www.revistatimpul.roRevistă de cultură contemporană n Serie nouă n iunie 2016 n 24 pagini n 5 lei n Se distribuie în

Ioan Stanomir

1866 sau virtuţile compromisului

Constituţia de la 1866 este singura dintre legile noastre fundamentale ivite din com­

promis. Dezbaterile Adunării Con­stituante transcriu această căutare pasionată a căii de mijloc, identi­ficând drumul care va permite re­concilierea unor puncte de vedere aparent imposibil de armonizat. Niciodată în secolul și jumătate de după 1866 această experienţă unică nu va mai fi repetată. Constituţiile care urmează sunt, invariabil, opera unei voinţe unice, fie că este vorba despre un partid sau un suveran. Intervalul dintre 1948 și 1989  tre­buie eliminat din această ecuaţie, de vreme ce consfinţește arbitrariul totalitar.

În 1866, compromisul  constitu­ţional implică facţiunile parlamen­tare, embrioni ai partidelor politice de mai târziu. Suveranul Carol  I este, la rândul său, actor în această delicată operaţiune de negociere. Mizele sunt însemnate: de la defini­rea suveranităţii naţionale la aceea a cetăţeniei. Efortul de codificare a noilor soluţii este evident. Capaci­tatea de a utiliza resursele modera­ţiei politice explică longevitatea re­gimului politic ce se naște în 1866. O longevitate dublată de o remar­cabilă supleţe la nivelul practicii politice.

Pentru criticii și detractorii săi, Constituţia de la 1866 a fost o co­pie palidă a legii fundamentale bel­giene de la 1831, o operă rezultată dintr­un mimetism golit de vocaţia originalităţii. Nimic mai înșelător decât această viziune ce îi tăgădu­iește semnificaţia autentică. Con­stituţia de la 1866 se situează la ca­pătul unui drum al experimentării și al tatonărilor. Cercetările labori­oase ale lui Ioan C. Filitti au relevat sursele juridice ale fiecărui text din 1866. În fiecare dintre formulări este condensată experienţa deceniilor precedente. Opţiunea în favoarea constituţionalismului belgiano­fran­cez este și una în favoarea celui en­glez. Prin medierea lui 1830 și 1831, 1866 stabilește o legătură cu tradi­ţia anului 1688.

În egală măsură, 1866 reprezin­tă culminaţia unui efort  autohton pe terenul imaginaţiei constituţio­nale. Nu este întâmplător că punc­tele votate de adunările ad­hoc stau la temelia acestui edificiu. Iar 1857 este recapitularea moderată a idei­lor care încep să se afirme, în spaţiul

Principatelor, odată cu 1821. Rezu­mând, 1866 este apogeul unei di­recţii intelectuale ce acoperă patru decenii de istorie politică, o direc­ţie care stă sub semnul domniei le­gii și al constituţionalismului. 1866 este forma care permite fondului o dezvoltare în sens occidental. Inte­racţiunea în accepţiune junimistă mobilizează energii fără precedent.

Constituţia de la 1866 participă la un moment european ce mar­chează triumful liberalismului con­stituţional. Compromisul care îi dă naștere se fondează pe un compro­mis anterior, cel care a legitimat actul de la 11 februarie 1866 și de­tronarea lui Cuza. Liberali radicali, liberali moderaţi și conservatori, cu toţii sunt devotaţi unui principiu ce se află în centrul acestui edificiu: înlăturarea arbitrariului și consa­crarea unei forme de reprezentare naţională prin Parlament. Reacţia comună împotriva variantei autoh­tone de bonapartism este liantul ce permite descoperirea numitoru­lui comun. Traiectoriile celor care lucrează la 1866 sunt eterogene. Printre ei se află ve chii inamici de la 1848. Dar ceea ce domină este voinţa de a introduce, în varianta cenzitară, mecanismul suveranită­ţii naţionale. După cum la fel de importantă este codificarea liber­tăţilor constituţionale.

Într­un singur punct Constitu­ţia de la 1866 trădează dramatic acest spirit al constituţionalismu­lui. Excluderea de la vocaţia cetă­ţeniei pe criterii confesionale per­mite accederea antisemitismului la un nivel de respectabilitate simbo­lică, pe care nu îl va mai pierde nici­odată. Refuzul de la 1866, dublat de soluţia parţială și incompletă de la 1879, subminează ideea de egalitate în faţa legii. În mai mare măsură decât seria de controverse sociale ale „chestiunii agrare”, definiţia cetă­ţeniei de la 1866 subminează eșafo­dajul constituţional. Este o opţiune care își va proba potenţialul tragic de divizare în deceniile care vin.

Compromisul de la 1866, în ceea ce are solid și durabil,  con­sacră victoria moderaţiei asupra ra­dicalismului. Oricât de imperfect ar fi mecanismul politic, el permite un grad de libertate remarcabil și încurajează contestarea și pluralis­mul la nivelul societăţii. Constitu­ţia de la 1866 impune un tipar și o arhitectură a libertăţii.

www.revistatimpul.ro iunie 2016

Sursa de inspiraţie pentru autorii pro­iectului de constituţie a reprezen­tat­o, desigur, Constituţia belgiană

din 1831, socotită cea mai liberală din Europa, ceea ce a creat impresia în epocă a unei imitaţii. Cu alte cuvinte, o consti­tuţie prea avansată și neconformă cu sta­diul de dezvoltare al societăţii românești și cu cultura politică a cetăţenilor. De fapt, la baza elaborării constituţiei au stat și pre­cedente acte cu caracter constituţional, care au asigurat continuitatea și evoluţia cadrului organizatoric și instituţional al celor două principate, Moldova și Ţara Românească, precum Regulamentele Or­ganice din 1831 și Convenţia de la Paris din 1858 (modificată în 1864 de Alexandru Ioan Cuza și cunoscută sub numele de Statu­tul Dezvoltător al Convenţiei de la Paris), dar și anumite proiecte, precum cel întoc­mit de Comisia Centrală de la Focșani (1859) și cel elaborat de Consiliul de Stat (februarie 1866).

Spre deosebire de unele acte consti­tuţionale invocate mai sus, care ne­au fost impuse sau concedate (Regulamentele Or­ganice au fost elaborate și redactate pe baza instrucţiunilor de la Sankt Petersburg, iar Convenţia de la Paris era rodul acor­dului Puterilor europene garante ale Prin­cipatelor Române), Constituţia de la 1866 era rezultatul unui acord între reprezen­tanta legitimă a naţiunii, Adunarea Con­stituantă, și șeful statului (principele străin ales la Tronul României în 1866, în per­soana lui Carol de Hohenzollern­Sigma­ringen).

Principiile esenţiale consacrate în tex­tul Constituţiei erau: suveranitatea naţio­nală (în sensul că puterea emană de la naţiune) și indivizibilitatea statului, guver­nământ reprezentativ, separaţia puterilor în stat, monarhia ereditară, în persoana lui Carol I de Hohenzollern­Sigmaringen și a moștenitorilor săi.

Liberalismul Constituţiei este demon­strat de includerea și garantarea dreptu­rilor și libertăţilor cetăţenești fundamen­tale, stabilindu­se egalitatea tuturor în faţa legii, existând însă și excepţii prevăzute în articolul 7, potrivit căruia puteau do­bândi cetăţenia numai străinii de rit creș­tin, ceea ce însemna excluderea în princi­pal a evreilor de la exercitarea drepturilor politice (articolul 8) și imposibilitatea acestora de a fi admiși în funcţiile publice, civile și militare (articolul 10). Raţiunile care au determinat includerea acestor res­tricţii nu sunt nicidecum religioase, ci au la bază raţiuni economice și sociale și sunt strâns legate de mentalităţile și pre­judecăţile existente în epocă, mai ales în Moldova, unde evreii erau mai numeroși,

existând printre localnici temerea înstră­inării loturilor de teren și a achiziţionării acestora de către comunitatea israelită mai avută. De altfel, proprietatea de orice na­tură devenea sacră și inviolabilă, expro­prierea fiind admisă doar în cazurile de utilitate publică (drumuri, salubritate, lu­crări de apărare a ţării) și numai după o justă și prealabilă despăgubire.

Se păstrează sistemul parlamentar  bi­cameral, instituit de Cuza în 1864, dar cu însemnate prerogative. Rolul Senatului, corp legislativ cu caracter electiv la fel ca Adunarea Deputaţilor, era acela de a tem­pera potenţialele abuzuri ale unei Adunări unice și de a media disputele între aceasta și reprezentanţii puterii executive.

Pentru alegerea deputaţilor și senato­rilor, votul se exercita în funcţie de condi­ţiile de cens impuse, destul de ridicate la Senat, ceea ce făcea ca acest corp legisla­tiv să fie unul elitist. Senatul era alcătuit din două colegii: unul rural, iar celălalt urban. La rândul ei, Adunarea Deputaţi­lor avea în componenţă patru colegii elec­torale diferenţiate de cens. Primele trei

colegii votau direct, iar ultimul (în care intrau toţi cei care plăteau un impozit cât de mic statului) vota indirect, prin dele­gaţi (1 la 50 de alegători). Principala pie­dică în exercitarea dreptului de vot nu era censul, ci modalitatea de vot, indirectă la ultimul colegiu.

