Post on 08-Jul-2020
www.revistatimpul.roRevistă de cultură contemporană n Serie nouă n iunie 2016 n 24 pagini n 5 lei n Se distribuie în
Ioan Stanomir
1866 sau virtuţile compromisului
Constituţia de la 1866 este singura dintre legile noastre fundamentale ivite din com
promis. Dezbaterile Adunării Constituante transcriu această căutare pasionată a căii de mijloc, identificând drumul care va permite reconcilierea unor puncte de vedere aparent imposibil de armonizat. Niciodată în secolul și jumătate de după 1866 această experienţă unică nu va mai fi repetată. Constituţiile care urmează sunt, invariabil, opera unei voinţe unice, fie că este vorba despre un partid sau un suveran. Intervalul dintre 1948 și 1989 trebuie eliminat din această ecuaţie, de vreme ce consfinţește arbitrariul totalitar.
În 1866, compromisul constituţional implică facţiunile parlamentare, embrioni ai partidelor politice de mai târziu. Suveranul Carol I este, la rândul său, actor în această delicată operaţiune de negociere. Mizele sunt însemnate: de la definirea suveranităţii naţionale la aceea a cetăţeniei. Efortul de codificare a noilor soluţii este evident. Capacitatea de a utiliza resursele moderaţiei politice explică longevitatea regimului politic ce se naște în 1866. O longevitate dublată de o remarcabilă supleţe la nivelul practicii politice.
Pentru criticii și detractorii săi, Constituţia de la 1866 a fost o copie palidă a legii fundamentale belgiene de la 1831, o operă rezultată dintrun mimetism golit de vocaţia originalităţii. Nimic mai înșelător decât această viziune ce îi tăgăduiește semnificaţia autentică. Constituţia de la 1866 se situează la capătul unui drum al experimentării și al tatonărilor. Cercetările laborioase ale lui Ioan C. Filitti au relevat sursele juridice ale fiecărui text din 1866. În fiecare dintre formulări este condensată experienţa deceniilor precedente. Opţiunea în favoarea constituţionalismului belgianofrancez este și una în favoarea celui englez. Prin medierea lui 1830 și 1831, 1866 stabilește o legătură cu tradiţia anului 1688.
În egală măsură, 1866 reprezintă culminaţia unui efort autohton pe terenul imaginaţiei constituţionale. Nu este întâmplător că punctele votate de adunările adhoc stau la temelia acestui edificiu. Iar 1857 este recapitularea moderată a ideilor care încep să se afirme, în spaţiul
Principatelor, odată cu 1821. Rezumând, 1866 este apogeul unei direcţii intelectuale ce acoperă patru decenii de istorie politică, o direcţie care stă sub semnul domniei legii și al constituţionalismului. 1866 este forma care permite fondului o dezvoltare în sens occidental. Interacţiunea în accepţiune junimistă mobilizează energii fără precedent.
Constituţia de la 1866 participă la un moment european ce marchează triumful liberalismului constituţional. Compromisul care îi dă naștere se fondează pe un compromis anterior, cel care a legitimat actul de la 11 februarie 1866 și detronarea lui Cuza. Liberali radicali, liberali moderaţi și conservatori, cu toţii sunt devotaţi unui principiu ce se află în centrul acestui edificiu: înlăturarea arbitrariului și consacrarea unei forme de reprezentare naţională prin Parlament. Reacţia comună împotriva variantei autohtone de bonapartism este liantul ce permite descoperirea numitorului comun. Traiectoriile celor care lucrează la 1866 sunt eterogene. Printre ei se află ve chii inamici de la 1848. Dar ceea ce domină este voinţa de a introduce, în varianta cenzitară, mecanismul suveranităţii naţionale. După cum la fel de importantă este codificarea libertăţilor constituţionale.
Întrun singur punct Constituţia de la 1866 trădează dramatic acest spirit al constituţionalismului. Excluderea de la vocaţia cetăţeniei pe criterii confesionale permite accederea antisemitismului la un nivel de respectabilitate simbolică, pe care nu îl va mai pierde niciodată. Refuzul de la 1866, dublat de soluţia parţială și incompletă de la 1879, subminează ideea de egalitate în faţa legii. În mai mare măsură decât seria de controverse sociale ale „chestiunii agrare”, definiţia cetăţeniei de la 1866 subminează eșafodajul constituţional. Este o opţiune care își va proba potenţialul tragic de divizare în deceniile care vin.
Compromisul de la 1866, în ceea ce are solid și durabil, consacră victoria moderaţiei asupra radicalismului. Oricât de imperfect ar fi mecanismul politic, el permite un grad de libertate remarcabil și încurajează contestarea și pluralismul la nivelul societăţii. Constituţia de la 1866 impune un tipar și o arhitectură a libertăţii.
www.revistatimpul.ro iunie 2016
Sursa de inspiraţie pentru autorii proiectului de constituţie a reprezentato, desigur, Constituţia belgiană
din 1831, socotită cea mai liberală din Europa, ceea ce a creat impresia în epocă a unei imitaţii. Cu alte cuvinte, o constituţie prea avansată și neconformă cu stadiul de dezvoltare al societăţii românești și cu cultura politică a cetăţenilor. De fapt, la baza elaborării constituţiei au stat și precedente acte cu caracter constituţional, care au asigurat continuitatea și evoluţia cadrului organizatoric și instituţional al celor două principate, Moldova și Ţara Românească, precum Regulamentele Organice din 1831 și Convenţia de la Paris din 1858 (modificată în 1864 de Alexandru Ioan Cuza și cunoscută sub numele de Statutul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris), dar și anumite proiecte, precum cel întocmit de Comisia Centrală de la Focșani (1859) și cel elaborat de Consiliul de Stat (februarie 1866).
Spre deosebire de unele acte constituţionale invocate mai sus, care neau fost impuse sau concedate (Regulamentele Organice au fost elaborate și redactate pe baza instrucţiunilor de la Sankt Petersburg, iar Convenţia de la Paris era rodul acordului Puterilor europene garante ale Principatelor Române), Constituţia de la 1866 era rezultatul unui acord între reprezentanta legitimă a naţiunii, Adunarea Constituantă, și șeful statului (principele străin ales la Tronul României în 1866, în persoana lui Carol de HohenzollernSigmaringen).
Principiile esenţiale consacrate în textul Constituţiei erau: suveranitatea naţională (în sensul că puterea emană de la naţiune) și indivizibilitatea statului, guvernământ reprezentativ, separaţia puterilor în stat, monarhia ereditară, în persoana lui Carol I de HohenzollernSigmaringen și a moștenitorilor săi.
Liberalismul Constituţiei este demonstrat de includerea și garantarea drepturilor și libertăţilor cetăţenești fundamentale, stabilinduse egalitatea tuturor în faţa legii, existând însă și excepţii prevăzute în articolul 7, potrivit căruia puteau dobândi cetăţenia numai străinii de rit creștin, ceea ce însemna excluderea în principal a evreilor de la exercitarea drepturilor politice (articolul 8) și imposibilitatea acestora de a fi admiși în funcţiile publice, civile și militare (articolul 10). Raţiunile care au determinat includerea acestor restricţii nu sunt nicidecum religioase, ci au la bază raţiuni economice și sociale și sunt strâns legate de mentalităţile și prejudecăţile existente în epocă, mai ales în Moldova, unde evreii erau mai numeroși,
existând printre localnici temerea înstrăinării loturilor de teren și a achiziţionării acestora de către comunitatea israelită mai avută. De altfel, proprietatea de orice natură devenea sacră și inviolabilă, exproprierea fiind admisă doar în cazurile de utilitate publică (drumuri, salubritate, lucrări de apărare a ţării) și numai după o justă și prealabilă despăgubire.
Se păstrează sistemul parlamentar bicameral, instituit de Cuza în 1864, dar cu însemnate prerogative. Rolul Senatului, corp legislativ cu caracter electiv la fel ca Adunarea Deputaţilor, era acela de a tempera potenţialele abuzuri ale unei Adunări unice și de a media disputele între aceasta și reprezentanţii puterii executive.
Pentru alegerea deputaţilor și senatorilor, votul se exercita în funcţie de condiţiile de cens impuse, destul de ridicate la Senat, ceea ce făcea ca acest corp legislativ să fie unul elitist. Senatul era alcătuit din două colegii: unul rural, iar celălalt urban. La rândul ei, Adunarea Deputaţilor avea în componenţă patru colegii electorale diferenţiate de cens. Primele trei
colegii votau direct, iar ultimul (în care intrau toţi cei care plăteau un impozit cât de mic statului) vota indirect, prin delegaţi (1 la 50 de alegători). Principala piedică în exercitarea dreptului de vot nu era censul, ci modalitatea de vot, indirectă la ultimul colegiu.
Prerogativele Coroanei erau similare celor ale suveranilor din statele europene independente, chiar dacă anumite atribuţii domnești nu vor fi, ulterior redactării Constituţiei, recunoscute de Imperiul Otoman, în calitate de putere suzerană. Persoana Domnului era considerată inviolabilă, în sensul că responsabili pentru actele sale deveneau miniștrii.
