3

Ne propunem vizitarea Castelului Nijo, fosta reședință oficială a Șogunului Tokugawa Ieyasu. În drumul spre castel, luăm micul dejun la o cafenea aflată pe marele bulevard Kawaramachi. Cât timp savurăm un “setto” de sanvișuri crocante și o cafea, privim prin vitrină populația orașului ce freamătă în mișcarea matinală: oameni ce traversează la trecerea de pietoni, fără să se îmbulzească unii în alții, așteptând culoarea verde a semaforului, fete la pas vioi să nu întârzie la servici, gheișe la pas mărunt, aranjate și gătite rafinat în culori asortate, purtând cu distincție kimonourile înflorate primăvaratic, sandalele înalte de lemn cu nelipsitele șosete tabi și nelipsitele 2-3 poșete atârnate pe antebraț.

20.02.2010Nijō-jō 二条城 Castelul NijoTenryū-ji 天龍寺 Templul Dragonului Cerului

4

5

6

Un panou afișează cu roșu, asemenea arterelor oxigenate dintr-un corp sănătos, întinse zone pietonal-publice unde fumatul este interzis. Pietonii sunt co-lorate celule sangvine ce dau viață orașului. Ne simțim acceptați de acest organism civilizat, nefiind amenințați de nici un anticorp sau teamă de insecuritate.

Pornim și noi slalomul printre magazinele de lux, buticurile ce expun spre vânzare costume tradiționale la prețuri nu foarte ieftine și restaurantele de sushi cu oferte apetisante. Un magazin de hârtie ce vinde cărți poștale, pensule, caiete și ambalaje imprimate cu infinite modele decorative ne captează atenția. Deviem de comun acord de la traseul nostru și Andreea nu iese afară fără să cumpere un caiet de caligrafie ce are hârtia filigranată cu caractere japoneze. Până la castelul Nijo, am admirat încă o dată curățenia străzilor, disciplina pietonilor și bicicliștilor ce respectă indicațiile stradale, designul vitrinelor și arhitectura modernă grefată armonios pe structuri tradiționale.

7

8

9

10

11

12

13

14

15

16

17

18

19

20

21

22

23

24

25

26

27

28

29

30

31

32

33

34

35

36

Castelul Nijo-jo. Construcția a fost începută în 1569, de către puternicul stăpânitor feudal, bru-

talul conducător militar și nebunaticul războinic, Oda Nobunaga, cuceritorul orașului Kyoto în 1568 (unul din cei trei „Eroi ai Unificării” (ceilalţi doi fiind Hideyoshi Toyotomi şi Ieyasu Tokugawa)). Domnia sa, presărată de războaie civile și conflicte militare a luat sfărșit în 1582, când surprins de trupele generalului subaltern, Mitsuhide Akechi, și-a făcut seppuku (harakiri, adică sinucidere prin spintecarea abdomenului).

Castelul este inaugurat în 1603, de către Tokugawa Ieyasu, fondatorul șogunatului Tokugawa (1603-1867), și finalizat de cel de-al treilea șogun, nepotul Iemitsu, în 1626. Construcția devine reședința oficială a șogunilor Curții Imperiale, deși capitala se mută la Edo (actualul Tokyo). Stilul grandios s-a dorit a fi apogeul arhitecturii Momoyama.

Așadar, după atâtea conflicte militare, schimbări de putere, sinucideri în nu-mele onoarei și matrapazlâcuri istorice ce au culminat cu unificarea tuturor clanurilor de samurai, iată, intrăm și noi pe teritoriul celebrului castel, pășind cu condescendență pe sub imensa poartă de lemn îmbrăcat în metal.

37

38

39

40

41

42

43

44

45

Căutând mai multe informații despre arhitectura japoneză, am aflat că acoperișurile curbate spre margini, aveau ca scop redirecționarea spiritelor rele ce coboară din ceruri, să nu alunece direct către pământ. Detaliile cornișelor sculptate în lemn pictat și placat cu aur, ne țin ceva timp capetele pe spate, până când ne hotărâm să intrăm în interiorul Palatului Ninomaru.

Impunătoarea construcție este compusă din 5 clădiri conectate între ele prin coridoare spațioase. La intrare, respectăm eticheta de descălțare și trecem la papu-ceii de casă, pardon, de castel. Anunțul postat la intrare ne interzice cu desavârșire fotografiatul, și ne conformăm, strâmbând un pic din nas. Contrar experiențelor trăite prin alte călătorii, când vizitatorii mai trag o poză-două pe șestache, chiar dacă e in-terzis, aici toată lumea s-a supus, fără să încerce să se pună rău cu autoritățile. Frica de Ninja al Fotografilor plutește în aer… așa că, de ce să ne riscăm viața…

Prima senzație ce am trăit-o în încăperea holului de primire al oaspeților Șogunului, a fost de ordine și disciplină. Rogojinile tatami fragmentează riguros pardoseala imensei încăperi, fără să vezi nici un detaliu de peticire, cârpăceală, improvizație arhitecturală sau vreun obiect nelalocul lui. Bârnele din lem ce formează structura de bază a clădirii sunt îmbinate perfect, panourile de hărtie ce fragmentează pereții despărțitori ai încăperilor sunt cașerate impecabil.

