Anna Andreevna Ahmatova-Gorenko (rusă Анна Андреевна Ахматова-Горенко), n. 23 iunie, stil vechi, 11 iunie, 1889, laBolşoi Fontan, lângă Odessa - 5 martie 1966, la Domodedovo, lângă Moscova, a fost o poetă rusă.

Anna Ahmatova şi-a început activitatea în 1912, fiind considerată una din persoanele cele mai reprezentative ale curentului literar denumită "Acmeism". După Revoluţia Socialistă din Rusia, publicarea lucrărilor Annei Ahmatova a fost interzisă. În perioada celui de al doilea război mondial şi-a reluat activitatea dar în 1946 a fost din nou criticată de organele partidului comunist şi împiedicată să-şi publice lucrările. După moartea lui Stalin, în 1956 a fost reabilitată şi Anna Ahmatova a redevenit una din persoanele cele mai importante din lumea literată a Uniunii Sovietice.

În 1964 i s-a decernat premiul internaţional de poezie Aetna-Taormina, iar în 1965 i se decernează titlul de doctor honoris causa de către Universitatea Oxford din Regatul Unit.

În 1964, la vârsta de 74 de ani, Anna Ahmatova a fost aleasă preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Uniunea Sovietică.

Anna Ahmatova a murit în 1966.

Tinereţea

Anna Gorenko s-a născut la 23 iunie (11 iunie stil vechi) 1889 la Bolşoi Fontan, lângă Odessa. Tatăl ei, Andrei Antonovici Gorenko, era inginer mecanic în flota Mării Negre. După un an, familia se mută la Ţarskoe Selo, unde viitoarea poetă îşi va petrece copilăria până în 1905. Ambianţa locului se va reflecta în lirica ei de mai târziu. În autobiografia sa, poeta nota:

Se pare că tinereţea ei nu a fost foarte fericită. Andrei Gorenko şi-a abandonat familia în 1895, când poeta avea 6 ani. Primele versuri le-a scris la vârsta de 11 ani, inspirate de scriitorii ei preferaţi la acea vârstă, Jean Racine, Aleksandr Puşkin şi Evgeni Baratînski. Cu acest prilej şi-a luat pseudonimul Ahmatova, pentru a-l îmbuna pe tatăl ei, care considera că o „poetă decadentă” ar putea constitui o dezonoare pentru familie. Numele era cel al unei străbunici a poetei, Praskova Fedoseevna Ahmatova, decedată în 1837. După tată, Praskova Ahmatova se trăgea dintr-o veche familie nobilă, care îşi putea trasa ascendenţa până în secolul al XVI-lea, iar după mamă se trăgea din familia de cneji tătari Ceagadaev.[2].

Anna Ahmatova şi-a făcut studiile la gimnaziul Marinski din Ţarskoe Selo şi apoi la Institutul Smolnîi din Sankt Petersburg. Vacanţele şi le petrecea pe malul Mării Negre, la Eupatoria, în apropiere de Sevastopol. În adolescenţă, Anna Ahmatova era o cititoare pasionată, cu predilecţie pentru scriitorii clasici ruşi, Aleksandr Puşkin, Mihail Lermontov, Gavrila Derjavin, Nicolai Nekrasov, Ivan Turgheniev, Fiodor Dostoievski, Lev Tolstoi, din lucrările acestuia din urmă având o preferinţă pentru Anna Karenina. În 1906 ea s-a transferat la Gimnaziul Fundukleevskaya din Kiev şi apoi, în 1908, s-a înscris la Facultatea de Drept din acelaşi oraş, urmând cursurile speciale pentru femei ale facultăţii până în 1910. S-a transferat apoi la Sankt Petersburg pentru a urma cursurile de istorie a literaturii ale lui N. P. Raev.[3][4]

Primele succese literare

La 25 aprilie 1910 se căsătoreşte cu poetul Nikolai Gumiliov, pe care îl cunoştea încă din 1903, şi pleacă la Paris în călătorie de nuntă. Dar după scurt timp, soţul ei pleacă să vâneze lei în Africa, iar Anna se întoarce în Rusia.[3] Cei doi soţi vor continua să se revadă din când în când, în perioadele dintre absenţele soţului ei. În 1912 ea pleacă din nou în călătorie cu Nikolai, vizitează nordul Italiei şi, după aceea, stă pentru o anumită vreme la Paris, unde îl cunoaşte pe pictorul Amedeo Modigliani, care a desenat şase portrete ale Annei Ahmatova.[3]

În 1912 publică prima plachetă de versuri Вечер (Seara), cu o prefaţă scrisă de poetul Mihail Kuzmin.[4][5] Soţul ei, Nikolai Gumiliov, nu îi lua versurile în serios şi se pare că a fost foarte şocat când o personalitate ca Aleksandr Blok i-a afirmat cu tărie că versurile Annei Ahmatova erau mult mai bune decât ale sale. Tot în 1912, la 1 octombrie, dă naştere unicului ei fiu, viitorul istoric Lev Gumiliov.

Comentând volumul Seara, poetul Georgi Ciulkov considera că în versurile ei înţelepciunea şi chiar sentimentele sunt pătrunse de o letală ironie, ceea ce o îndreptăţea pe Anna Ahmatova să se considere o urmaşă a lui Innokenti Annenski. Anna Ahmatova însăşi recunoştea ce revelaţie fuseseră pentru ea versurile lui Innokenti Annenski, care îi arătaseră drumul spre o „nouă armonie”.[4] Linia succesiunii ei poetice este confirmată de poemul „Учитель” („Învăţătorul”) din 1945 şi din afirmaţiile din memoriile sale:

În mai 1914, cu puţin înainte de începerea Primului Război Mondial, a ieşit de sub tipar următorul volum de poezii, Чётки (Mătănii). Tipărit iniţiat cu un tiraj de 1000 exemplare, volumul a fost retipărit în opt ediţii

până în 1923. Anna Ahmatova spera că anul 1914 va reprezenta un moment de răscruce în destinul Rusiei, începutul necalendaristic al secolului XX.

În versurile celor două culegeri, contemporanii au intuit, în mod greşit, note autobiografice, care le-ar fi permis să vadă în ele fie un „jurnal liric”, fie un „roman liric”. În comparaţie cu primul volum, în Mătănii se accentuează detalierea prelucrării formelor, se adânceşte abilitatea nu numai de a suferi sau de a avea compasiune pentru sufletul „obiectelor neînsufleţite”, dar şi aceea de a-şi însuşi „neliniştile lumii”. Noua culegere demonstra că Anna Ahmatova nu mergea pe linia lărgirii tematicii abordate, că forţa ei consta în înţelegerea nuanţelor şi a motivărilor psihologice. Această calitate a poeziei ei s-a amplificat în cursul anilor. Înclinaţia Ahmatovei pentru rigurozitatea formelor, pentru restrângerea naraţiunii au fost observate de unul dintre primii ei critici, Nikolai Nedobrovo. În 1915, el scria despre autoarea volumelor Seara şi Mătănii:

Ahmatova a apreciat foarte mult aceste observaţii, în care ea avea să vadă ulterior o prevestire a rolul ei viitor: al femeii care, după ce scrisese îndeosebi poezii despre nefericirile iubirii, avea să vorbească cu mândrie unui popor de peste o sută de milioane de oameni despre “anii satanici” ai terorii staliniste.

După volumul Mătănii, Ahmatova ajunsese celebră. Cei mai entuziaşti admiratori ai ei au fost poeţi care tocmai îşi făceau debutul literar, cum erau Marina Ţvetaeva şi Boris Pasternak. Mai rezervaţi, însă, de asemenea, exprimându-şi aprobarea pentru Ahmatova, au fost Aleksandr Blok şi Valeri Briusov. În aceşti ani, Ahmatova ajunsese să fie privită ca fiind modelul favorit pentru mulţi artişti. Pas cu pas, imaginea ei se transformă într-un simbol inalienabil al poeziei din Sankt Petersburg în perioada acmeismului.[4]

La 28 iulie 1914 a început Primul Război Mondial şi o succesiune de evenimente care au afectat profund viaţa Annei Ahmatova. Nikolai Gumiliov s-a înrolat într-o unitate de cavalerie de elită . Pentru curajul său în luptă, el a fost decorat de două ori cu Ordinul Sfântului Gheorghe. Relaţiile dintre Anna Ahmatova şi soţul ei se răciseră şi fiecare dintre ei începuse să urmeze un drum diferit. Despărţirea a avut loc fără tensiuni şi cei doi au rămas în relaţii bune. După plecarea lui Nikolai Gumiliov

pe front, Аhmatova a petrecut mai multă vreme în Gubernia Tver, la moşia familiei Gumiliov din satul Slepniovo (Гумилевых Слепнёво). Aici a fost puternic impresionată de caracterul specific rusesc al locurilor, care, după ea, le punea o pecete pravoslavnică. În plus, trăind mai mult în oraşe, nu făcuse până atunci cunoştinţă cu pădurile, cu ieşirile în aer liber. Totuşi, ea nu se simţea acasă la Slepniovo, localitate pe care o numeşte în amintirile ei, cu oarecare afecţiune, „această vechitură plicticoasă”. La Slepniovo, Ahmatova a scris cea mai mare parte a versurilor care au fost incluse în următorul ei volum.

În anii Primului Război Mondial, Anna Ahmatova nu şi-a unit glasul cu cel al poeţilor care încercau să se desprindă de patosul patriotic oficial, însă a reacţionat mai mult la tragedia vremurilor de război, de exemplu în poeziile „Июль 1914” („Iulie 1914”), „Молитва” („Rugăciune”), „Памяти 19 июля 1914” („În amintirea zilei de 19 iulie 1914”). Încă din iulie 1914, când

abia se declarase Primul Război Mondial, ea avea o presimţire că vor urma timpuri foarte grele.

