CAPITOLUL I: MODELE DE LIBERALISM
Care este motivul pentru care există comerţul? Producătorii naţionali câştigă enorm
de pe urma comerţului. Pot obţine materie primă, sau bunuri semi-manufacturate, la
preţuri mai mici. Exportul poate aduca un profit foarte mare, şi o producţie mai mare,
care ar putea scade costurile. Importul şi exportul pot creşte cererea internă, precum
şi gradul de competitivitate intern. Comerţul permite firmelor să scape de limitările
propriei lor ţări, reducând costurile, îmbunătăţind calitatea, şi crescând vânzările şi
profitul. În ultimii ani, avantajele au devenit mai vizibile, iar metodele de transport şi
distribuţie s-au îmbunătăţit. Din aceste motive, comerţul s-a extins rapid. În acest
capitol sunt prezentate elementele definitorii ale teoriilor comeţului, în încercarea de a
explica motivul pentru care ţările se implică în comerţ.
1.1 Mercantilismul
Principalul curent economic prezent în Europa secolelor XVI-XVIII se numeşte
mercantilism. Mercantilismul spunea că o ţară devenea din ce în ce mai bogată şi
puternică cu cât aduna mai mult aur şi argint. Exporturile erau văzute ca un lucru
bun, fiindcă aduceau aur şi argint în ţară, stimulând industria. Pe de altă parte,
importurile erau rele, deoarece scădeau cererea internă şi duceau la îndepărtarea
aurului şi argintului de ţară. Mercantiliştii vroiau ca ţările să exporte mai mult decât
importau. Astfel, s-a decis ca exporturile să fie ajutate de stat, prin subvenţii, iar
importurile să fie descurajate prin taxe vamale sau contingente.
Sub această devizie însă, comerţul era avantajos doar pentru una din părţi. Cum
rezervele mondiale de metale preţioase erau relativ fixe, creşterea rezervelor unei ţări
era posibilă doar prin micşorarea rezervei altei ţări.Era imposibil pentru o ţără să aiba
un surplus de comerţ. Curentul mercantilist nu a explicat aporape deloc situaţia
comerţului internaţional, şi nici nu a răspuns întrebările privind ce bunuri sunt
importate, ce bunuri sunt exportate, şi de către cine.
1.2 Avantajul absolut
Prima persoană care a încercat să dea un răspuns la întrebările comerţului
internaţional a fost Adam Smith, care prin acest lucru, a atacat puternic curentul
mercantilist. Folosind principiile sale referitoare la diviziunea muncii şi specializarea, şi
aplicându-le la comerţul internaţional, a creat principiul avantajului absolut. Acest
principiu spune că unele ţări sunt mai eficiente în producerea anumitor comodităţi
decat altele, şi au unele domenii în care nu sunt deloc eficiente în comparaţie cu alte
ţări. Teoretic, toate ţările ar avea de câştigat dacă s-ar specializa în producţia acelor
comodităţi, unde sunt foarte eficiente (ramură unde au avantajul absolut), şi ar face
schimb cu alte ţări pentru comodităţiile pe care nu le poate produce eficient (ramură
unde au dezavataj absolut). Dacă presupunem că Marea Britanie este mai eficientă în
producţia automobilelor decât Suedia, dar Suedia este mai eficientă în producţia
aeronavelor decât Marea Britanie, atunci Suedia are trebui să construiască aeronave,
şi să facă schimb cu Marea Britanie pentru automobile. La fel, Marea Britanie ar trebui
să producă automobile şi să le schimbe cu aeronave. Făcând asta, abele ţări ar putea
beneficia de un standard mai înalt de viaţă.
Smith a mai spus că astfel, resursele disponibile ar fi mult mai bine alocate. Orice
implicare din partea statului ar diminua aceasă eficienţă, aşadar toate ţările ar avea
de câştigat de pe urma unei politici tip laissez faire.
La baza teoriei lui Smith se găseşte teoria lui Karl Marx, referitoare la forţa de muncă.
Într-o economie închisă, unde forţa de muncă este singurul factor de producţie,
bunurile sunt comercializate în funcţie de efortul lor de producţie. De exemplu,
daca pentru un televizor este nevoie de trei ori mai multă muncă decât pentru un
aspirator, atunci un televizor ar valora cât trei aspiratoare. Bineînteles, acesta este un
exemplu foarte simplificat, deoarece munca nu este omogenă, existând multe nivele de
intensitate sau îndemânare. Însă acest exemplu ne poate ajuta să înţelegem mai usor
teoria lui Smith. Să presupunem că există doar doua ţări (Franţa şi Suedia), doar două
bunuri, concurenţă perfectă, şi un singur factor de producţie (forţa de muncă). Forţa de
muncă poate fi folosita fie pentru a produce bere, sau haine. Acum, să presupunem că
cele două ţari pot produce cele două bunuri conform următorului tabel.
Producţia pe unitate de forţa de muncă pe zi
Bere (B) Haine (H)
Franţa 2 12
Suedia 4 8
Tabel 1.1: Exemplu de avantaj absolut
Conform acestui tabel, putem vedea că Suedia are un avantaj absolut la producţia de
bere, dar Franţa are un avantaj absolut la producţia de haine. Fară comerţ
internaţional, în Suedia o unitate de bere se poate schimba cu 2 unitaţi de haine, iar în
Franţa, o unitate de bere se poate schimba cu 6 unităţi de haine. Bere este destul de
ieftină în Suedia (1 B = 2 H), dar este scumpă în Franţa (1 B = 6 H). Pentru haine,
opusul este adevărat, ele fiind ieftine în Suedia (1 H = 0,5 B) şi scumpe în Franţa (1 H
= 0,16 B). Ar fi profitabil să cumperi la un preţ mic şi să vinzi a un preţ mare, aşadar cel
mai bine ar fi să cumperi bere din Suedia, şi să o vinzi în Franţa. La fel, este mai
profitabil să cumperi haine din Franţa şi să le vinzi în Suedia. Dacă cele două ţări sunt
deacord cu 1 B = 3 H, atunci ambele ţări vor profita de pe urma acestei tranzacţii.
Dacă Suedia va exporta 2 unităţi de bere în Franţa, va primi în schimb 6 unităţi de
haine. Dacă ar fi făcut acel schimb în ţară, ar fi obţinut doar 4 unităţi de haine. Astfel a
câştigat 2 unităţi. La fel, Franţa câştigă o unitate de bere, deoarece în Franţa, cu 6
unităţi de haine poţi obţine doar o unitate de bere.
1.3 Avantajul comparativ
Teoria avantajului absolut nu poate explica decât o mică parte a comerţului mondial
în ziua de azi. Încă de la începutul secololul XIX, au apărut probleme cu această teorie,
astfel, a fost dezvoltată o alta: teoria avantajului comparativ, a lui David Ricardo.
Această teorie ne-a arătat că şi în lipsa avantajului absolut, o ţară poate câştiga din
comerţ, atâta timp cât există avantajul comparativ. Să privim următorul tabel.
Producţia pe unitate de forţa de muncă pe zi
Bere (B) Haine (H)
Franţa 50 50
Suedia 200 100
TOTAL 250 150
Tabel 1.2a: Exemplu de avantaj comparativ
În acest exemplu Suedia are avantajul absolut pentru ambele produse, aşa că un
schimb nu ar mai fi profitabil pentru ambele ţări, conform teoriei avantajului absolut.
Conform teoriei lui Ricardo însă, ambele ţări pot câstiga în această situaţie.
O ţară are avantaj comparativ atunci când produsul sau are un mare grad de
superioritate şi are dezavantaj comparativ cănd gradul de superioritate este scăzut.
Trebuie ţinut minte că superioritatea şi inferioritatea sunt noţiuni relative, dar vitale în
comerţul mondial. În exemplul nostru, gradul de superioritae al Belgiei pentru bere este
de 200:50, mai mare decăt cel pentru haine, care este 150:150 Suedia are astfel
avantaj comparativ la bere, şi dezavantaj comparativ la haine. Franţa are avantaj
comparativ la haine deoarece gradul de superioriate la haine este mai mare decât cel
pentru bere.
Legea avantajului comparativ spune că fiecare ţară ar trebui să se specializeze
în domeniul în care are avantaj comparativ, iar aşa vor câştiga toate ţările implicate.
Să privim exemplul de mai sus. Suedia este mai eficientă în producţia ambelor
bunuri, deci la prima vedere, nu ar avea nici un interes in comeţul cu Franţa.
Însă costul de oportunitate ne arată altceva. Pentru fiecare unitate de bere,
Franţa ar putea produce o unitate de haine. La Suedia însă, pentru fiecare
unitate de haine ar putea produce două unităţi de bere. Dacă cele două ţari s-ar
specializa în domeniul în care au avantaj comparativ, am obţine această
situaţie.
Producţia pe unitate de forţa de muncă pe zi
Bere (B) Haine (H)
Franţa 0 100
Suedia 300 50
TOTAL 300 150
Tabel 1.2b: Exemplu de avantaj comparativ – după specializare
Franţa şi-a utilizat toate resursele pentru producţia de haine, iar Suedia a sacrificat
50 de unităţi de haine pentru a produce 100 unităţi de bere. Observăm ca a rămas la
fel cantitatea totală de haine, dar cantitatea totală de bere a crescut cu 50 de
unităţi. Acum, pentru ca un schimb între cele două ţări să fie benefic pentru ambele,
Franţa ar trebui să primească cel puţin o unitate de bere pentru o unitate de haine.
Suedia ar trebui să primească cel puţin o unitate de haine pentru două uniăţi de bere.
Acest lucru nu se poate, dar dacă cele două ţări acceptă rata de o unitate bere pentru
0,66 unitate haine, atunci vom avea următoarea situaţie.
Producţia pe unitate de forţa de muncă pe zi
Bere (B) Haine (H)
Franţa 75 50
Suedia 225 100
TOTAL 300 150
Tabel 1.2c: Exemplu de avantaj comparativ – după comeţ
Pentru ambele ţări, cantitatea de haine consumate a rămas identică, dar acum,
mulţumită schimbului de produse, ambele ţări consumă o cantitate mai mare de
bere decăt ar fi fost posibil dacă nu ar fi participat la acest schimb. În acest mod, o
tranzacţie care nu pare favorabilă decât pentru o singură ţara, poate avea efecte
benefice. Însă acest exemplu se bazează doar pe schimb reciproc. Situaţia se schimbă
dacă lucrăm cu unităţi monetare. Comeţul la nivel mondial nu se măsoară prin forţa
de muncă, ci prin diferenţa valorii baniilor. Am observat mai sus că Franţa deţine
avantaj comparativ la producţia hainelor, dacă Suedia deţine avantaj absolut în acest
domeniu, cum este posibil ca în Franţa, hainele să fie mai ieftine? Răspunsul este
simplu: salariile.
Dacă salariile în Franţa sunt cu mult mai mici decât în Suedia, atunci este posibil. De
exemplu, dacă salariul în Suedia este de 120 SEK pe zi, costul de producţie pentru o
unitate de bere va fi 15 SEK, iar pentru o unitate de haine, 7.5 SEK. Dacă presupunem
că salariul în Franţa este de 180 EUR, va costa 90 EUR pentru producţia unei unităţi
de bere şi 15 EUR pentru o unitate de haine.
Unde este berea mai ieftină? Nu putem spune încă. Avem nevoie de cursul
valutar, după cum se vede în tabelul următor.
(1 SEK = 3 EUR) Suedia Franţa
SEK EUR SEK EUR
Bere 15 45 30 90
Haine 7,5 22,5 5 15
Tabel 1.3a: Exemplu de curs valutar – comerţ benefic pentru ambele ţări
Din tabelul 1,3a reiese că 1 SEK = 3 EUR. Astfel, berea va fi mai ieftină în
Suedia, dar hainele vor fi mai ieftine în Franţa. Presupunând că salariile vor
rămâne neschimbate, acest model va rămâne atâta timp cât rata de schimb
este favorabilă. Ea trebuie să rămână între 1 SEK = 2 EUR şi 1 SEK = 6 EUR.
Dacă 1 SEK depăşeşte 6 EUR, abele bunuri vor fi mai ieftine în Franţa. Dacă 1
SEK = 7 EUR, avem situaţia:
(1 SEK = 7 EUR)
Suedia Franţa
SEK EUR SEK EUR
Bere 15 105 12,9 90
Haine 7,5 52,5 2,1 15
Tabel 1.3b: Exemplu de curs valutar – comerţ benefic doar pentru Franţa
Această situaţie este favorabile doar pentru Franţa, deci Suedia nu va dori să
iniţieze schimbul. Dacă, în schimb 1 SEK = 1,5 EUR, vom avea situaţia inversă:
(1 SEK = 1,5 EUR)Suedia Franţa
SEK EUR SEK EUR
Bere 15 22,5 60 90
Haine 7,5 11,25 10 15
Tabel 1.3c: Exemplu de curs valutar – comerţ benefic doar pentru Suedia
Cu cât este mai aproape de 1 SEK = 6 EUR cursul de schimb, cu atât mai mult va
câştiga Suedia, iar cu cât este mai departe, cu atât va câştiga Franţa.
.Avantajul comerţului este uşor ilustrat, folosind cererea şi oferta, printr-un grafic.
Grafic 1.1: Suedia, ca importator de haine în Franţa, rata de schimb 1 SEK = 3 EUR
Preţul hainelor importate din Franţa ar fi de 5 SEK, mai mic decât preţul hainelor
produse în Suedia, adică 7,5 SEK. (punctul în care curba ofertei Suediei se
intersectează cu cea a cererii Suediei). Cum în acest exemplu există doar două ţări,
vom considera curba ofertei Franţei ca ofertă mondială. În primul rând, consumatorii
din Suedia pot achiziţiona haine la preţuri mai mici, astfel vom avea un surplus de
consumatori din yona PsABPf. Producătorii suedezi vor pierde din vânzări, iar oferta lor
va scădea de la A la c. În plus, vor pierde tot din zona PsACPf. Per total, Suedia a avut
de câştigat, deoarece consumatori au achiziţionat mai mult decât nu au vândut
producătorii interni. Bineînţeles, acest exemplu este valabil doar dacă preţurile din
Franţa nu se modifică ca răspuns la creşterea cererii din Suedia. În realitate, asa o
trecere la liberalizare ar fi întâmpinată cu multe schimbări de preţ.
