 ani;

c) – când s-au stabilit numai amenzi, se aplică pedeapsa cea mai mare, care poate

fi sporită până la maximul ei special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate

adăuga un spor de până la jumătate din acel maxim;

d) – când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoare și o pedeapsă cu amendă, se aplică

pedeapsa închisorii, la care se poate adăuga amenda, în totul sau în parte;

e) – când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare și mai multe pedepse cu

amendă, se aplică pedeapsa închisorii, potrivit dispoziției de la lit. b, la care se poate adăuga

amenda, potrivit dispoziției de la lit. c.

Potrivit art. 34 alin. 2 C. pen., prin aplicarea dispozițiilor de la alineatul precedent

nu se poate depăși totalul pedepselor stabilite de instanță pentru infracțiunile concurente.

Având în vedere dispozițiile legale anterior menționate se poate observa că

sistemul absorbției a fost adăugat:

- pentru situația în care una dintre pedepse este detențiunea pe viață, adică cea mai

gravă, care nu mai poate fi sporită, ea absorbind celelalte pedepse, fie cu închisoarea, fie cu

amenda;

- în cazul pedepsei cu amenda, mai exact atunci când se stabilește pentru o

pedeapsă sau mai multe sancțiunea închisorii, iar pentru cealaltă sau celelalte, pedeapsa

amenzii. În aceste cazuri judecătorul poate alege aplicarea doar a pedepsei cu închisoarea,

care în acest caz absoarbe pedeapsa amenzii. În acest caz funcționează și sistemul cumulului

juridic, atunci când judecătorul alege să adauge la pedeapsa cu închisoarea o parte din

pedeapsa amenzii aplicată pentru a altă infracțiune ce compune concursul. De asemenea, mai

există în acest caz și posibilitatea aplicării sistemului cumulului aritmetic, atunci când pentru

o infracțiune se stabilește pedeapsa închisorii, iar pentru cealaltă pedeapsa amenzii, pe care o

adaugă la prima.119

119


50

În orice caz, aplicarea pedepsei în cazul concursului de infracțiuni are două limite

impuse de dispozițiile art. 34 alin. ultim, de cele ale art. 53 alin. 1 pct. 1 lit b, precum și de

cele ale art. 80 alin. 3 c. pen., și anume pedeapsa rezultantă nu poate depăși suma pedepselor

aplicate fiecărei infracțiuni în parte și, totodată, ea nu poate depăși maximul general, adică 30

de ani.

Sistemul sancționator al concursului de infracțiuni în cazul persoanei juridice

rezultă din coroborarea dispozițiilor art. 40¹ alin. 1 cu cele ale art. 71¹ alin. 2 sau 3 C. pen.. În

caz de concurs de infracțiuni săvârșite de persoana juridică, se aplică tot sistemul cumulului

juridic, se va stabili pedeapsa amenzii pentru fiecare infracțiune în parte și se va aplica

amenda cea mai mare, care poate fi sporită până la maximul special prevăzut în art. 71¹ alin.

2 (600.000 lei) sau 3 (900.000 lei), iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate

adăuga un spor de până la o treime din acel maxim. Potrivit art. 40¹ alin. 2 C. pen.,

dispozițiile alin. 1 se aplică și în cazul în care persoana juridică condamnată definitiv este

judecată ulterior pentru o infracțiune concurentă, precum și atunci când după ce o hotărâre

de condamnare a rămas definitivă, se constată că persoana juridică suferise și o altă

condamnare definitivă pentru o infracțiune concurentă. În aceste cazuri, partea din amenda

executată se scade din amenda aplicată pentru infracțiunile concurente.

Art. 35 C. pen. stabilește același regim pentru pedepsele complementare în cazul

concursului de infracțiuni atât pentru persoana fizică, cât și pentru persoana juridică:

- dacă pentru una dintre infracțiunile concurente s-a stabilit și o pedeapsă

complementară, aceasta se aplică alături de pedeapsa închisorii;

- dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită sau chiar

de aceeași natură, dar cu conținut diferit, acestea se aplică alături de pedeapsa închisorii;

- dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeași natură și cu

același conținut, se aplică cea mai grea dintre acestea.

Potrivit art. 35 alin. 4 C. pen., măsurile de siguranță de natură diferită sau de

aceeași natură, dar cu conținut diferit, luate în cazul infracțiunilor concurente, se cumulează,

iar alin. 5 al aceluiași articol prevede că dacă s-au luat mai multe măsuri de siguranță de

aceeași natură și cu același conținut, dar pe durate diferite, se aplică o singură dată măsura

de siguranță cu durata cea mai lungă. În cazul măsurilor de siguranță de aceeași natură și

cu același conținut, luate potrivit art. 118, acestea se cumulează.

51

Contopirea pedepselor

Reprezintă situația în care, după ce a fost condamnat definitiv pentru un concurs de

infracțiuni, se descoperă că infractorul mai săvârșise și o altă sau alte infracțiuni ce intrau

în cuprinsul concursului, dar pentru care acesta nu na fost judecat, sau atunci când se

constată că cel condamnat definitiv mai suferise și o altă condamnare definitivă pentru

infracțiuni ce intrau în cuprinsul aceluiași concurs. Situația este reglementată de dispozițiile

art. 36 C. pen., care, în cazurile menționate, dispune aplicarea în mod similar a dispozițiilor

privind concursul de infracțiuni, adică a art. 34 și 35.120

Dacă infractorul a executat total sau în parte pedeapsa aplicată prin hotărârea

anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracțiunile

concurente.

Dispozițiile privitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracțiuni se

aplică și în cazul în care condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață a fost comutată sau

înlocuită cu pedeapsa închisorii.

Pentru realizarea contopirii este necesar ca pedepsele să fie executabile, adică să nu

fi intervenit vreo cauză care înlătură executarea (grațierea totală sau a restului de pedeapsă).

Secțiunea a III-a – Recidiva

Definiție

Codul penal în vigoare consacră recidivei art. 37 – 40, în cuprinsul acestora

definind principalele două forme de recidivă, tratamentul ei sancționator, situațiile când nu

există recidivă, precum și recidiva persoanei juridice.

Recidiva este acea formă a pluralității de infracțiuni care constă în săvârșirea din

nou a unei infracțiuni de către o persoană care anterior a mai fost condamnată definitiv

pentru o altă infracțiune, fie după ce condamnarea a rămas definitivă și până la momentul

executării complete a pedepsei, fie după executarea completă a pedepsei sau considerarea ei

ca executată.

Ca formă a pluralității de infracțiuni, recidiva este condiționată, pe de o parte, de

existența unei condamnări definitive pentru o infracțiune comisă anterior, iar, pe de altă parte,

de săvârșirea unei noi infracțiuni.

120


52

Deosebirea dintre concursul de infracțiuni și recidivă constă în aceea că în cazul

concursului de infracțiuni, săvârșirea de către aceeași persoană a două sau mai multe

infracțiuni are loc mai înainte ca acea persoană să fi suferit vreo condamnare definitivă, pe

când în cazul recidivei, săvârșirea de către aceeași persoană a uneia sau mai multor

infracțiuni are loc după ce acea persoană fusese definitiv condamnată, pentru o altă

infracțiune.121

În cadrul analizei ce se face recidivei se utilizează conceptul de primul termen și al

doilea termen al recidivei pentru a defini condamnarea avută și care a rămas definitivă și

noua sau noile infracțiuni săvârșite ulterior.122

Modalitățile recidivei

Modalitățile recidivei sunt formele pe care aceasta le poate avea în funcție de

variațiunile celor doi termeni.

În funcție de momentul săvârșirii noii infracțiuni, se face distincție între:

- recidiva postcondamnatorie (după condamnare) există în cazul comiterii unei noi

infracțiuni după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracțiunea anterioară

și mai înainte de executarea în întregime a pedepsei pronunțate pentru acea infracțiune;

- recidiva postexecutorie (după executare) presupune săvârșirea din nou a unei

infracțiuni după executarea integrală a pedepsei la care infractorul a fost condamnat definitiv

anterior sau după ce această pedeapsă a fost considerată ca executată.

După natura infracțiunilor ce compun pluralitatea sub forma recidivei, se face

distincție între:

- recidiva generală, este recidiva ai cărei termeni nu sunt condiționați de natura

infracțiunilor săvârșite (infracțiuni de aceeași natură – furt-furt sau de natură diferită – furt-

viol);

- recidiva specială, este recidiva ai cărei termeni sunt condiționați de săvârșirea

unor infracțiuni de aceeași natură (furt-furt).

În Codul penal român întrucât nu au fost prevăzute condiții cu privire la natura

infracțiunilor săvârșite recidiva este generală, care poate îngloba și recidiva specială.123

121




53

În funcție de gravitatea condamnării pentru prima infracțiune, se face distincție

între:

- recidiva absolută, când existența ei nu este condiționată de gravitatea primei

condamnări;

- recidiva relativă, când existența ei este condiționată de o anumită gravitate a

primei condamnări, în scopul de a se demonstra perseverența infractorului.

Potrivit tot acestui criteriu, se face distincție între:

- recidiva mare, există în cazul în care primul termen al recidivei constă într-o

condamnare la pedeapsa închisorii de o anumită durată (mai mare de 6 luni sau detențiunea

pe viață);

- recidiva mică, este recidiva al cărei prim termen este format din mai multe

condamnări pentru infracțiuni cu un grad redus de pericol social.

În funcție de timpul scurs între executarea pedepsei pentru infracțiunea anterioară

și săvârșirea noii infracțiuni, se face distincție între:

- recidiva permanentă sau perpetuă, când existența acesteia nu este condiționată de

săvârșirea noii infracțiuni într-un anumit termen;

- recidiva temporară, când existența ei este condiționată de comiterea noii

infracțiuni numai într-un anumit termen de la condamnarea sau de la executarea pedepsei

pronunțate pentru infracțiunea anterioară.

Codul penal român a reținut doar recidiva temporară.

După criteriul locului unde s-a aplicat pedeapsa definitivă ce formează primul

termen al recidivei, se face distinție între:

- recidiva națională sau teritorială, existența ei este condiționată de cerința ca

primul său termen să fie o hotărâre de condamnare pronunțată de o instanță națională;

- recidiva internațională, când condamnarea definitivă ce formează primul termen

al recidivei este pronunțată de o instanță străină.

În Codul penal român a fost reținută recidiva internațională numai în cazul

recidivei mari.

După criteriul tratamentului sancționator al recidivei, se face distincție între:

- recidiva cu efect unic, presupune aplicarea aceluiași tratament penal ori de câte

ori s-ar repeta starea de recidivă;

- recidiva cu efecte progresive, presupune agravarea progresivă a tratamentului

penal pentru fiecare nouă recidivă.

54

Recidiva în cazul persoanei fizice

Recidiva mare postcondamnatorie (art. 37 alin.1 lit. a C. pen.)

Recidiva mare postcondamnatorie există atunci când după rămânerea definitvă a

unei hotărâri de condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, cel condamnat

săvârșește din nou o infracțiune cu intenție, înainte de începerea executării pedepsei, în

timpul executării acesteia sau în stare de evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a

doua infracțiune este închisoarea mai mare de un an.

Din dispozițiile art. 37 alin. 1 lit. a și ale alin. 2 C. pen. rezultă condițiile de

existență ale recidivei mari postcondamnatorii, acestea analizându-se separat pentru primul

termen, respectiv pentru cel de al doilea termen al recidivei.

Condițiile primului termen al recidivei mari postcondamnatorii sunt următoarele:

- existența unei condamnări definitive la pedeapsa închisorii ori detențiunii pe

viață. Dacă hotărârea a fost însă desființată printr-o cale extraordinară de atac, atunci

menținerea stării de recidivă nu se mai justifică. Hotărârea poate fi pronunțată fie de

instanțele române, fie de instanțe străine pentru o faptă prevăzută și de legea română (dubla

incriminare), dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută în România. Condamnarea

poate fi dispusă pentru o infracțiune rămasă în faza tentativei, consumată sau epuizată,

comisă în calitate de autor, coautor, instigator sau complice;

- condamnarea definitivă să privească o pedeapsă cu închisoarea mai mare de 6

luni;

- condamnarea să fie pentru o infracțiune intenționată. Este îndeplinită condiția și

atunci când este vorba despre o infracțiune praeterintenționată;

- condamnarea să nu fie dintre cele care, potrivit legii, nu se ține seama la stabilirea

stării de recidivă (art. 38 C. pen.), și anume: condamnările pentru infracțiunile săvârșite în

timpul minorității, condamnările pentru infracțiunile din culpă, condamnările pentru

infracțiunile amnistiate, condamnările pentru infracțiuni care nu mai sunt prevăzute în legea

penală.

Condițiile celui de al doilea termen al recidivei mari postcondamnatorii sunt

următoarele:

- săvârșirea unei noi infracțiuni. Nu este necesar ca infracțiunea să fie de aceeași

natură ca aceea pentru care infractorul a fost condamnat anterior. Infracțiunea poate avea

forma tentativei sau a faptului consumat ori poate consta în participarea la săvârșirea acestora

ca autor, instigator sau complice (art. 144 C. pen.);

55

- noua infracțiune să fie săvârșită cu intenție sau praeterintenție. În ce privește

asimilarea intenției depășite (praeterintenției) cu intenția directă sau indirectă ca o condiție

pentru existența atât a primului termen, cât și a celui de al doilea termen al recidivei, aceasta

se justifică prin împrejurarea că primum delictum din compunerea infracțiunii

praeterintenționate este săvârșită cu intenție și el stă la baza rezultatului mai grav, chiar dacă

acesta este produs din culpă.124;

- pedeapsa prevăzută de lege pentru noua infracțiune să fie mare de un an;

- noua infracțiune trebuie să fie săvârșită în intervalul de timp după rămânerea

definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracțiunea sau infracțiunile anterioare și până la

executarea sau considerarea ca executată a pedepsei. Această condiție presupune că fapta

poate fi săvârșită înainte de începerea executării, în timpul executării pedepsei, în stare de

evadare, în timpul eliberării condiționate și până la împlinirea termenului propriu-zis al

pedepsei, în cadrul termenului de încercare al grațierii condiționate, precum și în cadrul

termenului de încercare în cazul executării pedepsei prin suspendare sau prin suspendare

supravegheată.125

Recidiva mare postexecutorie (art. 37 alin. 1 lit. b C. pen.)

Potrivit art. 37 alin. 1 lit. b C. pen., există recidivă mare postexecutorie atunci când

după executarea unei pedepse cu închisoare mai mare de 6 luni, după grațierea totală sau a

restului de pedeapsă, ori după împlinirea termenului de prescripție a executării unei

asemenea pedepse, cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune cu intenție pentru care

legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an.

Caracteristic acestei modalități a recidivei constă în faptul că primul ei termen este

o infracțiune a cărei pedeapsă a fost executată de infractor ori considerată ca executată și,

totuși, după aceasta, el săvârșește o nouă infracțiune.126

Condițiile primului termen al recidivei mari posteexecutorii sunt următoarele:

- să existe o hotărâre definitivă de condamnare a infractorului la pedeapsa

închisorii mai mare de 6 luni, care a fost executată sau considerată executată, ca urmare a

grațierii totale, a restului de pedeapsă ori ca urmare a prescripției executării acelei pedepse.

Poate fi prim termen al recidivei postexecutorii existența unei condamnări la pedeapsa

detențiunii pe viață din executarea căreia condamnatul a fost eliberat condiționat și pedeapsa

124




56

se consideră executată potrivit art. 55¹ C. pen. ori executarea s-a prescris potrivit art. 126 C.

pen.;

- infracțiunea pentru care s-a executat pedeapsa să fie intenționată ori

praeterintenționată;

- hotărârea de condamnare să nu fie dintre cele prevăzute de art. 38 alin. 1 C. pen.

(condamnările pentru infracțiunile săvârșite în timpul minorității, condamnările pentru

infracțiunile din culpă, condamnările pentru infracțiunile amnistiate, condamnările pentru

infracțiuni care nu mai sunt prevăzute în legea penală) ori să nu fi intervenit reabilitarea sau

să se fi împlinit termenul de reabilitare (art. 38 alin. 2 C. pen.) de la data executării pedepsei

sau de la data când a fost considerată executată. Reabilitarea fiind o cauză care înlătură

consecințele condamnării, printre care și starea de recidivă, este firesc ca o condamnare, în

privința căreia a intervenit reabilitarea de drept sau judecătorească să nu mai poată constitui

primul termen al recidivei.

Condițiile celui de al doilea termen al recidivei mari postexecutorii sunt

următoarele:

- să fie săvârșită din nou o infracțiune;

- noua infracțiune să fie săvârșită cu intenție sau praeterintenție;

- pedeapsa prevăzută de lege pentru această nouă infracțiune să fie detențiunea pe

viață sau închisoarea mai mare de un an;

- săvârșirea infracțiunii trebuie să aibă loc după executarea integrală a pedepsei,

după grațierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescrierea executării pedepsei ce

constituie primul termen al recidivei mari postexecutorii, dar înainte de intervenția reabilitării

de drept sau de împlinirea termenului de reabilitare judecătorească.127

Recidiva mică postcondamnatorie și postexecutorie (art. 37 alin. 1 lit. c C. pen.)

Potrivit prevederilor art. 37 alin.1 lit. c C. pen., există recidivă mică atunci când

după condamnarea la cel puțin trei pedepse cu închisoare până la 6 luni sau după executare,

după grațierea totală sau a restului de pedeapsă, ori după prescrierea executării a cel puțin

trei asemenea pedepse, cel condamnat săvârșește din nou o infracțiune cu intenție pentru

care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an.

Mica recidivă se deosebește de marea recidivă prin structura primului termen, care

este multiplu, dar poate să apară fie ca recidivă postcondamnatorie, fie ca recidivă

postexecutorie.

127


57

Condițiile primului termen al recidivei mici sunt următoarele:

- existența a cel puțin trei condamnări definitive la pedeapsa închisorii de până la 6

luni. Condamnările trebuie să fie distincte, pronunțate pentru infracțiuni distincte sau fiecare

în parte pentru câte un concurs de infracțiuni. În acest caz se cere ca pedeapsa rezultantă

pentru fiecare concurs în parte să nu depășească 6 luni închisoare;

- infracțiunile pentru care au fost pronunțate pedepsele respective să fie săvârșite

cu intenție sau praeterintenție;

- hotărârea/hotărârile de condamnare să nu facă parte din cele prevăzute de art. 38

C. pen. (infracțiuni săvârșite în timpul minorității, infracțiuni săvârșite numai din culpă,

infracțiuni ulterior amnistiate sau fapte care au fost ulterior dezincriminate. De asemenea, nu

se va ține seama de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea de drept sau în privința

cărora s-a împlinit termenul de reabilitare judecătorească).

Condițiile celui de al doilea termen al recidivei mici sunt aceleași cu condițiile

celui de al doilea termen în cazul recidivei mari, și anume: infracțiunea săvârșită din nou să

fie intenționată, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracțiune să fie detențiunea

pe viață ori închisoarea mai mare de un an.

Tratamentul penal al recidivei

Regulile de stabilire a pedepsei în caz de recidivă fie postcondamnatorie, fie

postexecutorie, sunt prevăzute de art. 39 C. pen.

În cazul recidivei, legiuitorul a ales tot sistemul cumulului juridic, cu unele

diferențieri față de concursul de infracțiuni.

Pentru stabilirea tratamentului sancționator al recidivei în cazul persoanei fizice

trebuie făcută diferențierea între modalitățile recidivei.

În cazul recidivei mari postcondamnatorii, aplicarea pedepsei se face în funcție de

momentul în care a fost săvârșită noua infracțiune, adică, înainte de începerea executării, în

timpul executării pedepsei sau în stare de evadare.128

Potrivit art. 39 alin. 1 – 3 C. pen., modul de stabilire a pedepsei este următorul:

- în situația în care nu s-a început executarea pedepsei pentru infracțiunea ce

formează primul termen al recidivei, pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită ulterior

și pedeapsa aplicată pentru infracțiunea anterioară se contopesc potrivit dispozițiilor art. 34 și

35. În acest caz, sporul pentru recidiva postcondamnatorie poate ajunge până la 7 ani (art. 39

alin. 1 C. pen.);

128


58

- în situația în care pedeapsa anterioară a fost executată în parte, contopirea se face

între pedeapsa ce a mai rămas de executat și pedeapsa aplicată pentru infracțiunea săvârșită

ulterior (art. 39 alin. 2 C. pen.);

- în cazul săvârșirii unei infracțiuni în timpul stării de evadare, prin pedeapsa

anterioră se înțelege pedeapsa care se execută, cumulată cu pedeapsa aplicată pentru evadare

(art. 39 alin. 3 C. pen.). Prin urmare, instanța atunci când stabilește pedeapsa ce a mai rămas

de executat are în vedere fracțiunea de pedeapsă ce a rămas de executat din pedeapsa

anterioară la care se adaugă durata pedepsei aplicate pentru evadare, așa cum decurge din

prevederile art. 269 alin. 3 C. pen.

În cazul recidivei postexecutorii, potrivit art. 39 alin. 4 C. pen., se poate aplica o

pedeapsă până la maximul special, iar dacă acest maxim nu este îndestulător, în cazul

închisorii se poate adăuga un spor de până la 10 ani, iar în cazul amenzii se poate aplica un

spor de cel mult două treimi din maximul special.129

În cazul recidivei mici aplicarea pedepsei se face conform regulilor pentru recidiva

mare postcondamnatorie și recidiva mare postexecutorie (art. 39 alin. 5 C. pen.).