Prerogativele Coroanei erau similare celor ale suveranilor din statele europene independente, chiar dacă anumite atribu­ţii domnești nu vor fi, ulterior redactării Constituţiei, recunoscute de Imperiul Otoman, în calitate de putere suzerană. Persoana Domnului era considerată invi­olabilă, în sensul că responsabili pentru actele sale deveneau miniștrii.

Merită reţinut faptul că nicăieri în Constituţie nu este menţionată suzerani­tatea otomană și nici chiar garanţia co­lectivă a Puterilor europene, ceea ce re­liefează veleităţile de independenţă ale românilor.

Cu certitudine, Constituţia promulgată la 1/13 iulie 1866 a reprezentat rezultatul unor concesii reciproce făcute de repre­zentanţii celor două curente politice ale vremii: liberal și conservator. Cu un carac­ter pronunţat liberal (nu și democratic), ea a asigurat cadrul evoluţiei spre progres, spre democratizarea societăţii românești și în pofida unor dificultăţi ulterioare, ine­rente privind aplicarea sa în practică. Con­stituţia – cu anumite modificări adoptate în 1879 și 1884  – va răspunde cerinţelor mai mult de jumătate de secol și va con­stitui osatura viitoarei Constituţii demo­cratice de la 1923.

De ce un principe străin? Era sin­gura cale de a ajunge la un con­sens între cele 75 de familii aristo­

cratice cu ambiţii politice. Nicolae Suţu afirma într­un memoriu din 1857: „fiecare admite că toate ramurile administraţiei, ca să meargă bine, au nevoie de oameni speciali, din care Moldova nu are încă, și că trebuie căutaţi altundeva. (…) Nu e dat, am zice noi, decât unui principe cu expe­rienţă și familiarizat cu practica puterii să regenereze o naţiune care­și pune temelia viitorului ei”. În privinţa persoanei prin­cipelui, de o clarviziune remarcabilă a dat dovadă Iancu Văcărescu, a cărui predicţie din 1820 a rămas necunoscută până la des­coperirea și publicarea ei de către Nicolae Iorga:  „mo narhie mărginită  – dar eredi­tară, cu un prinţ din Germania de Sus. (…) El și ai lui vor cunoaște de acum înainte de patria lor aceste provinţii, se vor numi români și nu se vor mai strămuta din aceste locuri”.

Extraordinara generaţie pașoptistă care forma elita politică atunci s­a dove­dit deosebit de abilă: dacă nici unirea rea­lă, nici soluţia „principelui străin” n­au fost încuviinţate de Convenţia de la Paris din 1858, a fost găsită inteligenta formulă din 1859, a unei uniri personale sub un domn român, Alexandru Ioan Cuza, care – desigur, există nuanţe – a încuviinţat să primească un interimat de șapte ani, pen­tru pregătirea aducerii unui principe străin. Două zile după 23 februarie 1866, Locote­nenţa Domnească l­a proclamat domn pe principele Philippe al Belgiei, Conte de Flandra, fratele mai mic al regelui Belgiei, Leopold al II­lea. Propunerea finală, prin­ţul Karl de Hohenzollern­Sigmaringen, a venit din partea împăratului Napoleon al III­lea Bonaparte, nu din motive de geo­politică fină (îndepărtata înrudire a prin­ţului Karl cu regele Wilhelm  I al Pru­siei), ci dintr­un calcul familial (Karl și

Napoleon erau înrudiţi pe linie maternă). Desigur, nu poate fi ignorat faptul că, la un an de la rezolvarea din 1866, princi­pele Philippe al Belgiei, ajuns surd din tinereţe și lipsit de ambiţii politice (spre deosebire poate de prim­ministrul care l­a propus, Ion Ghica), s­a căsătorit cu prin­cipesa Maria, sora viitorului rege Carol I.

Cu un mare simţ al datoriei, Karl a ac­ceptat, a fost validat printr­un plebiscit încheiat în ziua sa de naștere (8/20 apri­lie), iar în 10/22 mai 1866 a ajuns la Bucu­rești și a depus jurământul. Obiecţiei Con­venţiei de la Paris transmisă la 2 mai 1866, care semnala o contravenţie faţă de Con­venţia din 1858 (domnul trebuie să fie pă­mântean, iar alegerea unui nou domn tre­buie să ducă la despărţirea Principatelor), i s­a răspuns ingenios: Carol I a fost procla­mat „principe ereditar”, iar românii și­au ex­primat „voinţa nestrămutată a naţiunii de a rămâne pururi unită, sub acest principe

străin și cu o monarhie ereditară”, eman­cipându­se astfel de sub protecţia puteri­lor garante. La 23 octombrie 1866, noul domn primea recunoașterea Porţii Oto­mane și acceptarea unirii definitive.

Constituţia României din 1866 urma anumite prevederi, „Despre Domn”, din Constituţia Belgiei din 1830: este menţio­nată direct persoana fondatorului dinas­tiei, la moartea regelui Camerele se întru­nesc după 10 zile, majoratul regal este la 18 ani etc. Dar Constituţia lui Carol I ino­vează: „Coborâtorii Măriei Sale vor fi cres­cuţi în religiunea ortodoxă a Răsăritului” (articolul 82). Prin prevederile privind va­canţa tronului (articolul 84), legiuitorul român s­a dovedit mult mai prevăzător.

Iată că, după 81 de ani, Rusia, cu o faţă bolșevică, a fost cea care l­a alungat pe regele României: dacă și­a pierdut tro­nul, regele Mihai I și­a păstrat Coroana, iar după 150 de ani, Dinastia Română con­tinuă legământul lui Carol I.

2

Semnificaţia şi importanţa istorică a Constituţiei române de la 1866

Sorin Liviu Damean

Modelul aducerii principelui străin: BelgiaTudor Vişan‑Miu

Dezideratul de a aduce pe tronul Principatelor Dunărene un „principe străin” fusese expus de elita românească moldo‑valahă încă din perioada divanurilor ad‑hoc, în 1857. Aducerea unei dinastii străine nu era o noutate în Europa. Modelul urmărit de români a fost cel al Belgiei, care, după obţinerea independenţei faţă de Țările de Jos („Olanda”) în 1830, a chemat un principe german, Leopold, pentru a deveni primul rege al Belgiei (1831‑1865). Cu un an înainte, acesta refuzase tronul Greciei independente, primit de un alt

principe german, Otto I (1832‑1862), detronat ulterior spre aducerea unui principe danez, George I (1863‑1913). Acești monarhi au consolidat state naţionale suverane și europene. Astăzi, este lesne de observat că majoritatea familiilor regale europene au origini străine.

Constituţia română de la 1866 rămâne un reper esenţial în analiza regimului politic și parlamentar din a doua jumătate a secolului al XIX‑lea și primele decenii ale secolului XX. Această lege fundamentală a fost una liberală în litera și spiritul ei,

asigurând cadrul necesar evoluţiei societăţii românești spre modernizare și integrare în familia statelor europene occidentale.

nr. 207 www.revistatimpul.ro

3

Anatomia instituţiei SuveranuluiIoan‑Luca Vlad

La 1 iulie se împlinesc 150 de ani de la adoptarea Constituţiei din 1866. Mă voi concentra asupra unui aspect esenţial al său, și anume instituţia Suveranului. Scopul cercetării mele este de a vedea dacă și în ce măsură acestea exprimau realitatea ori dacă funcţionau într‑un sistem mai larg de norme, scrise și nescrise, de origine naţională și internaţională, care dădeau instituţiei regale plenitudinea înţelesurilor și rolurilor sale.

Monarhia a precedat Constituţia. Carol I a fost ales ca domn nu potrivit Constituţiei din 1866, ci

direct de popor, „cu drept de moștenire”, în 2­8 aprilie, același an. Or, astfel, el era „catapultat” din Imperiul German într­un stat aflat în uniune personală, guvernată de Convenţia de la Paris din 7/19 august 1858, modificată prin Protocolul de la Constantinopol din 16/28 iunie 1864, cu­noscut în ţară ca „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris”. Carol I devenea mai întâi de toate un domn, înscris în tra­diţia medievală românească și în siste­mul de suzeranitate otomană, cu drepturi, răspunderi și obligaţii ce treceau peste limitele ce aveau să fie impuse prin Con­stituţie. Or, unul dintre aceste principii, al deţinerii puterii supreme în stat, a ră­mas și rămâne singura cheie în care pot fi înţelese preluarea autorităţii regale din 1938, cu consultarea directă a poporului, precum și actele de natură constituţio­nală din 1944 și 1946 (trebuie remarcat că, în 1944, Regele Mihai a restaurat dreptu­rile și libertăţile constituţionale prevăzute în Constituţia din 1923, precum și regulile privind organizarea statului, cu unele ex­cepţii, iar în 1946 a emis un decret privind organizarea puterii legislative, de aseme­nea cu valenţă constituţională). Carol în­temeia o dinastie, care avea să intre și ea, ca atare, în cuprinsul Constituţiei. Preexis­tenţa lui Carol în poziţia de suveran a fost necesară pentru ca el să poată promulga Constituţia.