Сроки страшные близятся. Скоро

Станет тесно от свежих могил.

Ждите глада, и труса, и мора,

И затменья небесных светил.

Se apropie un soroc teribil. În curândSe vor ridica morţii din mormintele

lor reci.Aşteptaţi-vă la pârjol şi la înfricoşare

şi la boli,Şi la întunecarea luminii cereşti.

Июль 1914 Iulie 1914

Totuşi, cu toate aceste presimţiri ale unor vremuri grele care aveau să vină, ea nu era

deznădăjduită, ci spera într-o minune care să salveze Rusia.

Так молюсь за Твоей литургиейПосле стольких томительных

дней,Чтобы туча над темной

РоссиейСтала облаком в славе лучей.

Astfel mă rog în timpul liturghiei Tale

Ca după zile de agonie greaNorii de furtună care întunecă

RusiaSe fie risipiţi de razele din slavă.

Молитва (1915) Rugăciune (1915)

În septembrie 1917 publică volumul Белая стая (Stolul alb). Volumul nu a avut acelaşi succes răsunător ca cele precedente. Stolul alb începea cu poezia „Думали, нищие мы…” („Am crezut, săraca de mine…”)

compusă în 1915, în perioada primelor bătălii şi a primelor pierderi de vieţi omeneşti din perioada războiului. Încleştările lipsite de succes de pe front au dat naştere în sufletul eroinei nu la disperare, ci la o resemnare. Ca epigraf al volumului, Ahmatova a utilizat versul din poezia Mилая a lui Innokenti Annenski - „Горю и ночью дорога светла” („Durerea care mă arde, îmi luminează drumul şi în bezna nopţii”). Noul volum o prezenta pe Anna Ahmatova într-o lumină diferită. Viziunea este mai esoterică. Multe din poeziile din Stolul alb erau adresate direct unor cunoscuţi: 17 poezii i-au fost dedicate iubitului ei din acea perioadă, Boris Antrep, un artist plastic, care era şi el ofiţer în armată, sau luiNicolai Nedobrovo (sub iniţialele N.V.N). Dar iubirea nu mai este o temă separată, ea devine inseparabilă de suferinţele pământeşti, iar unele din versuri conţin imagini de o religiozitate înălţătoare. Însă noile intonaţii de solemnitate tristă, tonul de rugăciune, exprimând o percepere extrem de personală, au distrus imaginea stereotipă a poeziei Annei Ahmatova, pe care şi-o formaseră cititorii versurilor ei anterioare. Aceste modificări au fost percepute de Osip Mandelştam, care observa:

Volumul Stolul alb prezintă începutul transformării ei din femeia nefericită în iubire în femeia cuprinsă de sentimente mistice. Este calea pe care Anna Ahmatova o va urma în continuare, cale străjuită de pierderea multor persoane şi de numeroase încercări personale, cale în care a asistat la moartea vechii Rusii, dar care, cu toate suferinţele, i-a rezervat o soartă mai blândă decât cea a multor contemporani.

Discuţii despre emigrare

Începând de la jumătatea anului 1916, situaţia în Rusia se înrăutăţise sensibil. Începutul Revoluţiei Ruse în februarie 1917 şi abdicarea ţarului Nicolae II au constituit pentru mulţi intelectuali ruşi un semnal de alarmă şi unii dintre ei, care considerau că situaţia nu mai avea nici o ieşire, au început să părăsească ţara. După Revoluţia Socialistă din Octombrie, în 1918, a început o emigraţie masivă, care a continuat mulţi ani după aceea. Situaţia era însă confuză şi existau persoane care, deşi plecate în occident, s-au întors în Rusia.

În situaţia tensionată creată de revoluţie, au apărut inevitabil discuţii între cei care vedeau în emigrare unica soluţie pentru supravieţuire şi cei care considerau că emigrarea era o laşitate, o părăsire a patriei tocmai în momentele în care Rusia avea nevoie de toţi oamenii de nădejde pentru a fi salvată. Anna Ahmatova a fost şi ea prinsă în această controversă. Cele mai aprinse discuţii le-a avut cu Boris Antrep, care căutase să-i

arate gravitatea situaţiei şi, în acelaşi timp, să o informeze despre decizia sa de a pleca în Anglia[3] scriindu-i

De la Slepniovo ea a respins propunerile lui Antrep, considerând că aceste cuvinte erau nedemne şi lăsându-l să înţeleagă că nu avea nici cea mai

îndepărtată intenţie de a emigra:

Но равнодушно и спокойноРуками я замкнула слух,

Чтоб этой речью недостойной

Не осквернился скорбный дух.

Dar indiferentă şi tăcutăÎmi frâng mâinile când le

audDe teamă ca aceste cuvinte

nedemneSă-mi profaneze sufletul

îndurerat.

Когда в тоске самоубийства…(1917)

Când m-am sinucis din plictiseală”.(1917)

Boris Antrep a emigrat în Anglia în 1917. El a avut ulterior prilejul de a constata că avusese dreptate să considere că rămânerea Ahmatovei în Rusia bolşevică era mult mai mult decât o imprudenţă. Mai târziu, el a reprezentat-o în mozaicul galeriei naţionale din Londra, iar desenele sale, în care poeta era zugrăvită ca Sfânta Ana, au fost donate catedralei lui Christos Împărat în oraşul irlandez Mullingar. După Boris Antrep au plecat din Rusia, una după alta, persoane care erau apropiate de Ahmatova, printre care А. Liurie şi prietena ei din copilărie, O. Glebova-Sudeikina. Ahmatova s-a hotărât însă să rămână în acea Rusie „oarbă şi păcătoasă”. Sentimentul de legătură cu pământul rusesc, responsabilitatea faţă de Rusia şi faţă de limba rusă reveneau frecvent în dialogul ei cu „cei care şi-au părăsit ţara”. Spre emigranţi Ahmatova se întorcea supărată:

Justificările emigranţilor faţă de Ahmatova au continuat mulţi ani: Roman Gul în volumul Я унес Россию („Eu m-am dezbărat de Rusia”) polemiza cu Ahmatova. La părerile lui Gul s-au raliat printre alţii Georgi Adamovici şi V. Frank.

Persoanele apropiate Annei Ahmatova care rămăseseră în Rusia au ajuns practic toate pe lista jertfelor terorii regimului comunist. Singurul ei fiu, Lev Gumiliov, a fost arestat de trei ori. Au fost condamnaţi fără nicio vină, pierduţi în arhipelagul Gulag, Osip Mandelştam, Boris Pilniak profesorul de filologie Grigori Gukovski, Vladimir Nabrut, Nikolai Punin. În notele ei, publicate abia în 1962, Anna

Ahmatova scria: „Soarta a distrus o întreagă generaţie”. Blok, Gumiliov, Hlebnikov au murit aproape simultan.[4]Aleksei Remizov, Marina Ţvetaeva, Vladislav Hodasevici au plecat peste hotare, de asemenea, Feodor Şaliapin, Мihail Cehov, Igor Stravinski, Serghei Prokofiev, jumătate din balet. Prokofiev şi Ţvetaeva s-au întors din exil în Uniunea Sovietică, dar dacă Prokofiev nu a suferit repercusiuni, Marina Ţvetaeva a fost găsită spânzurată în apartamentul ei, imediat după ce fusese vizitată de un grup de ofiţeri ai NKVD.

Sentimentele Annei Ahmatova cu privire la plecarea din Rusia sunt exprimate în poezia „Soţia lui Lot”, o referire la personajul biblic îndemnat de Dumnezeu să părăsească oraşul Sodoma, înainte de distrugerea acestuia drept pedeapsă pentru fărădelegile locuitorilor, analogia cu Rusia fiind evidentă. Dar soţia lui Lot nu reuşeşte să se desprindă de locul

natal.

Но громко жене говорила тревога:

Не поздно, ты можешь еще посмотреть

На красные башни родного Содома,

На площадь, где пела, на двор, где пряла,

На окна пустые высокого дома,Где милому мужу детей родила.

Dar o voce îi repeta soţiei lui, fără încetare:

Nu-i încă prea târziu, mai e timp să priveştiLa Sodoma, oraşul tău natal, la turnurile şi

apele sale,La piaţa în care cântai, la curtea în care

torceaiLa casa ale cărei ferestre sunt goale acumUnde ai dat naştere la două fete bărbatului

iubit

Лотова жена (1924) Soţia lui Lot(1924)

Soţia lui Lot nu poate rezista dorinţei şi se întoarce pentru a arunca o ultimă privire spre oraşul

pe care îl iubise, iar această privire îi este fatală. Ea se transformă într-o stană de sare. Poezia

Ahmatovei nu o condamnă pentru că nu a urmat ordinele pe care îngerul lui Dumnezeu i le

transmisese, ci se încheie plină de înţelegere.

Лишь сердце мое никогда не забудет

Отдавшую жизнь за единственный взгляд.

Şi totuşi, în inima mea, sunt sigură, că nu o voi uita nicicând

Pe cea care şi-a dat viaţa numai pentru o singură privire.

Versurile arată că Ahmatova era conştientă de unele dintre pericolele care o aşteptau rămânând în Rusia. Dar cu toată acestea, dragostea ei pentru locurile în care trăise până atunci, era mai puternică. Cu toate necazurile, în viziunea ei era mai important să rămână credincioasă

acestor locuri, chiar dacă, asemenea nevestei lui Lot, ar fi putut să plătească cu viaţa această credinţă.