Descoperirea ulterioară a stării de recidivă. O situație aparte este aceea când,

după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și mai înainte ca pedeapsa să fi fost

executată sau considerată ca executată, se descoperă că cel condamnat se află în stare de

recidivă. În acest caz, instanța va aplica aceleași reguli menționate anterior, contopind

pedepsele conform regulilor stabilite de art. 35 C. pen. Dispozițiile menționate se aplică și în

cazul în care condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață a fost comutată sau înlocuită cu

pedeapsa închisorii (art. 39 alin. 6 și 7 C. pen.).130 Potrivit art. 39 alin. 6 C. pen. există

posibilitatea recalculării pedepsei când se descoperă ulterior starea de recidivă. Astfel, după

rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată

sau considerată ca executată, se descoperă că cel condamnat se află în stare de recidivă,

instanța procedează la recalcularea pedepsei aplicând dispozițiile din art. 39 alin. 1 C. pen.;

dacă după executarea pedepsei pentru o infracțiune anterioară se constată existența stării de

recidivă, la recalcularea pedepsei se aplică dispozițiile din art. 39 alin. 4 C. pen..

Recalcularea pedepsei este prevăzută numai pentru marea recidivă și operează

numai dacă starea de recidivă a fost descoperită mai înainte ca pedeapsa pentru infracțiunea

care formează al doilea termen al recidivei să fi fost executată sau considerată ca executată.

129

Ion Ristea, op. cit., p. 182, 130


59

Recidiva în cazul persoanei juridice

În cazul persoanei juridice recidiva este reglementată de dispozițiile art. 40² C.

pen.. Legea penală reglementează numai recidiva mare în cazul persoanei juridice, nu și mica

recidivă, însă se face deosebirea dintre recidiva postcondamnatorie și cea postexecutorie.

Se consideră că exsită recidivă pentru persoana juridică atunci când:

- după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa amenzii

penale (indiferent de cuantumul acesteia) pentru o onfracțiune intenționată sau

praeterintenționată, persoan juridică săvârșește din nou o infracțiune cu intenție sau

praeterintenție, iar amenda pentru infracțiunea anterioară nu a fost executată ori nu este

considerată executată (recidivă postcondamnatorie);

- după rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare la pedeapsa amenzii

penale (indiferent de cuantumul acesteia) pentru o infracțiune intenționată sau

praeterintenționată, persoana juridică săvârșește din nou o infracțiune cu intenție sau

praeterintenție, după ce amenda pentru infracțiunea anterioară a fost executată sau

considerată ca executată (recidivă postexecutorie).131

În cazul persoanei juridice primul termen al recidivei nu poate consta într-o

hotărâre de condamnare privind: infracțiuni săvârșite numai din culpă, infracțiuni ulterior

amnistiate sau fapte care au fost ulterior dezincriminate. De asemenea, nu se va ține seama de

condamnările pentru care a intervenit reabilitarea de drept.

În cazul recidivei postcondamnatorii, amenda stabilită pentru infracțiunea săvârșită

ulterior și amenda aplicată pentru infracțiunea anterioară se contopesc potrivit art. 40¹ alin. 1

și 3 C. pen. În ceea ce privește sporul prevăzut în art. 40¹ alin. 1 C. pen., acesta se poate mări

până la jumătate. Dacă amenda anterioară a fost executată în parte, contopirea se face între

amenda ce a mai rămas de executat și amenda aplicată pentru infracțiunea săvârșită

ulterior.132

Aplicarea pedepselor complementare sau a măsurilor de siguranță în cazul

săvârșirii de o persoană juridică a unei infracțiuni în stare de recidivă postcondamnatorie se

realizează după același mecanism ca în situația persoanelor fizice.

În cazul recidivei postexecutorii, se aplică pedeapsa amenzii până la maximul

special (art. 71¹ alin. 2 sau 3 C. pen.), iar dacă acest maxim nu este îndestulător, se poate

adăuga un spor de până la două treimi din acel maxim.

131



60

Dacă după rămânerea definitvă a hotărârii de condamnare și mai înainte ca amenda

să fi fost executată sau considerată ca executată, se descoperă că persoana juridică

condamnată se află în stare de recidivă, instanța aplică dispozițiile art. 40² alin. 2, în cazul

recidivei postcondamnatorii, și dispozițiile art. 40² alin. 4, în cazul recidivei postexecutorii.

Pedepsele complementare și măsurile de siguranță se aplică potrivit dreptului

comun pe lângă pedeapsa stabilită într-o singură etapă pentru infracțiunea săvârșită de

persoana juridică în stare de recidivă postexecutorie. Dacă sunt săvârșite mai multe

infracțiuni concurente în stare de recidivă mare postexecutorie, pedepsele complementare și

măsurile de siguranță stabilite pentru fiecare infracțiune se vor aplica pe lângă pedeapsa

rezultantă potrivit regulilor de la concursul de infracțiuni.

Secțiunea a IV-a – Pluralitatea intermediară

Pluralitatea intermediară în cazul persoanei fizice

Potrivit art. 40 C. pen., pluralitatea intermediară este o formă a pluralității de

infracțiuni, ce constă în săvârșirea din nou a unei infracțiuni (nu doar o faptă prevăzută de

legea penală), indiferent de natura, gravitatea ori forma de vinovăție a acesteia, de către o

persoană fizică (major sau minor) condamnată definitiv, înainte de începerea executării

pedepsei, în timpul executării acesteia sau în stare de evadare, în cazul în care nu sunt

întrunite condițiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă postcondamnatorie (de

exemplu: legea prevede pentru infracțiunea nou săvârșită pedeapsa închisorii mai mică de un

an sau amenda, persoana a fost anterior condamnată la pedeapsa închisorii mai mucă de 6

luni ori pentru o infracțiune săvârșită din culpă sau noua infracțiune este săvârșită din culpă).

Dacă noua infracțiune este săvârșită după ce pedeapsa a fost executată sau considerată

executată nu se va reține pluralitatea intermediară.133

Spre deosebire de concursul de infracțiuni, pluralitatea intermediară presupune

existența unei condamnări definitive pentru o infracțiune anterioară.

Primul termen al pluralității intermediare nu poate consta într-o condamnare pentru

care a intervenit amnistia, prescripția executării, reabilitarea, ori care a fost ulterior

dezincriminată. Poate constitui prim termen al pluralității intermediare o condamnare la

pedeapsa închisorii pentru o infracțiune comisă de un infractor minor sau condamnarea

133


61

infractorului major pentru o infracțiune sancționată de lege numai cu pedeapsa amenzii ori la

pedeapsa închisorii pentru o infracțiune săvârșită din culpă.

Sancționarea pluralității intermediare este efectuată, de regulă, după principiile de

la aplicarea pedepsei în cazul concursului de infracțiuni, contopindu-se întreaga pedeapsă

anterioară (chiar dacă a fost în parte executată) cu pedeapsa aplicată pentru noua infracțiune,

putând fi aplicat un spor de până la 5 ani închisoare. Din pedeapsa rezultantă se va deduce

perioada deja executată din pedeapsa anterioară.

Pluralitatea intermediară în cazul persoanei juridice

Pluralitatea intermediară în cazul persoanei juridice este o formă a pluralității de

infracțiuni ce constă în săvârșirea din nou a unei infracțiuni (nu doar o faptă prevăzută de

legea penală), indiferent de natura, gravitatea ori forma de vinovăție a acesteia, de către o

persoană juridică condamnată definitiv, înainte de începerea executării pedepsei amenzii

penale sau înaintea executării integrale a acesteia, în cazul în care nu sunt întrunite

condițiile prevăzute de le ge pentru starea de recidivă postcondamnatorie.

În cazul persoanei juridice se poate reține pluralitatea intermediară:

- când primul termen îl constituie o condamnare definitivă la pedeapsa amenzii

penale (indiferent de cuantumul acesteia) pentru o infracțiune săvârșită din culpă, iar al doilea

termen săvârșirea unei noi infracțiuni indiferent de forma de vinovăție;

- când primul termen îl constituie o condamnare definitivă la pedeapsa amenzii

penale (indiferent de cuantumul acesteia) pentru o infracțiune săvârșită cu intenție sau

praeterintenție, iar al doilea termen săvârșirea unei noi infracțiuni din culpă.134

Pluralitatea intermediară este sancționată potrivit principiilor aplicabile pedepsei în

cazul concursului de infracțiuni.

134

Mihail Udroiu, op. cit., p. 94

62

Capitolul al V-lea – Pluralitatea de infractori

Secțiunea I – Considerații generale privind pluralitatea de infractori

Pluralitatea de infractori presupune săvârșirea, cu vinovăție, a unei infracțiuni de

către două sau mai multe persoane. Dacă nicio persoană nu a acționat cu vinovăție la

comiterea faptei, nu se poate reține o pluralitate de infractori, ci o pluralitate de făptuitori, iar

fapta, fiind săvârșită fără vinovăție, nu este infracțiune. Pluralitatea de infractori nu se reduce

numai la cooperarea în vederea realizării laturii obiective a unei infracțiuni, ci presupune și o

coordonare subiectivă a voinței participanților.135 Practic, pentru existența pluralității de

infractori este nevoie să existe o voință comună a făptuitorilor de a săvârși fapta prevăzută de

legea penală (infracțiunea).

Potrivit doctrinei136, pluralitatea de infractori este cunoscută sub trei forme:

- pluralitatea naturală (necesară) există atunci când cooperarea mai multor

persoane la comiterea faptei este cerută de însăși natura acesteia (de exemplu: infracțiunile

bilaterale, cele care presupun pentru săvârșirea lor două persoane, respectiv: – bigamia (art.

303 C. pen.), incestul (art. 203 C. pen.), perversiunea sexuală (art. 201 C. pen.); situația când

pentru realizarea laturii obiective a infracțiunii este nevoie de prezența și coordonarea

activităților mai multor persoane – încăierarea (art. 322 C. pen.), subminarea puterii de stat

(art. 162 C. pen.). Fiecare dintre participanți are calitatea de autor, nefiind însă necesar ca toți

să acționeze cu vinovăția cerută de norma de incriminare sau să răspundă penal. Pluralitatea

naturală nu este reglementată în partea generală a Codului penal, ci rezultă din normele de

incriminare ale unor asemenea fapte ca infracțiuni;

- pluralitatea constituită constă în asocierea mai multor persoane în vederea

săvârșirii unor infracțiuni (de exemplu: complotul – art. 167 C. pen., asocierea pentru

săvârșirea de infracțiuni – art. 323 C. pen., genocidul – art. 357 alin. 3 C. pen.).Această formă

de pluralitate implică existența unui grup organizat (minim două persoane), care să aibă un

plan de a săvârși anumite infracțiuni, iar gruparea să aibă o structură ierarhică și o conducere

care asigură coordonarea grupului în ansamblu. Persoanele care se asociază pot acționa cu

forme de vinovăție diferite, fiind posibil și ca unii dintre făptuitori să nu răspundă penal. Și în

135


Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 312 – 314; Mihail Udroiu, op. cit., p. 50; Ion Ristea, op. cit., p. 125 – 126;

63

acest caz, fiecare participant este considerat autor și va răspunde în funcție de rezultatul

produs. Dacă persoanele care s-au grupat în scopul săvârșirii de infracțiuni și au trecut la

comiterea vreuneia din infracțiunile care au constituit scopul asocierii, se reține concursul de

infracțiuni;

- pluralitatea ocazională (participația penală) este forma pluralității de infractori

în care la comiterea faptei prevăzute de legea penală participă un număr mai mare de

persoane decât era necesar, față de natura acesteia, care acționează cu voință comună, în

calitate de autori, coautori, instigatori sau complici. În cazul participației penale fiecare

participant este considerat că a contribuit cu o parte la săvârșirea infracțiunii și va răspunde

penal în funcție de contribuția adusă la săvârșirea acesteia.

Avem de a face cu o pluralitate ocazională (participație penală) dacă sunt

îndeplinite următoarele condiții: să se fi comis o infracțiune, la comiterea acesteia să fi

contribuit mai multe persoane decât era necesar în mod obișnuit, toți participanții să fie

animați de aceeași voință comună de a săvârși fapta prevăzută de legea penală.137

Este necesar ca cel puțin fapta unuia dintre participanți să constituie infracțiune

(consumată sau chiar rămasă în faza tentativei), iar între participanți trebuie să existe o

legătură subiectivă stabilită înainte sau în timpul săvârșirii faptei. Data și locul săvârșirii

infracțiunii se analizează prin raportare la momentul și locul săvârșirii faptei de autor,

neprezentând importanță data/locul când/unde au fost efectuate actele de instigare sau

complicitate.

Unii autori138 de drept penal au analizat natura juridică a participației penale

considerând că sunt două aspecte: din punct de vedere al complicității, ca delict de sine

stătător, se comit tot atâtea infracțiuni câți participanți sunt, iar, din punct de vedere al unității

de infracțiune, participanții comit o singură infracțiune. Ultima teorie a fost consacrată de

majoritatea codurilor penale și împărtășită de mare parte din doctrină. Această opinie rezidă

și din dispozițiile art. 23 C. pen.. Adoptarea acestei opinii nu rămâne fără consecințe juridice,

căci de aici decurg următoarele:

- infracțiunea se consideră comisă la momentul consumării ei sau a rămânerii în

stadiul tentativei;

- de aceea, prescripția răspunderii penale începe să curgă pentru toți participanții,

indiferent de momentul în care au acționat, de la momentul consumării infracțiunii.

Întreruperea cursului prescripției față de unul dintre participanți produce aceleași efecte și

137


Vasile Dobrinoiu ș.a., op. cit., p. 349 – 351; Narcis Giurgiu, op. cit., p. 250 – 252;

64

față de ceilalți. Tot în raport de momentul consumării infracțiunii se stabilește și intervenția

unei legi de amnistie sau a unui decret de grațiere;

- unicitatea infracțională generează și solidaritatea răspunderii civile a inculpaților;

- locul săvârșirii faptei este locul comiterii actelor de executare;

- sancționarea complicilor și a instigatorilor se va face în conformitate cu legea

aplicabilă autorului sau coautorilor;

- în Codul penal român, unitatea infracțională presupune și aplicarea unui regim

sancționator unic (conform art. 27), cu alte cuvinte, tuturor participanților li se va aplica

pedeapsa în limitele stabilite pentru autor/coautori, ținându-se însă seama de contribuția

fiecăruia la săvârșirea faptei.139

Secțiunea a II-a – Formele participației penale

În funcție de diferite criterii, în doctrină și legislație se face distincție între diferite

forme ale participației penale.

După criteriul atitudinii psihice a participanților la comiterea faptei, se face

distincție între:

- participație proprie (perfectă, propriu-zisă, tipică), în care toți participanții

acționează cu aceeași formă de vinovăție (numai cu intenție, praeterintenție sau culpă);

- participație improprie (imperfectă, atipică), în care unii dintre participanți

acționează cu o anumită formă de vinovăție, iar alții cu alta sau chiar fără vinovăție (de

exemplu: uniii cu intenție și alții din culpă sau unii cu intenție și alții f ără vinovăție). Această

clasificare prezintă importanță sub aspectul tratamentului penal, urmându-se sistemul

diversificării pedepselor, potrivit art. 31 C. pen.. Astfel, deoarece instigatorul și complicele

contribuie la săvârșirea faptei cu intenție, ei urmează să fie sancționați cu pedeapsa prevăzută

de lege pentru fapta comisă cu intenție, iar autorul, când a comis fapta din culpă, va fi

sancționat cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă din culpă. În situația în care

autorul săvârșește fapta fără vinovăție acesta nu va fi sancționat, iar, instigatorul și

complicele vor fi sancționați cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea la care au

instigat sau ajutat.

139


65

În raport cu calitatea în care făptuitorii contribuie la săvârșirea faptei, se disting:

- participația simplă (omogenă), există atunci când toți făptuitorii au calitatea de

autori, contribuind nemijlocit la săvârșirea faptei,

- participația complexă (eterogenă), există atunci când unii dintre făptuitori

participă în calitate de autori, iar alții drept instigatori sau complici.

În funcție de momentul în care are loc coeziunea subiectivă:

- participație spontană, legătura subiectivă între participanți se realizează în

momentul executării faptei, fără o înțelegere prealabilă;

- participație preordinată, legătura subiectivă între participanți are loc înainte de

momentul comiterii faptei.

În raport cu momentul în care se realizează contribuția făptuitorilor la săvârșirea

faptei, se face deosebire între:

- participația penală anterioară, atunci când contribuția făptuitorilor are loc înainte

de momentul comiterii faptei;

- participația penală concomitentă, atunci când contribuția făptuitorilor este

realizată în momentul comiterii faptei, în timpul realizării actelor de executare a faptei.

În raport de rolul fiecărui participant în săvârșirea faptei, se disting:

- participația determinabilă, în cazul în care contribuția și rolul fiecărui participant

pot fi stabilite și carcaterizate ca atare;

- participația indeterminabilă, atunci când se cunoaște care persoane au luat parte

la săvârșirea faptei, dar nu se poate stabili contribuția și rolul fiecăruia în parte (de exemplu:

infracțiunea de încăierare).

După importanța contribuției participanților la săvârșirea faptei și producerea

rezultatului, se face distincție între:

- participația principală: autori, coautori;

- participația secundară: instigatori, complici.

În cazul în care participația penală a unei persoane la săvârșirea infracțiunii este

atât principală, cât și secundară, formele de participație secundară sunt absorbite în cele

principale (de exemplu: coautoratul va absorbi și actele de complicitate sau instigare

efectuate de aceeași persoană în legătură cu aceleași infracțiuni). Tos astfel, instigarea

absoarbe și actele de complicitate.140

140


66

Principalele forme ale participației penale proprii sunt: autoratul (art. 24 C. pen.),

instigarea (art. 25 C. pen.) și complicitatea (art. 26 C. pen.).

Autoratul este forma participației penale în care o persoană fizică sau juridică

săvârșește în mod nemijlocit o acțiune sau inacțiune concretă prevăzută de norma de

incriminare. Nu prezintă importanță dacă infracțiunea a rămas în stadiul tentativei sau dacă a

fost consumată ori epuizată.

Coautoratul este o formă a participației penale constând în săvârșirea în mod

nemijlocit a faptei prevăzute de legea penală de către două sau mai multe persoane. Coautorii

participă, ocazional, în baza unei legături subiective anterioară sau concomitentă executării

activității infracționale la săvârșirea aceleiași fapte tipice.

Instigarea este o formă aparticipației penale ce constă în determinarea, cu intenție

(directă sau indirectă), a unei persoane la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală,

înainte ca aceasta din urmă să se fi decis să săvârșească fapta și să fi început executarea

activității infracționale. Caracteristic instigării este faptul că instigatorul este cel care ia

hotărârea de a comite fapta, dar nu trece la săvârșirea ei, ci transmite această hotărâre unei

alte persoane, pe care o determină, printr-o activitate materială să săvârșească fapta, acesta

din urmă devenind autorul faptei. Instigatorul se mai numește și autor moral al infracțiunii.

Complicitatea este o formă a participației penale ce constă în fapta unei persoane

care cu intenție înlesnește sau ajută în orice mod la comiterea unei fapte prevăzute de legea

penală ori promite, înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din

aceasta sau că va favoriza pe infractor, chiar dacă, după săvârșirea faptei, promisiunea nu este

îndeplinită. Complicitatea reprezintă o contribuție indirectă, mediată la săvârșirea infracțiunii.

Complicele nu determină, nici nu realizează în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea

penală, ci îi înlesnește această realizare, făcând prin sprijinul său ca autorul să săvârșească

fapta incriminată cu mai multă ușurință, mai repede și mai sigur.141

141


67

Capitolul al VI-lea – Cauzele care înlătur ă caracterul penal al faptei

Secțiunea I – Aspecte generale

Caracterul penal sau infracțional al unei fapte este definit de doctrina penală ca

fiind particularitatea unei fapte antisociale de a întruni trăsăturile esențiale ale infracțiunii

(este prevăzută de legea penală, este săvârșită cu vinovăție și prezintă un grad de pericol

social concret, care face necesară aplicarea sancțiunilor de drept penal).

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt împrejurări prevăzute de lege

care înlătură una dintre cele trei trăsături esențiale ale infracțiunii. Aceste cauze nu trebuie

confundate cu cauzele care înlătură răspunderea penală (caz în care fapta constituie

infracțiune, dar, ca urmare a intervenției, ulterioare săvârșirii faptei, aacestor cauze, persoana

nu mai răspunde penal), cu înlocuirea răspunderii penale sau cu cauzele de nepedepsire.

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei pot avea caracter general, fiind

aplicabile tuturor infracțiunilor (dezincriminarea, lipsa pericolului social, legitima apărare,

starea de necesitate, constrângerea fizică și constrângerea morală, cazul fortuit,

iresponsabilitatea, starea de beție involuntară completă, minoritatea, eroarea de fapt) sau

caracter special (fiind aplicabile numai în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, de

exmplu: constrângerea mituitorului prevăzută de art. 255 alin. 2 C. pen. ).

