Ministerul Educaţiei Republicii Moldova
Universitatea de stat „Alecu Russo” din Bălţi
Facultatea de Ştiinţe Reale, Psihologie si Arte.
Religia în Egiptul antic
Realizat : Sprincean Doina
Bălţi,2015
Cuprins:
1. Date generale despre Egiptul antic
2. Zeii în Egiptul antic
3. Viaţa de apoi în Egiptul antic
4. Noţiunea de suflet şi trup în Egiptul antic
Date generale despre Egiptul antic
Preliminarii:
Tara Egiptului este numita de Herodot "un dar al Nilului", fara Nil, Egiptul nu ar fi decat un colt
din imensul pustiu al Saharei.
Parerea cea mai acreditata este aceea ca poporul egiptean s-a nascut din amestecul unui sir de
triburi diferite care faceau parte din populatiile indigene ale Africii de Nord si de Est.
Ca organizare politica, Egiptul a avut la inceput un regim patriarhal, adica populatia era impartita
pe ginti, apoi s-a impartit pe comunitati teritoriale numite de catre greci nome si care erau in
numar de circa 42. Pe la mijlocul mileniului al IV-lea i. Hr., se formeaza doua state: Egiptul de
Sus, in regiunea izvoarelor Nilului, cu Teba cetate principala, si Egiptul de Jos, in Delta Nilului,
cu Memfis cetate principala. Pe la sfirsitul mileniului al IV-lea i. Hr., cele doua state egiptene au
fost reunite sub un singur rege, sub un faraon, Menes conform traditiei, luind astfel nastere prima
dinastie a faraonilor egipteni.
Dezvoltarea statului unificat egiptean a cunoscut urmatoarele perioade: Regatul timpuriu (3000-2
778 i. Hr.), cu capitala la Thinis,; Regatul vechi (2 778-2 263), cu capitala la Memfis, in care
timp se construiesc marile piramide; perioada "regalitatilor multiple" (2263-2 050); Regatul
mijlociu (2 040-1 730); cu capitala la Teba; anarhia si invazia hicsosilor (1730-1562),
hicsosii fiind triburi nomade asiatice ; Regatul nou (1562-1085), cu capitala la Teba, perioada
care constituie apogeul politic si cultural alEgiptului antic; Regatul tirziu (1085-525), cu capitala
la Sais .In anul 525 i. Hr., Egiptul a incetat de a mai fi un stat liber.
Religia a jucat un rol important in viata egiptenilor antici, dominind intreaga lor istorie. Herodot
scria despre egipteni ca sunt "cei mai religiosi dintre toti oamenii" (Istorii, II, 37). Privita in
general, religia egipteana consta din adorarea sub diferite forme a naturii si in special a soarelui.
Este deci o religie a naturii. Aceasta religie nu se prezinta insa ca fiind ceva unitar, ci ca un
complex format din elemente eterogene, uneori chiar contrare.
Inainte de anul 4000 i Hr., deci inainte ca Menes sa fi realizat unitatea Egiptului, fiecare trib era
independent, avand zei proprii, temple, preoti, rituri si credinte specifice. Dupa unificare, fiecare
trib a pastrat o oarecare autonomie religioasa, care a fuzionat intr-o structura religioasa; au fost
pastrati zeii fiecarui trib, formandu-se un panteon, insa fiecare zeitate locala isi avea cultul ei
aparte. Trebuie spus ca multiplicitatea zeilor se datora de multe ori numelor pe care le aveau si
nu zeilor. Zeul creator suprem era numit Atum la Heliopolis, Ptah la Memphis, Thoth la
Hermopolis in Egiptul de Mijloc, Amon la Theba, Horus la Edfu si Khnum la Elephantina. Toate
aceste zeitati au acelasi atribute, aceeasi natura si aceleasi functii. Diferenta lor consta doar in
reprezentarea externa si in cateva trasaturi accidentale.
Religia egipteana este considerata ca fiind cea mai veche si aceea care a avut cea mai lunga
perioada de existenta dintre toate religiile lumii. In lunga sa existenta, aceasta religie a suferit o
serie de transformari, cunoscand forme inalte de spiritualitate, dar si aspecte din cele mai
grosolane. Cu toata aparenta de unitate, religia egipteana a fost de fapt un adevarat mozaic de
credinte si rituri, care gravitau in jurul catorva idei principale, intre care cultul solar si credinta in
nemurirea sufletului.
Cultul solar, cu numeroasele lui variante, reprezenta ideea de unitate divina, soarele fiind zeul
suprem caruia i se subordonau toti ceilalti zei. Teologia egipteana s-a ridicat la un inalt nivel de
speculatie, atingand, prin fuzionarea zeilor, un monoteism sui generis, mai ales prin cultul
discului solar, al lui Aton. Dar aceasta nu inseamna nicidecum, asa cum s-a pretins uneori, ca
religia egipteana a fost cumva monoteista in adevaratul inteles al cuvantului si cu atat mai putin
universalista. Poporul nu i-a urmat pe teologi in speculatiile lor si teologii insisi au cultivat un
politeism traditional de parca nici n-ar fi existat acele speculatii teologice. Structura insasi a
religiei egiptene era politeista si cultul insusi al acestei religii era de asa natura incat nici o
speculatie monoteista nu putea fi in stare sa schimbe caracterul politeist al acestei religii.
In ceea ce priveste cel de-al doilea aspect principal al religiei egiptene antice pe care l-am
mentionat, credinta in viata viitoare, putem spune ca aceasta credinta a facut ca pamAntul
Egiptului sa fie presarat cu monumente funerare ca nici o alta tara din lume, egipteanul antic
considerind viata aceasta ca o simpla anticamera a vietii celeilalte.
