10.4. Substanţe azotate sintetice neproteice utilizate în hrane animalelor

În scopul echilibrării proteice a alimentaţiei animalelor rumegătoare se folosesc şi substanţe azotate neproteice (SAN), în care N nu este inclus în polipeptide.

În grupa SAN se includ: ureea, amoniac, amide, amine, aminoacizi, clorura de amoniu, sulfatul de amoniu. Aceste substanţe azotate neproteice au conţinut ridicat în N, respectiv în echivalent proteină (tab. 10. 6).

Tabelul 10.6 Conţinutul în N şi echivalent proteină al unor SAN

Substanţa N (%) Echivalent/kg substanţăPB (g) PD (g)

Uree 46,0 2875 1472Biuret 40,0 2500 1250IBDU 32,0 2000 1200Acid uric 33,0 2072 1450Ape amoniacale 17,5 1090 550Sulfat amoniu 21,0 1320 924Clorura de amoniu 26,0 1632 816

Sursa – Pop M.(2006)Folosirea surselor de N neproteic în hrana rumegătoarelor a fost evidenţiată

încă în secolul al XIX-lea de către Zunz şi Hagemann, care au emis ipoteza că bacteriile din rumen folosesc în majoritate N neproteic pentru sinteza proteinelor protoplasmatice. Astăzi, se cunoaşte faptul că între 30% şi 90% din proteina din nutreţuri este degradată sub acţiunea enzimelor elaborate de microsimbionţii existenţi în reticolo-rumen; ca produs final rezultă amoniacul, ca şi în cazul SAN. Amoniacul participă în proporţie ridicată (50-80%) la sinteza proteinelor bacteriene. Protozoarele utilizează apoi bacteriile, ca sursă de azot, alături de aminoacizii proveniţi din degradarea proteinelor din nutreţuri.

Masa microbiană din reticolo-rumen este evacuată apoi în intestinul subţire, constituind o importantă sursă de aminoacizi pentru animalul gazdă.

Ureea este cea mai utilizată în alimentaţia rumegătoarelor; ureea hidrolizează rapid în amoniac, care este încorporat în aminoacizii proteinelor microbiene, de către bacteriile rumenale. Dar, ureea consumată rapid sau în cantităţi prea mari poate deveni toxică situaţii trebuie avuţi în vedere o serie de factori care influenţează utilizarea ureei în rumen:

- asigurarea unui substrat energetic, respectiv hidraţi de carbon uşor fermentescibili, care să permită multiplicarea simbionţilor rumenali astfel încât să poată fi folosită cantitatea de amoniac rezultată din hidroliza ureei;- un aport minim de azot proteic (azot fermentescibil), care să asigure peptidele şi aminoacizii necesari pentru multiplicarea bacteriană;- asigurarea necesară de minerale şi a unui echilibru optim al lor;

- aport de vitamine, în special liposolubile (A,D,E), care stimulează dezvoltarea simbionţilor rumenali;- practica curentă recomandă substituirea acel mult 1/3 din azotul total cu azot din uree (Pond, 1995);- adaptarea treptată a animalelor la consumul de substanţe cu azot neproteic, care are scop obişnuirea şi adaptarea simbionţilor cla noile condiţii de hrană. Durata perioadei de adaptare este de 10-15 zile, în funcţie de doza de azot neproteic folosit în hrană (0,2 – 0,3 g/kg greutate vie); la doze mai mari de 0,3 g/kg greutate vie, perioada de adaptare se prelungeşte la peste 20 zile. Întreruperea consumului de SAN mai mult de 48 ore, necesită reluarea perioadei de adaptare. În perioada da adaptare dozele de uree, cresc progresiv zilnic, astfel încât la sfârşitul perioadei să ajungă la doza care se doreşte a se folosi.

Pentru o bună utilizare a N neproteic, în special din uree, se practică mai multe modalităţi de administrare a ei (Stoica, 1997), respectiv:

- soluţie de melasă şi uree (10 kg uree + 90 kg melasă + 100 kg apă), administrată împreună cu celulozice mărunţite; cantitatea de soluţie este corelată cu doza de uree care se doreşte să se administreze;- uree încorporată în porumbul siloz (1% uree în masa porumbului însilozat, încorporare la însilozare);- uree în amestecul de concentrate (2-3% din greutatea cerealelor); se dă atenţie mărunţirii cât mai fine a ureei şi omogenizării bune a ei în concentrate;- nutreţuri combinate cu uree; proporţia de uree este variabilă în funcţie de tehnologia de încorporare, putând ajunge la 10-20% ( în produsele extrudate).

Intoxicarea cu uree se produce ca urmare a excesului de amoniac din rumen; acesta trece în circulaţia sangvină şi, dacă depăşeşte capacitatea de transformare a ficatului, determină tulburări grave şi chiar moartea animalelor.

Simptomele intoxicării sunt progresive: apatie, hiperexcitabilitate, frisoane, transpiraţie, necoordonarea mişcărilor, animalele stau cu picioarele întinse şi imobile, puls slab, balonare, comă…

Tratamentul în caz de intoxicare, trebuie făcut de la apariţia primelor simptome, în acest scop fiind mai multe posibilităţi: 1) administrare orală, pentru taurinele adulte:

- 4-5 kg lapte acidulat sau zer; - 0,5 – 1 kg oţet diluat (1:3) cu apă; - se completează cu 1-1,5 litri soluţie (20-30%) de melasă sau zahăr.2) puncţie rumenală ( pentru evacuarea gazelor) şi injectarea în vena

jugulară de glucoză şi tonice cardiace; 3)după depăşirea fazei acute, se administrează 0,5 – 1 litru ulei ars sau alimentar ( pentru activarea peristaltismului intestinal).