5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 1/49
1
UNIVERSITATEA BUCURESTI
Facultatea de Teologie Ortodoxa „Justinian Patriarhul”
Doctrina Sociala a Bisericii
Suport de curs pentru anul II, sectia: Teologie- Asistenta Sociala Titular de curs: Pr. Conf. Dr. Stefan Buchiu
Bucuresti
-2011-
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 2/49
2
Cuprins
I. Fericirile, expresie revelată a doctrinei sociale a Bisericii
II. Pastoraţie şi misiune în societatea contemporană
III. Globalizarea şi implicaţiile ei pentru doctrina socială a
Bisericii
IV. Doctrina socială a Bisericii Ortodoxe în contextul integrării
europene
V. Biserica şi politica
VI. Biserica şi cultura
VII. Biserica şi arta
VIII. Biserica şi problemele medicale
IX. Biserica şi mass-media
X. Biserica şi problemele de mediu
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 3/49
3
I. Fericirile, expresie revelată a doctrinei sociale a Bisericii
Pentru teologia ortodoxă, realizarea dreptăţii sociale îşi are izvorul în extinderea
relaţiilor de frăţietate, de comuniune sinceră şi durabilă, realizate prin harul divin, şi
efortul constant al membrilor Bisericii, în întreaga societate. Fundamentul revelat aldreptăţii şi păcii sociale, precum şi al progresului moral al societăţii creştine îl constituie
adevărul evanghelic cuprins în cele nouă Fericiri, prin care Mântuitorul Iisus Hristos a
trasat calea pe care, dacă se angajează în mod responsabil, creştinii pot deveni „făptură
nouă”, capabili să surmonteze injustiţia, inechitatea şi violenţa, care au apărut în
societatea umană în urma păcatului adamic.
Stilul de viaţă creştin pe care îl descrie Mântuitorul în Predica de pe Munte este
singurul mod de pregătire pentru Împărăţia lui Dumnezeu, inaugurată în chip tainic în
Biserica ce va lua fiinţă la Cincizecime. Acest stil de viaţă este superior celui bazat pe
cele zece porunci ale Legii Vechi, solicitând o permanentă înnoire a omului tainic al
inimii, tocmai pentru a fi capabil să dezvolte cu aproapele său relaţii de frăţietate, relaţii
în care se intercalează prezenţa şi puterea lui Hristos, prin Duhul Sfânt. Jertfa
Mântuitorului, încă nepetrecută în momentul când rostea El „fericirile”, avea să dea
putere celor ce vor crede şi se vor boteza (Marcu 16, 16) să-şi întemeieze viaţa pe
jertfirea de sine, pe căinţa sinceră pentru păcate, pe slujirea aproapelui, toate izvorând dincredinţa, nădejdea şi dragostea faţă de Dumnezeu.
1. Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor (Matei 5, 3).
Smerenia sau sărăcia cu duhul nu reprezintă cea mai importantă virtute, dar este
cea mai necesară, fiindcă în absenţa ei toate faptele bune pot fi întinate de păcatul
mândriei, care le goleşte de sensul şi finalitatea lor. Pe de altă parte, smerenia este semnul
cel mai sigur al pocăinţei, ca stare permanentă de neuitare a propriilor greşeli şi ca evitare
de a judeca greşelile celorlalţi.
Orgoliul luciferic, a cărui primă victimă umană a fost Adam, este de natură să
vicieze relaţiile interumane, să promoveze inechitatea socială, să fie sursă de violenţă,
familială sau socială.
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 4/49
4
Sărăcia cu duhul sau smerita cugetare de bunăvoie are ca model divin revelat
chenoza Fiului lui Dumnezeu (Filipeni 2, 6-9) al Cărui scop a fost înălţarea, fortificarea şi
îmbogăţirea spirituală a persoanei umane, aşa cum mărturiseşte Sf. Apostol Pavel, atunci
când afirmă despre Dumnezeu: „Care, fiind bogat, a sărăcit pentru noi, ca noi să ne
îmbogăţim cu sărăcia Lui” (II Corinteni 8, 9).
Aşa cum, în plan negativ, mândria constituie sursa primordială a răului spiritual
(Sf. Grigorie de Nyssa, Despre fericiri, P.S.B., vol. 29, p. 338), tot astfel, în plan pozitiv,
smerenia poate deveni izvorul tuturor forţelor bune, întrucât ea ne indică în mod cert
măreţia lui Dumnezeu şi valoarea aproapelui, zidit după chipul lui Dumnezeu.
Un alt sens al primei fericiri îl aflăm în Evanghelia după Luca (6, 20): „Fericiţi
voi, cei săraci, căci a voastră este Împărăţia lui Dumnezeu” – Domnul fericeşte aici peaceia pe care sărăcia nu-i împiedică nici să creadă în Dumnezeu, şi nici să manifeste milă
şi ajutor celor mai săraci decât ei. Şi tot aici se face referire şi la cei ce, după îndemnul
Domnului, îşi împart averea la săraci, atât pentru a veni în ajutorul acestora, cât şi pentru
a se feri pe ei înşişi de patima lăcomiei, a luxului şi a avariţiei.
2. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia (Matei 5, 4)
Prin această a doua „fericire” sau promisiune, Mântuitorul Hristos inversează
valorile obişnuite ale societăţii, acolo unde doar cei ce râd triumfători şi orgolioşi, de
multe ori de răul celorlalţi, sunt consideraţi superiori, iar cei ce plâng sunt consideraţi
slabi şi inferiori. Plânsul valorează înaintea lui Dumnezeu atunci când este motivat de
căinţa sinceră pentru păcate, el dovedind capacitatea celui credincios de asumare a
greşelilor săvârşite, de despărţirea cu voie de răul săvârşit, de a pune nou început în viaţa
sa spirituală.
Sf. Apostol Pavel deosebeşte două feluri de întristări, dintre care doar prima este
valoroasă şi benefică: „Întristarea cea după Dumnezeu aduce pocăinţă spre mântuire, fără
părere de rău; iar întristarea după cele ale lumii aduce moarte” (II Corinteni 7, 10).
Dacă plânsul este semn autentic al pocăinţei, al schimbării minţii (metanoia),
atunci el este urmat de mângâierea pe care o dă Duhul Sfânt, Duhul lui Hristos, Cel numit
Mângâietorul (Ioan 15, 26). Acest sentiment pe care îl trăieşte cel eliberat de păcat este o
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 5/49
5
pregustare a bucuriei veşnice, prin care vor fi răsplătiţi cei care L-au sălăşluit pe Duhul
Sfânt în ei, încă de aici, de pe pământ.
Pe de altă parte, credincioşii Bisericii sunt sensibilizaţi de conţinutul acestei
„fericiri” faţă de cei în suferinţă, pe lângă care nu pot trece nepăsători, deoarece înţeleg şisimt că Hristos însuşi suferă în mod tainic în aproapele, pentru care El s -a răstignit. Într -o
societate creştină, plânsul născut din suferinţe materiale sau spirituale nu trebuie să fie
dispreţuit sau ignorat, ci trebuie să provoace compasiune, să determine la acţiuni şi fapte
caritabile.
De reţinut faptul că Sf. Grigorie de Nyssa descoperă şi un alt înţeles, mai adânc şi
mai duhovnicesc, în această a doua fericire: plânsul izvorât din dorul după împărtăşi rea
de viaţa desăvârşită de comuniune cu Dumnezeu. ( Ibidem, p. 354).
3. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul (Matei 5, 5)
Dacă orgoliul sau trufia vieţii provoacă în cel pătimaş, de cele mai multe ori,
mânia sau violenţa, smerenia conduce pe credincios spre blândeţe, spre o atitudine
paşnică, ce se propagă în familie şi în societate. Este adevărat că astăzi, ca şi pe vremea
Mântuitorului, cei puternici şi bogaţi, folosind deseori forţa sau violenţa, îşi însuşesc
resursele materiale naturale. În Împărăţia lui Dumnezeu, doar cei blânzi, care vor să se
asemene Domnului Hristos, Cel „blând şi smerit cu inima” (Matei 11, 29), vor moşteni
creaţia lui Dumnezeu.
Prin Biserică, cei credincioşi care au câştigat smerenia, pocăinţa şi blândeţea, se
împărtăşesc încă de pe acum de creaţia restaurată prin jertfa şi învierea Mântuitorului, în
sensul că folosesc cele materiale în mod duhovnicesc, altruist, evidenţiind prin aceasta
transparenţa spirituală a creaţiei, care îşi descoperă dimensiunea de dar al lui Dumnezeu
şi, concomitent, crucea aşezată deasupra ei, pentru ca să stăvilim pornirea spre o ataşare
exclusivă de ea.
Trebuie observat şi aspectul eshatologic al acestei „fericiri”, ca de altfel al tuturor
celorlalte, înţelegând prin aceasta că cei blânzi vor moşteni pământul cel nou (Apocalipsa
21, 1), de după Venirea în slavă a lui Hristos Domnul, Cel ce va înnoi creaţia,
desăvârşind-o.
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 6/49
6
Sf. Grigorie de Nyssa indică şi un sens mai general al acestei promisiuni, care
descoperă valoarea deosebită a virtuţii blândeţei: „Fericiţi sunt, deci, cei ce nu se pornesc
cu repeziciune spre mişcările pătimaşe ale sufletului, ci se strâng în ei înşişi prin raţiune,
şi cei a căror raţiune, reţinând ca un frâu pornirile, nu lasă sufletul să fie dus la
neorânduială” ( Ibidem, p. 346).
Cultivarea blândeţii în familie şi în societate este de natură să promoveze raporturi
interumane normale, raţionale şi civilizate, contribuind la eradicarea, cu mijloace
spirituale, a stărilor conflictuale, generate de violenţă, intoleranţă şi agresivitate.
4. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura
(Matei 5, 6).
Dumnezeu nu este numai bun şi sfânt, ci şi drept şi iubeşte dreptatea, urând toată
nedreptatea. Injustiţia apărută în raporturile dintre oameni şi dintre popoare se datorează
luptei pentru supremaţie, pentru agonisirea necinstită de bunuri, pentru folosirea
exclusivă a resurselor naturale, adică a creaţiei pe care Dumnezeu a dăruit-o tuturor
oamenilor deopotrivă. Deşi creştinii sunt chemaţi să sufere pentru Evanghelie şi să
suporte necazurile inerente vieţii pământeşti, ei nu trebuie să se resemneze în faţa
nedreptăţilor sociale, care contravin voinţei de dreptate, sădită de Dumnezeu în om. „A
flămânzi şi a înseta de dreptate” echivalează pentru omul credincios cu împlinirea
constantă a datoriei sale, înscrisă ontologic în chipul lui Dumnezeu din el, de a edifica
relaţii cât mai drepte, mai corecte şi echilibrate între el şi aproapele său, în care se află
tainic Hristos. Dreptatea perfectă ce trebuie să domnească în societate, pentru care
Biserica se roagă neîncetat, este dreptatea lui Dumnezeu, dreptul Judecător, Cel care
veghează la împlinirea scopului rânduit oamenilor: acela de a deveni fii ai Săi şi fraţi
între ei. Neajungerea la starea de desăvârşită dreptate se datorează exclusiv egoismului
uman, pentru eradicarea căruia trebuie să lupte, cu mijloace spirituale, credincioşii, iar pe plan material să ajute celor ce suferă nedreptăţi. În acelaşi capitol 5 al Evangheliei după
Matei, Mântuitorul avertizează asupra împlinirii cu prisosinţă a dreptăţii de către cei
credincioşi, depăşind formalismul şi legalismul fariseilor: „De nu va prisosi dreptatea
voastră mai mult decât a cărturarilor şi a fariseilor, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor”
(Matei 5, 20).
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 7/49
7
Pentru Sf. Grigorie de Nyssa, „fericit este cel ce flămânzeşze de neprihănire, căci
se va umple (sătura) de curăţie” (Ibidem, p. 366), adică de toată virtutea.
5. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui (Matei 5, 7)
Capabil de milă în sens plenar este cel smerit, care şi -a plâns păcatele, adică s-a
deschis total spre Dumnezeu, a devenit blând şi drept, adică disponibil total pentru
aproapele, dis ponibilitate ce se întregeşte prin mila faţă de semenii săi. Mila omului
credincios are ca model suprem şi sursă de putere mila Celui Preaînalt, mila Creatorului
lumii şi a Mântuitorului oamenilor, Dumnezeu, iubitorul de oameni.
Doctrina, morala şi spiritualitatea Bisericii Ortodoxe aşează mila sau milostenia în
dinamicul proces al permanentei înnoiri ontologice a omului credincios. Mila creştină,
concretizată în fapte de caritate, în compasiune delicată, în uitarea de sine pentru
aproapele, este „motorul” îmbunătăţirii relaţiilor umane, afectate astăzi de avariţie,
invidie şi egoism exacerbat, toate inspirate parcă din modelul nefast al datornicului
nemilostiv din parabola spusă de Mântuitorul (Matei 18, 23-35).
Aşa cum cere Dumnezeu, încă din Legea Veche, prin proorocul Iezechiel, cei ce
cred în El trebuie să aibă „inimi de carne”, şi nu de piatră, care să vibreze la suferinţele,
lipsurile de tot felul ale semenilor. Este singura cale paşnică prin care se poate realiza
echitatea socială sau, cum afirmă Sf. Grigorie de Nyssa, pentru ca cel ce are prea puţin să
vină la egalitate cu cel ce are prea mult, şi cel ce e în lipsă să se umple prin cel ce
prisoseşte” (Ibidem, p. 370).
Activitatea caritativă a Bisericii Ortodoxe, care cunoaşte astăzi o amploare şi o
diversificare remarcabilă şi care are în spate o tradiţie multiseculară trebuie să-şi păstreze
specificul duhovnicesc, ca bază în Revelaţia divină, să reziste tentaţiei de secularizare, de
care este impregnată societatea contemporană şi să nu se separe de viaţa sacramentală aBisericii, din care îşi trage seva şi forţa spirituală, înscriindu-se în orizontul mai larg al
activităţii pastoral-misionare a Bisericii.
6. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu (Matei 5, 8)
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 8/49
8
Pentru edificarea unor relaţii pozitive şi de calitate între membrii societăţii,
Biserica lucrează într -o manieră dublă – personală şi comunitară. A cere fiecărui
credincios curăţia inimii, absolut necesară cunoaşterii lui Dumnezeu, înseamnă a împlini
în mod personal porunca Mântuitorului (Matei 23, 26) de a curăţi „partea dinăuntru a
paharului şi a blidului, ca să fie curată şi cea din afară”. Cu alte cuvinte, nu pot fi corecte
şi echitabile relaţiile dintre oameni dacă aceştia nu sunt ei însişi corecţi, adică din punct
de vedere spiritual, şi-au curăţit mintea şi inima de întunericul patimilor. Îndeplinirea
legilor societăţii se face de către oamenii credincioşi din conştiinţă, nu de frica pedepsei,
ceea ce este propriu celor necredincioşi.