]Activitatea poetică după Revoluţia Socialistă din Octombrie

Între timp, întors de pe front, Nikolai Gumiliov plecase la Paris, făcând parte din corpul expediţionar rus. La Paris el se îndrăgosteşte de o franţuzoaică de origine rusă, pentru care scrie o colecţie de poeme. După Revoluţia Socialistă din Octombrie, neţinând seama de sfaturile prietenilor săi, Nikolai Gumiliov se întoarce în Rusia, la Petrograd, unde îşi reia activităţile literare. Dar atât pentru el, cât şi pentru ceilalţi scriitori care rămăseseră în Rusia, au urmat vremuri mai grele decât ar fi putut prevedea.

În 1918, Anna Ahmatova îi cere să divorţeze pentru a se mărita cu Vladimir Şileiko, un arheolog renumit.[4] Personalitatea lui Şileiko, preocupat de cultura Egiptului antic, a Asiriei şi Babilonului, era cu totul incompatibilă cu cea a Annei Ahmatova. Era cunoscut ca un om autoritar, neinteresat de preocupările domestice zilnice. După unele relatări, Şileiko nu o încuraja să scrie poezii şi chiar i-ar fi ars unele pe care le compusese, cu scopul de a o determina să renunţe la acest obicei.[7] Totuşi, din punct de vedere intelectual exista între ei o anumită înţelegere şi Şileiko a avut o influenţă importantă asupra Ahmatovei. Şileiko lucra în acea vreme la prima traducere a epopeii lui Ghilgameş în limba rusă, şi astfel Ahmatova a venit în contact cu unele din operele pe care ea însăşi le-a tradus mai târziu. Tot influenţei sale i se atribuie includerea unor scurte note filozofice în creaţia ei. În această perioadă, Anna Ahmatova şi Vladimir Şileiko se mută la Fontannîi dom (Palatul Şeremetiev) din Petrograd, casă sub acoperişul căreia Anna a trăit numeroşi ani. Dar nici acestei căsătorii nu-i fu dat să dăinuie; Anna şi Vladimir se despart în 1922 şi divorţează în 1928.

Pe de altă parte, cu un an după divorţ, Nikolai Gumiliov se însoară cu Anna Nikolaevna Engelhardt. Gumiliov era ostil faţă de revoluţia socialistă, şi îşi arăta public ostilitatea, prin remarci pro-monarhice sau făcând ostentativ semnul crucii. Autorităţile sovietice l-au arestat în 1921, acuzându-l de participare la un complot antirevoluţionar. Acţiunea, care a căpătat denumirea de „Afacerea Taganţev”, a constituit prima înscenare a unui complot cu totul imaginar pusă la cale de GPU. Nikolai Gumiliov a fost împuşcat fără să fi fost judecat şi condamnat.

Deşi era divorţată, moartea lui a afectat-o profund pe Anna Ahmatova. Locul unde a fost înmormântat a rămas necunoscut şi Ahmatova, privind la nenumăratele insuliţe din delta Nevei, căuta să-şi imagineze pe care dintre ele îi putea fi mormântul. Pe lângă aceasta, împuşcarea fostului ei soţ a influenţat inevitabil viaţa Annei Ahmatova şi a fiului ei, Lev Gumiliov, punându-le eticheta de „duşmani ai poporului”.

După Revoluţia Socialistă din Octombrie, Anna Ahmatova şi-a luat o slujbă de bibliotecară la Institutul agronomic din Petrograd. Editura Petropolis îi publică două volume de versuri:Подорожник (Pătlagina), ilustrat de Mstislav Dobujinski, în 1921 şi Anno Domini МСМХХI în anul următor. Acesta din urmă cuprinde şi o poezie despre moartea lui Nikolai Gumiliov. În ambele volume încep să apară tonul de solemnitate dureroasă şi intonaţia profetică care se vor accentua în operele ei de mai târziu. Multora din cititorii ei, li se părea, că în noile ei versuri se oglindeau teribilele realităţi ale vremurilor revoluţiei. Astfel, în poezia „Все расхищено, предано, продано…” („Totul este furat, predat şi vândut”), teama de foamete nu este doar o imagine, ci o referire concretă la foametea de care Petrogradul suferise în perioada 1918–1921.[6]

Însă, spre deosebire de Ivan Bunin, Dmitri Merejkovski, Zinaida Gippius şi alţi scriitori, Ahmatova nu blestemă zgomotos Rusia căzută în mâinile diavolului: pentru Ahmatova, realitatea este o consecinţă tristă a unei situaţii nefericite dar incontrolabile care trebuie suportată, similar „Pătlaginei” care creşte pe pământul sărac din nordul Rusiei. În lirica ei, Ahmatova ia notă de marile evenimente istorice din jurul ei, dar nu participă la ele. Ea caută să insufle cititorilor ei filozofia de a nu se lăsa copleşiţi de înfricoşătoarele realităţi ale secolului XX, ci de a rezista pentru a putea trăi „după aceasta”.

Ahmatova considera că unul din elementele cheie din creaţia sa era de a fi glasul celor mulţi, exprimând gândurile lor cele mai tainice. Numai că cetăţenii din „epoca de fabricare a sufletelor” descrişi în poeziile Ahmatovei nu suferă din cauza umilirilor inutile şi a insultelor continue ale vieţii de zi cu zi. Ei urmăresc calea biblică a strădaniei de a se purifica, în care încercările fac parte din procesul de purificare. Analizând opera Ahmatovei, filozoful V. Frank scria:

[modificare]Prigoana

Valoarea poeziilor Annei Ahmatova nu împiedică autorităţile sovietice să declare că poeta avea o orientare burgheză şi aristocratică, şi să o condamne pentru temele poeziilor ei, pe care le vedeau restrânse la

credinţă şi la dragoste, caracterizând-o pe poetă ca fiind pe jumătate călugăriţă şi pe jumătate prostituată.

Din 1923 au început să apară o serie de articole critice la adresa ei, urmărind distrugerea ei ca scriitoare. Un prim articol foarte provocator a fost cel al lui Kornei Ciukovski Две России. Ахматова и Маяковский (Două Rusii: Ahmatova şi Maiakovski). Articolul prezenta opoziţia dintre Ahmatova, considerată o păstrătoare a culturii vechi şi Vladimir Maiakovski prezentat ca un avangardist al noii arte socialiste, opoziţie care îi era total defavorabilă Annei Ahmatova. Un alt articol, О Драконе и Белой птице („Despre dragon şi pasărea albă”), a fost semnat de Aleksandra Kollontai şi făcea o comparaţie între iubirea decadentă promovată de Ahmatova în poeziile ei şi iubirea „tovărăşească” a comuniştilor, căutând să o prezinte pe Ahmatova drept femeie imorală.[8] Este o ironie faptul că un asemenea articol era semnat de Aleksandra Kollontai, care în multe alte ocazii se erijase în susţinătoare a unirilor sexuale libere. În sfârşit, Boris Arvatov a reluat aceste idei în articolul Гражданка Ахматова и товарищ Коллонтай („Cetăţeana Ahmatova şi Tovarăşa Kollontai”), prezentând-o pe Ahmatova în opoziţie cu noul ideal al femeii comuniste.[9]

[10] Articolul lui Boris Arvatov căuta să facă o critică obiectivă, aplicând metodele „analizei formale”, care era la modă în acea perioadă şi era prezentată ca fiind o metodă ştiinţifică:

Alţi autori care au scris articole critice la adresa ei au fost Valerian Obolenski, A. Selivanovski, Serghei Bobrov şi chiar G. Lelevici, care publicase un panegiric al ei în 1922. Toţi au demascat-o ca pe o poetă de salon, „cu o ideologie străină de noile elemente ale literaturii proletare”.

În 1925 a fost aprobată şi publicată hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice Despre politica partidului în domeniul literaturii artistice, care o demasca pe Anna Ahmatova, dând o aprobare oficială articolelor critice apărute în presă. Amintindu-şi de modul în care luase cunoştinţă de hotărârea Comitetului Central, Ahmatova scria în jurnalul ei:

Pentru Ahmatova, începe represiunea deceniilor 1920-30. Noile versuri nu i se mai publică, nici nu sunt retipărite versurile ei anterioare. Din 1923 până în 1935 Ahmatova aproape nu mai scrie poezii. În aceşti ani Ahmatova s-a ocupat de traduceri, a scris studii despre viaţa lui Puşkin şi despre arhitectura Petersburgului. Ea s-a dedicat cercetărilor legate de viaţa şi opera lui Puşkin: Пушкин и Невское взморье („Puşkin şi

litoralul Nevei”), Гибель Пушкина („Moartea lui Puşkin”), O золотом петушке („Despre Cocoşul de aur”, O каменном госте(„Despre Oaspetele de piatră”) şi altele. Pentru mulţi ani, Puşkin a constituit pentru Ahmatova o salvare şi un refugiu în faţa ororilor istoriei, o personificare a normelor morale şi a armoniei. Pe lângă acestea, se mai ocupă şi de alte analize literare, dintre studiile ei meritând să fie relevat Oб Адольфе („Despre Adolphe al lui Benjamin Constant”)

Contrar multora dintre scriitorii sovietici care făcuseră concesii puterii, Ahmatova a dovedit forţa rară de a nu ceda hipnozei de masă creată de putere, de a nu se amăgi de ideea unei „curăţenii culturale”. În însemnările sale nu apar reproşuri la represaliile acelor perioade şi nici aluzii la faptul că elita intelectualităţii din Rusia ori emigrează, ori este exterminată de autorităţile comuniste.[12]

Din 1926 până în 1940 trăieşte cu criticul de artă Nikolai Punin, fără să se căsătorească cu el. În 1935 Nikolai Punin este arestat prima oară, dar este eliberat în 1936 în urma unei cereri către Stalin semnate de Ahmatova împreună cu Mihail Bulgakov şi Boris Pasternak. Tot în 1935 este arestat fiul ei Lev Gumiliov.