Merită reţinut faptul că nicăieri în Constituţie nu este menţionată suzeranitatea otomană și nici chiar garanţia colectivă a Puterilor europene, ceea ce reliefează veleităţile de independenţă ale românilor.
Cu certitudine, Constituţia promulgată la 1/13 iulie 1866 a reprezentat rezultatul unor concesii reciproce făcute de reprezentanţii celor două curente politice ale vremii: liberal și conservator. Cu un caracter pronunţat liberal (nu și democratic), ea a asigurat cadrul evoluţiei spre progres, spre democratizarea societăţii românești și în pofida unor dificultăţi ulterioare, inerente privind aplicarea sa în practică. Constituţia – cu anumite modificări adoptate în 1879 și 1884 – va răspunde cerinţelor mai mult de jumătate de secol și va constitui osatura viitoarei Constituţii democratice de la 1923.
De ce un principe străin? Era singura cale de a ajunge la un consens între cele 75 de familii aristo
cratice cu ambiţii politice. Nicolae Suţu afirma întrun memoriu din 1857: „fiecare admite că toate ramurile administraţiei, ca să meargă bine, au nevoie de oameni speciali, din care Moldova nu are încă, și că trebuie căutaţi altundeva. (…) Nu e dat, am zice noi, decât unui principe cu experienţă și familiarizat cu practica puterii să regenereze o naţiune careși pune temelia viitorului ei”. În privinţa persoanei principelui, de o clarviziune remarcabilă a dat dovadă Iancu Văcărescu, a cărui predicţie din 1820 a rămas necunoscută până la descoperirea și publicarea ei de către Nicolae Iorga: „mo narhie mărginită – dar ereditară, cu un prinţ din Germania de Sus. (…) El și ai lui vor cunoaște de acum înainte de patria lor aceste provinţii, se vor numi români și nu se vor mai strămuta din aceste locuri”.
Extraordinara generaţie pașoptistă care forma elita politică atunci sa dovedit deosebit de abilă: dacă nici unirea reală, nici soluţia „principelui străin” nau fost încuviinţate de Convenţia de la Paris din 1858, a fost găsită inteligenta formulă din 1859, a unei uniri personale sub un domn român, Alexandru Ioan Cuza, care – desigur, există nuanţe – a încuviinţat să primească un interimat de șapte ani, pentru pregătirea aducerii unui principe străin. Două zile după 23 februarie 1866, Locotenenţa Domnească la proclamat domn pe principele Philippe al Belgiei, Conte de Flandra, fratele mai mic al regelui Belgiei, Leopold al IIlea. Propunerea finală, prinţul Karl de HohenzollernSigmaringen, a venit din partea împăratului Napoleon al IIIlea Bonaparte, nu din motive de geopolitică fină (îndepărtata înrudire a prinţului Karl cu regele Wilhelm I al Prusiei), ci dintrun calcul familial (Karl și
Napoleon erau înrudiţi pe linie maternă). Desigur, nu poate fi ignorat faptul că, la un an de la rezolvarea din 1866, principele Philippe al Belgiei, ajuns surd din tinereţe și lipsit de ambiţii politice (spre deosebire poate de primministrul care la propus, Ion Ghica), sa căsătorit cu principesa Maria, sora viitorului rege Carol I.
Cu un mare simţ al datoriei, Karl a acceptat, a fost validat printrun plebiscit încheiat în ziua sa de naștere (8/20 aprilie), iar în 10/22 mai 1866 a ajuns la București și a depus jurământul. Obiecţiei Convenţiei de la Paris transmisă la 2 mai 1866, care semnala o contravenţie faţă de Convenţia din 1858 (domnul trebuie să fie pământean, iar alegerea unui nou domn trebuie să ducă la despărţirea Principatelor), i sa răspuns ingenios: Carol I a fost proclamat „principe ereditar”, iar românii șiau exprimat „voinţa nestrămutată a naţiunii de a rămâne pururi unită, sub acest principe
străin și cu o monarhie ereditară”, emancipânduse astfel de sub protecţia puterilor garante. La 23 octombrie 1866, noul domn primea recunoașterea Porţii Otomane și acceptarea unirii definitive.
Constituţia României din 1866 urma anumite prevederi, „Despre Domn”, din Constituţia Belgiei din 1830: este menţionată direct persoana fondatorului dinastiei, la moartea regelui Camerele se întrunesc după 10 zile, majoratul regal este la 18 ani etc. Dar Constituţia lui Carol I inovează: „Coborâtorii Măriei Sale vor fi crescuţi în religiunea ortodoxă a Răsăritului” (articolul 82). Prin prevederile privind vacanţa tronului (articolul 84), legiuitorul român sa dovedit mult mai prevăzător.
Iată că, după 81 de ani, Rusia, cu o faţă bolșevică, a fost cea care la alungat pe regele României: dacă șia pierdut tronul, regele Mihai I șia păstrat Coroana, iar după 150 de ani, Dinastia Română continuă legământul lui Carol I.
2
Semnificaţia şi importanţa istorică a Constituţiei române de la 1866
Sorin Liviu Damean
Modelul aducerii principelui străin: BelgiaTudor Vişan‑Miu
Dezideratul de a aduce pe tronul Principatelor Dunărene un „principe străin” fusese expus de elita românească moldo‑valahă încă din perioada divanurilor ad‑hoc, în 1857. Aducerea unei dinastii străine nu era o noutate în Europa. Modelul urmărit de români a fost cel al Belgiei, care, după obţinerea independenţei faţă de Țările de Jos („Olanda”) în 1830, a chemat un principe german, Leopold, pentru a deveni primul rege al Belgiei (1831‑1865). Cu un an înainte, acesta refuzase tronul Greciei independente, primit de un alt
principe german, Otto I (1832‑1862), detronat ulterior spre aducerea unui principe danez, George I (1863‑1913). Acești monarhi au consolidat state naţionale suverane și europene. Astăzi, este lesne de observat că majoritatea familiilor regale europene au origini străine.
Constituţia română de la 1866 rămâne un reper esenţial în analiza regimului politic și parlamentar din a doua jumătate a secolului al XIX‑lea și primele decenii ale secolului XX. Această lege fundamentală a fost una liberală în litera și spiritul ei,
asigurând cadrul necesar evoluţiei societăţii românești spre modernizare și integrare în familia statelor europene occidentale.
nr. 207 www.revistatimpul.ro
3
Anatomia instituţiei SuveranuluiIoan‑Luca Vlad
La 1 iulie se împlinesc 150 de ani de la adoptarea Constituţiei din 1866. Mă voi concentra asupra unui aspect esenţial al său, și anume instituţia Suveranului. Scopul cercetării mele este de a vedea dacă și în ce măsură acestea exprimau realitatea ori dacă funcţionau într‑un sistem mai larg de norme, scrise și nescrise, de origine naţională și internaţională, care dădeau instituţiei regale plenitudinea înţelesurilor și rolurilor sale.
Monarhia a precedat Constituţia. Carol I a fost ales ca domn nu potrivit Constituţiei din 1866, ci
direct de popor, „cu drept de moștenire”, în 28 aprilie, același an. Or, astfel, el era „catapultat” din Imperiul German întrun stat aflat în uniune personală, guvernată de Convenţia de la Paris din 7/19 august 1858, modificată prin Protocolul de la Constantinopol din 16/28 iunie 1864, cunoscut în ţară ca „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris”. Carol I devenea mai întâi de toate un domn, înscris în tradiţia medievală românească și în sistemul de suzeranitate otomană, cu drepturi, răspunderi și obligaţii ce treceau peste limitele ce aveau să fie impuse prin Constituţie. Or, unul dintre aceste principii, al deţinerii puterii supreme în stat, a rămas și rămâne singura cheie în care pot fi înţelese preluarea autorităţii regale din 1938, cu consultarea directă a poporului, precum și actele de natură constituţională din 1944 și 1946 (trebuie remarcat că, în 1944, Regele Mihai a restaurat drepturile și libertăţile constituţionale prevăzute în Constituţia din 1923, precum și regulile privind organizarea statului, cu unele excepţii, iar în 1946 a emis un decret privind organizarea puterii legislative, de asemenea cu valenţă constituţională). Carol întemeia o dinastie, care avea să intre și ea, ca atare, în cuprinsul Constituţiei. Preexistenţa lui Carol în poziţia de suveran a fost necesară pentru ca el să poată promulga Constituţia.