Dar a lupta pentru păstrarea conştiinţei curate, fără compromisuri morale, fără
abatere de la Legea Domnului echivalează cu transparentizarea firii noastre umane, prin
care se vor vedea într-un mod tot mai clar pronia şi judecata lui Dumnezeu, prin care El
cârmuieşte întreaga umanitate şi întreaga creaţie. Ca o prelungire a acestei stări
ontologice, persoana aproapelui va deveni şi ea transparentă, iar eu voi putea cunoaşte
binele sădit în ea de Dumnezeu, fără să mai rămân la aparenţele care înşală de cele mai
multe ori.
Sf. Vasile cel Mare făcea afirmaţia imperativă că pe om trebuie să-l cunoşti doar
în legătură nemijlocită cu Dumnezeu, Creatorul său, pentru a-i putea înţelege menirea şidestinul, pentru a-l cunoaşte totdeauna ca persoană liberă şi creatoare, înscrisă ontologic
într-o comuniune interpersonală, care îl împlineşte.
Prin această „fericire” suntem atenţionaţi să refuzăm maniera exterioristă şi
juridică de a concepe pe semenii noştri doar ca pe nişte indivizi separaţi, a căror simplă
adunare aritmetică ar forma societatea umană.
7. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema (Matei 5, 9).
Cea mai înaltă răsplată pe care o făgăduieşte Dumnezeu este cea din „fericirea” a
şaptea – de a deveni fii ai Lui. Aceasta evidenţiază importanţa majoră a acţiunii creştine,
personale şi comunitare, de a promova pacea, înţelegerea între oameni, în sânul familiei
şi al societăţii. Importanţa lucrării de împăcare a celor dezbinaţi, oameni sau noţiuni,
poate fi pusă în lumină şi prin luarea în considerare a caracterului distrugător al
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 9/49
9
războaielor, materiale sau spirituale, care şubrezesc bazele societăţii umane, impietează
asupra darului vieţii, perturbă ordinea creaţiei şi face imposibil progresul sau drumul spre
desăvârşire.
Sf. Apostol Pavel indică legătura strânsă dintre pace şi sfinţenie, ambele cuizvorul în Dumnezeu, la care suntem chemaţi să participăm prin efort şi cu ajutor divin,
pentru împlinirea scopului vieţii umane, intrarea desăvârşită în comuniunea cu
Dumnezeu: „Căutaţi pacea cu toată lumea şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe
Dumnezeu” (Evrei 12, 14).
De la violenţele intersociale sau interetnice până la violenţele din sânul familiei
există un lanţ întreg de lupte nefaste, care macină din interior societatea umană. Toţi cei
care se angrenează în aceste lupte fratricide nu-L mai recunosc pe Dumnezeu ca Părinteşi Domn al păcii, Care L-a dat pe Fiul Său ca jertfă de împăcare a oamenilor cu
Dumnezeu şi între ei.
Pacea lumii pe care Biserica o împărtăşeşte şi o propagă prin fiecare Sf. Liturghie
şi prin toate Tainele şi slujbele ei este pacea adusă de Hrist os din sânul Sfintei Treimi,
diferită calitativ de pacea relativă pe care oamenii încearcă s-o instaureze doar prin
puterile lor. Pacea împărtăşită de Mântuitorul Hristos ucenicilor Săi după Înviere (Luca
24, 36; Ioan 20, 19) trebuie pusă în lucrare de toţi membrii Bisericii în mijlocul societăţii,
pentru ca societatea să devină purtătoare de pace la toate nivelele, extirpând ura şi
violenţa, sau cel puţin slăbindu-le forţa distructivă.
8. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia cerurilor (Matei
5, 10).
Instaurarea păcii şi a dreptăţii pe pământ, conform mesajului evanghelic,
întâmpină, în orice perioadă istorică, o rezistenţă acerbă din partea exponenţilor răului,care provoacă în mod voluntar injustiţii sociale, generatoare de ură şi violenţă. Creştinii
sunt chemaţi nu numai să dorească dreptatea şi să lucreze la instaurarea ei deplină între
oameni, ci şi să suporte riscurile şi să rabde persecuţiile inevitabile din partea celor răi,
fără însă a renunţa la promovarea şi apărarea dreptăţii.
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 10/49
10
În loc de a aştepta recompense pentru conduita lor corectă, pentru spiritul de
dreptate, pe care îl manifestă în orice împrejurare de viaţă, credincioşii trebuie să fie
capabili să suporte ura celor care produc şi întreţin injustiţia socială, ură nedreaptă sau
nelegitimă. Sf. Apostol Petru atenţionează pe creştini în acest sens: „Căci aceasta este
plăcut lui Dumnezeu, să sufere cineva întristări, pe nedrept, cu gândul la El” (I Petru 2,
19). Suportarea aceasta e de natură să rupă lanţul vicios al violenţelor, după modelul şi
din puterea Celui care a suportat pe Cruce toate nedreptăţile acumulate de omenire, de la
greşeala lui Adam şi până la vânzarea lui Iuda.
Dacă în istoria Bisericii creştinii au fost prigoniţi pentru că iubeau dreptatea lui
Dumnezeu şi evitau săvârşirea oricărei nedreptăţi, indiferentismul religios-moral atât de
extins în societatea secularizată contemporană este un motiv de suferinţă pentru cei
credincioşi, care doresc neîncetat ca justiţia socială, ca şi cea particulară, să fie realizată,
conform voinţei lui Dumnezeu. Dar aceste suferinţe, suportate cu răbdare şi încredere în
Dumnezeu, întăresc spiritual pe cel credincios, care nu va renunţa niciodată la a se
manifesta ca iubitor şi împlinitor de dreptate, indifer ent de gradul de religiozitate al
societăţii.
9. Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău
împotriva voastră, minţind din pricina Mea (Matei 5, 11).
Ultima dintre „fericiri” poate fi considerată ca o continuare a celei precedente, în
sensul că ea reprezintă un avertisment pe care Domnul Hristos îl dă celor ce vor crede în
El, ca să nu se aştepte la o acceptare facilă a mesajului evanghelic de către societatea
antică păgână; din nefericire, nici societatea hipertehnicizată şi robotizată a zilelor
noastre, în care consumismul, comoditatea şi narcisismul sunt la mare preţ, nu se
deschide uşor Evangheliei lui Hristos, valorile religios-morale atunci când nu sunt
respinse direct sunt ignorate cu bună ştiinţă. Mântuitorul Hristos i-a pregătit pe uceniciiSăi pentru ostilitatea cu care vor fi primiţi în propovăduirea Evangheliei: „Dacă M-au
prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15, 20). Pentru credinciosul adevărat
suportarea necazurilor care îi vin pentru calitatea sa de creştin, de membru al Bisericii, nu
este un motiv de deznădejde, ci dimpotrivă: „De sunteţi ocărâţi pentru numele lui Hristos,
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 11/49
11
fericiţi sunteţi, căci duhul slavei şi al lui Dumnezeu se odihneşte peste voi; de către aceia
El se huleşte, iar de voi Se preaslăveşte” (I Petru 4, 14).
Dacă binelui i se răspunde cu răul, dacă cei corecţi sunt persecutaţi sau
marginalizaţi, dacă evlavia creştină este dispreţuită, toate sunt dovezi că forţele răului şiale întunericului încă acţionează în lume; creştinii au însă certitudinea că întunericul nu
poate înghiţii lumina (Ioan 1, 5), că răul nu va avea ultimul cuvânt în creaţia lui
Dumnezeu şi nici în istoria umanităţii. Pe de altă parte, ei sunt însă conştienţi că fără
jertfe, fără eforturi conştiente şi permanente, întemeiate pe ajutorul divin, adevărul, binele
şi dreptatea nu pot fi apărate şi promovate într -o societate care, de multe ori, uită de
Dumnezeu.
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 12/49
12
II. Pastoraţie şi misiune în societatea contemporană
Prin pastoraţie înţelegem lucrarea pe care o săvârşeşte ierarhia Bisericii, episcopi
şi preoţi, de a conduce pe credincioşi, atât la nivel personal, cât şi la nivel comunitar, pe
calea mântuirii, prin respectarea canoanelor şi rânduielilor după care se desfăşoară viaţa bisericească. Termenul de pastoraţie provine din limba latină ( pasco, ere) şi înseamnă a
hrăni şi a păstori. Episcopii şi preoţii, ca urmaşi ai Sfinţilor Apostoli şi ai celor 70 de
ucenici, sunt păstorii Bisericii, autoritatea lor provenind de la Însuşi Mântuitorul Ii sus
Hristos, Cel care Se intitulează Păstorul cel Bun (Ioan 10, 11). Dacă Mântuitorul Şi -a
dăruit Trupul şi Sângele Său drept mâncare şi băutură, pentru ca lumea să aibă viaţă,
preoţii continuă să împărtăşească oamenilor credincioşi hrana euharistică, în calitate de
iconomi ai Sfintelor Taine.
Pastoraţia este inseparabilă de misiunea Bisericii, prin ultima înţelegându-se
acţiunea de propovăduire a Sfintei Evanghelii celor din afară. Vestirea Evangheliei sau
evanghelizarea, care are ca scop convertirea popoarelor, trebuie să ţină seama şi de
cultura timpului, prin intermediul căreia se transmite mesajul evanghelic; astfel, Biserica
Ortodoxă n-a anulat niciodată în istorie culturile naţionale, ci le-a încreştinat, respectând
limba, obiceiurile şi tradiţiile. Acest fenomen al inculturalizării Evangheliei s-a petrecut
fără convulsii în Răsăritul creştin şi de aceea până astăzi Ortodoxia ţine un echilibru întrelocal şi universal, cultura religioasă ortodoxă exprimând ambele dimensiuni.
Dacă pastoraţia Bisericii cade în responsabilitatea ierarhiei sau a clericilor,
misiunea Bisericii se exprimă atât prin preoţi, cât şi prin laici. Doctrina ortodoxă pe care
se întemeiază angajamentul misionar al laicilor o reprezintă preoţia universală, care
trebuie să se manifeste atât în Biserică, cât şi în societate.
Prin dubla lor apartenenţă, la Biserică şi la societate, laicii ocupă o poziţie extrem
de importantă, cu condiţia ca ei să-şi asume integral responsabilitatea ce le revine. Dacă
astăzi se extinde vertiginos secularismul în societate, o explicaţie plauzibilă ar fi aceea a
neimplicării credincioşilor în afirmarea concretă şi permanentă a preoţiei împărăteşti sau
universale.
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 13/49
13
Prin activitatea misionară a laicilor în societate, concretizată în vestirea
Evangheliei, apărarea dreptei-credinţe, afirmarea apartenenţei la Biserică sau a identităţii
ecleziale şi slujirea aproapelui. Biserica nu urmăreşte să domine în mod autoritar lumea,
ci să-i înnoiască permanent pe credincioşi, angajându-i pe drumul sfinţeniei. Paul
Evdokimov descrie astfel valoarea pe care o reprezintă în Biserica Ortodoxă
misionarismul laic: „Biserica recunoaşte preoţia împărătească a laicilor, îi ridică la o
demnitate eclezială, ca să ia parte la transfigurarea lumii, schimbând -o în Împărăţia lui
Dumnezeu, prin lumina Domnului transfigurat. Îngerii îi conduc pe oameni să facă din
cele mai înalte trepte ale culturii o icoană a împărăţiei lui Dumnezeu şi din fiecare fază a
vieţii istorice să construiască cu ştiinţa şi toate elementele progresului o liturghie
dumnezeiască, o doxologie care anticipează ziua a opta a lumii viitoare”.
În egală măsură, pastoraţia şi misiunea îşi au izvorul şi sursa permanentă de
înnoire în Sfânta Liturghie. Aici Se oferă Hristos însuşi, prin Duhul Sfânt, ca hrană prin
Sfânta Euharistie şi ca învăţătură prin Sfânta Evanghelie, prima întemeind pastoraţia, a
doua întemeind misiunea. Creştinismul nu abordează omul doar la nivel personal, ci şi la
nivel comunitar, mai întâi în Biserică şi apoi în societate, fără a face o separaţie între
comunitatea eclezială şi cea socială.
Sfânta Liturghie a avut totdeauna în Ortodoxie funcţia eclezială sau comunitară dea uni, de a aduna într-o unitate sufletească pe oamenii deseori foarte diferiţi. Prin Sfânta
Euharistie, care este Taina prin excelenţă a unităţii în iubire sau a comuniunii, Biserica
transformă pe credincioşi într -un singur Trup tainic, trupul Mântuitorului Hristos.
Agapele sau mesele iubirii frăţeşti ale Bisericii creştine primare, exprimau un tip nou de
comuniune, care se hrănea sacramental, adică îşi avea sursa în Sfintele Taine şi se
prelungea dincolo de locaşul bisericesc, prin configurarea unor relaţii sociale de adâncă
solidaritate şi responsabilitate. Doar pe această cale „Biserica a reuşit să depăşească
mentalitatea societăţii sclavagiste şi apoi, a celei feudale, învăţând pe credincioşi să-şi
tempereze individualismul şi egoismul şi să-şi subordoneze interesele personale
interesului general al societăţii în care omul se află integrat” (Pr.prof. Dumitru Popescu,
Creştinismul integral sau doctrina socială a Bisericii, p. 83).
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 14/49
14
În timpul Sfintei Liturghii, credincioşii, având în frunte pe preot, înaintează în
mod spiritual atât pe verticala unirii cu Hristos prin Duhul Sfânt, cât şi pe orizontala
comuniunii întreolaltă, exprimată în Biserica primară prin sărutarea păcii. Adâncirea
continuă a celor două tipuri de comuniune, cu Hristos şi cu aproapele, reprezintă
rezervorul de energie spirituală pentru ieşirea sau plecarea la misiune, indicată de
cuvintele preotului: „Cu pace să ieşim”, care încheiau odinioară Sfânta Liturghie.
P. Evdokimov recurge la analogia dintre epicleza pe care o rosteşte episcopul sau
preotul în timpul Sfintei Liturghii şi epicleza continuă, pe care o constituie prezenţa
laicatului în lume: „Ea, sfinţind orice părticică din lumea aceasta, contribuie la pacea de
care vorbeşte Evanghelia, aspiră la „sărutarea păcii” liturgice. În catedrala imensă care
este universul lui Dumnezeu, omul, preot al vieţii lui, muncitor sau savant, face din tot
ceea ce este uman ofrandă, cântare, doxologie” (Vârstele vieţii spiritual e, p. 207).