În situația în care faptei îi lipsește una dintre cele trei trăsături esențiale, organele

judiciare sunt obligate să constate existența unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei

și, ca urmare a reținerii unui impediment la punerea în mișcare sau la exercitarea acțiunii

penale, să dispună neînceperea urmăririi penale, ori în cursul urmăririi penale clasarea sau

scoaterea de sub urmărire penală, iar în cursul judecății achitarea.142

Secțiunea a II-a – Legitima apărare

Definiție și caracterizare

Legitima apărare este o cauză care exclude caracterul penal al faptei datorită lipsei

de vinovăție în condițiile în care aceasta este săvârșită.

142


68

Potrivit art. 44 C. pen.:

(1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de

legitimă apărare.

(2) Este în stare de legitimă apărare acela care săvâşeşte fapta pentru a înlătura

un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui

interes obștesc şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul

obștesc.

(2¹) Se prezumă că este în legitimă apărare, şi acela care săvârşeşte fapta pentru a

respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie sau prin alte

asemenea mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependenţă sau loc împrejmuit ori delimitat

prin semne de marcare.

(3) Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau

temerii a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu

împrejurările în care s-a produs atacul.

Având în vedere dispozițiile legale anterior menționate, legitima apărare poate fi

definită ca fiind acțiunea de apărare a unei persoane determinată de nevoia de a înlătura un

atac material, direct, imediat și injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui

interes obștesc, și care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul

obștesc, apărare care se realizează prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.143

Legitima apărare apare ca o ripostă pe care o dă o persoană împotriva unui atac ce

pune în pericol grav persoana, drepturile acesteia ori interesul public, ripostă determinată de

necesitatea apărării valorilor sociale periclitate.

Condiţiile legitimei apărări

Din reglementarea legitimei apărări, rezultă că această instituţie presupune două

laturi, şi anume: atacul şi apărarea. Legea instituie anumite condiţii atât pentru atac, cât şi

pentru apărare, în lipsa cărora legitima apărare devine inexistentă.144

A) Atacul şi condiţiile sale

Starea de legitimă apărare este creeată prin existenţa unui atac, adică al unei acţiuni

sau inacţiuni săvârşite cu intenţia de a vătăma o persoană sau un interes public. Atacul este o

acţiune săvârşită cu intenţia de a vătăma persoana, drepturile acesteia sau interesul public.

143



69

Pentru ca atacul să legitimeze o acţiune de apărare, aceasta trebuie să întrunească,

cumulativ, următoarele condiţii:

1) – să existe un atac material, adică un atac exercitat prin violență fizică sau prin

mijloace care pun în pericol fizic valoarea socială protejată. Atacul poate consta fie într-o

faptă comisivă, fie într-o faptă omisivă proprie ori improprie (comisivă prin omisiune). Nu

este necesar ca atacul să se materializeze întotdeauna într-o infracțiune. Nu constituie atac

material cel exercitat prin violențe verbale sau scrise (amenințări, injurii) sau existența unei

stări conflictuale anterioare.145

2) – să fie un atac direct, adică să fie îndreptat şi să creeze un pericol nemijlocit

pentru persoana împotriva căreia este îndreptat sau pentru interesul obştesc (public). Cerinţa

este realizată ori de câte ori atacul implică un contact fizic, nemijlocit cu victima ori cu

interesul public periclitat. Desigur, vom avea un atac direct şi în situaţia în care lipseşte un

asemenea contact direct, dar se dovedeşte că autorul agresiunii a pus în mişcare procesul

cauzal, care va determina, în mod direct, moartea sau vătămarea victimei (de exemplu, în

cazul în care autorul agresiunii provoacă, pe ascuns, în mod intenţionat, o defecţiune a

sistemului de frânare a autovehiculului, înainte ca victima să se urce la volan, ştiind că, astfel,

aceasta se va accidenta mortal sau va suferi vătămări corporale).

Atacul nu este considerat ca fiind direct atunci când între agresor şi victimă se

interpune un obstacol (o poartă închisă, un gard, un zid), care face ca atacul să nu creeze un

pericol pentru acea valoare.146

3) – să fie un atac imediat, în sensul ca atacul să fie în curs de desfăşurare (pericol

actual) ori producerea lui să fie iminentă (pe punctul de a se ivi). Cu alte cuvinte, prin atac

imediat trebuie să înţelegem acel atac la care pericolul pentru cel atacat să se fi ivit deja ori să

fie pe cale să se ivească. Un indiciu al caracterului imediat al atacului este intervalul scurt

dintre momentul începerii atacului şi momentul ivirii pericolului. Dacă acest interval este mai

îndelungat, în aşa fel încât există posibilitatea înlăturării lui prin alte mijloace decât săvârşirea

faptei prevăzute de legea penală, atacul nu poate fi considerat ca imediat şi nu legitimează

acţiunea de apărare.

La stabilirea caracterului imediat al atacului trebuie să se ţină seama, în fiecare caz,

de situaţia concretă, de modul şi împrejurările declanşării atacului şi de pericolul creat de

acesta.

145



70

4) – să fie un atac injust, adică lipsit de orice temei legal care să-l justifice. Atacul

este just şi deci nu poate crea o stare de legitimă apărare atunci când legea prevede sau

permite efectuarea acţiunii care constituie formal un atac (de exemplu, acţiunea de a executa

pedeapsa cu moartea, ori de a-l imobiliza pe inculpatul privitor la care s-a dispus arestarea

preventivă, aplicarea unor lovituri în cadrul unei întreceri sportive de lupte etc.).

Când atacul este ordonat sau permis de lege, el își păstrează caracterul just numai

în măsura în care este efectuat în condiţiile prevăzute de lege; în caz contrar, atacul este injust

şi deci justifică o acţiune de apărare (de exemplu, în cazul arestării unei persoane fără

mandatul emis în condiţiile legii).

Cerinţa ca atacul să fie injust presupune ca acesta să fie săvârşit de o persoană

responsabilă, capabilă să înţeleagă caracterul just ori injust al atacului. Nu poate constitui un

atac, care să creeze o stare de legitimă apărare, atacul produs de un animal periculos sau

atacul efectuat de o persoană iresponsabilă.

5) – atacul trebuie să fie îndreptat împotriva persoanei care se apără sau

împotriva altei persoane ori împotriva unui interes obştesc (public). Atacul trebuie să fie

îndreptat împotriva uneia dintre valorile sociale special ocrotite prin reglementarea legitimei

apărări. Este vorba de valori legate de persoana omului: viaţa, integritatea corporală şi

sănătatea, demnitatea acestuia, este vorba de anumite drepturi acordate prin lege persoanelor

fizice sau juridice, precum şi de interese obşteşti. Prin interes obştesc se inţelege orice

situaţie, stare, relaţie, activitate de care este legat un interes al unei organizaţii dintre cele

arătate în art. 145 C. pen.

6) – atacul trebuie să pună în pericol grav persoana celui atacat sau drepturile

acestuia ori interesul obştesc (public). Pericolul se consideră grav atunci când implică

producerea unui rău ireparabil sau greu de remediat, cum ar fi: pierderea vieţii, cauzarea unei

infirmităţi sau a unei vătămări grave, distrugerea unui bun important, sustragera unor

documente secrete. Stabilirea caracterului grav al pericolului trebuie să se facă ţinându-se

seama de cazul concret, de valorile sociale implicate, de persoana agresorului, de

circumstanţele cauzei.147

B) Apărarea și condițiile sale

Prin apărare se înțelege actul prin care cel atacat sau persoana care îi vine în ajutor

încearcă să înlăture atacatul. În cazul legitimei apărări, condițiile apărării sunt următoarele:

147

Mihail Udroiu, op. cit., p.98;

71

1) – apărarea să se realizeze prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.

Pentru a se pune problema legitimei apărări se cere ca apărarea prin care se înlătură atacul să

se realizeze prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală. Această faptă prin care se

respinge atacul poate fi săvârşită atât de persoana împotriva căreia s-a îndreptat atacul, cât şi

de altă persoană care a venit în ajutorul celui atacat. Este necesar ca cel care se apără sau cel

care apără pe altul sau interesul obștesc să fie conștinet de existența atacului și de implicațiile

faptei sale.

2) – apărarea să fie necesară pentru respingerea atacului. Un act de apărare este

necesar dacă el se desfăşoară în anumite limite. Din punct de vedere al momentului săvârşirii

actului de apărare, limita necesităţii este dată de limita pericolului rezultat din agresiune, în

sensul că atâta timp cât subzistă pericolul ce poate decurge dintr-un act iminent sau în

desfăşurare, subzistă şi necesitatea înlăturării lui. Trebuie ca apărarea să aibă carcater idoneu,

adică să fie aptă a conduce la respingerea atacului. Nu este necesar ca săvârșirea faptei

prevăzute de legea penală să fie singura cale de înlăturare a atacului.148

3) – apărarea trebuie să fie îndreptată împotriva agresorului, deoarece numai

atacul agresorului pune în primejdie valorile sociale ocrotite de lege. Persoana care se apără

trebuie să săvârșească fapta împotriva agresorului, nu a unui terț ori a bunurilor agresorului.

În cazul în care există victime colaterale ca urmare a actelor de apărare îndreptate asupra

agresorului, răspunderea penală a celui care se apără ar putea fi înlăturată dacă sunt întrunite

condițiile stării de necesitate ori ale erorii de fapt. Dacă agresorul săvârșește atacul prin

intermediul unui câine periculos, apărarea poate consta și în săvârșirea unei fapte penale

îndreptate împotriva unui bun al agresorului (omorârea câinelui periculos).

4) – apărarea să fie precedată de atac;

5) – apărarea să fie proporțională cu atacul. Pentru ca apărarea să fie considerată

ca fiind efectuată în legitimă apărare, trebuie să existe un raport între fapta săvârşită şi atacul

care a determinat-o. Nu poate fi legitimă apărare când un atac manifestat sub forma unei

vătămări i se răspunde cu uciderea agresorului. Apărarea trebuie să fie realizată prin

săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală a cărei gravitate este mai mică decât cea a

atacului ori apropiată de acesta.

Excesul de apărare este asimilat legitimei apărări dacă este justificat când

făptuitorul, din cauza tulburării sau temerii, a depășit voluntar ori involuntar, limitele unei

apărări proporționale cu gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul.

148


72

Nu se va putea reține excesul justificat dacă apărarea este vădit și semnificativ

disproporționată în raport cu atacul.

Dacă depășirea limitelor unei apărări proporționale este determinată de alte cauze

se va reține excesul scuzabil, ce reprezintă o circumstanță atenuantă legală pe care instanța o

va avea în vedere la individualizarea pedepsei.149

Efectele legitimei apărări

Existenţa legitimei apărări are ca efect înlăturarea caracterului penal al faptei. Deşi

este prevăzută de legea penală fapta nu constituie infracţiune deoarece îi lipseşte o trăsătură

esenţială a acesteia şi anume vinovăţia. Fiind înlăturată vinovăţia, datorită stării de

constrângere creată prin declanşarea atacului, faptei îi lipseşte şi pericolul social.

Fapta care constituie o apărare legitimă propriu-zisă nu are caracter ilicit şi nu

poate constitui temei pe nici o răspundere extrapenală. În cazul excesului justificat ori în

situaţiile în care legitima apărare vine în concurs cu starea de necesitate sau cu eroarea de

fapt, este posibil ca fapta săvârşită în stare de legitimă apărare să păstreze caracterul ilicit

extrapenal, putând atrage răspunderea civilă, administrativă sau disciplinară.

Secțiunea a III-a – Starea de necesitate

Noțiune și caracterizare

Starea de necesitate este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei, fiind

reglementată de dispozițiile art. 45 C. pen., astfel:

(1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de

necesitate.

(2) Este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un

pericol iminent şi care nu poate fi înlăturat astfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea

sa, a altuia sau un bun important sau un interesc obştesc.

(3) Nu este în stare de necesitate persoana care în momentul când a săvârşit fapta

şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce

dacă pericolul nu este înlăturat.

Starea de necesitatea poate fi definită ca fiind acea stare în care o persoană

săvârșește o faptă prevăzută de legea penală pentru a salva de la un pericol iminent și care

149


73

nu putea fi înlăturat astfel, viața, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun

important al său sau al altuia ori un interes obștesc, fără ca prin aceasta să se pricinuiască

cu știință urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce, dacă pericolul nu era

înlăturat.150 (de exemplu: spargerea unui zid, a unei încuietori pentru a salva o persoană

imobilizată într-o încăpere care este incendiată; sustragerea unui autovehicul pentru a

transporta de urgență la spital o persoană accidentată etc.).

Fapta săvârşită în stare de necesitate nu este infracţiune deoarece nu este săvârşită

cu vinovăţie.

Starea de necesitate se deosebeşte de legitima apărare prin următoarele situaţii:

- în cazul legitimei apărări, pericolul este generat de un atac (de acţiunea agresivă a

unei persoane), pe când la starea de necesitate pericolul este creat de diferite întâmplări, fapte

accidentale: un incendiu, o inundaţie, un cutremur de pământ, iar nu de o activitate deliberată

a unei persoane;

- în cazul legitimei apărări, acţiunea de apărare, adică fapta prevăzută de legea

penală este îndreptată împotriva agresorului, pe când la starea de necesitate fapta priveşte, de

cele mai multe ori, persoana care nu este vinovată de crearea pericolului.

În ambele situaţii datorită pericolului care ameninţă valorile sociale importante,

persoana care săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală acţionează sub imperiul

constrângerii, fără voinţă liber determintă şi deci, fără vinovăţie. De aceea, starea de

necesitate este o cauză care înlătură caracterul penal al faptei.151

Condiţiile stării de necesitate

Din analiza dispozițiilor art. 45 C. pen. rezultă că existenţa stării de necesitate, pe

de o parte, presupune un pericol, care creează starea de necesitate, iar, pe de altă parte, o faptă

săvârşită pentru salvarea de la acel pericol. Condiţiile prevăzute de legea pentru existenţa

stării de necesitate se referă unele la pericol (condițiile stării de pericol), altele la fapta

săvârşită pentru salvarea de la pericol (condițiile acțiunii de salvare).152

A) Condițiile stării de pericol

Condițiile stării de pericol sunt următoarele:

1) – să existe un pericol iminent sau actual. Pericolul este reprezentat de o

amenințare pentru valorile sociale ocrotite de lege. Pericolul poate să rezulte în urma unei

acțiuni umane intenționate sau neintenționate (de exemplu: un incendiu) sau poate fi generat

150 Ion Ristea, op. cit., p. 196; 151 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 151; 152 Alexandru Boroi, Gheorghe Nistorescu, op. cit., p. 31;

74

de fenomene naturale (o alunecare de teren, inundație) ori de un animal. Pericolul trebuie să

fie real, efectiv, pe punctul de a se produce (pericol iminent) sau în curs de desfășurare

(pericol actual). Pe cale de consecință, pericolul nu trebuie să fie viitor sau deja consumat.

Pericolul nu trebuie să fi fost provocat intenționat ori din culpă de cel ce invocă

starea de necesitate. Dacă pericolul a fost produs din culpa autorului faptei prevăzute de legea

penală, acesta va fi tras la răspundere penală nu pentru fapta comisă cu intenție, ci pentru

fapta comisă din culpă, dacă aceasta este incriminată.

2) – pericolul să amenințe viața, integritatea corporală sau sănătatea unei

persoane, un bun important al acesteia ori un interes obștesc. Legiuitorul a prevăzut că

amenințarea anumitor valori enumerate în art. 45 alin. 2 C. pen., crează o stare de necesitate.

Amenințarea poate viza atât atributele persoanei făptuitorului, dar și ale oricărei alte

persoane.

Există stare de necesitate și în cazul în care pericolul amenință un bun important al

făptuitorului ori al altei persoane. Prin bun important se înţelege acel bun care prin valoare sa

deosebită artistică, ştiinţifică, istorică ori afectivă justifică efectuarea acţiunii de salvare.

Pericolul poate viza şi un interes public. Prin interes public se înţelege orice situaţie, stare,

relaţie, activitate de care este legat avutul public, un interes al unei unităţi de stat sau al unei

alte unităţi care desfăşoară o activitate utilă din punct de vedere social. La stabilirea

importanţei bunului trebuie să se ţină seama de natura şi destinaţia acetuia, de posibilităţile

de a-l înlocui, de diferenţa de valoare care există între bunul salvat şi cel distrus ca urmare a

acţiunii de salvare. Pericolul poate viza un interes obştesc în acelaşi înţeles ca şi în cazul

legitimei apărări.

3) – pericolul să nu poată fi înlăturat altfel decât prin săvârșirea faptei prevăzute

de legea penală. Aprecierea caracterului inevitabil al pericolului se face in concreto. Din

caracterul inevitabil al pericolului decurge condiția ca acțiunea de salvare să fie singura

modalitate prin care acesta putea fi înlăturat.

B) Condiţiile privind acţiunea de salvare

Actul de salvare trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

1) – acțiunea de salvare să se realizeze prin săvârșirea unei fapte prevăzute de

legea penală. Fapta prevăzută de legea penală poate rămâne în forma tentativei sau poate fi

consumată, poate fi săvârșită cu intenție, praeterintenție sau din culpă153;

153


75

2) – fapta să fie necesară pentru salvarea de la pericol a valorilor ocrotite de lege.

Acțiunea de salvare trebuie să fie realizată între momentul în care pericolul a devenit iminent

și momentul în care acesta s-a consumat.

Actele de salvare trebuie să fie apte să înlăture pericolul. În aprecierea

posibilităților de înlăturare a pericolului în alt mod decât prin fapta prevăzută de legea penală,

se ține seama de condițiile de fapt și de persoana celui care desfășoară acțiunea de salvare. De

aceea, caracterul necesar al faptei nu trebuie analizat în abstract, ci ținând seama de condițiile

concrete și persoana celui ce săvârșește fapta.154

Săvârșirea faptei prevăzute de legea penală (acțiunea de salvare) trebuie să fie

singura modalitate prin care putea fi înlăturatpericolul, neexistând alte modalități licite prin

care acesta putea fi înlăturat. În cazul în care făptuitorul putea înlătura pericolul fie prin

săvârșirea unei contravenții, fie prin săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, nu se va

putea reține starea de necesitate în situația în care făptuitorul a optat pentru săvârșirea faptei

penale.

Dacă înlăturarea pericolului se putea face numai prin săvârșirea unor fapte

prevăzute de legea penală, starea de necesitate se poate reține numai dacă pericolul a fost

înlăturat prin săvârșirea faptei ce prezintă pericolul social cel mai redus.

3) – prin săvârșirea faptei să nu se pricinuiască urmări vădit mai grave decât cele

care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat (acțiunea de salvare să fie

proporțională cu pericolul). În situația în care făptuitorul nu a avut reprezentarea că va

pricinui urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era

înlăturat, se va reține starea de necesitate (excesul neimputabil în acțiunea de salvare).

În cazul în care făptuitorul a depășit limitele stării de necesitate, cunoscând că va

pricinui urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era

înlăturat, se va reține existența circumstanței atenuante legale prevăzute de art. 73 lit. a C.

pen. (depășirea limitelor stării de necesitate).

4) – fapta să nu fie săvârșită de către sau pentru a salva o persoană care avea

obligația de a înfrunta pericolul. Persoanele obligate să înfrunte pericolul (pompieri, polițiști,

salvamontiști etc.)vor putea invoca starea de necesitate numai în situația în care în exercițiul

atribuțiilor săvârșesc o faptă prevăzută de legea penală pentru a salva terțe persoane de la un

pericol grav și iminent la care erau expuse. Eliminarea persoanelor obligate de a înfrunta

pericolul de la beneficiul stării de necesitate are ca temei normele legale care reglementează

154


76

activitatea anumitor funcții, profesii sau îndeletniciri, al căror rol social este de a combate și

înfrunta grave și frecvente pericole.

Efectele stării de necesitate

Existenţa stării de necesitate în condiţiile cerute de lege are ca efect înlăturarea

caracterului penal al faptei săvârşite în vederea salvării de la pericol. Temeiul exluderii

caracterului infracţional îl constituie lipsa de vinovăţie a persoanei care a fost constrânsă să

acţioneze sub ameninţarea pericolului, fără voinţă liber determinată.

Starea de necesitatea produce efecte in rem, care se răsfrâng și asupra

participanților, în vreme ce excesul neimputabil în acțiunea de salvare produce efecte numai

in personam, care nu se răsfrâng și asupra participanților.

În situația în care existența stării de necesitate este constatată în faza actelor

premergătoare procurorul confirmă propunerea organelor de cercetare penală de neîncepere a

urmăririi penale, iar dacă starea de necesitate se reține în cursul urmăririi penale procurorul

dispune scoaterea de sub urmărire penală. În cursul judecății instanța care constată existența

stării de necesitate dispune achitarea.155

Existența stării de necesitate nu înlătură răspunderea delictuală a persoanei care,

salvându-se pe sine de la pericol ori un bun ce îi aparține, a produs prejudicii materiale unei

terțe persoane, constituind o ipoteză autonomă de răspundere civilă delictuală pentru fapta

proprie, ce are la bază îmbogățirea fără justă cauză (art. 1361 din Noul C. civ.).

Contribuția persoanei vătămate la producerea pericolului (de exemplu: lăsarea în

libertate a unui animal periculos care a fost ucis în stare de necesitate), înlătură răspunderea

civilă a celui care a săvârșit fapta în stare de necesitate.

Secțiunea a IV-a – Constrângerea fizică și constrângerea morală

Noțiune

Sediul materiei este în art. 46 C. pen. în vigoare, care reglementează în alin.1

constrângerea fizică, iar în alin. 2 constrângerea morală, respectiv:

(1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită din cauza

unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista.