Zeii în Egiptul antic.
Panteonul egiptean era format din foarte multi zei; cercetatorii intampinand dificultati nu numai
din cauza numarului de divinitati egiptene, ci si din cauza ca, in timp, zeii locali au fuzionat
necontenit intre ei. Apoi, este greu de deosebit zeitatile cultivate realmente de poporul egiptean
de creatiile artificiale ale teologiei egiptene.
Primul loc intre zeii egipteni il ocupau zeii solari. Cel mai vechi si mai cunoscut zeu solar era
Ra, adorat in special la Heliopolis. Acest zeu, credeau egiptenii, se plimba cu barca pe oceanul
cerului intr-o nesfarsita calatorie cereasca, insotit de suita zeilor, a zeitelor si a sufletelor celor
morti. Calatoria sa de la rasarit la apus era socotita ca plina de peripetii si lupte totdeauna
victorioase impotriva puterilor intunericului, reprezentate uneori printr-un sarpe.
Tot un zeu solar era si Horus, unul dintre cei mai populari zei ai vechiului Egipt. Fiind pus in
legatura cu Ra, zeul principal al soarelui, a fost considerat ca sufletul sau copilul acestuia si
luptand ca si Ra impotriva puterilor intunericului. Era reprezentat cu cap de uliu. Grecii au facut
din Horus un zeu al tacerii, din pricina gresitei interpretari date de ei reprezentarii egiptene a lui
Horus ca un copil care duce degetul la gura.
Un alt zeu solar era Turn, reprezentat totdeauna sub forma omeneasca.
Cu vremea, aceste trei personificari ale soarelui Ra, Horus si Turn, au primit semnificatii
deosebite din partea teologiei egiptene, Horus simbolizand soarele rasarind, Ra soarele la amiaza
si Turn soarele apunand.
Un alt zeu principal al egiptenilor, adorat in special la Memfis, era Ptah. Acesta a fost la inceput
un zeu al pamantului. Apoi a fost asociat cu alti zei ai mortii, luand forma unui om mumificat.
Forma sa vie era reprezentata prin faimosul taur Apis.
In credinta populara egipteana si in doctrinele privitoare la morti, ocupa un loc foarte important
Osiris, marele si puternicul prieten al mortilor, reprezentat printr-un om infasurat in panglicile
mumiei. Legenda perechii divine Osiris si Isis ne-a fost transmisa de Plutarh si confirmata de
textele egiptene. Aceasta legenda, foarte populara in Egiptul antic, arata pe Osiris ca fiu
al cerului si al pamantului. El era rege al Egiptului, intreprinzand o mare opera civilizatoare si
invatand pe oameni practicarea binelui si a virtutii. Seth, fratele sau, gelos pe popularitatea
acestuia, l-a ademenit la un banchet sa intre intr-o lada, pe care inchizand-o a dus-o si a aruncat-o
in mare. Isis, indurerata, si-a cautat sotul pana cand l-a gasit in sfarsit, dus de apa in orasul
fenician Byblos. Aducandu-l inapoi si lipsind un moment de acasa, Seth da peste lada cu
cadavrul lui Osiris, taie cadavrul in bucati si le risipeste in delta Nilului. Isis cauta indurerata
aceste bucati, le aduna si, cu ajutorul zeului Anubis, imbalsameaza pe Osiris si-i da o noua viata,
divina. Acum Osiris devine stapan si judecator al mortilor. Horus, fiul lui Osiris si al Isidei,
animat de dragoste filiala, isi razbuna tatal, izbutind sa detroneze pe Seth si sa ia el tronul
Egiptului.
S-au dat diferite interpretari acestui mit. Unii vad in el o incercare de a se explica intrarea mortii
in lume, deoarece Osiris era primul om si in acelasi timp si primul mort. Altii considera lupta
dintre Osiris, Isis si Horus, de o parte, si Seth, de alta parte, ca o reprezentare a vesnicei lupte
dintre Nil, impreuna cu tinuturile fertilizate de el, si desert.
Zeiţa egipteană Aset, pictură de pe un mormânt, cca. 1360 î.Hr.
Credințele timpurii se pot împărți în cinci grupuri distincte:
Eneada de la Heliopolis, a cărui zeu suprem era Atum - Ra
Ogdoada de la Hermopolis, unde zeul suprem era Ra
Triada Khnum-Satet-Anuket de la Elephantine, unde zeul suprem era Khnum
Triada Amon-Mut-Khonsu de la Teba, unde zeul suprem era Amon
Triada Ptah-Sekhmet-Nefertem de la Memphis, neobișnuită pentru că zeii nu erau înrudiți
înainte ca triada să fie formată; unde zeul suprem era Ptah
În întreaga istorie a Egiptului Antic, credințele dominante ale oamenilor s-au contopit, s-au
schimbat și s-au impus în funcție de puterea câștigată de liderii diferitelor grupuri. Acest proces a
continuat chiar și după sfârșitul civilizației egiptene antice. Ca un exemplu, în timpul Noului
Regat, zeii [[Ra (zeu egiptean)]Ra]] și Amon s-au unit într-o singură divinitate, Amon-Ra.
