Modalități de caracterizare:

Caracterizare directă (autorul comunică direct trăsăturile difinitorii ale personajului):·

Din spusele naratorului: fapte semnificative, atitudini relevante, opoziție cu alte personaje, date biografice, portret fizic, gesturi.

· Autocaracterizare: monologul interior, introspecția, mărturia directă, sinceră, confesiunea, autoanaliză prin gînduri, sentimente, fapte, limbaj, referire la detalii biografice;

· De către alte personaje: atitudinea și aprecierea personajului de către alte personaje din operă;

Caracterizarea indirectă (deducerea unor calități umane particulare)·

Prin acțiunele în care autorul și-a angajat personajul, fapte;

· Modul personajului de a gîndi și a se manifesta;

· Particularitățile de limbaj și abilitățile de comunicare prin care autorul și-a prezentat personajul;

· Mediul, ambianța în care trăiește și activează personajul;

· Numele;

· Îmbrăcămintea;

Exemple:Oricare dintre, cu citatele ilustrative:·

Prin cuvintele autorului: avea simțul umorului; s-a născut pentru a fi liber;

· Prin faptele relevante ale personajului: balansa cu dibăcie; a protestat; s-a făcut a uita invitația; s-a hotărît; a rîs; a poruncit; a pornit în urma;

· Prin modul în care este perceput de alte personaje: boierii... îngrozindu-se; Divanul a venit cu plecăciune

· Prin sentimentele personajului: era o stare de lucruri oarecum înjositoare după frămîntări grele și îndelungate; avea impresia că ei stau la pîndă;

· Caracterizarea directă prin spusele naratorului, prin procedeele; portret fizic, fapte semnificative, atitudini relevante, gesturi, date biografice.

PLANUL CARACTERIZARII UNUI PERSONAJ LITERAR

I. Personajele literare sunt persoanele implicate in actiunea unei opere literare:

1. Dupa locul ocupat in opera: a) principale; b) secundare; c) episodice; d) figurante

2. Dupa modul de prezenta in opera:

a) individuale;

b) colective

3. Dupa raportul cu realitatea:

a) Reale b) Imaginare (miraculoase); c) Simbolice; d) alegorice

4. Dupa metoda de creatie folosita de scriitor:

a) romantice;

b) realiste;

c) clasice

II. A caracteriza un personaj inseamna, in esenta, a evidentia trasaturile fizice si morale ale acestuia, asa cum se desprind din opera literara respectiva

Caracterizarea personajului este o compunere pe baza textului literar care are o structura specifica, tinand cont insa de cerintele si partile generale ale unei compuneri.

O astfel de lucrare – dupa ce se realizeaza incadrarea personajului in opera, pe baza datelor despre autor si opera - trebuie sa reliefeze urmatoarele aspecte:

I. INTRODUCERE:

1. Ce loc ocupa personajul in opera

2. Ce fel de personaj este (raportat la realitate)

3. Cine este personajul

4. In ce imprejurari este infatisat el

II. CUPRINS:

5. Care sunt insusirile fizice si morale ale personajului asa cum se desprind ele:

a. din prezentarea directa:

- de catre autor

- de catre alte personaje

- de catre personajul insusi (autocaracterizare)

b. din prezentarea indirecta:

- faptele personajului

- comportarea, gandurile si framantarile lui sufletesti

- relatia cu celelalte personaje

- aspectul fizic si vestimentar al personajului

- incadrarea intr-un anumit mediu

- punerea personajului in situatii limita

- nume si felul de a vorbi

III. INCHEIERE:

6. Care este atitudinea scriitorului fata de personaj

7. Ce categorie tipologica mai larga reprezinta personajul

8. Ce modalitati (procedee) de caracterizare foloseste autorul

Ion Druță s-a născut la 3 septembrie 1928 la Horodiște, un sat de razesi de pe malul Nistrului, Soroca, într-o familie de ţărani. A colaborat la ziarul "Ţăranul Sovietic", în paginile căruia a debutat cu o serie de schiţe.