Liturghia ortodoxă oferă experienţa unui raport just între persoană şi comunitate,
promovând relaţia duhovnicească între mădularele diverse ale Trupului lui Hristos, în
care locuieşte Duhul comuniunii treimice. „Din această lucrare sobornicească, care se
răspândeşte, în Sfântul Duh, peste toate mădularele, izvorăşte adevărata deschidere a
Bisericii faţă de Dumnezeu şi faţă de lume. Deschiderea credincioşilor faţă de lume nu
poate fi separată de deschiderea lor faţă de Dumnezeu. Dacă este adevărat că „cel ce nuiubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-
L iubească” (I Ioan 4, 20), tot la fel de adevărat este că acel creştin ce nu se purifică de
egoism, sfinţindu-se în Dumnezeu, nu poate iubi cu adevărat pe fratele său. Ca unul ce
pătrunde în adâncul fiinţei umane a Bisericii, Duhul Sfânt scoate credincioşii din
închistarea lor egoistă, înnoindu-i, ca să slujească lui Dumnezeu şi lumii” (Pr.prof.
Dumitru Popescu, Ecleziologia romano-catolică după documentele Conciliului Vatican
II , în rev. „Ortodoxia” 3/1973, p. 395-396).
Finalitatea sfinţirii oamenilor în Biserică are nu numai o direcţie verticală, aceea
de a-i pregăti pentru Împărăţia cerurilor, ci şi una orizontală, concretizată în slujirea
lumii. Egoismul nu dispare din noi decât atunci când devenim „oameni pentru ceilalţi”,
când afirmăm permanent şi fără rezerve iubirea jertfelnică primită de la Hristos, suportul
preoţiei universale a credincioşilor”. O asistenţă socială lipsită de substratul afectiv al
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 15/49
15
iubirii poate acoperi, momentan, anumite lipsuri materiale, dar ea nu favorizează armonia
socială, adică idealul oricărei fapte cu caracter social. O asemenea asistenţă umileşte mai
degrabă pe cei lipsiţi şi le ţine permanent treze conştiinţele diferenţei de stare materială
faţă de cei avuţi şi ura contra acestora, care au fost mai favorizaţi de soartă decât ei”.
(Idem, Teologie şi cultură, p. 156-157).
Lucrarea misionară, în care sunt angajaţi deopotrivă clerici şi laici nu depinde
exclusiv de inteligenţa şi forţa umană, ci şi de lucrarea lui Dumnezeu, Care colaborează
cu omul şi vine în întâmpinarea efortului fiinţei umane, atunci când aceasta Îl caută pe
Dumnezeu prin relaţia iubitoare cu semenii. De reţinut şi faptul că Sfânta Liturghie nu
transmite în mod automat această putere, ci este nevoie de participare conştientă, activă,
curată, în stare de jertfă şi de deschidere totală faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni la
Sfânta Liturghie.
Diferit de modul în care acţiunea caritativă a statului este concepută şi
desfăşurată, accentul fiind pus doar pe organizare şi eficienţă, acţiunea socială a Bisericii
Ortodoxe, fără să neglijeze aspectele organizatorice, se alimentează sacramental şi
harismatic din Sfânta Liturghie. Aceasta reprezintă laboratorul unde se pregăteşte
misiunea, baza educativă, sfinţitoare şi îndrumătoare a misiunii în lume, centrul din care
se susţine şi se activează această misiune, hrănită din Jertfa lui Hristos şi puterea DuhuluiSfânt.
Calitatea de membru al preoţiei universale impune fiecărui credincios datoria de a
se hrăni spiritual din izvorul Sfintelor Taine, având pe primul loc Sfânta Liturghie, care
conţine Taina Euharistiei. În Sfânta Liturghie va deprinde credinciosul să-şi purifice
gesturile, privirile, intenţiile, gândurile, prin rugăciune şi atenţie, pentru ca să poată privi
în mod curat tot ceea ce modelează ca ofrandă şi „făptură nouă” lui Dumnezeu.
Tot ceea ce întreprinde credinciosul în viaţa sa din mijlocul societăţii, toate
intervenţiile sale prin care umanizează societatea, dacă sunt rezultate ale participării sale
la Taina Sfintei Euharistii, constituie acte prin care el, ca sacerdot al creaţiei, actualizează
şi extinde Sfânta Liturghie, făcând prin faptele sale transformate în jertfe ca în lume să se
desfăşoare o nesfârşită Liturghie.
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 16/49
16
Sunt teologi ortodocşi care utilizează formula „Liturghie după Liturghie”, pentru
a defini unitatea dintre Taina Sfintei Euharistii şi misiunea creştină; considerăm mai
corect să vorbim despre actualizarea Sfintei Liturghii de către credincios prin activitatea
sa în sânul societăţii, pentru că nu sunt două Liturghii distincte, ci una singură, care se
actualizează permanent, tot aşa cum Sf. Euharistie actualizează până la sfârşitul
veacurilor jertfa unică de pe Golgota.
Tocmai pentru că are misiunea de a continua şi actualiza permanent în lume
lucrarea Sfintei Liturghii, preoţia obştească a Bisericii, în ascultare de ierarhia
sacramentală, are imensa responsabilitate de a apropia lumea de Împărăţia lui Dumnezeu,
de a răspândi şi apăra dreapta credinţă împotriva tuturor rătăcirilor sectare.
III. Globalizarea şi implicaţiile ei pentru doctrina socială a
Bisericii
Dintre provocările de dată recentă, cu care se confruntă Bisericile şi Confesiunile
creştine, se detaşează în mod evident globalizarea sau mondializarea, fenomen social
total, ce riscă să bulverseze întreaga civilizaţie contemporană. Definită drept extindere la
scară planetară a economiei capitaliste, globalizarea are implicaţii nu numai sociale şi
culturale, dar şi ontologice şi existenţiale. Locul mecanismului social este luat de piaţă,
care invadează şi modifică toate domeniile vieţii sociale, transformându-le în marfă şi
supunându-le legii cererii şi ofertei.
Cucerită de piaţă, lumea globalizată se confruntă cu o criză generalizată a
educaţiei şi culturii tradiţionale; accentul este pus doar pe triumful eficienţei economice.
Fenomenul globalizării este posibil astăzi datorită globalităţii, termen prin care seînţelege sistemul de relaţii reciproce în care sunt cuprinşi toţi oamenii de pe planeta
noastră. Comunitatea umană planetară se manifestă graţie tehnologiilor comunicării şi
favorizează sentimentul solidarităţii fiecărei persoane umane cu toţi ceilalţi oameni. Din
punct de vedere cultural şi teologic, globalitatea reprezintă preponderenţa universalului
asupra localului sau naţionalului. Elementele care stau la baza procesului de globalizare
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 17/49
17
sunt următoarele: informaţia, tehnologia, comerţul, finanţele, toate acestea surmontând
graniţele naţionale, culturile şi identităţile locale, tradiţiile multiseculare.
Cultura globală plasează pe un loc secund valorile spirituale, în centrul atenţiei
aflându-se permanent valorile utilitare sau civilizatorii. Se poate observa promovareaunilaterală a unei civilizaţii consumiste şi hedoniste, de factură pur antropocentrică.
Pe lângă aspectele negative ale globalizării, se pot discerne şi unele pozitive, ca
de exemplu integrarea statelor europene într-o comunitate economică, ştiinţifică şi
culturală, caracterizată de valori şi practici democratice. În acest sens, cultura globală ar
putea constitui o şansă pentru reconsiderarea locului şi rolului religiei în societate,
cunoscut fiind faptul că Europa are adânci rădăcini în religia creştină.
Provocarea globalizării necesită un răspuns adecvat din partea societăţii
contemporane, care este preocupată de menţinerea unei vieţi demne pentru toţi oamenii,
preocupaţi de desăvârşirea lor spirituală. Se impun eforturi constante pentru realizarea
unei astfel de organizări a lumii, care să fie edificată pe principiile dreptăţii şi egalităţii
oamenilor înaintea lui Dumnezeu, şi care să excludă orice încălcare a voinţei lor de către
centre de influenţă politică, economică sau informaţională, naţionale sau globale.
Biserica recunoaşte în principiu caracterul inevitabil şi firesc al proceselor de
globalizare, care fac posibile comunicarea oamenilor, difuzarea informaţiei şi eficacitatea
activităţilor productive; ea atrage însă atenţia asupra contradicţiilor interne ale acestor
procese. Pe lângă schimbarea modurilor convenţionale de organizare a proceselor
economice, globalizarea tinde să modifice fundamental modurile tradiţionale de
organizare a societăţii şi de exercitare a puterii. Pe de altă parte, efectele pozitive ale
globalizării sunt accesibile doar unor noţiuni, care alcătuiesc doar o mică parte a
umanităţii.
Faţă de procesul transformaţional al globalizării cu orice preţ, Biserica, structurile
de stat, societatea civilă şi organizaţiile internaţionale trebuie să afirme necesitatea unui
schimb cultural şi informaţional cu adevărat echitabil şi reciproc avantajos, precum şi a
protejării identităţii noţiunilor şi a celorlalte comunităţi umane. Biserica reaminteşte şi
faptul că multe culturi naţionale au rădăcini creştine, iar creştinii sunt responsabili să
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 18/49
18
contribuie la întărirea interacţiunii dintre credinţă şi moştenirea culturală a popoarelor,
opunându-se cu fermitate oricăror fenomene de anticultură şi antireligie.
La începutul mileniului al treilea creştin, papa Ioan Paul al II-lea avertiza asupra
faptului că globalizarea nu trebuie să devină un nou tip de colonialism. Trebuie sărespecte diversitatea culturilor, care, în ambianţa armoniei universale a popoarelor sunt
cheile interpretative ale vieţii. În special nu trebuie lipsiţi cei săraci de ceea ce le este mai
preţios, de credinţele şi practicile lor religioase, deoarece convingerile religioase
autentice sunt manifestarea concretă a libertăţii umane. Nicio putere nu are dreptul să
desconsidere drepturile omului şi varietatea culturilor. În fond, problema fundamentală pe
care n-a rezolvat-o globalizarea este cea a raportului dintre cultura globală şi culturile
particulare. (Pr.prof. Dumitru Popescu, Cultura globală şi culturi particulare, p. 798).
În măsura în care ar urmări să scoată religia şi cultura din izolarea lor subiectivă şi
să le confere valoare universală obiectivă, cultura globală ar câştiga un aspect pozitiv. Cât
timp, însă, ea rămâne prea mult dependentă de realităţile terestre, ea se lipseşte de un
fundament spiritual şi pierde orizontul divin al veşniciei. Chiar dacă astăzi omul poate
domina natura exterioară a lumii cu ajutorul ştiinţei şi tehnicii, pierzând relaţia sa cu
Dumnezeu, din cauza secularismului, omul nu mai reuşeşte să-şi stăpânească forţele
iraţionale din natura sa interioară, lăsându-se pradă pornirilor violente.
Soluţia de depăşire a crizei spirituale provocate de cultura globală constă în
depăşirea separaţiei dintre aspectul material şi cel spiritual al realităţii, prin afirmarea
existenţei unui fundament spiritual al creaţiei, singurul de natură să evidenţieze
adevăratul raport dintre cultura universală şi culturile locale. Fără luarea în considerare
permanentă a fundamentului raţional şi spiritual al întregii creaţii, cultura globală devine
o structură supranaţională şi uniformă, care eclipsează şi destramă culturile naţionale,
urmărind doar scopuri utilitare ( Ibidem, p. 800).
În mod evident, globalizarea constituie un proces ireversibil, căruia nimic nu i se
poate opune. În calitate de creştini ortodocşi, nu vom căuta să-l respingem, întrucât are şi
unele aspecte pozitive; nu-l putem, însă, accepta nici în totalitate şi fără discernământ,
deoarece conduce inevitabil sau favorizează consumismul şi utilitarismul. Va trebui să
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 19/49
19
acceptăm doar acea cultură şi civilizaţie globale, care vor fi capabile să conserve
identitatea noţiunilor, cât şi cooperarea rodnică dintre ele, având ca scop îmbogăţirea
spirituala, dar şi un trai decent al tuturor. Afirmarea identităţii europene şi creştine poate
tempera, pe continentul nostru, influenţele nefaste ale globalizării cu orice preţ,
regăsindu-se şi conservându-se raportul corect şi echilibrat între naţiuni, culturile şi
tradiţiile lor.
IV. Doctrina socială a Bisericii Ortodoxe în contextul integrării
europene
Actul integrării României în structurile europene de la 1 ianuarie 2007 deschideun nou orizont pentru activitatea socială a Bisericii Ortodoxe Române, întrucât aceasta va
trebui să ţină seama de noile realităţi culturale, economice şi politice, pe care le oferă
construcţia unei Europe unite. Deşi accentul este pus pe componenta economică, pe cea
juridică şi pe cea politică a Uniunii Europene, dimensiunea spirituală nu poate şi nu
trebuie să fie diminuată, deoarece în absenţa ei nu poate fi vorba de o reală unitate în
diversitate între noţiunile şi culturile europene.
Biserica Ortodoxă consideră că poate aduce o contribuţie importantă la depăşirea
caracterului utilitarist al integrării europene, fiindcă are în vedere nu numai realitatea
lumii prezente, ci şi realitatea ultimă a lumii celei noi în Hristos. În contextul istoric în
care îşi desfăşoară activitatea, Ortodoxia consideră că rolul omului nu este cel de a
seculariza lumea, adică de a materializa spiritul şi de a transforma omul în prizonierul
valorilor materiale, ci de a transfigura lumea în Hristos prin Duhul Sfânt, adică de a
spiritualiza materia, pentru a deveni la Parusie un cer nou şi un pământ nou. (Cf. Pr.prof.
Dumitru Popescu şi Pr.prof. Ioan Ică, Biserica Ortodoxă Română şi integrareaeuropeană, în vol. „Biserica în misiune”, p. 765).
Întâlnirea dintre două culturi şi două tradiţii europene, apusene şi răsăritene,
trebuie să nu provoace o criză spirituală, care să accentueze divergenţele, ci trebuie
percepută ca fiind de natură complementară, deoarece astăzi este nevoie mai mult ca
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 20/49
20
oricând de lucrarea etică în istorie, dezvoltată consecvent în Occident, dar şi de
transfigurarea omului şi a creaţiei prin puterea prezenţei spirituale a Mântuitorului Iisus
Hristos.
Structura sinodală sau comunitară a Bisericii Ortodoxe favorizează integrareastatelor ortodoxe răsăritene în structurile europene, deoarece conciliază în sine localul şi
universalul. Din perspectivă ortodoxă, universalul nu este o structură exterioară, care se
suprapune celei naţionale, ca să diminueze valoarea ei, dar nici naţionalul nu este opus
universalului, ca să slăbească coeziunea lui, ci universalul este dat prin diversitatea
locală, tocmai ca să afirme identitatea ei specifică şi să o menţină în unitatea sau
comuniunea întregului. De-a lungul istoriei sale, fiecare Biserică ortodoxă locală, ca
manifestare a Bisericii universale, a avut libertatea să-şi creeze propria ei cultură, pentru
a contribui astfel la îmbogăţirea spirituală reciprocă a tuturor. Potrivit concepţiei
ortodoxe, integrarea europeană trebuie să se realizeze cu respectarea identităţii spirituale
şi culturale specifice fiecărui popor.