Această "contopire" într-o singură divinitate poartă numele de sincretism religios. Sincretismul
trebuie să fie deosebit de grupările simple de zei, numite uneori și "familii", ca în cazul
zeilor Amon, Mut și Khonsu (Teba), care nu s-au unit. Peste timp, zeitățile au luat parte în
multipe relații sincretice, de exemplu, Ra s-a unit cu Heru pentru a deveni Ra-Heruakhety. Cu
toate acestea, chiar dacă au luat parte la aceste relații sincretice divinitățile originale nu au fost
complet absorbite în divinitatea combinată, deși individualitatea celor care o formează a fost cu
mult redusă. Relațiile sincretice pot include și mai mult de doi zei. De
exemplu, Ptah, Sokar și Wesir au devenit Ptah-Sokar-Wesir. Zeițele au urmat un model
asemănător. De asemenea, important de știut este că uneori caracteristicile unei zeități sunt
asociate cu cele ale altei zeități, fără să aibă loc un sincretism. De exemplu, asocierea
zeiței Hethert cu Aset.
Un aspect interesant al mitologiei egiptene este că zeitățile joacă uneori roluri de-a dreptul
antagonice. Ca exemplu, leoaica Sekhmet a fost trimisă de Ra ca să îi devoreze pe oamenii care
s-au revoltat împotriva zeului, iar mai târziu a devenit o îndârjită protectoare a regatului și a
vieții. Chiar mai complexe sunt rolurile jucate de Seth. Dacă îl judecăm după o perspectivă
modernă, în special în legătură cu relațiile acestuia cu Wesir, Seth este o sursă a răului, un zeu
diabolic. Această părere este greșită deoarece Seth juca în același timp și rolul de însoțitor și
apărător al lui Ra împotriva lui Apep, șarpele gigantic din lumea subterană. Fără Seth, Ra, lipsit
de apărare, nu ar mai putea să își facă zilnicul drum în barca sa solară, deci lumea ar fi lipsită de
lumina soarelui
Creația lumii
Mitul genezei lumii are diferite variante în mitologia egipteană. Cea mai cunoscută din ele
provine din Heliopolis. Se spune că la începuturi exista doar o mare întunecată, trupul zeului Nu.
Nu făcea parte dintr-un grup de opt zei primordiali, numit Ogdoad. Din adâncul apelor a ieșit la
un moment dat un munte, iar în vârful lui a strălucit în întreaga lui splendoare Atum, zeul
soarelui, un alt membru al grupului Ogdoad și creatorul lumii. El scuipă și o creează pe Tefnut,
zeița umidității, apoi tușește aducîndu-l pe lume pe zeulShu , zeul aerului (Herodot spune că cei
doi s-au născut din sperma zeului). Shu este văzut de obicei ca un om, deși unii îi atribuie
înfățișare de leu. Tefnut are corp de om și cap de leoaică, sau este în întegime leoaică. Shu și
Tefnut devin amanți și în urma relației lor se nasc Geb, zeul pământului și Nut, zeița cerului. Geb
se așază pe sol, iar Nut se arcuiește deasupra lui, împingându-l la o parte pe bunicul lor, Nu.
Apoi, Atum creează toate celelalte forțe ale universului și îi poruncește lui Shu, să îi separe pe
Geb și Nut, așezându-se între ei. De aceea, de acum încolo cerul va fi separat de pământ de aer.
În multe reprezentări egiptene însă, Nut continuă să fie legată de Geb prin privirea ei și prin
vârful mâinilor și al picioarelor cu care unește estul de vest.
Alte versiuni ale mitului creației sunt mai puțin cunoscute. Una din ele spune că Atum s-a născut
dintr-o uriașă floare de lotus și avea înfățișarea unui prunc. Din gura lui au țâșnit zeii iar din
ochii lui oamenii. La Theba, zeul creator este Amon, un zeu al vântului, care suflă pe suprafața
oceanului primordial, Nu și scoate un strigăt de gâscă, pasăre inteligentă la egipteni, apoi ia
forma soarelui. La Memphis, zeul înțelepciunii, Ptah, făurește lumea. El aduce la viață fiecare
zeu și ființă rostindu-i numele.
Apariția omului
Se spune că zeul Khnum, o divinitate cu trup de om și cap de berbec, este responsabil pentru
apariția omului. Răbdător și priceput el îi modelează pe roata sa de olar, apoi le dă viață.
Conform mitologiei egiptene, oamenii sunt indispensabili zeilor care se hrănesc cu ofrande.
Desăvârșirea creației
După geneză urmează o perioadă de pace și înțelegere pentru zei. Atum (Ra) devine
conducătorul celorlalți zei. Zeul Nu, reușește să se împace cu ideea că nu mai stăpânește întregul
univers. El transformă ce a mai rămas din apele lui în fluviul Nil, indispensabil civilizației
egiptene, și în ploi binefăcătoare.
Lui Ra nu i-a plăcut ideea ca Nut și Geb s-ar putea căsători, chiar dacă era ceva permis atunci, și
i-a ordonat lui Shu să-i separe. Astfel între cer și pământ a intrat aerul. Dar la adopostul noptii
cei doi se apropiau, organelelor lor genitale atingandu-se. Nut își păstrează poziția arcuită
deasupra lui Geb, însă în timpul nopții ea se apleacă puțin asupra fratelui ei astfel încât să se
poată atinge unul pe celălalt. Atum nu observă acest lucru. Astfel, Nut rămâne însărcinată cu
cinci copii. Aflând despre acestea, Atum se înfurie și îi poruncește lui Nut să nu nască.
Decizia zeului a revoltat multe divinități. Nut a cerut ajutorul unui alt zeu, Thot, zeul
înțelepciunii si al Lunii. Thot stia ca Ra are control asupra a 360 de zile. El a jucat senet cuLuna.