În 1957 a absolvit Cursurile literare superioare de pe lângă Institutul de literatură "M.Gorki" al Uniunii Scriitorilor din URSS. În 1969 se stabileşte la Moscova. Opera lui evoluiază de la bun început în albia unei viziuni filosofico-poetice originale. Dramaturgia lui Ion Druță s-a impus de la bun început prin originalitatea subiectelor, a eroilor şi a conflictelor prezentate, precum şi prin noutatea procedeelor artistice utilizate. Drama "Casa mare" a fost montată în premieră în anul 1961 la Teatrul central al Armatei Sovietice din Moscova și în 1962 la Teatrul muzical-dramatic "A. S. Puşkin" din Chișinău. Piesa a cucerit spectatorii prin acuitatea dramatismului şi prin lirismul ce învăluie destinul eroinei principale - văduva de război Vasiluţa, care rămîne fidelă memoriei soţului căzut în luptă.

Avînd un mare succes la public şi apreciată de critica teatrală, drama de debut a deschis drumul unei serii de piese semnate de Ion Druță. În 1979 la Teatrul "V.Maiakovski" din Moscova este montată piesa "Doina", o pledoarie pentru fondul sănătos al moştenirii noastre folclorice, pentru curăţenia sufletească a omului, prezentată publicului în 1981 și de Teatrul muzical-dramatic "A. S. Puşkin" din Chișinău. În 1972 la Teatrul "Luceafărul" a fost montată în premieră drama "Păsările tinereţii noastre", fiind reluată de Teatrul Mic din Moscova în 1973 și de Teatrul muzical-dramatic "A. S. Puşkin" din Chișinău. Elogiul muncii cu uitare de sine, întruchipat în figura lui Pavel Rusu şi poetizarea înţelepciunii populare personificată de mătuşa Ruţa, se contopesc într-un tot organic. Drama "Sfînta sfintelor" a fost montată în 1977 la Teatrul central al Armatei Sovietice din Moscova, 1977.

Unele piese ale lui Ion Druță sunt versiuni dramatice ale propriilor sale lucrări în proză: "Horia" după "Clopotniţa", "Plecarea lui Tolstoi" după nuvela cu acelaşi titlu ş.a. Dramele lui Ion Druţă înglobează în sine vieţi omeneşti distincte,caractere tipice, colizii ascuţite, ce se consumă sub ochii spectatorului, care trăieşte renumita stare de catarsis. Ion Druţă vine în dramaturgie ca un bun cunoscător al cerinţelor genului şi speciei pe care o cultivă. Replicile sunt deosebit de expresive, ele completînd sugestiv ideea anunţată în titlu.

Opera dramatică a lui Ion Druță se bucură de un larg ecou, piesele sale văzînd lumina rampei în numeroase teatre din ţară şi de peste hotare. După scenariul lui Ion Druță s-a turnat în 1965 la studioul "Moldova-film", pelicula "Ultima lună de toamnă" , distinsă la Festivalul internaţional de filme de la Mar-del-Plata (Argentina), cu mai multe premii. Sciitorului și dramaturgului i s-a decernat în 1967 Premiul de Stat al RSSM. Ion Druță a fost decorat cu două ordine Drapelul Roşu de Muncă şi ordinul Prietenia popoarelor.

Ion Druță a fost președinte de onoare al Uniunii Scriitorilor din Moldova (1988-1990) și din 1992 este membru titular al Academiei de Știinte din Republica Moldova.

Printre nultiplele aprecieri date dramaturgiei lui Ion Druță deosebit de elocventă este cea a regretatului actor și regizor Veniamin Apostol: „Lung e drumul textului druţian pînă la suflarea vie a actorului în scenă. Lung şi anevoios, pentru cel ce vrea să fie stăpîn pe un spectacol după piesele lui Ion Druţă. Dar frumos e drumul acesta, căci te îmbogăţeşte...Enigma dramaturgiei lui Druţă e însuşi sufletul autorului, pe care fiecare îl sesizează, dar nu-l poate transpune aidoma scenic”. În aceeași ordine de idei criticul și istoricul literar Anton Cosma scria: „Pentru personajul lui Ion Druţă este însă esenţial tocmai substratul sufletesc, interioritatea cea mai ascunsă, numai rareori şi insuficient luminată de raza conştiinţei lucide. Omul conceput de Ion Druţă e (...) o fiinţă profundă, capabilă să comunice cu lumea sa la un nivel de intensitate şi complexitate deosebite. Dacă am vrea să-l caracterizăm printr-o formulă lapidară, ar trebui, poate, să spunem despre el, în primul rînd, că este un homo religiosus. (...) Evlavia în faţa pămîntului pe care trăiesc şi în faţa lumii cu făptuirile ei caracterizează personajele lui Ion Druţă”.