Domnul şi BisericaO dovadă evidentă a caracterului su
praconstituţional al instituţiei Suveranului este includerea sa în ritualistica Bisericii Ortodoxe Române. Ungerea cu Sfântul și Marele Mir, calitatea de „Episcop al treburilor dinafară” ş.a. sunt atribute consacrate Suveranului de doctrina ortodoxă. Corespunzător, implicarea Mitropolitului Primat în viaţa constituţională a ţării (de exemplu, rezultatul plebiscitului din 1866 a fost validat în primul rând de Mitropolitul Primat, Patriarhul a fost membru al Regenţei în perioada 19271930, iar în 1940 Regele Mihai şia depus jurământul în faţa Patriarhului) reflectă tot un sistem fundamental al gândirii politice care își trăgea obârșia din tradiţia imperială bizantină. Privind obligativitatea introdusă în Constituţie ca urmașii domnului să fie crescuţi în „religiunea ortodoxă a răsăritului”, Carol a fost atât continuatorul despotului bizantin, cât și primul suveran constituţional.
Atribuţiile constituţionale
Constituţia din 1866 anticipa suveranitatea internaţională a României înainte ca recunoașterea ei să fie pe deplin cucerită. Ea îi conferea domnului aceleași atribute ca unui șef de stat dintro democraţie liberală, fiind parte a puterii legislative, exercitândo împreună cu Reprezentaţiunea Naţională. El putea convoca
Adunarea Deputaţilor și Senatul sau putea chiar să dizolve una sau ambele Adunări. De asemenea, participa la procedura de revizuire constituţională.
Domnul era și titularul puterii executive, numind și revocând miniștrii. Hotărârile judecătorești, pronunţate în temeiul legii (Constituţia spunea „în virtutea legei”, ceea ce este mai logic decât „în numele legii”, întrucât legea nu este o persoană nici măcar… juridică), se executau în numele său. De asemenea, putea acorda amnistia politică, precum și graţierea, în anumite condiţii. Domnul numea sau confirma numirile în orice funcţii publice și putea reglementa aplicarea legilor, fiind comandantul suprem al armatei, conferind grade militare, decoraţii românești și aprobând portul celor străine. Exercita dreptul de reprezentare externă a statului prin încheierea unor convenţii, care însă trebuiau ratificate de puterea legislativă.
DinastiaÎn secţiunea dedicată Domnului și
Dinastiei se arăta că puterile constituţionale ale acestuia sunt ereditare, în linia coborâtoare directă și legitimă a lui Carol I, din bărbat în bărbat. Din lipsă de coborâtori pe linie bărbătească, succesiunea i se cuvenea „celui mai în vârstă dintre fraţii săi sau coborâtorilor acestora”. Dacă nici unul dintre aceștia nu ar mai fi în viaţă sau ar declara că nu primește tronul, atunci Domnul își putea numi succesorul dintro dinastie suverană din Europa cu acceptul Reprezentaţiunii Naţionale, tronul fiind vacant. În acest caz, Adunările urmau să aleagă un domn dintro dinastie suverană din Europa Occidentală, precum și o Locotenenţă Domnească.
Persoana Domnului era inviolabilă. Constituţia prevedea contrasemnătura unui ministru pe orice act al său, ministrul devenind răspunzător de act, sub sancţiunea lipsei de efect a acestuia. Finanţarea instituţiei Suveranului era stabilită prin lege, sub forma unei „liste civile”.
Din dispoziţiile privind succesiunea, putem remarca o concepţie patrimonială a Constituţiei asupra dreptului la Coroană, care corespundea actului plebiscitar de la 1866. Astfel, succesiunea era reglementată foarte aproape de modelul dreptului civil (cu marea excepţie a excluderii femeilor), mergând până la a institui libertatea numirii testamentare a moștenitorului Coroanei, în ipoteza vacanţei prezumtive a tronului.
Fürstenrecht în România?Tradiţia juridică a Europei apusene a
consacrat o ramură a dreptului care îngloba normele aplicabile acelor persoane și familii (dinastii) care puteau accede la funcţia supremă. Aceste norme erau de natură atât publică, cât și privată și își găseau sursa atât în dreptul intern, cât și în cel internaţional. Un exemplu actual îl constituie Legea Casei Princiare de Liechtenstein, care, deși a fost publicată în gazeta oficială a statului, prevede (art. 18, alin. 2): „Constituţia Principatului Liechtenstein nu
poate să modifice sau să abroge această Lege a Casei. Același lucru este valabil și pentru tratatele internaţionale încheiate de Principatul Liechtenstein. În acestea, dacă este necesar, trebuie inclusă o rezervă corespunzătoare”.
În România, Dinastia a existat anterior Constituţiei și, prin ascendenţa sa germanică, șia manifestat existenţa juridică de sine stătătoare. Exemplele cele mai bune în acest sens sunt tratatele de căsătorie. Acestea au fost încheiate în momentul căsătoriei fiecărei generaţii de suverani români, cu excepţia Regelui Mihai. Aceste tratate aveau exact natura dreptului princiar, adică și publică (conţinând dispoziţii privind titlurile și prerogativele regale), și privată (conţinând și dispoziţii privind dota, divorţul, custodia copiilor etc.).
Dinastia română nu a avut un statut propriu în primele decenii de existenţă. Prezumţia a fost că, acolo unde Constituţia nu prevede, se va aplica dreptul civil general. Ideile foarte împământenite, precum așazisa imposibilitate de a se căsători cu un „pământean” (român), sunt cu totul greșite. Căsătoria ilegitimă a lui Carol al IIlea (pe atunci, Principele Carol) a fost anulată nu din cauza unui statut regal (care nu exista), ci pentru că nu se respectaseră prevederile obligatorii ale Codului civil privind acordul parental și publicarea intenţiei de căsătorie.
Documentele legislative adoptate în privinţa membrilor Familiei Regale au fost de natură limitată în special la actele de stare civilă ale membrilor săi. Ies în evidenţă două dispoziţii de natură generală, care conturau dreptul aplicabil membrilor Familiei Regale. Pe de o parte, aceea potrivit căreia, în lipsa unor prevederi speciale, li se aplica dreptul civil. Pe de altă parte, dispoziţia cuprinsă în ultima formă a statutului potrivit căruia Regele putea conferi titluri nobiliare membrilor Familiei Regale, chestiune care ţine atât de dreptul public (titlul nobiliar fiind, pe de o parte, o onoare statală), cât și de dreptul privat (titlul nobiliar putând fi privit și ca parte a numelui).
Dreptul internaţionalOdată câștigată independenţa naţio
nală, Suveranul (din 1881, Regele) dobândea toate atributele prevăzute pentru șeful statului în dreptul internaţional public. Enumerăm, selectiv, pe cele mai importante: jus representationis omnimodae, adică dreptul Suveranului de ași reprezenta statul în toate privinţele, fără a necesita o împuternicire specială; imunitatea diplomatică extinsă; dreptul de a acredita și primi acreditările ambasadorilor; dreptul de a proclama războiul și pacea. Pe lângă aceste atribute juridice, se află și cele care ţin de curtoazia și protocolul internaţional, care fac obiectul unei alte discuţii.
Aceste atribute au o componentă publică (legată de calitatea de șef al unui stat), dar și una personală (legată de persoana fizică a Suveranului). În cazul președinţilor, cele două componente se separă
în momentul încetării mandatului. În cazul regilor, poziţia fiind câștigată, viageră, ele nu se mai separă niciodată.
Suveranul în exilTocmai natura mixtă a mănunchiu
lui de norme juridice care guvernează Dinastia română face ca existenţa ei să dăinuie, atât în mentalul colectiv, cât și în afara reglementărilor juridice pozitive din România. Regele a rămas singurul factor constituţional activ și existent (pentru justificarea juridică a atributelor suveranilor aflaţi în exil, vezi Walter Schätzel, „Le nom des personnes en droit international”, în Collected Courses of the Hague Academy of International Law, vol. 95, Boston, 1958, pp. 243250, secţiunile „Les monarques et anciens monarques” şi „Les familles des monarques et des anciens monarques”), păstrând totodată și calitatea de șef al Casei Regale – cu alte cuvinte, de fons juris (sursă a dreptului), potrivit normelor autonome ale dinastiei. Numai așa se poate explica de ce Regele a reprezentat „factorul constituţional” la care sa raportat Comitetul Naţional Român; de ce el a fost tratat în continuare ca Suveran de către puterile străine; de ce el a putut să confere decoraţii regale și să stabilească norme și sancţiuni privind propria familie, incluzând și acordarea de titluri pentru membrii ei. Așa apare ca fiind evidentă legitimitatea adoptării Normelor Fundamentale de la 30 decembrie 2007 (legitimitatea Normelor Fundamentale a fost remarcată și de Consiliul Legislativ al României, în Avizul său privind propunerea de revizuire a Constituţiei din 2013, citândule pentru a defini Casa Regală a României. Avizul poate fi găsit la adresa http://www.senat.ro/legis/PDF%5C2014% 5C14L233LG.pdf).
O situaţie juridică similară, dar la o altă scară a avuto Vaticanul. Deși Roma devenise parte a Italiei, statele continuau totuși să întreţină relaţii diplomatice cu Sfântul Scaun, în baza autorităţii morale a acestuia. În 1929, odată cu semnarea Acordurilor de la Lateran, sa recunoscut suveranitatea teritorială a Papei, dar însăși semnarea acestora a consfinţit preexistenţa unei persoane suverane.