Miza jocului era timpul. Thot a castigat partida si a primit 5 zile in stapanire. Aceste zile au fost
create de Thot și nu de Atum, deci puteau fi folosite așa cum voia zeul inteligenței. Nut poate să
nască fără să încalce porunca lui Atum. In acest timp Nut a putut naste cei cinci copii ai
sai:Osiris, Isis, Seth, Nepthis si Horus cel batran. Cele 5 zile erau considarate imprevizibile.
În prima zi ea l-a născut pe Osiris, moștenitorul tatălui său, Geb. Osiris a devenit primul faraon.
În a doua zi, s-a născut Horus cel Bătrân, zeul cu cap de șoim, divinitatea războiului. În a treia zi,
Nut vrea să se odihnească într-o oază, însă din ea țâșnește zeul Seth, zeu al fulgerelor, al
deșerturilor și al răzbunărilor. În a patra zi, zeița cerului a născut-o pe Isis, protectoarea culturii,
a căminului, a nașterii. În a cincea zi, este adusă pe lume zeița Nephtys, una din protectoarele
morților.
Regele și regina
Zeul Osiris, Muzeul Egiptean Cairo
Dintre cei cinci copii, patru se căsătoresc: Isis se căsătorește cu Osiris, iar Seth cu Nephthys. Se
spune că iubirea dintre Osiris și soția lui era imensă, cei doi fiind înlănțuiți în pântecele mamei,
înainte de a se naște. Într-o zi însă, Osiris o confundă pe Isis cu sora ei, Nephthys (cele două erau
gemene) și o lasă însărcinată. În urma acestei confuzii se naște zeul Anubis, cel cu cap de șacal.
Isis află peste puțin timp de acest accident, dar nu vrea să se răzbune, ci dimpotrivă îl adoptă pe
Anubis și îl crește ca pe propriul copil. Însă la rândul ei își dorește un copil de la Osiris, copil
care avea să moștenească tronul Egiptului.
Gelozia lui Seth
Seth află de relația dintre Nephthys și Osiris și devine gelos cu atât mai mult cu cât el domnea
peste deșerturi, în timp ce fratele său domina pământurile fertile de la Nil. De aceea el pune la
cale un plan pentru a se răzbuna. Seth pune să se construiască un minunat cufăr de lemn
parfumat, încrustat, pictat și înfrumusețat. În timpul unui banchet la care se adunaseră toți zeii,
Seth arată cufărul și anunță că îl va oferi celui care va atinge exact marginile cu capul și cu
picioarele. Toți zeii acceptă să încerce. După unele surse, cufărul era foarte mare, având în
lungime aproape cinci metri. Singurul care a încăput exact în cufăr era chiar Osiris (se spune că
însuși Seth a luat măsurile fratelui său în timp ce acesta dormea). Când Osiris s-a culcat în cufăr,
Seth l-a acoperit repede cu capacul. Complicii de complot au sosit imediat, au îndepărtat toți zeii,
au bătut cuie în cufăr, ca să nu poată fi deschis și l-au dus cu ei. O confuzie de nedescris
domnește printre zei. Geb se rănește și din picăturile sale de sânge se nasc pinul și rășina, Atum
plânge, iar din lacrimile lui apar albinele. Seth și acoliții lui au aruncat cufarul bine ferecat în
fluviu.
Tristețe
Isis și Nephtys pleacă în căutarea lui Osiris. Îl găsesc pe malul orașului Tyr. Acolo îl mumifică și
îl ascund in delta Nilului. Regele Seth, venit la vânătoare în delta Nilului, găsește trupul
lui Osiris, pe care îl taie în bucăți și îl aruncă în Nil. Când Isis și Nephtys văd asta, încep să il
jelească pe Osiris și lacrimile lor fac fluviul să se reverse. De atunci Revărsarea Nilului este ceva
obisnuit în fiecare an în Egipt. Cele două zeițe îl cheamă pe Anubis, zeul mumificării, cu cap de
șacal. Toți trei contribuie la refacerea și mumificarea lui Osiris. Apoi Isis îi dă viață soțului ei și
concep un fiu: Horus.
Prima mumificare
Zeiţa Isis împreună cu fiul ei,Horus.
Isis îl cheamă în ajutor pe Anubis, zeul cu cap negru (culoare ce simboliza renașterea în Egiptul
Antic). Cu răbdare acesta adună la un loc membrele, le freacă cu ulei, le înfășoară în bucăți de
pânză, confecționând prima mumie. Când își termină treaba, Osiris deschide ochii și începe din
nou să respire. Isis se transformă într-un erete și se așază pe trupul soțului ei. Astfel, cei doi au
conceput un copil, care va putea deveni rege ca tatăl său. Acest copil a fost Horus cel Tânăr.
Pentru a-și proteja iubitul, Isis ascunde cufărul devenit sarcofag, printre trestiile Nilului, unde
zeițele apelor îi erau prietene.
Seth, zeul răului
După ce a săvârșit această faptă, Seth a devenit cunoscut ca zeul egiptean al răului, dar a devenit
și un zeu al forței. Pe o piramidă stă scris că regele mort avea „forța lui Seth”. Seth a fost
zeul Egiptului Superior și tovarăș al lui Horus (fiul lui Osiris), zeul Egiptului Inferior. În
dinastiile a XIX-a și a XX-a (1567-1085 î.Hr.), Seth a fost principalul zeu și
patronul ramessizilor, de aici, numele regal Seti.
