1. 1. Etimologia cuvântului „misiune”Misiune (de la verbul mitto, ere - a trimite) înseamnă acţiunea de a anunţa

Evanghelia mântuirii, ca martor al lui Hristos (Fapte 1, 8), în numele lui Hristos:„Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi” (Ioan 20, 21).Este acţiunea de a comunica, a transmite şi a universaliza Vestea cea Bună,chemând pe toţi la pocăinţă, la convertire personală şi la botez în numele SfinteiTreimi, spre iertarea păcatelor (Fapte 2, 37-38) şi viaţă în comuniune. „este trimiterea Bisericii în lume în vederea universalizării Evangheliei şi aintegrării oamenilor în Împărăţia lui Dumnezeu, întemeiată prin lucrareamântuitoare a lui Iisus Hristos”1.

Tot astfel, Epictet se considera trimisul, crainicul zeilor, trimis de zeu.Spre exemplu, el considera că a primit o misiune cerească, pentru ca, prinînvăţăturile şi mărturia lui, să reaprindă în oameni scânteia divină din ei.acelaşi sens întâlnim termenul de misiune în ermetism, unde cel iniţiat aremisiunea să devină călăuza celor vrednici de aceasta, pentru ca prin intermediulsău, zeii să desăvârşească omenirea. Dar, indiferent la ce tip de misiune nereferim, ea include câţiva determinanţi specifici universali diferitelor tipuri demisiun

un mesaj de transmis cuiva şi undeva, într-un teritoriu şi într-un spaţiubine determinat,

idee clară despre mijloacele ce trebuie atinse, motivaţie profundă pentru misiune care face ca cei trimişi în misiune să

înfrunte orice obstacol pentru îndeplinirea ei.2

Misiunea, în general, este o operă ce trebuie realizată pentru îndeplinireaunui scop nobil. Şi fiecare misionar, indiferent de misiunea sa, are certitudineaaceasta, certitudine care îi conferă siguranţă personală lui şi adevăr mesajului pecare îl are de transmis. Într-un fel sau altul, misionarul trebuie să fie convins deadevărul mesajului său, fie pe calea raţiunii, fie pe cea a experienţei lui şi aaltora.

1. 2. Temeiuri biblice pentru misiunea creştinăÎn cadrul mesajului biblic, ideea de misiune are însă sensuri diferite, căci

este raportată la istoria mântuirii. „Ea include o chemare cu caracter special şiextraordinar, un caracter pozitiv din partea lui Dumnezeu, manifestat explicit înfiecare în parte, ce se adresează oamenilor”.3

Misiunea, în limbaj biblic este legată de termenii vocaţie şi mântuire, şigravitează în jurul verbului a trimite.4

1 Pr. Prof. dr. Valer Bel, Misiune, parohie, pastoraţie. Coordonate pentru o strategie misionară,

Este acţiunea de a comunica, a transmite şi a universaliza Vestea cea Bună, chemân pe toţi la pocăinţă, la convertire personală şi la botez în numele Sfint ei Treim , spre iertarea păcatelor (Fapte 2, 37-38) şi viaţă în comuniune. „Misiunea e te trimiterea Bisericii în lume în vederea universalizării Evangheliei ş a integrării oamenilor în Împăr1ţi

Misiunea în general este gândită ca un mandat încredinţat de cineva cuiva pentru îndeplinirea unui scop bine definit. Astfel, putem vorbi despre: misiune de pace, misiune umanitară, misiune militară, misiune diplomatică etc. Şi vom constata că „misiunea este o opera de îndeplinire a unui mandat încredinţat de o autoritate în scopul realizării unui scop ce priveşte binele comun”.2

Între misiunile cele mai importante misiunea divină este cea mai importantă. Aceasta nu este străină nici altor religii, în afara creştinismului. Astfel, amintim doar de Mohamed care se considera trimisul lui Allah, care se pretindea continuatorul profeţilor biblici, tema fiind întâlnită într-o oarecare măsură şi în păgânismul grec.