Dinastia astăziCoroana rămâne simbolul suverani
tăţii naţionale. Purtătorul ei, Suveranul, este alături de Coroană în exil, atât timp cât nu există nici o consacrare legislativă a sa și nici readucerea Coroanei ca simbol naţional pe capul acvilei, alături de celelalte simboluri heraldice consacrate ale României.
O consacrare legislativă a rolului Casei Regale nu va face decât să transpună din nou în dreptul intern o instituţie care există în inimile și mentalul colectiv românesc. Casa Regală va putea astfel să acţioneze cu mijloace nu doar de natură privată, morală, protocolară, ci și cu mijloace instituţionale și juridice pentru a continua păstrarea tradiţiilor naţionale și a valorilor statului român modern și promovarea dezvoltării României.
www.revistatimpul.ro iunie 2016
Radu CarpInspirată din legea fundamentală belgiană, Constituţia de la 1866,
cea mai longevivă Constituţie din istoria României, este unul dintre actele normative care au schimbat pentru totdeauna destinul țării. În mod paradoxal, democraţia românească are la bază o lovitură de stat
și nerespectarea angajamentelor internaţionale asumate. În schimb, poporul român a primit libertatea presei, a conștiinţei, a învăţământului și a întrunirilor. Constituţia a interzis pedeapsa cu moartea, confiscarea averii și a garantat secretul corespondenţei. Mai mult decât atât, în ciuda faptului că se afla sub suzeranitate turcească, România a fost declarată „un singur stat indivizibil”. Deși ulterior a suferit modificări, și astăzi sunt valabile prevederile Constituţiei de la 1866 în ceea ce privește suveranitatea naţională, guvernul reprezentativ, separaţia puterilor, responsabilitatea ministerială, principiul supremaţiei Constituţiei faţă de legi, drepturile cetăţenilor.
Paradoxal, democraţia românească are la bază o lovitură de stat și nerespectarea angajamentelor internaţionale asumate în numele ţării.
4
Care era situaţia în România până în momentul adoptării Constituţiei de la 1866? În ce context istoric a fost votat ac‑tul fundamental, cine au fost iniţiatorii săi și de ce a fost nevoie de el?
Contextul istoric este dat de domnia autoritară a lui Cuza și de o situaţie financiară nu tocmai bună. Reforma agrară din 1864 a făcut ca o mare parte din clasa politică, direct afectată, să dorească înlăturarea domnitorului. Criza politică din 1866 a debutat cu suprimarea unor publicaţii care criticau virulent puterea. Guvernul șia prezentat demisia, dar Cuza nu a fost de acord și a procedat doar la o remaniere guvernamentală. Drept urmare, a avut loc o lovitură de stat, prima din istoria României. În luna februarie, Cuza a plecat în exil și sa format o locotenenţă domnească, formată din trei persoane. Acest organism adhoc ia adresat contelui Filip de Flandra propunerea de a ocupa tronul Principatelor, iar Adunarea Electivă la proclamat domn, fără ca acesta să fi acceptat oferta. Declinarea acestei propuneri a dat naștere unei a doua, adresată de data aceasta principelui Carol de Hohenzollern, care a acceptat. Modelul belgian nu a fost așadar doar la nivelul Constituţiei, ci și la cel al alegerii domnitorului. Sa organizat un plebiscit pentru alegerea principelui Carol. Puterile garante nu lau recunoscut, arătând că alegerea domnului trebuie făcută de Adunarea Electivă, potrivit Convenţiei de la Paris, și că unirea Principatelor a fost acceptată doar pentru domnia lui Cuza. Lo cotenenţa domnească a dizolvat cele două părţi ale puterii legislative, Adunarea Electivă și Corpul Ponderator, și a ales o nouă Adunare Electivă. Aceasta a devenit Adunare Constituantă, la proclamat Principe al României sub numele de Carol I pe Carol de Hohenzollern și a anunţat voinţa naţiunii de a rămâne unită, sub auspiciile unei monarhii ereditare. Prima parte a anului 1866 a adus după sine mai multe încălcări ale ordinii constituţionale agreate la nivel internaţional pentru Principate, situaţie ce avea să genereze însă un plus de democraţie, prin edictarea unei noi Constituţii și printro domnie în limitele Constituţiei a lui Carol I. Sar fi putut întâmpla și altfel. În acea perioadă, în Europa, constituţiile erau octroiate, opere ale suveranilor. Iniţiatorii loviturii de stat au înţeles cât de important este să existe o nouă Constituţie și cât de necesar este ca aceasta să fie dezbătută în Parlament. Întrun fel, ei șiau spălat păcatele. Paradoxal, democraţia românească are la bază o lovitură de stat și nerespectarea angajamentelor internaţionale asumate în numele ţării.
Cum garanta stabilitatea politică și socială aducerea unui prinţ dintr‑o di‑nastie străină pe tronul României? Mă refer la situaţia de după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza.
Convenţia de la Paris stipula în mod expres că domnul trebuie să fie pământean, născut în Principate. Autorii loviturii de stat au realizat că singura șansă ca noul regim să fie recunoscut internaţional era să nu respecte regulile până la capăt, prin alegerea unei persoane din afară, parte a unei familii domnitoare ce ar fi avut un cuvânt de spus în dialogul cu puterile garante. Dorinţa de a avea un domn străin este de fapt mai veche, apărută odată cu dorinţa de a unifica cele două Principate. Alegerea lui Cuza a fost un compromis temporar, perceput ca atare de actorii politici interni și externi.
Cum a fost posibil ca, în condiţiile în care România se afla sub suzeranitate turcească, să fie totuși declarată „un sin‑gur stat indivizibil”?
Înalta Poartă a acceptat alegerea lui Carol I la 23 octombrie 1866, foarte repede după votarea noii Constituţii. Tutela puterilor garante era considerată, în general, o soluţie provizorie. Interesul Imperiului Otoman era să fie asigurată stabilitatea regiunii, iar alegerea unui domnitor străin a facilitat această opţiune. Principatele nu mai erau dependente de Înalta Poartă încă din timpul Regulamentelor Organice, renunţarea la acestea în contextul evenimentelor din 1848, urmată de intervenţia militară otomană fiind un episod aparte, desprins de contextul general și evoluţia istorică.
Care sunt cele mai importante preve‑deri ale Constituţiei de la 1866 și ce au schimbat în România acelor timpuri?
România a devenit o monarhie ereditară și constituţională. Puterea executivă era încredinţată Domnului (articolul 35), puterea legislativă se exercita colectiv de Domn și Reprezentanţa Naţională (articolul 32). Exista un capitol intitulat „Despre drepturile românilor” care garanta libertatea presei, a conștiinţei, a învăţământului, a întrunirilor. Se interzicea pedeapsa cu moartea, confiscarea averii și se garanta secretul corespondenţei. Doar creștinii puteau dobândi cetăţenia, cu excluderea evreilor și a turcilor. O prevedere similară nu exista în Constituţia belgiană. Aceasta a generat multiple controverse și a dus la revizuirea din 1879. Era omis articolul din Constituţia Belgiei care
nr. 207 www.revistatimpul.ro
5
„Constituţia de la 1866 este simultan un moment de continuitate și de ruptură cu evoluţia constituţionalismului românesc”prevedea inamovibilitatea judecătorilor, ceea ce reprezenta un regres faţă de Convenţia de la Paris. Sa dorit ca această problemă să fie rezolvată treptat, pe măsura apariţiei unui personal competent, cu studii de specialitate. Opţiunea de la 1866 sa dovedit a fi una inspirată. Este o foarte bună dovadă că până și cele mai democratice mecanisme nu trebuie preluate mimetic.
Care credeţi că ar fi fost situaţia în România dacă la 1866 nu s‑ar fi adop‑tat Constituţia?
Constituţia de la 1866 este doar o parte a unui șir de evenimente cu totul excepţionale. Este aproape imposibil a gândi istoria contrafactual. Așa cum a arătat I.C. Filitti, Constituţia de la 1866 este rezultatul preluării Constituţiei Belgiei și a proiectelor constituţionale autohtone de la 1859 și 1866. Nu sa realizat un transplant constituţional. Multe dintre ideile incluse în Constituţia Belgiei circulau în acea epocă în întreaga Europă. Clasa politică românească era familiarizată cu principiile constituţionalismului. A fost vorba despre o evoluţie graduală. Mai devreme sau mai târziu, toate aceste idei ar fi fost cu siguranţă înglobate întrun text constituţional. Proiectul a fost prezentat de guvern, dar și amendat pe parcursul a 11 ședinţe ale Adunării Constituante, timp de două luni. Rapiditatea adoptării, corelată cu calitatea dezbaterilor, arată că terenul era propice unei noi Constituţii.
Cum a evoluat ulterior legea funda‑mentală a statului?