Însă nici această teorie nu a fost lipsită de critică. Majorotatea criticilor la adresa
acestei teori vizează presupunerile pe care se bazează, mai ales cele referitoare la
tehnologie. De exemplu, teoria avantajului comparativ presupune că forţa de
muncă şi capitalul sunt complet substituibile, lucru care nu este întotdeauna
posibil. Există o limită la transferarea factorilor de producţie de la un domeniu la altul,
iar până la urmă, aceste costuri suplimentare ar anula beneficiile specializării. Dacă am
lua fermierii foarte eficienţi şi i-am transfera într-un domeniu high-tech, precum
construcţia de computere, eficienţa producţiei ar scădea considerabil. Ricardo şi Smith
au ignorat, deasemenea, costurile cu transportul. Un cost de transport mare poate
chiar anula avantajul comparativ. În plus, teoria presupune muncă cu normă întreagă
pentru toţi lucrătorii, lucru care este rareori adevărat.
Chiar şi fără aceste argumente, există probleme în aplicarea acestei teorii în viaţa
reală. În primul rând, o ţară nu se va specializa vreodată pe un singur bun, şi îl va
schimba pe altele. Teoria ignoră complet şi economia de scala, şi cum aceasta
influenţează costurile. Mai mult, comerţul va modifica distribuţia veniturilor mondiale,
lucru care nu este luat în seamă.
1.4. Teorema Heckscher-Ohlin
Cea mai mare problemă a teoriei avantajului absolut este că ea sugerează bazarea
comerţului pe costuri diferite, dar nu explică motivul pentru care exista aceste
diferenţe. Un răspuns la această întrebare a venit un secol mai târziu. Teorema
Heckscher-Ohlin utilizează nu numai existenţa mai multor factori de producţie, dar şi
faptul că bunuri diferite necesită aceşti factori în proporţii diferite. Unele bunuri au
nevoie de mult pământ, altele de multă forţă de muncă, sau de mult capital.
Fiecare ţară are propria cantitate de factori, iar asta înseamnă preţuri relative
pentru aceşti factori. Dacă o ţară are mult teren arabil, atunci produsele de agricultură
vor fi mai ieftin de produs, şi ţara va avea avantaj comparativ în domeniul agriculturii.
Conform acestei teoreme, Argentina, Australia şi Canada, ţări cu foarte mult teren
arabil, ar trebui să exporte bunuri precum carne, cereale şi lână. În acelaşi mod, ţările
precum India, Korea şi Taiwan, care au foarte multă forţă de muncă, ar trebui să
exporte încălţăminte, covoare sau textile. În ultimul rând, ţări cu mult capital, precum
Germania sau Japonia, ar trebui să se concentreze pe exportul de bunuri de înaltă
tehnologie, cum ar fi computerele sau aparate fogografice. Aceste specializări stau la
baza teoremei Heckscher-Ohlin. Fiecare ţară ar trebui să se specializeze în domeniul
care foloseşte intensiv resursele pe care ţara le are în abundenţă. Teorema spune
“comeţul este deternimat de cantităţiile relative ale factorilor de producţie, care
determină costul”.
Teorema Heckscher-Ohlin se bazează pe o serie de presupuneri. Este un model cu
doi factori de producţie, două bunuri şi două ţări. Nu există diferenţiere între
produse, doar că un bun necesită mult capital, iar altul multă forţă de muncă. Ambele
ţări se presupune că au acces la aceleaşi tehnologi. Consumatorii au aceleaşi gusturi,
există concurenţă perfectă, şi nu există absolut nici o barieră comercială. Nici una
din ţări nu se va specializa pe unul din bunuri. Ambele le vor produce la acelaşi nivel.
Toate aceste presupuneri, majoritatea nerealiste, au adus multe critici la adresa acestei
teori.
1.5 Paradoxul lui Leontief
În 1954, profesorul Wassily Wassilyovitch Leontief a încercat să aplice teorema
Heckscher-Ohlin în realitate. A folosit date din SUA din 1947. Conform teoremei, SUA
ar fi trebuit să exporte bunuri care necesitau mult capital, şi să importe bunurile care
aveau nevoie de multă forţă de muncă.
Leontie a încercat să dovedească acest lucru. A pus întrebarea, dacă SUA şi-ar
recuce importul şi exportul cu un milion de dolari fiecare, ce schimbări ar fi trebuit
făcute în producţia ţării. A ajuns la concluzia că pentru a înlocui importul cu producţie
internă, ar mai fi fost nevoie de înca 170 ani de muncă de la fiecare muncitor, şi încă
3.1 milioane de dolari. Reducerea exportului cu un milion de dolari ar aduce 182,3
ani de muncă şi 2,6 milioane de dolari. Cum 3,1 milioane este mai mult decât 2,6, iar
182,3 ani este mai mult decât 170, asta însemna că exportul din SUA necesitau mai
multă forţă de muncă decât importul, exact opusul teoremei Heckscher-Ohlin. Ţara
cu cel mai mult capital exporta bunuri care necesitau forţă de muncă. Prima concluzie
la care sa ajuns după acest rezultat a fost că poate nu factorii determină comerţul.
Au fost gasite multe alte explicaţii pentru acest rezultat. O explicaţie a fost că
Leontief a ales date nereprezentatiive, deoarece 1947 a fost în timpul recostrucţiilor
de după razboi. Dar în 1951, studiul a fost repetat, iar rezultatele au fost aceleaşi.
Studii recente spun că este posibil ca acest paradox să fi dispărut la începutul anilor
70. Acest lucru nu explică însă problema. Nu există astăzi nici o îndoială că, uneori,
ţarile bogate în capital exportă astfel de bunuri. În plus, SUA implementase multe
politici protecţioniste în 1947. Dacă acele politici erau implementate pentru bunurile
necesitând forţă de munca ridicată, singura soluţie pentru SUA ar fi fost să vândă
bunuri necesitând capital ridicat. Deşi s-a demonstrat că taxele vamale influenţau
pozitiv paradoxul lui Leontief, acest lucru explică doar parţial paradoxul.
O altă explicaţie a fost inversarea intensităţii factorilor. Heckscher-Ohlin
sugerează că un bun nesesită capital ridicat mereu, în toate ţarăile. Defapt, acel bun ar
putea necesita capital ridicat în unele ţari, dar ar putea necesita forţă de muncă ridicată
în altă ţară. Acest lucru se numeşte inversare a intensităţii factorilor. De exemplu, dacă
maşinile necesită o cantitate mare de capital în Spania, şi forţa de muncă mare în
Germania, atunci exporta un alt bun, care necesită forţă de muncă, în Germania. Ca să
plătească, Germania ar trebui să exporte maşini, dar în Germania, maşinile necesită
multă forţă de muncă, astfel şi bunul importat şi cel exportat ar fi din gama celor care
necesită forţă de muncă ridicată, altfel spus, ar avea loc paradoxul lui Leontief. În
realitate, acest lucru se întâmplă extrem de rar.
Teorema Heckscher-Ohlin ignoră complet cererea. Paradoxul lui Leontief ar putea
fi atunci explicat prin situaţia cererii din SUA. Ar fi putut fi o cerere atât de mare pentru
gama produselor capital-intensive, încât ar fi depăşit oferta internă, astfel, SUA nu ar fi
avut de ales decât să importe bunurile din această gamă.
Leontief a propus şi el un răspuns pentru acest paradox. El a fost de părere că
forţa de muncă din SUA era de trei ori mai eficientă decât cea din alte ţări, asa
încât SUA era, defapt, o ţară cu o mare capacitate de muncă. Afirmaţia lui a fost
susţinută parţial de un studiu făcut de Mordechai E. Kreinin în 1955, dar rezultatul
acelui studiu demonstra că forţa de muncă din SUA era doar cu 25% mai eficientă.
Ultima problemă a teoremei Heckscher-Ohlin este că nu lua în considerare
anumiţi factori de producţie, mai exact, resursele naturale. În 1947, SUA importa
cantităţi mare de metal şi minarare, pe care le folosea în produsele exportate.
Obţinerea acelor resurse a necesitat foarte mult capital. Când a început să importe
astfel de bunuri, practic importa capital, de unde rezulta paradoxul lui Leontief. Dacă se
iau în considerare resursele neturale, parte din paradox este explicat.
În acelaşi mod, Leontief nu a inclus în teoria sa diferenţele de forţă de muncă, ci
considera că orice meserie necesita aceleaşi cunoştiinţe/abilităţi.
1.6 Curentul comercial mondial
În 2002, exporturile mondiale valorau 6389,2 miliarde $. Din acestea, 3994,5
miliarde $ veneau dinspre ţările dezvoltate, iar 2083,1 miliarde $din ţările în curs de
dezvoltare. Din acele 2083,1 miliarde $, 355,9 miliarde $ erau din America Latină, şi
doar 143,5 miliarde $ din Africa. Aflându-se într-o creştere economică, Asia a exportat
în acea perioadă bunuri în valoare de 1319,5 miliarde $.
SursăEc.
dezvoltateEU SUA Japonia
Ţări în
dezvoltareLA Africa WA ESA
Global 65,9 36,2 17,9 4,8 28,3 5,3 2,2 3,4 17,5
Economii
dezvoltate71,4 44,9 14,8 2,9 23,1 5,6 2,1 3,3 12,0
EU 77,6 61,0 9,4 1,7 14,1 2,2 2,7 3,7 5,5
SUA 54,9 20,8 - 7,4 44,0 21,5 1,5 3,2 17,8
Japonia 48,8 14,7 29,2 - 50,5 3,6 1,1 3,2 42,7
Tări în
dezvoltare56,2 17,3 25,9 9,0 40,5 5,1 2,3 3,4 29,6
LA 72,2 12,3 53,3 2,1 24,9 19,1 1,1 1,2 4,5
Africa 70,5 48,6 14,5 3,4 25,9 3,5 9,2 3,6 9,6
WA 49,8 20,4 13,6 13,7 40,0 1,2 3,8 8,6 26,4
ESA 51,6 14,7 22,1 10,6 46,4 2,6 1,6 2,9 39,1
Tabel 1.4: Destinaţia exporturilor în comerţul mondial (procentaj 2002)
În tabelul de mai sus se vede clar dominaţia exporturilor de către ţările
dezvoltate, precum şi destinaţiile la care ejung aceste exporturi. De exemplu, 53,3 %
din exporturile Americii Latine ajung în SUA. Deşi ţările dezvoltate încă domină
comerţul mondial, începând cu 1948, situaţia a început să se schimbe încet.
1948 1973 2000
America de Nord 27,5 17,2 17,1
America Latină 12,3 4,7 5,8
Europa de Vest 31,0 44,8 39,3
Ţări în tranzitie 6,0 8,9 4,4
Africa 7,4 4,8 2,4
Orientul Mijlociu 2,1 4,5 4,3
Asia 13,8 15,0 26,7
Tabel 1.5: Evoluţia procentelor distribuţiei comerţului mondial
Acest tabel ne arată că procentajul Americii de Nord a scăzut dupa 1948, ajungând
la 17,2% în 1973, şi rămânând stabil de atunci. Trebuie notată şi creşterea
procentajului Asiei, de la 13,8% la 26,7% în doar jumătate de secol. Este însă foarte
îngrijorătoare scăderea procentului din Africa, deşi a început să crescă încet începând
cu 2002.
% export Alimente Materie
primă
Combustibil Textile Chimicale Maşini Metal
Ţări dezvoltate 66,0 62,0 31,0 36,6 80,4 69,7 66,5
Ţări în
dezvoltare
2,9 5,5 11,0 4,2 2,8 2,8 9,8
Africa 2,8 3,3 11,1 2,4 0,4 0,2 1,0
America Latină 14,1 11,4 9,1 6,8 2,9 4,8 8,1
S-E Asia 12,4 16,5 10,1 46,1 11,1 21,8 12,4
Tabel 1.6: Repartizarea geografică a exporturilor claselor principale de comodităţi
Un alt lucru foarte interesant este distribuţia acestor exporturi în lume. După cum ne
aşteptam, economiile ţărilor dezvoltate domină şi acest tabel, mai ales în sectorul
chimicalelor şi al materiilor prime. Combustibilul şi textilele sunt două ramuri în care
tările în curs de dezvoltare joacă un rol mai important.
În 1990, Damien Neven a menţionat că au fost făcute încercări de a măsura intra-
industria din spaţiul european. Neven a folosit indexul Grubel-Lloyd pentru cele 29
industrii care reprezentau sectorul producţie din spaţiul european.
UK GER BEL FRA NET ITA DAN SPA IR POR GRE
UK - 73 73 79 77 64 63 57 70 40 41
GER 73 - 74 74 63 58 71 58 59 36 35
BEL 73 74 - 72 77 54 55 59 50 40 36
FRA 79 74 72 - 63 63 50 63 48 39 37
NET 77 63 77 63 - 41 67 53 52 39 44
ITA 64 58 54 63 41 - 46 60 47 47 31
DAN 63 71 55 50 67 46 - 39 55 29 28
SPA 57 58 59 63 53 60 39 - 40 46 19
IR 70 59 50 48 52 47 55 40 - 25 25
POR 40 36 40 39 39 47 29 46 25 - 31
GRE 41 35 36 37 44 31 28 19 25 31 -
Tabel 1.7: Indicii medii de comerţ intra-industrial (procentaj)
Indexul Grubel-Lloyd este cea mai folosită metodă de a calcula gradul intra-
industrial, şi poate fi calculat foarte usor, dacă se stie valoarea exportului şi importului
într-un anumit sector, prin următoarea formulă:
Se poate vedea că Portugalia şi Grecia au un procentaj scăzut de comerţ bilateral în
comunitatea europeană decât restul ţărilor. Acest lucru poate fi datorat faptului că au
intrat recent în UE. Pe cealaltă parte a spectrumului se află Germania, Franţa, Marea
Britanie şi Belgia, care au nivele foarte înalte de comerţ intra-industrial, majoritatea
între ei. Irlanda, Spania şi Italia au realizşri medii în acest domeniu.