1. Diferenţele culturale şi spirituale dintre Răsăritul şi Apusul Europei
Pentru ca integrarea europeană să se poată realiza fără tensiuni inutile, se cer
cunoscute şi asumate diferenţele de ordin cultural şi spiritual. Ca şi cultura Răsăritului
ortodox, cultura apuseană are un fundament creştin, numai că, începând cu Iluminismul şi
Renaşterea, acesta s-a afirmat ca o cultură autonomă, care nu mai are în centrul ei pe
Dumnezeu, ci omul, având aşadar un pronunţat caracter antropocentric. Diferit de
contextul ortodox, această cultură s-a impus pe scena europeană în conflict cu teologia
apuseană şi emancipându-se de sub tutela ei. (Pr.prof. Dumitru Popescu, Integrarea
europeană în lumina teologiei ortodoxe, în vol. „Ortodoxie şi contemporaneitate”, p.
147).
Caracteristicile principale ale acestei culturi vest-europene, tot mai prezente astăzi
în spaţiul ortodox, sunt următoarele: autonomia raţiunii umane faţă de credinţă, religie şi
Revelaţia divină; separaţia totală dintre cultură şi religie, pentru ştiinţă fiind rezervat
domeniul public, iar pentru credinţă, cel privat sau particular; transformarea idealului
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 21/49
21
creştin al unui paradis ceresc într -o tentativă de a edifica un paradis pământesc, prin
ştiinţă şi tehnică, ce au la bază o raţiune umană orgolioasă şi egocentristă.
Chiar dacă s-au înregistrat progrese remarcabile în toate domeniile de activitate
umană, în plan spiritual s-a manifestat o scădere constantă a dimensiunii religioase avieţii cotidiene.
În virtutea unei autonomii a raţiunii, omul a devenit, în epoca postmodernismului,
prizonierul lumii imanente şi al legilor naturale, trăind sentimentul îndepărtării de
Dumnezeu, al vidului spiritual.
Secularismul este rezultatul unei concepţii care îl consideră pe Dumnezeu ca fiind
exterior lumii, închis într-o transcendenţă deistă, care nu mai are semnificaţie pentru viaţa
creştină. Dimpotrivă, acolo unde Dumnezeu este crezut şi simţit ca fiind prezent în
imanenţa lumii, omul nu mai resimte lucrarea lui Dumnezeu ca pe o violare a libertăţii
personale, ci ca pe un mijloc de dobândire a adevăratei libertăţi, care îl ridică pe om
deasupra cosmosului şi a legilor lui naturale. ( Ibidem, p. 155).
2. Specificul ortodox şi cel românesc al Bisericii noastre
La realizarea unei Europe unite şi unitare a contribuit în bună măsură desfăşurarea
dialogului ecumenic, în secolul al XX-lea, dintre Bisericile şi Confesiunile creştine de pe
continent. Chiar dacă la ora actuală a scăzut considerabil importanţa şi impactul
ecumenismului în spaţiul european, legăturile dintre Biserici, dezvoltate pe parcursul
atâtor decenii, rămân viabile şi cu ajutorul lor s-a stabilit o atmosferă ironică, cel puţin
între Bisericile istorice. Pe de altă parte, eparhiile ortodoxe din Occident desfăşoară o
activitate intensă în care sunt angrenaţi milioane de ortodocşi, fapt ce facilitează dialogul
dintre Bisericile creştine.
Trebuie remarcată şi o altă premisă a integrării noastre ca naţiune în rândul
popoarelor Europei, şi anume osmoza dintre credinţa răsăriteană şi limba de origine
apuseană, care a permis Bisericii Ortodoxe Române să manifeste o mare deschidere faţă
de culturile cu care a intrat în contact de-a lungul secolelor, dar cu păstrarea neştirbită a
identităţii naţionale. Aşadar, Ortodoxia românească a rămas deschisă valorilor culturale
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 22/49
22
provenite atât din Răsărit, cât şi din Apus, dovedind o remarcabilă putere de sinteză, care
i-a permis să-şi păstreze identitatea românească şi să o îmbogăţească cu valori cultural-
universale. (Cf. Pr.prof. Dumitru Popescu, Biserica Ortodoxă Română şi valorile euro-
atlantice, în vol. cit., p. 828-829).
În acelaşi timp, trebuie menţionat şi faptul că Ortodoxia a manifestat şi reticenţe
faţă de anumite aspecte ale modernităţii (păcatele împotriva firii, prostituţia sau
eutanasia), care contravin principiilor spiritualităţii şi culturii răsăritene, pe care Biserica
Ortodoxă le-a apărat cu fermitate pe parcursul celor două milenii de istorie creştină şi la
care nu poate renunţa.
Motivele pentru care Biserica noastră a susţinut procesul integrării europene pot fi
sintetizate, pe temeiul tradiţiilor româneşti şi ortodoxe. Mai întâi, este vorba dediversitatea popoarelor chemate să primească Evanghelia propovăduită de Sfinţii
Apostoli (Matei 28, 19), pe această cale luând naştere culturi naţionale de esenţă creştină,
care nu trebuie opuse una alteia, ci privite prin complementaritatea lor. În al doilea rând,
structura comunitară a Bisericii Ortodoxe constituie un punct de sprijin pentru o Europă a
naţiunilor, unită în diversitate. În al treilea rând, România este în mic o Europă, graţie
diversităţii sale culturale, etnice şi religioase, care a ştiut să promoveze valorile,
îmbinându-le în mod unitar.
În alţi termeni, spiritualitatea şi cultura românească pot contribui la întâlnirea
benefică dintre două lumi diferite, una care militează pentru mistică fără raţiune şi poate
cădea în fanatism, şi alta, care promovează o raţiune fără mistică şi eşuează în secularism.
Integrarea europeană constituie pentru Biserica Ortodoxă o şansă, care îi permite
să contribuie la reconcilierea dintre Orient şi Occident ( Ibidem, p. 831).
3. Avantajele şi dezavantajele integrării europene pe plan religios-moral şispiritual
Două atitudini contrare şi-au făcut simţită prezenţa în opinia publică românească,
înainte de momentul integrării; dacă majoritatea cetăţenilor au aşteptat cu calm şi
încredere ziua integrării, o minoritate a populaţiei şi-a manifestat pesimismul exagerat,
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 23/49
23
iar o alta, un optimism la fel de exagerat. Adevărul, care totdeauna trebuie ferit de
extreme, se află la mijloc: vom evalua corect atât avantajele, cât şi dezavantajele ce apar
în sfera religioasă şi în special în activitatea caritativă a Bisericii.
Vom pleca de la o afirmaţie a Patriarhului Ecumenic Bartolomeu I, potrivit căreia„statutul Uniunii Europene nu prevede niciun fel de atitudine potrivnică Ortodoxiei.
Dimpotrivă, Uniunea Europeană doreşte extinderea în ţările tradiţional ortodoxe ale
Europei Răsăritene pe baza criteriilor economice şi politice, şi nu a celor religioase”.
( Biserica Ortodoxă şi Europa contemporană, Cuvântare ţinută la Bucureşti, în data de 27
octombrie 1999).
Integrarea europeană a încă două state ortodoxe, România şi Bulgaria, care s -a
petrecut la începutul anului în curs, atestă faptul că nu poate exista real o împărţirearbitrară a Europei în două: Europa catolică şi protestantă şi Europa ortodoxă. Toţi sunt
astăzi conştienţi că reunificarea continentului se poate face doar prin respectarea
tradiţiilor şi valorilor locale, realizându-se astfel o unitate în diversitatea naţiunilor.
În ceea ce priveşte pericolul secularismului, Biserica Ortodoxă îşi exprimă
convingerea în statornicia credinţei şi în fidelitatea faţă de credinţa apostolică, ce a
caracterizat întreaga istorie română. La rândul ei, teologia ortodoxă oferă credincioşilor
români un sprijin doctrinar inepuizabil printr-una dintre coordonatele majore ale
spiritualităţii sale, şi anume conştiinţa prezenţei continue a lui Dumnezeu în creaţie, prin
energiile Sale necreate sau prin harul Său. (Pr.conf. Ştefan Buchiu, Integrare şi
secularizare, în vol.cit., p. 842).
Din perspectiva spiritualităţii ortodoxe, omul, în solidaritate cu întreaga creaţie,
trebuie să aibă permanent prezent pe Dumnezeu ca suport spiritual şi ajutor providenţial,
pentru a nu se prăbuşi interior în imensitatea unui gol sufletesc şi pentru a nu se separa de
creaţie, provocându-i acesteia pierderi ireparabile prin abuzul şi prin nepurtarea sa de
grijă.
Redescoperirea calităţii de Pantocrator a Mântuitorului Iisus Hristos de către
teologia ortodoxă românească de dată recentă a oferit un ajutor în înţelegerea
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 24/49
24
fundamentului spiritual necreat al lumii şi al umanităţii, actualizat şi evidenţiat permanent
prin lucrarea Fiului lui Dumnezeu întrupat în istorie, prin şi împreună cu Duhul Sfânt.
Ortodoxia este capabilă să-şi însuşească acele elemente pozitive ale societăţii
apusene, care nu sunt fără legătură cu valorile creştine autentice şi tradiţionale. În acelaşitimp însă şi creştinismul apusean, fie catolic, fie protestant, trebuie să-şi asume
responsabilitatea de a surmonta influenţele nefaste ale unor curente filosofice, care
înstrăinează pe om şi societatea în ansamblul ei de credinţa şi spiritualitatea creştină.
Se poate afirma, prin urmare, că atât timp cât Biserica noastră Ortodoxă va
edifica, prin puterea Duhului Sfânt, coborât la Cincizecime peste sfinţii apostoli, omul
nou, teandric şi pnevmatofor, şi prin el comuniunea interpersonală a credincioşilor, uniţi
prin Hristos cu Sfânta Treime, integrarea europeană nu constituie un pericol, ci o şansă cavalorile Ortodoxiei să se împrăştie, asemeni razelor de soare, spre noi orizonturi, atât în
cuprinsul bătrânei Europe, cât şi mai departe.
Activitatea socială a Bisericii, mereu mai diversificată, mai specializată în
conţinut şi în formă, trebuie permanent dublată de dimensiunea duhovnicească, cu
ajutorul căreia cei defavorizaţi sunt efectiv ajutaţi nu numai material, ci şi religios -moral
să înfrunte greutăţile vieţii, fără să-şi piardă credinţa în Dumnezeu şi încrederea în
semeni.
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 25/49
25
V. Biserica şi politica
După anul 1990, în ţara noastră viaţa politică a cunoscut o dezvoltare remarcabilă,
prin întoarcerea la pluripartitism, specific ţărilor democratice. Partidele politice s-au
raportat, fiecare într-un mod propriu, la Biserica Ortodoxă Română şi la activităţile eisociale, acestea din urmă dezvoltându-se în paralel cu asistenţa socială organizată de stat.
Pentru Biserică, la rândul ei, s-a pus problema modului în care trebuie să privească viaţa
politică, întrucât cei angajaţi în aceasta sunt în majoritate membrii Bisericii. Diferit de
modul în care puterea politică, anterior anului 1990, trata Biserica şi, în general, cultele
religioase, în contextul democraţiei de astăzi, Biserica trebuie să-şi precizeze permanent
poziţia faţă de evenimentele politice de importanţă majoră pentru ţară, să urmărească o
influenţare pozitivă asupra factorilor de decizie politică, să apere viaţa şi tradiţiilereligioase în faţa pericolului secularismului, consumismului şi indiferentismului religios.
Potrivit poruncii lui Dumnezeu, Biserica are sarcina de a purta de grijă de pacea şi
armonia în societate, de unitatea tuturor membrilor ei, de implicarea acestora în efortul
comun de progres al societăţii. În vederea atingerii acestui deziderat, ea trebuie să
propovăduiască şi să edifice pacea, atât în interiorul ei, cât şi în întreaga societate, căreia
îi aparţine: „Căutaţi pacea cu toţi” (Evrei 12, 14); „Dacă este cu putinţă, pe cât ţine de
voi, trăiţi în pace cu toţi oamenii” (Romani 12, 18). Propriu-zis pacea interioară Bisericii,ca dar al Mântuitorului Hristos, însuşit prin Duhul Sfânt, trebuie extinsă şi în afara ei, ea
având valenţe sociale şi cosmice. De aici provine grija pastoral-misionară a Bisericii de a
păstra cu fidelitate unitatea în credinţă şi iubire a membrilor ei, ca reflectare a unităţii
transcendente a Sfintei Treimi, descoperită lumii prin întruparea Fiului lui Dumnezeu:
„Vă rog, fraţilor, pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos... să nu fie în sânul vostru
dezbinări; ci fiţi cu totul uniţi în acelaşi gând şi în aceeaşi dreaptă judecată” (I Corinteni
1, 10). Însăşi mântuirea veşnică a omului este în dependenţă directă de unitatea Bisericii
ca trup tainic al lui Hristos (Efeseni 1, 23), de unde şi responsabilitatea fiecărui membru
de a păstra şi promova această unitate.
În contextul diferenţelor şi luptelor politice, Biserica propovăduieşte pacea şi
conlucrarea între oameni cu opinii politice diferite. Ea permite existenţa unor convingeri
politice diferite în rândul clericilor şi laicilor ei, dar nu admite acele concepţii politice
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 26/49
26
care conduc la fapte ce contrazic credinţa şi normele morale ortodoxe. Clericilor nu le
este îngăduit să candideze în alegeri pentru posturi în organele puterii de stat şi nici să
divizeze pe credincioşi prin manifestarea unor opţiuni politice. În acelaşi timp, însă,
nimic nu trebuie să împiedice participarea clericilor la exprimarea unei opţiuni electorale
prin vot, alături de ceilalţi cetăţeni.
Două întrebări au stat în faţa ierarhiei Bisericii, în contextul politic actual: a. Cât
de departe poate să meargă Biserica în asumarea responsabilităţii pentru deciziile politice,
fără a arunca îndoiala asupra autorităţii ei pastorale?; b. Este îngăduit Bisericii să se
abţină de la participarea la crearea legilor şi de la posibilitatea de a avea o influenţă
morală asupra procesului politic atunci când de adoptarea unei decizii depinde soarta
ţării?
Ca răspuns la aceste întrebări Sfântul Sinod a decis să interzică participarea
clericilor la alegeri, chiar dacă lucrul acesta s-a petrecut în cazul primelor legislaturi
parlamentare. Pe de altă parte, Biserica nu poate sprijini direct sau indirect un anumit
partid sau o alianţă de partide, pentru a nu contribui în vreun fel la divizarea şi mai
adâncă a societăţii.