Tot astfel, Epictet se considera trimisul, crainicul zeilor, trimis de zeu. Spre exemplu, el considera că a primit o misiune cerească, pentru ca, prin învăţăturile şi mărturia lui, să reaprindă în oameni scânteia divină din ei. Cu acelaşi sens întâlnim termenul de misiune în ermetism, unde cel iniţiat are misiunea să devină călăuza celor vrednici de aceasta, pentru ca prin intermediul său, zeii să desăvârşească omenirea. Dar, indiferent la ce tip de misiune ne referim, ea include câţiva determinanţi specifici universali diferitelor tipuri de misiune:

un centru de autoritate care poate şi motivează persoanele ce le trimite în misiune,

cei trimişi în misiune, care pleacă convinşi fiind de scopul misiunii lor, un mesaj de transmis cuiva şi undeva, într-un teritoriu şi într-un spaţiu

bine determinat, idee clară despre mijloacele ce trebuie atinse, motivaţie profundă pentru misiune care face ca cei trimişi în misiune să

înfrunte orice obstacol pentru îndeplinirea ei.3

Misiunea, în general, este o operă ce trebuie realizată pentru îndeplinirea unui scop nobil. Şi fiecare misionar, indiferent de misiunea sa, are certitudinea aceasta, certitudine care îi conferă siguranţă personală lui şi adevăr mesajului pe care îl are de transmis. Într-un fel sau altul, misionarul trebuie să fie convins de adevărul mesajului său, fie pe calea raţiunii, fie pe cea a experienţei lui şi a altora.

1. 2. Temeiuri biblice pentru misiunea creştină1 Pr. Prof. dr. Valer Bel, Misiune, parohie, pastoraţie. Coordonate pentru o strategie misionară, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002, p. 5.2 Pr. Prof. Dr. Constantin Berea, Hristos în centrul misiunii Bisericii, în Dialog Teologic nr.4/1999, Ed. Presa Bună, Iaşi, p. 913 Lewis A. Drummond, Mesajul Crucii - O teologie contemporană a Evanghelizării, Broadman Press, New York, 1992, p.207.

În cadrul mesajului biblic, ideea de misiune are însă sensuri diferite, căci este raportată la istoria mântuirii. „Ea include o chemare cu caracter special şi extraordinar, un caracter pozitiv din partea lui Dumnezeu, manifestat explicit în fiecare în parte, ce se adresează oamenilor”.4

Misiunea, în limbaj biblic este legată de termenii vocaţie şi mântuire, şi gravitează în jurul verbului a trimite.5

În Vechiul Testament, misiunea este asociată în special cu profeţii (Ier. 7,25) şi este în strânsă legătură cu vocaţia. Cuvintele te trimit stau în centrul oricărei vocaţii şi misiuni profetice (Ieşire 3,10; Ez..2,3).

În acest sens Parabola lucrătorilor viei arată continuitatea misiunii lui Iisus Hristos cu cea a profeţilor, dar remarcă şi diferenţa esenţială: după ce, mai întâi, îşi trimisese slujitorii, Tatăl îl trimite, în final, pe Fiul Său (Mc. 12, 2-8). De aceea, primindu-L sau respingându-L, omul Îl primeşte sau refuză pe Cel care L-a trimis (Lc. 9, 48) adică pe însuşi Dumnezeu-Tatăl, care i-a încredinţat Fiului toate (Mt. 11,27).6

Această conştiinţă a unei misiuni divine care lasă să se întrevadă legăturile mistice dintre Tatăl şi Fiul este redată în fraze de o mare acurateţe: „Am fost trimis…Am venit…Fiul Omului a venit…,” spre a vesti Evanghelia (Mc.1,38), spre a împlinii Legea şi profeţii etc.

Precedentele consideraţii referitoare la tipurile de misiune şi misiunea în Vechiul Testament ne invită să ne referim pe scurt la tematica „credinţei din auzite”, caracteristică teologiei pauline.

Cartea Faptelor pare să reflecte teza formulată atât de explicit de Sfântul Pavel în epistola către Romani, şi anume: credinţa depinde de ascultarea cuvântului (Rm. 10, 17). Diverse texte ale lui Luca pe care le vom supune analizei insinuează acest adevăr. Şi pentru Sf. Luca credinţa ia naştere în inima omului în urma ascultării mesajului evanghelic.7

Textul din Faptele Apostolilor 15, 7, chiar dacă nu conţine în mod ex-plicit această dependenţă cauzală a credinţei de ascultarea „cuvântului Evangheliei” o insinuează cu putere.

Într-adevăr Sf. Luca în istorisirea convertirii centurionului Corneliu pune în strânsă legătură de dependenţă ascultarea Cuvântului şi coborârea Duhului Sfânt (Lc. 10, 44), semnul evident că mesajul evanghelic, proclamat de către Apostolul Petru, aprinsese în inima acestui centurion roman şi a familiarilor săi scânteia credinţei.