În perioada de după război, au apărut două situaţii contradictorii. În primul rând, are
loc o răspândire a liberalismului, dar în acelaşi timp are loc şi o creştere a integrării
economice. Putem observa această creştere în următorul grafic.
Graficul 1.2: Evoluţia acordurilor regionale de comerţ
Numărul acordurilor regionale de comerţ a crescut dramatic începând cu anii 1990.
Din cele 250 astfel de acorduri incluse de GATT/OMC până in iunie 2002, 129 au fost
înregistrate după ianuarie 1995. 170 acorduri din 250 sunt încă în funcţiune, iar 70 se
presupune că sunt valabile, deşi acest lucru nu a fost confirmat. Până la sfârşotul
anului 2005, numarul acestor acorduri a depăşit 300. Acum, aproape toţi membrii OMC
adoptă din ce în ce mai multe astfel de acorduri, care fac parte din startegia comercială
a lor de a îşi apăra propria piaţă. OMC a ajuns la concluzia că motivul apariţiei acestor
acorduri este frica de a pierde accesul pe piaţă. Problema este că în unele situaţii,
acordurile regionale dint-o ţară pot intra în conflict cu acordurile din altă ţară, astfel
dând naştere unor situaţii confuze precum şi unor probleme serioase de implementare.
1.7 Întoarcerile de scală şi concurenţa imperfectă
După cum am observat, teoriile clasice cu privire la comerţ sunt incomplete din
punct de vedere al ansamblului. Din acest motiv au apărut multe teorii referitoare la
situaţia comericiala de după război.
Una din aceste explicaţii, referitoare la schimbările modului de operare a comerţului,
a fost că industriile moderne tind să fie dominate de către unităţi industriale imese, şi
astfel se ajunge la economii de scala, externe şi interne. Asta înseamnă că industria
modernă este definită prin un număr crescând, dar nu constant, de întoarceri de
scala, lucru presupus de vechiile teorii comerciale. În trecut se presupunea că dacă
inputul se dublează, atunci şi outputul se dublează. Acum însă, s-a ajuns la conluzia că
dacă inputul se dublează, outputul va creşte mai mult decât inputul. Altfel spus, cu cât
o firmă devine mai mare, cu atât devine mai eficientă.
Dacă firmele s-ar concentra doar pe piaţa domestică, actunci ar exista mai puţine
economii de scală. După cum am văzut, comerţul ne permite să ne specializăm într-o
gamă restrânsă de produse, iar producţia poate depăşii necesarul pieţei domestice,
astfel permiţând economiilor de scală să fie „procesate” dealungul a mai multor cicluri.
Un foarte bun exemplu este chiar Comunitatea Euromeană. Trebuie doar să
comparăm CE de dinainte şi după formarea Comunităţii Economice Europene (CEE).
Înaintea formării CEE, fabricile industriale erau mici, şi se axau doar pe piaţa internă.
CEE a permis acestor fabrice să se extindă, scăzând costurile şi crescând eficienţa.
Aceste reduceri de cost mulţumită economiilor de scală sunt în sine un motiv pentru
a face comerţ. Însă, în mod normal, mediul în care apar economii de scală exsită în
concurenţă imperfectă. Se întâmplă când firmele eu o influenţă asupra preţurilor.
Motivul pentru aste este că acele bunuri sunt făcute a fi percepute ca unice, fie prin
ambalaj sau publicitate, astfel consumatorii nu pot/vor să înlocuiască acel produs,
permiţând producătorului să afecteze preţul. De asemenea, economiile de scală pot
aduce costuri scăzute firmelor mari, creeând o concurenţă imperfectă deoarece
firmele mici nu pot concura în faţă acestui dezavantaj.
Comeţul va transforma piaţa internă într-o piaţă internaţională, aşadar creşterea
numărului de firme, dar în acelaşi timp firmele vor putea produce la o scală mai
mare, astfel reducând costurile, va duce la scăderea costului mediu. Conform spuselor
lui Krugman şi Obstfeld (folosind modelul cu două ţări), din cauza economiilor de scală,
nici una din ţări nu poate produce toată gama de produse. Deşi ambele ţări pot
produce, vor produce bunuri diferite. Există două feluri de schimb de muncitori. Primul
este schimbul de mărfuri pentru muncitori (schimb intra-industrial), iar al doilea este
schimbul de muncitori pentru mâncare (schimb inter-industrial). Primul se explică
prin economia de scală şi concurenţa imperfectă, iar al doilea prin avantajul
comparativ.
Importanţa relativă a schimburilor inter şi intra-industiale în comerţ depinde de
similarităţiile ţărilor. Dacă sunt foarte asemănătoare, atunci vor domina schimburile
intra-industriale, iar dacă diferenţele sunt foarte mari, vor domina schimburile inter-
industriale.
1.8 Ipoteza similarităţii preferenţiale a lui Linder
Teoria întoarcerilor de scală şi concurenţei imperfecte nu este singura teorie
referitoare la modelul comercial post-razboi. În 1961, Staffan Burenstam Linder a oferit
o altă explicaţie. El a spus că o ţară va exporta produsele pentru care are o piaţă de
desfacere internă mare. Linder a ajuns la această concluzie din următoarele motive:
- o piaţă de desfacere internă bună oferă producătorului o mai bună privire de
ansamblu asupra oportunităţiilor de profit pentru produsul lor
- toate cercetările şi dezvotările făcute de o firmă au rulul de a satifsace nevoi, iar
aceste nevoi sunt mult mai evidente pe piaţa internă
- chiar dacă firma recunoaşte şansa de a face profit pe o piaţă externă, este de
multe ori foarte costisitor să adapteze un produs pe o piaţă necunoscută
Aşadar, gama produselor exportate de o ţară va fi un sub-set din gama produselor
oferite şi consumate pe piaţa internă. La fel, produsele importate vor fi similare cu
produsele deja consumate. Dacă aceste produse sunt importate sau produse intern
depinde de preţurile importurilor şi a bunurilor nationale. Asta sugerează că schimburile
comerciale vor avea loc între ţări si produse similare. Linder a mai pus o întrebare
foarte bună: ce determină structura cererii? Cel mai important factor este venitul pe
cap de locuitor. Cu cât acesta este mai mare, cu atât va creşte cererea pentru
bunurile de lux. Un venit scăzut pe cap de locuitor înseamnă cerere înaltă pentru
produsele strict necesare. Dacă o ţară este bogată, va avea avantaj comparativ pe
piaţa bunurilor de calitate înaltă, şi le va exporta către alte ţări bogate. Datorită
distribuţiei inegale a venitului, în unele ţări bogate şi sărace vor există intersectări ale
cererii. Personele bogate din ţările sub-dezvoltate/în dezvoltare for cumpăra bunuri de
lux din ţările dezvoltate, iar persoanele sărace din ţările dezvoltate vor cumpăra mai
mult bunuri esenţiale. Aşadar, veniturile, preferinţele şi cererea conturează, în mod
normal, comerţul. Un potenţial mai mare de comerţ există în ţările cu cereri
intersectate.
Trebuie menţionat că teoria lui Linder este o încercare de a explica comerţul cu
bunuri manufacturate, deci nu se aplică comerţului cu bunuri primare. Pentru
acestea, Linder a spus că natura simplă a bunurilor primare face că potenţialul
comerţului să fie foarte uşor recunoscut. Însă de cele mai multe ori, întreprinzătorii
străini sunt cei care fac primul pas în acest domeniu, deoarece cunosc mai bine
cererea pentru aceste produse, bazându-se pe cererea or internă.
La urma urmei, teoria lui Linder priveşte lucrurile doar din punctul de vedere al
cererii, ignorând oferta (problema opusă teoriei Heckscher-Ohlin, care ignora
cererea). În plus, trebuie să ne întrebăm dacă este realistă presupunerea că ţările nu
pot estima şi răspunde la cererea străină, precum şi dacă avantajul natural pe care o
ţară îl are nu va fi exploadat din pricina cereii foarte mici pe piaţa internă. De exemplu,
China produce ornamente de Crăciun, dar nu numai că nu există cerere internă, nici
măcar nu există un cuvânt în limba chineză pentru acest produs.
1.9 Teoria diferenţei tehnologice a lui Posner
În 1961, Michael Posner a propus prima teorie care încearcă să explice modelele
comerciale ultilizând technologia ca o posibilă expilcaţie. Conform acestei teorii,
inovaţia şi imitaţia sunt extrem de importante pentru export. Această teorie mai
este şi cunoscută şi ca ipoteza întârzierii de imitare. Cum tehnologia nu este la
acelaşi nivel peste tot în lume, o firmă care creează un produs nou va avea acces la
noua piaţă, precum şi un monopol temporar. Ţările sau firmele care au nevoie de acest
produs vor încerca sa îl imite, lucru care poate dura de la căteva luni, la zeci de ani
(dacă ţara/firma nu are acces la tehnologia necesara). Cât timp imitarea produsului nu
este completă, ţara/firma va fi nevoită să importe/achiziţioneze acel bun. Odată cu
apariţia unui produs simlar, avantajul comparativ se va eroda, iar profitul firmei care a
creeat iniţial bunul va scădea. Însă în mod normal, acea firmă va căuta noi să creeze
noi produse pentru a recăpăta acel monopol temporar pe altă piaţă. Din păcate, teoria
lui Posner nu explică de ce această diferenţă de tehnologie există.
1.10 Modelul ciclului produselor al lui Vernon
Cea de-a două teorie care utilizează tehnologia drept explicaţie, aparţine lui Vernon
L. Smith, şi spune că ţările cu un grad înalt de tehnologie vor avea un avantaj
comparativ în domeniul bunurilor „high tech”, deoarece fără acea tehnologie, nu se
poate intra pe acea piaţă.
Vernon a concluzionat că un produs trece prin trei etape: începe ca un produs
nou, devine un produs matur, iar apoi devine un produs standard. În prima etapă,
produsul este inventat de o ţară cu acces la tehnologie de vârf, şi este oferit pe piaţa
internă în conformitate cu cererea. Această teorie se leagă de cea a lui Posner,
deoarece producătorii îşi dau seama că utilizând tehnologia, pot crea noi pieţe. Va
creşte şi cererea pentru lucrători instruiţi în acel domeniu.
În etapa a doua, produsul ajunge la maturitate, şi începe producţia în serie,
precum şi standardizarea produsului. În această etapa este nu mai este nevoie de
lucratori la fel de bine instruiţi precum în prima etapă, iar capitalul începe să joace un
rol mai important în producţie. Producătorii vor căuta pieţe asemănătoare în alte ţări,
pentru a putea exporta. Odată cu creşterea exporturilor, producătorii vor încerca să se
aproprie căt mai mult de noile pieţe, iar dacă este posibil, să se amplaseze în acea
zonă.
Etapa finală este cea a standardizării avansate. Factorii de producţie şi locaţia
devin cei mai importanţi factori. La acest nivel, este probabil ca bunul să fie produs în
alte ţări, iar apoi importat în ţara de origine. Gradual, producţia în, şi exportul din ţara
de origine va scădea, iar producţie este mutată, deobicei, în ţările în curs de
dezvoltare.
Concluzia acestei teorii este că ţări diferite vor exporta produse diferite dealungul
timpului. Am mai putea spune şi că ţări diferite exportă acelaşi bun, în diferite etape.
Un excelent exemplu pentru teoria lui Verner este piaţa receptoarelor (antenelor)
TV color. Această piaţa a apărut îm 1954 în SUA, iar în anii următori, piaţa era
dominată de producători interni. În 1962, importurile adunau 6% din piaţă, dar în numai
trei ani, au ajuns la 19% (dintre care 90% erau din Japonia). După un timp în care
tehnologia de fabricare a acestui bun s-a răspândit, importurile din Taiwan şi Korea au
început să apară, iar importurile din Japonia au scăzut la 80% în 1977, şi un an mai
târziu, la 50%. Un alt bun exemplu este industri textilă. Marea Britanie a avut la început
un avantaj tehnologic, dar cu timpul, tehnologia s-a răspândit până în SUA. Odată cu
standardizarea, costul de producţie a devenit mult mai important, iar producţia s-a
mutat, în cea mai mare parte, în ţările subdezvoltate, mai ales in Asia. Chair şi acum,
producţia industriei textile se mută din zonele unde cosul de producţie este înalt, din
punct de vedere al Asiei, precum Hong Hong şi Singapore, către centru Chinei sau
Filipinnei, unde forţa de muncă este mult mai ieftină.
Acestă teorie este pusă sub semnul întrebării, deoarece ea presupune că
producătorii operează pe piaţa internă, care este complet separată de celelalte pieţe.
Creşterea numărului companiilor multinaţionale, care servesc piaţa mondială pune
la îndoială validitatea ei. Teoria este încă relevantă pentru firmele mici inovatoare,
pentru că ele vor opera mai întâi doar pe piaţa internă,iar apoi vor căuta pieţe în alte
ţări.
1.11 Teoria avantajului competitiv al lui Porter (Diamantul lui Porter)
În 1990, Michael Porter a pus întrebarea următoare: „De ce unele ţări reuşesc în
comerţul internaţional, iar altele dau greş?”. Nici teoria avantajului comparativ şi nici
teoria Heckscher-Ohlin nu pot da un răspuns la această întrebare. De exemplu, de ce
sunt produsele farmaceutice elveţiene atât de bune? Unele teorii spun că Elveţia îşi
foloseşte foarte bine resursele în acest domeniu, dar atunci de ce alte ţări, precum
Spania sau Anglia, nu pot produce un rezultat similar?