În toamna anului 1935 a început să lucreze la volumul Реквием (Recviem) (1935–1940). Lucrarea conţine note biografice ale acestei perioade, dar nu prezintă evenimentele ca atare, ci o analiză a sentimentelor care o măcinau pe Ahmatova, în care face analogii la situaţii biblice asemănătoare. Deşi o operă foarte personală, volumul se pretează la generalizare, pentru că descrierile poetei sunt în fond în conformitate cu simţămintele a zeci de mii de femei în Rusia acelor vremuri.[4] Rusia anilor 1930 este asemănată cu infernul lui Dante. Recviem ocupă un loc aparte în şirul de lucrări care au încercat să zugrăvească groaza reprimărilor totalitare din anii 1930. Аhmatova nu a intrat în lagăre, nu a fost arestată, însă timp de 13 ani a vegetat simţindu-se permanent ameninţată, având sentimentul că poate fi arestată şi omorâtă în orice clipă. În acelaşi timp, era permanent înfricoşată de soarta fiului ei. În Recviem nu sunt prezentate duşurile cu apă rece ca gheaţa sau alte brutalităţi ale torţionarilor sovietici, nu sunt descrise infernalele realităţi ale arhipelagului Gulag. Dar poemul prezintă durerile întregii populaţii a Rusiei, ilustrate prin cozile pe care mii de oameni le făceau la porţile închisorilor în speranţa de a afla o veste despre cei dragi care se găseau în spatele gratiilor sau de a putea să le transmită un mesaj sau un mic pachet cu alimente. La centrul

poemului este durerea mamelor plângându-şi copiii care suferă fără a avea vreo vină şi deznădejdea lor neştiind dacă îi vor revedea vreodată. Este o imagine a atmosferei opresive, care dăinuia în Rusia în anii „Ejovşcinei”, teroarea declanşată de Nikolai Ejov, temutul şef al NKVD. În perioada în care în Rusia regimul comunist prognoza formarea unui nou tip de femei: femeia-tovarăş, femeia-muncitor, femeia-cetăţean, Аhmatova revine la imaginea femeilor ruse care dăinuia de secole – femeia-protectoare, femeia-îndurerată, femeia-îndoliată. Iar pentru Ahmatova, imaginea acestor vremuri o constituie imaginea crucilor pătate de sânge.[13]

[modificare]Perioada celui de-al Doilea Război Mondial

În mod cu totul neaşteptat, la recepţia în onoarea unor scriitori pe care îi decorase în 1939, Stalin a întrebat de Ahmatova ale cărei versuri îi plăceau fiicei sale Svetlana: „Dar Ahmatova unde este? De ce nu mai scrie nimic?”. În condiţiile stalinismului această simplă întrebare a fost suficientă pentru a urni o întreagă succesiune de evenimente: Аhmatova a fost primită în Uniunea Scriitorilor, iar editurile au început iar să se intereseze de activitatea ei.[4] În 1940, după o întrerupere de 17 ani, i-a apărut culegerea Из шести книг („Din şase cărţi”). Ahmatova se referea la acest volum ca reprezentând „un dar al tătucului pentru fiica sa”. Din cele şase cărţi menţionate în titlu, primele cinci erau volumele pe care le publicase până atunci şi din care se selecţionaseră unele poezii; a şasea era o culegerea inedităТростник („Stuf”), cuprinzând versuri scrise în perioada 1924–1940, pe care editura nu îndrăznise să le publice ca un volum separat. Desigur că prudenţa editurii era justificată: volumul a fost retras din librării peste câteva săptămâni. Stalin nu aprecia în general versurile Ahmatovei, însă se pare că una din poeziile din culegerea Stuf îi displăcuse în mod deosebit. Este adevărat că unele poezii se refereau la

perioada de teroare a epurărilor staliniste, cum este poezia următoare:

Привольем пахнет дикий мед,

Пыль -- солнечным лучом,

Фиалкою -- девичий рот,

А золото -- ничем.

Mierea sălbatică are parfumul libertăţii,

Praful - cel al unei raze de soare,

Gura unei fete un parfum de viorea,

iar aurul - nu are nici un

Водою пахнет резедаИ яблоком -- любовь,

Но мы узнали навсегда,Что кровью пахнет

только кровь...

parfum.Zonele umede miros a flori de

rezeda,iar merele sunt ca dragostea,

Dar am aflat odată pentru totdeauna

Că sângele miroase doar a sânge...

Привольем пахнет дикий мед,…(1934)

Mierea sălbatică are parfumul libertăţii..(1934)

Poezia se termină cu imagine care face referire la Macbeth

И шотландская королева

Напрасно с узких ладоней

Стирала красные брызги

В душном мраке царского дома.

Şi regina ScoţieiÎşi spală degeaba petele roşii

împroşcateDe pe palmele ei subţiri

În tenebrele sufocante ale palatului regal.

Ahmatova se foloseşte de Shakespeare pentru a descrie sângele vărsat de comunişti. Aluzia era suficient de evidentă pentru a atrage supărarea lui Stalin şi ordinul de a retrage volumul din circulaţie. Motivul pentru care Stalin a cruţat-o pe Anna Ahmatova şi nu a ordonat arestarea sau chiar executarea ei rămâne un mister.

Anul 1940, anul întoarcerii ei în literatură, a fost excepţional de fructuos pentru Ahmatova: a început lucrarea epică Поэма без героя (Poemul fără erou), a continuat să lucreze la poemul despre Ţarskoe Selo Русский Трианон (Trianonul rusesc) şi a scris numeroase alte poezii.

Începutul războiului a prins-o pe Ahmatova la Leningrad. Ea a participat la toate acţiunile de apărare pasivă: împreună cu vecinii, participa la lucrările de pregătire a clădirilor pentru condiţii de război, la pregătirea adăposturilor antiaeriene, la vopsirea cu substanţe ignifuge a bârnelor aparente de pe cerdacul casei.[14] Impresiile primelor zile ale războiului şi ale blocadei le-a exprimat în poeziile Первый дальнобойный в Ленинграде („Primele clipe de război în Leningrad”) şi Птицы смерти в зените стоят…, („Păsările stau moarte la zenit…”). În acele zile

fatidice în care Stalin se adresa popoarelor Uniunii Sovietice cu cuvintele „Fraţi şi surori…”, el înţelesese că trebuia să se bazeze pe patriotismul, pe credinţa profundă şi pe bărbăţia întregii populaţii în războiul împotriva invaziei germane.[3] Ahmatova a obţinut permisiunea de a citi la radio un apel mobilizator către femeile din Leningrad. Poeziile Клятва („Jurământ”) - 1941 şi Мужество („Bărbăţie”) - 1942 erau foarte cunoscute. Poezia Bărbăţie a fost tipărită de ziarul Pravda şi apoi retipărită de mai multe ori, fiind prezentată ca un simbol al rezistenţei şi al curajului.[4]

În 1943 Ahmatova a fost decorată cu medalia „За оборону Ленинграда” („Pentru apărarea Leningradului”). La sfârşitul lui septembrie 1941, pe baza unui ordin al lui Stalin, Ahmatova a fost evacuată din casa ei, astfel încât să nu rămână în spatele liniilor inamice, şi şi-a petrecut următorii doi ani la Taşkent. A scris multe poezii şi a continuat lucrul la poemul Поэмой без героя („Poem fără erou”). În timpul cât era evacuată la Taşkent, ea îşi citea poeziile soldaţilor răniţi şi a publicat în diferite reviste poezii lirice inspirate de război. O culegere a acestor poezii a apărut la Taşkent, în 1943. În 1944 se reîntoarce la Leningrad după sfârşitul blocadei. Ruinele din oraş şi distrugerile pricinuite împrejurimilor o impresionează profund. Atunci descrie în proză tot ceea ce întâlneşte si îi provoacă stări emoţionale în lucrările В гостях у смерти („Vizitând moartea”) şi Три сирени („Trei flori de liliac”). O serie de reviste şi ziare au început să-i publice poeziile. Ea a început să-şi citească din poezii la diferite cenacluri literare şi făcea planuri pentru publicarea unei ediţii noi a întregii sale opere poetice.[15]

În anii războiului petrecuţi în Taşkent, Ahmatova începe să scrie tragedia lirico-filozofică Enuma Eliş, bazată pe mitul genezei în mitologia sumeriano-babiloniană, în care intenţiona să-şi expună gândurile despre începutul şi la sfârşitul lumii. Interesul pentru cultura sumeriană îi rămăsese probabil din legătura ei cu Vladimir Şileiko. Cu diferite întreruperi, ea a continuat să lucreze la această operă până în 1966, fără să o termine. Unele fragmente au fost publicate în 1964 în revista Новый мир, iar altele au fost incluse în volumul Scurgerea timpului. Au rămas diferite manuscrise ale acestei tragedii, din care Mihail Kralin şi Valin Tomacev au publicat diferite extrase. Ulterior, cercetătorii S. A. Kovalenko şi N. V. Koroleva au publicat fragmentele piesei neterminate într-o ediţie adnotată.