155


77

(2) De asemenea, nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală,

săvârşită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin ameninţare cu un pericol grav

pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi înlăturat în alt mod.

Constrângerea fizică (denumită și forță majoră) este o cauză care înlătură

caracterul penal al faptei și constă în presiunea pe care un eveniment imprevizibil și

irezistibil sau o persoană ori un animal o exercită asupra fizicului unei persoane, care are

drept urmare lipsirea acesteia de posibilitatea de a avea control asupra acțiunilor sale,

determinând-o astfel să comită o faptă prevăzută de legea penală156 (de exemplu: o persoană

este împinsă de o alta și cade peste un copil căruia îi provoacă o vătămare corporală; unei

persoane i se forţează mâna pentru a semna, împotriva voinţei ei, un contract de vânzare

cumpărare).

Constrângerea morală (denumită și amenințare) constă în exercitarea unei presiuni

pe care o persoană o realizează prin orice mijloace asupra psihicului altei persoane, astfel

încât sub stăpânirea unei temeri grave, persoana constrânsă nu-și mai poate dirija în mod

liber voința și săvârșește o faptă prevăzută de legea penală157 (de exemplu: sub ameninţarea

cu pistolul, casierul unei bănci deschide seiful cu bani; o persoană este amenințată cu moartea

sau cu vătămare corporală să divulge un secret de stat ori să facă o mărturie mincinoasă).

Constrângerea fizică şi constrângerea morală constituie, fiecare în parte cauze care

înlătură caracterul penal al faptei, deoarece răpesc persoanei constrânse libertatea de voinţă şi

de acţiune şi înlătură, în acest fel, vinovăţia acesteia în săvârşirea faptei.

Constrângerea fizică, condiţii

Pentru existența constrângerii fizice trebuie îndeplinite următoarele condiții:

1) – să existe o acţiune de constrângere asupra fizicului unei persoane. Această

acţiune de constrângere poate consta dintr-o punere în mişcare sau imobilizarea unei

persoane. Ea poate fi efectuată fie de o altă persoană, fie de forţa unui animal care nu poate fi

stăpânit sau al unei maşini în mişcare, fie de un fenomen natural (o inundaţie, un cutremur, o

înzăpezire, un vânt puternic). Acţiunea de constrângere provine deci de la o forţă străină,

declanşată independent de conştiinţa şi voinţa persoanei constrânse. Această forţă străină

poate avea ca sursă chiar un proces fiziologic al persoanei constrânse (leşin, atac de epilepsie,

atac de cord).

156


Ion Ristea, op. cit., p. 200 – 201;

78

Constrângerea fizică trebuie exercitată direct asupra făptuitorului. În situația în care

se exercită o constrângere fizică asupra unei alte persoane pentru a-l determina pe făptuitor la

un anumit comportamnet, se poate reține constrângerea morală.

2) – persoana supusă constrângerii să nu poată opune rezistență eficace acțiunii

de constrângere. Persoana constrânsă fizic trebuie să se afle în situația de a nu putea opune o

rezistență eficace acțiunii de constrângere, libertatea sa de voință fiind complet anihilată.

Aprecierea caracterului irezistibil se realizează in concreto, având în vedere particularitățile

fizice și psihice ale persoanei constrânse, împrejurările în care intervine constrângerea,

intesitatea acesteia.

Spre deosebire de starea de necesitate unde făptuitorul poate opta între a realiza

acțiunea de salvare sau a lăsa pericolul să-și producă efectele, în cazul constrângerii fizice,

cel constrâns nu are nicio opțiune, trebuind să acționeze.158

3) – fapta săvârșită sub presiunea constrângerii fizice să fie prevăzută de legea

penală. Fapta poate să fie comisă prin acțiune sau inacțiune și poate rămâne în forma

tentativei sau poate fi consumată. Faptele prevăzute de legea penală sunt imputabile

făptuitorului dacă acesta a continuat să acționeze după ce constrângerea a încetat.

Efectele constrăngerii fizice

Principalul efect din punct de vedere penal este că fapta săvârșită ca urmare a

constrângerii fizice nu are carcater infracțional, căci nu este săvârșită cu vinovăție. Vinovăția

nu poate exista când făptuitorul nu are libertatea de acțiune. În acest caz, răspunderea civilă

este înlăturată de principiu.159

Constrângerea morală, condiţii

Condițiile constrângerii morale sunt:

1) – existența unei constrângeri exercitate asupra psihicului unei persoane de

către o altă persoană, prin amenințare cu un pericol grav. Subiectul trebuie să acționeze sub

presiunea unei amenințări cu un pericol grav, care nu putea fi înlăturat altfel, împiedicându-l

să-și dirijeze liber voința. Presiunea psihică poate fi realizată direct sau indirect, în scris, oral,

prin mijloace de comunicare la distanță etc.

Răul cu care se amenință trebuie să fie grav (de natură a produce repercusiuni

ireversibile ori greu de înlăturat), iminent (nu eventual), inevitabil (altfel decât prin comiterea

faptei), injust și proporțional cu urmarea faptei prevăzute de legea penală ce se solicită a fi

săvârșită. Consecința amenințării este aceea că făptuitorul ia decizia de a comite fapta

158



79

prevăzută de legea penală, solicitată explicit sau implicit de constrângător, neavând altă

alternativă. În sarcina persoanei care exercită constrângerea morală se va reține participația

improprie sub forma instigării la fapta penală a celui constrâns.160

2) – constrângerea morală să fie irezistibilă. Persoana constrânsă trebuie să nu

poată opune rezistență eficae acțiunii de constrângere, singura modalitate de a înlătura

pericolul rezultat din amenințare fiind prind săvârșirea faptei. Aprecierea caracterului

irezistibil se face in concreto, având în vedere particularitățile psihice ale persoanei

constrânse.

3) – fapta săvârșită sub imperiul constrângerii morale să fie prevăzută de legea

penală. Fapta poate să fie comisă printr-o acțiune sau inacțiune și poate rămâne în forma

tentativei sau poate fi consumată, nu prezintă importanță dacă fapta a fost comisă în calitatea

de autor sau de participant. Săvârșirea faptei trebuie să fi fost solicitată direct sau indirect de

către cel care exercită constrângerea morală.

Efectele constrângerii morale

Fapta săvârşită sub imperiul constrângerii morale nu este infracţiune, deoarece este

săvârșită fără vinovăţie. Nu poate exista vinovăţie când lipseşte libertatea de hotărâre a

făptuitorului. Răspunderea penală a persoanei care acţionează sub imperiul constrângerii

morale este înlăturată. De asemenea, este înlăturată, în principiu, şi răspunderea civilă, cu

excepţia cazurilor în care se constată existenţa unei erori de fapt imputabile făptuitorului.

Secțiunea a V-a – Cazul fortuit

Definiție

Cazul fortuit este reglementat de dispozițiile art. 47 C. pen., text ce prevede că:

Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, al cărei rezultat este

consecința unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.

Există caz fortuit când acțiunea sau inacțiunea unei persoane a produs un rezultat

pe care acea persoană nu l-a conceput și nu l-a urmărit, producerea lui fiind datorată unei

împrejurări neașteptate, adică acțiunii unei forțe (energii) a cărei intervenție nu a putut fi

prevăzută.161

160



80

Caracteristic cazului fortuit este faptul că acţiunea sau inacţiunea unei persoane

produce un rezultat socialmente periculos, neaşteptat, datorită faptului că intră în concurs cu

o împrejurare fortuită neprevizibilă, care produce în fapt acel rezultat.162

Împrejurările fortuite pot proveni de la factori diferiți, cum ar fi: imprudența

victimei (un copil care se juca pe balcon cade în stradă și este rănit de un autovehicul care

circula normal); ori să provină din partea făptuitorului (conducătorul auto are o stare de leșin,

pe neașteptate, provocând un accident de circulație); sau din partea unor fenomene ale naturii

(cutremur, alunecări de teren) sau din cauza unor defecțiuni tehnice imprevizibile (explozia

unui caz sau a unei anvelope) ori din comportări imprevizibile ale unor persoane

iresponsabile.

Cazul fortuit există numai acolo unde există o imposibilitate obiectivă și generală

de prevedere a rezultatului unei acțiuni umane. De aceea, cazul fortuit are efecte in rem, nu in

personam, înlăturând caracterul penal al faptei pentru toți făptuitorii.163

Condiţiile de existenţă ale cazului fortuit

Cazul fortuit trebuie să îndeplinească anumite condiţii absolut necesare pentru a

produce efecte pe linia înlăturării caracterului penal al faptei.

1) – acțiunea sau inacțiunea unei persoane să fi produs un rezultat vătămător

datorită intrării în concurs cu o energie străină de conștiința și voința acelei persoane.

Pentru existența cazului fortuit, este necesar ca intervenția împrejurării neprevăzute să se

grefeze pe existența unei acțiuni ori inacțiuni a făptuitorului susceptibile să producă un

anumit rezultat, altul decât acela care s-a produs ca urmare a intervenției fortuitului.

Este posibil ca în momentul intervenției împrejurării fortuite, persoana să

desfășoare o acțiune licită (de exemplu: conducătorului unei mașini care circula cu viteză

legală i-a apărut pe neașteptate în față o persoană care a fost îmbrâncită de o altă persoană,

nemaiputând evita accidentarea acesteia) ori o acțiune ilicită (de exemplu: hoțul fuge cu

lucrurile furate de la victimă, însă, în timp ce aceasta îl urmărea, face un infarct și moare;

persoana care a luat bunul nu va răspunde pentru această urmare).164

Prin rezultatul faptei, acţiune sau inacţiune, săvârşite de o persoană se înţelege

urmarea fizică provocată de aceasta. Acest rezultat trebuie să fie consecinţa unei împrejurări

străine de conştiinţa şi voinţa făptuitorului neprevăzută de acesta. Între rezultat şi

162 C. Bulai, op. cit., p. 252; 163


Ilie Pascu, op. cit., p. 304; Ion Ristea, op. cit., p. 204;

81

împrejurarea neprevăzută să existe o legătură de cauzalitate, în sensul că fără intervenţia

forţei străine, fapta persoanei în cauză nu ar fi produs acel rezultat.

2) – intervenția împrejurării care a determinat producerea rezultatului să fi fost

imprevizibilă. Caracterul imprevizibil se referă numai la aparția împrejurării exterioare, nu la

rezultatul produs și trebuie să aibă un caracter general, obiectiv. (de exemplu: o furtună

puternică poate provoca o cădere de arbori care să vatăme sau să ucidă persoanele aflate în

preajmă, dar nu se poate prevedea momentul ivirii unor asemenea fenomene ori că trăsnetul

ar putea incendia recolta strânsă în stoguri, dar nu se poate prevedea ivirea unei împrejurări

fortuite şi deci nimănui nu i se cere să le prevadă).

În cazul în care se reține existența unei culpe a făptuitorului nu se mai poate invoca

cazul fortuit.

3) – acțiunea (inacțiunea) peste care s-a suprapus împrejurarea fortuită să

constituie o faptă prevăzută de legea penală. Numai dacă s-a realizat conținutul unei fapte

descrise de legea penală se poate vorbi de incidența dispozițiilor privitoare la cazul fortuit.

Nu împrejurarea imprevizibilă produce urmarea vătămătoare a valorilor sociale

protejate de legea penală, ci acțiunea sau inacțiunea făptuitorului pe care se grefează

împrejurarea exterioară. Trebuie să existe un raport de cauzalitate în acțiunea sau inacțiunea

făptuitorului în condițiile intervenției evenimentului imprevizibil și urmarea socialmente

periculoasă produsă.165

Cazul fortuit poate veni în concurs şi cu alte cauze care înlătură caracterul penal al

faptei. Frecvent, cazul fortuit se întâlneşte cu starea de necesitate şi este posibil ca aceste

două să se suprapună (vrând să evite lovirea unui pieton, un autovehicol virează spre trotuar

unde o persoană speriată de apariţia autovehicolului face un infarct şi moare). Cazul fortuit

poate veni în concurs și cu constrângerea fizică, în cazul în care o împrejurare fortuită creează

un obstacol insurmontabil pentru o persoană care a fost silită să săvârşească o faptă prevăzută

de legea penală (un militar nu poate să se întoarcă la unitate din cauza unei alunecări de

teren). Totodată cazul fortuit poate veni în concurs şi cu constrângerea morală (de exemplu,

cel constrâns moral dezarmează pe agresor, iar arma căzută din mâna acestuia se descarcă în

cădere şi răneşte o altă persoană).

Cazul fortuit poate veni în concurs şi cu eroare de fapt sau invers (de exemplu, în

urma virajului brusc şi a şocului produs în încercarea de evita lovirea unui pieton ivit pe

neaşteptate, un conducător nu observă defecţiunea produsă la sistemul de frânare, din care

165


82

cauză se produce un grav accident), eroarea de fapt se suprapune cu un caz fortuit (de

exemplu, o garnitură de mobilă este expediată din eroare la o adresă greşită şi, în drum

autovehicolul suferă un accident datorat unei cauze fortuite, iar mobila este deteriorată).

Efectele juridice ale cazului fortuit

Constatarea juridică a existenţei cazului fortuit are drept consecinţă înlăturarea

caracterului penal al faptei, deoarece exlude vinovăţia, datorită imposibilităţii f ăptuitorului

de a prevedea intervenirea împrejurării fortuite care a determinat producerea rezultatului

periculos.

Efectele cazului fortuit operează in rem, adică faţă de toţi participanţii la săvârşirea

faptei.166

Cazul fortuit are ca efect și înlăturarea răspunderii civile pentru făptuitor. Poate fi

trasă la răspundere civilă pentru prejudiciile cauzate persoana, alta decât făptuitorul, din culpa

căreia s-a creat împrejurarea care a condus la producerea rezultatului păgubitor (răspunderea

civilă a terțului).

Dacă existența cazului fortuit este constatată în faza actelor premergătoare

procurorul confirmă propunerea organelor de cercetare penală de neîncepere a urmăririi

penale, iar în situația în care cazul fortuit se reține în cursul urmăririi penale procurorul

dispune scoaterea de sub urmărire penală. În cursul judecății instnța care constată existența

cazului fortuit dispune achitarea inculpatului.167

Secțiunea a VI-a – Iresponsabilitatea

Definiție

Iresponsabilitatea este reglementată de art. 48 C. pen., text ce prevede că: „Nu

constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul

săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama

de acţiunile sau inacţiunile sale, ori nu putea fi stăpân pe ele”.

Având în vedere aceste dispoziții legale, iresponsabilitatea poate fi definită ca fiind

acea stare de incapacitate psiho-fizică a persoanei care, fie din cauza alienației mintale (de

pildă, schizofrenia paranoidă), fie din alte cauze (somnambulismul), este lipsit de capacitatea

166 Constantin Mitrache, op. cit., p. 252; 167


83

de a-și da seama de acțiunile sau inacțiunile sale sau de urmările acestora (factorul

intelectiv) ori de capacitatea de a fi stăpână pe ele (factorul volitiv).168

Iresponsabilitatea este starea de incapacitate psiho-fizică datorită căreia persoana

sub aspect intelectiv nu îşi poate da seama de sensul şi valoarea acţiunilor pe care le

săvârşeşte, ori sub aspect volitiv nu poate să-şi dirijeze voinţa în raport cu acţiunile pe care le

înfăptuieşte.

Cauzele care determină starea de iresponsabilitate pot fi diferite: starea de

subdezvoltare psihică datorită diferitelor anomalii (idioţenie, cretinism, infantilism, debilitate

mintală); boli neuropsihice (nebunie, nevroze, psihoze); tulburări psihice provocate de

intoxicaţii prin alcool, substanţe stupefiante, narcotice; fenomene fiziologice (somn natural,

somn hipnotic, leşin). În raport cu aceste cauze şi efectele lor, starea de incapacitate psihică

poate fi permanentă (incurabilă) sau trecatoare (intermitentă) cunoscând intervale de

luciditate; poate fi înnăscută sau survenită.169

Pentru a duce la înlăturarea caracterului penal al faptei săvârşite starea de

iresponsabilitate a făptuitorului trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei şi să fie totală,

adică să existe lipsa completă a capacităţii psihice.

Dacă lipsa capacității este doar parţială, există aşa-zisa responsabilitate atenuată,

denumită şi responsabilitate limitată sau semiresponsabilitate, care nu înlătură vinovăţia şi

caracterul penal al faptei, dar de care trebuie să se ţină seama la individualizarea sancţiunii (art.

72 C. pen.).

Constatarea existenţei stării de iresponsabilitate şi a cauzelor acesteia necesită

cunoştinţe de specialitate şi de aceea nu poate fi făcută decât de medicii specialişti care vor

stabili dacă în momentul comiterii faptei persoana avea capacitatea psihică de a înţelege

sensul şi valoarea acţiunii sale şi dacă putea să-şi dirijeze voinţa în mod conştient. Pe baza

concluziilor medicale organele judiciare stabilesc dacă răspunde sau nu penal pentru fapta

săvârşită.

Împotriva persoanei lipsite de capacitate psihică se poate lua o măsură de siguranță

(internarea medicală).

Condiţiile stării de iresponsabilitate

Pentru a înlătura caracterul penal al faptei, starea de iresponsabilitate trebuie să

îndeplinească anumite condiții:

168

Mihail Udroiu, op. cit., p. 110; 169 M. Zolyneak, op. cit., p. 743;

84

1) – existența unei stări de incapacitate psihică în momentul săvârșirii faptei.

Aceasta presupune ca făptuitorul să fi fost în situația de a nu-și putea da seama de acțiunile

sau inacțiunile sale sau de urmările acestora (factorul intelectiv) ori de a nu putea fi stăpân pe

ele (factorul volitiv).

Incapacitatea psiho-fizică trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei prevăzute

de legea penală (pe tot parcursul săvârșirii faptei, altfel făptuitorul răspunde pentru acțiunile

sau inacțiunile realizate când era responsabil) și se stabilește pe baza unei expertize medico-

legale psihiatrice. Excepție fac actio libera in causa, care reprezintă acțiunile sau inacțiunile

infracționale săvârșite de un făptuitor care la momentul comiterii faptei nu era responsabil de

acestea (de exemplu: se afla în stare de beție completă), dar care și-a provocat anterior în mod

voluntar sau din culpă această stare de iresponsabilitate într-un moment în care avea deplina

capacitate intelectivă și volitivă – dispunea ”în mod liber de acțiunea sa” (de exemplu:

persoana care și-a provocat o stare de beție completă pentru a săvârși o infracțiune).170

În cazul faptelor care sunt susceptibile de prelungire în timp sau de repetabilitate

prin voința făptuitorului, această condiție se cere să existe pe toată durata săvârșirii lor

(infracțiunile continue, continuate și de obicei).

Această condiție nu este îndeplinită dacă făptuitorul, în cadrul perioadei cât a durat

săvârșirea faptei, și-a recăpătat capacitatea psihică (a avut un interval de luciditate) și a

continuat totuși săvârșirea sau participarea la săvârșirea faptei, acceptând urmările acesteia.171

Când făptuitorul a fost lipsit de capacitatea psihică în momentul săvârșirii faptei,

această cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei își păstrează efectele, indiferent dacă

ulterior a încetat această stare. Dacă, dimpotrivă, făptuitorul a avut capacitatea psihică în

momentul săvârșirii faptei, dar a pierdut-o ulterior, fapta își păstrează caracterul penal, dar,

după caz, procesul penal va fi suspendat sau executarea pedepsei va fi amânată sau întreruptă

până la eventuala dispariție a cauzei de incapacitate psihică.172

2) – incapacitatea psihică să fie determinată de o alienație mintală sau alte cauze

anormale. Atât în situația alienației mintale, cât și a altor cauze cărora li s-ar putea datora

starea de incapacitate psihică, este vorba de cauze anormale, spre deosebire de situațiile, cum

ar fi minoritatea sau eroarea de fapt, în care neputința de a înțelege caracterul faptelor

săvârșite și de a fi stăpân pe ele se datorează unor stări oarecum normale, cum ar fi lipsa de

170

Mihail Udroiu, op. cit., p. 110 – 111; 171



85

maturitate psihică la o anumită vârstă sau o deformare relativă, nepatologică a factorului

intelectiv.173

3) – acțiunea sau inacțiunea făptuitorului să constituie o faptă prevăzută de legea

penală. Dacă fapta săvârşită nu este dintre cele pe care legea penală le incriminează şi le

pedepseşte, chestiunea responsabilităţii sau, după caz, a iresponsabilităţii f ăptuitorului este

nerelevantă pentru că fapta nefiind prevăzută de legea penală nu se poate pune problema

înlăturării caracterului penal al faptei.

Efectele juridice ale iresponsabilităţii

Fundamentându-se pe lipsa de vinovăție, iresponsabilitatea înlătură caracterul

penal al faptei. Produce efecte numai in personam, care nu se răsfrâng și asupra

participanților.

În situația în care existența iresponsabilității este constatată în faza actelor

premergătoare procurorul confirmă propunerea organelor de cercetare penală de neîncepere a

urmăririi penale, iar dacă iresponsabilitatea se reține în cursul urmăririi penale procurorul

dispune scoaterea de sub urmărire penală. În cursul judecății, instanța care constată existența

iresponsabilității dispune achitarea, organele judiciare putând aplica măsura de siguranța a

internării medicale.174

Iresponsabilitatea înlătură răspunderea delictuală a făptuitorului (potrivit art. 1367

din noul C. civ.). Cu toate acestea, poate fi angajată răspunderea delictuală pentru fapta altuia

a persoanei care în temeiul legii, unei hotărâri judecătorești sau unui contract, exercită

obligația de supraveghere a iresponsabilului (art. 1372 din noul C. civ.).