Porter spune că există patru atribuţii care modelează spaţiul în care firmele
concurează. Aceşti factori pot ajuta sau îngreuna creearea avantajului comparativ
Reprezentarea acestei idei poartă numele de „Diamantul lui Porter”
Schema 1.3: Diamantul lui Porter
Pentru ca o ţară să aibă succes în comerţul internaţional, diamantul trebuie să fie
favorabil. Cele patru atribuţii sunt:
- poziţia naţiunii faţă de factorii aflaţi în dotare. Noţiunea este asemănătoare cu
cea a teoriei Hecksher-Ohlin, dar Porter priveşte lucrurile mult mai îndeaproape,
stabilind o ierarhie a factorilor de producţie. Sunt factori de baza, precum resursele
naturale, clima, locaţia, şi populaţie, şi factori avansaţi, precum infrastructura, căile
de comunicaţie şi cercedare & dezvoltare. Factorii avansaţi sunt cei mai
importanţi pentru avantajul comparativ. În cele mai multe cazuri, aceşti factori sunt
Structura, securitarea şi rivalitatea firmei
Dotarea firmei Condiţiile cererii
Industriile legate şi de susţinere
creeaţi prin investiţiile companiilor private sau guvernelor, şi nu apar în mod normal
precum factorii de bază. Relaţia dintre factorii avansaţi şi cei de bază este foarte
complexă. Factorii de baza aduc un avantaj imediat, care este întărit de factorii
avansaţi.
- natura cererii pentru produs pe piaţa internă. Cererea internă este esenţială
pentru a atinge un avantaj comparativ înalt. Dacă o compainie întelege şi respectă
nevoiile consumatorilor naţionali, cererea pentru produsul lor va creşte.
- prezenţa furnizorilor necesari pentru a putea concura internaţional. Investiţile
în factorii avansaţi pot ajuta mult obţinerea avantajului comparativ.
- strategia, structura şi rivalitatea firmelor. Prin diferite strategii, ţări cu ideologii
manageriale diferite vor avea rezultate diferite. Există şi o puterncă legătură între
rivalitatea domestică şi avantajul comparativ. Rivalitatea va creşte competitivitatea,
lucru care duce la eficianţă crescută, inovaţie, calitate înaltă, şi costuri reduse
Factorii diamantului se întăresc şi se afectează reciproc. De exemplu, condiţiile
cererii nu vor aduce un avantaj comprativ decât dacă există o rivalitate la care firmele
pot răspunde.
După spusele lui Porter, mai există două variabile care pot influenţa avantajul
comparativ: norocul şi guvernul. Evenimente norocoase, cum ar fi descoperirea unui
proces nou şi inovator, creează o discontinuitate care poate modifica drastic structura
industriei. În acelaşi mod, guvernul poate ajuta sau împiedica avantajul unei naţiuni. Un
mod prin care guvernul poate avea efect pozitiv sau negativ sunt subvenţiile, politicile
monetare, standarde şi reguli pentru produse, şi diverse taxe.
Dacă modelul lui Porter este corect, atunci ţarile vor exporta produse din industriile
în care cele patru atribuţii ale diamantului sunt favorabile, şi vor importa produse din
industriile în care atribuţiile sunt nefavorabile.
1.12 Concluzia teoriei liberalismului
Comerţul este vital pentru toate economiile, şi pentru orice firmă. O multitudine de
teorii au încercat să expice de ce are loc comerţul, între care ţari, şi pentru care bunuri.
Teoriile tradiţionale au creeat drumul pentru noile teorii, care s-au concentrat mai mult
pe explicarea schmbărilor de modele comerciale. Fiecare din aceste teorii spun că
liberalismul este drumul ce trebuie luat de orice economie, dar dacă acest lucru este
adevărat, atunci care este motivul pentru care unele ţări adoptă protecşionismul?
CAPITOLUL II: METODE ŞI EFECTE ALE PROTECŢIONISMULUI
Deşi fac parte din Organizaţia Mondială a Comerţului/GATT, unele ţari europene
încă mai recurg la un număr de măsuri protecţioniste, fie tarifare, sau mai nou,
netarifare, În acest capitol, vom examina efectele măsurilor tarifare, vom măsura
creşterea măsurilor netarifare, şi vom discuta despre rolul pe care OMC/GATT îl au in
reducerea practicelor protecţioniste.
2.1. Argumente în favoarea protecţionismului
După cum ştim, o ţara care participă în comerţul internaţional se bucura de
beneficii, cum ar fi Standardul de viaţa care poate fi obţinut astfel este mult mai mare
decât cel ce poate fi obţinut de o ţara competitoare, dar care nu participă la schimb
internaţiomal. În plus, pot apărea şi alte beneficii de natură politică sau economică,
cum ar fi faptul că o ţară care devine din ce în ce mai independentă este în mai puţin
risc de a suporta acţiuni ostile din partea altor ţari. Chiar şi aşa, încă există ţari care
aplică diverse măsuri pentru a controla comerţul. Totuşi, de ce unele ţari aleg aceste
măsuri? Există argumente in favoarea intervenţiei statului in comeţ. Cele mai
importante sunt prezentate în continuare.
2.1.1. Industrii noi în formare
Acesta este un argument pentru protecţie temporară, şi este unul din cele mai
vechi argumente, el fiind menţionat pentru prima oară de către Alexander Hamilton in
1791. La baza acestui argument sta următoarea teorie, împarţită in paşi:
- industriile în formare trebuie sa fie aprărate de competitorii internaţionali
- cât timp sun apărate, ele for face investiţiile necesare, vor creste capitalul uman, şi
astfel,devenii mai eficiente
- odată ce devin eficiente, protecţia va fi ridicată
Exemple in care această măsura a avut succes sunt: industria automobilelor din
Korea, industria construcţiilor de avioane din Brazilia, şi protejarea industriei de CDuri
din UE. Totuşi, astfel de succese sunt rare. beneficiarii acestei măsuri in ţările în curs
de dezvoltare, au fost cel mai des firme straine, nu naţionale. Să nu uităm că acestă
măsură este, la urma urmei, o măsură temporată, menită să ajute companiile să
crească. Însă unele companii aleg să nu facă asta, fiind fericite sa se ascundă în
spatele acestor protecţii, astfel devenind permanente.
2.1.2. Argumentul strategic:
Acest argument spune că protecţionismul ar putea avea efecte benefice asupra
societaţii, şi ca orice ţară are nevoie de industrie proprie pentru apărare, cum ar fi
industria agricolă (pentru hrănirea populaţiei pe timp de război), Din păcate, deşi acest
argument are un sâmbure de adevăr, a fost de nenumarate ori folosit in mod
gresit/abuziv: la nivel mondial, a fost folosit pentru protecţia manuşilor, pixurilor, oalelor,
alunelor, umbrelelor, hârtiei şi lumânarilor. S-a cerut, la un moment dat, şi protecţia
plaselor de pescuit, deoarece ar putea fi folosite drept plase de camuflaj, pe timp de
război..
”Este ironic ca uneori lucruri precum manuşi, şosete sau batiste sunt supuse la mai
mult control decât pistoale, mitraliere, sau componente nucleare”1
1Husted and Melvin, International Economics, 2004
2.1.3. Argumentul veniturilor:
Taxele vamale aduc venituri pentru guvern, iar orice metodă de a procura venit
din partea unei firme va necesita costuri administrative, plătite tot catre guvern. Pentru
unele ţări, cum ar fi cele în curs de dezvoltare, tarifele sunt cea mai simplă metodă de
a obţine un venit, deoarece sunt simplu de colectat, şi necesită un număr redus de
birocraţi. Insa, odată cu creşterea unei ţari, ponderea tarifelor va scădea. De exemplu,
70% din veniturile către guvernul Ugandei provin din taxe vamale. In Marea Britanie,
doar 0.02% din veniturile guvernului provin din taxe vamale
2.1.4. Competiţtie neloială
a) Dumping:
Dumpingul are loc atunci cand o ţară exportă la un preţ sub costul real de
producţie, fie datorită unor subvenţii de la stat, fie pentru că doreşte să cucerească
piaţa. Indiferent de motiv, preţul micşorat nu va fi permanent. Din contră, odată ce
commpetiţia va fi înlaturată, preţul va fi mărit la cel puţin costul de producţie (in general,
va fi mult mai mare). Concurenţa este distrusă, iar clienţii vor suferii din pricina
preţurilor ridicate, si selecţiei mici. Pentru a lupta împotriva acestor practici, legislaţii
anti-dumping sunt folosite in multe ţări, iar UE are propria legislaţie anti-dumping. Orice
abatere de la aceasta legislaţie poate fi raportată OMC.
Problema cu legislaţiile anti-dumping este dificultatea de a diferenţia dumpingul
de competiţie internaţională obişnuită. Dacă de face dovada de dumping, atunci
ţarile afectate pot lua masuri de contracaraare, sub forma unor taxe care corectează
preţul (diferenţa dintre preţul real si cel practicat). În cele mai multe cazuri insa, este
suficientă doar ameninţarea luării de măsuri pentru a se produce o crestere a preţurilor.
Trebuie menţionat ca numarul investigaţiilor anti-dumping semnalate către OMC a
crescut în ultimii ani. În 1995, au fost iniţiate 157 cazuri, însă în 2001, numărul a
crescut la 347. Cele mai multe cazuri au fost in industriile oţelului, chimicalelor,
plasticelor si cauciucului. Cei mai mari utilizatori ai practicilor anti-dumping in 1995 au
fost SUA, India, UE si Argentina, iar ţarile cele acuzate in acea perioadă au fost China,
Korea si SUA. Din cazurile semnalate, jumatate s-au încheiat cu adoptarea de masuri
anti-dumping.
b) Mână de lucru ieftină:
Muncitorii trebuie protejaţi de mâna de lucru ieftină din alte ţari, deoarece este
imposibil să concureze cu nişte costuri atât de mici, şi şi-ar pierde slujbele. Legea
avantajului comparativ soune însă că toată lumea este avantajată de libera circulaţie a
forţei de muncă, lucru care a fost dovedit fals. De exemplu, in anii 1970-1980, industria
textilă a Marii Britania a fost aproape distrusă de importurile ieftine. În teorie, cei care
sunt avantajaţi de libera circulaţie ar trebui sa-i ajute pe cei defavorizaţi, însă acest
lucru rareori se întâmplă. Guvernul ar putea intervenii, pentru a subvenţiona salariile,
însă asa o masură nu ar fi justificabilă decât daca ţara de unde provine mâna de lucru
ieftina ar fi facut şi ea subvenţii la salariile muncitorilor.
2.1.5. Comerţ strategic
La baza acestui argument stau noile teorii de comerţ, în special teoria lui
Krugman. Asemanător cu argumentul industriilor în formare, se presupune că ramuriile
care sunt foarte externalizate, precum telecomunicaţiile, farmaceuticile, etc., ar trebui
aparate de rivalii din străinătate. Cel mai bun exemplu este strategia urmată de
Japonia in 1970, cu privire la industria automobilelor, si industria computerelor. Însa
ţarile afectate au retaliat prin masuri anti-protecţionism. După cum a spus Paul
Krugman “Chiar daca cunoşti piaţa destul de bine încat sa creezi o strategie activa, sau
dacă esti convins ca modelul tău economic este destul de bun, câştigul din comerţul
strategic va fii întotdeauna foarte mic” (Krugman, 1996)
2.2. Bariere tarifare – Taxele vamale
2.2.1. Taxe vamale după sensul fluxului comercial
a) Taxe vamale de import, deţin cea mai mare pondere in comerţul internaţional din
punct de vedere as răspândirii si al nomenclatorului de produse vizate. Acestea se
percep asupra mărfurilor importate cu ocazia trecerii graniţei vamale a ţării
importatoare, fiind plătite de firma importatoare şi suportate ulterior de către
consumator. Taxele vamale de import reprezintă un mijloc de protejare a
producătorilor autohtoni de competiţia străină, contribuind direct la creşterea
preţurilor mărfurilor importate şi în consecinţă, la reducerea competitivitaţii
acesora.Vedem efectele taxelor vamale de import in următoarea schema:
Q1 Q3 Q4 Q2
A D
B C F E
Preţ
Preţ mondial + taxă (PT)
Preţ mondial (PM)
Ofertă (O)
Cerere (C)Importuri
Schema 2.1: Efectele taxelor vamale asupra cererii şi preţului2
În figura de mai sus curbele cererii şi ofertei atunci când nu se efectuează comerţ
internaţional sunt notate cu O respectiv C. Dacă economia ar fi implicată in comerţ
internaţional, şi ar fi relativ mică din punct de vedere mondial, atunci toate preţurile ar fi
perfect elastice, adică ar putea vinde si cumpăra orice la preţul mondial fară să
influenţeye preţul mondial. La acest preţ, oferta internă ar fi Q1, iar cererea internă Q2.
Diferenţa dintre aceste două valori ar fi acoperită de importuri. Dacă această diferenţă
este văzută ca fiind prea mare, guvernul se poate simţii presat să impuă taxe vamale
de import. Scopul unei astfel de taxe este sa ridice preţul mondial (PM) la valoarea
PT. Consumatorii interni îşi vor reduce consumul de la Q2 la Q4 , iar acest lucru
reducând surplusul de consum la zona PT.D.E.PM. În acelaşi timp, producătorii interni
îşi for marii producţia de la Q1 la Q4, crescând surplusul producţiei la zona
PT.A.B.PM.. La sfârşitul acestei operaţiuni, guvernul va avea venit, din zona A.D.F.C.