Domnul şi BisericaO dovadă evidentă a caracterului su­

praconstituţional al instituţiei  Suveranului este includerea sa în ritualistica Bisericii Ortodoxe Române. Ungerea cu Sfântul și Marele Mir, calitatea de „Episcop al tre­burilor dinafară” ş.a. sunt atribute consa­crate Suveranului de doctrina ortodoxă. Corespunzător, implicarea Mitropolitului Primat în viaţa constituţională a ţării (de exemplu, rezultatul plebiscitului din 1866 a fost validat în primul rând de Mitropo­litul Primat, Patriarhul a fost membru al Regenţei în perioada 1927­1930, iar în 1940 Regele Mihai şi­a depus jurământul în faţa Patriarhului) reflectă tot un sistem fundamental al gândirii politice care își trăgea obârșia din tradiţia imperială bi­zantină. Privind obligativitatea introdusă în Constituţie ca urmașii domnului să fie crescuţi în „religiunea ortodoxă a răsări­tului”, Carol a fost atât continuatorul des­potului bizantin, cât și primul suveran constituţional.

Atribuţiile constituţionale

Constituţia din 1866 anticipa suve­ranitatea internaţională a României îna­inte ca recunoașterea ei să fie pe deplin cucerită. Ea îi conferea domnului aceleași atribute ca unui șef de stat dintr­o demo­craţie liberală, fiind parte a puterii legis­lative, exercitând­o împreună cu Repre­zentaţiunea Naţională. El putea convoca

Adunarea Deputaţilor și Senatul sau putea chiar să dizolve una sau ambele Adunări. De asemenea, participa la procedura de revizuire constituţională.

Domnul era și titularul puterii execu­tive, numind și revocând miniștrii. Hotă­rârile judecătorești, pronunţate în temeiul legii (Constituţia spunea „în virtutea legei”, ceea ce este mai logic decât „în numele legii”, întrucât legea nu este o persoană nici măcar… juridică), se executau în nu­mele său. De asemenea, putea acorda am­nistia politică, precum și graţierea, în anu­mite condiţii. Domnul numea sau confirma numirile în orice funcţii publice și putea reglementa aplicarea legilor, fiind coman­dantul suprem al armatei, conferind grade militare, decoraţii românești și aprobând portul celor străine. Exercita dreptul de re­prezentare externă a statului prin înche­ierea unor convenţii, care însă trebuiau ratificate de puterea legislativă.

DinastiaÎn secţiunea dedicată Domnului și

Dinastiei se arăta că puterile constituţio­nale ale acestuia sunt ereditare, în linia co­borâtoare directă și legitimă a lui Carol I, din bărbat în bărbat. Din lipsă de coborâ­tori pe linie bărbătească, succesiunea i se cuvenea „celui mai în vârstă dintre fraţii săi sau coborâtorilor acestora”. Dacă nici unul dintre aceștia nu ar mai fi în viaţă sau ar declara că nu primește tronul, atunci Domnul își putea numi succesorul dintr­o dinastie suverană din Europa cu acceptul Reprezentaţiunii Naţionale, tronul fiind vacant. În acest caz, Adunările urmau să aleagă un domn dintr­o dinastie suverană din Europa Occidentală, precum și o Loco­tenenţă Domnească.

Persoana Domnului era inviolabilă. Constituţia prevedea contrasemnătura unui ministru pe orice act al său, ministrul de­venind răspunzător de act, sub sancţiunea lipsei de efect a acestuia. Finanţarea insti­tuţiei Suveranului era stabilită prin lege, sub forma unei „liste civile”.

Din dispoziţiile privind succesiunea, putem remarca o concepţie patrimonială a Constituţiei asupra dreptului la Coroană, care corespundea actului plebiscitar de la 1866. Astfel, succesiunea era reglemen­tată foarte aproape de modelul dreptului civil (cu marea excepţie a excluderii fe­meilor), mergând până la a institui liberta­tea numirii testamentare a moștenitorului Coroanei, în ipoteza vacanţei prezumtive a tronului.

Fürstenrecht în România?Tradiţia juridică a Europei apusene a

consacrat o ramură a dreptului care în­globa normele aplicabile acelor persoane și familii (dinastii) care puteau accede la funcţia supremă. Aceste norme erau de natură atât publică, cât și privată și își gă­seau sursa atât în dreptul intern, cât și în cel internaţional. Un exemplu actual îl con­stituie Legea Casei Princiare de Liechten­stein, care, deși a fost publicată în gazeta oficială a statului, prevede (art. 18, alin. 2): „Constituţia Principatului Liechtenstein nu

poate să modifice sau să abroge această Lege a Casei. Același lucru este valabil și pentru tratatele internaţionale încheiate de Principatul Liechtenstein. În acestea, dacă este necesar, trebuie inclusă o re­zervă corespunzătoare”.

În România, Dinastia a existat ante­rior Constituţiei și, prin ascendenţa sa ger­manică, și­a manifestat existenţa juridică de sine stătătoare. Exemplele cele mai bune în acest sens sunt tratatele de că­sătorie. Acestea au fost încheiate în mo­mentul căsătoriei fiecărei generaţii de su­verani români, cu excepţia Regelui Mihai. Aceste tratate aveau exact natura drep­tului princiar, adică și publică (conţinând dispoziţii privind titlurile și  prerogati­vele regale), și privată (conţinând și dis­poziţii privind dota, divorţul, custodia co­piilor etc.).

Dinastia română nu a avut un statut propriu în primele decenii de existenţă. Prezumţia a fost că, acolo unde Consti­tuţia nu prevede, se va aplica dreptul ci­vil general. Ideile foarte împământenite, precum așa­zisa imposibilitate de a se că­sători cu un „pământean” (român), sunt cu totul greșite. Căsătoria ilegitimă a lui Carol al II­lea (pe atunci, Principele Carol) a fost anulată nu din cauza unui statut re­gal (care nu exista), ci pentru că nu se res­pectaseră prevederile obligatorii ale Co­dului civil privind acordul parental și publicarea intenţiei de căsătorie.

Documentele legislative adoptate în privinţa membrilor Familiei Regale au fost de natură limitată în special la actele de stare civilă ale membrilor săi. Ies în evi­denţă două dispoziţii de natură generală, care conturau dreptul aplicabil membrilor Familiei Regale. Pe de o parte, aceea potri­vit căreia, în lipsa unor prevederi speciale, li se aplica dreptul civil. Pe de altă parte, dispoziţia cuprinsă în ultima formă a sta­tutului potrivit căruia Regele putea con­feri titluri nobiliare membrilor Familiei Regale, chestiune care ţine atât de dreptul public (titlul nobiliar fiind, pe de o parte, o onoare statală), cât și de dreptul privat (titlul nobiliar putând fi privit și ca parte a numelui).

Dreptul internaţionalOdată câștigată independenţa naţio­

nală, Suveranul (din 1881, Regele) dobân­dea toate atributele prevăzute pentru șeful statului în dreptul internaţional public. Enumerăm, selectiv, pe cele mai impor­tante: jus representationis omnimodae, adică dreptul Suveranului de a­și repre­zenta statul în toate privinţele, fără a ne­cesita o împuternicire specială; imuni­tatea diplomatică extinsă; dreptul de a acredita și primi acreditările ambasado­rilor; dreptul de a proclama războiul și pacea. Pe lângă aceste atribute juridice, se află și cele care ţin de curtoazia și pro­tocolul internaţional, care fac obiectul unei alte discuţii.

Aceste atribute au o componentă pu­blică (legată de calitatea de șef al unui stat), dar și una personală (legată de per­soana fizică a Suveranului). În cazul preșe­dinţilor, cele două componente se separă

în momentul încetării mandatului. În ca­zul regilor, poziţia fiind câștigată, viageră, ele nu se mai separă niciodată.

Suveranul în exilTocmai natura mixtă a mănunchiu­

lui  de norme juridice care guvernează Dinastia română face ca existenţa ei să dăinuie, atât în mentalul colectiv, cât și în afara reglementărilor juridice pozitive din România. Regele a rămas singurul factor constituţional activ și existent (pentru  jus­tificarea juridică a atributelor suveranilor aflaţi în exil, vezi Walter Schätzel, „Le nom des personnes en droit international”, în Collected Courses of the Hague Academy of International Law, vol. 95, Boston, 1958, pp. 243­250, secţiunile „Les monarques et anciens monarques” şi „Les familles des monarques et des anciens monarques”), păstrând totodată și calitatea de șef al Casei Regale – cu alte cuvinte, de fons ju­ris (sursă a dreptului), potrivit normelor autonome ale dinastiei. Numai așa se poate explica de ce Regele a reprezentat „factorul constituţional” la care s­a rapor­tat Comitetul Naţional Român; de ce el a fost tratat în continuare ca Suveran de către puterile străine; de ce el a putut să confere decoraţii regale și să stabilească norme și sancţiuni privind propria fami­lie, incluzând și acordarea de titluri pen­tru membrii ei. Așa apare ca fiind evidentă legitimitatea adoptării Normelor Funda­mentale de la 30 decembrie 2007 (legi­timitatea Normelor Fundamentale a fost remarcată și de Consiliul Legislativ al României, în Avizul său privind propune­rea de revizuire a Constituţiei din 2013, citându­le pentru a defini Casa Regală a României. Avizul poate fi găsit la adresa http://www.senat.ro/legis/PDF%5C2014% 5C14L233LG.pdf).

O situaţie juridică similară, dar la o altă scară a avut­o Vaticanul. Deși Roma devenise parte a Italiei, statele continuau totuși să întreţină relaţii diplomatice cu Sfântul Scaun, în baza autorităţii morale a acestuia. În 1929, odată cu semnarea Acordurilor de la Lateran, s­a recunoscut suveranitatea teritorială a Papei, dar în­săși semnarea acestora a consfinţit  pre­existenţa unei persoane suverane.