Secțiunea a VII-a – Beția

Definiția și felurile beției

Beția este reglementată de art. 49 C. pen., astfel: (1) Nu constituie infracţiune fapta

prevazută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, se găsea, datorită

unor împrejurări independente de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de alcool sau

alte substanţe.

173



86

(2) Starea de beţie voluntară complet produsă de alcool sau alte substanţe nu

înlătură caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, o circumstanţă atenuantă

sau agravantă.

Potrivit acestor dispoziții legale, beția este reglementată, pe de o parte, ca și cauză

care înlătură caracterul penal al faptei, iar, pe de altă parte, poate constitui fie o circumstanță

atenuată, fie o circumstanță agravantă.

Beția poate fi definită ca fiind acea stare psihofizică anormală în care se găsește o

persoană datorită efectelor produse asupra organismului său și asupra facultăților sale

psihice de anumite substanțe excitante sau narcotice consumate de acea persoană ori

introduse în corpul său.175

În doctrina penală se face distincție între mai multe feluri de beție, după mai multe

criterii de diferențiere.

În raport cu proveniența sa, se face distincție între:

- beția determinată de alcool (intoxicație etilică);

- beție rece, rezultată din consumarea, sub orice formă, a stupefiantelor (morfină,

cocaină, heroină, opiu, hașiș, marijuana, eter etc.).

În funcție de modul în care s-a ajuns în această stare, beția poate fi:

- voluntară, este intoxicația cu alcool sau alte substanțe, produsă în mod voluntar,

chiar dacă persoana nu a intenționat să ajungă în stare de beție. Beția voluntară poate fi

simplă, când persoana a ajuns în stare de beție fără a avea intenția de a se îmbăta, și

premeditată, când beția a fost provocată anume pentru a săvârși infracțiunea. Beția voluntară

mai poate fi ocazională, prilejuită de ingerarea în mod întâmplător de băuturi alcoolice peste

măsură de către persoane neobișnuite cu consumul acestora, și cronică, dacă persoana

respectivă se află într-o continuă intoxicare datorită obișnuinței de a consuma băuturi

alcoolice sau alte substanțe ebriante.176

- involuntară (accidentală), este intoxicația cu alcool sau alte substanțe produsă în

mod involuntar (accidental) sau din eroare.

După gradul de intoxicare sau al intensității, beția poate fi:

- completă, este intoxicația cu alcool sau alte substanțe, ce face ca persoana aflată

în această stare să-și piardă capacitățile intelective sau volitive (de pildă, situația în care

alcoolemia unei persoane depășește 3 %o alcool pur în sânge);

175



87

- incompletă, este intoxicația cu alcool sau alte substanțe ce face ca persoana aflată

în această stare să sufere o diminuare a capacităților intelective sau volitive.177

Combinând aceste forme ale beției, reținem următoarele:

- beția involuntară completă, reprezintă o cauză care înlătură caracterul penal al

faptei;

- beția involuntară incompletă, nu constituie o cauză care înlătură caracterul penal

al faptei, însă poate constitui o circumstanță atenuată;

- beția voluntară completă sau beția voluntară incompletă nu înlătură caracterul

penal al faptei, putând constitui, în funcție de particularitățile cauzei, fie o circumstanță

atenuantă, fie o circumstanță agravantă (art. 49 alin. 2 C. pen., art. 75 alin. 1 lit. e C. pen.).

Legiuitorul a prevăzut, uneori, starea de beție voluntară drept element constitutiv al

infracțiunii (de exemplu, în cazul infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui

autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l

alcool pur în sânge, prevăzută de art. 87 alin. 1 din OUG nr. 195/2002) sau ca formă

agravantă a infracțiunii (în cazul uciderii din culpă în forma agravată prevăzută de art. 178

alin. 3 C. pen.).178

Beția involuntară completă – cauză care înlătură caracterul penal al faptei

Potrivit art. 49 alin. 1 C. pen., Nu constituie infracţiune fapta prevazută de legea

penală, dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, se găsea, datorită unor împrejurări

independente de voinţa sa, în stare de beţie completă produsă de alcool sau alte substanţe.

Prin urmare, singura dintre formele beției care înlătură caracterul penal al faptei

este beția completă și accidentală, deoarece persoana aflată în această stare nu mai poate fi

stăpână pe acțiunile sau inacțiunile sale și nu mai poate înțelege semnificația acestora.179

Condiții

Pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 49 alin. 1 C. pen., cauză care înlătură

caracterul penal al faptei, trebuie îndeplinite următoarele condiții:

1) – făptuitorul să se fi găsit în momentul săvârșirii faptei în stare de beție produsă

de alcool sau alte substanțe. Prin expresia în momentul săvârșirii faptei se înțelege timpul

sau durata de timp în care au loc actele de executare ale faptei. Dacă săvârșirea faptei s-a

prelungit în timp, dar starea de beție a existat numai într-o anumită perioadă a acestui

interval, nu va putea fi înlăturat caracterul penal al faptei. În cazul faptelor omisive,

177


Mihail Udroiu, op. cit., p. 112 -113; 179


88

îndeplinirea condiției se raportează la întreaga perioadă pe a cărei durată făptuitorul avea

obligația de a face ceea ce legea ordonă.180

2) – starea de beție să fie accidentală și completă. Intoxicația cu alcool sau alte

substanțe trebuie să fie produsă în mod involuntar (accidental) sau din eroare, iar persoana

trebuie să-și piardă capacitățile intelective sau volitive, datorită intoxicației. Făptuitorul nu

numai că nu a dorit să se îmbete, dar nici măcar nu a putut bănui că ar fi posibil să ajungă

într-o asemenea stare (de exemplu: un muncitor care lucrează într-o fabrică de alcool și care,

fără să ăși dea seama, inhalează aburi de alcool). Numai o stare de beție completă face ca

făptuitorul să nu poată fi stăpân pe mișcările sale, să fie lipsit de capacitatea de a înțelege și a

voi.

3) – acțiunea sau inacțiunea (fapta) săvârșită în stare de beție să constituie o faptă

prevăzută de legea penală. O persoană aflată în stare de beție completă poate comite fapte

omisive, dar și comisive (ultraj contra bunelor moravuri, divulgare de secrete etc.).

Efectele beției

Beția involuntară completă înlătură caracterul penal al faptei săvârșite, ca urmare a

lipsei vinovăției, producând efecte numai in personam, care nu se răsfrâng și asupra

participanților.

Beția involuntară completă înlătură răspunderea delictuală a făptuitorului, lipsind

discernământul. În acest sens, art. 1367 alin. 2 din Noul Cod civil prevede că răspunderea

delictuală poate fi angajată și în cazul în care starea vremelnică de tulburare a minții acelui

care a cauzat prejudiciul a fost provocată de el însuși, prin beția produsă de alcool, de

stupefiante sau de alte substanțe. Pe cale de consecință, lipsind discernământul nu va

răspunde civil cel care a acționat în stare de beție involuntară completă.181

Starea de beție involuntară, dar incompletă nu înlătură caracterul penal al faptei,

însă va constitui o circumstanță atenuantă.

Dacă este ocazională și completă, starea de beție voluntară poate constitui, după

caz, o circumstanță agravantă sau o circumstanță atenuantă (art. 49 alin. 2 C. pen.). Beția

premeditată sau preordinată constituie o circumstanță agravantă legală (art. 75 alin. 1 lit. e

C. pen.), beția voluntară cronică constituie o agravantă judiciară. Starea de beție voluntară

poate constitui un element constitutiv al infracțiunii (art. 275 C. pen. – prezența la serviciu în

stare de ebrietate) sau o modalitate agravată a infracțiunii (art. 178 alin. 3 C. pen.).182

180

Ilie Pascu, op. cit., p. 311; Ion Ristea, op. cit., p. 208; 181



89

Secțiunea a VIII-a – Minoritatea f ăptuitorului

Definiție

Sediul materiei este art. 50 C. pen. care prevede:

“Nu constituie infracțiune fapta prevazută de legea penală săvârşită de un minor

care, la data comiterii acesteia, nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal.”

Minoritatea este starea în care se găseşte făptuitorul minor, care în momentul

săvârşirii faptei prevazută de legea penală nu îndeplinise vârsta răspunderii penale.183

Minoritatea făptuitorului poate fi definită ca fiind acea stare de incapacitate

psihică în care se află minorul datorită insuficientei sale dezvoltări psihofizice și care îl pune

în imposibilitatea de a înțelege semnificația socială a faptelor sale și de a-și manifesta în

mod conștient voința.184

Condiţiile stării de minoritate

Pentru ca stare de minoritate să înlăture caracterul penal al faptei trebuie să fie

îndeplinite următoarele condiții:

1) – săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală de către un minor care nu

îndeplinește condițiile legale pentru a răspunde penal. Pentru a fi înlăturat caracterul penal al

faptei minorului, este necesar ca acesta să fi săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Nu

prezintă importanță calitatea în care minorul contribuie la săvârșirea faptei și nici forma de

săvârșire a acesteia. Fapta poate rămâne în forma tentativei sau poate fi consumată.

Minorii până la 14 ani nu răspund penal (prezumție absolută de lipsă de

discernământ), iar minorii cu vârsta între 14 – 16 ani (au împlinit vârsta de 14 ani, dar nu au

împlinit 16 ani) răspund penal numai dacă se dovedește prin intermediul unei expertize

medico-legale psihiatrice că au săvârșit fapta cu discernământ (prezumție relativă de lipsă a

discernământului). Minorii care au împlinit vârsta de 16 ani, dar nu au împlinit vârsta de 18

ani răspund penal, dacă nu se reține altă cauză care înlătură caracterul penal al faptei.185

În ipoteza în care se constată că minorul cu vârsta între 14 – 16 ani a acționat fără

discernământ se va reține minoritatea drept cauză care înlătură caracterul penal al faptei.

Dacă se constată că minorul care a împlinit vârsta de 16 ani a acționat fără

discernământ se va reține iresponsabilitatea (art. 48 C. pen.) drept cauză care înlătură

caracterul penal al faptei.

183

C. Bulai, op. cit., p. 262; 184

Ilie Pascu, op. cit., p. 313; Ion Ristea, op. cit., p. 210; 185


90

2) – existența stării de minoritate la momentul săvârșirii faptei. În cazul

infracțiunilor continue, continuate și de obicei, care s-au consumat înainte ca minorul să fi

împlinit vârsta de 14 ani, dar s-au epuizat după acest moment, minorul va răspunde numai

pentru faptele săvârșite după data la care a împlinit vârsta de 14 ani, dacă se dovedește că a

acționat cu discernământ.

Cauza de înlăturare a caracterului penal al faptei operează și în situația săvârșirii

unei infracțiuni progresive (de exemplu: loviri cauzatoare de moarte – art. 183 C. pen.)

anterior împlinirii vârstei de 14 ani ale cărei urmări se produc după momentul de la care

minorul poate fi tras la răspundere penal.

În cazul infracțiunilor continue, continuate sau de obicei, dacă, după începerea

executării, minorul a împlinit 16 ani, el va răspunde penal pentru actele efectuate după

îndeplinirea acestei vârste, iar dacă a împlinit 14 ani după începerea executării, răspunderea

sa penală depinde de existența discernământului.

Efectele stării de minoritate

Pentru minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, înlăturarea caracterului penal al

faptei are loc necondiționat, indiferent de natura și gravitatea faptei. În cazul minorilor care

au împlinit 14 ani, dar nu au împlinit 16 ani, înlăturarea caracterului penal al faptei este

condiționată de constatarea împrejurării că aceștia au săvârșit fapta fără discernământ.

Efectele operează in personam.186

În situația în care existența minorității este constatată în faza actelor premergătoare

procurorul confirmă propunerea organelor de cercetare penală de neîncepere a urmăririi

penale, iar dacă minoritatea se reține în cursul urmăririi penale procurorul dispune scoaterea

de sub urmărire penală. În cursul judecății, instanța care constată existența minorității dispune

achitarea.

Față de minorul care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și care nu

răspunde penal Comisia pentru Protecția Copilului, atunci când există acordul părinților sau

al altui reprezentant legal al copilului, ori, după caz, instanța judecătorească, atunci când

acest acord lipsește, poate dispune măsura plasamentului sau a supravegherii specializate

(art. 80 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului). Pentru

dispunerea unei asemenea măsuri se va ține seama de: condițiile care au favorizat săvârșirea

faptei; gradul de pericol social al faptei; mediul în care a crescut și a trăit copilul; riscul

186


91

săvârșirii din nou de către copil a unei fapte prevăzute de legea penală; orice alte elemente de

natură a caracteriza situația copilului.187

Minoritatea nu înlătură, de plano, răspunderea delictuală a făptuitorului. Potrivit

art. 1366 alin. 1 din Noul Cod civil minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde de

prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedește discernământul său la data săvârșirii faptei. Este

instituită astfel o prezumție relativă de lipsă de discernământ a minorului care are vârsta sub

14 ani. Dacă pe bază de probe este răsturnată prezumția legală, constatându-se că minorul a

acționat cu discernământ, el nu va răspunde penal (prezumția instituită de Codul penal fiind

absolută), însă constatându-se capacitatea civilă a acestuia va putea fi angajată răspunderea sa

delictuală.

Art. 1366 alin. 2 din Noul Cod civil prevede că minorul care a împlinit vârsta de 14

ani răspunde de prejudiciul cauzat, în afară de cazul în care se dovedește că a fost lipsit de

discernământ la data săvârșirii faptei. Astfel, este instituită o prezumție relativă de existență a

discernământului în materie civilă a minorului cu vârsta între 14 și 18 ani, ce atrage

capacitatea acestuia delictuală. Dacă pentru minorul cu vârsta între 14 și 16 ani există o

prezumție relativă de lipsă a capacității penale, care este răsturnată în cursul procesului penal,

acesta va răspunde atât pe latură penală, cât și pe cea civilă.188

Noul Cod civil a reglementat detaliat ipotezele de răspundere civilă pentru fapta

minorului în art. 1372 prevăzând că (1) Cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei

hotărâri judecătorești este obligat să supravegheze un minor sau o persoană pusă sub

interdicțierăspunde de prejudiciul cauzat altuia de către aceste din urmă persoane. Este

consacrată astfel o răspundere pentru fapta altuia directă, obiectivă, independentă de

capacitatea delictuală a minorului, întemeiată pe obligația de supraveghere permanentă a

minorului. Alin. 3 al art. 1372 din Noul Cod civil prevede o cauză de exonerare de

răspundere delictuală pentru fapta altuia, în cazul în care cel obligat la supraveghere

dovedește că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă. În cazul părinților sau, după caz, al

tutorilor, dovada se consideră a fi făcută numai dacă ei probează că fapta copilului

constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care și-au îndeplinit îndatoririle

decurgând din exercițiul autorității părintești.

187


Mihail Udroiu, op. cit., p. 115 – 116;

92

Secțiunea a IX-a – Eroarea

Noțiune și clasificare

Noțiunea de eroare poate fi definită ca fiind necunoașterea sau cunoașterea greșită

a realității sau a unei prevederi legale.189

În doctrina penală se face distincția între mai multe feluri de eroare, folosindu-se

diferite criterii.

După obiectul asupra căruia poartă, eroare se clasifică în:

- eroare de fapt, există când făptuitorul, în momentul săvârșirii faptei nu a cunoscut

ori a cunoscut greșit o stare, situație sau împrejurare de care depindea caracterul penal al

faptei ori carcaterul calificat al acesteia;

- eroarea de drept, constă în necunoașterea sau cunoașterea greșită a unei prevederi

legale care are incidență cu privire la situația de fapt.

După întinderea efectelor juridice, se face distincție între:

- eroarea principală, vizează un element constitutiv al infracțiunii, de care depinde

însăți existența infracțiunii,

- eroarea secundară, vizează o stare, situație, împrejurare ce reprezintă o

circumstanță de săvârșire.

După posibilitățile de evitare, se face distincție între:

- eroarea invincibilă (de neînlăturat), presupune imposibilitatea evitării unei

percepții false a realității, indiferent de numărul diligențelor rezonabile pe care le putea

depune făptuitorul (de exemplu: cineva ia de pe cuier un pardesiu pe care îl credea al său, dar

în realitate aparținea altuia, însă seamănă atât de bine cu al său, încât oricâtă atenție ar fi

depus, posibilitatea de evitare era inexistentă190);

- eroarea vincibilă (culpabilă), presupune percepția falsă a realității de către autor

fie cu intenție, fie din culpă. Cel aflat în eroare, dacă ar fi fost mai atent, și-ar fi putut da

seama că greșește ori ar fi simțit nevoia să verifice, pentru a clarifica situația și a elimina

îndoiala.

În art. 51 C. pen. sunt reglementate în mod expres eroarea de fapt principală,

eroarea de fapt secundară și eroarea de drept.

189



93

(1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, când făptuitorul, în

momentul săvârșirii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii sau împrejurări de

care depinde caracterul penal al faptei.

(2) Nu constituie o circumstanţă agravantă împrejurarea pe care infractorul nu a

cunoscut-o în momentul săvârşirii infrac ţiunii.

(3) Dispoziţiile alin. (1) şi alin. (2) se aplică şi faptelor săvârşite din culpă pe care

legea penală le pedepseşte, numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei sau împrejurării

respective nu este ea însăşi rezultatul culpei.

(4) Nerecunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură caracterul

penal al faptei.

Eroarea de fapt principală

Eroarea de fapt principală este o cazuă ce înlătură caracterul penal al faptei,

constând în necunoașterea sau cunoașterea greșită a unei stări, situații sau împrejurări de

care depinde caracterul penal al faptei.

Pentru existența erorii de fapt trebuie să se constate îndeplinirea următoarelor

condiții:

1) – săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o persoană care nu a

cunoscut sau a cunoscut greșit existența unei stări, situații sau împrejurări de care depinde

caracterul penal al faptei. Dacă fapta nu este prevăzută de legea penală, existența sau

inexistența erorii de fapt constituie o împrejurare irelevantă din punct de vedere penal, atâta

vreme cât fapta ca atare nu poate determina incidența legii penale.

În doctrină s-a arătat că prin stare se înțelege felul în care se prezintă o persoană

sau o entitate oarecare (de exemplu: o persoană, sub aspectul stării de sănătate, stării civile

etc.; un bun sub aspectul stării de funcționare, vechimii etc.). Prin situație se înțelege poziția

unei persoane sau entități în cadrul relațiilor sociale sau al realității obiective (de exemplu:

calitatea de cetățean român sau străin, rudă apropiată, minor, funcționar), iar prin împrejurare

se înțelege realitatea externă care, raportată la fapta comisă, o particularizează în concret (în

timpul nopții, într-un loc public, în exercițiul funcției etc.).191

Nu se va reține eroarea drept cauză care înlătură caracterul penal al faptei în

situația în care făptuitorul a acționat împotriva unei persoane sau lucru, iar din cauza

efectuării în mod defectuos a actelor de executare sau ca urmare a unui eveniment

neprevăzut, acțiunea infracțională a fost deviată către un alt subiect sau obiect, ajungându-se

191

Mihail Udroiu, op. cit., p. 117; Ilie Pascu, op. cit., p. 317; Ion Ristea, op. cit., 213 – 214;

94

astfel la un alt rezultat decât acela urmărit de făptuitor, însă de aceeași natură cu acesta –

aberratio ictus – (de exemplu: făptuitorul urmărește vătămarea corporală a unei persoane și

datorită schimbării bruște a poziției acesteia provoacă leziuni traumatice altei persoane).192

Soluția este similară în cazul în care există eroare cu privire la identitatea victimei

infracțiunii (făptuitorul vrea să lovească o anumită persoană, însă o confundă pe aceasta cu

un terț, împotriva căruia acționează cu intenție). În cazul infracțiunilor contra persoanei

(error in personam) se va reține săvârșirea unei singure infracțiuni săvârșite asupra persoanei

efectiv vătămate.

În cazul infracțiunilor complexe, eroarea cu privire la tipicitatea infracțiunii

absorbante, înlătură numai caracterul penal al acesteia, făptuitorul putând fi tras la răspundere

penală pentru infracțiunea absorbită, cu privire la care cauza care înlătură caracterul penal al

faptei nu operează de plano (de exemplu: în ipoteza în care făptuitorul vrea să comită

infracțiunea de ultraj, prevăzută de art. 239 C. pen., însă din eroare amenință o altă persoană

fără nicio calitate, se va reține cauza care înlătură caracterul penal al faptei numai pentru

infracțiunea de ultraj, nu și pentru cea de amenințare, pentru care făptuitorul poate fi tras la

răspundere penală). Dacă eroarea poartă asupra tipicității infracțiunii absorbite, aceasta poate

conduce la înlăturarea caracterului penal al infracțiunii absorbante (în exemplul anterior, dacă

eroarea nu poartă asupra subiectului pasiv al infracțiunii de ultraj, ci chiar cu privire la

infracțiunea de amenințare, atunci constituie o cauză care înlătură caracterul penal chiar a

infracțiunii absorbante).193

2) – existența erorii la momentul săvârșirii faptei. În cazul infracțiunilor continue,

continuate sau de obicei, eroarea de fapt trebuie să existe și să dureze pe tot parcursul

activității infracționale. Dacă pe parcursul săvârșirii unei infracțiuni continue, continuate sau

de obicei eroarea încetează, activitatea infracțională ulterioară este susceptibilă de a constitui

infracțiune. De asemenea, în cazul faptelor penale cu urmări progresive, existența erorii de

fapt înlătură caracterul penal al acestora, dacă a existat în momentul executării actului, chiar

dacă, până la producerea rezultatului amplificat, făptuitorul a dobândit o reprezentare corectă

asupra acelei stări, situații sau împrejurări.194

Efectele erorii de fapt principale constau în înlăturarea caracterului penal al faptei

săvârșite din eroare în cazul infracțiunilor incriminate numai când sunt comise cu intenție, ca

urmare a lipsei vinovăției. În cazul faptelor incriminate și atunci când sunt săvârșite din

192




95

culpă, eroarea de fapt înlătură caracterul penal al faptei, numai dacă necunoașterea stării,

situației sau împrejurării respective nu este ea însăși rezultatul culpei.