Trebuie precizat faptul că neparticiparea Bisericii ca instituţie la lupta politică, la
activitatea partidelor politice şi la procesele electorale nu înseamnă că ea refuză să -şi
exprime public poziţia în probleme cu caracter social şi să prezinte această poziţie
instituţiilor statului din orice ţară şi la orice nivel. De reţinut şi faptul că această poziţie
este exprimată numai de către Sinodul Bisericii, de conducerea bisericească şi de
persoanele împuternicite de aceasta. Acest drept de exprimare nu poate fi delegat unor
instituţii ale statului sau unor organizaţii politice sau neguvernamentale (Fundamentele
concepţiei sociale ale Bisericii Ruse, în vol. „Gândirea socială a Bisericii”, Sibiu, 2002,
p. 211).
Dacă Biserica, în calitate de instituţie, şi clericii de toate treptele nu trebuie să se
angajeze în viaţa politică, în schimb laicii ortodocşi sunt pe deplin liberi şi responsabili să
participe la activităţile organelor şi instituţiilor puterii legislative, executive, judiciare,
precum şi ale organizaţiilor politice. O astfel de participare a laicilor la viaţa politică a
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 27/49
27
societăţii, dacă se face în acord cu învăţătura de credinţă a Bisericii, cu normele ei morale
şi poziţia ei oficială în problemele sociale, poate fi benefică, deoarece ea reprezintă una
din formele misiunii Bisericii în societate.
În istoria Bisericii Ortodoxe descoperim numeroase exemple de laici implicaţiactiv în guvernarea statului, în activitatea unor asociaţii politice sau cetăţeneşti, care au
dat mărturie creştină prin faptele lor exemplare, prin devotamentul lor pentru dreptatea
socială. Această implicare a fost eficientă în condiţiile unor sisteme politice democratice,
dar foarte dificilă în contextul unui regim ateu sau necreştin.
Principiile care stau la baza participării laicilor ortodocşi la guvernarea statului şi
la activităţile de natură politică trebuie să se fundamenteze pe normele moralei
evanghelice, pe unitatea dintre dreptate şi milă (Psalm 85, 10), pe preocuparea pentru binele material şi spiritual al poporului, pe iubirea de patrie şi pe dorinţa de a transfigura
lumea înconjurătoare, potrivit cuvântului Mântuitorului Iisus Hristos (cf. Ibidem, loc.cit.
supra).
Implicarea Bisericii prin laicii ortodocşi, ca şi luările sale de poziţie în calitate de
instituţie au ca scop, pe lângă mărturia creştină, extrem de importantă în societatea
secularizată contemporană, consolidarea structurilor democratice şi sociale, care, cel
puţin în Europa, au la bază religia şi cultura creştină. Misiunea creştinilor de a se implica
în problemele sociale rezultă şi din faptul că ei fac parte din societate şi sunt responsabili
pentru toate situaţiile şi evoluţiile politice, precum şi pentru grupările politice în care
activează.
Biserica Ortodoxă nu trebuie să caute protecţia unui partid politic sau să sprijine
venirea la putere a acestuia, în detrimentul altor partide, fiindcă prin aceasta ar putea
contribui la divizarea şi mai pronunţată a societăţii. În schimb, ea poate influenţa în mod
pozitiv la consolidarea principiilor morale creştine cărora trebuie să se conformeze orice
acţiune politică şi civică. Printr -o pastoraţie adecvată adresată laicilor ortodocşi angajaţi
în viaţa politică, ea poate contribui la asanarea morală a societăţii, la eradicarea corupţiei,
la prevenirea abuzurilor de natură politică, la păstrarea unităţii naţionale, dincolo de
diversitatea inerentă a concepţiilor politice a membrilor săi laici.
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 28/49
28
Pe de altă parte, în calitate de politician sau om de stat, laicul ortodox trebuie să
fie conştient că în condiţiile realităţii istorice şi în contextul societăţii divizate şi
antagonice de astăzi, multe dintre deciziile politice adoptate tind să favorizeze doar o
parte a societăţii. Tocmai de aceea politicianul ortodox are nevoie de o sensibilitate
spirituală şi morală extremă, pentru a rezista tentaţiilor de corupţie, de favorizare
inechitabilă a unor grupuri sociale în dauna altora. Cultivând în persoana proprie darul
sacrificiului şi al altruismului, politicianul ortodox trebuie să fie exigent cu starea sa
spirituală pentru ca activitatea sa politică să nu se transforme din slujire în scop în sine,
favorizând orgoliul, lăcomia sau avariţia.
Pe lângă poruncile şi sfaturile evanghelice, politicianul şi omul de stat ortodox va
ţine seama şi de opiniile Sfinţilor Părinţi; astfel, adresându-se stăpânitorilor, Sf. Grigorie
Teologul scria: „Cu Hristos porunceşti, cu Hristos guvernezi, de la El ai primit sabia”. În
acelaşi sens se exprima şi Sf. Ioan Gură de Aur: „Un împărat adevărat este cel care îşi
biruie mânia, invidia şi pofta de plăceri şi supune toate legilor lui Dumnezeu, care îşi
păstrează mintea liberă şi nu îngăduie pasiunii pentru plăcere să-i stăpânească sufletul.
Un astfel de om mi-ar plăcea să văd în fruntea oamenilor, pe tron, în fruntea oraşelor,
provinciilor şi armatelor, pentru că acela care şi-a supus patimile sufleteşti raţiunii îi va
guverna cu uşurinţă pe oameni potrivit legilor dumnezeieşti...”. ( Ibidem, p. 212).
Participarea individuală sau colectivă a laicilor ortodocşi la diferite organizaţii,
pentru exercitarea puterii politice sau administrative se face în mod independent, fără a
identifica activitatea lor cu poziţia Bisericii sau a oricărei instituţii bisericeşti canonice
sau a vorbii în numele lor. Trebuie precizat şi faptul că Biserica nu acordă o
binecuvântare specială pentru activitatea politică a laicilor.
Existenţa organizaţiilor politice creştine (ortodoxe) şi unirea lor în asociaţii
politice creştine (ortodoxe) mai mari este percepută de Biserică drept un fenomen pozitivîn măsura în care îi ajută pe laici să se implice într -o acţiune statală şi politică comună, pe
baza principiilor religios-morale creştine. Aceste organizaţii, rămânând libere în
activităţile lor, sunt chemate în acelaşi timp să consulte conducerea bisericească şi să-şi
coordoneze acţiunile pentru promovarea şi concretizarea poziţiei Bisericii Ortodoxe în
problemele sociale. (Ibidem, p. 213).
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 29/49
29
Referitor la existenţa unor societăţi secrete, cu caracter politic, Biserica nu poate
fi de acord cu participarea laicilor şi cu atât mai mult a clerului la societăţi ne-ortodoxe de
acest fel, care, prin însuşi caracterul lor, îl scot pe om din relaţia de ascultare faţă de
Biserică şi de ordinea ei canonică.
VI. Biserica şi cultura
1. În sfera doctrinei sociale a Bisericii Ortodoxe se înscrie şi problematica
raportului dintre Biserică şi cultură. Ca şi în cazul raportului dintre Biserică şi stat sau
Biserică şi politică, despre care s-a tratat anterior, clericii şi credincioşii ortodocşi trebuie
să cunoască, să apere şi să promoveze atitudinea tradiţională, pe care Biserica amanifestat-o faţă de cultura naţională şi de cea universală.
Cea dintâi premisă de la care trebuie să pornească analiza raportului dintre
Biserică şi cultură o constituie constatarea pe care Apologetica sau Teologia
fundamentală o afirmă în cercetarea relaţiei dintre Religie şi cultură, şi anume că între
cele două nu poate fi vorba de o opoziţie reală şi substanţială. Dimpotrivă, religia a fost
cea care, în istoria fiecărui popor, a dat naştere şi a favorizat fenomenul cultural,
generând o cultură religioasă, din care ulterior s-a desprins o cultură fără caracter religios,o cultură seculară.
Cuvântul latin „cultura”, care înseamnă „cultivare”, „creştere”, „educaţie”,
„formare”, „dezvoltare” derivă din termenul „cultus”, care înseamnă „veneraţie”,
„adorare”, „cult”. Acest fapt indică în mod cert rădăcinile religioase ale culturii. Creându -
l pe om, Dumnezeu l-a pus în rai şi i-a poruncit să lucreze şi să păzească creaţia sa
(Facere 2, 15). Prin urmare, ca acţiune de păstrare şi îngrijire a lumii înconjurătoare,
cultura este o lucrare poruncită de Dumnezeu.
Sf. Părinţi au argumentat originea divină a culturii, cu trimitere directă la Logosul
divin, Cuvântul sau Înţelepciunea ipostatică a lui Dumnezeu-Tatăl. Clement Alexandrinul
afirmă în acest sens: „Scriptura dă numele comun de înţelepciune tuturor ştiinţelor şi
artelor lumeşti, la tot ceea ce poata realiza mintea omenească... pentru că fiecare artă şi
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 30/49
30
fiecare cunoaştere vine de la Dumnezeu”. La rândul său, Sf. Grigorie Teologul indică
lucrarea proniatoare a Logosului divin, care stă la baza apariţiei ştiinţei, culturii şi artelor:
„Aşa cum în armonia muzicală fiecare coardă produce un sunet diferit, unul înalt, altul
jos, tot aşa Artisul şi Cuvântul creator, ridicând diferiţi inventatori ai diferitelor ocupaţii
şi arte, le-a dat pe toate la dispoziţia celor care le doresc, pentru a ne uni prin legăturile
comuniunii şi iubirii de oameni şi pentru a ne face viaţa mai civilizată”. (Fundamentele
concepţiei sociale a Bisericii Ortodoxe Ruse, în vol. „Gândirea socială a Bisericii”, Ed.
Deisis, Sibiu, 2002, p. 255-256). În textul anterior observăm două dintre scopurile pe care
Dumnezeu le-a fixat fenomenului cultural: cel unificator al neamului omenesc şi cel
civilizator.
Studiul istoriei culturii sub toate formele ei: istoria artelor, istoria filosofiei, şi în
general istoria tuturor creaţiilor spiritului omenesc, demonstrează originea lor comună, de
natură religioasă, adică provenientă din cultul religios. Literatura a început cu cele dintâi
rugăciuni şi imne adresate lui Dumnezeu; cele dintâi versuri din istoria umanităţii au fost
închinate zeilor şi astfel s-a născut poezia; primele cântece au fost compuse în onoarea
zeilor şi astfel a izvorât muzica; primele construcţii artistice au fost templele şi în legătură
cu ele s-a născut sculptura, pictura şi arhitectura; cele dintâi concepţii despre lume, viaţă
şi om au fost elaborate de slujitorii altarelor, şi astfel a apă rut filosofia; cele dintâi
încercări de a explica stihiile lumii, de a vindeca bolile, de a explica mersul astrelor
celeste, de a înregistra succesiunea evenimentelor pământului le-au făcut tot preoţii, şi aşa
au apărut ştiinţele. Într -un cuvânt, cultul religios a inspirat şi a determinat pe oameni să
creeze opere de artă, să inventeze ştiinţa şi să elaboreze filosofia, pentru a înfrumuseţa, a
înnobila şi a perfecţiona natura creată de Dumnezeu. (Ilarion Felea, Religia culturii, Arad,
1994, p. 20-21).
Cultura ne apare astfel ca o iradiaţie din flacăra adorării lui Dumnezeu, ca o
concretizare în forme obiective a esenţei religioase. Scânteile răspândite din vatra cultică
a credinţei au aprins energiile creatoare de cultură. Rolul religiei apare astfel genetic,
stimulator şi ordonator faţă de diferitele manifestări ale culturii.
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 31/49
31
Din perspectiva religiei creştine misiunea creatorilor de cultură poate fi comparată
cu aceea dată lui Adam, de a fi colaboratori şi continuatori ai creaţiei divine, în ordinea
finalităţii, pe care Dumnezeu a încredinţat-o oamenilor.
În ceea ce priveşte coexistenţa istorică dintre religie şi cultură, raportul este diferitîn monoteism faţă de politeism. În primul caz, fie că e vorba de cel primitiv, fie că e
vorba de cel revelat supranatural, religia primează fără excepţie faţă de cultură, care
rămâne subordonată. În politeism însă, de multe ori formele de cultură iau locul religiei,
având loc un proces de divinizare a culturii; de la idolatrizarea făpturilor din natură s-a
ajuns la idolatrizarea plăsmuirilor de artă. Astfel de forme de divinizare a culturii
întâlnim însă şi în epoca modernă şi contemporană, în sfera umanismului renascentist şi
neopăgân.
Biserica a asimilat multe din creaţiile omenirii în domeniile artei şi culturii,
îndepărtând din ele aspectele imorale şi exercitând asupra lor acţiunea sa sfinţitoare.
Poetul, muzicianul, arhitectul, pictorul, scriitorul sau filosoful ortodox se folosesc de
mijloacele artei pentru a exprima experienţa înnoirii spirituale pe care o fac în Biserică şi
pe care doresc să o ofere şi altora. Pe această cale, creativitatea umană îmbisericită revine
la rădăcinile sale religioase iniţiale. Biserica ajută cultura să treacă dincolo de limitele
unui lucru pur pământesc; prin faptul că îi indică modul de curăţire a inimii şi de unire cuCreatorul, ea o deschide spre conlucrarea cu Dumnezeu.
Prin această afirmaţie nu considerăm că toată cultura umană trebuie să devină
bisericească sau religioasă, ci numai ca ea să nu uite de originea sa cultică şi să nu se
închidă faţă de influenţa benefică a inspiraţiei religioase, singura în stare să salveze
dimensiunea morală sau etică a culturii.
Cultura laică trebuie să se deschidă ca să primească în sine Evanghelia
Mântuitorului Hristos, prin aceasta ea confirmând filonul creştin, care stă la temelia
întregii culturi europene. Pe de altă parte, Biserica trebuie să ţină permanent seama de
contextul cultural în care îşi desfăşoară lucrarea pastoral-misionară. Mântuitorul a
predicat Evanghelia Sa prin mijlocirea parabolelor, care pornesc de la realităţile sociale şi
culturale ale poporului iudeu, de la suferinţele, problemele şi năzuinţele lui. Dacă nu se ia
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 32/49
32
în considerare contextul cultural al ascultătorilor, dacă nu se ţine seama de mentalitatea
lor şi de problemele lor, s-ar putea ca mesajul evanghelic să nu mai găsească ecoul
cuvenit în mintea şi în inima ascultătorilor săi.
Biserica Ortodoxă, spre deosebire de alte Biserici şi Confesiuni creştine, n-aurmărit în istoria sa să tuteleze cultura, ştiinţa sau artele, ci doar să le influenţeze în mod
pozitiv, apreciind contribuţia acestora la progresul umanităţii, dar şi corectând aspectele
imorale sau negative în general, ce au apărut în sfera acestora. Prin accentul pus pe
păstrarea cu fidelitate a tradiţiilor creştine, Biserica a conservat implicit şi tradiţiile
culturale naţionale, care sunt absolut necesare îmbogăţirii spirituale a societăţii
contemporane, într-o lume aflată în permanentă schimbare.