Dinastia astăziCoroana rămâne simbolul suverani­

tăţii naţionale. Purtătorul ei, Suveranul, este alături de Coroană în exil, atât timp cât nu există nici o consacrare legislativă a sa și nici readucerea Coroanei ca sim­bol naţional pe capul acvilei, alături de celelalte simboluri heraldice consacrate ale României.

O consacrare legislativă a rolului Casei Regale nu va face decât să transpună din nou în dreptul intern o instituţie care există în inimile și mentalul colectiv ro­mânesc. Casa Regală va putea astfel să acţioneze cu mijloace nu doar de natură privată, morală, protocolară, ci și cu mij­loace instituţionale și juridice pentru a continua păstrarea tradiţiilor naţionale și a valorilor statului român modern și pro­movarea dezvoltării României.

www.revistatimpul.ro iunie 2016

Radu CarpInspirată din legea fundamentală belgiană, Constituţia de la 1866,

cea mai longevivă Constituţie din istoria României, este unul dintre actele normative care au schimbat pentru totdeauna destinul țării. În mod paradoxal, democraţia românească are la bază o lovitură de stat

și nerespectarea angajamentelor internaţionale asumate. În schimb, poporul român a primit libertatea presei, a conștiinţei, a învăţământului și a întrunirilor. Constituţia a interzis pedeapsa cu moartea, confiscarea averii și a garantat secretul corespondenţei. Mai mult decât atât, în ciuda faptului că se afla sub suzeranitate turcească, România a fost declarată „un singur stat indivizibil”. Deși ulterior a suferit modificări, și astăzi sunt valabile prevederile Constituţiei de la 1866 în ceea ce privește suveranitatea naţională, guvernul reprezentativ, separaţia puterilor, responsabilitatea ministerială, principiul supremaţiei Constituţiei faţă de legi, drepturile cetăţenilor.

Paradoxal, democraţia românească are la bază o lovitură de stat și nerespectarea angaja­mentelor internaţionale asumate în numele ţării.

4

Care era situaţia în România până în momentul adoptării Constituţiei de la 1866? În ce context istoric a fost votat ac‑tul fundamental, cine au fost iniţiatorii săi și de ce a fost nevoie de el?

Contextul istoric este dat de domnia au­toritară a lui Cuza și de o situaţie financiară nu tocmai bună. Reforma agrară din 1864 a  făcut ca o mare parte din clasa politică, direct afectată, să dorească înlăturarea dom­nitorului. Criza politică din 1866 a debutat cu suprimarea unor publicaţii care criticau viru­lent puterea. Guvernul și­a prezentat demi­sia, dar Cuza nu a fost de acord și a procedat doar la o remaniere guvernamentală. Drept urmare, a avut loc o lovitură de stat, prima din istoria României. În luna februarie, Cuza a plecat în exil și s­a format o locotenenţă domnească, formată din trei persoane. Acest organism ad­hoc i­a adresat contelui Filip de Flandra propunerea de a ocupa tronul Principatelor, iar Adunarea Electivă l­a pro­clamat domn, fără ca acesta să fi acceptat oferta. Declinarea acestei propuneri a dat naș­tere unei a doua, adresată de data aceasta principelui Carol de Hohenzollern, care a ac­ceptat. Modelul belgian nu a fost așadar doar la nivelul Constituţiei, ci și la cel al alegerii domnitorului. S­a organizat un plebiscit pen­tru alegerea principelui Carol. Puterile ga­rante nu l­au recunoscut, arătând că alege­rea domnului trebuie făcută de Adunarea Electivă, potrivit Convenţiei de la Paris, și că unirea Principatelor a fost acceptată doar pentru domnia lui Cuza. Lo cotenenţa dom­nească a dizolvat cele două părţi ale puterii legislative, Adunarea Electivă și Corpul Pon­derator, și a ales o nouă Adunare Electivă. Aceasta a devenit Adunare Constituantă,  l­a proclamat Principe al României sub numele de Carol I pe Carol de Hohenzollern și a anunţat voinţa naţiunii de a rămâne unită, sub auspiciile unei monarhii ereditare. Prima parte a anului 1866 a adus după sine mai multe încălcări ale ordinii constituţionale agreate la nivel internaţional pentru Princi­pate, situaţie ce avea să genereze însă un plus de democraţie, prin edictarea unei noi Con­stituţii și printr­o domnie în limitele Consti­tuţiei a lui Carol I. S­ar fi putut întâmpla și altfel. În acea perioadă, în Europa, constitu­ţiile erau octroiate, opere ale suveranilor. Ini­ţiatorii loviturii de stat au înţeles cât de im­portant este să existe o nouă Constituţie și cât de necesar este ca aceasta să fie dezbă­tută în Parlament. Într­un fel, ei și­au spălat păcatele. Paradoxal, democraţia românească are la bază o lovitură de stat și nerespecta­rea angajamentelor internaţionale asumate în numele ţării.

Cum garanta stabilitatea politică și socială aducerea unui prinţ dintr‑o di‑nastie străină pe tronul României? Mă refer la situaţia de după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza.

Convenţia de la Paris stipula în mod ex­pres că domnul trebuie să fie pământean, născut în Principate. Autorii loviturii de stat au realizat că singura șansă ca noul regim să fie recunoscut internaţional era să nu res­pecte regulile până la capăt, prin alegerea unei persoane din afară, parte a unei familii domnitoare ce ar fi avut un cuvânt de spus în dialogul cu puterile garante. Dorinţa de a avea un domn străin este de fapt mai veche, apărută odată cu dorinţa de a unifica cele două Principate. Alegerea lui Cuza a fost un compromis temporar, perceput ca atare de actorii politici interni și externi.

Cum a fost posibil ca, în condiţiile în care România se afla sub suzeranitate turcească, să fie totuși declarată „un sin‑gur stat indivizibil”?

Înalta Poartă a acceptat alegerea lui Carol I la 23 octombrie 1866, foarte repede după votarea noii Constituţii. Tutela puteri­lor garante era considerată, în general, o so­luţie provizorie. Interesul Imperiului Oto­man era să fie asigurată stabilitatea regiunii, iar alegerea unui domnitor străin a facilitat această opţiune. Principatele nu mai erau de­pendente de Înalta Poartă încă din timpul Regulamentelor Organice, renunţarea la aces­tea în contextul evenimentelor din 1848, ur­mată de intervenţia militară otomană fiind un episod aparte, desprins de contextul ge­neral și evoluţia istorică.

Care sunt cele mai importante preve‑deri ale Constituţiei de la 1866 și ce au schimbat în România acelor timpuri?

România a devenit o monarhie ereditară și constituţională. Puterea executivă era în­credinţată Domnului (articolul 35), puterea legislativă se exercita colectiv de Domn și Reprezentanţa Naţională (articolul 32). Exista un capitol intitulat „Despre drepturile româ­nilor” care garanta libertatea presei, a con­știinţei, a învăţământului, a întrunirilor. Se interzicea pedeapsa cu moartea, confisca­rea  averii și se garanta secretul corespon­denţei. Doar creștinii puteau dobândi cetă­ţenia, cu excluderea evreilor și a turcilor. O prevedere similară nu exista în Constituţia belgiană. Aceasta a generat multiple con­troverse și a dus la revizuirea din 1879. Era omis articolul din Constituţia Belgiei care

nr. 207 www.revistatimpul.ro

5

„Constituţia de la 1866 este simultan un moment de continuitate și de ruptură cu evoluţia constituţionalismului românesc”prevedea inamovibilitatea judecătorilor, ceea ce reprezenta un regres faţă de Con­venţia de la Paris. S­a dorit ca această problemă să fie rezolvată treptat, pe mă­sura apariţiei unui personal competent, cu studii de specialitate. Opţiunea de la 1866 s­a dovedit a fi una inspirată. Este o foarte bună dovadă că până și cele mai democratice mecanisme nu trebuie pre­luate mimetic.

Care credeţi că ar fi fost situaţia în România dacă la 1866 nu s‑ar fi adop‑tat Constituţia?

Constituţia de la 1866 este doar o parte a unui șir de evenimente cu totul excepţionale. Este aproape imposibil a gândi istoria contrafactual. Așa cum a ară­tat I.C. Filitti, Constituţia de la 1866 este rezultatul preluării Constituţiei Belgiei și a proiectelor constituţionale autohtone de la 1859 și 1866. Nu s­a realizat un transplant constituţional. Multe dintre ideile incluse în Constituţia Belgiei circulau în acea epocă în întreaga Europă. Clasa politică românească era familiarizată cu principiile constituţionalismului. A fost vorba des­pre o evoluţie graduală. Mai devreme sau mai târziu, toate aceste idei ar fi fost cu siguranţă înglobate într­un text constitu­ţional. Proiectul a fost prezentat de gu­vern, dar și amendat pe parcursul a 11 șe­dinţe ale Adunării Constituante, timp de două luni. Rapiditatea adoptării, corelată cu calitatea dezbaterilor, arată că terenul era propice unei noi Constituţii.

Cum a evoluat ulterior legea funda‑mentală a statului?