Eroarea de fapt produce efecte numai in personam, care nu se răsfrâng și asupra

participanților.

Dacă eroarea este vincibilă, datorându-se culpei făptuitorului, răspunderea penală a

acestuia nu va fi angajată pentru o faptă comisă cu intenție, ci pentru o faptă săvârșită din

culpă, dacă aceasta este incriminată (de exemplu: făptuitorul, pe timp de noapte, intenționând

să alunge un jder din propria curte aruncă cu pietre spre locul unde credea că se află animalul,

rănindu-și copilul minor care se afla în acel loc; dacă leziunile traumatice necesită pentru

vindecare îngrijiri medicale sub 10 zile, vătămarea corporală din culpă nu este prevăzută de

legea penală, făptuitorul fiind exonerat de răspundere penală; dacă îngrijirile medicale

necesare sunt mai mari de 10 zile, făptuitorul va fi tras la răspundere penală pentru vătămare

corporală din culpă).195

Eroarea de fapt secundară

Potrivit art. 51 alin 2 C. pen., eroarea de fapt secundară există în situația în care

infractorul, în momentul săvârșirii infrac țiunii, nu a cunoscut o împrejurare care constituie o

circumstanță agravantă a acelei infracțiuni.

Eroarea de fapt secundară trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

1) – săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală de către o persoană care nu a

cunoscut sau a cunoscut greșit existența unei stări, situații sau împrejurări ce constituie

element circumstanțial de agravare a infracțiunii;

2) – existența erorii la momentul săvârșirii faptei.

Efectele erorii de fapt secundare se limitează la înlăturarea agravantei, infractorul

răspunzând penal pentru infracțiunea în varianta tip.196 (de exemplu: violatorul, din eroare, nu

a cunoscut faptul că vitima infracțiunii nu împlinise vârsta de 15 ani; în acest caz nu se va

reține forma agravată a violului prevăzută de art. 197 alin. 3 C. pen., ci forma prevăzută de

art. 197 alin.1 C. pen.)

Dacă eroarea poartă asupra unei circumstanțe atenuante, aceasta ar trebui să aibă ca

urmare reținerea efectelor acestora (de exemplu: eroarea cu privire la îndeplinirea condițiilor

stării de provocare).

195



96

Eroarea de drept

Eroarea de drept, potrivit art. 51 alin. ultim C. pen., presupune necunoașterea sau

cunoașterea incompletă a unei norme de drept.

Eroarea de drept penal nu înlătură caracterul penal al faptei, fiind prezumat că toată

lumea cunoaște legea penală.

Eroarea ce poartă asupra unei norme extrapenale (lege, ordonanță de guvern,

ordonanță de urgență a guvernului, ordin, regulament etc.) produce aceleași efecte ca și

eroarea de fapt (înlătură caracterul penal al faptei). Este necesar ca la momentul comiterii

faptei, norma extrapenală ori comportamentul pe care aceasta îl interzice să nu fi fost

cunoscute în niciun mod.197

197

Mihail Udroiu, op. cit., p. 119 -120;

97

Capitolul al VII-lea – Răspunderea penală

Secțiunea I – Aspecte generale

Pornind de la dispoziţiile art. 17 alin. 2 C. pen. în vigoare şi art. 15 alin. 2 din noul

C. pen., în care se prevede că infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale198, putem

defini răspunderea penală ca fiind un ansamblu de drepturi şi obligaţii corelative subiectelor

raportului juridic penal de conflict şi se realizează prin constrângerea exercitată de stat, în

condiţiile legii, faţă de infractor, în vederea restabilirii ordinii de drept şi prevenirii

săvârşirii de noi infracţiuni.

Săvârşirea unei infracţiuni determină crearea unui raport juridic penal de

conflict,199 iar pentru ca ordinea juridică să fie restabilită prin aplicarea sancţiunii prevăzute

de lege pentru infracţiunea comisă, trebuie neaparat ca raportul juridic de conflict să fie adus

în faţa organelor judiciare pentru ca acestea să cerceteze şi să decidă dacă există realmente

fapta, dacă ea cade sub incidenţa legii penale şi, dacă este cazul să aplice vreo sancţiune, care

anume. După cercetarea şi rezolvarea raportului juridic de conflict, în cazul în care s-a aplicat

vreo sancţiune, va trebui ca hotărârea de condamnare să fie adusă la îndeplinire prin

executare.

Aceasta reprezintă evoluţia obişnuită a raporturilor penale, însă pot interveni

anumite situaţii, stări sau împrejurări posterioare săvârşirii infracţiunii care, în interesul

societăţii, determină inutilitatea sau inoportunitatea tragerii la răspundere penală a

făptuitorului.

Aceste fenomene sau date ale realităţii (stări, situaţii, etc.) sunt:

- scurgerea unui timp de la săvârşirea infracţiunii până la prinderea făptuitorului şi

tragerea la răspundere penală a acestuia;

- producerea unor anumite schimbări social politice care l-au determinat pe

legiuitor să nu mai considere necesară tragerea la răspundere penală pentru anumite

infracţiuni, care au fost săvârşite în trecut;

198



98

- existenţa anumitor relaţii între infractor şi victimă care determină partea vătămată

să nu mai depună plângerea sau dacă a depus-o să o retragă ori să se împace în cazul

săvârşirii anumitor infracţiuni200

Secțiunea a II-a – Cauzele care înlătur ă răspunderea penală

Aceste stări, situaţii, împrejurări care conduc la neaplicarea pedepsei

infractorului, recunoscute de legiuitor şi reglementate prin instituţii distincte sunt cauze care

înlătură răspunderea penală.

Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt anumite stări, situaţii, împrejurări,

posterioare săvârşirii infrac ţiunii, reglementate de lege, în prezenţa cărora se stinge raportul

juridic penal de conflict, se stinge dreptul statului de a aplica o sancţiune şi obligaţia

acestuia de a executa aceea sancţiune201.

Înlăturarea răspunderii penale este un act de voinţă a legiuitorului, determinat de

anumite fenomene sau date ale realităţii care fac ca utilitatea socială a răspunderii penale să

se diminueze sau să dispară. Cauzele care înlătură răspunderea penală nu privesc caracterul

penal al faptei, aceasta rămâne infracţiune şi constituie temei pentru răspunderea penală.

Înlăturând consecinţele penale ale infracţiunii, cauzele care înlătură răspunderea penală nu

operează în nici un fel asupra consecinţelor civile produse prin săvârşirea infracţiunii202.

În ştiinţa dreptului penal se face distincţie între cauzele generale care înlătură

răspunderea penală şi cauzele speciale.

Cauzele generale care înlătură răspunderea penală sunt în mod explicit prevăzute

în Titlul VII al Părţii generale a Codului penal în vigoare şi în noul Cod penal. Acestea sunt:

amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile şi retaregerea acesteia,

împăcarea părţilor.

Cauzele speciale care înlătură răspunderea penală se mai numesc şi cauze de

nepedepsire ori cauze de impunitate şi se găsesc reglementate atât în partea generală cât şi în

partea specială a Codului penal. Cauzele speciale de nepedepsire prevăzute în Partea generală

a Codului penal au o sferă întinsă de incidenţă şi sunt: desistarea şi împiedicarea producerii

200

Ion Ristea, op. cit, p. 226 201

Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit, p. 347 202


99

rezultatului (art. 22 C. pen.) şi împiedicarea săvârşirii faptei de către participant (art. 30 C.

pen).203

Amnistia

Noţiune. Caractere. Clasificarea amnistiei

Amnistia204 este un act de clemenţă, acordat prin lege organică în temeiul unor

considerente social-politice şi de politică penală, prin care se înlătură răspunderea penală,

executarea pedepsei şi alte consecinţe ale condamnării, pentru infracţiuni săvârşite până la

data apariţiei actului de amnistie.205

Amnistia ca instituţie are o dublă natură: de drept constituţional (art. 73 alin. 3 lit.

i din Constituţia României prevede că prin lege organică se reglementează acordarea

amnistiei sau a graţierii colective) şi de drept penal (în Codul penal în vigoare, art. 119 şi în

noul C. pen., art. 152, sunt enumerate efectele amnistiei în raport cu momentul apariţiei

acesteia; în Codul de procedură penală sunt prevăzute dispoziţii privitoare la procedura

aplicării amnistiei şi la consecinţele procesuale ale acesteia).

Amnistia nu înlătură caracterul infracţional al faptei şi, ca atare, nu poate fi

asemănată cu dezincriminarea. Astfel, amnistia înlătură numai răspunderea penală şi

executarea pedepsei fără a produce vreun efect asupra normei de incriminare întrucât faptele

săvârşite ulterior constituie infracţiuni şi atrag răspunderea penală, în timp ce dezincriminarea

înlătură norma juridică incriminatoare206

Caracterele amnistiei

Amnistia are un caracter real, deoarece vizează unele categorii de infracţiuni, şi

nu persoana celor care le-au săvârşit. Când acordarea amnistiei este legată de anumite

circumstanţe personale, aceasta capătă un caracter mixt, în acest caz ea operând nu numai in

rem (cu privire la anumite infracţiuni), dar şi in personam (relativ doar la persoanele care

întrunesc condiţia legii).

Faţă de subiecţii infracţiunii, amnistia are un caracter obligatoriu atât pentru

organele juidiciare, cât şi pentru persoana care a săvârşit infracţiunea care cade sub incidenţa

legii de amnistie. Legea asigură dreptul învinuitului sau inculpatului de a cere continuarea

procesului penal, pentru a-şi dovedi nevinovăţia şi a obţine achitarea, fără a pierde beneficiul

amnistiei (art. 13 C. pr. pen.).

203


Amnistia, din punct de vedere etimologic, înseamnă „uitare” şi provine din cuvântul grecesc amnestia 205

Ilie Pascu, op. cit., p. 334; 206 Ion Ristea, op. cit, p. 228

100

Clasificarea amnistiei. Amnistia se clasifică după mai multe criterii.

După aria de întindere a efectelor, amnistia este:

- generală, atunci când se acordă pentru orice infracţiune, indiferent de gravitate,

natura sau sediul de incriminare207;

- specială, când priveşte doar anumite infracţiuni ori o categorie de infracţiuni. În

legislaţia română, toate amnistiile acordate de-a lungul timpului au fost speciale.

După condiţiile de acordare, se face distincţie între:

- amnistia necondiţionată, când incidenţa ei nu este subordonată îndeplinirii

vreunei condiţii speciale;

- amnistia condiţionată, când sunt stabilite anumite condiţii privitoare la persoana

infractorului, timpul săvârşirii infracţiunii, urmarea infracţiunii, antecedenţa penală.

În raport cu momentul adoptării actului de amnistie, deosebim:

- amnistia înainte de condamnare (proprie), care poate interveni oricând în timpul

efectuării actelor premergătoare, în timpul urmăririi penale, în timpul judecăţii

- amnistia după condamnare (improprie) care poate apărea în perioada cuprinsă

între data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare şi data împlinirii termenului de

reabilitare de drept sau a pronunţării reabilitării judecătoreşti.

Obiectul amnistiei

Obiectul amnistiei îl constituie infracţiunile săvârşite până la o anumită dată,

expres determinate prin actul de clemenţă. Obiectul amnistiei fiind constituit din infracţiunile

săvârşite până la data intrării în vigoare a actului de clemenţă, se înţelege că cele comise în

ziua apariţiei legii de amnistie ori cele săvârşite ulterior nu cad sub incidenţa acelei legi. De

aceea este necesar ca infracţiunea să fi fost comisă până la data intrării în vigoare a legii de

amnistie.

Identificarea infracţiunilor amnistiate se efectuează prin diverse modalităţi:

indicarea maximului special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunile amnistiate,

prin precizarea expresă a infracţiunilor amnistiate sau prin arătarea elementului subiectiv al

infracţiunii208.

În cazul infracţiunilor continue, continuate sau de obicei, amnistia este incidentă

dacă acestea au fost epuizate până la data intrării în vigoare a actului de clemenţă.

Infracţiunilor progresive, al căror act de executare s-a realizat înaintea actului de clemenţă, li

se aplică acest act, chiar dacă urmările se agravează ulterior.

207 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 349 208 Ilie Pascu, op. cit., p. 336

101

Efectele amnistiei

Efectele amnistiei intervenite înainte de condamnare

Amnistia înainte de condamnarea infractorului înlătură răspunderea penală a

acestuia, potrivit art. 119 alin. 1 C. pen.. Aceasta înseamnă că procesul penal va înceta,

indiferent de stadiul în care se află (urmărire penală, judecată). Amnistia are caracter

obligatoriu, însă, pentru a nu se crea o situaţie defavorabilă învinuitului sau inculpatului,

acesta poate cere continuarea procesului penal pentru a-şi dovedi nevinovăţia şi a obţine

achitarea209.

Efectele amnistiei intervenite după condamnare

Amnistia după condamnarea definitivă înlătură nu numai răspunderea penală, dar

şi executarea pedepsei pronunţate, precum şi celelalte consecinţe ale condamnării.

În primul rând, amnistia postcondamnatorie înlătură executarea pedepsei

principale, dacă aceasta nu a fost încă executată. În cazul unei executări parţiale, ceea ce s-a

executat nu poate constitui obiect al unei cereri de dezdăunare contra statului, pentru că

infracţiunea subzistă, fiind doar înlăturată răspunderea penală. De asemenea, amnistia

postcondamnatorie înlătură executarea pedepselor complementare aplicate, precum şi a

celorlalte consecinţe ale condamnării (încetează decăderile, interdicţiile, incapacităţile

rezultate din condamnare).

Un alt efect al amnistiei postcondamnatorie constă în aceeea că înlătură starea de

recidivă şi nu împiedică suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau suspendarea

executării pedepsei sub supraveghere.

Amenda încasată anterior amnistiei nu se restituie.210

Limitele efectelor amnistiei:

a) amnistia nu produce efecte asupra măsurilor de siguranţă, întrucât scopul

acestor măsuri este altul decât acela al pedepsei şi anume, înlăturarea unei stări de pericol şi

preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală;

b) amnistia nu are efecte asupra măsurilor educative, dat fiind caracterul educativ

al acestor sancţiuni aplicate în sprijinul minorului;

c) amnistia nu produce efecte nici asupra drepturilor persoanei persoanei

vătămate, asupra despăgubirilor civile sau a cheltuielilor de judecată stabilite prin hotărîrea

209 Ion Ristea, op. cit., p. 229 210 Ion Ristea, op. cit., p. 229

102

de condamnare, care pot fi puse în executare potrivit legii civile211. Astfel, chiar dacă

intervine amnistia în faza judecăţii, instanţa va fi obligată să soluţioneze latura civilă a

procesului penal, iar în cazul amnistiei intervenite în timpul urmăririi penale, partea vătămată

îşi va putea repara prejudiciul pe calea unei acţiuni civile introduse în instanţa civilă (întrucât

acţiunea penală s-a stins prin amnistie).

Prescripţia răspunderii penale

Noţiunea de prescripţie a răspunderii penale

Eficacitatea combaterii şi prevenirii infracţiunilor este strâns legată de

promptitudinea cu care organele specializate ale statului intervin şi trag la răspundere penală

pe cei vinovaţi de săvârşirea infracţiunii. Cu cât stabilirea răspunderii penale şi aplicarea

sancţiunii este mai aproape de momentul săvârşirii infracţiunii, cu atât scopul legii penale

este mai eficient realizat212.

În art. 121 alin. 1 C. pen. se prevede că prescripţia înlătură răspunderea penală,

prin modul de reglementare legiuitorul arătând de fapt efectele prescripţiei răspunderii

penale, şi anume aceea că înlătură răspunderea penală.

Prescripţia răspunderii penale poate fi definită ca fiind trecerea unui interval de

timp, însoţită de anumite condiţii, de la săvârşirea unei infracţiuni şi până la condamnarea

definitivă a infractorului, care are ca efect stingerea dreptului statului de a trage la

răspundere pe cel care a săvârşit infracţiunea, cât şi obligaţia celui vinovat de a suporta

consecinţele faptei comise.

Din punct de vedere al naturii sale juridice, prescripţia răspunderii penale este o

cauză extinctivă (de stingere) a răspunderii penale, implicit de stingere a acţiunii penale.

Aceasta are un caracter real întrucât are în vedere fapta săvârşită şi momentul

comiterii acesteia. Efectele prescripţiei răspunderii penale nu se răsfrâng asupra existenţei

caracterului penal al faptei.

Durata termenelor de prescripţie a răspunderii penale

Pentru a opera prescripţia răspunderii penale, legiuitorul cere scurgerea unui

anumit termen de la data săvârşirii infrac ţiunii, fixând mai multe termene de prescripţie

diferenţiate în funcţie de natura şi durata pedepsei prevăzute de lege pentru fiecare categorie

211 Alexandru Boroi, Drept penal. Partea generală. Conform noului cod penal, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 347; 212 Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 352;

103

de infracţiuni. De asemenea, legiuitorul a prevăzut termene de prescripţie pentru persoane

fizice şi termene de prescripţie pentru persoane juridice.

Termenele generale de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana fizică sunt:

a) 15 ani, când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este

detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 15 ani;

b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa cu închisoarea

mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 15 ani;

c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa cu închisoarea

mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;

d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa cu închisoarea

mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani;

e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa cu închisoarea

care nu depăşeşte un an sau amenda.213

Comparând aceste termene prevăzute în art. 122 ale Codului penal în vigoare cu

cele reglementate în noul Cod penal (art. 154 alin. 1), reţinem o deosebire în sensul că în noul

Cod penal termenul de 15 ani operează când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită

pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau închisoarea mai mare de 20 de ani. Aceeaşi deosebire

există şi în cazul termenului de 10 ani.

Termenele de prescripţie sunt termene generale de drept material al căror calcul

este prevăzut în art. 154 C. pen. în vigoare, în sensul că ziua se socoteşte de 24 de ore,

săptămâna de 7 zile, luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înainte de ziua

corespunzătoare datei de la care au început să curgă.214

În cazul în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică

pedepse alternative, se va ţine seama de pedeapsa cea mai grea, respectiv maximul special al

acesteia (afară de pedeapsa detenţiunii pe viaţă, la care termenul de prescripţie este

determinat de natura pedepsei).

Pentru infractorii minori sunt prevăzute termene speciale de prescripţie, de o

durată mai redusă. Întrucât, de regulă, infractorul minor este susceptibil de a fi reeducat şi

reintegrat în societate într-un timp mai redus decât un infractor adult. Termenul de prescripţie

a răspunderii penale pentru minori în noul Cod penal (art. 131 C. pen.) se reduce la jumătate

ca şi în Codul penal în vigoare (art. 129).

213

Lavinia Vlădilă, Olivian Mastacan, op. cit., 221; 214


104

Noul Cod penal prevede în art. 154 alin. 4 o dispoziţie nouă în cazul infracţiunilor

contra libertăţii şi integrităţii sexuale săvârşite faţă de un minor în sensul că termenul de

prescripţie începe să curgă de la data de la care acesta devine major, iar dacă acesta

decedează înainte de a deveni major, dela data decesului.

Termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru persoana juridică, prevăzute

în art. 122 alin. 1¹ C. pen. în vigoare sunt:

a) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de persoana fizică

pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa cu închisoarea mai mare de 10 ani;

b) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită depersoana fizică

pedeapsa cu închisoarea de cel mult 10 ani sau amenda.215

Potrivit noului Cod penal, răspunderea penală a persoanei juridice se prescrie în

condiţiile prevăzute de lege pentru persoana fizică, ceea ce înseamnă că nu se mai fac

deosebiri în privinţa duratei termenului de prescripţie a răspunderii penale după cum

infracţiunea a fost săvârşită de persoana fizică sau de persoana juridică.

Modul de calcul al termenelor de prescripţie a răspunderii penale

În sistemul legislaţiei noastre penale, termenul de prescripţie al răspunderii penale

începe să curgă de la data săvârşirii infrac ţiunii, indiferent dacă activitatea făptuitorului a

îmbrăcat forma tentativei sau aceea a infracţiunii consumate.

În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau

inacţiunii şi în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau

inacţiuni. Din momentul epuizării, adică al comiterii ultimului act care intră în conţinutul

infracţiunii de obicei, se calculează şi termenul de prescripţie a răspunderii penale şi pentru

această infracţiune.