Indiscutabil, doar cei chemati ii pot trece pragul!!!Maestrul ION DRUTA este anume acel chemat al Demiurgului care s-a impus prin marele har de prozator si dramaturg.

DRUTA s-a putut impune, inca din primele sale volume de schite si povestiri ca unadversar al conventiilor ideologice oficiale, gasindu-si timbrul propriu in interesulpentru valorile etice si religioase, pentru vremurile patriarhale.Metoda de creeatie a lui Druta ne demonstreaza o adevarata lectie de exigentaliterara.Fara teme si subiecte senzationale,fara exercitii frapante si alambicate caforma, proza si dramaturgia lui ION DRUTA,prin talent si truda,s-au impus in tara sidincolo de hotarele PATRIEI noastre.

Ion druta ne apare in cartile lui ,ca o personalitate puternica care stie ce are de facut.Operelesale se sprijina pe trei piloni principali:ideile atotpurificatoare ale crestinismului;traditiileinnobilatoare-populare,culturale si istorice-ale neamului;preceptele verificate ale unei gindiri siexperiente moderne.Ion Druta isi consacra toata energia talentului sau exceptional promovarii imaginii poporuluimoldovenesc casa si in lume, zidind ,caramida cu caramida,edificiul demnitatiinoastre.Astfel,orice intilnire cu proza lui DRUTA lasa o puternica senzatie deprospetime,profunzime,colorit irepetabil si intelepciune.Noi am mai avut scriitori care au abordat teme majore,teme filozofice,sociale,psihologice.Darnici unul din ei n-a facut acest lucru atit de profund.Ion druta a scris ,a plins,a militat pentruaceste valori cu maxima participare sufleteasca, a pus foarte multa substanta spirituala infraza,in cuvintul si in viziunea sa artistica.Druta a dat expresie plenara sentimentelornoastre,aratind lumii ca noi avem viata intima profunda,atitudini emotionale si nationale,casuntem firi complexe ,ca gindirea noastre are inflexiuni filosofice,iar aceasta e foarte important.DEsi ne intilnim rar cu operele lui ,imi produce o mare satisfactie spirituala si estetica.INlucrarile lui Ion DRUTA ma cucereste plasticitatea cu care sunt infatisate personajele.Cred ,caprin operele sale proza moldoveneasca inscrie in literature contemporana una dintre cele maipitoresti si mai interesante pagini.

Scriitorul vorbeste, in opera lui, despre lucruri frumoase si sfinte care ne unesc: sfinte sunt pamintul, aerul si apa, sfinte sunt dragostea si prietenia, mai afirma drama “Frumos si sfint”; inalte pagini de proza si dramaturgie sunt evocate alte valori care ne aduna, ne leaga, ne unesc.

Ion DRUTA este si un dramaturg valoros marcat de subiectivitate in anii cind seincadrase in procesul de trezire a constiintei nationale.Una din operele in caresciitorul a vadit o intelegere profunda a specificului artei teatrale si a abordatproblemele etice de o importanta vitala este opera”CASA MARE”.Aceasta e o dramaadinc psihologica si de mare rafinament sub divers aspect,o opera profund poeticacu un subtext bogat.ION druta este unn scriitor al ideii,al ideii nedespartite de vesmintul ei artisticIn raportul lor eroii lui Druta vesnic pun pe cintar omenia si frumusetea lor morala,care se afla intr-un conflict permanent si necurmat de neomenia si neadevarul.

Alunecarea din real în mitic şi simbolic, susţinută cu umor de Ion Druţă, într-o frumoasă limbăromânească, în varianta ei moldovenească, face din Ion Druţă un povestitor plin de farmec, darşi un autor al unor mize existenţiale profunde. În lucrarea de mari proporţii “Toiagul Pastoriei”si romanul “Clopotniţa” (1972), cea mai importantă scriere a sa, Ion Druţă cultivă aproape fărăexcepţie un principiu baladesc, naraţiunea fiind intens colorată de atitudinea emoţională, deataşamentul simpatetic faţă de eroi. Autorul şi personajele pe care le creează constituie o unitateplasmatică, actul identificării absolute făcînd dovada apartenenţei la un univers autarhic”Pentru personajul lui Ion Druţă este însă esenţial tocmai substratul sufletesc, interioritatea ceamai ascunsă, numai rareori şi insuficient luminată de raza conştiinţei lucide. Omul conceput deIon Druţă e (...) o fiinţă profundă, capabilă să comunice cu lumea sa la un nivel de intensitate şi complexitate deosebite. Dacă am vrea să-l caracterizăm printr-o formulă lapidară, ar trebui,poate, să spunem despre el, în primul rînd, că este un homo religiosus. (...) Evlavia în faţapămîntului pe care trăiesc şi în faţa lumii cu făptuirile ei caracterizează personajele lui IonDruţă