Constituţia din 1866 a fost aplicată în cea mai mare parte în timpul domniei lui Carol I. Există o suprapunere aproape per­fectă între îndelungata sa domnie și apli­carea acestei Constituţii, după cum există o suprapunere între regimul monarhiei constituţionale din România și existenţa unor Constituţii democratice înainte de momentul 1991. Constituţia din 1866 a fost revizuită doar de două ori, în 1879 și 1884, datorită geniului celor care au redactat­o. Aceștia au intuit că o procedură de revi­zuire foarte permisivă ar genera schim­bări frecvente ale cadrului constituţional și instabilitate politică, drept pentru care au inventat un mecanism de revizuire ri­gid, spre deosebire de cel indicat în Con­stituţia Belgiei. Constituţia din 1866 a fost modificată însă implicit prin recunoaș­terea în 1812, pe cale de jurisprudenţă, a dreptului instanţei supreme de a verifica constituţionalitatea legilor. Constituţia a fost criticată în acea epocă întrucât multe dintre prevederile ei nu s­au aplicat. A fost poziţia lui Titu Maiorescu, continuată în prezent de experţi ai dreptului constituţio­nal care au arătat că descentralizarea ad­ministrativă, o promisiune a Constituţiei din 1866, nu a fost deloc pusă în aplicare.

Există prevederi ale Constituţiei de la 1866 care s‑au păstrat până as‑tăzi? Care sunt acestea?

Există principii de drept constituţio­nal care fac parte din Constituţia de la 1866 și care sunt valabile și astăzi. Acestea sunt descrise de Paul Negulescu și George Alexianu: suveranitatea naţională, guver­nul reprezentativ, separaţia puterilor, res­ponsabilitatea ministerială, rigiditatea

(procedură de revizuire complicată), prin­cipiul supremaţiei Constituţiei faţă de legi, drepturile cetăţenilor. Singurul principiu de la 1866 care nu se mai regăsește as­tăzi  în Constituţie este cel al monarhiei ereditare și constituţionale. Un alt princi­piu care s­a păstrat până astăzi este imu­nitatea parlamentarilor. Constituţia de la 1866 preciza că „nici un membru al uneia sau celeilalte Adunări nu poate, în timpul sesiunii, să fie nici urmărit, nici arestat în materie de represiune, decât cu autori­zaţiunea Adunării din care face parte, în afară de cazul de vină vădită”. Cei care recomandă astăzi modificarea actualelor reguli din Constituţie referitoare la imu­nitate ar trebui să știe că acest mecanism era înscris într­o formulare aproape si­milară în Constituţia din 1866, ca de alt­fel și în cea belgiană, din 1831. Principiul respectiv nu a dus la lipsa de răspundere penală a parlamentarilor. O altă moște­nire importantă a Constituţiei de la 1866 se referă nu la norme, ci la dezbaterea care a generat această constituţie. Mare parte din dezbaterile Adunării Constituante din 1866 au avut ca obiect oportunitatea mo­delului unicameral, în comparaţie cu cel bicameral. O dezbatere actuală și astăzi,

la 150 de ani după adoptarea Constituţiei de la 1866. Cei care vor să se pronunţe astăzi pe acest subiect nu trebuie să caute argumente noi: toate au fost exprimate în Adunarea Constituantă de la 1866.

Care credeţi că au fost principalele prevederi „scăpate” din vedere la al‑cătuirea primei Constituţii?

Inamovibilitatea judecătorilor. Am explicat din ce motiv.

Care era situaţia drepturilor și li‑bertăţilor cetăţenești până la 1866?

Din punct de vedere normativ, exis­tau și anterior drepturi garantate. Marea problemă a epocii, rezolvată de Constitu­ţia din 1866, era crearea unui mecanism jurisdicţional pentru apărarea acestor drep­turi. Formularea capitolului legat de drep­turi în Constituţia din 1866 prelua cele mai democratice exprimări din acea perioadă în acest domeniu.

De ce credeţi că această Constitu‑ţie a menţinut votul cenzitar?

În acele vremuri, ideea votului uni­versal nu era aplicată în Europa, fiind

considerată o utopie. Constituţionalismul acelei perioade mergea pe ideea formu­lată de Benjamin Constant că proprieta­tea generează patriotism și îi face pe ce­tăţeni capabili să aibă drepturi politice. Sistemul celor patru colegii descris de Constituţia din 1866 era destinat să pună în valoare nivelul de proprietate. Semnifi­cativ, colegiul al IV­lea, din care făceau parte cei care plăteau impozite, era cel mai puţin influent din punct de vedere electoral. Abia după ce nu va mai fi con­siderată oportună legătura dintre pro­prietate și drepturile politice se va pune în Europa problema votului universal. România a rezonat așadar cu evoluţiile de pe plan european.

Ce a făcut‑o să fie cea mai longe‑vivă Constituţie?

Calitatea clasei politice care a pus­o în aplicare. Dezbaterile politice pe marginea Constituţiei, chiar și în afara Parlamen­tului, erau întru totul remarcabile (a  se vedea intervenţiile lui Mihai Eminescu din ziarul Timpul).

De ce a fost adoptat tocmai mode‑lul Constituţiei Belgiei de la 1831? Care ar fi fost celelalte opţiuni?

Am explicat că modelul Constituţiei din 1866 a fost doar unul dintre modele. În momentul de faţă, experţii în istoria dreptului românesc, aplicând metode mo­derne de cercetare în domeniul dreptului comparat, pun și mai mult la îndoială fi­liera de inspiraţie belgiană. Era vorba des­pre principii constituţionale vehiculate în epocă, iar Constituţia Belgiei era printre puţinele care le îngloba pe toate. Nu a avut loc un transplant, ci o contaminare aproape simultană în Belgia și în România cu ma­rile principii constituţionale fundamentate în epocă.

Cum funcţionau Principatele până la separarea puterilor în stat, intro‑dusă de Constituţia de la 1866?

A existat o separaţie a puterilor și an­terior momentului de la 1866. Ceea ce este nou se referă la reducerea prerogati­velor șefului statului. Carol I a avut mai puţine puteri decât hospodarul din timpul Convenţiei de la 1858 sau decât domni­torul de la 1864. De fapt, nu exista o se­paraţie rigidă a puterilor, ci o separaţie funcţională, dată de prerogativele redu­se recunoscute monarhului. Acesta pu­tea interveni însă în momente de criză, mai ales guvernamentală. Carol  I și­a utilizat cu înţelepciune rolul în situaţii de criză politică. Parlamentul era imagi­nea Guvernului, nu invers, iar monarhul numea șeful Guvernului – acesta a fost unul dintre secretele longevităţii acestei Constituţii.

Care sunt cele mai importante con‑secinţe ale adoptării acestei Consti‑tuţii? Ce are în comun cu actuala lege fundamentală a statului?

Adoptarea unui nou regim politic. Continuitate există doar la nivel de prin­cipii.

Interviu realizat de Adina Scutelnicu

www.revistatimpul.ro iunie 2016

6

Certificatul de naștere al naţiunii române poate fi socotit docu­mentul din 1792 intitulat Supplex

Libellus Valachorum. Acesta venea la un secol aproape de la unirea religioa­să a românilor din Transilvania și for­marea Bisericii Române Unite cu Roma, Greco­Catolică, ceea ce a generat for­marea unei elite românești în Transil­vania. Ca urmare a integrării Transilva­niei în Imperiul Habsburgic, pe atunci cel mai modern stat din Europa, au fost posibile fenomene precum apariţia Șco­lii Ardelene și a regimentelor de gră­niceri români. Documentul redactat de episcopul greco­catolic, baronul Ioan Bob, și de cel ortodox, Gherasim Adamovici, era asumat de clerul, nobilii și cetăţenii (cu sensul de oameni liberi, orășeni sau săteni din zone ferite de iobăgie, precum circumscripţiile regimentelor de grani­ţă) „valahi” din Transilvania. Supplexul marca nașterea naţiunii române atât din perspectivă medievală, pentru că româ­nii probau că au cele trei stări (oratores – clerul, bellatores  – războinicii, inclusiv militarii din regimentele românești, plus nobilimea română și laboratores  – cei care munceau, ţăranii, meșteșugarii și negustorii) care defineau conceptul me­dieval de natio, dar și apariţia conștiinţei naţionale. Prima recunoaștere internaţio­nală a naţiunii române avea să vină abia în 1853, cu șase ani înainte de Unirea Principatelor. Este vorba despre o bulă papală care stabilea înfiinţarea Arhie­piscopiei Greco­Catolice de Alba Iulia și Făgăraș și a episcopiilor din Gherla și din Lugoj.

Statul român modern s­a născut în 1859, odată cu Unirea lui Alexandru Ioan Cuza. Însă Unirea nu era decât parţială și recunoscută doar pe durata domniei lui Alexandru Ioan I. De aceea, certifica­tul de naștere al statului român avea să fie scris abia în 1866. Este vorba despre prima constituţie, intrată în vigoare după promulgarea sa și publicarea în Moni­torul Oficial la 1 iulie.