Mesajul pe care Biserica Ortodoxă îl adresează oamenilor de cultură este celcuprins în Epistola Sf. Apostol Pavel către Romani 12, 2: „Să vă schimbaţi prin înnoirea
minţii, ca să deosebiţi care este voia lui Dumnezeu, ce este bun şi plăcut şi desăvârşit”. În
ceea ce priveşte inspiraţia, care stă la baza oricărui act de cultură, îndemnul Sf. Apostol şi
Evanghelist Ioan este valabil în mod direct şi pentru ei: „Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui
duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu” (I Ioan 4, 1). Creatorii de cultură care
aparţin tradiţiei ortodoxe trebuie să ajungă la o vedere şi simţire spirituală îmbunătăţită,
pentru a distinge inspiraţia divină autentică de influenţele malefice ale forţelor întunericului, care au un impact negativ asupra oamenilor. Educaţia religioasă şi
bisericească ajută la câştigarea vederii duhovniceşti, care permite distingerea între bine şi
rău, între divin şi demonic.
Bisericii îi revine dreptul şi responsabilitatea de a proceda la o evaluare morală a
tuturor fenomenelor culturale, fiind convinsă de adevărul ultim şi de caracterul mântuitor
al căi revelate ei în Evanghelie. Ea apreciază şi binecuvintează orice creaţie culturală care
contribuie la transfigurarea morală şi spirituală a membrilor societăţii. Dacă, însă, culturadevine antireligioasă şi antiumană, transformându-se în anticultură, Biserica i se opune.
În mod consecvent, Biserica atenţionează pe oamenii de cultură, care sunt şi fii ai ei
spirituali, că au datoria să cultive sufletele oamenilor, inclusiv pe ale lor, contribuind
alături de acţiunea sfinţitoare sacramentală la restaurarea chipului lui Dumnezeu, care a
fost deformat de păcat.
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 33/49
33
Pornind de la ideea că nici o cultură nu poate fi considerată unica acceptabilă
pentru transmiterea mesajului spiritual creştin, Biserica Ortodoxă propovăduieşte
Evanghelia prin intermediul formelor culturale proprii timpului, neamului şi diferitelor
grupuri sociale. Chiar dacă organizarea actuală a societăţii şi a lumii în general este alta
decât în secolele trecute, nu pot exista motive reale de a ignora tradiţia culturală creştină,
strâns împletită cu tradiţia religioasă ortodoxă în Răsăritul Europei.
2. Biserica şi educaţia
În Biserica Ortodoxă, fenomenul educaţiei a fost privit dintotdeauna ca fiind unul
extrem de pozitiv şi necesar.
Mulţi părinţi ai Bisericii au studiat în şcoli şi academii ale vremii lor şi au
considerat ştiinţele predate în ele drept necesare omului credincios. Sf. Vasile cel Mare
scria că „ştiinţele din afară nu sunt lipsite de folos” pentru creştin, care trebuie să
împrumute de la ele tot ceea ce serveşte perfecţionării sale morale. În concepţia Sf.
Grigorie Teologul „oricine are minte recunoaşte educaţia drept primul bine pentru om. Şi
nu numai nobila noastră educaţie, care... are drept obiect mântuirea şi frumuseţea
contemplaţiei minţii, ci şi educaţia din afară, pe care din ignoranţă mulţi creştini o detestă
şi o socotesc nedemnă de încredere, primejdioasă şi abătând de la Dumnezeu”
( Fundamentele concepţiei sociale..., în vol.cit., p. 257).
Făcând distincţia între educaţia religioasă, care cade în sarcina Bisericii şi cea
laică sau seculară, ce revine responsabilităţii statului, teologia ortodoxă consideră că între
cele două tipuri de educaţie nu trebuie să existe un antagonism, ci o colaborare pentru o
îmbogăţire reciprocă. Din perspectivă ortodoxă este de dorit ca întregul sistem
educaţional să fie construit pe principii religioase şi întemeiat pe valorile creştine.Tocmai de aceea Biserica consideră inadmisibilă impunerea unor idei antireligioase şi
anticreştine elevilor şi afirmarea monopolului viziunii materialiste despre lume. Situaţia
caracteristică pentru multe ţări în sec. al XX-lea, când şcolile de stat erau instrumente ale
unei educaţii ateiste militante, nu trebuie repetată. Nu trebuie ignorat nici pericolul
pătrunderii în şcolile laice a influenţei unor secte oculte şi neopăgâne distructive, sub
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 34/49
34
impactul cărora unii copii pot fi pierduţi pentru ei înşişi, pentru familie şi pentru
societate. (cf. Ibidem, p. 258).
Şcoala şi Biserica sunt chemate să conlucreze la procesul educativ al tinerelor
generaţii, în special prin intermediul predării religiei în şcoală, dar şi prin alte acţiuni şiprograme comune.
VII. Biserica şi arta
Atitudinea pe care Biserica Ortodoxă o manifestă faţă de artă este foarte
asemănătoare cu aceea faţă de cultură: grija pentru păstrarea unei dimensiuni moral-
spirituale, care să ateste că originea artei se află în religie sau, mai concret, în cultul
Bisericii.
Pentru o corectă abordare a raportului dintre Biserică şi artă trebuie să distingem
între arta religioasă sau bisericească şi arta laică, cea de-a doua tinzând încă de la
Renaştere spre o autonomie tot mai evidentă faţă de religie. Dacă arta religioasă are ca
scop declarat să exprime sau să întrupeze adevărul religios şi prin aceasta ea rămâne, în
mod consecvent, în slujirea Bisericii, înscriindu-se în aria lucrării pastoral-misionare a
acesteia, altfel stau lucrurile în ceea ce priveşte arta laică sau seculară.
Pentru a respinge orice idee despre un presupus antagon ism între religie şi artă,
vom pleca de la afirmaţia că între cele două există legături tot aşa de strânse ca între
religie şi morală. Astfel, morala si arta pot fi considerate fiice ale religiei, având ca scop
să cultive, prima, valorile etice, a doua, valorile estetice.
Teoria artei este estetica, aşa după cum teoria religiei este teologia, teoria binelui
e morala, teoria naturii e ştiinţa, iar teoria cunoaşterii e filosofia.
Din cele mai vechi timpuri arta apare alături de religie şi în slujba ei. Poezia,
muzica, arhitectura, sculptura, pictura, dansul au avut mai întâi un conţinut religios. Cele
dintâi cântece sunt adresate zeilor; primele versuri conţin rugăciuni şi imne închinate
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 35/49
35
zeilor; arhitectura, sculptura şi pictura s-au ridicat la nivelul de arte prin construirea şi
împodobirea templelor.
Toate creaţiile artistice au apărut şi s-au dezvoltat sub aripa religiei, ca forme de
manifestare ale sentimentelor şi ideilor religioase. (cf. Ilarion V. Felea, Religia culturii,Arad, 1994, p. 51).
Arta, ca şi religia, are la bază ideea de revelaţie şi de inspiraţie divină. Ca şi în
antichitate şi astăzi se consideră că artistul beneficiază de inspiraţia care îi vine dintr -un
plan transcendent. Din acest motiv, poeţii antici invocau, în primele versuri, ajutorul
muzelor şi al zeilor, ca semn al credinţei în originea şi în puterea supranaturală a
inspiraţiei artistice.
Pentru a-şi descoperi conţinutul ideatic, atât religia, cât şi arta utilizează în primul
rând analogii, imagini şi simboluri, şi abia în al doilea rând concepte, raţionamente,
silogisme. Dimensiune tainică sau apofatică a religiei şi artei este mai evidentă, în cele
mai multe cazuri, decât cea pozitivă sau catafatică. Cine este sensibil în faţa artei este, în
mod cert, sensibil şi în faţa religiei. Tocmai de aceea cei mai mari artişti ai omenirii au
fost oameni religioşi, care au primit din sfera religiei cele mai alese şi bogate inspiraţii.
( Ibidem, p. 53).
Pe lângă aspectele comune religiei şi artei se cer a fi menţionate şi deosebirile
fundamentale ce le separă. În timp ce doctrina şi morala religiei au la bază Revelaţia
divină, deci o dimensiune transcendentă, arta, ca şi cultura, au doar un caracter imanent,
sunt realităţi pur umane. În timp ce artele se adresează sentimentului uman, religia se
adresează concomitent raţiunii, voinţei şi sentimentului persoanei umane, adică priveşte
omul în integralitatea lui. Dacă arta prelucrează frumuseţea naturii, religia creştină este
centrată pe adevărul transcendent al existenţei lui Dumnezeu şi pe realitatea istorică a
întrupării Fiului lui Dumnezeu.
Arta promovează admiraţia frumosului, religia însă conduce pe om la câştigarea
mântuirii veşnice, pentru că, pe lângă promovarea adevărului, binelui şi frumosului, ea
împărtăşeşte efectiv sfinţenia lui Dumnezeu.
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 36/49
36
Pe temeiul acestor deosebiri se poate afirma că numai religia creştină, prin
intermediul Bisericii şi al Sfintelor Taine, are atributul de a fi mântuitoare, iar nu arta sau
cultura. Trebuie, aşadar, respinsă pretenţia unor esteticieni potrivit cărora arta s-ar putea
substitui religiei. Istoria modernă şi contemporană a culturii umane confirmă faptul că
arta poate deveni un mijloc de promovare a imoralităţii, de cultivare a patimilor.
În faţa unui mesaj imoral al artei, Biserica este obligată să ia poziţie critică,
motivată de responsabilitatea pe care o deţine pentru mântuirea credincioşilor ei. Aceasta
şi pentru că negativismul modern, pe lângă afirmarea unei autonomii totale a esteticii, a
falsificat funcţia artei, urmărind s-o transforme în uzurpatoarea religiei, o religie a
estetismului pur. (Nichifor Crainic, Nostalgia paradisului, Ed. Moldova, Iaşi, 1994, p.
93).
Biserica îşi transmite mesajul ei revelat prin intermediul artelor religioase, care
sunt marcate de o disciplină spirituală, întemeiată pe canoanele ei şi pe o tradiţie
neîntreruptă de secole. Exemplul cel mai elocvent îl constituie pictura bisericească, atât
cea morală, cât în special pictura icoanelor. Întocmai ca şi Sfânta Scriptură a Noului
Testament, icoanele au apărut în ambianţa Bisericii încă din primul secol de istorie
creştină, atât în Răsărit, cât şi în Apus. Cele mai importante mărturii privind apariţia
icoanelor, care s-au păstrat până astăzi, sunt frescele existente în catacombele creştine dinRoma, al căror conţinut, eminamente creştin, cu teme luate în special din Evanghelia Sf.
Ioan, a dezvoltat un nou „stil” al creaţiei umane în trăsăturile sale esenţiale. Ele sunt
departe de a fi portrete pur naturaliste, fiind mărturii ale unei noi realităţi, a unui nou mod
de viaţă, a unei noi religii. Odată cu apariţia omului nou creştin, acesta face să apară de
asemeni o nouă imagine, care îi corespunde. Creştinismul creează propriul său stil de
viaţă, propria viziune asupra lumii şi propriul său stil în artă. (Pr. prof. Dumitru Popescu,
Semnificaţia icoanei, în vol. „Teologie şi cultură”, Bucureşti, 1993, p. 57).
Timp de veacuri, aşa cum s-a afirmat mai sus, Biserica a fost creatoarea şi
purtătoarea culturii. Întrucât teologia domina toate domeniile vieţii, credinţa aparţinea
tuturor, iar prin valoarea ei integrativă orienta întreaga existenţă socială, conferindu-i un
sens.
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 37/49
37
În acea perioadă, arta exprima credinţa, adică Revelaţia divină încredinţată
Bisericii, ea generând o concepţie adecvată despre lume, producând astfel o cultură
eclezială. În centrul acestei culturi icoana este considerată drept o moştenire sacră,
aparţinând şi ilustrând conştiinţa sobornicească a Bisericii. Luptele sângeroase din
perioada iconoclasmului au avut ca miză nu doar dreptul de a-L reprezenta pe Dumnezeu
şi pe Sfinţi, ci tocmai imaginea purtătoare şi revelatoare a adevărului, o artă care să
corespundă Evangheliei.
Era vorba de un adevăr fie tradus în cuvinte, fie exprimat în imagini, pentru care
mărturisitorii acceptau martiriul.
Format progresiv în Biserică, limbajul pictural al icoanei aparţine de la început
tuturor popoarelor creştine, independent de limitele naţionale, sociale sau culturale,întrucât unitatea lui nu este rezultatul unei culturi comune, ci al unei credinţe comune. În
epoca Sinodului VII Ecumenic, limbajul pictural al Bisericii era identic cu cel al epocilor
următoare, chiar dacă nu era suficient de purificat şi orientat spre un scop.
Atât în Răsărit, cât şi în Apus „stilul” icoanei a reprezentat moştenirea comună a
întregii creştinătăţi, de-a lungul unui mileniu de istorie. (cf. Leonid Uspensky, Teologia
icoanei, trad. de Teodor Baconsky, Ed. Anastasia, 1994, p. 187-188).
Renaşterea icoanei ortodoxe şi răspândirea ei tot mai largă în spaţiul eterodox
arată calitatea ei unică de a transpune în limbajul artei conţinutul Revelaţiei divine,
transmis prin Biserică.
Renaşterea contemporană a icoanei nu trebuie considerată expresia unui
anacronism, nici a unui ataşament exagerat de trecut, ci o conştientizare a Bisericii şi a
Ortodoxiei, o întoarcere la transmiterea autentică, prin arta experienţei patristice, a
adevăratei cunoaşteri a revelaţiei creştine. Expresie a imutabilităţii adevărului revelaticoana mărturiseşte mântuirea „pregătită înaintea tuturor popoarelor”. Imaginea revelaţiei
pe care o aduce lumii este cea a Trupului preaslăvit al lui Hristos, chip al Bisericii însăşi,
mărturie a credinţei şi sfinţeniei din ea.
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 38/49
38
Iată de ce arta religioasă şi bisericească este chemată astăzi să favorizeze dialogul
necesar dintre teologie şi artă, cu scopul declarat ca mesajul evanghelic al Bisericii să
reverbereze în artă şi în cultură, favorizând pregătirea oamenilor pentru lucrarea
sfinţitoare şi îndumnezeitoare pe care o înfăptuieşte Biserica Mântuitorului Iisus Hristos.