Între timp, deoarece Osiris dispăruse, Seth reclamă tronul în locul lui și îl și primește,
deoarece Atum avea o slăbiciune pentru acest zeu. Isis care se afla încă în căutarea cufărului nu
se poate opune acestui fapt. Se presupune că Seth a fost un rege rău și lacom. Într-o zi însă,
aflându-se la vânătoare, el descoperă printre trestii sarcofagul lui Osiris. Cuprins de furie, el
ciopârțește sicriul, scoate mumia, desface pânzele, face bucăți trupul și aruncă aceste bucăți în
cele patru colțuri ale fluviului. Aflând acestea, Isis pornește din nou în căutarea soțului ei,
trecând cu o barcă de-a lungul fluviului. Pe fiecare mal unde găsește o bucată din Osiris
construiește un templu în onoarea lui. În cele din urmă strânge toate bucățile, în afară de
organele genitale (în amintirea acestui lucru, multe mumii nu vor avea la rândul lor). Osiris este
din nou îmbălsămat și mumificat și devine regele lumii de dincolo. Se spune însă, că vocea lui
poate fi auzită uneori într-un loc aflat în apropierea Nilului, numit „Gura lui Osiris”.
Răzbunare
Detaliu din mormântul faraonului Horemheb,cu zeiiOsiris, Anubis și Horus.
Între timp, Horus ajunge la vârsta maturității și revendică tronul lui Seth. Atum este plictisit și
supărat de aceste certuri. Isis și zeița Neith îl susțin pe Horus, spunând că el este moștenitorul
legitim al lui Osiris. Deoarece lui Atum i se reproșează că nu ia nici o hotărâre, acesta se supărăr
atât de tare, încât refuză să își continue drumul zilnic pe cer. Văzând că vor rămâne fără lumina
solară, zeii încearcă să-l convingă să renunțe la această hotărâre, dar fără folos. Până la
urmă, Hathor, zeița bucuriei și a dragostei reușește să îl înveselească și să îl readucă la normal.
Isis pretinde din nou tronul pentru fiul său. Seth sugerează ca zeii să se întrunească pe o insulă și
să discute despre această problemă. Dar el spune ca zeiței Isis să i se interzică să vină pe insulă.
Dar Isis vine sub înfățișarea unei femei muritoare foarte frumoase, și îl atrage pe Seth la o
discuție, făcându-l să recunoască că este necinstit ca unui fiu legitim să i se refuze dreptul la tron.
După aceasta Isis își arată adevăratul chip spunându-i lui Seth că l-a prins în cursă.
Atum ezită din nou să aleagă un conducător. Seth propune o întrecere: el și Horus să stea sub apă
sub înfățișarea unorhipopotami, iar cel care stă mai mult să câștige întrecerea. Isis însă se teme
că Seth va trișa și fabrică un harpon pentru a-l amenința pe fratele ei. Înduioșată însă de gemetele
lui renunță să-l mai atace. Horus se înfurie și își ceartă mama. Dintr-un exces de furie chiar o
decapitează. Thot sosește însă imediat și pune pe umerii lui Isis un frumos cap de vacă, ceea ce îi
va servi uneori să apară astfel în alte legende. Epuizat, Horus adoarme. Seth îl caută, și găsindu-l
adormit îi smulge ochii care vor deveni doi lotuși. Orb, Horus se retrage în deșert. Zeiței Hathor i
se face milă de el și îl vindecă cu o picătură de lapte de gazelă. Horus își recapătă vederea.
Seth propune o nouă întrecere: cei doi să facă o cursă cu bărcile, însă bărcile lolr să fie de piatră.
Horus însă pregătește cu viclenie o barcă de lemn pe care o mânjește cu cretă ca să pară ca făcută
din piatră. Astfel, când începe cursa, barca lui Seth, fiind foarte grea, s-a scufundat, iar cea a lui
Horus a rămas la suprafață. Înfuriat, Seth se transformă în hipopotam, cu gând să răstoarne și
barca adverasrului său. Horus se apără cu harponul și îl ține la distanță pe Seth. Văzând că nu s-a
ajuns la vreo concluzie, Thot hotărăște atunci să ceară și opinia lui Osiris. Acesta cere să-l pună
pe Horus pe tronul Egiptului, în amintirea faptelor bune pe care el le-a făcut și pe care urmează
să le mai facă.
Decizia lui Atum
Atum consideră că el este cel mai în măsură să decidă cine va prelua tronul. El hotărăște să se
întâlnească pentru ultima oară cu toți ceilalți zei. Isis îl aduce pe Seth legat pentru a nu mai pune
la cale o lovitură murdară. Atum îl desemnează pe Horus regele Egiptului, după el urmând la
conducere un bărbat demn să-l succeadă, adică un faraon. Astfel toțifaraonii vor fi Horuși și vor
transmite zeilor rugămințile oamenilor. Conform mitologiei egiptene, dinastiile se întemeiau
atunci când un zeu îi făcea un copil unei regine. Cât despre Seth, el va sta de acum înainte lângă
zeul soarelui. Forța lui Seth îl va proteja pe Atum, zeul deșertului având sarcina de a sta în partea
din față a bărcii solare și de a-l ucide în fiecare noapte pe șarpele Apophis. Grație lui, soarele va
lumina în fiecare dimineață, iar noaptea va fi păzit de pericole.
Călătoria lui Atum și metamorfozele soarelui
În mitologia egipteană, soarele a căpătat un rol foarte important și de aceea, s-au dezvoltat și o
mulțime de mituri legate de acesta. Se spune că zeul soarelui, Atum, călătorește tot timpul zilei
într-o barcă, traversând cerul de la est la vest până la așa-numita „poartă a serii”, aflată în
apropierea gurii zeiței cerului, Nut. Acolo îl așteaptă o nouă ambarcațiune, cu ajutorul căreia va
putea trece pe Nilul subteran, un fluviu de nisip, lipsit de apă, aflat într-o regiune umbroasă.