46

47

48

49

50

51

52

53

54

Pășind cu grijă pe podelele de lemn ce lucesc de curățenie, auzim un scâncet sacadat, o scârțâire ciripitoristică ce se propagă de-a lungul coridorului parcurs de vizitatori. Primul gând a fost că podelele sunt uscate și că poate în timp, scoabele de prindere a bârnelor s-au mai ruginit, învechit sau or fi prins vreun reumatism polioar-ticular. Însă citind pliantul de prezentare al castelului, descoperim secretul parchetului scârțâitor, denumit “dușumeaua cu privighetori”. Podelele au fost special concepute să nu lase nici un vizitator nedorit să pătrundă fără a da de știre gărzilor imperiale. Designul asamblării dușumelelor face ca, prin greutatea corpului și călcătura picio-rului, îmbinarea părților componente să culiseze aproape insesizabil, emițăndu-se un sunet abia perceptibil, asemănător unui ciripit de pasăre. Prin urmare, designul iscusit al celebrelor dușumele, a mai stopat cât de cât fofilarea asasinilor ticăloși, furișarea parșivilor ninja și tupilarea spionilor mârșavi ce încercau să se infiltreze tiptil către camera principală și să pună în pericol viața Șogunului.

În jurul nostru vizitatorii vorbesc în șoaptă, să audă “ciripitul podelelor”. Decorația interioară se păstrează sobră, simplă, fără înflorituri sau culori stridente. Ferestrele rotunde ce dau spre exterior contrastează puternic cu liniile vertical-orizontale ale ambientului interior. Prin ochiurile rotunde se pot admira copacii înfloriți, cerul albas-tru, acele verzi ale tulpinilor de pin alambicate ce compun accente cromatice pentru cei ce privesc grădinile înconjuratoare dinăuntrul sălii de primire a oaspeților.

55

56

57

58

59

60

61

62

Întregul castel este construit din lemn, susținut de o fundație solidă de piatră. Spațiul respiră fără greutate, ușor, lejer, neîmpovărat de greutăți inutile. Pic-tura panourilor despărțitoare înfățișează monocromatic scene simple din natură, rățuște, flori, plante. Privirea ne urcă apoi spre tavanul casetat, ornat cu elemente geometrico-florale. Într-una din clădiri, observăm cu surprindere stilul modern - ab-stract al pictării norilor, o îmbinare armonioasă între curbura pufoasă a vaporilor ce-rului și foițele pătrate de mărimi diferite, de aur și argint, dispuse aparent aleatoriu. Asocierea instinctivă cu picturile abstracte ale lui Kandinsky, Paul Klee, Malevici sau Mondrian, ne fac să credem că suntem martorii direcți ai surselor de inspirație cubistă. Ne privim reciproc cu înțelesuri subtile, uimindu-ne de identificarea surselor vizuale ce au erupt pe la 1900 în Europa, în celebrul curent artistic ce s-a numit și se numește CUBISM. Șocul descoperirii “verigii” directe către arta abstractă și cubism este cu atât mai mare cu cât realizăm că nu suntem în vreo galerie de artă modernă, ci privim decorațiile castelului imperial Nijo-jo, realizate de anonimi artiști japonezi pe la 1600…

63

64

65

66

Ieșim din Palatul Ninomaru, nu înainte de a înapoia papuceii de palat și de ne încălța înapoi cu bocancii de iarnă. Afară e încă rece deși e soare. Le mulțumim în gând gazdelor că nu ne-au lăsat să umblăm desculți ca japonezii spartani de odinioară, să ne înghețe tălpile și urmăm traseul către Grădinile Ninomaru, călcând crocant pe pietricelele aleilor șerpuitoare și retrăind ciripitul podelelor privighetoristice.

67

Renașterea plantelor scăpate din iarnă, se face sub atenta a supraveghere a grădinarilor tupilați strategic printre crengile copacilor proaspăt înmuguriți. Suntem martorii decupajelor vegetale fir cu fir, tunderilor arboricole frunză cu frunză, plantărilor îngrijite și corectărilor meticuloase a fiecărei rămurici ce crește sau nu se dezvoltă în direcția dorită de iscusiții horticultori niponi.