VIII. Biserica şi problemele medicale
1.Domeniul sănătăţii şi al actului medical nu poate rămâne în afara lucrării
pastoral-misionare a Bisericii, deoarece între sănătatea sufletească şi cea trupească a
credincioşilor ei există o strânsă legătură şi chiar o intercondiţionare. După exemplul
Mântuitorului Iisus Hristos, Care a tămăduit bolile trupeşti şi sufleteşti ale celor caredoreau vindecare, Biserica are datoria de a contribui prin puterea Sfintelor Taine la
însănătoşirea spirituală şi fizică a celor aflaţi în suferinţă. Ceea ce acordă Biserica celor
bolnavi nu se limitează doar la tămăduirea bolilor, ci include, prin Taina Spovedaniei,
iertarea şi dezlegarea păcatelor, fapt de natură să asigure mântuirea celor credincioşi.
În istoria Bisericii creştine observăm fructificarea mesajului evanghelic al iubirii
aproapelui de către acei doctori care au înţeles să slujească bolnavilor ca lui Dumnezeu
însuşi, în cel mai înalt grad făcând aceasta „doctorii fără de arginţi”, adică medicii cerefuzau să primească plata muncii lor. Prin urmare, prima grijă misionară ce îi revine
Bisericii este aceea de a educa religios-moral pe viitorii medici, pentru ca în activitatea
lor să respecte nu numai jurământul lui Hipocrate, ci în egală măsură şi preceptele
Evangheliei lui Hristos. Cunoscând şi mărturisind în viaţa lor credinţa cea adevărată, ei
vor fi capabili să respecte plenar etica biomedicală, respingând acele concepţii
moderniste sau postmoderniste care devalorizează viaţa umană.
A doua datorie pastoral-misionară de care trebuie să se achite Biserica Ortodoxă
este aceea a educării bolnavilor, în direcţia fortificării spirituale în faţa bolilor şi a morţii.
Se întâlnesc astăzi nenumărate boli incurabile pe care medicina nu le poate vindeca. În
faţa unor astfel de boli, creştinul ortodox este chemat să se încreadă în primul rând în
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 39/49
39
voinţa lui Dumnezeu, amintindu-şi că sensul existenţei nu se limitează la viaţa
pământească, care în esenţă este o pregătire pentru veşnicie.
Din perspectiva credinţei ortodoxe, suferinţa este o consecinţă nu doar a păcatelor
personale, ci şi a degenerării şi compromiterii naturii umane şi tocmai de aceea ea trebuieîndurată cu răbdare şi nădejde. Aceasta pentru că Dumnezeu a binevoit să facă din
suferinţă, prin jertfa Fiului Său, un mijloc de mântuire şi curăţire, care poate fi eficient
pentru oricine o rabdă cu smerenie şi încredere în voinţa atotbună a lui Dumnezeu.
Sf. Ioan Gură de Aur consideră că „cel ce a învăţat să mulţumească lui Dumnezeu
pentru bolile sale acela nu este departe de sfinţenie”. (cf. Fundamentele concepţiei
sociale a Bisericii Ruse, în vol. „Gândirea socială a Bisericii”, p. 237). Pe de altă parte,
atât doctorul, cât şi bolnavul trebuie să lupte cu boala, folosind actul medical şimedicamentele, fără să depăşească limitele eticii medicale. Atunci, însă, când toate
mijloacele au fost epuizate, credinciosul bolnav trebuie să-şi amintească de învăţătura Sf.
Apostol Pavel, că puterea lui Dumnezeu se desăvârşeşte sau se manifestă în slăbiciune.
(II Corinteni 12, 9). Conştiinţa creştină afirmă că în chiar adâncul suferinţei putem întâlni
pe Mântuitorul Hristos, Cel cea luat asupră-Şi suferinţele şi durerile noastre (Isaia 53, 4).
Misiunea Bisericii în domeniul sănătăţii priveşte aşadar atât pe clerici, care au
datoria să se roage pentru cei bolnavi, cât şi pe laicii ortodocşi, care lucrează în domeniul
medical şi care trebuie să favorizeze asistenţa religioasă a Bisericii în spitale şi
policlinici.
Medicul credincios trebuie să înţeleagă că bolnavul, care are nevoie de ajutorul
său, aşteaptă nu numai un tratament corespunzător, ci şi un sprijin spiritual, în prelungirea
sprijinului pastoral al Bisericii. Conduita medicului ortodox trebuie să se inspire
permanent din pilda Samarineanului milostiv din parabola Mântuitorului (Luca 10, 29).
Biserica Ortodoxă militează pentru dezvoltarea unor relaţii corecte clădite pe
credinţa creştină, între medic şi pacient, în spiritul respectului reciproc şi al demnităţii
persoanei. Conform tradiţiei creştine a vasiliadelor, asistenţa medicală trebuie să fie
accesibilă pentru toţi membrii societăţii, indiferent de posibilităţile lor financiare şi de
statutul lor social. ( Ibidem, p. 238). Cadrul medical trebuie să reziste tentaţiei de a-şi
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 40/49
40
transforma profesia într-o sursă de îmbogăţire, făcând dependent actul medical de
consistenţa retribuţiei financiare. Pe de altă parte, statul are obligaţia să acorde o plată
demnă tuturor celor ce lucrează în sistemul medical şi sanitar.
O provocare la adresa religiei creştine, faţă de care Biserica trebuie să ia atitudineo constituie pericolul introducerii, sub pretextul unei „medicini alternative”, a practicilor
magice şi oculte, care înrobesc voinţa şi conştiinţa oamenilor acţiunii puterilor demonice.
Fiecare om trebuie să aibă dreptul şi posibilitatea reală de a nu accepta exercitarea asupra
organismului său a unor metode care contravin convingerilor sale religioase. În starea de
boală, de suferinţă, omul rămâne cu calitatea de „chip al lui Dumnezeu”, şi prin urmare
nu i se diminuează demnitatea umană, el meritând acelaşi respect din partea celorlalţi
semeni, iar pe lângă aceasta şi compasiune.
2. Problemele de bioetică în viziunea Bisericii Ortodoxe
În formularea unui răspuns coerent faţă de numeroasele probleme de bioetică,
Biserica va porni totdeauna de la învăţătura despre viaţă întemeiată pe Revelaţia divină,
potrivit căreia viaţa este un dar al lui Dumnezeu, ca şi libertatea cu care l-a înzestrat
Dumnezeu pe om de la creaţie. În acest sens, avortul deliberat a fost considerat în
creştinism un păcat grav, fiind vorba de omucidere voluntară. Întrucât zămislirea fiinţei
umane reprezintă un dar al lui Dumnezeu, orice intervenţie asupra fătului în pântecele
mamei trebuie considerată o crimă. Actul creaţiei lui Dumnezeu include apariţia tuturor
oamenilor din Adam şi Eva: „Tu ai zidit rărunchii mei Doamne, Tu m-ai alcătuit în
pântecele maicii mele... Nu sunt ascunde de Tine oasele mele, pe care le-ai făcut întru
ascuns, nici fiinţa mea pe care ai urzit-o ca în cele mai de jos ale pământului”. (Psalm
138, 13).
Biserica Ortodoxă, întemeiată pe învăţătura evanghelică, urmăreşte să protejeze
fiinţa umană în toate ipostazele ei, deci şi pe pruncii încă nenăscuţi. Deşi nu poate admite
avortul, Biserica nu respinge pocăinţa femeilor care au avortat, ci le îndeamnă să-şi
împlinească epitimia sau canonul primit de la duhovnic, şi apoi să se apropie de Sfânta
Împărtăşanie.
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 41/49
41
În cazurile în care păstrarea sarcinii ameninţă direct viaţa mamei, şi mai cu seamă
dacă aceasta mai are şi alţi copii, în practica pastorală se recomandă îngăduinţa. Femeia
care îşi întrerupe sarcina în această situaţie nu va fi oprită de la comuniunea euharistică
cu Biserica, cu condiţia să împlinească mai întâi canonul de pocăinţă dat la spovedanie de
către preotul duhovnic. De reţinut şi faptul că responsabilitatea pentru păcatul uciderii
copiilor nenăscuţi o poartă, alături de mamă, şi tatăl, în cazul în care a consimţit la avort,
dar şi medicul care a efectuat avortul. Biserica cheamă statul să recunoască dreptul
cadrelor medicale de a refuza efectuarea avortului din motive de conştiinţă. (Ibidem, p.
242-243).
Biserica Ortodoxă nu poate fi de acord cu practica clonării de celule germinative,
care violează integritatea persoanei şi exclusivitatea relaţiilor conjugale, permiţând
amestecul unei a treia părţi. Tot astfel respinge şi „maternitatea surogat”, adică purtarea
ovulului fertilizat de o femeie care, după naştere, restituie copilul „clienţilor”, pe motiv că
este antinaturală şi inadmisibilă moral, chiar şi în cazurile în care este realizată pe baze
necomerciale.
O altă provocare pentru etica medicală şi deopotrivă pentru morala ortodoxă o
constituie clonarea fiinţelor umane. Dacă procedeul clonării unor celule şi ţesuturi
organice izolate nu reprezintă o violare a demnităţii persoanei, ideea clonării este unatentat la adresa naturii omului şi a chipului lui Dumnezeu aşezat în el, din care fac parte
integrantă libertatea şi unicitatea persoanei. „Crearea în masă” de oameni cu parametri
daţi poate părea un lucru de dorit numai adepţilor unei ideologii totalitare.
Pe lângă aceasta, clonarea omului poate schimba bazele naturale ale naşterii de
prunci, rudenia de sânge, maternitatea şi paternitatea, având urmări psihologice extrem de
periculoase.
La fel de gravă din punct de vedere religios-moral trebuie considerată practica
eutanasiei, care, în fond reprezintă o formă de omucidere sau sinucidere, în funcţie de
participarea sau neparticiparea pacientului la ea. Eutanasia încalcă simţul moral,
conştiinţa de sine, precum şi tradiţia creştină.
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 42/49
42
Dreptul personal de autodeterminare de care se prevalează susţinătorii eutanasiei
nu este absolut, el se subordonează principiului absolut al apărării vieţii. Adevărul revelat
al credinţei creştine spune că viaţa noastră omenească nu se datorează liberei noastre
decizii, şi de aceea nu putem dispune de ea. Suntem responsabili pentru viaţa noastră şi a
celorlalţi ca pentru un bun încredinţat nouă. (cf. Christoph von Schönborn, Oamenii,
Biserica, Ţara. Creştinismul, ca provocare socială, trad. de Tatiana Petrache şi Rodica
Neţoiu, Ed. Anastasia, 2000, p. 178).
În opinia Bisericii Ortodoxe, medicina trebuie să privească adevărul din om,
întreaga lui realitate, pentru a-i găsi orientarea morală. Felul în care sunt trăite boala şi
moartea depinde de cum este înţeleasă viaţa, dacă este trăită ca un dar de la Dumnezeu şi
dacă este văzută ca o misiune. Astăzi, mai mult ca oricând, se impune un dialog între
medicină şi experienţa credinţei.
IX. Biserica şi mass-media
Angajarea în plan social a Bisericii Ortodoxe presupune, printre altele, şi o relaţie
directă cu mijloacele de informare în masă, mass-media. Biserica dialoghează cu
societatea, cu instituţiile statului, cu proprii ei credincioşi şi prin utilizarea unor as tfel demijloace, ea însăşi dispunând de unele din ele, ca de exemplu presa bisericească, post de
radio sau post TV. În sens mai larg, pot fi incluse şi emisiuni cu caracter religios, prin
intermediul cărora se poate difuza poziţia Bisericii faţă de unele evenimente, atât doar că
aceste emisiuni nu sunt sub controlul direct al Bisericii.
Activitatea mijloacelor de informare în masă este considerată pozitivă de către
Biserică, care are însă responsabilitatea să atragă atenţia asupra unor implicaţii de natură
morală ale acestei activităţi. Astfel, în viziunea Bisericii Ortodoxe informarea cetăţenilor trebuie să se bazeze nu numai pe angajamentul ferm faţă de adevăr, ci şi pe grija pentru
starea morală a individului şi a societăţii, ceea ce include prezentarea unor idealuri
pozitive şi lupta împotriva răspândirii răului, păcatului şi a viciului. Ca şi în cazul culturii
şi al artei, Biserica nu poate rămâne indiferentă în faţa propagandei directe sau indirecte
prin mijloacele mass-media a violenţei, duşmăniei, urii, precum şi a conflictelor
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 43/49
43
naţionale, sociale şi religioase. O provocare la fel de serioasă pentru morala ortodoxă o
constituie acele emisiuni sau reviste în care se observă exploatarea imorală a instinctelor
umane, inclusiv în scopuri comerciale.
Din cele prezentate anterior putem deduce cu uşurinţă enorma influenţă asupraaudienţei pe care o exercită mijloacele de informare în masă şi care incumbă o mare
responsabilitate în educaţia oamenilor, în special a tinerei generaţii. Această
responsabilitate revine concret atât jurnaliştilor, cât şi conducătorilor mijloacelor mass -
media, asupra cărora, în cazul că sunt ortodocşi, Biserica poate şi trebuie să-şi manifeste
grija pastorală şi influenţa moralizatoare.
Responsabilitatea principală în interiorul Bisericii revine ierarhiei superioare,
Sfântului Sinod, care transmite fie prin organe pro prii de presă, fie prin mijloacele publice sau private de informare în masă, deciziile pe care le ia în materie de credinţă,
cult sau canoane. La rândul lor, ierarhii ortodocşi poartă responsabilitatea în eparhiile pe
care le conduc, de modul în care Biserica foloseşte relaţia cu mijloacele mass-media, în
exercitarea funcţiei sale învăţătoreşti.
Pe lângă sarcina ierarhiei bisericeşti şi a clericilor, de care s-a făcut menţiune
anterior, trebuie amintită şi responsabilitatea laicilor sau mirenilor de a-şi manifesta
apartenenţa la preoţia universală a Bisericii în mod activ şi prin intermediul mijloacelor
de informare, atunci când situaţia o impune. În îndeplinirea acestei slujiri, credincioşii se
vor conduce potrivit îndemnului pe care Sf. Apostol Petru îl adresează creştinilor: „Fiţi
gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală despre nădejdea voastră, dar cu blândeţe şi cu
frică” (I Petru 3, 15). Aşadar, toţi clericii şi laicii sunt chemaţi să acorde o atenţie specială
contactelor cu mijloacele mass-media, în scopul eficientizării lucrării pastorale şi
educaţionale şi pentru a trezi interesul societăţii pentru diferite aspecte ale vieţii
bisericeşti şi ale culturii creştine. ( Fundamentele concepţiei sociale..., p. 259).