Atum călătorește prin lumea subterană împreună cu Seth, care stă în fața lui, Uadjet zeița-
cobră, Ochiul lui Ra, zeița adevărului, Maat și o sumedenie de mici genii bine înarmate. De
asemenea, li se pot alătura și sufletele unor morți care vor să iasă dimineața la suprafață, să-și
revadă locurile natale, dar aceasta putându-se face numai cu o autorizație scrisă de zeul Thot. Tot
morții au rolul de a trage barca zeului pe fluviu, uneori această sarcină fiind atribuită stelelor.
Atum are de traversat douăsprezece peșteri, apărate de douăsprezece porți, timp de douăsprezece
ore. La prima poartă, barca este întâmpinată de o zeiță. În acest timp, Atum denumește toate
divinitățile și toate ființele care se află pe mal, paralizându-le astfel cu cuvântul său și
împiedicându-le să-i facă vreun rău.
Zeitate egipteană cu înfăţişare de iepure, luptându-se cu șarpeleApophis; Luxor, Egipt
În timpul fiecărei călătorii nocturne, barca lui Atum este atacată de un șarpe gigantic, Apophis,
care este de fiecare dată răpus de zeul Sethsau Bastet și de geniile aflate sub comanda lui. În cea
de-a cincea oră, Atum și însoțitorii lui ajung în peștera lui Osiris, stăpânul lumii morților. În ce-a
de-a douăsprezecea oră Atum se metamorfozează în scarabeu și își schimbă numele în Khepri.
Aceasta este ipostaza răsăritului pe care o are soarele, la fel cum Atum, zeul cu cap de berbec,
este ipostaza apusului. Mai mult, numele Khepri înseamnă „a deveni”. Acum, Apophis încearcă
din nou să atace barca, Seth luptându-se cu el încă o dată, și pentru ultima oară înaintea
răsăritului. Kephri trece peste vârfurile picioarelor zeiței Nut și se arată în est. Însoțitorii lui nu îl
părăsesc, deoarece mai există încă multe pericole pentru soare: furtuni, ploi și Apophis, care la
prânz vine să bea apă din fluviul celest. Spre amiază, Khepri se metamorfozează în Ra, zeul cu
trup de om și cap deșoim, personificarea soarelui la zenit. Seara, Ra redevine Atum. Astfel,
drumul soarelui în mitologia egipteană presupune o permanentă metamorfoză Atum – Khepri –
Ra.
Alți zei din mitologia egipteană
Alături de zeii pe care se bazează mitologia egipteană și care fac parte din eneadă (gruparea celor
9 zei importanți), există alte divinități auxiliare - Anubis (zeu funerar și îmbălsămător), Nehbet
(ocrotitoarea nașterilor), Min (zeu falic fecundator), Thot (zeul înțelepciunii), Min (zeița
justiției). În altă categorie intră zeii menținerii existenței cosmice - Hathor (mama universală),
Hnum (creatorul de viață și dătătorul apelor din Nil), Neith (zeiță solară și războinică), Ptah
(inima și limba lui Ra, adică ideea și verbul).
Ramurile panteonului coboară la zei secundari ca Bes (patronul familiei și al veseliei), Bastet
(pisica sfântă protejând graviditatea femeiască).
Devenit important mai târziu, Aton fusese o veche divinitate personificând discul solar; apoi,
contopindu-se cu Ra, ajunge obiectul reformei religioase efectuate în sec. XIV-lea de Akhenaton
(Amenophis al IV -lea, soțul celebrei regine Nefertiti), în încercarea sa de realizare a
monoteismului, dezmembrat, însă după moartea faraonului reformator.
Viaţa de apoi în Egiptul antic
Viata de dupa moarte
Dupa parerea lui Herodot , egiptenii ar fi fost primii oameni care au vorbit despre nemurirea
sufletului. Dar, chiar daca nu se poate acorda o valoare absoluta unei astfel de afirmatii, este
sigur ca egiptenii au avut o credinta neobisnuit de puternica in nemurirea sufletului, aceasta
credinta constituind una dintre caracteristicile esentiale ale vietii si religiei lor. Sapaturile
arheologice facute in Egipt au dat la iveala urmele unui intens cult al mortilor inca din epoca
preistorica, iar documentele scrise si cele nescrise de mai tirziu dovedesc ca pentru egipteni
cultul soarelui si cultul mortilor formau preocuparile de capetenie ale vietii lor.
Este foarte probabil ca la inceputurile civilizatiei egiptene sa fi existat o conceptie destul de
grosolana despre viata viitoare. Descoperirile arheologice au aratat cum in epoca preistorica
egiptenii isi ingropau mortii culcati pe o parte, in pozitia numita "chircita" si avand in preajma
lor unelte de lucru si provizii de mancare si bautura. "Locul de veci" al mortilor trebuie sa fi fost
deci la egipteni in acea vreme mormantul insusi. Acolo i se aducea mortului hrana. Acolo, la
mormant, se desfasura cultul datorat mortilor de catre cei vii. Pe timpul dinastiei a IV-a apare
insa credinta ca sufletul mortului poate pleca din mormant pe un timp mai mult sau mai putin
lung sau ca isi poate alege alta locuinta mai placuta. Tot acum s-a putut forma si credintadespre o
lume indepartata a mortilor, in care se ajunge pe un drum greu, plin de peripetii si primejdii.