68

69

70

71

72

73

74

75

76

77

Pe una din alei suntem deturnați de un afiș ce ne invită la ceremonia ceaiului. Cum simțeam nevoia unui mic popas, ne lăsăm ademeniți și o urmăm pe o doamnă îmbrăcată la kimono, care ne arată calea spre un pavilion înconjurat de copăcei proaspăt înfloriți. Ne descălțăm să pășim pe covoarele tatami și nici nu clipim de două ori că femeia ne aduce după un panou două castroane de zeamă verde, le rotește de două ori în palmă, se inclină respectuos și dă să plece…

Eeeeiiii….stai așa!!! Păi unde pleci??? Unde e ceremonia ceaiului care o știam eu din filme și documentare….Aloooo!!!….zic eu în gând… Îmi exprim prin gesturi nedumerirea, îi arăt prin semne că eu mă așteptam să văd tot procesul, cu apa, cu împăturirea batistei, cu telul ala de bărbierit ce amestecă pudra verde de ceai cu apa fierbinte și se fac burburucii ăia clorofilieni … păi…unde sunt toate astea… Mă uit la doamna care parcă realizează dezamăgirea mea și-mi dă de înțeles că ar fi priceput la ce mă așteptam eu… Își cere scuze, dă fuguța după ceainicul de apă fierbinte, ia barbișonul de bambus și ne prepară în fața noastră spuma de ceai verde. Eeee…parcă încep să recunosc ceva asemănări cu ce aveam eu în minte despre ceremonia ceaiului… Îi mulțumim pentru efort și doamna se retrage, scuzându-se încă o dată. În timp ce savurăm aroma de clorofilă, realizez că totul s-a petrecut cu o așa repeziciune, și mă întreb și acuma dacă locul acela era chiar pentru ceremonia

78

văzută prin filme, sau doar pentru sorbirea unui bol de ceai, preț de 5 minute… Înclin să cred totuși, că poate nu am înțeles noi care era anunțul afișului, ceremonia fiind prescurtată doar la servirea ceaiului. Cum doamna nu părea a înțelege prea mult engleza și translatorii nu se înghesuiau să apară de după panouri, am renunțat să cer prea multe detalii și ne-am întors să analizăm aroma de alge marine cu parfum de iarbă zobită. Nu eram la primul contact cu acel gust ciudat, însă, ca de fiecare dată, mireasma ierboasă, gustul amărui, astringent, cu iz de heleșteu, împreună cu aspectul de spumă verde specifică bălților și iazurilor sufocate de mătasea broaștei, mă făcea să mă gândesc că beau un medicament ce mă va proteja împotriva tutu-ror asalturilor necruțătorilor microbi și viruși extratereștrii… Am înțeles de ce, ser-virea ceaiului se face întotdeauna în compania unei mici prăjiturele dulci, ce mai edulcorează aromele mai sus menționate.

Doresc să nu diminuez așteptările culinare ale celor ce nu au gustat niciodată un autentic ceai verde japonez și să specific că fiecare persoană are gusturi diferite. Andreea e de părere, și eu sunt de acord cu ea, că ceaiul verde chinezesc (frunzulițe uscate), e total diferit de ceaiul japonez (pudră, praf). Noi suntem de părere că balanța aromelor plăcute înclină spre ceaiul chinezesc.

79

80

81

82

Și aici, Andreea poate deschide o discuție lungă și exhaustivă despre aromele internaționale ale ceaiurilor, ea fiind specialista indubitabilă, inegalabilă și incomparabilă în această sferă a licorilor nealcoolice, dedicată zeiței petalelor și o consacrată degustătoare, cu o bogată și îndelungată experiență în domeniul in-fuziilor, poțiunilor și elixirelor naturale provenite din roua zorilor, florile câmpurilor și zumzăitul albinelor.

După ce am sorbit și ultima picătură verde, ne-am ridicat să mergem mai departe. Adică Andreea prima. Eu mai greu, fiindcă îmi amorțiseră picioarele adu-nate sub mine. O fi și chestie de antrenament, nu zic nu, dar mai trebuie să exersez până să consider comod acest mod de ședere. Lângă noi, tocmai sosise o familie de francezi cu doi copii, fetiță și băiețel, să șeadă și ei la un bol de ceai. Și lor le-a adus la fel, ceaiul direct in bol, așa ca ne-am zis că așa era obiceiul acolo, ceremo-nia fiind scurtată direct la sorbirea clorofiliană, fără tot fasonul pregătitor la care mă așteptam eu. Ne destindem în cele din urmă, sperând să participăm cu altă ocazie la ceremonia completă.