Constituţia din 1866 a fost aplicată în cea mai mare parte în timpul domniei lui Carol I. Există o suprapunere aproape perfectă între îndelungata sa domnie și aplicarea acestei Constituţii, după cum există o suprapunere între regimul monarhiei constituţionale din România și existenţa unor Constituţii democratice înainte de momentul 1991. Constituţia din 1866 a fost revizuită doar de două ori, în 1879 și 1884, datorită geniului celor care au redactato. Aceștia au intuit că o procedură de revizuire foarte permisivă ar genera schimbări frecvente ale cadrului constituţional și instabilitate politică, drept pentru care au inventat un mecanism de revizuire rigid, spre deosebire de cel indicat în Constituţia Belgiei. Constituţia din 1866 a fost modificată însă implicit prin recunoașterea în 1812, pe cale de jurisprudenţă, a dreptului instanţei supreme de a verifica constituţionalitatea legilor. Constituţia a fost criticată în acea epocă întrucât multe dintre prevederile ei nu sau aplicat. A fost poziţia lui Titu Maiorescu, continuată în prezent de experţi ai dreptului constituţional care au arătat că descentralizarea administrativă, o promisiune a Constituţiei din 1866, nu a fost deloc pusă în aplicare.
Există prevederi ale Constituţiei de la 1866 care s‑au păstrat până as‑tăzi? Care sunt acestea?
Există principii de drept constituţional care fac parte din Constituţia de la 1866 și care sunt valabile și astăzi. Acestea sunt descrise de Paul Negulescu și George Alexianu: suveranitatea naţională, guvernul reprezentativ, separaţia puterilor, responsabilitatea ministerială, rigiditatea
(procedură de revizuire complicată), principiul supremaţiei Constituţiei faţă de legi, drepturile cetăţenilor. Singurul principiu de la 1866 care nu se mai regăsește astăzi în Constituţie este cel al monarhiei ereditare și constituţionale. Un alt principiu care sa păstrat până astăzi este imunitatea parlamentarilor. Constituţia de la 1866 preciza că „nici un membru al uneia sau celeilalte Adunări nu poate, în timpul sesiunii, să fie nici urmărit, nici arestat în materie de represiune, decât cu autorizaţiunea Adunării din care face parte, în afară de cazul de vină vădită”. Cei care recomandă astăzi modificarea actualelor reguli din Constituţie referitoare la imunitate ar trebui să știe că acest mecanism era înscris întro formulare aproape similară în Constituţia din 1866, ca de altfel și în cea belgiană, din 1831. Principiul respectiv nu a dus la lipsa de răspundere penală a parlamentarilor. O altă moștenire importantă a Constituţiei de la 1866 se referă nu la norme, ci la dezbaterea care a generat această constituţie. Mare parte din dezbaterile Adunării Constituante din 1866 au avut ca obiect oportunitatea modelului unicameral, în comparaţie cu cel bicameral. O dezbatere actuală și astăzi,
la 150 de ani după adoptarea Constituţiei de la 1866. Cei care vor să se pronunţe astăzi pe acest subiect nu trebuie să caute argumente noi: toate au fost exprimate în Adunarea Constituantă de la 1866.
Care credeţi că au fost principalele prevederi „scăpate” din vedere la al‑cătuirea primei Constituţii?
Inamovibilitatea judecătorilor. Am explicat din ce motiv.
Care era situaţia drepturilor și li‑bertăţilor cetăţenești până la 1866?
Din punct de vedere normativ, existau și anterior drepturi garantate. Marea problemă a epocii, rezolvată de Constituţia din 1866, era crearea unui mecanism jurisdicţional pentru apărarea acestor drepturi. Formularea capitolului legat de drepturi în Constituţia din 1866 prelua cele mai democratice exprimări din acea perioadă în acest domeniu.
De ce credeţi că această Constitu‑ţie a menţinut votul cenzitar?
În acele vremuri, ideea votului universal nu era aplicată în Europa, fiind
considerată o utopie. Constituţionalismul acelei perioade mergea pe ideea formulată de Benjamin Constant că proprietatea generează patriotism și îi face pe cetăţeni capabili să aibă drepturi politice. Sistemul celor patru colegii descris de Constituţia din 1866 era destinat să pună în valoare nivelul de proprietate. Semnificativ, colegiul al IVlea, din care făceau parte cei care plăteau impozite, era cel mai puţin influent din punct de vedere electoral. Abia după ce nu va mai fi considerată oportună legătura dintre proprietate și drepturile politice se va pune în Europa problema votului universal. România a rezonat așadar cu evoluţiile de pe plan european.
Ce a făcut‑o să fie cea mai longe‑vivă Constituţie?
Calitatea clasei politice care a puso în aplicare. Dezbaterile politice pe marginea Constituţiei, chiar și în afara Parlamentului, erau întru totul remarcabile (a se vedea intervenţiile lui Mihai Eminescu din ziarul Timpul).
De ce a fost adoptat tocmai mode‑lul Constituţiei Belgiei de la 1831? Care ar fi fost celelalte opţiuni?
Am explicat că modelul Constituţiei din 1866 a fost doar unul dintre modele. În momentul de faţă, experţii în istoria dreptului românesc, aplicând metode moderne de cercetare în domeniul dreptului comparat, pun și mai mult la îndoială filiera de inspiraţie belgiană. Era vorba despre principii constituţionale vehiculate în epocă, iar Constituţia Belgiei era printre puţinele care le îngloba pe toate. Nu a avut loc un transplant, ci o contaminare aproape simultană în Belgia și în România cu marile principii constituţionale fundamentate în epocă.
Cum funcţionau Principatele până la separarea puterilor în stat, intro‑dusă de Constituţia de la 1866?
A existat o separaţie a puterilor și anterior momentului de la 1866. Ceea ce este nou se referă la reducerea prerogativelor șefului statului. Carol I a avut mai puţine puteri decât hospodarul din timpul Convenţiei de la 1858 sau decât domnitorul de la 1864. De fapt, nu exista o separaţie rigidă a puterilor, ci o separaţie funcţională, dată de prerogativele reduse recunoscute monarhului. Acesta putea interveni însă în momente de criză, mai ales guvernamentală. Carol I șia utilizat cu înţelepciune rolul în situaţii de criză politică. Parlamentul era imaginea Guvernului, nu invers, iar monarhul numea șeful Guvernului – acesta a fost unul dintre secretele longevităţii acestei Constituţii.
Care sunt cele mai importante con‑secinţe ale adoptării acestei Consti‑tuţii? Ce are în comun cu actuala lege fundamentală a statului?
Adoptarea unui nou regim politic. Continuitate există doar la nivel de principii.
Interviu realizat de Adina Scutelnicu
www.revistatimpul.ro iunie 2016
6
Certificatul de naștere al naţiunii române poate fi socotit documentul din 1792 intitulat Supplex
Libellus Valachorum. Acesta venea la un secol aproape de la unirea religioasă a românilor din Transilvania și formarea Bisericii Române Unite cu Roma, GrecoCatolică, ceea ce a generat formarea unei elite românești în Transilvania. Ca urmare a integrării Transilvaniei în Imperiul Habsburgic, pe atunci cel mai modern stat din Europa, au fost posibile fenomene precum apariţia Școlii Ardelene și a regimentelor de grăniceri români. Documentul redactat de episcopul grecocatolic, baronul Ioan Bob, și de cel ortodox, Gherasim Adamovici, era asumat de clerul, nobilii și cetăţenii (cu sensul de oameni liberi, orășeni sau săteni din zone ferite de iobăgie, precum circumscripţiile regimentelor de graniţă) „valahi” din Transilvania. Supplexul marca nașterea naţiunii române atât din perspectivă medievală, pentru că românii probau că au cele trei stări (oratores – clerul, bellatores – războinicii, inclusiv militarii din regimentele românești, plus nobilimea română și laboratores – cei care munceau, ţăranii, meșteșugarii și negustorii) care defineau conceptul medieval de natio, dar și apariţia conștiinţei naţionale. Prima recunoaștere internaţională a naţiunii române avea să vină abia în 1853, cu șase ani înainte de Unirea Principatelor. Este vorba despre o bulă papală care stabilea înfiinţarea Arhiepiscopiei GrecoCatolice de Alba Iulia și Făgăraș și a episcopiilor din Gherla și din Lugoj.
Statul român modern sa născut în 1859, odată cu Unirea lui Alexandru Ioan Cuza. Însă Unirea nu era decât parţială și recunoscută doar pe durata domniei lui Alexandru Ioan I. De aceea, certificatul de naștere al statului român avea să fie scris abia în 1866. Este vorba despre prima constituţie, intrată în vigoare după promulgarea sa și publicarea în Monitorul Oficial la 1 iulie.
Constituţia a fost votată de o Adunare Legislativă bicamerală, aleasă după abdicarea lui Alexandru Ioan I. Aceasta sa transformat în Adunare Constituantă după venirea în ţară a Principelui Domnitor Carol I. Ca o curiozitate a istoriei, Principele Carol I, viitorul rege, a depus jurământul către naţiune în calitate de domnitor constituţional, deși România încă nu avea o constituţie. Adoptarea legii fundamentale a fost un act de mare curaj. Întro Europă dominată de puteri reacţionare, în care constituţiile erau, de regulă, expresia unor concesii acordate de suverani după revoluţii sângeroase, în România, însuși monarhul participa la crearea celei mai liberale legi fundamentale de pe continent. Din punctul
de vedere al dreptului internaţional, marile puteri considerau Principatele provincii privilegiate ale Imperiului Otoman, care nu avea el însuși o constituţie. Prima constituţie otomană a fost adoptată la 10 ani după cea românească, în noiembrie 1876.