2 Judith Piggott, International Buisness Economic, Palgrave, 2006
Q1 Q3 Q4 Q2
A D
B C F E
Preţ
Preţ mondial + taxă (PT)
Preţ mondial (PM)
Ofertă (O)
Cerere (C)Importuri
Guvernul pierde veniturile din triunghurile A.B.C. şi D.E.F. A.B.C. este costul
suportarii industriilor ineficiente care nu pot concura la nivel mondial, iar D.E.F.
reprezintă consumatorii pierduţi ca urmare a creşterii preţului la un nivel la care acei
consumatori au parasit piaţa. Există efecte ale acestor taxe care nu pot fi arătate in
această diagramă. Există efectul asupra competitivitaţii, care a scazut. Mai există şi
efectul asupra redistribuirii: angajatorii interni vor câştiga mai bine, astfel
salariile vor creşte, şi vor fi create noi locuri de muncă. Dar ţarile asupra carora
sunt impuse aceste taxe vor avea parte de exact opusul. Ultimul avantaj ar fi
echilibrarea balanţei de plaţi, deoarece importurile vor scădea. Însă, pe tremen
lung, acest lucru va fi contracarat de posibila scaderea a exporturilor. În
urmatorul tabel vom prezenta taxele vamale medii pentru ţările membre OMC.
Ţară Taxă vamală medie Anul
America de Nord
Canada 4,2 2002
SUA 4,4 2001
Mexic 15,6 2001
America Latină
Argentina 13,4 2000
Brazilia 13,8 2000
Chile 9,0 2000
Columbia 11,2 2000
Costa Rica 4,7 2000
Europa
UE 4,1 2002
Elveţia 2,3 2000
Estul Mijociu
Bahrain 7,7 2000
Asia
Bangladesh 21,9 2000
Hong Kong 0,0 2000
India 31,0 2002
Japonia 3,9 2003
Korea 7,5 2000
Malaysia 9,9 2001
Pakistan 20,1 2002
Oceania
Australia 4,7 2002
Africa
Cameroon 17,6 2000
Gabon 17,5 2000
Chana 12,5 2000
Madagascar 6,1 2000
Mauritania 10,4 2001
Mauritius 19,8 2001
Mazambique 13,1 2000
Africa de Sud 10,9 2002
Tabelul 2.1: Ratele taxelor vamale la nivel internaţional3
Trebuie menţionat ca taxele diferă foarte mult de la produs la produs. Cele mai
mari taxe sunt în mod normal la produse agricole, textile si încălţămnte. Aceste
sectoare sunt foarte importante pentru ţările subdezvoltate, ele fiind mari exportatoare
in aceste ramuri. Taxele vamale de import tind să crească odată cu gradul de
prelucrare, aşa cum este arătat în urmatorul tabel.
Sector Grad Prelucrare SUA (2001) Canada(2002) UE(2002) Japonia(2002)
Mâncare,
băutură,
tutun
Materie Primă 3,2 7,9 12,4 25,4
Semi-prelucrat 9,0 6,8 19,1 30,3
Prelucrat 13,1 34,3 18,8 22,6
Textile şi
piele
Materie Primă 2,2 1,0 0,9 9,8
Semi-prelucrat 9,8 7,0 6,7 6,8
Prelucrat 10,3 13,5 9,7 12,0
Produse
chimice
Materie Primă 2,0 1,5 1,7 2,5
Semi-prelucrat 4,6 2,9 4,5 2,8
Prelucrat 4,1 4,7 3,8 2,0
Toate Materie Primă 2,2 3,9 7,3 14,6
3 Judith Piggott, International Buisness Economic, Palgrave, 2006
sectoarele Semi-prelucrat 5,2 3,9 4,9 4,9
Prelucrat 5,7 8,9 7,0 7,8
Tabelul 2.2: Modificarea tarifelor în funcţie de prelucrare4
La finalul întrunirii OMC din 2003, această situaţie a fost comentată astfel: „taxele
vamale în ţările dezvoltate sunt mici,însă apogeul lor, precum si escalarea, constituie in
mare obstacol pentru dezvoltarea şi industria ţărilor mai sărace, cum ar fi exporturile:
ele sunt concentrate pe ramurile agriculturei, textilelor, ramuri în care ţările dezvoltate
sunt demult perfecţionate. Cum 70% din exporturile ţărilor sărace sunt produse
agricole, textile şi îmbrăcăminte, beneficiile posibile dacă aceste apogee/escalări sunt
reduse sau eliminate, sunt foarte mari”
b) Taxele vamale de export se intâlnesc foarte rar. Ele urcă preţul exporturilor, şi aduc
un venit mai mare pentru guvern. Acestă strategie este însă riscantă, iar pentru a nu
reduce volumul vânzărilor, cererea bunului pentru care se aplică această taxă ar trebui
să fie relativ inelastică. Se percep asupra unui nonmenclator restrâns de produse care
fac obiectul exportului, pe perioade de timp limitate. În situaţia in care se decide
perceperea acestora, se urmăresc două scopuri. Creşterea preturilor pe piaţa
mondială, în cazul in care statul exportator este principalul furnizor al produselor
respective, sau limitarea unor exporturi în vederea încurajarii dezvoltarii acelor industrii
naţionale care pot asigura prelucrarea materiilor prime obţinute local.
c) Taxele vamale de tranzit se percep de stat asupra mărfurilor stăine ce tranzitează
teritoriul vamal al ţarii respective. Acestea sunt introduse doar cu scop fiscal,
deoarece ele nu afectează producţia/consumul. Taxele vamale de trazit sunt foarte
restrţnse, iar atunci când se percep au un nivel foarte scazut.
2.2.2. Taxe vamale după modul de percepere:
4 Judith Piggott, International Buisness Economic, Palgrave, 2006
a) Taxele vamale ad-valorem se percep de stat asupra valorii vamale a mărfurilor
importate sau exportate. Se stabilesc sub forma unei cote procentuale la valoarea in
vama a mărfurilor, cum ar fi 15%. Aceste taxe sunt usor de stabilit şi nu implică
elaborarea unui tarif vamal detaliat. Însă ele sunt foarte sensibile la oscilaţiile
conjuncturale ale preţurilor pe piaţa internaţională, şi lasă deschidere pentru abuzuri.
b) Taxele vamale specifice se percep de stat pe unitatea de măsura fizică a mărfurilor
imporate. Se stabilesc sub forma unei sume absolute in moneda ţarii respective. Ele
înlatură posibilitatea sustragerii de la plată, si au un efect protecţionist ridicat când
preţurile produselor importate sunt reduse. În plus, veniturile la bugetul de stat nu sunt
influenţate de oscilaţiile conjuncturale ale pieţei. Sunt greu de practicat, presupun un
tarif vamal detaliat.
c) Taxele vamale mixte se percep atunci când taxele vamale ad-valorem nu sunt
deajuns pentru a proteja piaţa, Astfel, se percepe si o taxa pe valoarea marfurilor, cât si
o taxa specifica. Exemplu ar fi 10% plus 10 euro/tonă.
2.2.3. Taxe vamale după modul de stabilire de către stat:
a) Taxele vamale autonome sunt stabilite de stat ţn mod independent, percepându-se
asupra marfurilor ce provin din ţări cu care statul respectiv nu are încheiate acorduri
comerciale. Aceste taxe se aplica în afara regimului clauzei naţiunii celei mai
fovorizate, şi au un nivel foarte ridicat, fiind prohibitive. Taxele autonome nu fac
obiectul negocierilor, şi reprezintă o puternică bariară in calea schimburilor între state.
b) Taxele vamale convenţionale se stabilesc de stat prin înţelegeri cu alte state
conform clauzelor stabilite prin acorduri bi/multilarerale, şi se percep asupra mărfurilor
ce provin din ţările care îşi acordă reciproc clauza naţiunii celei mai fovorizate. Ele fac
obiectul negocierilor din cadrul GATT-OMC şi au un nivel redus.
c) Taxele vamale preferenţiale au un nivel foarte redus, aplicându-se asupra
marfurilor din anumite ţări. Aceste taxe nu se extind la aceaşi marfă provenită din altă
tară. Ele reprezintă mai mult un regim de favoare stabilit între anumite ţări.
d) Taxele vamale de retorsiune se plică de stat ca răspuns la politica comercială
neloială a altor state. Se percepe ca o taxă vamală suplimentară, peste nivelul taxelor
vamale in vigoare. Au doua forme: taxe vamale anti-dmping şi taxe vamale
compensatorii.
Una din caracteristicile esenţiale ale acestor taxe este că ele au un nivel
prestabilit. Taxele vamale anti-dumping iau forma marjei de dumping (valoarea
normala – preţul de dumping), iar taxele vamale compensatorii sunt cel mult egale cu
subvenţia de export de care a beneficiat exportatorul ţn ţara sa de origine. Obiectivul
acestor taxe este anihilarea efectelor negative ale color două politici neloiale:
reducerea cotei de piaţă a producatorilor autohtoni de produse similare. Însă aceste
taxe pot fi utilizate doar dupa declanşarea unei anchete ţn care trebuie să se
dovedească prejudiciul adus pieţei interne. Cu toate acestea, până la dovedirea
existenţei prejudiciului, sunt întrerupte toate importurile. Taxele vamale de retorsiune
au un caracter dublu (sunt si tarifare si netarifare) Caracterul tarifar este dat de
perceperea taxelor, iar cel netarifar de faptul ca până la dovedirea prejudiciului, sunt
întrerupte relaţiile comerciale.
2.2.4. Concluzia - Efectul protecţionist al taxelor vamale:
Efectul protecţionist al taxelor vamale are doua forme: protecţia nominală si efectivă
a) Protecţia nominală vizează valoarea întregului produs supus impunerii vamale.
Este exprimată de nivelul impunerii vamale, care este direct proporţional cu gradul de
prelucrare a mărfurilor. Compararea pur cantitativă a nivelului taxelor vamale nominale
nu este suficientă pentru aprecierea intensitaţii acţiunii taxelor vamale ca
instrument de pretecţie. Pentru aprecierea intensitaţii se utilizează protecţia efectivă.
b) Protecţia efectivă vizează valoarea nou creata şi incorporată în produsul supus
impunerii vamale. Ea măsoară sporul valorii nou create pe unitatea de produs finit în
absenţa tarifului vamal, adică sporul de valoare adăugată obţinut de producătorii interni
în condiţiile practicării de taxe vamale în raport cu situaţia de liber schimb. Se
calculeaza astfel:
Tf = taxa vamală nominală percepută asupra produsului finit importat
Tm = taxa vamală nominală percepută asupra materiilor prime încorporate
Vf = valoarea produsului finit
Vm = valoarea materiilor prime încorporate
Te = protecţia efectivă
Altfel spus, protecţia efectivă este influenţată de nivelul celor două taxe vamale,
dispersia tarifară şi gradul de prelucrare al produsului. Te, deci, variază:
a) Direct proporţional cu nivelul taxei vamale precepută asupra produsului finit
b) Invers proporţional cu taxa vamală percepută asupra materiilor prime
incorporate
c) Direct proporţional cu nivelul dispersiei tarifare.
În practica ţăriilor dezvoltate, nivelul taxelor vamale percepute la import creşte în
funcţie de gradul de prelucrare al importurilor, lucru din care rezultă că sunt avantajate
ţările în deyvoltare exportatoare de produse neprelucrate. Cu cât gradul de prelucrare
este mai redus, cu atât Te este mai ridicată. În acest caz, ţările în curs de dezvoltare
sunt dezavantajate, deoarece ele exportă în general produse cu grad redus de
prelucrare. Din acest motiv, ele au cerut facilităţi tarifare pe pieţele dezvoltate pentru
produsele manufacturate (instituirea SGP)
2.3. Bariere netarifare
În vreme ce GATT a devenit din ce în ce mai eficient în reducere taxelor vamale,
ţările au cautat noi modalitaţi de a îşi proteja industriile. Barierele netarifare au
început să le inlocuiască pe cele tarifare, prin aşa numitul „neo-protecţionism”.
Politica netarifară reprezintă un complex de măsuri şi reglementări de politică
comercială care impiedică, limitează sau deformează fluxurile internaţionale de
bunuri şi servicii. Scopul aplicării instrumentelor specifice politicii netarifare este
apărarea pieţei interne de concurenţa străină şi echilibrarea balanţei comerciale şi de
plaţi externe. Spre deosebire de politica tarifară, care este considerată un instrument
de natură economică, politica netarifară are un caracter administrativ, intrucât ea
poate oprii total importul, indiferent de puterea concurenţei. Politicile netarifare su
următoarele caracteristici:
- urmăresc mărfurile pe tot parcursul acestora dintre exportator si consumatorul final
- sunt foarte diverse şi au grad diferit de protecţie
- vizează domenii foarte variate de aplicabilitate legate de relaţiile economice
internaţionale
- sunt mai greu de cunoscut de către exportatori
- pot crea condiţii care să îngreuneze importul
- influenţează direct volumul fizic al importului, prin limitarea lor
- influenţează indirect volumul importurilor prin mecanismul pieţei
După cum am menţionat, există o tendinţa la nivelul decidenţilor măsurilor politice
de a se opta pentru bariere netarifare. Motivele pentru această alegere ar fi:
- măsurile netarifare sunt preferate taxelor vamale şi datorită constrângerilor
internaţionale pe care le întâmpină decidenţii naţionali în respectarea
angajamentelor asumate în cadrul acordurilor GATT-OMC cu privire la taxele
vamale
- de asemenea, barierele netarifare sunt preferate de ramurile mai puţin competitive,
pentru că protejarea prin taxe vamale evidenţiază mult mai pregnant lipsa lor
de competitivitate.
- măsurarea impactului barierelor netarifare necesită analize extrem de complexe
- din punctul de vedere al politicienilor, instrumentele cu caracter legislativ sunt
preferate din pricina dorinţei de degajare a răspunderii
- la nivelul birocraţiilor, caracteristicile măsurilor netarifare oferă posibilitatea de
întarire a rolului acestora în calitate de unici furnizori ai acestora
- multe masuri de ordin netarifar ofera o certitudine mai mare cu vedere la
protecţionism
- utilizarea selectivă a barierelor netarifare permite protejarea anumitori furnizori.