83

84

85

86

87

Am ieșit de la Nijo-jo pe la ora 16.00. Ne-am propus să vizităm până se lasă soarele, Templul Tenryū-ji (Templul Dragonului Cerului), considerat a fi cel mai im-portant templu Rinzai Zen din Kyoto. Am luat metroul JR câteva stații, am mai mers pe jos câteva străduțe, și am ajuns la timp, cât să mai prindem strecurate printre bambuși, ultimele raze de soare. Grădini superbe, cerul de asfințit oglindit în lacul unde colcăie babanii crăpceni oranj, albi și bruni, boboci de flori, primele fire de iarbă, bambuși zvelți și pietre greblate ZEN ca valurile apei, încremenite spre meditație… Figura lui Daruma, omul ce a adus Budismul în Asia, din India, este pictat din câteva trăsături de pensulă pe lampioanele din jurul templului. Liniște, pace, calm, ordine, plante verzi, flori, parfumuri de primăvară.

88

89

90

91

92

93

94

95

96

97

98

99

100

101

102

103

104

105

106

107

108

109

110

111

112

113

114

La ieșirea din Templul Tenryū-ji, suntem colorați în roz și oranj de lumina apusului. Pe ici, pe colo încep să se aprindă luminițele restaurantelor. Ne zgâim curioși prin câteva buticuri, unde descoperim tot felul de chițibușuri năstrușnice, care mai de care: păsărele realizate din pene și fulgi, șiraguri elastice cu pietre colorate pe post de perdele, xilofoane verticale lăsate la voia adierilor de vânt sau a turiștilor curioși ce le bălăngăne aleatoriu, păpușele din materiale diverse înfățișînd Împăratul (Odairi-sama) și Împărăteasa (Ohina-sama), animăluțe simpatice decupate din cojile ouălelor viermilor de mătase, sushi din cârpe și țesături ce imită textura, culoarea și aranjamentul delicioaselor produse, jucării din lemn de bambus, brelocuri cu figurine manga și broderii cu dragoni supărați. Stau și mă întreb dacă am mai văzut vreodată un dragon liniștit sau zâmbitor…hm… nu îmi aduc aminte.

Andreea e atrasă ca o albinuță de toate culorile și croiurile veșmintelor ex-puse spre vânzare: bluzițe fine de mătase, Kimonouri, și Furoshiki = baticul pătrat ce poate fi înnodat și pliat în infinite modalități, acoperind, învăluind, ascunzând, prote-jând și punând în valoare orice fel de produs ce poate fi oferit cadou. Arta împachetării și oferirii cadourilor se numește Tsutsumi. Andreea posedă din plin acest generos in-stinct îngeresc inoculat în ADN-ul ființei sale. Îmi amintesc de fiecare sărbătoare, zi de naștere, Crăciun și Paște ce nu a trecut fără bucuria cadourilor surpriză cu numele des-tinatarilor caligrafiați dumnezeiește pe o etichetă cât mai fistichie, să nu se uite ușor...

Așadar, după îndelungi răzgândiri, reveniri, hotărâri, întrebări, probări, estimări, sugestii, renunțări și din nou răzgândiri, Andreea se decide în sfârșit spre un mic batic roz, imprimat cu motive florale.

Mâncăm la un restaurant din apropierea stației de metrou. Prăjiturele cro-cante de orez cu alge sărate. Supă de brocoli, paste cu busuioc și sos de roșii, bere brună Yebisu.

Noaptea învăluie orașul, lampioanele roșii alternând vizual ritmul reclamelor nocturne de-a lungul străduțelor. Inițial vroiam să ne întoarcem cu metroul, însă am ales un autobuz ce urma să ne ducă direct către ryokanul nostru, prilej cu care des-coperim fațeta nocturnă a orașului. În autobuz, pe scaunul din fața noastră, o fetiță rotunjoară, de vreo 15 ani, vorbea singură, parcă povestindu-și o poveste fantastică, dialogând pe diferite voci cu personajele din imaginația ei… După ce ne-am prins că nu vorbea la telefon și că și alți pasageri o priveau cu circumspecție, am încercat să înțelegem fenomenul spiritual-psihic de decolare în alte sfere spațiale, lăsându-ne privirile să alunece prin fereatra autobuzului printre luminițele reclamelor nocturne.

Înapoi la Ryokanul Hiraiwa, o bere Suntori, o baie verde cu minerale re-vigorante ne împrospătează corpul ostenit și tatamiurile ne primesc la orizontală, împachetați ca două cadouri în halatele yukata.

…va urma

115

116

117

118

119

120

121

122

123

124

125

Drepturile de autor sunt rezervate de Alexandru Ghițescu șiAndreea Pașca. Orice reproducere totală ori parțială a textului sau a imaginilor este strict interzisă fără acordul scris al autorilor.

Copyrights are reserved by Alexandru Ghiţescu and Andreea Pașca. Any total or partial reproduction of text or images is strictly prohibited without written consent from the authors.

© Alexandru Ghițescu și Andreea Pașca - 2010