[modificare]Represiunea din perioada postbelică

În aprilie 1946 Ahmatova a apărut în sala coloanelor în Casa Uniunilor (Дом союзов). Apariţia ei pe scenă a provocat ovaţii prelungite, publicul aplaudând în picioare timp de 15 minute. Nu se serba doar întoarcerea Ahmatovei în lumea literară – pentru publicul din sală, ea personifica eliberarea din captivitate a cuvântului rus, a sufletului inflexibil rusesc, eliberare plătită cu milioane de vieţi. Odată cu victoria s-a instalat în oameni speranţa unui nou început în istoria ţării.[3]

Dar pentru partidul comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice, Ahmatova îşi jucase rolul, şi ideile ei despre o renaştere a culturii şi o revenire la trecutul prerevoluţionar deveneau periculoase. Scurtul dezgheţ de după război se termina: după „vara iluziilor” a urmat Hotărârea PC PC(b)US О журналах «Звезда» и «Ленинград» („Despre ziarele Zvezda şi Leningrad”).[16]Hotărârea a marcat „punerea la punct” a intelectualităţii, care în anii războiului începuse să-şi exprime năzuinţele spre libertatea sufletească. Hotărârea era opera lui Andrei Jdanov, secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice, membru al biroului politic şi coordonatorul programului lui Stalin de represiune în domeniul cultural.[17]. Ca victime, au fost aleşi Mihail Zoşcenko şi Anna Ahmatova. Hotărârea Comitetul Central o demasca pentru „eroticismul ei, misticismul ei şi indiferenţa sa politică”. Poezia ei a fost aspru criticată ca fiind „duşmănoasă faţă de popoarele Uniunii Sovietice”. În septembrie 1946 Ahmatova a fost exclusă din Uniunea Scriitorilor Sovietici. Întreg tirajul unui volum de poezii care era sub tipar a fost distrus şi pentru mai bine de trei ani nu i s-a publicat nici o lucrare. Excluderea atrăgea după sine şi revocarea dreptului la o cartelă de alimente, importantă în perioada de penurie de după război. Ahmatova a trebuit să se bazeze pe ajutorul prietenilor ei până la sfârşitul vieţii. În camera ei au fost instalate aparate de ascultare, frecvent i s-au făcut perchiziţii. Hotărârea a fost inclusă în programa analitică a şcolilor şi câteva generaţii de elevi au învăţat că Ahmatova era o poetă decadentă.

În 1949 a fost arestat din nou Lev Gumiliov, care luptase pe front şi ajunsese cu armata roşie până la Berlin. Pentru a-şi salva fiul din închisorile lui Stalin, Ahmatova a scris un ciclu de poezii în care îl preaslăvea pe Stalin şi sistemul comunist sovietic. Poeziile formau un ciclu denumit Cлава миру („Slavă păcii”) şi au fost publicate de revista ilustrată Ogoniok (Flacăra). Au fost şi alţi poeţi talentaţi care au scris asemenea panegirice printre care Konstantin Simonov, Aleksandr

Tvardovski, Olga Berggolţ. Această capitulare necaracteristică în faţa lui Stalin era motivată de dorinţa ei de a-l îndupleca, determinându-l să-i elibereze fiul din exilul său în Siberia. Poemele Ahmatovei din ciclul „Slavă păcii”, al căror ton este foarte formal şi cu totul diferit de celelalte scrieri ale poetei, au fost omise din ediţiile publicate în U.R.S.S. după moartea lui Stalin. Încercarea ei nu a reuşit şi Lev Gumiliov a fost eliberat abia după moartea lui Stalin, în 1956, când Hruşciov a ajuns la putere. Tot în aceeaşi perioadă a fost arestat şi Nikolai Punin, care însă nu a supravieţuit. El a murit la 21 august 1953, într-un lagăr din satulAbez, care făcea parte din centrul Gulag Vorkuta, din Republica Socialistă Sovietică Autonomă Komi. În acea perioadă a avut loc o importantă răscoală a deţinuţilor din centrul Vorkuta, înăbuşită în sânge de trupele Ministerului de Interne (MVD). Nu se ştie dacă Punin a fost implicat în această răscoală.

Ahmatova era complet neajutorată în treburile zilnice. Îi era teamă de lucrurile tehnice, nu era în stare să oprească gramofonul, nici să pună discurile sau să aprindă gazul. Pe măsură ce îmbătrânea. aceste dificultăţi se agravau. După război, de obicei mai locuia o altă femeie cu ea, care o ajuta în gospodărie. În rândul celor care i-au acordat ajutor sunt menţionate Hanna Vulfovna Gorenko, cumnata Annei Ahmatova, sau Sarra Iosifovna Arens, soţia lui Lev Evghenievici Arens (fratele primei soţii a lui Punin, Anna Evghenevna Arens).

[modificare]Reabilitarea

După moartea lui Stalin, Anna Ahmatova a fost încet reabilitată, dar atitudinea autorităţilor faţă de ea a rămas ambivalentă. Un mic volum de versuri, precum şi unele din traducerile ei au fost publicate în 1956. Ulterior au mai fost publicate diferite volume de poezii precum şi studiile ei despre Puşkin. Nu a apărut însă o ediţie completă a operelor ei. Lucrarea ei cea mai amplă, Поэма без героя (Poem fără erou), la care lucrase din 1940 până în 1962, a fost publicată în Uniunea Sovietică doar postum, în 1976.

Totuşi era imposibil ca Ahmatova să nu fi rămas puternic marcată de toate suferinţele îndurate. În 1962, după ce fusese vizitată de poetul american Robert Frost, Anna Ahmatova nota în caietul ei de amintiri lucruri pe care nu putuse să le împărtăşească vizitatorului:

Sunt gânduri care reflectă separaţia ei totală de un occident pe care îl ştie incapabil să conceapă şi să priceapă drama internă profundă a unor

generaţii întregi de intelectuali a căror vlagă şi creativitate a fost distrusă de un regim represiv.

Anii următori ai vieţii Amatovei, după întoarcerea din închisoare a fiului ei au fost relativ fericiţi. Ahmatova n-a avut niciodată o casă mare - toate poeziile ei au fost scrise „pe pervazul ferestrei”, cum se exprima ea. În sfârşit, i s-a repartizat un domiciliu adecvat. A obţinut posibilitatea de a publica marele volum Бег времени (Scurgerea timpului), care cuprindea poeziile pe care le scrisese timp de o jumătate de secol. Ea se hotărî să aştearnă pe hârtie poemul Реквием (Recviem), pe care îl păstrase timp de 20 de ani în memoria ei şi a prietenilor ei apropiaţi. La începutul anilor 1960 ea a fost înconjurată de un grup de ucenici, care au umplut ultimii ei ani de fericire: în jurul ei se citeau poezii noi, se vorbea despre poezie. În cercul ucenicilor Ahmatovei au intrat Evgheni Rein, Anatoli Naiman, Dmitri Bobîşev, Iosif Brodski. Pentru ei, Ahmatova reprezenta o legătură cu trecutul anterior Revoluţiei din Octombrie, legătură care fusese distrusă de comunişti.

În creaţia ei mai târzie, cum este ciclul Шиповник цветет (Măcieşul în floare), Ahmatova caută o reîntâlnire spirituală cu persoanele care i-au fost apropiate. Cuvântul „suflete”, care se întâlneşte frecvent şi în lirica mai veche a Ahmatovei, ajunge să aibă un înţeles nou: sufletele sunt eliberate, mişcarea lor nu mai este stăvilită de barierele de pe pământ şi ele nu mai sunt silite să dăinuie într-un singur compartiment al timpului. Printre temele care revin în această perioadă sunt întâlnirea cu „spiritele dragi care s-au întors din trecut”, iubirile providenţiale care nu se întâlnesc pe pământ şi înţelegerea tainelor existenţei.[18]

Timp de 22 ani Ahmatova a lucrat la finalizarea lucrării Поэма без героя (Poem fără erou). Poemul a început în 1913 – cu surse în tragediile ruseşti şi mondiale. Volumul este o lucrare complexă, care constituie o puternică sinteză lirică a filozofiei ei şi o afirmare a sensului vieţii şi al creaţiei ei poetice. Lucrarea este inspirată de poemul Evgheni Oneghin al lui Aleksandr Puşkin. Şi în acest poem este prezentă vibraţia timpului, însă la Ahmatova este o vibraţie care se simte, dar care este abia auzită, neavând greutatea sonoră a paşilor comandorului din poemul lui Puşkin. Deoarece principalul personaj al poemului este timpul, poemul rămâne fără erou. Însă pe alt plan Poemul fără erou este o reflecţie filozofico-etică despre drumul cosmic al sufletului, despre triunghiul teozofic „Dumnezeu – timp – om”.[6]

În 1964 i s-a decernat Premiul Aetna-Taormina, un premiu internaţional de poezie decernat în Italia. În 1965 i se decernează premiul de doctor honoris causa de către Universitatea Oxford din Regatul Unit. În condiţiile relativului dezgheţ din perioada lui Nikita Hruşciov, autorităţile sovietice i-au acordat permisiunea de a se deplasa pentru a-şi primi premiile; era prima oară când Anna Ahmatova părăsea Rusia, după 1912.

În 1964, la vârsta de 74 de ani, Anna Ahmatova a fost aleasă preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Uniunea Sovietică

Anna Ahmatova a murit cu doi ani mai târziu, în sanatoriul Domodedovo, lângă Moscova, la 5 martie 1966. A fost înmormântată la Komarovo, în apropiere de Leningrad (azi Sankt Petersburg)

[modificare]Universul poetic

[modificare]Epoca de argint

„Серебряный век” („Epoca de argint”) este un termen prin care specialiştii în istoria literaturii ruse se referă la primele două decenii ale secolului XX. A fost o perioadă deosebit de creativă în poezia rusă, pe care specialiştii o apreciază ca echivalentă cu „epoca de aur” care apăruse cu un secol înainte.