După cum am spus mai devreme, barierele netarifare sunt foarte variate. Datorită
acestui lucru, GATT şi-a manifestat la nivel internaţional interesul de a grupa aceste
bariere în funcţie de anumite criterii. Astfel au rezultat cinci criterii de clasificare.
2.3.1. Bariere netarifare care implică limitare cantitativă importurilor
Restricţiile de ordin cantitativ sunt aplicate sub forma limitarii directe sau indirecte
a cantitaţii mărfurilor permise la import. Aceste marfuri îngrădesc libera concurenţa
prin restrângerea ofertei de mărfuri străine pe piaţa locală. Se pot aplica fie prin
stabilirea de contingente, adică cote de import, fie prin stabilirea de preţuri prag la
mărfurile importate. Contingentele de import sunt cele mai drastice, deoarece odată
epiuzate, nu se mai poate efectua import. Preţurile de prag dau, teoritic, posibiliatatea
consumatorului să optaze între aprovizionarea de la intern sau de la import. Practic
însă, nivelul de preţ prag stabilit la import îl obligă să cumpere produsele locale.5
Aceste bariere netarifare îmbracă şi ele diferite forme
a) Interdicţiile la import sunt reglementări adoptate de stat care interzic total sau
parţial, pe o perioadă determinată sau nelimitată, importul unor produse. Cel mai
utilizat mod de a realiza o astfel de interdicţie este ca organul de stat să refuze
eliberarea licenţelor de import.
Cele mai utilizate motive pentru aceste interdicţii sunt:
- raţiuni economice: asigurarea unei protecţii suplimentară unor produse.
- motive politice: discriminarea unui partener comercial.
- alte motive: asigurarea stării de sănătate si secritate a populaţiei.
Uniunea Europeană este cunoscută ca având cel mai exigent sistem de interdicţii la
importul de produse alimentare din ţarile terţe. Totuşi, acestea sunt temporare si
selective, şi urmaresc păstratrea echilibrului între cererea si oferta de produse
alimentare pe piaţa comunitara şi de a asigura desfacerea prioriatară a produselor
realizate în interiorul ţării. Un alt motiv pentru utilizarea acestor bariare este protejarea
anumior tradiţii, obiceiuri şi moduri tradiţionale de viaţa. Interdicţiile la import se
folosesc din următoarele considerente:
- aplicarea unor sancţiuni somerciale care rezultă din respectarea prevederilor unor
acorduri sau convenţii multilaterale sau instituite unilateral
- respectarea prevederilor convenţii internaţionale care vizează controlul destinaţiei
finale a unor produse
- evitarea acutizarii unor situaţii de dezechilibru ale balanţelor comerciale
- protejarea unor moduri de viaţă tradiţionale
- presiuniile sau solicitările unor grupuri de interese sau organizaţii
nonguvernamentale cu preocupari în direcţia protejării mediului înconjurător sau a
drepturilor omului
5 Dumitru Miron, Politici comerciale, Editura Luceafărul, 2003
b) Contingentele de import la importul anumitor produse sau grupe de produse pe o
perioadă determinată, de obicei un an, sunt plafoane maxime cantitative sau
valorice admise. Acţiunea de plafonare a importurilor anumitor produse sau grupe de
produse se numeşte contingentare. Contingentele au doua forme
- contingente globale care se stabilesc de către stat în mod independent sub forma
unor plafoane maxime admise la import pe o perioadă determinată de timp, fără o
repartiţie a acestora pe ţări de proveninţă
- contingentele bilaterale sunt plafoane maxime admise a importul anumitor produse pe
o perioadă determinată de timp şi dintr-o anumită ţară de proveninţă. Acestea se
negociază cu ţările de provenienţă şi sunt înscrise în acordurile comerciale încheiate
cu acestea. Utilizarea contingentelor bilaterale face posibilă aplicarea unor restricţii
diferenţiate pe ţări de provenienţă, şi chiar face posibilă discriminarea fată de imprturile
provenie din anumite ţări.
În acelaşi timp, la nivel internaţional se întalnesc şi contingente tarifare, definite ca
plafoane cantitative sau valorice în limita cărora importurile sunt permise beneficiind de
un tratament vamal mai favorabil. Aceste tipuri de contingente se asociază
aranjamentelor comerciale preferenţiale fiind modalitaţi de acordare a unor diverse
preferinţe comerciale.
În general, contingentele sunt stabilite de către autorităţi sub presiunea diferiteor
grupuri de interese (ex: asociaţii ale producătorilor naţionali) şi de interesele de politică
externă a ţării (ex: echilibrarea balanţei comerciale cu anumite ţări, grupuri de ţări,
pentru unele produse)
c) Contingentele de export sunt mult mai rare, şi limiteaza cantitaţiile care pot părăsii
o ţară. Acest lucru micşorează ofertă şi creşte preţul extern. Creşte însă şi cantitatea
păstrată în ţară, unde se reduce preţul intern. Asemănător cu taxele vamale, această
strategie nu funcţionează decat dacă ţara este principalul furnizor al acelui bun. În caz
contrar, cumparătorii vor procura acel produs din altă ţară.
Efectul protecţionist al contingentelor este destul de dificil de evaluat, pentru
aceasta este recomandat să se transforme in taxe vamale. În acelaşi timp, evidenţierea
efectelor protecţioniste ale contingentarii depinde şi de mpdul de administrare a
contingentelor, recunoscându-se faptul ca acestea au un puternic caracter
discriminatoriu.
d) Licenţele de import sunt autorizaţii pe care autoritaţiile abilitate ale statului le
acordă firmelor importatoare pentru un produs sau grupă de produse, pe o perioadă
rezonabilă în funcţie de natura produsului şi distanţa geografică faţa de ţara de
provenienţă. Pe plan internaţional, şi cu precădere în ţările dezvoltate, sunt folosite
două tipuri de licenţe de import.
- Licenţele de import automate sunt folosite pentru produsele liberalizate la import,
cererea de import fiind automat acceptată într-un termen prestabilit. Acestea pot fi
eliberate imediat la primirea lor, când este posibil, sau în maxim 10 zile lucrătoare de la
depunerea cererii de licanţă. Sunt folosite din motive statistice, pentru a ţine evidenţa
comerţului exterior
- Licenţele de import neautomate sunt folosite pentru produsele neliberalizate la
import. Se mai numesc şi licenţe pentru adiministrarea restricţiilor cantitative la
import, acordându-se selectiv, în funcţie de produs sau de ţara de origine. Asigura
controlul asupra importurilor şi respectarea contingentelor.. Sunt cele mai răspândite,
şi au două forme:
- Licenţele globale sunt eliberate pe baza contingentelor globale. Stabilesc volumul
mărfurilor ce pot fi importate cu indicarea ţărilor de provenienţă, într-o anumită
perioadă. Nu au caracter restrictiv. Importatorii pot obţine dreptul de a deschide
acreditive
- Licenţele individuale sunt, în general, folosite de către stat pentru urmarirea şi
realizarea contingentelor bilaterale la produsele pentru care ţara
importatoare.doreşte sa asigure o protecţie mai mare pe piaţa internă. Aceste licenţe
precizeaza în mod obligatoriu ţara de provenienţă. Ele conosc doua forme:
- Licenţele deschise precizează numai ţara de provenienţă a importurilor, fără o
plafonare cantitativă sau valorică a acestora. Prin intermediul lor se urmăreşte
redefinirea orientării geografice a importurilor, favorizându-se importurile din
anumite ţări şi restrângându-se din altele, din motive legate de evoluţia echilibrului
balanţei comerciale.
- Licenţele specifice precizează pe lângă ţara de provenienţă şi plafonul maxim fizic
sau valoric al acestora din ţara respectivă. Acestea sunt cele mai restrictive licenţe.
Procedurile de licenţiere au un puternic efect protecţionist in următoarele situaţii:
- când sunt prevăzute în proceduri complicate de eliberare care presupun
perioade îndelungate de obţinerea a acestora, taxe de obţinere costisitoare şi
impredictibile
- perioada pentru care sunt acordate este insuficientă pentru derularea efectivă a
Licenţe de import
Automate Neautomate
Globale Individuale
Deschise
Specifice
tranzacţiei de import respectivă
- alocarea licenţelor se face în mod discreţionar discriminând anumire surse de
import
- accesul firmelor importatoare la mijloacele străine de plată este greoi sau
condiţionat
Schema 2.2: Efectul restricţiilor cantitative asupra economiei6
La preţul mondial (presupunând elasticitate perfectă) nivelul importurilor ar fi de la
Q1 la Q2. Dar dacă o ţară ar impune o contingentă care ar limita cantitatea acelui
produs între Q3 şi Q4, atunci preţul ar creşte până la Pq. Acest lucru va reduce
numărul de consumatori prin PqDEPm şi va creşte producţia prin PqABPm, la fel ca
la taxele vamale. Dar în acest caz, cine primeşte veniturile? Acest lucru depinde de
modul în care a fost facută licenţierea. Cel mai eficent mod de a aloca o licenţa
ramnâne licitaţia, iar în acest caz, se presupune ca întregul venit din ADFC va revenii
guvernului care a impus bariera. Din nou avem pierderi in ABC si DEF, exact din
aceleaşi motive ca la taxele vamale.
Efectele taxelor vamale si ale contingentelor par a fi asemănătoare. Care sunt,
6 Judith Piggott, International Buisness Economic, Palgrave, 2006
A D
B C F E
Preţ
Pq
Preţ mondial (Pm)
Ofertă (O)
Cerere (C)
Q1 Q4 Q3 Q2
Importuri
atunci, deosebirile între ele? În primul rând, guvernul încasează venit din contingente
doar daca licenţierea a fost făcută într-un anumit mod, pe când guvernul va lua
mereu venituirle din taxe vamale. Chiar dacă rezultatul este asemănător, reacţia care
duce la acest rezultat diferă.
Să luăm un exemplu. Dacă ar creşte cererea pentru automibile japoneze pe piaţa
americană, iar automibilele ar fi supuse unei taxe vamale, ar fi usor sa se importe mai
multe automobile japoneze, astfel crescând cantitatea. Dar dacă ar fi supuse unei
contingentari, ar creşte preţul, nu cantitatea, deoarece cantitatea ar fi limitată. În zilele
de azi, contingentele sunt puţine la număr. Ele încă există, un exemplu ar fi limitarea
cantitaţi de usturoi importat in UE din China. Uneori, taxele vamale şi contingentele se
pot combina. Cel mai faimos caz a fost legat de regimul bananelor din UE. Fostele
colonii UE, ţările din Asia si zona Pacificului, erau protejate printr-o limitare a
importurilor din America Latină. Dacă acea limitare ar fi fost încălcată, atunci taxele
vamale ar fi crescut la 170%.
Un lucru foarte important de menţionat este că această forma de protecţie este,
oficial, interzisă de GATT. Unele excepţii sunt permise pentru produse de agricultură,
însă numai pentru a proteja industrii in declin major.
e) Limitările voluntare la export sau autolimitările la export sunt înţelegeri oficiale
sau neoficiale care intervin între anumite state, prin care ţara exportatoare, la cererea
sau sub presiunea ţării importatoare, se obligă să-şi reducă volumul exporturilor
unui produs sau grupe de produse până la un anumit nivel, pe o perioadă de timp
determinată. Această barieră netarifară presupune existenţa unui acord în baza căruia
exportatorul unei anumite categorii de produse procedează la restrângerea livrărilor
sale către o anuimtă piaţă externă.
Din ce am spus mai devreme, rezultă că acestea sunt diminuări ale exporturilor
acceptate de însăşi ţările exportatorare sub ameninţarea ca, în caz contrar, ţările
importatoare vor aplica ele însele alte categorii de măsuri foarte restrictive la import şi
pe o perioadă mai îndelungată. În funcţie de numărul ţărilor participante la astfel de
înţelegeri, limitările voluntare la export pot fi bilaterale sau multilaterale.
Efectul protecţionist al acestor masuri este condiţionat de situaţia: ţara
importatoare să reprezinte principala piaţă de desfacere pentru ţara exportatoare la
acel produs. Aceste înţelegeri au aprărut la sfârşitul deceniului şapte şi începutul
deceniului opt al secololui XX-lea. Primele înţelegeri de această natură au
fost utilizate de către SUA în relaţiile comerciale cu Japonia pentru produsele industriei
uşoare, şi ulterior pentru produsele siderurgice, automobile, produse ale industriei
electrotehnice şi electronice. Astfel, SUA a vrut să-şi echilibretze balanţa comercială cu
Japonia. Din păcate, acest obiectiv nu a fost atins, iar soldul negativ în balanţa
comercială a SUA cu Japonia a crescut de lun an la altul. În schimb, companiile
japoneze au indentificat noi forme de pătrundere pe piaţa americană,
delocalizandu-şi o parte din producţia acestor buniri prin investiţii externe directe.
Înţelegeri similare au vost vizate şi pe relaţia Comunitatea Economică Europeană şi
Japonia pentru o serie de produse japoneze extrem de competitive.