Constituţia de la 1866 consacra pentru prima oară numele România și vorbea negru pe alb despre suveranitatea naţională. Domnitorul primea dreptul să bată monedă și să acorde ordine și decoraţii. Pentru a limita amestecul otomanilor în treburile interne ale României, cetăţenia era condiţionată de apartenenţa la un rit creștin. Iar cum deputaţi, senatori sau miniștri puteau fi doar cetăţenii români, otomanii nu aveau posibilitatea să numească vreun musulman în funcţii de conducere în România.
După cucerirea independenţei, condiţia apartenenţei religioase pentru acordarea cetăţeniei a fost abandonată. Toate acestea transformau România întrun stat care devenea, de facto, independent. Independenţa în sine a fost cucerită pe câmpul de luptă în 18771878, dar ea nu ar fi fost posibilă fără ca statul să fi fost în prealabil întărit de această Constituţie. Iar cât de modernă a fost ea reiese din faptul că interzicea pedeapsa cu moartea și confiscarea averii, garanta libertatea conștiinţei, a presei și a întrunirilor, dar și inviolabilitatea persoanei. Constituţia a fost concepută flexibil, ceea ce a permis modernizarea ei, prin revizuirile din 1879, 1884 și 1917. Ea a reprezentat și baza pentru redactarea noii Constituţii din 1923. Fără îndoială, Constituţia din 1866, împreună cu cea din 1923 trebuie să reprezinte sursa de inspiraţie pentru o nouă lege fundamentală a României, care se impune cu necesitate. Inclusiv în privinţa revenirii la forma de stat reprezentată de monarhia constituţională!
Constituţia din 1866, certificatul de naştere al României
Claudiu Pădurean
Nu întotdeauna există o suprapunere între momentele care marchează o naţiune și cele care definesc istoria unui stat. Uneori, naţiunea poate exista fără să fi fost încă în măsură să creeze un stat, așa cum este cazul naţiunii kurde.
Alteori, există mai multe state în care este împărţită o naţiune, așa cum este în prezent cazul românilor, împărţiţi între România și Republica Moldova.
Constituţia din 1866, primul pas spre independenţă şi recunoaştere internaţională
Tudor Curtifan
Anul 1866 a fost unul de cotitură pentru România, pentru tot ce va însemna România modernă. Actul din acest an a fost numit de unii un compromis, iar de alţii, o alegere inspirată. Adevărul este că a fost
un compromis al clasei politice bazat pe o alegere inspirată, care va pune bazele României moderne. Mai mult, 1866 a fost momentul în care România a apărut cu adevărat pe harta Europei. Toate aceste momente esenţiale pentru ceea ce va însemna viitoarea Românie au fost legitimate de Constituţia din 1866 și au culminat cu independenţa României, așa cum se arăta încă din articolul 1: „Principatele‑Unite‑Române constituie un singur Stat indivizibil, sub denumirea de România”.
După ce Alexandru Ioan Cuza a abdicat – de altfel, în 1959 se luase decizia ca Al.I. Cuza să conducă
timp de șapte ani –, atât liberalii, cât și conservatorii au căutat cea mai bună soluţie care să aducă ţării mult tânjita stabilitate politică și modernizarea. Iar soluţia pentru stabilitate a constituito principele străin. Întro Europă aproape în întregime monarhică, vagile tendinţe republicane nu au avut nici o șansă. Modelul pe care România îl urmărea și la care se raporta era Vestul. Mai important, un principe străin, dintro înaltă familie a Europei, aducea cu el și recunoașterea pe plan european a tânărului stat. A fost o decizie extrem de inspirată a clasei politice românești, pentru că, să nu uităm, ţara noastră încă era vasală muribundului Imperiu Otoman. Probabil, Carol I, principe de HohenzollernSigmaringen, nu a reprezentat doar o decizie inspirată, ci una dintre cele mai inspirate decizii pe care clasa politică românească lea luat vreodată. În lunga sa domnie, de 48 de ani, a reușit să pună capăt dezordinii și ineficienţei guvernamentale care se instituiseră în Principate. Politica sa a stabilizat economia și a modernizat o ţară care, să recunoaștem, era preponderent agrară și parcă se zbătea mai mult la graniţa cu Evul Mediu, în comparaţie cu o Europă aflată întro continuă dezvoltare.
În 1/13 iulie 1866 a fost publicată în Monitorul Oficial prima Constituţie a României, elaborată sub Carol I, inspirată din Constituţia belgiană, probabil cea mai liberală de la acea vreme. Constituţia din 1866 este, de altfel, prima constituţie română elaborată fără concurs străin. Ea este un pas uriaș spre independenţa României de sub suzeranitatea Imperiului Otoman, pas ce va fi făcut zece ani mai târziu, în 1877, la Plevna, evident, tot sub Carol I. Constituţia a consfinţit o serie de principii fundamentale, precum separarea puterilor în stat. Puterea se afla în mâna domnitorului și a viitorului rege, lucru obișnuit în Europa acelor vremuri. Sau pus bazele unei monarhii ereditare (ce va fi cu brutalitate, total neconstituţional și fără nici o legitimitate îndepărtată la finele lui 1947, de regimul comunist), în care suveranul avea întreaga putere executivă. Avea de asemenea și dreptul de iniţiativă legislativă. El putea numi și revoca miniștri sau chiar să dizolve Camera și Senatul. Totodată, din acest moment, sunt recunoscute drepturile omului și ale cetăţeanului.
Bineînţeles, un principe străin, un adevărat Hohenzollern, nu putea accepta o politică de vasalitate cu Imperiul Otoman. Însă remarcabil rămâne faptul că însuși Carol I își părăsește ţara de baștină, pentru a clădi aproape de la zero o naţiune tânără, preponderent agrară. O va face cu atâta profesionalism și implicare, încât în mulţi dintre noi se naște un sentiment de recunoștinţă care ne încearcă și acum, după mai bine de un veac și jumătate.
Ţinând cont de toate evenimentele ce sau petrecut în 1866, putem afirma cu tărie că România modernă a fost clădită de principele Carol I de Hohenzollern, legitimat de Constituţia de la 1866. Pentru că, de fapt, textul Constituţiei din 1866 se regăsește în esenţă și în Constituţia din 1923. Trecând peste cele patru decenii odioase ale comunismului, în care propaganda a dus o acerbă campanie de compromitere a monarhiei, textul din iulie 1866 al primei Constituţii a României fără influenţe externe reprezintă pilonul de bază al constituirii României moderne. Și nu doar ideologic.
Totodată, Constituţia din 1866 este actul prin care principele străin Carol I pune bazele statului român modern. Acesta este momentul când Carol I oferă românilor România! Este prima cărămidă a unei Românii solide, un prim pas spre modernizare și conștiinţă naţională.
nr. 207 www.revistatimpul.ro
7
Nu doar schimbarea formei de guvernământ impune o nouă Constituţie, ci nevoia unui moment
identitar, consensual și simbolic atunci când există crize politice multiple care frânează dezvoltarea statului și a naţiunii. Inclusiv noile condiţii externe (de exemplu, modificarea raportului de forţe din 1866 faţă de perioada 18561859) sau aderarea la o structură politică și economică (de exemplu, UE) menită să schimbe în bine cursul unui stat impun un nou act fundamental. Cu alte cuvinte, când naţiunea, elitele politice, societatea și diaspora susţin un moment de cotitură, de evoluţie pozitivă, o nouă Constituţie devine obligatorie.
Constituţia de la 1866 trebuie privită, cu ochii prezentului, tocmai în această cheie. Actul fundamental care împlinește la 1 iulie exact 150 de ani a fost expresia unui moment de ruptură faţă de derapajele politice interne, conflictele interminabile, criza eco nomică și financiară, frământările sociale și lipsa perpetuă a unui consens între elite și accepţiunea asupra statului și a societăţii de la sfârșitul domniei colonelului Cuza.
Rolul simbolic al Adunării Constituante
Juristul Eleodor Focșeneanu remarca faptul că declaraţia Adunării Constituante de la 1 mai 1866 a reprezentat un act „hotărât și curajos, înfruntând cele mai mari puteri ale Europei”, reiterând voinţa naţională pentru o singură ţară, „nedespărţită”, precum și domnia ereditară a unui Principe străin. Alte principii moderne, precum suveranitatea naţională, încarcă, de fapt, așa cum remarcă și Focșeneanu, această declaraţie politică internă și internaţională cu valoarea unei declaraţii de independenţă, emancipatoare (Istoria constituţională a României. 18592003, ediţia a IIIa, revizuită și adusă la zi, București, 2007, pp. 4783).