Constituţia a fost votată de o Adu­nare Legislativă bicamerală, aleasă după abdicarea lui Alexandru Ioan I. Aceasta s­a transformat în Adunare Constituantă după venirea în ţară a Principelui Dom­nitor Carol I. Ca o curiozitate a istoriei, Principele Carol I, viitorul rege, a depus jurământul către naţiune în calitate de domnitor constituţional, deși România încă nu avea o constituţie. Adoptarea legii fundamentale a fost un act de mare curaj. Într­o Europă dominată de puteri reacţionare, în care constituţiile erau, de regulă, expresia unor concesii acordate de suverani după revoluţii sângeroase, în România, însuși monarhul participa la crearea celei mai liberale legi funda­mentale de pe continent. Din punctul

de vedere al dreptului internaţional, ma­rile puteri considerau Principatele pro­vincii privilegiate ale Imperiului Otoman, care nu avea el însuși o constituţie. Prima constituţie otomană a fost adoptată la 10 ani după cea românească, în noiem­brie 1876.

Constituţia de la 1866 consacra pen­tru prima oară numele România și vor­bea negru pe alb despre suveranitatea naţională. Domnitorul primea dreptul să bată monedă și să acorde ordine și de­coraţii. Pentru a limita amestecul otoma­nilor în treburile interne ale României, cetăţenia era condiţionată de aparte­nenţa la un rit creștin. Iar cum deputaţi, senatori sau miniștri puteau fi doar ce­tăţenii români, otomanii nu aveau posi­bilitatea să numească vreun musulman în funcţii de conducere în România.

După cucerirea independenţei, con­diţia apartenenţei religioase pentru acor­darea cetăţeniei a fost abandonată. Toate acestea transformau România într­un stat care devenea, de facto, independent. In­dependenţa în sine a fost cucerită pe câmpul de luptă în 1877­1878, dar ea nu ar fi fost posibilă fără ca statul să fi fost în prealabil întărit de această Constituţie. Iar cât de modernă a fost ea reiese din faptul că interzicea pedeapsa cu moartea și confiscarea averii, garanta libertatea conștiinţei, a presei și a întrunirilor, dar și inviolabilitatea persoanei.  Constituţia a fost concepută flexibil, ceea ce a per­mis modernizarea ei, prin revizuirile din 1879, 1884 și 1917. Ea a reprezentat și baza pentru redactarea noii Constituţii din 1923. Fără îndoială, Constituţia din 1866, împreună cu cea din 1923 trebuie să reprezinte sursa de inspiraţie pentru o nouă lege fundamentală a României, care se impune cu necesitate. Inclusiv în privinţa revenirii la forma de stat  re­prezentată de monarhia constituţională!

Constituţia din 1866, certificatul de naştere al României

Claudiu Pădurean

Nu întotdeauna există o suprapunere între momentele care marchează o naţiune și cele care definesc istoria unui stat. Uneori, naţiunea poate exista fără să fi fost încă în măsură să creeze un stat, așa cum este cazul naţiunii kurde.

Alteori, există mai multe state în care este împărţită o naţiune, așa cum este în prezent cazul românilor, împărţiţi între România și Republica Moldova.

Constituţia din 1866, primul pas spre independenţă şi recunoaştere internaţională

Tudor Curtifan

Anul 1866 a fost unul de cotitură pentru România, pentru tot ce va însemna România modernă. Actul din acest an a fost numit de unii un compromis, iar de alţii, o alegere inspirată. Adevărul este că a fost

un compromis al clasei politice bazat pe o alegere inspirată, care va pune bazele României moderne. Mai mult, 1866 a fost momentul în care România a apărut cu adevărat pe harta Europei. Toate aceste momente esenţiale pentru ceea ce va însemna viitoarea Românie au fost legitimate de Constituţia din 1866 și au culminat cu independenţa României, așa cum se arăta încă din articolul 1: „Principatele‑Unite‑Române constituie un singur Stat indivizibil, sub denumirea de România”.

După ce Alexandru Ioan Cuza a ab­dicat  – de altfel, în 1959 se luase decizia ca Al.I. Cuza să conducă

timp de șapte ani –, atât liberalii, cât și con­servatorii au căutat cea mai bună soluţie care să aducă ţării mult tânjita stabilitate politică și modernizarea. Iar soluţia  pen­tru stabilitate a constituit­o principele străin. Într­o Europă aproape în întregime mo­narhică, vagile tendinţe republicane nu au avut nici o șansă. Modelul pe care România îl urmărea și la care se raporta era Vestul. Mai important, un principe străin, dintr­o înaltă familie a Europei, aducea cu el și re­cunoașterea pe plan european a tânăru­lui stat. A fost o decizie extrem de inspi­rată a clasei politice românești, pentru că, să nu uităm, ţara noastră încă era vasală muribundului Imperiu Otoman. Probabil, Carol I, principe de Hohenzollern­Sigma­ringen, nu a reprezentat doar o decizie in­spirată, ci una dintre cele mai inspirate decizii pe care clasa politică românească le­a luat vreodată. În lunga sa domnie, de 48 de ani, a reușit să pună capăt dezordinii și ineficienţei guvernamentale care se in­stituiseră în Principate. Politica sa a stabi­lizat economia și a modernizat o ţară care, să recunoaștem, era preponderent agrară și parcă se zbătea mai mult la graniţa cu Evul Mediu, în comparaţie cu o Europă aflată într­o continuă dezvoltare.

În 1/13 iulie 1866 a fost publicată în Monitorul Oficial prima Constituţie a Ro­mâniei, elaborată sub Carol I, inspirată din Constituţia belgiană, probabil cea mai libe­rală de la acea vreme. Constituţia din 1866 este, de altfel, prima constituţie română elaborată fără concurs străin. Ea este un pas uriaș spre independenţa României de sub suzeranitatea Imperiului Otoman, pas ce va fi făcut zece ani mai târziu, în 1877, la Plevna, evident, tot sub Carol I. Constitu­ţia a consfinţit o serie de principii funda­mentale, precum separarea puterilor în stat. Puterea se afla în mâna domnitorului și a viitorului rege, lucru obișnuit în Europa acelor vremuri. S­au pus bazele unei mo­narhii ereditare (ce va fi cu brutalitate, total neconstituţional și fără nici o legitimitate îndepărtată la finele lui 1947, de regimul comunist), în care suveranul avea întreaga putere executivă. Avea de asemenea și dreptul de iniţiativă legislativă. El putea numi și revoca miniștri sau chiar să dizolve Camera și Senatul. Totodată, din acest mo­ment, sunt recunoscute drepturile omului și ale cetăţeanului.

Bineînţeles, un principe străin, un ade­vărat Hohenzollern, nu putea accepta o po­litică de vasalitate cu Imperiul Otoman. Însă remarcabil rămâne faptul că însuși Carol I își părăsește ţara de baștină, pen­tru a clădi aproape de la zero o naţiune tâ­nără, preponderent agrară. O va face cu atâta profesionalism și implicare, încât în mulţi dintre noi se naște un sentiment de recunoștinţă care ne încearcă și acum, după mai bine de un veac și jumătate.

Ţinând cont de toate evenimentele ce s­au petrecut în 1866, putem afirma cu tărie că România modernă a fost clădită de prin­cipele Carol I de Hohenzollern, legitimat de Constituţia de la 1866. Pentru că, de fapt, textul Constituţiei din 1866 se regăsește în esenţă și în Constituţia din 1923. Trecând peste cele patru decenii odioase ale comu­nismului, în care propaganda a dus o acerbă campanie de compromitere a monarhiei, textul din iulie 1866 al primei Constituţii a României fără influenţe externe reprezin­tă pilonul de bază al constituirii României moderne. Și nu doar ideologic.

Totodată, Constituţia din 1866 este ac­tul prin care principele străin Carol I pune bazele statului român modern. Acesta este momentul când Carol I oferă românilor România! Este prima cărămidă a unei Ro­mânii solide, un prim pas spre moderni­zare și conștiinţă naţională.

nr. 207 www.revistatimpul.ro

7

Nu doar schimbarea formei de gu­vernământ impune o nouă Con­stituţie, ci nevoia unui moment

identitar, consensual și simbolic atunci când există crize politice multiple care frânează dezvoltarea statului și a naţiunii. Inclusiv noile condiţii externe (de exem­plu, modificarea raportului de forţe din 1866 faţă de perioada 1856­1859) sau ade­rarea la o structură politică și economică (de  exemplu, UE) menită să schimbe în bine cursul unui stat impun un nou act fundamental. Cu alte cuvinte, când naţiu­nea, elitele politice, societatea și diaspora susţin un moment de cotitură, de evoluţie pozitivă, o nouă Constituţie devine obli­gatorie.

Constituţia de la 1866 trebuie privită, cu ochii prezentului, tocmai în această cheie. Actul fundamental care împlinește la 1 iulie exact 150 de ani a fost expresia unui moment de ruptură faţă de derapa­jele politice interne, conflictele intermi­nabile, criza eco nomică și financiară, fră­mântările sociale și lipsa perpetuă a unui consens între elite și accepţiunea asupra statului și a societăţii de la sfârșitul dom­niei colonelului Cuza.

Rolul simbolic al Adunării Constituante

Juristul Eleodor Focșeneanu remarca faptul că declaraţia Adunării Constituante de la 1 mai 1866 a reprezentat un act „ho­tărât și curajos, înfruntând cele mai mari puteri ale Europei”, reiterând voinţa naţio­nală pentru o singură ţară, „nedespărţită”, precum și domnia ereditară a unui Principe străin. Alte principii moderne, precum su­veranitatea naţională, încarcă, de fapt, așa cum remarcă și Focșeneanu, această decla­raţie politică internă și internaţională cu valoarea unei declaraţii de independenţă, emancipatoare (Istoria constituţională a României. 1859­2003, ediţia a III­a, revizuită și adusă la zi, București, 2007, pp. 47­83).