Pentru a sfatui si calauzi sufletul in timpul acestei calatorii postume, s-au compus acele Carti ale
mortilor, adevarate ghiduri ale lumii de dincolo. In aceste carti sufletul mortului gasea indicii
despre tot ce trebuia sa faca si sa spuna pentru a izbuti sa ajunga in fericita lume a mortilor. Ceva
mai mult, pretiosul ghid cuprindea si planuri amanuntite ale locurilor mai incurcate din lumea
subterana, ca si portretele personajelor de seama, bune sau rele, pe care mortul trebuia sa le
cheme in ajutor sau sa se fereasca de ele.
Dar unde era pentru egipteni acea fericita sau poate nefericita lume a mortilor este greu de
precizat. Nu fiindca n-ar fi indicatii in textele egiptene, ci fiindca aceste indicatii se deosebesc
foarte mult unele de altele. Aceasta probabil pentru ca in epoca preistorica a Egiptului au fost
mai multe doctrine locale cu privire la destinul sufletului; doctrine care apoi, chiar in Textele din
piramide si in Cartea mortilor, apar revizuite si sintetizate.
Izvoarele provenite din diferitele centre principale ale Egiptului relateaza felurite variante ale
temei eshatologice, in functie de caracterul special al zeitatii locale. Astfel, la Memfis se credea
ca sufletele mortilor merg intr-un loc trist, spre apus, in desertul Libiei, unde isi avea resedinta
Sokoris, zeul funerar al Memfisului. La Heliopolis se credea ca sufletele calatoresc fericite,
impreuna cu zeul Ra, pe barca acestuia, care noaptea trecea printr-un loc intunecos numit Duat,
situat undeva, afara din Egipt, spre apus. Pentru locuitorii din Abydos, intrarea in lumea cealalta
era situata la apus de acel oras, acolo unde barca soarelui se strecura in fiecare seara in imparatia
mortilor printr-o crapatura a muntelui.
Cea mai raspandita versiune eshatologica si care a predominat in tot Egiptul a fost desigur cea
osiriana. Potrivit legendei osiriene, zeul civilizator Osiris a fost omorat de fratele sau Seth si apoi
a fost inviat prin procedee magice de catre Isis, Nephtys, Anubis etc. Aceste procedee magice nu
erau insa decat vechile rituri egiptene ale mumificarii, carora mitul osirian a venit sa le dea un
anumit sens, o anumita explicatie: aceea ca riturile inmormantarii transforma pe mort intr-un
Osiris si-l fac sa invie si sa traiasca viata vesnica si fericita a zeului, putand chiar sa poarte
numele de Osiris pe langa numele sau. Calatoria sufletului dupa moarte avea ca tinta imparatia
lui Osiris, campiile lui Iaru unde sufletele duceau o viata fericita, servind pe Osiris asa cum au
servit pe faraon, dar in conditii mult mai favorabile, deoarece fertilitatea campiilor lui Iaru era
mult mai mare decat aceea a regiunii Nilului.
Raiul egiptenilor antici era deci conceput ca o foarte frumoasa vale a Nilului, cu canale de
irigatie, cu inundatii fertilizatoare, cu recolte foarte imbelsugate si chiar cu posibilitatea pentru
suflete de a pune pe altii sa lucreze in locul lor, asa cum lucrau in Egipt sclavii. Este vorba de
"Raspunzatori" (usabtu), statuete de pamant smaltuite, care se puneau de catre rude in mormant
si aveau rolul sa raspunda prezent in momentul cand mortul, pus la munci grele de noul sau
stapan, Osiris, va avea nevoie sa fie inlocuit de cineva.
Judecata lui Osiris. Egiptenii concepeau in general viata viitoare ca un fel de paradis terestru.
Totusi, inca din timpuri foarte vechi apare in eshatologia lor si ideea morala. Caracterul moral al
eshatologiei egiptene apare lamurit in asa-numita Judecata a lui Osiris.
In capitolul 125 al Cartii mortilor este prezentat un tribunal, in fata caruia mortul trebuie sa se
infatiseze pentru a-si sustine cauza, marturisindu-si curatia morala. Imaginile cuprinse in acest
capitol arata pe Osiris asezat pe un tron maret si prezidand ceremonia. El este asistat de 42 de
judecatori, numar care ar corespunde celor 42 de nome ale Egiptului. Mortul este condus de zeul
Horus in marea sala a judecatii. De fata este si Anubis. Impreuna fac cantarirea sufletului
mortului pe o balanta. Pe un taler al balantei este asezata inima mortului, iar pe celalalt o pana,
simbol al zeitei adevarului, Maat. Deoparte sta un animal hidos, jumatate crocodil, jumatate
hipopotam, numit Oms, un fel de Cerber. Acesta asteapta rezultatul cantaririi inimii, pentru ca, in
cazul ca balanta nu ramane fixa si se inclina intr-o parte, sa devoreze imediat inima mortului.