Primele măsuri ale Principelui Carol
Puţină lume cunoaște faptul că prima măsură luată de Principele Carol a fost amnistierea crimelor și delictelor politice, printrun decret dat în ziua de 10 mai 1866 (ibidem), document care îi dezincrimina practic pe foștii miniștri trimiși de Alexandru Ioan Cuza în faţa judecătorilor Înaltei Curţi, o răfuială deseori întâlnită la noi. A fost un gest simbolic de punere împreună a elitelor politice, învăţate cu tehnica provizoratului, dezbinate și autoultragiate de crizele politice fără sfârșit. Constituţia de la 1866 a fost așteptată
inclusiv sau mai ales de Principele Carol, care, așa cum spune Nicolae Iorga, a făcut jurământul de credinţă iniţial faţă de noua sa patrie „pe legile ţării așteptând o constituţie improvizată pe baza celei belgiene, care nu fu gata decât în iunie”. Disputele dintre liberali și conservatori se prelungesc în primăvara lui 1866, astfel încât Carol intervine personal și cere urgentarea procesului de adoptare a noii Constituţii, un rol din nou fundamental în determinarea elitelor politice de a da ţării o lege fundamentală cu rol covârșitor în dezvoltarea sa (vezi Doru Neagu, Prima Constituţie a României, Editura Fundaţiei Universitatea pentru Toţi, Slatina, 2006).
Un act fundamental progresist
Constituţia de la 1866 a avut marele merit de a deschide societatea de la vârful ei, chiar dacă, după unii, „inspiraţia” belgiană sau, după alţii, traducerea aproape în totalitate a actului fundamental de la 1831 iar știrbi meritele autohtone. Cert este că, în mare parte, solicitările și principiile divanurilor adhoc sunt, de fapt, regăsite în celelalte organisme și documente elaborate în 1821, 1822, 1848 și 1857. Actul fundamental de acum 150 de ani pornea cu principiile Revoluţiei franceze (suveranitate naţională, separaţia puterilor, drepturile și libertăţile fundamentale, guvern care să respecte reprezentarea adunărilor legislative, responsabilitate ministerială, protecţia desăvârșită a proprietăţii private) și era o adevărată declaraţie de independenţă faţă de Imperiul Otoman, sub garanţia colectivă a Marilor Puteri, în contextul în care noul stat depășea practic cu mult autonomia conferită de Tratatul de Pace de la Paris (1856) și Convenţia din 1858. Până la Marea Unire din 1918, actul fundamental a beneficiat de trei amendări majore (1879, 1884, 1917) care au dezvoltat democraţia, au lărgit drepturile civile (inclusiv regimul presei) și cele electorale (prin reprezentarea proporţională și votul universal) și au consfinţit independenţa ţării și ridicarea acesteia la statutul de regat. Acestea au consfinţit o politică moderată, un melanj al necesităţilor și un compromis politic între partide, precum și posibilitatea regelui de a decide asupra reformelor constituţionale, cum afirmă istoricul Ion Bulei. Carol I vorbea despre aceste revizuiri, ce „vor asigura dezvoltarea regulată și liniștită a statului, o reprezentare completă a tuturor intereselor și ocrotirea eficace a liberului exerciţiu al votului, mărirea garanţiilor constituţionale, puterea și stabilitatea” (C.C. Giurescu, Cuvântările lui Carol I, vol. II, p. 315, apud Ion Bulei, „Constituţia din 1866”, în Gheorghe Sbârnă [coord.],
Constituţiile României, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012, pp. 928).
Valoarea adăugată a Constituţiei din 1866 este dată tocmai prin modul în care aranja consensual instituţiile și relaţiile dintre ele, plecând de la principiile Constituţiilor americană, franceză și engleză. Discutată în context istoric și internaţional, valoarea este suplimentată de faptul că ea întrunea câteva năzuinţe ale mai multor generaţii: autonomia și neutralitatea celor două principate, unirea întrun singur stat, sub un principe străin, un guvern constituţional, garanţia celor șapte Mari Puteri. Prin documentul fundamental de la 1866 se reușea următorul fapt: „regimul politic al monarhiei constituţionale ajunge a fi consolidat și echilibrat, oprind autoritarismul și deschizând drumul către formarea societăţii civile”. Cea mai evoluată și avangardistă Constituţie din Europa de la acea vreme a fost „o opţiune europeană a elitei politice române”, „prima [Constituţie] întocmită de reprezentanţii legitimi ai naţiunii române pe baza principiului câștigat de Alexandru I” (ibidem).
Carol I: o instituţie a suveranităţii şi un lider vizionar
Carol I vedea în actul fundamental o constanţă a întregii acţiuni politice, fiind convins totodată că moderaţia și respectarea ordinii vor genera în mod adecvat și „întrebuinţarea libertăţilor publice” (ibidem). Rolul său a fost esenţial, nu doar pentru că acesta se pregătea de o domnie lungă, întro ţară marginală a Europei, dar și pentru că viziunea sa șia pus amprenta pe actul fundamental. Liberalismul lui Carol I șia făcut prezenţa în spiritul și litera Constituţiei în numeroase articole. De exemplu, puţină lume cunoaște faptul că existenţa a două Camere ale Parlamentului i se datorează Suveranului, care a cerut acest lucru pentru rolul ponderator, cu rol de filtru, dar și pentru statutul său în interiorul puterii legislative, având drept de veto.
Patru mari „ingrediente” pentru construcţia unei naţiuni
A devenit comună în ultimii ani, în special după aderarea la Uniunea Europeană, expresia „România nu are un proiect de ţară!”. Nu doar comună, ci, să recunoaștem, adevărată. Nici un proiect major vehiculat politic – unirea cu Basarabia, regionalizarea, reforma administrativă, modificarea Constituţiei, dezvoltarea economică accelerată ca o consecinţă a puterii
noastre în UE (a șaptea ţară ca populaţie) ș.a. – nu a reușit un lucru esenţial, și anume acela de a întruni un consens naţional, fără de care nici o construcţie statală de dimensiunea unui proiect de ţară nu poate avea, evident, succes. La 150 de ani de la 1866, România ar trebui să privească cu conștiinţa istorică actul creator de atunci, în context intern, regional și internaţional. Viziunea elitelor, identificarea cu nevoile naţionale, aspiraţiile tinerelor generaţii, scoaterea ţării din zona marginală – toate acestea au fost ingrediente ale proiectului care a construit o naţiune. Toată plămada politică, civică și socială din următoarele decenii și până la Marele Război și Marea Unire nu au fost altceva decât o consecinţă a momentului de la 1866, întro Europă dezbinată între alianţe, trădări, revoluţii și conflicte regionale.
Am încercat să fac o paralelă, păstrând proporţiile, cu România anului 2016. Din nefericire, astăzi, nici unul dintre cele patru ingrediente majore pentru generarea unui moment similar cu 1866 nu mai are forţa și anvergura necesare. Paradoxal, tocmai Constituţia după care astăzi funcţionează România a slăbit și a eludat aceste patru elemente esenţiale. Instituţia fundamentală a Parlamentului nu mai este în centrul politicii, rolul său fiind luat de Executiv. Din cauza angrenării în dispute, controverse și scandaluri, consensul lipsește cu desăvârșire în societatea românească, atât în rândul elitelor politice, cât și al celor civice, la nivelul comunităţilor, al profesiilor și al generaţiilor. Actul fundamental al României nu mai răspunde de mult așteptărilor și nevoilor naţiunii, fiind el însuși generator de ambiguităţi, crize politice și interpretări ce permit declanșarea unor conflicte între principalele instituţii ale statului, iar o instituţie a suveranităţii precum monarhia și un lider vizionar de dimensiunea lui Carol I sunt așteptaţi de un sfert de veac în democraţia românească.
În plus, nu există astăzi o cultură modernă a inovaţiei politice și a imaginaţiei instituţionale, concepţia liberală fiind reprezentată de un segment minoritar al societăţii, iar rolul modernizator al statului sau chiar al elitelor lipsind cu desăvârșire.
Plecând de la primul cetăţean și mergând până la ultimul român din diaspora, de la diplomaţie și până la comunităţi, începând cu Parlamentul și terminând cu ultima primărie de comună, cu toţii ar trebui, măcar astăzi, să privim spre 1866 ca spre un moment vizionar și identitar care să dea inspiraţia și imboldul necesare României și nouă tuturor, care să servească drept reper fundamental de bună practică pentru dăltuirea unei noi Constituţii, fără de care ţara și societatea nu vor putea evolua în interior și exterior, deopotrivă.