Mihai Eminescu “Glossă”. Un inexplicabil spaţiu este timpul, existenţa, raţiunea, filozofia noastră de a privi lumea şi capacitatea de a schimba ceva în ea, fie în noi înşine… Uneori le reducem acestea la nivelul sentimentelor, alteori le exemplificăm prin simple necesităţi casnice… Dar, în esenţă, totul trece şi

rămîne de cuviinţa noastră dacă vrem ori ba a zidi din orice zi şi orice cuvînt o creaţie supremă, un sfînt legămînt între vechi şi nou. E o sacră şi grea luptă această viaţă, o încercare de a căuta sensul cert al cuvîntului şi de a găsi rostul lui…

Unul dintre prozatorii cu o capacitate fină de pătrundere în înţelesurile cuvîntului este Ion Druţă. Mai întîi de toate ar fi corect să percepem ce este viaţa şi care este esenţa ei, ce ne tot învaţă ea? Există unele lucruri ce nu pot fi explicate, însă, nu pentru că sunt atît de neexplicite, ci pentru că nu au fost create de om, ci de cineva ce stă mai sus şi de îngeri… cel născut prin creaţia cea dintîi – cuvîntul, însuşi Ion Druţă spunea: “Cu adevărat, precum zice Scriptura, în limbă e viaţă şi moarte. Mamele ne-au adus pe lume nu pentru a muri, ci pentru a trăi. Pentru că, dacă cuvîntul e de la Dumnezeu şi cuvîntul e însuşi Dumnezeu, el nu poate muri înaintea noastră.”

Ceea ce în primul rînd leagă trecutul cu viitorul, vechiul cu noul e cuvîntul – Dumnezeul – credinţa…Şi ar fi aici vorba de o luptă fără timp, atemporală, căci Dumnezeu a fost născut înaintea noastră, apoi noi vom muri, iar el tot va rămîne pururi viu, pe cînd lupta o ducem noi înşine cu raţiunea noastră zi de zi. E luptă între cred şi nu cred… Dar, totuşi, valorile general-umane promovate de puternicul “Cred!” se împletesc între trăsături diametral opuse, dar, totuşi, pozitive şi binevenite. De exemplu, setea de comunicare, adică dorinţa de nou, de debarasare de vechi o întîlnim în romanul “Povara bunătăţii noastre” prin Nuţa:

“Nuţa căuta să se întîlnească cît mai des cu sătenii. Ciuturenii spun o minciună, iar Nuţa se face a nu-i crede. Spune ea singură o minciună, sătenii se fac a nu o crede.“

Pe cînd personajul principal al nuvelei “Toiagul păstoriei” vine în contradicţie cu noul, trăind în mediul său în care se inhibă în absolut:

“Era tăcut, trist de cele văzute, trist de cele ce urma să le vadă, iar cînd totuşi scotea o vorbă, glasul îi era sonor, senin, cu unduiri de glume adunate de prin cîntece vechi.[…]

-Bine, răspundea, de obicei scurt, aşezînd cu grijă un suspin scurt între două zîmbete senine“, pînă şi menirea lui pare a fi însăşi continuitatea: “Părea că a şi fost adus pe lume pentru a nu se pierde sămînţa mioarelor niciodată, şi el era conştient, era mîndru de înalta sa misiune“.