În ceea ce priveşte situaţia infracţiunilor progresive, în absenţa unei dispoziţii a

legii, prin Decizia de îndrumare nr. 1/1987 a Plenului fostului Tribunal Suprem, s-a decis că

şi în acest caz termenul se socoteşte de la data săvârşirii elementului material şi nu de la data

producerii rezultatului.216

Pentru infracţiunile săvârşite în concurs real, termenul de prescripţie curge

separat, distinct în raport cu fiecare infracţiune în parte, spre deosebire de concursul formal

de infracţiuni, ipoteză în care termenul de prescripţie curge din momentul când a luat sfârşit

215



105

acţiunea sau inacţiunea, care, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi a urmărilor pe care

le-a produs, întruneşte elementele mai multor infracţiuni.217

Termenul de prescripţie a răspunderii penale curge, pentru toţi participanţii, de la

data comiterii de către autor a acţiunii, indiferent de momentul în care ceilalţi şi-au adus

contribuţia.

Termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă indiferent dacă fapta

a fost sau nu descoperită ori dacă făptuitorii au fost sau nu identificaţi, fiindcă raportul

juridic de drept penal s-a născut în momentul săvârşirii faptei; soluţii similare sunt prevăzute

şi în legislaţiile străine.218

Efectele prescripţiei răspunderii penale

Dacă termenul prevăzut de lege s-a împlinit, prescripţia îşi produce automat

efectul, în sensul că înlătură răspunderea penală, fiind exclusă aplicarea sancţiunii. Când

răspunderea penală este prescrisă, devin operante prevederile art. 10 alin. 1 lit. g C. pr. pen.

acţiunea penală nu mai poate fi pusă în mişcare, iar dacă a fost pusă în mişcare, nu mai poate

fi exercitată.219

În faza de judecată, prescripţia răspunderii penale poate fi luată în considerare până

la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate, dacă procurorul sau părţile nu au invocat-o

instanţa fiind obligată să o pună în discuţie din oficiu şi să pronunţe încetarea procesului

penal.

Şi în cazul împlinirii termenului de prescripţie, inculpatul poate cere continuarea

procesului pentru a obţine o soluţie de scoatere de sub urmărire penală (în faza de de urmărire

penală) sau de achitare (în faza de judecată).

În pricipiu, prescripţia operează cu privire la orice infracţiune, cu excepţia

infracţiunilor contra păcii şi omenirii.

Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale

Preliminarii

Prin cursul prescripţiei se înţelege scurgerea intervalului de timp prevăzut de lege

şi care constituie durata termenului de prescripţie. Atâta vreme cât această durată nu este

îndeplinită, prescripţia se găseşte în curs şi nu se sfârşeşte decât la data când expiră termenul

prescripţiei.

217



Ion Ristea, op. cit, p. 233;

106

Scurgerea timpului conduce la stingerea treptată a rezonanţei sociale a faptei

comise, până la uitarea ei. Pentru a conduce la înlăturarea răspunderii penale termenul de

prescripţie trebuie să curgă nestingherit, să nu intervină anumite acte sau activităţi care ar

readuce în conştiinţa societăţii fapta comisă şi care, întrerupând cursul prescripţiei, amână

efectele acesteia.

Cauzele de întrerupere a prescripţiei

Legiuitorul a reglementat întreruperea cursului prescripţiei în art. 123 C. pen. în

vigoare, potrivit căruia cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin

îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului

în desfăşurarea procesului penal, cum ar fi actele de urmărire penală (punerea în mişcare a

acţiunii penale, arestarea preventivă, efectuarea percheziţiei, prezentarea materialului de

urmărire penală) sau actele instanţei de judecată penală (citarea inculpatului, comunicarea

dispozitivului hotărârii, ascultarea inculpatului, rezolvarea unei cereri de către instanţă).220

Pentru ca aceste acte susceptibile de a întrerupe prescripţia să îşi producă efecte,

trebuie îndeplinite anumite condiţii: să fie efectuate înainte de împlinirea termenului de

prescripţie, să fie efectuate de organele judiciare competente, să fie efectuate în condiţiile

legii; să fie comunicate invinuitului sau inculpatului sau să fi fost efectuate în prezenţa

acestora.

C) Efecte

Întreruperea cursului prescripţiei are ca efect oprirea curgerii termenului, adică

timpul scurs până la efectuarea actului întrerupător nu se mai ia în considerare la calcularea

termenului de prescripţie şi după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen.

Noul termen începe să curgă de la data efectuării actului de întrerupere şi are aceeaşi

durată. Întreruperea cursului prescripţiei are un efect erga omnes, adică faţă de toţi

participanţii la infracţiune, chiar dacă actul de întrerupere priveşte numai pe unii dintre ei.

D) Prescripţia specială

Pentru a nu se prelungi la nesfârşit termenul de prescripţie în cazul efectuării oricărui

act procesual interuptiv de prescripţie, în art. 124 C. pen. în vigoare se fixează un termen

maxim după a cărui expirare prescripţia va opera ori de câte ori a fost întreruptă. Acest

termen este egal cu durata termenului prevăzut de lege pentru infracţiunea comisă, la care se

adaugă jumătate din acest termen.

220


107

2.4. Suspendarea prescripţiei răspunderii penale

Cursul termenului de prescripţie a răspunderii penale, potrivit dispoziţiilor art. 128 C.

pen. se suspendă pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de

neînlăturat împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.

Suspendarea cursului termenului de prescripţie a răspunderii penale îşi găseşte

motivarea în împrejurarea că organele judiciare nu au stat pasive, ci au fost împiediate,

potrivit legii ori unei stări de fapt, să acţioneze, iar o astfel de situaţie nu trebuie să profite

infractorului.

Cauzele care determină suspendarea cursului prescripţiei, astfel cum se desprind din

dispoziţiile art. 128 alin. (1) C. pen sunt:

a) cauze de ordin legal, existenţa unei dispoziţii legale prin care termenele de

prescripţie sunt suspendate ( de eemplu, dispoziţiile prevăzute în art. 5 alin. (2) C. pen. care

prevăd condiţia punerii în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunile arătate în acest

articol, numai cu autorizarea procuroruluigeneral);

b) împrejurări de neprevăzut ori de neînlăturat: existenţa unei situaţii de fapt care

împiedică organele judiciare să acţioneze (cutremur, catastrofă, inundaţie, epudemie, etc)

Efectele suspendării

Pe perioada existenţei cauzei legale ori de fapt, cursul prescripţiei este suspendat. La

încetarea cauzei care a determinat suspendarea, cursul prescripţiei este reluat, iar partea care a

curs anterior incidenţei cauzei de suspendare intră în termenul de prescripţie a răspunderii

penale.

Intervenţia mai multor suspendări în cursul aceluiaşi termen de prescripţie conduce la

amânarea împlinirii acestuia cu timpul cât a fost suspendat.

3. Lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia

3.1. Aspecte generale privind plângerea prealabilă

Săvarsirea infracţiunii dă naştere nu numai obligaţiei infractorului de a răspunde de

consecinţele faptei sale, în condiţiile rigorilor stabilite de legea penală dar, cum este şi firesc,

şi dreptul societăţii - prin organele judiciare ale statului - de a urmări şi asigura tragerea la

răspundere penală a celor ce încalcă norma de drept penal.

108

În literatura juridică s-a arătat că „dreptul la acţiune în justiţie este conţinut virtual şi

impersonal în fiecare normă juridică, el devine concret şi personal în momentul în care norma

a fost încălcată prin săvârşirea faptei”221

Tragerea la răspunderea penală a infractorilor este organizată atât prin intermediul

raporturilor juridice de drept penal substanţial de tip conflictual, cât şi prin intermediul unor

raporturi juridice formal -

instrumentale de tip procedural.

Titular al dreptului de a pedepsi este statul222. Pe cale de consecinţă, dreptul conferit

statului de a supune pe infractori obligatiilor derivând din săvârşirea infracţiunii ii corespunde

şi un drept la acţiune în justiţie conţinut virtual si impersonal in fiecare norma juridică. Sub

acest aspect, acţinea penală apare întodeauna ca un drept ce decurge din lege (în substanţa sa

din legea penala, iar în conţinutul, condiţiile şi forma sa de realizare din legea procesual

penala).

Cum titular al dreptului de a pedepsi este societatea, prin intermediul statului care

acţionează ca mandatar general al acesteia, este normal ca acest drept să se realizeze în

principal prin intermediul acţiunii penale publice puse la dispozitia organelor judiciare ale

statului. Acesta este, de altfel, şi motivul pentru care tragerea la răspunderea penala a

infractorilor se realizează în marea majoritate a cazurilor - cel puţin în legislaţia noastră - din

oficiu.

Diversitatea infractiunilor, gradul lor diferit de pericol social derivând din nivelul

diferenţiat de lezare al unor valori ocrotite de legea penală, care şi ele reprezintă nivelul de

interes general şi individual variat şi, în sfârsit, complexitatea relatiilor sociale în care se

săvârşesc infracţiunile şi rezonanţa lor socială diferită au impus însă în toate legislaţiile şi

unele limitări ale oficialitătii procesului penal.

De altfel, majoritatea legislaţiilor moderne sunt în curs de extindere a cazurilor şi

situatiilor de limitare a oficialităţii acţiunii publice, promovând soluţii care să faciliteze

concilierea victimă - infractor.

Pentru a realiza o ocrotire mai bună a valorilor sociale implicate în legislaţia noastră

actuală, s-au admis excepţii relativ limitate de la oficialitatea acţiunii penale, lăsându-se

dreptul declanşării şi exercitării acţinii la latitudinea persoanei vătămate.

221

Vintilă Dongoroz, Explicaţii teoretice ale codului de procedură penală română, vol. I, Editura Academiei,

Bucureşti 1975, p. 55 citat de Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 359 222

Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 359

109

În acest mod, fie prin instituirea plângerii prealabile - cand exercitarea acţiunii publice

este lăsată la discreţia absolută a persoanei vătămate, fie a acceptării posibilităţii împăcării

făptuitorului cu persoana vătămată - în anumite cazuri şi condiţii, cu acelaşi efect de stingere

a răspunderii penale, exercitiul ex oficio al acţiunii publice a suferit limitări în cazul mai

multor infractiuni.

Există două categorii de situaţii cu întemeieri clare care se referă la limitarea

oficialităţii procesului penal: a) în situaţia unor infracţiuni cu un grad redus de pericol social,

cum ar fi lovirea (art. 180 C. pen.) sau furtul între soţi ori între rude apropiate, sau de către un

minor în paguba tutorelui sau, ori de către cel care locuieste împreună cu persoana vătămată

sau este găzduit de aceasta (art.210 C. pen.) etc.; b) în situaţia unor infracţiuni cu un grad de

pericol social mai ridicat, dar care antreneză drepturi importante ale persoanei vătămate

sau aspecte legate strict şi esenţial de viaţa sa intimă, ori de statutul ei social sau moral, cum

ar fi infracţiunea de viol (art.197 alin.1 C.pen.); violarea de domiciliu (art.192 alin. 1 C. pen.),

violarea secretului corespondenţei, prevăzută (art.195 alin.1 C. pen.), divulgarea secretului

profesional, (art. 196 C.pen.) etc.

Orientarea legiuitorului dinspre "logica punitivului" spre o "logică a concilierii", în

cele două situaţii sus aratate, nu are semnificaţia unei restrângeri a interesului acestuia în a

asigura ocrotirea valorilor sociale vizate, ci pe aceea a creării unei alternative în exercitarea

acţiunii nu numai pe criterii de oficialitate, dar - când este cazul - şi de oportunitate, acestea

din urmă fiind puse la îndemâna persoanei vătămate, care este lăsată, în mod liber şi

necondiţionat, să aprecieze asupra necesităţii tragerii făptuitorului la răspundere penală,

declanşând sau dispunând de acţiunea penală.

3.2. Notiune. Natură juridică. Caracterizare

Datorită împrejurării că plângerea prealabilă se constituie, în acelaşi timp ca o

instituţie a dreptului penal, reprezentând o condiţie pentru tragerea la răspunderea penală, cu

reglementări de natură a-i conferi acest statut în Codul penal, Partea generală, dar şi ca o

condiţie speciala de exercitare a acţiunii penale, cu reglementări de natură a-i împlini acest

statut, în Codul de procedură penală, în doctrină s-a cristalizat opinia că este o categorie

juridică complexă, cu caracter mixt.

Plângerea prealabilă, sub aspect substanţial, reprezintă o conditie de pedepsibilitate

pentru ca numai în prezenţa ei poate fi angajată pentru unele infracţiuni răspunderea penală,

iar sub raport procedural penal, o condiţie de procedibilitate şi o sesizare specială a organelor

110

de urmărire penală sau a instanţelor de judecată, pentru că numai în prezenţa ei se poate

declanşa şi exercita acţiunea penală în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.

Datorită acestei duble reglementări, verificarea existenţei unei plângeri prealabile

valabile este legată atât de condiţiile de fond, prevăzute în art.131 din C. pen., cât şi a unor

condiţii de formă prescrise în normele de procedură penală, astfel încât, în funcţie de

neîndeplinirea lor, plângerea poate fi considerată ca lipsind cu desăvârşire - când, de pildă

nici nu a fost exercitată - ca inexistentă procedural (ca efect al intervenirii sancţiunii

inexistentei) - când, de pildă, a fost introdusă de către o altă persoană decât cea vătămată -

sau ca lipsită de valabilitate procedurală şi deci lovită de nulitate absolută (art 197 alin. 2

C.proc.pen.), ori de cate ori se încalcă dispoziţiile relative la sesizarea instanţei de judecată,

dintre care fac parte şi cele relative la plângerea prealabilă.

În consecinţă, orice constatare juridică a lipsei plângerii prealabile în sens de

manifestare juridică de voinţă, în cazurile şi în condiţiile de drept substanţial sau procedural

prevăzute de lege, poate atrage efectul de înlăturare a răspunderii penale, evident, cu excepţia

nerespectării unor condiţii neesenţiale, care nu pot fi considerate ca fiind de esenţa sesizării,

cu indicarea încă de la început a mijlocelor de probă, precizarea încă din plângere a

martorilor şi altele asemenea.

Esenţial, sub raportul instituţiei plângerii prealabile, este faptul că în cazul anumitor

infracţiuni prevăzute expres de lege, acţiunea penală nu poate fi exercitată decât prin

introducerea unei plângeri prealabile valabile (sub raportul tuturor condiţiilor esenţiale

prevazută de lege).

Faţă de cele de mai sus, lipsa plângerii prealabile poate fi definită ca fiind acea cauză

legală de înlăturare a răspunderii penale care derivă din constatarea judiciară a lipsei unei

plângeri prealabile valabile, în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii

penale este condiţionată de introducerea sa.

Plângerea prealabilă se înfăţişează ca o instituţie care dă expresie juridică unor

interese social-politice privind declanşarea şi desfăşurarea procesului penal. Este o instituţie

care se înscrie ca o excepţie de la principiul oficialitătii şi care constă în posibilitatea oferită

de lege persoanei vătămate de a decide dacă va sesiza sau nu organele competente pentru

tragerea la răspundere penală.

Această excepţie a fost admisă de legiuitor pentru ca în urma analizei de fapt şi de

drept a situaţiei şi totodată a gradului redus de pericol social al anumitor infracţiuni să decidă

singură atitudinea acesteia faţă de modul de sesizare.

111

3.3. Condiţiile introducerii plângerii prealabile.

Pentru a determina tragerea la răspundere penală a infractorului, plângerea trebuie să

fie făcută de persoana vătămată, la infracţiunile anume desemnate de lege, să fie făcută cu

respectarea condiţiilor legale în ce priveşte forma, organul căruia urmează să i se adreseze

şi a termenului în care poate fi făcută223.

Partea vătămată are la îndemînă cele două instituţii prevăzute de dreptul penal şi cel

procesual penal, de retragere a plângerii prealabile precum şi de împăcare a părţilor, fiind

subliniată natura mixtă a plângerii prealabile. Din punctul de vedere al dreptului substanţial

penal şi a dreptului procesual penal, plângerea prealabilă se înfăţişează ca o condiţie de

pedepsibilitate cât şi de procedibilitate.

Prin această derogare de la principiul oficialităţii s-a pus la dispoziţia persoanei

vătămate, în orice stadiu al procesului penal, să recurgă la retragerea plângerii prealabile faţă

de făptuitor cât şi la împăcarea cu acesta, acţiunea penală încetând imediat, ceea ce nu se mai

poate în alte situaţii când acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Această derogare este

posibilă doar la anumite infracţiuni care prezintă un pericol social mai redus cât şi în situaţia

unor infracţiuni cu un grad de pericol social mai ridicat datorită relaţiilor cu un caracter mai

special, ce sunt intre părti.

Pe lângă această condiţie esenţială de manifestare a părţii vătămate de a face plângere

prealabilă împotriva făptuitorului, legea mai prevede şi alte cerinţe, arătate expres de art. 283

C.p.p., cum ar fi descrierea faptei, element indispensabil în funcţie de care se face încadrarea

juridică a faptei, indicarea făptuitorului, arătarea mijloacelor de probă, indicarea adresei

martorilor, precizarea dacă partea vătămată se constituie parte civilă şi indicarea persoanei

responsabile civilmente.

Pe lângă aceste menţiuni este necesară şi semnătura persoanei vătămate, deşi nu este

prevăzută de art. 283 Cod de procedură penală coroborat cu alte prevederi legale.

De asemenea important este şi termenul de introducere a plangerii prealabile, termen

de care persoana vătămată trebuie să ţină cont, deoarece după acest termen plângerea sa apare

ca fiind tardivă.

Termenul de introducere a plângerii prealabile este de două luni din ziua când se

cunoaste făptuitorul. Când persoana vătămată este un minor fără capacitate de exerciţiu sau

incapabil, termenul de două luni curge de la data când persoana îndreptăţită să reclame în

numele acestora a ştiut cine este făptuitorul.

223


112

Plângerea se adresează organului de cercetare penală sau procurorului, în funcţie de

gravitatea infracţiunilor. Legea nr. 356/2006 privind modificarea şi completarea Codului de

procedura penala a dus la decongestionarea activităţii de judecată în procesele penale,

activitatea instanţei fiind încărcată în mod artificial, în special cu plângerii prealabile

formulate de deţinuţi. Multe dintre plângerile prealabile nu aveau suport faptic, cele mai

multe fiind introduse cu scop şicanator sau pentru a se putea deplasa la instanţă în ziua

procesului, deoarece deţinutul fiind parte în cadrul unui proces prezenta acestuia obligatorie.

Caracterul abuziv al plângerilor prealabile introduse la instanţă o dovedeste numărul

mare al acestor plângeri care au fost înregistrate pe rolul instanţelor în perioada anterioară

apariţiei Legii nr. 356/2006, comparativ cu perioada de după 2006, când s-a simţit o reducere

semnificativă de trimitere în faţa instanţei a cauzelor având obiect infracţiuni care se pun în

mişcare la plîngerea prealabilă.

Prin adresarea acestor plângeri organului de cerceatare penală sau procurorului, considerăm

că probele sunt mai bine administrate, sporind calitatea şi eficienţa actului de justiţie.

Modificări importante au fost aduse procedurii plângerii prealabile, renunţându-se la o

procedură specială pentru o categorie de infracţiuni cu un grad mic de periculozitate

(ameninţarea, loviri sau alte violenţe, vătaămarea corporala, abuz de încredere, etc.) în

condiţiile în care sesizările erau adresate direct la instanţa de judecată, fără o cercetare

prealabilă de către organul de cercetare penală. Acest fapt îngreuna activitatea instanţelor cu

cauze ce se soluţionau în multe cazuri cu încetarea procesului ca urmare a retragerii plângerii

de către partea vătămată sau împacarea părţilor.

Ca exemplu, statistic, din numărul de dosare penale soluţionate în cursul anului 2004,

acest gen de cauze au reprezentat circa o treime, dintre care mai mult de jumătate s-au

soluţionat ca urmare a retragerii plângerii de către partea vătămată sau împăcarea părţilor.

3.4. Efectele lipsei plangerii prealabile

Lipsa plângerii prealabile atrage înlăturarea răspunderii penale. Ea produce efecte cu

privire la infracţiunea savârşită deci in rem, lipsa ei atragând exonerarea de răspundere penală

pentru toţi participanţii la infracţiune.

Datorită acestui caracter, în caz de pluralitate de persoane vătămate, lipsa plângerilor

prealabile pe care ar putea să le introducă fiecare persoană vătămatî în parte nu exonerează de

răspundere penală pe făptuitor dacă una singură dintre persoanele vătămată introduce în

termen o asemenea plângere.

Lipsa plângerii prealabile constituie, după caz, fie o cauză care impiedică punerea în mişcare

113

a acţiunii penale, fie dacă se constată în cursul desfăşurării procesului penal o cauză de

împiedicare a exercitării acesteia în continuare.

Pe cale de consecinţă, în faza urmăririi penale se va dispune după caz fie neînceperea

procesului penal, conform art. 228 alin. (4) C.p.p., fie, dacă acesta a început, încetarea

urmăririi penale, conform art.11 lit. (c) combinat cu art. 10 lit. (f) C.proc. pen., iar în cursul

judecătii se va dispune întodeauna încetarea procesului penal, conform art. 11 pct. 2 lit. (b) C.

proc. pen.