Din experianţa internaţională a ultimelor două decenii se evidenţiază faptul că
folosirea autolimitărilor la export a generat următoarele efecte:
- modificarea sau reorientarea geografiă a fluxurilor comerciale
- încurajarea cartelizării industriilor de export, crearea de carteluri între ţările
exportatoare în vederea repartizării cotelor de producţie şi export între producători
şi exportatori, cu incidenţe nedorite asupra schimburilor comerciale internaţionale
- deşi folosirea acestor acorduri a fost motivată ca fiind o măsură temporară menită
să permită ţărilor importatoare să-şi modernizeze şi raţionalizeze industriile
respective pentru a-şi sporii competitivitatea în raport de concurenţă externă,
aceste acorduri s-au permanentizat, protejând în continuare industrii
necompetitive ale ţărilor importatoare. Aceste acorduri sunt justificabile ca măsuri
tranzitorii, adoptate din dorinţa de a prevenii tensionarea inutilă a unor relaţii
comerciale internaţionale.În funcţie de gradul de formalizare şi al implicării
guvernamentale, limitările voluntare la export pot fi identificate următoarele forme
de înţelegeri:
- înţelegeri între asociaţii ale producătorilor din ţări diferite fără implicarea directă a
autorităţiilor publice din cele două state
- înţelegeri între autorităţiile publice din ţara importatoare şi asociaţii ale
producătorilor din ţările exportatoare
- înţelegeri informale la nivel guvernamental ale căror rezultate se aplică către
structuriile guvernamentale sau neguvernamentale
- înţelegeri la nivel guvernamental
În concluzie, principalele particularităţi ale acestui tip de protecţionism sunt:
- limitările voluntare la export confera autoritaţiilor guvernamentale din ţara
importatoare o mai mare libertate de acţiune, acestea declarându-se ca
susţinătoare fidele ale liberului schimb, practicând protecţonismul.
- acestea lasă cea mai mare parte din responsabilitate părţii exportatoare, acesta
trebuind să justifice şi să administreze asemenea măsuri
- sunt extrem de eficiente, deoarece sunt foarte selective, neputând fi adusă în
discuţie restrîngerea importurilor sau invocarea nerespectării perevederilor
conduitei comerciale
- sunt măsuri de politică comercială având cel mai redus nivel de transparenţă,
deoarece negociază într-un cadru foarte restrâns definit prin confidenţialitate, ceea
ce îi dezavantajează pe ceilalţi ofertanţi exportatori. În acest fel, este alimentată
discriminarea comercială şi accentuarea imprevizibilitaţii climatului comercial
internaţional
- sunt privite de către toate părţiile implicate ca alternative preferabile de
protecţionism; în realitate, este cunoscut faptul că aceste limitari au fost urmate
de procese de delocalizare a producţiilor pe pieţele importatoare, cu efecte
considerabile asupra producătorilor naţionali din piaţa ţărilor importatoare, astfel
anulându-se efectul restrictiv
f) Acordurile de comercializare ordonată a produselor sunt înţelegeri bi sau
multilaterale între state care vizează limitarea negiciată şi controlată a comeţului
internaţional cu anumite produse sau grupe de produse. Ele implică pe lângă
autolimitarea la export, şi anumite prevederi legate de limitele de preţ şi clauza de
salvgardare, de care pot face uz ţările importatoare când interesele lor sunt lezate.
Cel mai des imvocat exemplu de acord cu privire la comercializarea ordonată a
produselor este reprezentat de „Aranjamentul privind comerţul internaţional cu textile”
încheiat in 1973 şi prelungit până la finalizarea rundei Uruguaz în 1995. Acest acord a
scos comerţul internaţional cu textile de sub incidenţa regulilor şi disciplinelor
comerciale preomovate de GATT-OMC, care aveau efecte protecţioniste
considerabile. Scoaterea de sub incidenţă a fost totală in 1973-1995 şi parţială în
1995-2005. Acest exemplu a fost urmat şi de alte produse.
2.3.2. Bariere netarifare care limitează indirect importul prin mecanismul preţului
Aceste politici comerciale oferă posibilitatea manifestării protecţionalismului sub o
acoperire legala. Majoritatea vizează reducerea forţei concurenţiale a ofertanţilor
internaţionali, având un cadru legal insuficient elaborat care să reglementeze acest
lucru, astfel creând numeroase posibilitaţi de a abuza aceste măsuri.
Cele mai importante bariere netarifare care fac parte din această grupă sunt
a) Prevederile variabile la import, numite şi taxe de prelevare, se practică în cadrul
Uniunii Europene şi fac parte din instrumentele de politică comercială cu care se
operează în cadrul mecanismului politicii agricole comunitare. Ele vizează importurile
de produse agricole din ţările terţe şi care intră sub incidenţa politicii agricole
comunitare Acestea se prezintă sub forma unor taxe vamale suplimentare, care se
percep peste taxele vamale obişnuite la importul produselor respective.
Aceste taxe se calculează ca diferenţa între preţul de import şi proţul de comunitar, la
care se comercializează produsele respective pe piaţa ţărilor membre, din care se scad
cheltuielile de transport pe parcurs intern comunitar.
Taxe prelevare = preţ import – preţ comunitar
sau
Taxe prelevare = pret ecluză – preţ prag
Preţul de ecluză este preţul de import din afara UE
Preţul prag este un preţ comunitar mai ridicat decât preţul internaţional
Aceste taxe de prelevare mai sunt cunoscute şi ca prelevări variabile la import
pentru că limita de jos a preţului oscilează permanent, în timp ce limita maximă rămâne
neschimbată timp de un an. Din acest motiv, volumul încasărilor prin perceperea
acestor taxe vamale suplimentare variază. În general, se apreciază că acestea au
un rol protecţionist mai eficient decăt o taxă vamale obişnuită.
Taxele de prevelare au reprezentat o importantă sursă de venit pentru bugetul
comunitar dar şi o la fel de importantă barieră comercială. Practicarea lor s-a
considerat justificabilă în situaţiile în care preţurile de tranzacţionare afectau colete de
piaţă ale ofertanţilor comunitari şi din diferite considerente, nu se puteau declanşa
procedurile de dumping,
b) Preţurile minime şi maxime la import constituie un mijloc restrictiv însemnat folosit
cu precădere de către ţările dezvoltate în practica relaţiilor comerciale internaţionale
Preţurile minime de import se folosesc ca instrument de politică comercială când
produsele indigene au costuri de producţie ridicate comparativ cu cele ale concurenţei,
sau când pe piaţa internaţională, preţurile anumitor produse scad iar produsele devin
din acest punct de vedere mai competitive la export.
În aceste situaţii, ţările importatoare recurg la stabilirea unor preţuri minime de
import apropiate de nivelul preţurilor interne cu ridicata la produsele indigene, urcând
în acest mod preţurile de import la produsele respective. Nerespectarea acestor măsuri
de către firmele importatoare duce la anularea licenţei de import. Efectele acestei
măsuri sunt limitarea importurilor produselor respective şi protejarea ramurilor vizate
Preţurile maxime de import se folosesc ca instrument de politică comercială în
cazul în care unele ţări încearcă creşterea artificială a produselor la anumite produse
pe care le exportă. Ca raspuns la o asemenea politică, ţările importatoare stabilesc
preţuri maxime de import la produsele respective la un nivel care nu trebuie să
depăşească preţul produselor similare de pe piaţa internă. Această măsură generează
limitarea importurilor şi reducerea preţurilor de export. Acestea sunt utilizate de
acele ţări care sunt principali importatori pe piaţa mondială a produselor respective.
c) Impozitele indirecte şi alte taxe cu caracter fiscal se mai numesc şi ajustări
fiscale la frontieră, sau bariere paratarifare. Sistemul fiscal aplicat mărfurilor de import
şi celor indigene diferă de la o ţată la alta, ceea ce se poate constitui intr-un element de
discriminare în relaţiile comerciale internaţionale. În principiu, ajustările fiscale la
frontieră reprezintă un regim fiscal potrivit căruia produsele de export sunt scutite de
impozite indirecte, iar produsele de import sunt supuse acelorasi impozite ca şi cele
indigene. Pentru respectarea acestui principui, ţările negiciază aşa numitele convenţii
privind evitarea dublei impuneri. Chiar şi aşa, deşi produsele importate sunt supuse
aceluiaşi regim fiscal ca şi cele interne, discriminarea mărfurilor importate se poate
produce fie prin evaluarea diferenţiată a bazei de impunere, sau prin ordinea
perceperii taxelor. Evaluarea diferenţiată a bazei de impunere presupue că pentru
produsle indigene, impozitele se percep la preţul cu ridicată, iar pentru importuri, la
preţul CIF majorat cu taxe vamale şi alte taxe cu ocazia importului, ceea ce conduce
la creşterea preţului importurilor peste nivelul produselor indigene similare, şi, în
consecinţă, la reducerea competitivităţii acestore. În unele ţări dezvoltate acţionează
aşa numitul „prag al impunerii progresive” care este aplicat în funcţie de calitatea,
cantitatea şi caracteristicile technice ale mărfurilor importate.
În practica internaţională, ajustările fiscale la frontieră au multe forme, dintre care:
- taxa asupra valorii adaugate (TVA) este un impozit general de consum care se
percepe la fiecare stadiu al circulaţiei mărfurilor, la valoarea nou agăugată la
fiecare stadiu
- taxa în cascadă este un impozit de consum care se aplică la fiecare stadiu al
circulaţiei mărfurilor, dar, spre deosebire de TVA, se percepe la întreaga valoare a
mărfii. Ea are un caracter cumultiv, în sensul că se aplică asupra valorii
produsului care include şi taxele percepute în fazele anterioare ale circulaţiei
mărfurilor supuse impunerii fiscale, ele ridicând foarte mult preţul de vânzare la
bunurile respective
- taxa de acciză este un impozit care se percepe îndeosebi la produsele care
constituie monopolul statului (tutun, alcool) sau o serie de bunuri de lux
(automobile, televizoare) cu scopul de a limita consumul la produsele respective şi
de a proteja producţia internă. Aceste taxe au în mod obişnuit un nivel foarte ridicat,
chiar şi peste 100%, ridicând foarte mult preţul de desfacere al acelui bun.
- taxele oculte, adică ascunse, sunt impozite percepute, în general, asupra bunurilor
destinate consumului productiv, adică bunuri de echipament, mijloace de
transport, materiale pentru construcţii. Nu au un nivel foarte ridicat, dar contribuie la
ridicarea preţurilor acelor bunuri
- alte forme pe care le îmbracă impozitele indirecte sunt taxele portuare (se percep
asupra valorii documentelor de transport şi asupra cheltuielilor de prelucrare a
mărfurilor în porturi), taxele statistice (se percep pentru serviciile statistice
prestare în vamă), taxele sanitare (se percept de consulatul ţării importatoare cu
sediul în ţara exportatoare, pentru legalizarea unor documente cum ar fi certificatul
de origine, certificatul de control sanitar sau factura)
d) Taxele de retorsiune, adică taxele antidumping şi taxele compensatorii, intră şi ele
în categoria barierelor netarifare, deoarece au o dublă natură: tarifară şi netarifară.
Ele se aplică ca răspuns la politica comercială neloiala. Pentru ca aceste măsuri să
poată să fie luate, trebuie declanşată o procedură de anchetă prin care să se facă
dovada că aceste politici au cauzat ţării importatoare un prejudiciu grav. Caracterul
netarifar constă în faptul că în perioada derulării anchetei sunt sistate relaţiile
comerciale cu firmele acuzate.
Experienţa internaţională arată că tările în dezvoltare sunt cel mai frecvent acuzate
de practici de dumping, în special de ţările dezvoltate. Deşi în majritatea cazurilor,
aceste acuze nu au putut fi dovedite, în perioada cât a durat procedura de anchetă,
acesta s-a constituit într-o adevărată barieră cu efecte negative asupra schimburilor
comerciale internaţionale. Acţiunile antidumping sunt unele dintre cele mai utilizate
instrumente în comerţul internaţional contemporan, prin prisma numărului de ţări care
recurg la acestea, cât şi al gamei de produse care intră sub incidenţa s-a, şi al
volumului de schimburi pe care le afectează.
În practica internaţională, se manifestă o largă varietate de tipuri de dumping,
precum:
- dumpingul sporadic, determinat de nevoia de a reduce stocurile existente
- dumpingul iminent, generat de intenţia distrugerii competitorilor, sau penetrarea
pieţei
- dumpingul continuu, determinat de intenţia de a atinge sau menţine deplina
utilizare a factorilor de producţie abundenţi în economiile de mari dimensiuni.
e) Depunerile (depozitele) prealabile în valută la import au apărut odată cu sfârşitul
deceniului şapte şi începutul deceniului opt al secolului al XX-lea, când o serie de ţări
dezvoltate au adoptat o serie de raglamentări potrivit cărora firmele importatoare sunt
obilgate să depună în contul organelor vamale ale ţărilor or o anumită cotă-parte
din valoarea viitorului import, în mod normal 50%, în valută, cu şase luni înainte de
efectuarea acestuia. Sumele depuse în contul organului vamal nu sunt purtătoare de
dobânzi, astfel putând apărea une din situaţiile:
- importatorul renunţă la import, iar acestuia i se va returna aceeaşi sumă vărsată, caz
în care el pierde câştigurile obţinute prin investirea profitabilă a sumei de bani
- dacă importatorul realizează importul, acesta va căuta să-şi recupereze pierderile
cauzate de imobilizarea acelei sume de bani, care ar fi putut fi valorificată printr-o
dobândă de la un depozit bancar, printr-o diferenţă de curs valutar sau printr-o
investiţie pe piaţa financiară, prin ridicarea preţului produselor importate sau va solicita
reduceri de preţ de la exportator.
Aceasa reprezintă în acelaşi timp şi o formă de creditare a statului, pe termen scurt,
fară dobândă, deosebit de avantajoasă în special în perioadele de dezechilibru aşe
balanşelor comerciale şi de plaţi externe.
f) Rata de schimb multiplă este o metodă mai puţin întalnită. Autorităţiile monetare
pot vinde monedă străina la rate diferite de schimb, în funcţie de modul în care acea
modedă va fi folosită. De exemplu, dacă o firmă vrea să folosească moneda pentru
export, ar putea beneficia de o rată de schimb mai bună decât o firmă care vrea să
importe. Astfel este subvenţionat, exportul, iar importul este discriminat. Exemplu
poate fi văzut în Zambia, unde managerul general al Autorităţii Furnizării Energiei
Electrice în Zimbabwe a zis:„Numărul ratelor de schimb ne afectează. Avem rata
folosită de Zimra, de 3.875 $. Avem rata oficială care depinde de cursul bancar din
acea zi. Avem şi rata paralelă care este folosită pentru unii jucători din industrie”.