Darul Duhului Sfânt de fapt nu poate fi acordat celor care nu cred în Iisus. Petru în autoapărarea să înaintea comunităţii din Ierusalim pune în strânsă legătură credinţa în Domnul Iisus şi darul Duhului Sfânt (11, 17),

4 Pr. Prof. Dr. Petru Semen, Aşteptând mântuirea, Ed. Trinitas, Iaşi, 2000, p.1615 Paul Evdochimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Ed. Anastasia, Bucureşti , 1993, p. 1736 Pr. Prof. Dr. Ioan Bria, op. cit., p.2557Pr. Dr. Constantin Preda, Credinţa şi viaţa Bisericii primare. O analiză a Faptelor Apostolilor, în „Studii Teologice”, nr. 1/2 din 2002, p.76

apelează deci la o evidenţă acceptată de toţi, adică darul Duhului Sfânt este acordat de către Dumnezeu numai celui care crede în Iisus Hristos.

Credinţa samaritenilor ia naştere în urma evanghelizării lui Fi l ip (Faptele Apostolilor 8, 12). Credinţa începe să izvorască în inima eunucului etiopian, în timp ce diaconul Filip îi anunţa vestea cea bună despre Iisus (Faptele Apostolilor 8, 35-38).

În mod asemănător propovăduirea lui Pavel şi Barnaba trezeşte credinţa populaţiilor iudaice şi elenistice: la Antiohia Pisidiei (13. 42,48) şi Iconiu (Faptele Apostolilor 14, 1) etc. Pare deci adevărat că Luca împărtăşeşte teologia „credinţei din auzite”: scânteia credinţei izbucneşte în inimă în timpul ascultării cuvântului lu i Dumnezeu, luând naştere deci în urma proclamării mesajului evanghelic.8

Precedenta analiză exegetică a demonstrat că există o legătură profundă, de dependenţă între credinţă şi proclamarea mesajului evanghelic.

„Pentru autorul Faptelor răspunsul omului la mesajul mântuitor al Evangheliei constă în acceptarea şi supunerea faţă de acesta, adică într-o atitudine receptivă faţă de acest “cuvânt” al mântuirii.”9

Însemnătatea primară a verbului -, în uzul specific creştin este aceea de primire a kerygmei despre Hristos. Acest aspect semantic al celor doi termeni în analiză apare cu o oarecare discreţie în scrierile lucane.

Primele texte din scrierile Sfântului Luca unde întâlnim verbul , conferă acestui termen accepţia semantică de „a da crezare” Cuvântului lui Dumnezeu.

În Lc. 1, 45, Sf. Luca prezintă în paralel credinţa Mariei şi necredinţa lui Zaharia (Lc. 1, 20). Ambele personaje au fost destinatarii unui mesaj dumnezeiesc, comunicat de Dumnezeu prin acelaşi înger Gavriil. Maria însă a răspuns prin credinţă cuvântului dumnezeiesc, iar Zaharia prin îndoială şi necredinţă. De asemenea, în Lc. 8, 11-13, se evidenţiază într-un mod foarte interesant şi semnificativ preferinţa Sf. Luca pentru conexiunea explicită dintre Cuvântul lui Dumnezeu şi credinţă. De fapt una dintre temele fundamentale ale Parabolei Semănătorului în versiunea lui Luca, este cea a credinţei şi a misiunii. J. Dupont notează că se poate întâmpla ca să nu trezească nici un interes Cuvântul lui Dumnezeu din partea celor care-l ascultă; un astfel de eşec total nu trebuie atribuit lucrării diavolului.

Există însă şi posibilitatea de a fi primit cuvântul cu bucuria unei credinţe sincere însă fără profunzimea cuvenită. Din acest moment (Lc.8, 13), se pune problema statorniciei şi perseverenţei. Credinţa trebuie să treacă proba focului. Pentru unii poate fi un dezastru. 10

Credinţa care duce la mântuire nu este cea care se mulţumeşte cu o bună intenţie a inimii, nici cea care pactizează cu bunurile acestei lumi, ci credinţa

8 Ibidem9 Pr. Prof. Dr. Constantin Coman, op. cit., p.11310 Pr. Dr. Constantin Preda, op. cit., p.80

adevărată este cea constantă şi perseverentă a celor care aderă cu toate puterile lor la Cuvântul lui Dumnezeu pentru a stărui în ea şi a pune-o în practică în toate încercările şi dificultăţile existenţei. De fapt în explicarea parabolei semănă-torului dată de cei trei sinoptici, numai Sfântul Luca vorbeşte de credinţa în cuvântul lui Dumnezeu (Lc. 8. 12, 13).