Dacă e să ne gîndim la cele mai puternice trăiri pe care le poate simţi în viaţa sa un om, cred că ar putea fi vorba de dragoste… Dar puterea acestui sentiment nu este destulă pentru a trece bariera dintre nou şi vechi. Pe baza romanului “Frunze de dor” putem demonstra acest lucru şi anume prin intermediul personajelor principale: Rusanda şi Gheorghe, aflate în opoziţie, dacă le privim din acest punct de vedere. Dragostea dintre ei e evidentă la începutul romanului: “a scos repede o batistă, a pornit cu ea spre buze, dar mîna n-a îndrăznit să şteargă arsura primei dragoste…”; ambele personaje deţin acelaşi statul social – cel neschimbat de timp – copii de ţărani. Dar odată cu zidul pus de inovaţie, adică posibilitatea Rusandei de a deveni intelectuală – profesoară, dragostea lor trece la scara descendentă, fiind “speriată” de acel nou în care ar trebui să intre… În timp ce Gheorghe rămîne acelaşi om al ţărînei:

“Era ţăran născut în zodia ţăranilor şi visa să ia în căsătorie o fiică de ţăran, dar învăţătoare? Pentru ce-i trebuie lui învăţătoare la casă? Şi cum poţi face căsătorie cu ea? – tu cu plugul, ea cu creionu? Şi dacă îţi face un borş care nu-ţi place, cum îi spui?”

Spre deosebire de alţi scriitori care încercau să se impună prin multitudinea problemelor abordate în lucrări, Druţă se limitează de obicei la aspecte ceva mai înguste, dar sapă în adînc. Privită larg, tema romanului este viaţa satului basarabean din ultimele luni de război şi primele zile de pace. În prim-plan, totuşi, autorul a scos relaţiile intime, dragostea…şi prin această modalitate a descoperit tainele sufleteşti şi luptele spirituale care se dau în raţiunea unui om pentru a accepta sau a nu accepta viitorul schimbat…

Există, astfel, două probleme care vin prin personajele menţionate. Prin Rusanda Druţă a abordat problema creşterii tinerii intelectualităţi basarabene, iar prin Gheorghe, relaţia om-pămînt. Intelectualitatea şi ţărănimea, privite şi ca niveluri sociale, se află în opoziţie şi promovează diferite aspecte alte vieţii, care prin Rusanda şi Gheorghe devin chiar incompatibile. Nu pot spune cine pierde şi cine cîştigă – Rusanda care trece în rîndul celor cu carte sau Gheorghe care rămîne cu pasiunea sa – pămîntul? Dar e evident că în cazul lor dragostea e cea care pierde în totalitate lupta care se dă între vechi şi nou.

Druţă a cîntat cîmpia, baştina, leagănul omului, sursa puterii, vatra primitoare în care durerile îşi pierd acuitatea, iar bucuriile devin mai mari. Tocmai acest pămînt-vatră, statornicit în doină şi în istorie, pămîntul de legendă şi de dor devine punctul de legătură al trecutului cu viitorul, a ceea ce am fost cu ceea ce avem a fi.

Există în opera druţiană şi “elemente” ce nu iau parte la războiul tradiţionalului cu modernul, este vorba de nişte spaţii universale, ce, asemeni lui Dumnezeu, rămîn neatinse de timp, de schimbări:

Motivul pădurii: “Pădure, verde pădure… Mai stă ea şi azi, pădurea ceea de stejari, la locul ei vechi…”(“Povara bunătăţii noaste”);

Motivul nopţilor de vară: “Nopţi de vară, nopţi de cîmpie…Ce bine te mai laudă, ce uşor te amăgesc. Şi au să te îmbete pentru o viaţă întreagă.” (“Povara bunătăţii noastre”);

Motivul lumii, al societăţii: “Lumea însă, de, ca lumea.” (“Toiagul păstoriei”).

Motivul casei(casei părinteşti); acesta fiind neschimbat din punct de vedere al divergenţei, pentru că de aici pornesc izvoarele-copii în lume, dar totodată casa este şi un punct de convergenţă – loc de întoarceri, reveniri, după cum spunea şi Elena Botezatu: “Casa… nici un alt motiv nu reuşeşte mai deplin să condenseze şi să reflecte semnele şi permanenţa unei spiritualităţi”.

Motivul mamei: “E tăcuta şi buna noastră mamă. A ieşit acum, ca şi în multe alte seri, la portiţă să ne aştepte” sau “Scoate din cuptor covrigei, prăjiturile dospite şi frămîntate aşa cum a învăţat-o bunica pe atunci cînd mama avea zece ani”(“Ultima lună de toamnă”).