Prima Constituţie a statului român modern prin ochii prezentului
Alexandru Muraru
Adoptarea unei constituţii înseamnă mai mult decât punerea unei temelii normative, a unui cadru legal. Francezii au numerotat de‑a lungul istoriei republicile în funcţie de constituţiile lor, pentru că acest moment a fost asimilat cu un nou început politic, identitar, cu o nouă etapă din viaţa statului, a relaţiei dintre cetăţeni și instituţii și, poate cel mai important, a unui nou și evolutiv consens politic, social și civic și asupra unui proiect naţional de construcţie a societăţii. În asemenea logică,
în societăţile democratice este îndeobște adevărat că actele fundamentale sunt expresia voinţei unei generaţii, manifestă proiectul unui consens naţional și ţin seama de traiectoria internaţională sau modificările majore din viaţa statului.
www.revistatimpul.ro iunie 2016
8
Expresie a echilibrului dintre forţele politice existente, alegerile din aprilie 1866
duceau la o prezenţă echilibrată a reprezentanţilor celor două mari familii politice în legislativul de la București. Începânduși activitatea la 28 aprilie 1866, Adunarea Constituantă avea ca obiectiv, după declararea ca domn al Principatelor pe baza plebiscitului a lui Carol (începutul lunii aprilie), elaborarea unei legi fundamentale, prin care să se pună bazele unui regim politic concordant cu aspiraţiile epocii, dar și cu obiectivele oamenilor politici aflaţi în poziţie decizională.
Punctul de plecare: proiectul din 1859
Baza întregului demers trebuia să fie proiectul elaborat de Comisia Centrală în anul 1859. După mai puţin de o lună de zile de dezbateri, o comisie a Consiliului de Stat declara prin proces verbal faptul că se ajunsese la un acord în privinţa tuturor articolelor din proiectul de constituţie lucrat de Comisia Centrală, motiv pentru care generalul Ion Ghica era desemnat să prezinte un raport către Consiliul de Stat. Documentul amintit arăta foarte clar că, în elaborarea proiectului, Comisia avusese în vedere Convenţia de la Paris din 1858, dar și Constituţia Belgiei. După parcurgerea acestui traseu, la 1 mai 1866, Guvernul român trimitea Adunării proiectul de constituţie realizat de Consiliul de Stat.
Fără a face o analiză a noii Constituţii, pentru că nu acesta este obiectivul nostru, nu putem să nu spunem totuși că, după dezbateri aprinse, „pactul fundamental” ce reprezenta expresia compromisului la care ajungeau grupările prezente în Adunarea Constituantă crea premisele unei dezvoltări moderne a statului român. Dincolo de victoria simbolică pe care o presupunea adoptarea în sine a unui document fundamental fără aprobarea vreunei puteri europene, așa cum se întâmplase până atunci, introducerea unui regim liberal și garantarea tuturor libertăţilor publice însemna un uriaș pas înainte făcut de naţiunea română. Explicaţia pentru susţinerea unor idei
precum egalitatea tuturor românilor în faţa legii, a dărilor, a conscripţiei și a șanselor de ocupare a funcţiilor publice, abolirea privilegiilor, a scutirilor și monopolurilor de clasă trebuie cu siguranţă căutate și în mediul culturalpolitic în care se formaseră oameni precum N. Ionescu, A. Pascal, G. Mârzescu, I. Strat, ca săi cităm doar pe câţiva dintre acei lideri politici foarte vocali în timpul dezbaterilor. Invocarea în timpul intervenţiilor din plen sau din cadrul comisiilor a unor teoreticieni precum Pierre Paul RoyerCollard, Benjamin Constant, François Guizot, Alexis de Tocqueville, John Stuart Mill, John Adams, David Livingstone dovedea foarte clar că exista pentru oratorii amintiţi imaginea exactă asupra direcţiei în care trebuia să se îndrepte societatea românească.
Consfinţirea vechilor libertăţi
Privind cu atenţie la prevederile Constituţiei, putem observa că există o gamă foarte largă de libertăţi, la cele deja amintite adăugânduse dreptul românilor de a se aduna pașnic, fără arme și fără o prealabilă autorizaţie, dreptul la asociere fără vreo
măsură prealabilă, garantarea deplină a libertăţii învăţământului public și, nu în cele din urmă, libertatea deplină a presei.
În aceste condiţii, faptul că majoritatea celor care vorbeau răspicat despre viitorul statului modern român considerau firesc ca religia să reprezinte un criteriu pentru împământenire reprezenta în mod evident o surpriză. Dezbaterile ce vor urma arătau că invocarea libertăţii religioase pentru români și condiţionarea dobândirii cetăţeniei române de neapartenenţa la alte credinţe religioase decât cea creștină nu erau văzute ca o incompatibilitate de neadmis întrun stat modern, așa cum se dorea a fi cel român. Atmosfera tensionată din Parlament era oglindită în manifestări de stradă violente, totul culminând cu incendierea Sinagogii din București din noaptea de 18 iunie 1866. Guvernul preocupat de limitarea incidentelor asigura imediat protestatarii, și nu doar pe ei, de faptul că nu intenţiona „să dea ţara evreilor, nici a le da drepturi care să atingă, să jignească cât de puţin interesele românilor”. Presiunea exercitată prin mișcarea din Moldova, dar și prin demonstraţiile din București își atinsese scopul. Liberalii și con servatorii aproape deopotrivă nu vedeau nimic discriminatoriu în percepţia lor asupra
modului în care era trasat practic rolul evreilor în cadrul statului român: fără drepturi politice, dar beneficiari ai unei toleranţe comercialfinanciare și industriale de care se bucura, până la urmă, întreaga naţiune. Nimic nu mai părea săi întoarcă din drum pe vajnicii apărători ai românităţii: modificarea restrictivă a articolului 6 din Constituţie, devenit 7, însemna refuzul acordării împământenirii pentru evrei pe motive religioase, excluzândui astfel de la drepturile politice. Ca atare, potrivit noii Constituţii a României, străinii nu puteau fi admiși în treburi publice decât în cazuri excepţionale și în temeiul unei legi. În schimb, evreii beneficiau de protecţia dată de lege persoanelor și averilor în general.
Interesant devenea faptul că, în ciuda entuziasmului manifestat în momentul intrării lui Carol I în incinta Parlamentului pe 10 mai 1866, Camera nu dorea săi acorde domnitorului decât un drept de veto condiţionat și suspensiv, asemănător cu acela al președintelui SUA, în timp ce suveranul român cerea un drept de veto necondiţio nat și absolut. Observaţiile formulate de noul monarh luau, după o dezbatere în cadrul Parlamentului, pe 26 iunie/8 iulie, forma articolului 63 din Constituţie, a cărui esenţă
era acordarea dreptului de veto absolut al monarhului, în baza căruia acesta putea să refuze sancţionarea legilor.
Pactul fundamental – expresie a compromisului politic
După aproape două luni de dezbateri, Constituţia era votată la 29 iunie de toţi cei 91 de deputaţi prezenţi. Din momentul în care Consiliul de Miniștri întocmea raportul ce avea ca obiect adoptarea legii fundamentale, Carol I sancţiona noua Constituţie pe 30 iunie. În aceeași zi, suveranul depunea jurământul de credinţă în Parlament. Dacă ar fi să facem o caracterizare suplimentară a Constituţiei de la 1866, atunci am putea spune că aceasta este surprinzătoare în anumite privinţe, fiind în același timp o încercare de anulare a consecinţelor politice ale Convenţiei de la Paris și ale statutului său de dezvoltare ce fusese adoptat de Al.I. Cuza, dar ștergea cumva și perioada în care colegiile electorale ţărănești avuseseră posibilitatea săși voteze re prezentanţi proprii în adunările adhoc din 1857. Chiar dacă anumite formule constituţionale puteau crea impresia unei înfrângeri a liberalilor, existenţa unui sistem reprezentativ restrâns întro formulă cenzitară era o bună modalitate de susţinere a celor care, prin natura profesiei lor, erau deja implicaţi în procesul de modernizare a societăţii românești.
Evenimentul desfășurat la 11 februarie reprezintă în istoria românilor unul dintre cele mai importante momente, dacă ţinem cont de perspectiva ce se deschidea statului român. Dincolo de dificultăţile externe provocate de iritarea Puterilor Garante, deranjate de îndrăzneala factorilor politici de la București, problema cea mai importantă în plan intern era aceea a educării populaţiei în spirit dinastic, care să ducă la acceptarea de către societatea românească a lui Carol I. Acest fapt devenea unul dintre obiectivele importante ale guvernelor românești din anii anteriori, pentru că de asta depindea stabilitatea regimului politic.
Constituţia de la 1866 – continuarea modernizării
Liviu Brătescu
R egimul politic instalat la 11 februarie 1866 conștientiza încă de la începutul existenţei sale faptul că, într‑un context internaţional agitat, precum cel al înlăturării lui Al.I. Cuza, fiecare mișcare politică trebuia bine calculată. Diplomaţia europeană relua încă din primele zile ce urmau înlăturării fostului domn ideea existenţei a două state românești distincte, fapt care producea o îngrijorare evidentă la București. În acest context, câteva acţiuni politice trebuiau rapid declanșate, iar una dintre ele era dizolvarea Parlamentului
(18 martie) ales în timpul domniei lui Cuza și convocarea unei noi Adunări (Constituante).