Mortul nu ramane pasiv fata de cele ce se intampla cu sine, ci se agita, se apara, isi sustine
nevinovatia printr-o ,,marturisire negativa", in care arata faptele rele pe care ar fi putut sa le faca
dar nu le-a facut. Adresandu-se lui Osiris, il saluta ca pe un zeu al dreptatii, asigurindu-l ca n-a
facut nici o fapta rea, nu si-a omorat rudele, n-a mintit, n-a tradat, n-a parit, n-a barfit, n-a facut
pe nimeni sa sufere de foame, n-a facut pe nimeni sa verse lacrimi, n-a comis adulter, n-a
micsorat banita de grau, n-a falsificat masura cotului, n-a apasat pe varga de fier a balantei si asa
mai departe, sfarsind prin a repeta: "Sunt curat, sunt curat, sunt curat, sunt curat !" Adresandu-se
apoi judecatorilor, le cere sa aduca in fata zeului marturie favorabila, sa nu spuna nimic rau
despre el, pentru ca a dat paine celui infometat, apa celui caruia ii era sete, vesminte celui care
era gol etc. In urma acestei duble recomandari, zeul Toth, scribul zeilor, care statuse cu condeiul
in mana si asteptase cantarirea, isi face raportul catre Osiris spunand: "Cutare a fost cantarit pe
balanta, nu i s-a gasit nici o vina, inima sa e dreapta, mainile sale sunt curate, trupul sau este
lipsit de orice rau; acul balantei este la mijloc, nici un pic de o parte sau de alta". Atunci
judecatorul suprem pronunta hotararea, dandu-se voie mortului sa mearga unde vrea in lumea
spiritelor si a zeilor, fara sa fie oprit de pazitorii portilor raiului (Amenti). Imperiul lui Osiris ii
este deschis.
Ideea de sanctiune nu apare destul de limpede in eshatologia egipteana. Totusi, in textele de
origine tebana se intalneste ideea de un loc lugubru, cu suferinte atroce, iar din alte texte s-ar
parea oaacei care ieseau rau la judecata lui Osiris erau devorati indata de judecatori sau de
animalul hidos de care am amintit, se intorceau pe pamant la o viata mizerabila sau se intrupau in
animale necurate.
Noţiunea de suflet şi trup în Egiptul antic
Gandirea religioasa egipteana nu s-a preocupat in mod deosebit deoriginea omului. Unele mituri
il prezinta pe zeul soarelui, Ra ca fiind creator al omului, deoarece el este considerat creator
pentru tot ceea ce exista. In teologia memfitica, creatorul omului este Ptah si apoi Khunm, acesta
din urma fiind creatorul doar al individului ce se naste, nu al rasei umane. Impreuna cu Heket,
zeita nasterilor, Khnum ajuta sa se nasca copilul din pantecele mamei.
In evaluarea naturii umane, nu exista o distinctie clara intre parte spirituala si cea materiala a
omului; prin urmare centrul personalitatii sale nu se gaseste nici in suflet si nici in trup. Fiinta
umana este o sinteza a mai multor potente spirituale carora omul le este dator cu viata dupa
moarte. Aceste potente au semnificatia unor dimensiuni alefiintei umane care depind insa de
integritatea trupeasca a omului. De aici vine si ideea imbalsamarii cadavrelor si punerea in
mormant a unor obiecte folositoare trupului. In ceea ce priveste sufletul, egiptenii credeau despre
acesta ca salasluieste in trup si ca este o entitate invizibila dar concreta in timpul vietii de pe
pamant. Aceasta entitate avea numele de ba, dar ea nu seminifica viata. Pentru viata egiptenii
intrebuintau un alt cuvant: ankh. Nu avem detalii despre natura lui ba, dar stim ca aceasta
parasea trupul o data cu moartea individului. Egiptenii vorbesc si despre Ka, care reprezinta o
entitate invizibila, practic o dublura a lui ba. Ka insoteste in viata omul, ca un fel de pazitor, de
inger si intra in trup la moarte.
Este imposibil sa spunem in mod exact care a fost elementul preponderent in conceptia egipteana
despre om. Acest lucru este posibil din cauza lipsei unei prezentari unitare a conceptiei religioase
egiptene; insa nu putem nega ca aceasta religie a constituit de-a lungul timpului o adevarata forta
a unei traditii si civilizatii care rezista peste veacuri.
Este incontestabil ca pentru egipteni ceva din fiinta omului continua sa existe si dupa moarte.
Altfel n-am mai intelege nimic din giganticele piramide si din faimoasele mumii egiptene. Dar
cum isi reprezentau egiptenii sufletul ? Lucrul acesta este aproape imposibil de spus. Din
cercetarile care s-au facut ar reiesi ca, pentru egipteni, sufletul n-ar fi avut unitatea si
personalitatea pe care noi obisnuim sa le atribuim sufletului nemuritor. Pentru ei sufletul ar fi
fost scindat, specificat intr-o serie de suflete, care n-ar fi fost altceva decat diferite aspecte sau
subdiviziuni ale activitatii spirituale.
Ba ar fi fost sufletul propriu-zis, care in timpul vietii anima trupul iar dupa moarte trece intr-o
alta viata. Era reprezentat printr-un cocor, caruia mai tarziu i s-a dat un cap de om. Reprezentarea
sufletului sub forma de pasare ar putea fi un indiciu asupra destinului acestuia. Sufletul urma sa-
si ia zborul dupa moartea trupului si sa traiasca sus in cer printre zei. Sufletul putea sa ia si forma
unei lacuste, care dupa conceptia egiptenilor era tot o pasare.
Asupra cuvantului ka s-au produs cele mai multe discutii intre cercetatori si nu putem spune ca
lucrurile s-au lamurit depun. Probabil cea mai indreptatita parere este aceea care considera pe ka
drept un principiu vital strans legat de corp, care nu-si ia zborul dupa moarte, ca ba, ci coboara in
mormant, pastrandu-se atat cat se pastreaza trupul. Este conceptia primitiva egipteana despre
suflet, anterioara conceptiei superioare reprezentate prin ba. Din credinta ca soarta sufletului, a
Top Related