Motivul satului copilăriei:”Nimic nu se schimbă aici, sub acest cer albastru şi, ca înainte de vreme, dintr-o glumă, dintr-un zîmbet, dintr-o nimica toată se alege un destin”(“Ultima lună de toamnă”).

Motivul cîntecului: “Tata tresare. Era cîntecul lui drag de pe vremuri, moştenit de la părinţii săi, iar aceia, la rîndul lor, tot îl moşteniseră…mai trăieşte încă frumosul cîntec al neamului nostru…”(“Ultima lună de toamnă”).

Motivul căsătoriei: “Iaca aşa se face că, se ie un băiet c-o fată. La început căsnicia lor se cheamă dragoste, apoi i e se zice viaţă, după care ajunge a fi datină. Una dintre cele mai sfinte datini…”(“Datini”).

“Românii au trăit cu un “dor de istorie”, cu un “dor de vremuri mari”, însă mai mult decît la orice pe lume au ţinut la spaţiul lor, la pămîntul lor sfînt în care îşi vedeau şi îşi văd, perpetuă în veşnicie, propria fiinţă etnică. Pămîntul, în viziunea românească e tot una cu permanenţă, cu eternitate.” spunea criticul Dumitru Micu. Motivul pămîntului, prin sines, aduce şi el o inovaţie, cel puţin prin impunerea unei schimbări pe care inima cu greu o acceptă şi încă cu mult mai greu o conştientizează, pentru că pămîntul e sursa de hrană a ţăranului, deci ceea ce îi întreţine existenţa şi, deci, şi deci nu poate fi prin nimic condamnat. Dacă e să ne referim la lucrarea “Horodişte”, atunci răspunsul la întrebarea noastră este şi răspunsul la întrebarea retorică a personajului-narator:

“Au trecut de atunci ani mulţi şi eu deseori m-am întors ş-am căutat a înţelege ce i-a făcut pe părinţii mei să lase satul de baştină şi să se mute? Fireşte, pămîntul.”

Din acest punct de vedere, pămîntul, cu toate că ar trebui să evidenţieze numai continuitatea, vine să aducă noul, să schimbe soarta celor care îl lucrează.

Liviu Rebreanu afirma “Opera nu valorează prin materialul rural sau urban, ci numai prin realizarea estetică. Dar estetica nu exclude predominanţa unui spirit specific care dă o anumită culoare şi autenticitate operei.” Opera lui Druţă este deosebită deoarece îmbină o careva specificitate a stilului cu tradiţionalul literar-artistic.

Coloritul specific îl posedă şi personajul principal al lucrării “Ultima lună de toamnă” – bătrînul tată prin prisma căruia sunt redate multiplele lupte ce au loc între obişnuitul vechi şi revoluţionarul nou. Din punct de vedere al revoluţiei tehnico-ştiinţifice, privitor la mijloacele de transport, inovaţiile vin să aducă o careva stare de frică şi nesiguranţă: “Acum bătrînului începe să-i pară rău că a urcat în avion. Se simte aşa de parcă ar fi avut o pierdere groaznică în viaţa lui”, “îi vine să strige pilotului să oprească maşina, că el coboară” care vin să creeze atmosfera de spaimă şi nedumerire împreună cu imaginea auditivă “avionul geme surd şi fierbinte”, după care urmează o metaforică răzvrătire împotriva celora ce inventează aceste mijloace de deplasare: “E o bătaie de joc să mergi cu un asemenea autobuz după ce ai zburat cu avionul, e o răzbunare a celor de pe pămînt împotriva celor coborîţi din cer”. Pentru bătrînul tată noul vine şi prin impunerea unei schimbări a eului din personaj. Firea lui obişnuită, cea de “om răbdător” nu corespunde cerinţelor noului, pentru că viaţa din lumea schimbărilor cere multă mişcare, aproape excluzînd răbdarea şi aducînd maxima viteză posibilă:

“bătrînul cată în sus la soare şi oftează – în Chişinău sunt multe de toate, şi important e să ştii pentru ce ai venit, să nu-ţi pierzi timpul”.