Societatea informaţională de astăzi facilitează enorm comunicarea între oameni,
anulând practic distanţele; ea nu asigură însă, în mod automat, capacitatea oamenilor de a
comunica, în acest sens evidenţiind un serios regres faţă de epocile anterioare. Neputinţa
de a purta un dialog într-o relaţie directă cu celălalt nu poate fi depăşită prin
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 44/49
44
perfecţionarea şi globalizarea mijloacelor de comunicare, ci numai prin creşterea propriei
capacităţi de comunicare. Experţii avertizează că simpla perfecţionare a mijloacelor de
comunicare duce mai curând la o îngustare a orizontului. Ei atrag atenţia şi asupra
pericolului că această abundenţă a mijloacelor de comunicare consolidează grupurile cu
aceleaşi afinităţi, dar slăbeşte solidaritatea concretă, nemijlocită. Comunicarea nu
presupune doar spaţiu şi timp, doar apropierea în plan fizic, ci şi o bază sufletească
comună, puncte de referinţă comune şi mai ales încredere reciprocă. (cf. Christoph von
Schönborn, Biserica şi comunicarea de masă, în vol.cit., p. 156-157).
„Revoluţia digitală” din domeniul comunicaţiilor, pe lângă consecinţele pozitive
are şi implicaţii de ordin spiritual, care, nu o dată, se dovedesc a fi negative. Se poate
exemplifica în acest sens prin sentimentul de încredere a omului în atotputernicia sa
tehnologică. Acest sentiment orgolios nu contribuie, însă, cu nimic la restricţiile pe care,
din punct de vedere religios-moral, credincioşii trebuie să şi le asume, pentru a rezista
atracţiilor furnizate de imoralitate, de violenţă, de egoism.
Revenind la relaţia dintre Biserică şi mijloacele de informare în masă, un rol
important îl joacă birourile de presă ale centrelor eparhiale, primul dintre acestea fiind cel
al Patriarhiei Române. Cei care activează în aceste birouri vor urmări cu atenţie atitudinea
mijloacelor mass-media faţă de problemele religioase şi faţă de Biserică, orientarea lor morală şi relaţiile pe care le au cu conducerea bisericească. Prin comunicatele pe care le
remit presei, radioului şi televiziunilor, prin distribuirea de rapoarte pregătite special
pentru aceste mijloace audio-vizuale, prin oferirea de materiale cu caracter orientativ,
Biserica se preocupă să-şi facă mai bine cunoscută nu numai poziţia faţă de evenimentele
importante din societate şi din stat, ci şi propria ei viaţă şi activitate. În special lucrarea de
asistenţă socială, opera caritativă în toate aspectele ei, care este de regulă puţin sau deloc
reflectată de mijloacele particulare de informare în masă, trebuie mai puternic
mediatizată, pentru a contracara acuzele de inactivitate ce se aduc de către unii Bisericii,
iar pe de altă parte pentru a atrage şi stimula implicarea unor potenţiali sponsori, care să
susţină cu mijloace materiale această operă caritativă.
Aşa cum s-a menţionat anterior, laicii ortodocşi care lucrează în mass-media au
responsabilitatea să ofere o mărturie creştină autentică, o poziţie de sprijinire a reflectării
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 45/49
45
vieţii bisericeşti şi o atitudine pozitivă faţă de iniţiativele conducerii bisericeşti în materie
de asistenţă socială. În cazul în care sunt membri ai Bisericii Ortodoxe, jurnaliştii care
publică materiale corupătoare pentru sufletul omenesc, care incită la ură rasială sau
confesională, trebuie să fie supuşi sancţiunilor canonice bisericeşti. (Fundamentele
concepţiei sociale..., p. 259).
Pentru ca relaţia dintre Biserică şi mi jloacele mass-media să fie corectă şi
echilibrată, trebuie să existe din ambele părţi voinţă de colaborare, onestitate şi
promptitudine. Un exemplu în acest sens îl constituie modul în care presa şi celelalte
mijloace audio-vizuale reuşesc să transmită la nivel local şi naţional apelurile pentru într -
ajutorare, adresate populaţiei în cazuri de calamităţi naturale, precum şi rezultate concrete
ale acestor apeluri ale autorităţii bisericeşti. La rândul ei, Biserica trebuie să manifeste
gratitudine şi o atenţie specială faţă de ziariştii şi reporterii care dovedesc ataşament faţă
de valorile spirituale şi materiale ale Ortodoxiei, care militează pentru apărarea
drepturilor Bisericii, pentru interesele legitime ale parohiilor, mănăstirilor şi eparhiilor
din cuprinsul Patriarhiei române.
Pe baza hotărârilor Sf. Sinod al B.O.R., clericii care participă la emisiuni în care
se discută problemele bisericeşti trebuie să obţină în prealabil binecuvântarea chiriarhului
locului, iar opiniile lor, ca şi ale mirenilor prezenţi la astfel de emisiuni, trebuie să fieconforme învăţăturii ortodoxe, canoanelor, culturii şi spiritualităţii Bisericii Ortodoxe. În
cazul exprimării unei opinii particulare, responsabilitatea revine în mod integral celui ce
o emite, iar redactorii emisiunii trebuie să precizeze cu claritate această responsabilitate,
pentru ca publicul să poată distinge între poziţia oficială a Bisericii şi opiniile particulare.
În unele cazuri pot apărea tensiuni şi conflicte în raporturile dintre Biserică şi
mijloacele mass-media, datorită difuzării unor informaţii incorecte, neadevărate sau
distorsionate despre viaţa bisericească sau datorită confuziei dintre poziţia exprimată de o persoană din interiorul Bisericii şi poziţia clar exprimată a conducerii bisericeşti. La
deteriorarea climatului de înţelegere şi cooperare dintre instituţiile bisericeşti şi
mijloacele de informare pot contribui prin atitudinea lor nu numai ziariştii sau reporterii,
ci şi unii clerici sau laici care lucrează în instituţiile bisericeşti, de e xemplu în cazurile
când refuză în mod nejustificat să ofere jurnaliştilor acces la informaţii sau când
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 46/49
46
reacţionează excesiv de sensibil la unele critici adevărate şi corecte. Astfel de probleme
trebuie rezolvate în spiritul dialogului paşnic, în scopul depăşirii neînţelegerilor şi
continuării conlucrării. ( Ibidem, p. 260).
Din experienţa celor aproape două decenii de libertate, în care s-au edificat relaţiistabile şi eficiente între Biserica Ortodoxă Română şi mijloacele de informare în masă
din ţara noastră, au avut de învăţat atât clericii şi laicii care activează în domeniul acestor
relaţii, cât şi ziariştii şi reporterii, modul responsabil şi corect în care trebuie să
colaboreze, implicarea onestă şi tratarea cu maximă seriozitate a problemelor bisericeşti
şi a celor cu caracter religios-moral.
X. Biserica şi problemele de mediu
Printre problemele societăţii contemporane faţă de care şi Biserica este chemată
să ia atitudine se numără şi cele de mediu sau ecologice. Astăzi se poate vorbi de o
adevărată criză ecologică, extinsă la nivel planetar, care atentează grav la adresa sănătăţii
oamenilor, cu urmări incalculabile pentru generaţiile viitoare.
Originea crizei ecologice se află în fenomenul poluării naturii cu deşeuri
industriale, în distrugerea solului de suprafaţă şi a pădurilor, într -un cuvânt în exploatarea
neraţională a resurselor naturale. Echilibrul ecologic a fost încălcat de omul revoluţiilor
industriale şi tehnice, de omul secularizat şi preocupat doar de consumism. Numai că
efectele negative nu se răsfrâng doar asupra mediului înconjurător, ci şi asupra omului şi
societăţii, fiind periclitată pe termen lung sănătatea populaţiei.
Din perspectiva teologiei ortodoxe originea primordială a crizei ecologice constă
în deteriorarea relaţiei dintre om şi cosmos ce a survenit în urma producerii păcatului
ereditar. Atitudinea omului faţă de creaţia lui Dumnezeu a devenit una marcată de
egoism, de rapacitate şi de iresponsabilitate, iar prin aceasta urmările păcatului s-au
extins la întreaga creaţie: „Căci făptura a fost supusă deşertăciunii, nu de voia ei, ci din
cauza celui care a supus-o, cu nădejde, pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 47/49
47
stricăciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu. Căci ştim că toată
făptura împreună suspină şi împreună are dureri până acum” (Romani 8, 20-22).
Atitudinea dominatoare şi exploatatoare a omului faţă de natură şi de toate
bogăţiile aşezate de Dumnezeu în ea a fost favorizată într -o anumită parte a lumii creştinede o teologie care a dezvoltat în mintea omului ideea absenţei lui Dumnezeu din creaţie,
sub motivul salvării transcendenţei Sale. Acest fapt a provocat procesul de secularizare a
societăţii şi a condus la considerarea materiei ca fiind lipsită de orice conţinut sau
semnificaţie spirituală. Drept consecinţă, pământul sau lumea materială a fost înţeleasă ca
un simplu obiect de exploatare umană şi ca o realitate „non-spirituală”. Astfel, cucerirea
şi exploatarea nemiloasă a naturii, care a fascinat Europa în perioada modernă, şi -a găsit
legitimarea ei religioasă în vechea separaţie dualistă dintre Dumnezeu şi lume, promovată
de teologia scolastică. (cf. Pr.prof. Dumitru Popescu, Teologie şi ecologie, în vol.
„Teologie şi cultură”, Bucureşti, 1993, p. 119).
Comportamentul agresiv al omului modern faţă de natură, întemeiat pe concepţia
care opune natura omului, este descris astfel într-un document al Consiliului Ecumenic al
Bisericilor: „Natura a devenit proprietatea omului şi a fost supusă unor manipulări fără de
sfârşit. Chipul şi asemănarea divină, pervertite, s-au transformat într-o stăpânire arogantă,
nemiloasă, fără respect şi solicitudine faţă de natură şi semeni. Atunci când denunţămconsecinţele unei astfel de atitudini, suntem obligaţi să mărturisim că face parte dintr -un
stil de viaţă şi structuri de putere care s-au bucurat de sprijinul şi încurajarea teologilor”
(cit. supra., p. 121).
Teologia şi spiritualitatea ortodoxă n-au favorizat niciodată o atitudine
discreţionară şi egoiste a omului faţă de natura înconjurătoare, deoarece Biserica
Ortodoxă mărturiseşte prezenţa şi lucrarea neîncetată a Duhului Sfânt în creaţie, fapt de
natură să confirme că întreaga creaţie nu îşi are centrul de gravitaţie în om, ci înDumnezeu, Creatorul ei. Omul nu poate deveni un stăpân absolut al naturii, căci ea
aparţine lui Dumnezeu şi prin creaţie, dar şi prin destinul ei, acela de a fi sfinţită şi
înnoită prin puterea Duhului Sfânt. Pe de altă parte, în calitate de „administrator” al ei,
omul trebuie să rămână în solidaritate cu natura, al cărui vârf sau responsabil este prin
însuşi actul creaţiei, şi de aceea trebuie să manifeste faţă de ea o permanentă grijă, în
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 48/49
48
calitate de împreună-lucrător cu Dumnezeu. În acelaşi timp, credinţa ortodoxă
mărturiseşte faptul că nu numai omul, ci şi cosmosul este destinat să fie transfigurat
deplin în Hristos, pentru a intra în Împărăţia luminii lui Dumnezeu. Numai o astfel de
viziune a cosmosului, întemeiată pe credinţa în prezenţa dinamică a lui Dumnezeu în
creaţie şi pe viziunea unui Hristos cosmic, Care păstrează în Sine taina universului
transfigurat, poate ajuta la afirmarea unei atitudini creştine deplin responsabile faţă de
natura înconjurătoare. (cf. Pr.prof. Dumitru Popescu, Coordonatele teologice şi spirituale
ale educaţiei ecologice ortodoxe, în vol. „Ortodoxie şi contemporaneitate”, Bucureşti,
1996, p. 206).
Biserica Ortodoxă apreciază eforturile societăţii îndreptate spre depăşirea crizei
ecologice şi doreşte să promoveze acele acţiuni sociale care sunt îndreptate în vederea
protejării creaţiei lui Dumnezeu. Biserica urmăreşte în mod consecvent să reafirme
fundamentul creştin pe care trebuie aşezat raportul dintre om şi natură.
Concepţia cosmologică ortodoxă a susţinut totdeauna principiul unităţii şi
integrităţii lumii create de Dumnezeu. Conform teologiei Sf. Maxim Mărturisitorul toate
cele văzute slujesc omului, cu condiţia ca acesta să slujească la rândul său lui Dumnezeu.
Prin raţionalitatea aşezată în creaţie de Logosul divin, toate lucrurile şi toate făpturile sunt
centrate pe Raţiunea supremă sau Cuvântul veşnic al Tatălui, sunt solidare între ele şideschise lucrării proniatoare şi susţinătoare a Duhului Sfânt.
Biserica Ortodoxă nu poate admite opinia eronată potrivit căreia natura nu ar
reprezenta decât un depozit de resurse destinate să servească unui consum egoist şi
iresponsabil. Dimensiunea eclezială a cosmosului are la bază caracterul teocentric al
lumii, fiindcă Dumnezeu este Cel care dă tuturor „viaţă, suflare şi toate lucrurile”
(Faptele Apostolilor 17, 25). Tocmai de aceea pentru creştini viaţa are un caracter sacru,
fiind un dar al lui Dumnezeu, a cărui vătămare reprezintă o provocare la adresa întregiicreaţii şi un păcat în faţa lui Dumnezeu. ( Fundamentele concepţiei sociale..., p. 252).
Teologia ortodoxă consideră că rezolvarea crizei ecologice depinde în primul rând
de atitudinea omului faţă de natură, şi de aceea asupra omului trebuie să se îndrepte
acţiunea educativă atât a Bisericii, cât şi a întregii societăţi. În spiritualitatea ortodoxă se
5/13/2018 Suport Curs La Doctrina Sociala - slidepdf.com
http://slidepdf.com/reader/full/suport-curs-la-doctrina-sociala 49/49
49
găsesc numeroase exemple ale unor sfinţi, care au manifestat o iubire responsabilă faţă de
creaţie, compasiune pentru făptura lui Dumnezeu, grijă exprimată prin rugăciune şi
înfrânare de la orice abuz.
Criza ecologică nu va fi soluţionată fără depăşirea crizei spirituale în care se aflăomenirea, fiindcă între cele două există o strânsă legătură. Degradarea spirituală a
persoanei conduce şi la degradarea naturii, căci egoismul uman se proiectează asupra
lucrurilor sau resurselor materiale, pe care le consideră eronat ca fiind singurul scop al
vieţii, printr -o acumulare şi folosire excesivă. Dacă lucrarea omului în natură nu are şi o
finalitate spirituală, un sens altruist, ea va fi orientată exclusiv în mod egoist, provocând
pierderi ireparabile, dezechilibre şi poluar e a naturii.
Numai în măsura în care societatea se lasă condusă de principiile religios-moralecreştine, iar oamenii respectă darul creaţiei, care provine de la Dumnezeu, raportul dintre
om şi natura înconjurătoare poate reveni la normalitatea raţională şi duhovnicească, a
cărei paradigmă o află în raiul pierdut de Adam.
Top Related