Deşi cei mai mulţi experţi consideră că începutul real al acestei epoci este determinat de apariţia în 1904 a volumului de poezii Стихи о Прекрасной Даме (Versuri pentru o femeie frumoasă) al lui Aleksandr Blok, unii cercetători au extins perioada astfel încât să includă şi alte lucrări cum sunt При свете совести (În lumina conştiinţei) publicată de Nikolai Minskiîn 1890, tratatul О причинах упадка современной русский литературы (Despre motivele decăderii literaturii contemporane ruse), publicată de Dmitri Merejkovski în 1893, şi culegereaРусские символисты (Simbolişti ruşi), publicată de Valeri Briusov în 1899, deşi aceşti autori sunt de cele mai multe ori consideraţi precursori ai epocii de argint. Epoca de argint s-a terminat după războiul civil din Uniunea Sovietică. Elementele care marchează sfârşitul acestei ere sunt împuşcarea lui Nikolai Gumiliov în 1921 şi apariţia volumului lui Boris PasternakСестра моя - жизнь (Sora mea este viaţa).

Deşi epoca de argint a fost dominată de mişcări literare ca simbolismul rus, acmeismul şi futurismul rus, au înflorit o multitudine de alte curente, printre care anarhismul mistic. Au fost şi poeţi ca Ivan

Bunin şi Marina Ţvetaeva care au refuzat să se alinieze cu oricare din aceste mişcări. Poetul Aleksandr Blok a dominat epoca de argint, fiind respectat practic de întreaga lume literară. Dintre ceilalţi poeţi care si-au început cariera în această perioadă, deşi au lucrat pentru mulţi ani după aceea, cei mai remarcabili sunt Anna Ahmatova, Boris Pasternak şi Osip Mandelştam.

[modificare]Acmeismul

La începutul secolului XX, în lumea literară din Rusia apare o grupare nouă, care, iniţial, era apropiată de mişcarea simbolistă. Grupul se aduna în apartamentul poetului Viaceslav Ivanov. Iniţial, grupul se numea Turnul (Башня), dar îşi schimbă, ulterior, denumirea în Cercul tinerilor.

În 1909 „tinerii” îşi propun să se constituie într-un club care să promoveze opoziţia împotriva simbolismului. Ei au dat acestui nou curent numele de acmeism, de la cuvântul grec άχμή, definind cea mai fecundă vârstă a omului.

Acmeismul a fost influenţat de poezia lui Innokenti Annenski, care fusese un mentor al multora dintre poeţii asociaţi cu această mişcare. Reflectând părerea unanimă a poeţilor acmeişti, Nikolai Gumiliov îl numea pe Annenski „stegarul căutătorilor de drumuri noi”. Innokenti Annenski a murit însă înainte ca grupul acmeist să ia fiinţă. De la aceşti colegi mai în vârstă, noua generaţie îşi propunea să înveţe doar tehnica versificării, dar respingea utopismul lor. Acmeiştii propovăduiau un ideal de claritate apolinică (de aici şi numele revistei lor Apollo) în contrast cu frenezia dionisiacă a simboliştilor. Cei mai activi dintre ei s-au dovedit a fi Serghei Gorodeţki, Viaceslav Ivanov, Maksimilian Voloşin precum şi Anna Ahmatova. Poeta americană Jane Kenyon, o traducătoare a poeziilor Annei Ahmatova, explică viziunea acmeismului în modul următor: acmeiştii consideră că „un trandafir este frumos prin el însuşi, nu pentru că simbolizează ceva”.

Grupul acesta de tineri organiza cursuri pentru studiul prozodiei şi al diferitor tehnici moderniste. Studiile şi experimentele încep să fie practicate la noul sediu al redacţiei revistei „Apollo”. Şcoala de poezie capătă denumirea de Academia poetică. În 1911 Academia se transformă în gruparea Atelierul poeţilor. Conducători ai Atelierului devin doi poeţi din generaţia de după simbolism: Nicolai Gumiliov si Serghei Gorodeţki. Alţi membri de vază ai grupului erau Osip Mandelştam, Mihail Zenkevici şi Vladimir Narbut. Anna Ahmatova era

şi ea foarte activă în cadrul grupului, unde prietenii o porecliseră regina de pe Neva, pentru manierele ei aristocratice, sau sufletul epocii de argint.

Poezia Annei Ahmatova a fost imitată de multe femei din perioada respectivă, existând o tendinţă de a scrie poezii à la Ahmatova. Acest gen de poezie a fost ulterior parodiat de Vladimir Nabokov şi alţii. Însăşi Ahmatova a exclamat: Am învăţat femeile noastre cum să se exprime, dar acum nu mai ştiu cum să le fac să tacă.

Coperta unui volum de poezii ale Annei Ahmatova

Denumirea grupării se schimbă apoi în Acmeism. Dintre membrii fostului Atelier rămâne doar un grup de poeţi care se numesc între ei acmeişti, ceilalţi membri fiind marginalizaţi. Teoreticienii mişcării considerau că lupta dintre acmeism si simbolism este înainte de toate o confruntare pentru acea lume frumoasă, sonoră, care are forme, greutate şi timp. Acmeiştii apreciau că atitudinea faţă de realitate, aşa cum a fost promovată de simbolişti, dusese la pierderea gustului pentru autenticitate. Cei mai importanţi în mişcare rămân Nikolai Gumiliov, Osip Mandelştam şi Anna Ahmatova. O altă direcţie a teoriei literare acmeiste este propovăduirea receptării telurice, ceea ce a dus la apariţia unei noi denumiri – Adamism, programul fiind definit de poezia lui Serghei Gorodeţki – Adam. În epoca apariţiei futurismului, care se revoltă împotriva tradiţiilor, acmeismul se pronunţă pentru păstrarea valorilor culturale pentru că, pentru reprezentanţii lui, cultura era memoria omenirii. Aşa se explică de ce creaţia Annei Ahmatova se distinge încă de la început printr-o legătură organică cu tradiţiile clasicilor ruşi. Mai târziu, când ea se va orienta spre căutări psihologice şi etice, această legătură se va accentua.[4]

În Stolul alb se poate distinge o nouă componentă a acmeismului: Ahmatova a iniţiat „o scufundare netă” în sfera exprimărilor succinte. Аhmatova numea simbolismul un „fenomen al secolului XIX”. Numai că, începând din 1914, poezia ei a intrat într-o „zonă tainică, întunecoasă”, adâncindu-se tot mai mult în domeniul sufletesc, în partea intuitivă. Drumul obiectivităţii imagistice s-a dovedit străin acmeiştilor: Gumiliov, Аhmatova, Маndelştam au păstrat adevărul ideii unei arte înalte, mistice în esenţa ei.

[modificare]Poezia de dragoste a Annei Ahmatova

Tiparele poeziei Annei Ahmatova sunt tipic ruseşti. Ea urmează chiar din primii ani ai creaţiei sale linia trasată de Puşkin, pe care îl admira în mod deosebit. Imaginile îi sunt clare, precise şi concise. Cuvintele sunt alese cu grijă, detaliul joacă un rol esenţial în încercarea de a se apropia de marele poet rus. Întreaga creaţie promovată de Ana Ahmatova dă naştere unei literaturi sănătoase, puternice, pornind de la izvoarele tradiţionale, la care se adaugă o frumuseţe feminină care prin tonicitatea ei dovedeşte romantism, un romantism din care toate stările morbide sunt sublimate.

În toată creaţia ei, Anna Ahmatova caută să prezinte un punct de vedere feminin. Este o viziune

generalizată, ea nu vorbeşte nici despre ea însăşi, nici despre o femeie anume, ci zugrăveşte o

femeie universală aflată în lumi particulare. În poeziile ei de dragoste, imaginile nu provin din

experienţe personale, din întâmplări trăite, totul vine de la o puternică fascinaţie a poetei, dintr-o

cultură a erosului. Ea mizează, în versurile sale, pe senzorialitate. Simţurile ei nu precep doar

atmosfera generală care o înconjoară, ci şi micile detalii ale lumii, obiectele cele mai disparate.

Poeta absoarbe materialitatea şi o traduce în gând poetic. Anna Ahmatova prezintă evoluţia

feminităţii, de la vârsta candorii la cea a femeii îndrăgostite. La Ahmatova se percepe în

permanenţă o conjuncţie între imaginarul nocturn şi cel diurn. Dizolvarea fiinţei se face prin

agresiunea temporală. Alteori, convulsia erotică se preschimbă în ceremonial. Libertatea

combinaţiilor în sintagme, timbrul nostalgic ne conduc spre o poezie în care sunetul liric este

greu de redat în altă limbă:

Не будем пить из одного стаканаНи воду мы, ни сладкое вино,

Не поцелуемся мы утром рано,А ввечеру не поглядим в окно.Ты дышишь солнцем, я дышу

луною,Но живы мы любовию одною.

Noi nu vom bea dintr-un pahar vreodatăNici dulce vin, nici apă de izvor.

Săruturi n-om schimba în zori; o datăNu vom privi amurgu-odihnitor.

Ţi-e aer soarele, şi mie luna,Dar dragostea ce-o respirăm e una.

Не будем пить из одного стакана... (1913)

Noi nu vom bea dintr-un pahar vreodată ...(1913)

Traducere de Madeleine Fortunescu

Opera Annei Ahmatova pare să nu fi cunoscut ani de ucenicie. Îndată după volumul Seara, ea îşi abordează subiectele cu maturitate şi prezintă întreaga gamă a

ipostazelor de femeie–poet. Poeziile ei de dragoste prezintă rareori dragostea ca un sentiment

care aduce fericirea.