În această pericopă Sf. Luca nu accentuează numai tema cuvântului lui Dumnezeu, ci accentuează foarte mult aspectul specific al credinţei, şi anume: acceptarea cuvântului lui Dumnezeu. O legătură asemănătoare dintre credinţă şi cuvântul lui Dumnezeu întâlnim în F.A. 8,12, unde Sfântul Luca afirmă că samarinenii i-au crezut lui Filip care le propovăduia despre împărăţia lui Dumnezeu. Populaţiile samarinene, deci, au crezut mesajului evanghelic. La Antiohia (FA 11,20-21) credinţa urmează vestirii cuvântului.11 „Chiar şi în Lc. 22, 67 evanghelistul creează o conexiune explicită între credinţă şi cuvântul lui Iisus. Contextul este cel al interogatoriului lui Iisus înaintea sinedriului.” 12

Toţi sinopticii expun acest fapt, însă numai Sf. Luca vorbeşte de “a crede” cuvintelor lui Iisus. Aici Sfântul Luca vrea să spună că, chiar dacă El îşi va ma-nifesta demnitatea Sa mesianică, arhiereii şi sinedriştii nu vor da crezare cuvântu-lui Său. Adică nu vor accepta revelaţia Sa. În Lc. 24,25, însă pune credinţa în legă-tură cu profeţiile Vechiului Testament.

În FA 24,14, credinţa se referă la Legea şi Profeţii Vechiului Testament care conţin descoperirea cuvântului dumnezeiesc. Sfântul Luca vorbeşte mereu de credinţa în Hristos şi nu de credinţa în Legea Vechiul Testament (FA 26,27). Întreg Vechiul Testament constituie mărturia probatorie despre Hristos (FA 17, 2-3, 11; 18, 24, 28; Lc. 9, 22).

Cartea Faptelor accentuează foarte mult strânsa legătură dintre proclamarea cuvântului evanghelic şi credinţă. Pentru Luca răspunsul omului la mesajul mân-tuitor al evangheliei e acela al primirii lui şi al ascultării, adică al atitudinii recep-tive a cuvântului mântuirii.Analizând câteva texte din cartea Faptelor, observăm această legătură strânsă. De fapt „proclamarea mesajului evanghelic urmăreşte mântuirea omului, fiindcă doreşte să aprindă în sufletul omenesc scânteia credinţei (cf. FA 13,7.12). Cuvântarea Sf. Petru în ziua Cincizecimii, care conţine kerygma evanghelică primară, are drept finalitate chemarea la pocăinţă şi la acceptarea credinţei creştine”.13

De fapt, mulţi iudei cu acea ocazie „au primit cuvântul... şi au fost botezaţi”(Faptele Apostolilor 2,41). Într-adevăr, „primirea cuvântului” dumnezeiesc constituie o temă foarte scumpă autorului Faptelor Apostolilor.

Este o expresie pe care spre deosebire de ceilalţi evanghelişti o întâlnim numai în Luca (Lc. 8, 13; FA 8,14; 11,1; 17,11) pentru a indica „primirea cuvântului” dumnezeiesc din partea samarinenilor (FA 8,14), a păgânilor (FA 11,1) sau a iudeilor din diaspora (FA 17,11).

11 L.X. Dufour, op. cit., p. 44212Pr. Dr. Constantin Preda, op. cit., p.8113 Ibidem, p.81

Pentru a înţelege bine această „primire” a cuvântului, este esenţială sesizarea aspectului unei primiri nu ca un act intelectual, ci ca o receptare a credinţei. Trebuie remarcat mai ales că în diferite locuri din cartea Faptelor conexiunea dintre credinţă şi proclamarea cuvântului (a kerygmei) este expusă într-un mod foarte explicit. Astfel, în FA 4,4 se afirmă că: „mulţi din cei ce auziseră cuvântul” kerygmatic proclamat de Petru, au crezut. Într-un mod asemănător temnicerul din Filipi şi toţi ai lui au crezut, după ce Pavel şi Sila le-au vestit cuvântul Domnului (FA 16, 32-34).

Altă situaţie asemănătoare o constituie răspunsul pozitiv la proclamarea mesajului evanghelic dat de către mulţimea de preoţi iudei care “s-au supus credinţei” (Faptele Apostolilor 6,7), ceea ce demonstrează primirea docilă a cuvântului evanghelic pentru modelarea propriei vieţi cuvântului evanghelic cine refuză, se autoexclude de la mântuire şi de la moştenirea vieţii veşnice. După cum stă mărturie spre pildă cazul unor iudei din Antiohia Pisidiei (Faptele Apostolilor 13,46-52) şi din Corint (Faptele Apostolilor 18,5-8).

Deci răspunsul omului la mesajul evanghelic se manifestă prin primirea sau refuzul cuvântului mântuitor a cărui esenţă o constituie Persoana Iui Iisus înviat.