Primele măsuri ale Principelui Carol

Puţină lume cunoaște faptul că prima măsură luată de Principele Carol a fost amnistierea crimelor și delictelor politi­ce, printr­un decret dat în ziua de 10 mai 1866 (ibidem), document care îi dezincri­mina practic pe foștii miniștri trimiși de Alexandru Ioan Cuza în faţa judecători­lor  Înaltei Curţi, o răfuială deseori întâl­nită la noi. A fost un gest simbolic de pu­nere împreună a elitelor politice, învăţate cu tehnica provizoratului, dezbinate și au­toultragiate de crizele politice fără sfârșit. Constituţia de la 1866 a fost așteptată

inclusiv sau mai ales de Principele Carol, care, așa cum spune Nicolae Iorga, a făcut jurământul de credinţă iniţial faţă de noua sa patrie „pe legile ţării așteptând o consti­tuţie improvizată pe baza celei belgiene, care nu fu gata decât în iunie”. Disputele dintre liberali și conservatori se prelungesc în primăvara lui 1866, astfel încât Carol intervine personal și cere urgentarea pro­cesului de adoptare a noii Constituţii, un rol din nou fundamental în determinarea elitelor politice de a da ţării o lege funda­mentală cu rol covârșitor în dezvoltarea sa (vezi Doru Neagu, Prima Constituţie a României, Editura Fundaţiei Universitatea pentru Toţi, Slatina, 2006).

Un act fundamental progresist

Constituţia de la 1866 a avut marele merit de a deschide societatea de la vârful ei, chiar dacă, după unii, „inspiraţia” bel­giană sau, după alţii, traducerea aproape în totalitate a actului fundamental de la 1831 i­ar știrbi meritele autohtone. Cert este că, în mare parte, solicitările și principiile divanurilor ad­hoc sunt, de fapt, regăsite în celelalte organisme și documente elabo­rate în 1821, 1822, 1848 și 1857. Actul fun­damental de acum 150 de ani pornea cu principiile Revoluţiei franceze (suverani­tate naţională, separaţia puterilor, drep­turile și libertăţile fundamentale, guvern care să respecte reprezentarea adunărilor legislative, responsabilitate ministerială, protecţia desăvârșită a proprietăţii private) și era o adevărată declaraţie de indepen­denţă faţă de Imperiul Otoman, sub garan­ţia colectivă a Marilor Puteri, în contextul în care noul stat depășea practic cu mult au­tonomia conferită de Tratatul de Pace de la Paris (1856) și Convenţia din 1858. Până la Marea Unire din 1918, actul fundamental a beneficiat de trei amendări majore (1879, 1884, 1917) care au dezvoltat democraţia, au lărgit drepturile civile (inclusiv regimul presei) și cele electorale (prin reprezenta­rea proporţională și votul universal) și au consfinţit independenţa ţării și ridicarea acesteia la statutul de regat. Acestea au consfinţit o politică moderată, un melanj al necesităţilor și un compromis politic între partide, precum și posibilitatea rege­lui de a decide asupra reformelor consti­tuţionale, cum afirmă istoricul Ion Bulei. Carol I vorbea despre aceste revizuiri, ce „vor asigura dezvoltarea regulată și liniș­tită a statului, o reprezentare completă a tuturor intereselor și ocrotirea eficace a li­berului exerciţiu al votului, mărirea garan­ţiilor constituţionale, puterea și stabilita­tea” (C.C. Giurescu, Cuvântările lui Carol I, vol. II, p. 315, apud Ion Bulei, „Constituţia din 1866”, în Gheorghe Sbârnă [coord.],

Constituţiile României, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2012, pp. 9­28).

Valoarea adăugată a Constituţiei din 1866 este dată tocmai prin modul în care aranja consensual instituţiile și relaţiile dintre ele, plecând de la principiile Consti­tuţiilor americană, franceză și engleză. Discutată în context istoric și internaţio­nal, valoarea este suplimentată de faptul că ea întrunea câteva năzuinţe ale mai mul­tor generaţii: autonomia și neutralitatea celor două principate, unirea într­un sin­gur stat, sub un principe străin, un guvern constituţional, garanţia celor șapte Mari Puteri. Prin documentul fundamental de la 1866 se reușea următorul fapt: „regimul politic al monarhiei constituţionale ajunge a fi consolidat și echilibrat, oprind autori­tarismul și deschizând drumul către for­marea societăţii civile”. Cea mai evoluată și avangardistă Constituţie din Europa de la acea vreme a fost „o opţiune europeană a elitei politice române”, „prima [Constitu­ţie] întocmită de reprezentanţii legitimi ai naţiunii române pe baza principiului câști­gat de Alexandru I” (ibidem).

Carol I: o instituţie a suveranităţii şi un lider vizionar

Carol I vedea în actul fundamental o constanţă a întregii acţiuni politice, fiind convins totodată că moderaţia și respecta­rea ordinii vor genera în mod adecvat și „în­trebuinţarea libertăţilor publice” (ibidem). Rolul său a fost esenţial, nu doar pentru că acesta se pregătea de o domnie lungă, într­o ţară marginală a Europei, dar și pen­tru că viziunea sa și­a pus amprenta pe actul fundamental. Liberalismul lui Carol  I și­a făcut prezenţa în spiritul și litera Con­stituţiei în numeroase articole. De exem­plu, puţină lume cunoaște faptul că exis­tenţa a două Camere ale Parlamentului i se datorează Suveranului, care a cerut acest lucru pentru rolul ponderator, cu rol de filtru, dar și pentru statutul său în interio­rul puterii legislative, având drept de veto.

Patru mari „ingrediente” pentru construcţia unei naţiuni

A devenit comună în ultimii ani, în special după aderarea la Uniunea Euro­peană, expresia „România nu are un pro­iect de ţară!”. Nu doar comună, ci, să recu­noaștem, adevărată. Nici un proiect major vehiculat politic – unirea cu Basarabia, re­gionalizarea, reforma administrativă, mo­dificarea Constituţiei, dezvoltarea econo­mică accelerată ca o consecinţă a puterii

noastre în UE (a șaptea ţară ca populaţie) ș.a. – nu a reușit un lucru esenţial, și anume acela de a întruni un consens naţional, fără de care nici o construcţie statală de dimensiunea unui proiect de ţară nu poate avea, evident, succes. La 150 de ani de la 1866, România ar trebui să privească cu conștiinţa istorică actul creator de atunci, în context intern, regional și  internaţional. Viziunea elitelor, identificarea cu nevoile naţionale, aspiraţiile tinerelor generaţii, scoaterea ţării din zona marginală – toate acestea au fost ingrediente ale proiectu­lui care a construit o naţiune. Toată plă­mada politică, civică și socială din urmă­toarele decenii și până la Marele Război și  Marea Unire nu au fost altceva decât o  consecinţă a momentului de la 1866, într­o Europă dezbinată între alianţe, tră­dări, revoluţii și conflicte regionale.

Am încercat să fac o paralelă, păstrând proporţiile, cu România anului 2016. Din nefericire, astăzi, nici unul dintre cele patru ingrediente majore pentru generarea  unui moment similar cu 1866 nu mai are forţa și anvergura necesare. Paradoxal, tocmai Constituţia după care astăzi funcţionează România a slăbit și a eludat aceste patru elemente esenţiale. Instituţia fundamentală a Parlamentului nu mai este în centrul po­liticii, rolul său fiind luat de Executiv. Din cauza angrenării în dispute, controverse și scandaluri, consensul lipsește cu desă­vârșire în societatea românească, atât în rândul elitelor politice, cât și al celor civice, la nivelul comunităţilor, al profesiilor și al generaţiilor. Actul fundamental al Româ­niei nu mai răspunde de mult așteptărilor și nevoilor naţiunii, fiind el însuși genera­tor de ambiguităţi, crize politice și interpre­tări ce permit declanșarea unor conflicte între principalele instituţii ale statului, iar o instituţie a suveranităţii precum monar­hia și un lider vizionar de dimensiunea lui Carol I sunt așteptaţi de un sfert de veac în democraţia românească.

În plus, nu există astăzi o cultură mo­dernă a inovaţiei politice și a imagina­ţiei instituţionale, concepţia liberală fiind reprezentată de un segment minoritar al societăţii, iar rolul modernizator al sta­tului sau chiar al elitelor lipsind cu desă­vârșire.

Plecând de la primul cetăţean și mer­gând până la ultimul român din diaspora, de la diplomaţie și până la comunităţi, în­cepând cu Parlamentul și terminând cu ul­tima primărie de comună, cu toţii ar trebui, măcar astăzi, să privim spre 1866 ca spre un moment vizionar și identitar care să dea inspiraţia și imboldul necesare României și nouă tuturor, care să servească drept re­per fundamental de bună practică pentru dăltuirea unei noi Constituţii, fără de care ţara și societatea nu vor putea evolua în interior și exterior, deopotrivă.