O situaţie aparte o prezintă, sub aspectul introducerii plângerii prealabile şi eventual a

constatării lipsei sale, ipoteza schimbării încadrării juridice dintr-o faptă penală pentru care

nu era necesară plângerea prealabilă, într-o alta ce necesită o asemenea plângere. Pentru

reglementarea acestei situaţii, art 286. C.proc. pen. prevede, conform ultimelor modificări

introduse prin Legea nr. 104 / 1992, că dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de cercetare

penală, se constată ulterior că fapta urmează a primi o încadrare juridică pentru care este

necesară plângerea prealabilă, organul de cercetare cheamă persoana vtămată şi o întreabă

dacă înţelege să facă o atare plângere. În caz afirmativ, organul de urmărire penală, după caz,

continuă cercetarea sau trimite dosarul instanţei competente, în caz contrar transmite actele

procurorului în vederea încetării urmăririi penale.

Dacă schimbarea încadrării juridice, în termenii arătaţi mai sus, se face în instanţă,

aceasta potrivit art. 286 alin. (2) C. proc. pen. întreabă persoana vătămataă dacă întelege să

facă plângere pentru infracţiunea respectivă şi, după caz, continuă sau înceteaza procesul

penal.

Lipsa plângerii prealabile nu împiedică persoana vătămată să-şi realizeze pretenţiile

civile prin exercitarea unei acţiuni civile separate, în faţa instanţei civile, răspunderea civilă

pentru faptele păgubitoare care constituie infracţiuni fiind supusă prescripţiei de drept civil.

3.5. Cazurile de conexitate sau indivizibilitate între infracţiuni

În caz de conexitate sau de indivizibilitate între infracţiunile arătate în art.279 lit. (a) –

(c) C. proc. pen. şi altele, prin formarea unei cauze penale complexe, fie ca urmare a

exercitării plângerii penale prealabile cu sesizarea şi a altor infracţiuni pentru care aceasta nu

este necesară, ori invers, fie ca urmare a deschiderii unei acţiuni publice, din oficiu, dar cu

implicarea unor infracţiuni pentru care tragerea la răspundere penală este condiţionată de

plângerea prealabilă, dacă disjungerea nu este posibilă, dispozitiile art. 281. C. proc. pen.

prevăd că se aplică procedura reglementată de art. 35 şi care se aplică şi organelor de

urmărire penală (art. 45 C. proc. pen.).

114

Potrivit art. 35 C. proc. pen., în caz de conexitate sau de indivizibilitate, în cazul în

care competenţa în raport cu diferiţi făptuitori ori diferite fapte aparţine, potrivit legii, mai

multor instanţe de grad egal, competenţa de a judeca toate faptele şi pe toţi făptuitorii revine

instanţei mai întâi sesizate, iar când competenţa după natura faptei sau după calitatea

persoanelor aparţine unor instante de grad diferit, competenţa de a judeca cauzele reunite

revine instanţei superioare în grad.

Dacă dintre instanţe una este civilă, iar alta militară, competenţa revine instanţei militare.

Dacă instanţa civilă este superioară în grad, competenţa revine instanţei militare echivalente

în grad cu instanţa civilă.

Competenţa de a judeca cauzele reunite rămâne dobândită instanţei, chiar dacă pentru

fapte sau pentru făptuitorul care a determinat competenţa acestei instanţe s-a dispus încetarea

procesului penal ori s-a pronunţat achitarea.Tăinuirea, favorizarea infractorului şi

nedenunţarea unor infracţiuni sunt de competenţa instanţei care judecă infracţiunea la care se

referă.

Soluţia prevăzută de dispoziţiile sus arătate şi care nu poate face abstracţie de

prioritatea de competenţă a organelor însărcinate cu exercitarea acţiunii publice din oficiu,

este aceea a reunirii infracţiunilor conexe sau aflate în stare de indivizibilitate în faţa

organelor competente în soluţionarea acţiunii penale din oficiu care au fost primele sesizate.

În situaţia în care cazul de conexitate sau indivizibilitate atrage competenţe de grad

diferit (după natura faptelor sau calitatea făptuitorului), reunirea se va face la nivelul instanţei

superiore în grad. Ca efect al acestor dispoziţii penale, sesizarea procurorului cu mai multe

infracţiuni, din care unele foarte grave - cum ar fi luarea de mită - şi altele mai usoare, cum ar

fi insulta, comise în condiţii de conexitate, atrage potrivit art. 281 alin. (1) şi art. 35 din C.

proc .pen., valabilitatea sesizării procurorului pentru ambele infracţiuni, iar ca urmare acesta

va sesiza Tribunalul în mod valabil, prin rechizitor, şi cu privire la infracţiunea de insultă,

deşi în condiţii de neconexitate, persoana vătămată putea sesiza în mod valabil, conform art.

279 lit. (a), direct instanţa de judecată de nivel inferior, adică judecătoria competentă.

3.6. Retragerea plângerii prealabile

3.6.1. Noţiune. Natură juridică

Pe raţiuni de simetrie şi logică juridică, instituind din lipsa plangerii prealabile o

cauză de înlăturare a răspunderii penale, legiuitorul a procedat în mod similar şi pentru

ipoteza retragerii plângerii prealabile. Din acest punct de vedere, retragerea plângerii

115

prealabile ca instituţie reprezintă aceea cauză legală de înlăturare a răspunderii penale care

constă în manifestarea de vointă a persoanei vătămată de a renunţa, în condiţiile legii, la

plângerea prealabilă introdusă anterior.

Retragerea plângerii este reglementată ca natură juridică, efecte şi condiţii de

exercitare prin dispozitiile art. 131 C. pen. care, referindu-se atât la lipsa plângerii cât şi la

retragerea ei, conţine pe ansamblu multe dispoziţii cu incidenţă comună.

În mod distinct art. 131 alin. (2) prevede că: retragerea plângerii prealabile, de

asemenea, înlătură răspunderea penală.

3.6.2. Conditiile de valabilitate ale retragerii plangerii prelabile

Retragerea plângerii prealabile este subordonată întrunirii cumulative a mai multor

condiţii, referitoare la:

a) Persoana îndrituită a retrage plângerea

Persoana îndrituită nu poate fi decât persoana vătămată. În cazul în care persoana

vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau prezintă o capacitate de exerciţiu limitată,

retragerea plângerii prealabile va fi supusă aceloraşi condiţii de validitate ca şi cele necesare

pentru introducerea sa.

Considerăm, de asemenea, pentru simetrie de soluţie şi raţiune cu aceeaşi ipoteză, vizând

introducerea plângerii prealabile, ca persoana vătămată poate să-şi retragă plângerea

prealabilă şi printr-un mandatar special, care ar putea fi chiar apărătorul său.

Plângerea prealabilă nu poate fi retrasă însă, în mod valabil, în situaţia în care

exercitarea acţiunii penale s-a realizat de procuror, din oficiu, în condiţiile art. 131 alin. ultim.

Astfel, într-o speţă soluţionată prin decizia Şedintei Penale nr. 2067/ 26.07.1995, Curtea

Supremă a decis recent că, pentru savârşirea infracţiunii de viol împotriva unei minore,

retragerea plângerii prealabile nu înlătură răspunderea penală deoarece, potrivit art.131 alin.

ultim C. pen., în acest caz, acţiunea penală se pune în mişcare şi din oficiu.

Situatia pare discutabilă pentru că prevederea din art. 131 alin. ultim C. pen. este instituită în

favoarea ocrotirii intereselor minorilor şi, ca atare, nu poate fi exercitată împotriva intereselor

legitime şi legale pe care le-ar avea la un moment dat victima - de a retrage acţiunea penală

exercitată în numele său.

b) Termenul înăuntrul căruia se poate face

Cât priveşte termenul sau intervalul de timp util în care persoana vătămată poate

retrage plâgerea prealabilă, aceasta se situeeaza între momentul depunerii sale şi acela al

intervenirii unei hotărâri judecatoreşti definitive. Cu toate acestea, retragerea plângerii va

116

putea oferi şi în acele cazuri în care, prin exercitarea unor căi de atac împotriva hotărârii

judecatoreşti definitive, s-ar putea ajunge la rejudecarea cauzei, deoarece aceasta implică

soluţionarea din nou a acţiunii penale.

Evident însă că retragerea plângerii prealabile nu mai poate produce nici un fel de

efecte în timpul executării hotarârii de condamnare.

c) Conţinutul şi caracterul acesteia

Manifestarea de voinţă a plângerii prealabile se poate exprima în mod expres sau tacit

(prezumat), ambele variante fiind reglementate de lege. Retragerea plângerii prealabile are

loc în mod expres, în cazurile în care, fie în scris (chiar prin act autentic) printr-o cerere

adresată organelor judiciare competente, fie printr-o declaratie orala neechivocă (cu condiţia

consemnării ei într-un act procedural corespunzator), persoana vătămată îşi exprimă voinţa de

a retrage plângerea prealabilă introdusă anterior.

Retragerea plângerii prealabile are loc în mod tacit (sau prezumat) atunci când lipsind

nejustificat la două termene consecutive de judecată, persoana vătămată îşi abandonează

acţiunea.

Această din urmă ipoteză este reglementată expres de dispoziţiile art. 284 C.proc. pen. Astfel,

în cazul infracţiunilor arătate în art. 279 alin. (2) lit. (a), lipsa nejustificată a părţii vătămate

de la două termene consecutive în faţa primei instanţe este considerată drept retragere a

plângerii prealabile.

Din examinarea textului sus menţionat rezultă că:

1) Aplicabilitatea acestuia este limitată numai la cazurile de neprezentare a părţii

vătămate la doua termene consecutive în faţa primei instanţe de judecată.

2) Sfera de acţiune a prezumţiei legale de abandonare a acţiunii se referă numai la

infracţiunile vizate de art. 279 lit. (a) (cu excluderea celor vizate de art. 279 lit. (b).

3) Lipsa plângerii persoanei vătămate trebuie să aibă un caracter nejustificat.

Pentru a fi valabilă, manifestarea de vointa a persoanei vătămate trebuia să se exprime în mod

liber şi necondiţionat, orice viciere a voinţei acesteia prin dol sau violenţă, dovedită ulterior,

putând atrage infirmarea soluţiei de încetare a procesului penal pronunţată în baza ei.

Una din condiţiile de fond extrem de inportante, esenţiale şi caracteristice unei

retrageri valabile a plângerii prealabile este ca aceasta să fie necondiţionată şi totală.

Retragerea plângerii prealabile este necondiţionată atunci când persoana vătămată nu-

şi subordonează efectele de îndeplinire de către făptuitor ori de către alte persoane, a unor

obligaţii - cum ar fi acoperirea daunei ce i s-a cauzat sau adoptarea unor alte atitudini, a unui

respect deosebit pe viitor persoanei vătămate sau realizarea oricăror alte condiţii de natură

117

materială ori morală.

Retragerea plângerii prealabile este totală atunci când se referă atât la înlăturarea completă şi

definitivaă a răspunderii penale, cât şi a celei civile, născute din infracţiunea vizată, cele doua

laturi ale procesului penal neputând fi scindate.

Ca o consecinţă directă a caracterului total al retragerii plângerii prealabile, aceasta va

produce efecte atât în cazul indivizibilitătii active, privind toate persoanele vătămate cât şi în

cazul indivizibilităţii pasive, privind pe toti participanţii, numai dacă retragerea este facută de

toate părţile vătaămate, în condiţiile unei renunţări complete şi necondiţionate, atât la

răspunderea penală, cât şi la cea civilă.

În contextul acestor cerinţe, caracterul neconditţionat al retragerii plângerii apare ca o

condiţie subordonată şi implicită aceleia ca retragerea să aibă un caracter total.

d) Organul judiciar în faţa căruia trebuie să se producă

Persoana vătămată trebuie să se adreseze de principiu organului judiciar competent să

soluţioneze acţiunea penală, în sensul dispunerii încetării procesului penal, cu alte cuvinte,

procurorului în faza urmăririi penale şi respectiv instanţei de judecată, pe al cărei rol se afla

cauza, în cursul judecăţii. Cerinţa este realizată şi atunci când în faza urmăririi penale, cererea

de retragere este formulată în faţa vreunuia din celalalte organe abilitate de art. 279 C. proc.

pen. (Organ de cercetare penală sau organ de urmărire penală anume desemnat să primească

plângerea prealabilă) sau atunci când, în faza judecatii, cauza trece prin declinare de la un

organ judiciar la altul.

3.6.3. Efectele retragerii plangerii prealabile

În sistemul legislaţiei noastre penale şi procesual penale, atunci când retragerea

plângerii penale are loc în condiţiile prevăzute de lege, se produce atât stingerea dreptului

statului de a trage la răspundere penală pe făptuitor, cât şi a dreptului persoanei vătămate de a

mai introduce o nouă plângere prealabila pentru aceeaşi faptă, fiind definitiv înlăturată atât

răspunderea penală, cât şi răspunderea civila generată de aceasta.

Pe cale de consecinţă, persoana vătămată nu mai poate reveni cu o nouă plângere

prealabilă pentru aceeaşi faptă penală, decât în condiţiile în care organele judiciare

competente ar stabili că retragerea plângerii nu a fost expresia voinţei sale libere, ci rezultatul

constrângerii unor voinţe străine, care au acţionat hotarâtor asupra sa prin dol sau violenţă. În

toate aceste cazuri reluarea acţiunii penale poate avea loc numai cu condiţia ca dolul sau

violenţa să fie stabilite de autoritatea judiciară competentă, în raport cu distincţiile pe care le

impun fiecare viciu de consimţamânt în parte.

118

Efectele retragerii plângerii prealabile asupra răspunderii penale au un caracter in rem,

iar nu in personam. Pe cale de consecinţă, pentru a-şi produce efectele de împiedicare a

continuării procesului penal, retragerea plângerii trebuie să se facă cu privire la toţi

participanţii şi de către toate persoanele vătămate (dacă, în caz de pluralitate de persoane

vătămate, s-au introdus mai multe plângeri).

În acest sens, art.131 alin. 3 C. pen. prevede expres că fapta care a adus vătămarea

mai multor persoane va atrage în continuare răspunderea penală a făptuitorului, chiar daca

plângerea prealabilă se menţine de către una din ele, iar art. 131 alin. 4 C.pen., că fapta va

atrage, în continuare, răspunderea penală a tuturor participanţilor la savârşirea ei, chiar dacă

plângerea prealabila se menţine numai cu privire la unul din ei: intrând în acţiune pentru

prima situaţie principiul solidaritătii active a mai multor persoane vatamate, iar pentru a doua

situatie principiul solidaritatii pasive a mai multor participanti la aceeasi fapta.

Retragerea plangerii prealabile produce efecte si asupra actiunii civile alaturate

procesului penal, conditia ca retragerea plangerii sa fie totala, presupunand atat retragerea

actiunii penale cat si a celei civile, solutionarea distincta sau diferita a celor doua actiuni

nefiind admisa.

În litertura juridică de specialitate, s-a susţinut, întemeiat, că retragerea plângerii

prealabile nu poate privi decât acţiunea penală, acţiunea civilă putând fi exercitată224. În

sprijinul acestei opinii au fost invocate dispoziţiile Codului penal care, în legătură cu

plângerea prealabilă, nu prevăd nimic privitor la acţiunea civilă, comparativ cu dispoziţiile

privind împăcarea părţilor.

Nu se înlătură răspunderea penală dacă retragerea plângerii prealabile este făcută sub

condiţia unor reparaţii civile, a conduitei ulterioare pozitive faţă de persoana vătămată etc.

4. Împăcarea păr ţilor

4.1. Noţiune şi caracterizare

Instituţia împăcării părţilor este strâns legată de instituţia plângerii prealabile fiindcă

doar cu o excepţie ( seducţia – art. 199 C. pen) în care împăcarea părţilor înlătură răspunderea

penală, deşi acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu, pentru toate celelalte situaţii

împăcarea este prevăzută la infracţiunile la care acţiunea penală se pune în mişcare la

plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

224

T J Braşov, d.p. nr. 1347/1972, în RRD nr. 8/1973, p. 173 citata în C. Mitrache, C.Mitrache, op.cit.p.363

119

Împăcarea părţilor are loc după ce a fost introdusă plângerea prealabilă. Atâta timp cât

plângerea prealabilă nu a fost introdusă, împăcarea părţilor – ca instituţie juridică ce înlătură

răspunderea penală nu poate fi incidentă deoarece victima şi infractorul nici nu sunt părţi,

nefiind pusă în mişcare acţiunea penală, iar înlăturarea răspunderii penale se datorează lipsei

plângerii prealabile.

Împăcarea părţilor reprezintă actul bilateral, înţelegerea ce intervine între infractor

şi victima infracţiunii, în cazurile prevăzute de lege de a pune capăt conflictului născut din

săvârşirea infracţiunii, înlăturând răspunderea penală şi consecinţele civile ale faptei225.

4.2. Condiţiile împăcării părţilor

Împăcarea părţilor, pentru a conduce la înlăturarea răspunderii penale, trebuie să

îndeplinească anumite condiţii:

a) să intervină pentru cazurile prevăzute de lege: împăcarea părţilor este posibilă

numai în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede această modalitate prin menţiunea

„împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală”, menţiune prevăzută de regulă în aliniatul

final al articolului care incriminează fapta (art. 180 alin final, art. 181 alin. final, art. 184 alin

final, art. 192 alin. final, art. 193, al. final, art. 195, al. final).

b) împăcarea părţilor reprezintă un act bilateral, întrucât intervine între două părţi,

persoană vătămată şi învinuit sau inculpat, spre deosebire de ratragerea plângerii prealabile

care este un act unilateral şi care emană de la persoana vătămată.

Împăcarea părţilor este prevăzută de lege la toate infracţiunile pentru care acţiunea

penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate cu câteva excepţii:

este cazul infracţiunii de seducţie prevăzută la art. 199 C. pen. şi cazurile în care persoana

vătămată este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiun ori cu capacitate de exerciţiu

restrânsă iar acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu conform art. 132. alin. (3) C.

pen.

c) împăcarea este personală. Această caracteristică decurge din caracterul personal al

dreptului de a face plângere prealabilă şi, mai mult, decurge din însăşi raţiunea acestei

instituţii, de a pune capăt conflictului personal dintre infractor şi victima infracţiunii226. Dacă

victima este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu, împăcarea se realizează între

reprezentantul legal al părţii vătămate şi infractor, iar când persoana vătămată are capacitate

225

C. Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ediţia a VIII-a, Editura Universul juridic,

Bucureşti, 2010, p.364 226


120

restrânsă de exerciţiu, împăcarea se realizează tot personal, aceasta având nevoie doar de

încuviinţarea reprezentantului legal care asistă la împăcare.

Împăcarea produce efecte in personam, adică numai cu privire la infractorul cu care

victima s-a împăcat, spre deosebire de retragerea plângerii prealabile care produce efecte in

rem.

d) Împăcarea trebuie să fie totală

Deşi nu este prevăzută expres în lege, această condiţie decurge din finalitatea

instituţiei, din interpretarea art. 284, al. 5 C. proc.pen.227. Împăcarea părţilor este totală atunci

când are în vedere stingerea conflictului între părţi atât în aspectul său penal cât şi civil.

Condiţia împăcării părţilor de a fi totală nu are în vedere, în cazul pluralităţii de infractori,

împăcarea cu toţi, ci chiar şi numai cu unul, ori cu unii infractori, pentru ceilalţi putând

interveni răspunderea penală.

e) Împăcarea părţilor trebuie să fie definitivă, adică să nu mai existe o cale de

revenire asupra ei. Cum împăcarea presupune acordul liber şi nestingherit de a stinge

conflictul dintre părţi, dacă acest acord a fost smuls prin dol sau violenţă – dovedită- asupra

împăcării se poate reveni228

f) Împăcarea părţilor trebuie să fie necondiţionată pentru a conduce la înlăturarea

răspunderii penale. În faţa instanţei, împăcarea nu poate fi condiţionată, iar dacă se impune

repararea prejudiciului cauzat, instanţa poate acorda un termen în carea infractorul să repare

prejudiciul iar apoi împăcarea intervenită între părţi să fie necondiţionată.

g) Împăcarea părţilor poate interveni oricând, dar nu mai târziu de momentul

rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti. Părţile se pot împăca şi după pronunţarea

hotărârii de către instanţa de fond dar în acest caz părţile trebuie să declare recurs pentru a

împiedica rămânerea definitivă a hoărârii, iar împăcarea va interveni în cursul judecării

recursului.

h) Împăcarea părţilor trebuie să fie expresă, ea nu poate fi dedusă din alte situaţii sau

fapte.

4.2. Efectele juridice ale împăcării părţilor.

Împăcarea părţilor, potrivit art. 132 alin. 1 C. pen, în cazurile prevăzute de lege,

înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă, efecte care scot în evidenţă natura

juridică a împăcării părţilor – cauză care înlătură răspunderea penală a infractorului. Având în

227

Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, op. cit., p. 365 228

Persoana interesată are deschisă acţiunea în anulare în ipoteza în care declaraţia de împăcare a fost viciată

121

vedere şi caracterele sale de a fi totală şi necondiţionată, împăcarea părţilor înlătură şi

răspunderea civilă pentru prejudiciul cauzat prin infracţiune.

Efectele împăcării părţilor cu privire la aspectul penal şi civil al procesului se produc

din momentul realizării împăcării.

Drept Penal Partea Generala Sinteza Licenta[1]

Documents

Transcript of Drept Penal Partea Generala Sinteza Licenta[1]