Raţiunea celor de acasă mai înfruntă încă o luptă grea cu a cărui rezultat nu vor să se împace – creşterea copiilor, ei nu vor să se împace cu gîndul că micii copii devin oameni maturi, capabili singuri să trăiască în lume, capabili să aibă propria lor familie şi casă…

“Ne cheamă pe noi. Cum se îmbată, uită că am crescut, că ne-am risipit prin lume. De vină e poate bomboana pe care o poartă cu anii prin buzunare. Noi nu venim şi se miră bătrînul că nu mai vor copiii lor dulce.”

Astfel, motivul depărtării are un rol decisiv în relaţia părinţi – copii prin răcirea sentimentelor, prin destrămarea a unei lumi în două. Uneori această destrămare cugetul nu o acceptă şi încep scurgerea în minte a mii şi mii de întrebări ce nu-şi pot găsi răspuns, alteori, relaţia rămîne să se bazeze numai pe trecut de parcă ceea ce putea să existe între două suflete e numai un careva “a fost” care nicidecum nu mai devine un “este” al prezentului:

“Anii lăsaţi undeva departe de un tată şi de un fecior au fost ani grei, şi prin valurile de amintiri răsar aşchii de obidă, înţepături ce nu se uită, vorbe otrăvite, ce n-au fost spuse. Tata cerne amintirile, alegînd numai ce-o fost bun”.

Noul reprezintă un năravul negativ al omului tratat de Ion Druţă în lucrarea sa lirică “RUGĂ ALBĂ”. Într-o modalitate evident de explicită este sugerată ideea că capacitatea omului de a se schimba este punctul rău în lumea sa, pentru că noi “am decăzut,/ Doamne,/ Tot numărîndu-ne zilele/ De la o datorie la altă datorie,/ De la o speranţă/ La altă speranţă”. Acel nărav prost al noului presupune, defapt, efectul “străvechiului nostru blestem” de a dori a schimba ceea ce a fost creat în formă iniţial ideală… Druţă vine să spună că ceea ce e vechi e frumos şi sfînt, e drag inimii, virgin din toate punctele de vedere şi intact trebuie să şi rămînă. Ceea ce în esenţă ar trebui omul să preţuiască şi să ceară este inclus în cuvintele lucrării:

“Să nu ne rămînă

Decît,

O singură grijă,

Un singur drum,

O singură dragoste,

Ş-o bucată de pîine pe masă.”

Într-adevăr acestea sunt valorile cele mai frumoase pe care le poate poseda un om: grija întru o credinţă curată, calea cinstită în viaţă, dragostea sinceră şi pîinea – trupul lui Dumnezeu din care ar trebui să muşcăm cu sfinţenie şi ascultare, nu cu lăcomie şi ciudă…Ar fi corect să fie văzută antiteza pe care o fac aceste lucruri cu realitatea. Astăzi sunt apreciate valori ce îl evidenţiază pe om ca un mini-dumnezeu egoist, ceea ce distruge societatea, distruge moralul pur şi încrederea într-un viitor prosper pentru spirit…

Un motiv important este cel al paraginii din romanul “Povara bunătăţii noastre” care vine prin sugestia tradiţionalului prin imaginea lui Onache Cărăbuş şi, totodată, induce modernul prin Mircea Moraru în a cărui viziuni paragina nu e decît un rămăşag al vremurilor trecute şi uitate…”Duşmanul meu” este numită de ambii această plantă, dar doar pentru Onache ea reprezintă o parte a vieţii, o istorie a destinului excluderea căruia ar însemna dezicerea de legea timpului, fie legea lui Dumnezeu…

Modalitatea prin care Ion Druţă pătrunde în sufletul cititorului prin opera sa este o filozofie încă nedescoperită. Se dovedeşte că, totuşi, simplitatea şi bunătatea au putere!…pentru că anume “fără teme şi subiecte senzaţionale, fără exerciţii frapante şi alambicate ca formă, proza şi dramaturgia lui Ion Druţă, prin talent şi trudă, s-au impus în ţară şi dincolo de hotarele Patriei noastre” după cum spunea Ion C. Ciobanu. Frumosul este o întreagă operă de artă, născută din adîncul spaţiului pe care noi îl numim suflet, de undeva din neştiinţa pe care o ascultăm cu cuminţenie… Frumosul este partea din noi pe care nu ştim atît de uşor să o descoperim precum am dori… Frumosul e în noi şi în cugetul nostru. Opera druţiană nu vine decît să ne descopere pe noi înşine, învăţîndu-ne a ne creşte prin omenie şi cuminţenie.