Prima Constituţie a statului român modern prin ochii prezentului

Alexandru Muraru

Adoptarea unei constituţii înseamnă mai mult decât punerea unei temelii normative, a unui cadru legal. Francezii au numerotat de‑a lungul istoriei republicile în funcţie de constituţiile lor, pentru că acest moment a fost asimilat cu un nou început politic, identitar, cu o nouă etapă din viaţa statului, a relaţiei dintre cetăţeni și instituţii și, poate cel mai important, a unui nou și evolutiv consens politic, social și civic și asupra unui proiect naţional de construcţie a societăţii. În asemenea logică,

în societăţile democratice este îndeobște adevărat că actele fundamentale sunt expresia voinţei unei generaţii, manifestă proiectul unui consens naţional și ţin seama de traiectoria internaţională sau modificările majore din viaţa statului.

www.revistatimpul.ro iunie 2016

8

Expresie a echilibrului dintre forţele politice existente, alegerile din aprilie 1866

duceau la o prezenţă echilibrată a reprezentanţilor celor două mari familii politice în legislativul de la București. Începându­și activi­tatea la 28 aprilie 1866, Aduna­rea Constituantă avea ca obiectiv, după declararea ca domn al Prin­cipatelor pe baza plebiscitului a lui Carol (începutul lunii aprilie), elaborarea unei legi fundamen­tale, prin care să se pună bazele unui regim politic concordant cu aspiraţiile epocii, dar și cu obiec­tivele oamenilor politici aflaţi în poziţie decizională.

Punctul de plecare: proiectul din 1859

Baza întregului demers tre­buia să fie proiectul elaborat de Comisia Centrală în anul 1859. După mai puţin de o lună de zile de dezbateri, o comisie a Consi­liului de Stat declara prin proces verbal faptul că se ajunsese la un acord în privinţa tuturor arti­colelor din proiectul de consti­tuţie lucrat de Comisia Centrală, motiv pentru care generalul Ion Ghica era desemnat să prezinte un raport către Consiliul de Stat. Documentul amintit arăta  foarte clar că, în elaborarea proiectului, Comisia avusese în vedere Con­venţia de la Paris din 1858, dar și Constituţia Belgiei. După par­curgerea acestui traseu, la 1 mai 1866, Guvernul român trimitea Adunării proiectul de constitu­ţie realizat de Consiliul de Stat.

Fără a face o analiză a noii Constituţii, pentru că nu acesta este obiectivul nostru, nu putem să nu spunem totuși că, după dezbateri aprinse, „pactul funda­mental” ce reprezenta expresia compromisului la care ajungeau grupările prezente în Adunarea Constituantă crea premisele unei dezvoltări moderne a statului ro­mân. Dincolo de victoria simbo­lică pe care o presupunea adop­tarea în sine a unui document fundamental fără aprobarea vre­unei puteri europene, așa cum se întâmplase până atunci, introdu­cerea unui regim liberal și garan­tarea tuturor libertăţilor publice însemna un uriaș pas înainte fă­cut de naţiunea română. Expli­caţia pentru susţinerea unor idei

precum egalitatea tuturor româ­nilor în faţa legii, a dărilor, a conscripţiei și a șanselor de ocu­pare a funcţiilor publice, aboli­rea privilegiilor, a scutirilor și monopolurilor de clasă trebuie cu siguranţă căutate și în mediul cultural­politic în care se forma­seră oameni precum N. Ionescu, A. Pascal, G. Mârzescu, I. Strat, ca să­i cităm doar pe câţiva dintre acei lideri politici foarte vocali în timpul dezbaterilor. Invoca­rea în timpul intervenţiilor din plen sau din cadrul comisiilor a unor teoreticieni precum Pierre Paul Royer­Collard, Benjamin Constant, François Guizot, Alexis de Tocqueville, John Stuart Mill, John Adams, David Livingstone dovedea foarte clar că exista pen­tru oratorii amintiţi imaginea exactă asupra direcţiei în care trebuia să se îndrepte societatea românească.

Consfinţirea vechilor libertăţi

Privind cu atenţie la prevede­rile Constituţiei, putem observa că există o gamă foarte largă de libertăţi, la cele deja amintite adăugându­se dreptul  români­lor de a se aduna pașnic, fără arme și fără o prealabilă autoriza­ţie, dreptul la asociere fără vreo

măsură prealabilă, garantarea deplină a libertăţii învăţământu­lui public și, nu în cele din urmă, libertatea deplină a presei.

În aceste condiţii, faptul că majoritatea celor care vorbeau răspicat despre viitorul statului modern român considerau firesc ca religia să reprezinte un crite­riu pentru împământenire repre­zenta în mod evident o surpriză. Dezbaterile ce vor urma arătau că invocarea libertăţii religioase pentru români și condiţionarea dobândirii cetăţeniei române de neapartenenţa la alte credinţe religioase decât cea creștină nu erau văzute ca o incompatibili­tate de neadmis într­un stat mo­dern, așa cum se dorea a fi cel român. Atmosfera tensionată din Parlament era oglindită în mani­festări de stradă violente,  totul culminând cu incendierea Sina­gogii din București din noaptea de 18 iunie 1866. Guvernul preo­cupat de limitarea incidentelor asigura imediat protestatarii, și nu doar pe ei, de faptul că nu in­tenţiona „să dea ţara evreilor, nici a le da drepturi care să atingă, să jignească cât de puţin interesele românilor”. Presiunea exercitată prin mișcarea din Moldova, dar și prin demonstraţiile din Bucu­rești își atinsese scopul. Liberalii și con servatorii aproape deopo­trivă nu vedeau nimic discrimi­natoriu în percepţia lor asupra

modului în care era trasat prac­tic rolul evreilor în cadrul statu­lui român: fără drepturi politice, dar beneficiari ai unei toleranţe comercial­financiare și indus­triale de care se bucura, până la urmă, întreaga naţiune. Nimic nu mai părea să­i întoarcă din drum pe vajnicii apărători ai ro­mânităţii: modificarea restricti­vă a articolului  6 din Constitu­ţie, devenit 7, însemna refuzul acordării împământenirii pentru evrei pe motive religioase, ex­cluzându­i astfel de la drepturile politice. Ca atare, potrivit noii Constituţii a României, străinii nu puteau fi admiși în treburi pu­blice decât în cazuri excepţionale și în temeiul unei legi. În schimb, evreii beneficiau de protecţia dată de lege persoanelor și averilor în general.

Interesant devenea faptul că, în ciuda entuziasmului ma­nifestat în momentul intrării lui Carol I în incinta Parlamentului pe 10 mai 1866, Camera nu dorea să­i acorde domnitorului decât un drept de veto condiţionat și suspensiv, asemănător cu acela al președintelui SUA, în timp ce suveranul român cerea un drept de veto necondiţio nat și absolut. Observaţiile formulate de noul monarh luau, după o dezbatere în cadrul Parlamentului, pe 26 iu­nie/8 iulie, forma articolului 63 din Constituţie, a cărui esenţă

era acordarea dreptului de veto absolut al monarhului, în baza căruia acesta putea să refuze sancţionarea legilor.

Pactul fundamental – expresie a compromisului politic

După aproape două luni de dezbateri, Constituţia era votată la 29 iunie de toţi cei 91 de depu­taţi prezenţi. Din momentul în care Consiliul de Miniștri întoc­mea raportul ce avea ca obiect adoptarea legii fundamentale, Carol  I sancţiona noua Consti­tuţie pe 30 iunie. În aceeași zi, suveranul depunea jurământul de credinţă în Parlament. Dacă ar fi să facem o caracterizare su­plimentară a Constituţiei de la 1866, atunci am putea spune că aceasta este surprinzătoare în anumite privinţe, fiind în același timp o încercare de anulare a con­secinţelor politice ale Convenţiei de la Paris și ale statutului său de dezvoltare ce fusese adoptat de Al.I. Cuza, dar ștergea cumva și perioada în care colegiile electo­rale ţărănești avuseseră posibili­tatea să­și voteze re prezentanţi proprii în adunările ad­hoc din 1857. Chiar dacă anumite formule constituţionale puteau crea im­presia unei înfrângeri a liberali­lor, existenţa unui sistem repre­zentativ restrâns într­o formulă cenzitară era o bună modalitate de susţinere a celor care, prin na­tura profesiei lor, erau deja  im­plicaţi în procesul de moderni­zare a societăţii românești.

Evenimentul desfășurat la 11 februarie reprezintă în istoria românilor unul dintre cele mai importante momente, dacă ţinem cont de perspectiva ce se deschi­dea statului român. Dincolo de dificultăţile externe provocate de iritarea Puterilor Garante, deran­jate de îndrăzneala factorilor po­litici de la București, problema cea mai importantă în plan intern era aceea a educării populaţiei în spirit dinastic, care să ducă la acceptarea de către societatea românească a lui Carol I. Acest fapt devenea unul dintre obiec­tivele importante ale guvernelor românești din anii anteriori, pen­tru că de asta depindea stabilita­tea regimului politic.

Constituţia de la 1866 – continuarea modernizării

Liviu Brătescu

R egimul politic instalat la 11 februarie 1866 conștientiza încă de la începutul existenţei sale faptul că, într‑un context internaţional agitat, precum cel al înlăturării lui Al.I. Cuza, fiecare mișcare politică trebuia bine calculată. Diplomaţia europeană relua încă din primele zile ce urmau înlăturării fostului domn ideea existenţei a două state românești distincte, fapt care producea o îngrijorare evidentă la București. În acest context, câteva acţiuni politice trebuiau rapid declanșate, iar una dintre ele era dizolvarea Parlamentului

(18 martie) ales în timpul domniei lui Cuza și convocarea unei noi Adunări (Constituante).