Я улыбаться перестала,Морозный ветер губы студит,

Am şi uitat cum se zâmbeşte,De ger, mi-s buzele de iască.

Одной надеждой меньше стало,Одною песней больше будет.

И эту песню я невольноОтдам на смех и поруганье,

Затем что нестерпимо больноДуше любовное молчанье.

Murit-a încă o nădejde,Un cântec nou o să se nască.

Un cântec care, fără voie,Îmi va porni spre judecată...

Iubirea, însa, n-are voie,Când ştie a cânta, să tacă.

Я улыбаться перестала...(1915)Am şi uitat cum se zâmbeşte...(1915)Traducere de Madeleine Fortunescu

A fi îndrăgostit pare să fie o situaţie nepermanentă terminată prin despărţiri de persoana iubită.

Simţămintele generate de despărţire revin mereu în lirica ei, astfel încât ea pune accentul pe

durerile pe care le poate provoca dragostea. Cel mai dureros sentiment, cel al despărţirii, palpită

în nedumerire şi întrebări fără răspuns:

Между кленов шепот осенний

Попросил: "Со мною умри!

Я обманут моей унылой,Переменчивой, злой

судьбой.Я ответила: Милый,

милый!И я тоже. Умру с

тобой...

Эта песня последней встречи.

Я взглянула на темный дом.

Только в спальне горели свечи

Равнодушно-желтым огнем

„Hai, mori cu mine!” toamna-mi spune

Ţinându-mi calea sub un tei.„Ursitele mi-au fost haine,Şi mă-nşelară zi de zi...”Răspuns-am tristă: „Şi pe

mine!Cu tine-odată voi muri”.Aceasta-i ultima cântare.

Priveam spre casa de cândva -

Gălbuie şi nepăsătoareLumina-n dormitor ardea.

Песня Последней Встречи (1911)

Cântecul ultimei întâlniri (1911)

Traducere de Madeleine Fortunescu

Poeta reuşeşte să-şi estompeze gândul că iubitul ei se află în preajma altor femei, pe care le numeşte gâsculiţe:

Дай ей хранить мои портреты,—

Ведь так любезны женихи!

А этим дурочкам нужнейСознанье полное победы,

Portretele-mi de ieri dă-i în păstrare

Dă-i stihurile toate să le-adune.

Gâsculiţelor acestea li-i mai caldă

Ambiţia victoriei depline.

Я не любви твоей прошу...(1914)

Nu dragostea şi-o cer...(1914)

În multe poeme, Anna Ahmatova speră revenirea iubitului, pe care îl aşteaptă cu stoicism.

А скорбных скрипок голосаПоют за стелющимся

дымом:"Благослови же небеса -Ты в первый раз одна с

любимым,

Tristele acorduri de vioarăCântă peste fumul care-

apuneSlavă cerului că pentru-

ntâia oarăEşti, cu iubitul, singură în

lume.

Вечером (1913) Într-o seară (1913)

Eul liric feminin nu condamnă celălalt sex, chiar dacă acesta i-a adus suferinţe. Tema bărbatului ţine de nostalgie, şi nu de obsesie. Ahmatova, totuşi, nu se limitează la sfera iubirii. Ea recurge la percepţia de poet şi cetăţean, fiind prima poetă care îşi dezvăluie drumul tragic, anunţat încă din poezia „Muzei”, Музе (Муза-сестра заглянула в лицо...), scrisă în 1911:

Муза-сестра заглянула в лицо,

Bзгляд ее ясен и ярок.И отняла золотое кольцо,

Первый весенний подарок.

Муза! ты видишь, как счастливы все —

Девушки, женщины, вдовы...Лучше погибну на колесе,

Только не эти оковы.

Sora-muză m-a privit în faţă,

Ochiul ei străluce şi e clar

Ea-mi răpi inelul, ca o hoaţă,

Cel de aur – primul vieţii-mi dar.

Fete crude, văduve, neveste –

Vezi tu, muză, ce ferice-s toţi …

Decât roabă-n lanţurile-aceste

Tras-aş vrea, v-o jur, a fi pe roţi.

Музе (1911) Muzei (1911)

De asemenea, în 1924, în poezia Муза (Muza), ea accentua acelaşi motiv.În continuare, Anna Ahmatova explorează alte sentimente decât cele ale iubirii, dar totdeauna prezentate din punctul de vedere al femeii şi totdeauna relevând o soartă tragică a acesteia. Pentru Ahmatova, femeia pare destinată să sufere şi ea însăşi îşi arogă rolul de purtătoare de cuvânt a tuturor femeilor, generalizând această soartă tragică a femeilor.[19][20]

[modificare]Nostalgia trecutului

Existenţa Аhmatovei acoperă perioada de la începutul secolului XX până în anii 1960. Soarta ei a fost să prezinte o mărturie autentică a unei lumi răsturnate, a cruzimii nemaiîntâlnite a evenimentelor secolului XX: două războaie mondiale, revoluţia, teroarea stalinistă, blocada Leningradului. Sub ochii Ahmatovei a dispărut în nefiinţă o epocă întreagă, a încetat existenţa Rusiei tihnite dinainte de război şi de revoluţie.

scria ea în notele ei autobiografice.

Istoria fericită a acelei Rusii, pe care o cunoscuse Ahmatova în tinereţe, nu a continuat. «Нам возвращаться некуда», „Nu ne-am întors nicăieri” spunea ea despre lumea anilor 1910. Cu toate aceste frânturi tragice, Ahmatova apare ca un simbol viu al continuităţii vremurilor, ieşind în evidenţă ca o păstrătoare a acelei culturi pierdute, сare uneşte poezia rusă din secolele XIX şi XX. Ea a coborât în permanenţă în străfundurile amintirilor şi în creaţia ei capătă viaţă epoca prerevoluţionară, în care s-au îndeplinit marilor năzuinţe ale capitalei de pe malurile Nevei. Însă poezia Ahmatovei nu s-a limitat la descrierea perioadei prerevoluţionare ca un paradis pierdut, din care refuza să se desprindă; ea însăşi s-a împotrivit în mod repetat încercărilor „de a fi zidită în anii 1910”. Versurile arătau că ea nu era legată de vremuri, de evenimentele din jurul ei.[21]

[modificare]Scurgerea timpului

În ultimele decenii ale vieţii, Ahmatova s-a ocupat de tema timpului, de scurgerea lui. „Куда девается время?” – „Unde rămâne timpul?”, era problema care

o preocupa puternic pe poetă, gândindu-se la Rusia dinainte de Revoluţie.

Что войны, что чума? –конец им виден скорый,

Им приговор почти произнесен.Но кто нас защитит от

ужаса, которыйБыл бегом времени когда-то

наречен?

Ce este războiul, ce este ciuma,Ele se termină repede

Şi ele sunt practic condamnate.Dar cine ne poate proteja de

oroarea carea fost scurgerea timpului când

acestea au loc.

Бег времени (1961) Scurgerea timpului (1961)

Aceste sentimente filozofice nu au fost înţelese de mulţi dintre contemporanii ei, care erau obsedaţi de caracterul sângeros al trecutului recent. Astfel, Nadejda Mandelştam o acuza pe Ahmatova că se desprinde de realitate şi că are o atitudine conciliatoare bătrânească faţă de trecut. Dar Nadejda Mandelştam era o scriitoare de mică anvergură, care îşi baza notorietatea mai mult pe memoria soţului ei, poetul Osip Mandelştam, care murise în închisoare, decât pe valoarea propriilor producţii. Însă versurile ulterioare ale Ahmatovei demonstrează că nu vorba despre o atitudine conciliantă. După Ahmatova însă, trecutul avusese un efect mai profund decât distrugerea unor vieţi, oricât de tragică ar fi fost această distrugere. Era vorba de distrugerea unui mod de gândire, de distrugerea unor concepţii care nu mai erau transmise generaţiei următoare, era vorba de ruperea unei continuităţi în scurgerea timpului. Şi astfel considerentele Annei Ahmatova asupra continuităţii şi discontinuităţii timpului scot în evidenţă caracteristica fundamentală a poeziei ei: înţelegerea priorităţii forţelor tainice asupra aparenţelor materialiste ale lumii, descoperirea elementelor cereşti în lucrurile pământeşti.[21]

[modificare]Religiozitatea

Credinţa ei religioasă apare încă din perioada volumului Stolul alb, însă devine mult mai puternică în operele ei ulterioare, când căuta în credinţă puterea de a rezista încercărilor la care era supusă.

În mai 1922, când începuseră prigonirile cu caracter religios, Ahmatova a vizitat Optina Pustîn, unul din cele mai venerate lăcaşe de cult din Rusia, având îndelungi conversaţii cu stareţul Nectarie. Pe linie maternă Ahmatova era înrudită cu Nikolai Motovilov, slujitorul mirean al

sfântului Serafim Sarovski, care ctitorise mânăstirea. Această întrevedere a avut într-adevăr o mare influenţă asupra Annei Ahmatova, care printre altele căuta să pătrundă sensul profund al noţiunilor de ispăşire şi izbăvire.

Dintre lucrările Ahmatovei, cea care scoate cel mai mult în evidenţă religiozitatea ei este Реквием (Recviem) un ciclu de zece poeme, care constituie un monument literar dedicat victimelor terorii staliniste. Primele poeme ale acestui volum au fost scrise în 1935, iar majoritatea lor probabil în 1938 - 1940. Prefaţa în proză a fost adăugată în 1958. Lucrarea a fost publicată întâi la München (Germania), în 1963. În Uniunea Sovietică lucrarea a fost publicată abia în 1987. Primele poeme se referă la arestarea lui Nicolai Punin şi a altor prieteni apropiaţi în 1935. Dar cele mai multe poeme îi descriu agonia din perioada celei de a doua arestări a fiului ei, Lev Gumiliov. Ultimul poem al ciclului trece de la Rusia contemporană la scena Răstignirii lui Christos. Scena nu se concentrează asupra crucii, nici măcar nu zugrăveşte crucea, ci descrie doar cele câteva femei care plâng la piciorul crucii. Iar strigătele de jale de la baza crucii par să se unească cu strigătele celor care au suferit pierderi ale unor persoane apropiate în perioada represiunii staliniste. Este în mod specific durerea femeilor, care, ca şi Ahmatova erau nevoite să stea în lungi cozi în faţa zidurilor închisorilor, aşteptând răbdătoare, dar cu un simţământ de suferinţă extremă şi de neputinţă, sperând să reuşească să trimită fiilor, soţilor sau iubiţilor lor, aflaţi dincolo de ziduri o bucată de pâine sau poate chiar un scurt bileţel.[4]

Monumentul Annei Ahmatova cu Nikolai şi Lev Gumiliov la Bejeţk.[modificare]Dragostea de ţară

Dragostea de ţară revine în multe din poeziile Annei Ahmatova, însă se resimte mai puternic în perioadele celor două războaie mondiale. La Ahmatova nu este vorba despre un patriotism lăudăros, ci de o dragoste profundă şi indestructibilă. La ea există o legătură indisolubilă între cuvintele patrie (родина) şi natal (родная). Ea se considera un produs al pământului pe care s-a născut, şi că, asemenea unei plante, trebuie să crească şi să moară pe acest pământ, închizând circuitul materiei în natură. Deşi a suferit mult, Ahmatova nu a găsit niciodată Rusia ca vinovată pentru suferinţele pe care le avea de îndurat pe pământul ei. Pentru ea, Rusia exista în afara sistemelor politice care îi dirijau soarta.

Dar această dragoste este o dragoste tristă. Ea aduce suferinţe, şi singura bucurie este cea de a-ţi îndeplini datoria faţă de ţara natală. Amintindu-şi de

începutul primului război mondial, ea scria;

Мы на сто лет состарились, и это

Тогда случилось в час один:

Короткое уже кончалось лето,

Дымилось тело вспаханных равнин.

Вдруг запестрела тихая дорога,

Плач полетел, серебряно звеня...

Закрыв лицо, я умоляла бога

До первой битвы умертвить меня.

Cu-n veac îmbătrânit – şi totul

Atunci se-ntâmpla, la ceasul anume:

Vara-şi proptise-n moartea ei cotul,

Arate – aburea câmpii fără nume.

Deodată de oameni drumul calm s-a umplut,

Un bocet ce sunet de-argint năvălise..

Cu faţa–n palme la cer am cerut

Să mor înaintea năpastei trimise.

Памяти 19 Июля 1914 In amintirea lui 19 iulie 1914

Indiferent însă de greşelile care au fost făcute, acestea trebuie trecute cu vederea, pentru

Ahmatova prima datorie este cea faţă de ţară, suferinţele sunt o pedeapsă divină mai degrabă

decât rezultatul unor erori umane şi izbăvirea urmează să vină în mod providenţial.

Ты говоришь, моя страна грешна,

А я скажу – твоя страна безбожна,

Пускай на нас еще лежит вина,

Все искупить и все исправить можно.

Tu ai spus că ţara mea greşeşte

iar eu spun că-i fără Dumnezeu

Dar chiar dacă e vina noastră

totul poate fi ispăşit şi îndreptat.

La 21 ianuarie 1917, Ahmatova a citit aceste rânduri la spectacolul О России („Despre Rusia”), căutând, opunându-se indiferenţei unora şi ruşinii altora faţă de situaţia de pe front, să insufle ascultătorilor un sentiment de speranţă în izbăvirea care va urma ispăşirii din prezent. Viziunea ei era probabil idealistă, având în vedere că, la doar câteva

săptămâni de la citirea acestor versuri, începea revoluţia rusă care nu era izbăvirea la care poeta se gândea.

Dar sentimentele ei de dragoste faţă de pământul natal nu au fost zguduite de regimul sovietic, şi la începutul celui de-al doilea război mondial ea a căutat să se implice activ în apărarea patriei. Ahmatova mai

considera că cultura rusă era un rod al pământului şi de aceea, apărându-se pământul se apăra şi

cultura, însăşi fiinţa Rusiei. Această identificare a pământului cu fiinţa Rusiei a avut o rezonanţă

puternică în păturile largi ale populaţiei. Poezia „Bărbăţie” republicată de atâtea ori în timpul

războiului ilustrează tocmai acest sentiment:

Мы знаем, что ныне лежит на весах

И что совершается ныне.Час мужества пробил на наших

часах,И мужество нас не покинет.

Не страшно под пулями мертвыми лечь,

Не горько остаться без крова,И мы сохраним тебя, русская речь,

Великое русское слово.

Ştim, că astăzi suntem striviţi de greutăţiŞi de tot ceea ce se întâmplă în prezent.Vremea noatră este vremea bărbăţiei

Şi bărbăţia nu ne părăseşte

Nu este o nenorocire să cazi doborît de gloanţe

Nu este o soartă amară să-ţi verşi tot sângele

Când o facem ca să te apărăm, gândire rusă

Măreaţă cultură rusă

Мужество (1941) Bărbăţie (1941)

Muzeul Fontannîi dom în fostul Palat Şeremetiev din Sankt Petersburg

Versurile Ahmatovei din perioada războiului nu prezintă imagini ale eroismului de pe front, ci grijile înscrise pe faţa femeilor care rămăseseră în spatele frontului, pe când soţii şi fiii lor se luptau. Dar în poeziile Ahmatovei, aceste griji se contopeau cu o dârzenie, cu un simţ al datoriei. Boris Pasternak scria:

Chiar bucuria victoriei este atenuată de jalea provocată de disparitia atâtor persoane dragi.

Descrierea Annei Ahmatova nu este cea a armatei victorioase defilând prin Piaţa Roşie, ci cea a

văduvelor care plâng pe mormintele celor căzuţi.

И в День Победы, нежный и туманный,

Когда заря, как зарево, красна,Вдовою у могилы безымянной

De Ziua Victoriei, în ceţuri şi brume,

Când zorii se-mbracă –n purpurie carapace,

Хлопочет запоздалая весна.Она с колен подняться не

спешит,Дохнет на почку, и траву

погладит

Ca o văduvă la un mormânt fără nume,

Zăbovind –primavăra de lucru îşi face.

N-are zor, din genunchi, sa se-nalţe curând,

Sufla-va în muguri si-o să mângâie iarba…

Памяти друга (1945) În amintirea unui prieten (1945)

Din momentul începerii conflictelor până în momentul victoriei, dragostea pentru pământul ţării este o dragoste tragică.[21]

[modificare]Ana Ahmatova şi oraşul Sankt Petersburg

Ahmatova a fost foarte legată de Sankt Petersburg. Încă din poeziile scrise în 1915 îşi exprimase clar dragostea şi credinţa pentru acest oraş, a cărui soartă o considera legată indisolubil de soarta Rusiei. Dar Leningradul, a doua capitală neoficială, a fost considerat în perioada terorii staliniste a fi o pepinieră a mentalităţii vechii intelectualităţi şi a fost desemnat de factură „troţkist-zinovievistă”. Soarta Leningradului a fost determinată de ideologia puterii totalitare: un singur şef, o singură capitală. Fiind legat de nume care nu-i plăceau lui Stalin, în mod special de cele ale lui Serghei Kirov şi Grigori Zinoviev, oraşul a căzut în dizgraţie. După moartea lui Kirov la 1 decembrie 1934 Leningradul a cunoscut un val puternic de epurări şi evacuări. Războiul nu a ameliorat situaţia. Au fost localnici care considerau, mai mult sau mai puţin deschis, că suferinţele din perioada blocadei Leningradului, erau în mare parte datorate lui Stalin, care nu alocase suficiente resurse pentru deblocarea oraşului, tocmai din cauza aversiunii pe care o avea pentru oraş. Un nou val de represalii s-a abătut asupra oraşului, pentru stârpirea devierilor ideologice şi pentru reprimarea recalcitranţilor, care criticau modul în care autorităţile trataseră blocada oraşului. În aceste condiţii multe personalităţi culturale şi artistice s-au mutat din Leningrad la Moscova: Kornei Ciukovski, Samuil Marşak, Galina Ulanova, Dmitri Şostakovici s-au mutat în capitală. Аhmatova a rămas în oraşul pe care îl iubea.[22]

[modificare]Activitatea de traducător

Anna Ahmatova a tradus din operele a 150 de poeţi din 78 de limbi, ceea ce reprezintă un total de aproximativ 20.000 versuri. După cum afirmă

persoane pe care Ahmatova le-a cunoscut personal, ea nu aprecia deloc activitatea de traducător. Cu toate acestea, ea a avut o prodigioasă activitate de traducătoare în vremurile în care propriile lucrări lirice nu erau tipărite. În timpul vieţii Annei Ahmatova au fost tipărite numeroase culegeri ale traducerilor ei dintre care cele mai însemnate sunt: Корейская классическая поэзия (Din poezia clasică coreeană) - (1956), Китайская классическая поэзия (Poezia clasică chineză) - (1956), Лирика древнево Египта (Poezia Egiptului antic) - (1965) şi Голоса поетов (Glasul poeţilor) - (1965). Mulţi literaţi, printre care şi autorităţi în domeniul traducerilor poetice, ca Mihail Lozinski au relevat calitatea cu totul deosebită a traducerilor ei[23].