2.3.3. Bariere netarifare care decurg din formalităţiile vamale şi
administrative
Formalităţiile vamale şi administrative la import au, în general, un caracter legitim
pentru aplicarea politicii comerciale. În multe situaţii, astfel de măsuri sunt utilizate
pentru limitarea importurilor şi chiar pentru discriminarea anumitor parteneri comerciali.
Principalele metode folosite în acest sens sunt cele privind evaluarea incorectă în
vamă a valorii mărfurilor importate şi cerinţele referitoare la prezentarea de documente
suplimentare în anumite tări. Deşi la prima vedere formalităţile vamale şi
administrative la import sunt simple cerinţe de ordin tehnic, aplicarea lor în practică
permite în unele cazuri discriminarea comercială şi limitarea importurilor.7
a) Evaluarea valorii mărfurilor în vamă (custom evaluation) reprezintă o barieră în
calea schimburilor comerciale internaţionale în cazul în care organele vamale din
anumite ţări folosesc alte preţuri decât cel real al mărfii importate, ceea ce generează
scumpirea importului, făcându-l necompetitiv. În general evaluarea valorii mărfurilor
importate se face pornind de la preţul înregistrat în factura externă în condiţia de
livrare CIF, iar transformarea lui în monedă naţională a ţării importatoare se face la un
curs agreat de FMI.
Această problematică a făcut obiectul negocierilor din cardrul GATT. Astfel, la runda
Tokyo, plecând de la prefederile GATT-ului şi ale Convenţiei internaţionale cu privire la
evaluarea vamală de la Bruxelles, a fost negociat un cod de conduită privind evaluarea
vamală, care a stabilit cinci metodologii de evaluare vamală, iar încălcarea acestora
reprezintă o barieră netarifară în calea fluxurilor comericiale internaţionale. Metoda
de aplicare ale celor cinci metodologii este relativ simplă: se începe cu prima, iar dacă
aceea nu permite determinarea valorii, se trece la urmatoarea, şi aşa mai departe.
- valoarea tranzacţiei reprezentată de preţul de facturare externă – preţul CIF
- valoarea unei tranzacţii identice din aceaşi ţară, aceeaşi destinaţie şi orizont
apropiat
7 Dragoş Negrescu, Protecţionismul neterifar, Ed. Economică, 1998
- valoarea unei tranzacţii similare din aceaşi ţară, aceeaşi destinaţie şi orizont
apropiat
- preţul de vânzare a mărfii pe piaţa ţării importatoare – cheltuieli pe parcurs intern
- valoarea recalculată formată din costul total la care se adaugă o marjă rezonabilă
de beneficiu, care să şi includă cheltuielile generale
b) Documentele şi formalităţiile supplimentare cerute cu ocazia importurilor sunt
un subiect discutat de Camera Internaţională de Comerţ de la Paris, GATT şi Consiliul
de Cooperare Vamală de la Bruxelles. Ele s-au preocupat în direcţia simplificării
formalităţiilor şi tipizării documentelor legate de circulaţia mărfurilor pe plan
internaţional. Chiar şi aşa, unele ţări dezvoltate cer îndeplonirea unor formalităţi şi
documente suplimentare, uneori în număr foarte mare, care au un format şi un set de
reguli foarte dificil de completat, însoţite uneori de penalizări în caz de completare
incorectă.
2.3.4. Bariere netarifare care decurg din participarea statului la
activităţi comerciale
Potrivit clasificării făcută de GATT, cele mai importanete bariere care decurg din
participarea statului la activităţiile comerciale sunt: achiziţiile guvernamentale, comerţul
de stat şi monopolul de stat asupra importului anumitor produse. Acestea pot fi
completate de alte bariere precum suvbenţiile, sau alte forme de sprijin acordate de
autorităţiile publice. Mai există şi politicile guvernamentale industriale, măsurile de
dezvoltare regională, finanţarea activităţiilor de cercetare & dezvoltare, sistemul
naţional de impozitare & asigurari sociale, politici macroeconomice, politici
competiţionale, politici în domeniul investiţiilor străine.8
a) Achiziţiile guvernamentale, numite şi pieţele publice, reprezintă cumpărarile de
bunuri şi servicii de către stat. Acestea pot deveni bariere netarifare în calea
schimburilor comerciale internaţionale atunci când anumite reglementări în vigoare, în
8 D.Miron, Politici comerciale, Ed.Luceafărul, 2003
anumite state, favorizează anumite firme, în mod normal naţionale, în privinţa
aprovizionării organelor de stat precum instituţii şi agenţii guvernamentale de la nivel
central, autorităţi locale, entităţi care beneficiează de anumite drepturi speciale precum
furnizorii de utilităţi publice, cu bunuri/servicii necesare desfăşurării activităţii.
Majoritatea guvernelor discriminează în favoarea producătorilor interni, fie din
motive strategice, sau pentru a creea slujbe. Guvernul poate fi subiectiv în încheierea
contractelor cu firmele interne, sau pot “ordona” unor industrii să îşi achiziţioneze
materiile prime din surse naţionale. Un exemplu al metodei ar fi campania “Made in
Romania” care se cere să cumpărăm, produse fabricate în România. Această barieră
a fost discutată în raportul Checchini, care a declarat ca 100% din achiziţiile făcute de
guvern in SUA au fost de la producători interni. Franţa, Germania şi Marea Britanie au
fost şi ele menţionate cu 99.9%, 99.7% respective 98.3%. Această formă de
discriminare este un mod de a subvenţiona firmele proprii care ar putea fi
ameninţate de alte firme.
Discriminarea împotriva produseor străine în procedurile de achiziţii se manifestă
într-o mare varietate de moduri, cele mai utilizate fiind:
- interzicerea expresă a accesului companiilor stăone la contractele de anvengură
efectuate prin achiziţii guvernamentale
- oferirea unui tratament comercial preferenţial unor companii care se angajează să
utilizeze cantatăţi importante de produse interne în procesul de executare a
contractelor
- impunerea unor condişii şi cerinţe extrem de exigente, chiar discriminatorii, faţă de
ofertanţii externi participanţi la licitaţiile pentru obiectivele finanţate din bani publici
cu scopul înlăturării concurenţei şi al promovării industriei indigene
Rezervarea pentru furnizorii naţionali a achiziţiilor realizate de entităţile publice
comportă serioase costuri suplimentare, datorate faptului că nu se recurge la cele
mai eficiente surse de aprovizionare. Acestă situaţie permite meţinerea în activitate a
unui număr mare de furnizpri interni în anumite sectoare în condiţii de ineficienţă, astfel
împiedicând valorificarea integrală a economiilor de scară şi sporind costurile unitare
de producţie.
În cadrul GATT, la Runda Tokyo, a fost negociat Acordul privind achiziţiile
guvernamentale, în care se specifică faptul că achiziţiile guvernamentale trebuie
adjudecate prin licitaţie la care să participle atât firme naţionale, cât şi străine. S-a
căzut deacord ca ţările să accepte contracte guvernamentale cu firme din alte ţări,
păstrându-şi dreptul de a refuza serviciile unor anumiţi furnizori. Runda Uruguay a
extins acest accord pentru a cuprinde şi bunuri şi servicii. Majoritatea guvernelor
refuză însă contracte cu firme externe în domeniile: apărare, energie electrică,
servicii poştale sau telecomunicaţii.
Întrucât experienţa a arătat că achizitiile guvernamentale s-au transformat în
bariere comerciale extrem de severe, la Runda Tokyo a fost negociat un acord special
în acest domeniu, care a intrat în vigoare la 1 iunie 1981. Acesta prevede că achiziţiile
guvernamentale de o anumită valoare trebuie adjudecate numai pe calea licitaţiilor la
care să poată participa în condiţii nediscriminatorii, atât firmele naţionale cât şi
firmele străine.
Procedurile de achiziţii publice comportă o serie de restricţii explicite precum:
- interdicţia efectuării de chiziţii publice din surse stăine
- obligativitatea acordării de preferinţe furnizorilor naţionali în cadrul procedurilor
competitive de adjudecare a contractelor
- impunerea unui conţinut minim de elemente de origine locală drept condiţie pentru
atribuirea unui contract de achiziţii publice
- solicitarea achiziţionării în compensaţie de produse locale, a căror valoare este
legată de cea a contractului oferit spre adjudecare.
Din punct de vedere al transparenţei, trebuie avute în vedere două aspecte. În
primul rând, obligativitatea publcării informaţiilor cu privire la rezultatele procedurilor de
adjudecare a contractelor de achiziţii publice, iar apoi interdicţia desemnării unei oferte
drept cea mai avanajoasă pe baza unor criterii de evaluare nespecificate în
documentele de licitaţie.
În practica internaţională, ţinând cont de toate cele prezentate până acum, s-au
identificat diferite forme de eludare a reglementărilor specifice achiziţiilor publice:
- divizarea achiziţiilor de mare valoare într-o serie de contracte de valori individuale
care să permită evitarea obligaţiei de organizare de licitaţii deschise
- recurgerea la achiziţii de la furnizori desemnaţi chiar şi în cazurile în care
organizarea unei proceduri competitive ar fi posibilă
- publicarea unor informaţii insuficiente privind oportunităţiile de afaceri şi stabilirea
unor termene nerezonabil de scurte pentru efectuarea prezentării ofertelor
- utilizarea de specificaţii tehnice care favorizează anumiţi furnizori în detrimentul
altora
Toate aceste aspecte exclud achiziţiile guvernamentale privind securitatea
naţională. Importanţa achiziţiilor guvernamentale în calitate de bariere cu caracter
netarifar decurge din valorile considerabile pe care le ating acestea în âările dezvoltate.
Astfel o estimare la nivelul anului 1990 relevă că acesteareprezentau circa 8-12% din
produsul intern brut cumulat al ţărilor avansate.
b) Comerţul de stat vizează operaţiunile de vânzare-cumpărare efectuate de
întreprinderile de stat. Activităţile comericle ale acestor întreprinderi reprezintă
obstacole comerciale numai în condiţiile în care statul oferă acestora anumite privilegii
fiscale suplimentare în raport cu firmele private, acestea având astfel posibiliatea de
a-şi rentabiliza activitatea şi de a participa la schimburi în condiţii mai avanajoase.
c) Instituirea monopolului de stat asupra importului anumiteor produse premite
statului să limiteze importul la produsele respective şi să stabilească preţurile de
vânzare cu amănuntul la aceste produse, de regula foarte ridicate, pentru a reduce
consumul acestora. Instituirea monopolului de stat uneori se face din motive legate de
asigurarea stării de sănătate a populaţiei, a animalelor, prezervarea agriculturii, şi se
justifică chiar dacă liitează importul
d) Subvenţionarea activităţiilor de comerţ exterior poate distorsiona competiţia care
se dezvoltă într-un sistem comercial liber. Subvenţionarea poate aduce importante
prejudicii industriilor interne ale ţărilor importatoare care produc bunuri substituibile
sau concurente, produsele subvenţionate obţinând avantaje competitive. Altfel spus,
subvenţia de export este medota prin care guvernul încearcă să scadă preţul
produsului exportat sub preţul mondial. Acest lucru este considerat o formă de
dumping, iar ţările care care cred că preţul unui bun exportat a fost scăzut artificial prin
această metodă, adică preţul acelui bun pe piaţa mondială este mai mic decât pe
piată de provenienţă, vor lua masuri pentru a anula avantajul obţinut prin subvenţie
Schema 2.4: Efectul suvenţiei din PDV al ţării importatoare9
9 Judith Piggott, International Buisness Economic, Palgrave, 2006
Preţ
Q1 Q3 Q4 Q2
ddreţaasasasa
b
P0
P1
Ofertă
O0
O1a c
Efectul imediat este scăderea preţului importurilor de la P0 la P1-. Importurile vor
creşte de la Q1Q2 la Q3Q4. Consumatorii vor beneficia de pe urma preţurilor
scăzute, iar producătorii din ţările importatoare vor pierde. O taxă de retorsiune
normaliza piaţa. .
Schema 2.5: Efectul subvenţiei din PDV al ţării exportatoare10
Din punctul de vedere al ţării exportatoare, preţul modial este setat la P0 şi se
exportă Q1Q2. Dacă exportul ar fi subvenţionat, preţul încasat de exportatori ar fi P0 +
subvenţia, adică P1. Preţul mai mare ar creşte producţia la Q4, dar scăderea vânzărilor
interne ar reduce cantatatea la Q3 Plătitorii de taxe suportă subvenţia şi plătesc b+c+d.
Zona „b” se pierde de două ori, odată către consumatori, încă odata către plătitorii de
10 Judith Piggott, International Buisness Economic, Palgrave, 2006
Q4Q2Q1Q3
db
Preţ
P0
P1
a c
Ofertă
Cerere
Cantitate
taxe, dar se câştigă odata de către exportatori. Zona „d” se pierde odata către plătitorii
de taxe. Pierderile totale economice sunt deci zonele „b” şi „d”.
Ţinţnd cont de acestea, acordurle GATT-OMC reglementează subvenţionarea
exporturilor, interzicând acele subvenţii care generează efecte de distorsiune în
comeţul internaţional, şi permiţând statelor importatoare să aplice măsuri de raspuns
pentru acele importuri care afectează industria internă
e) Politicile guvernamentale industriale şi măsurile de dezvoltare regională sunt o
altă categorie. În această categorie pot fi incluse pachetele de acţiuni guvernamentale
destinate sprijinirii firmelor private, industriilor şi anumitelor regiuni în scopul ajustării
structurale, retehnologizării, schimbării profilului de activitate, adoptării de acţiuni care
să corecteze dimensiunile pieţei şi să permită firmleor private să internalizeze
provocările noii concurenţe derivate de glogalizare sau regionalizare.
f) Subvenţia de producţie este un mod prin care guvernul încearcă să încurajeze
producţia unui anumit bun sau grup de bunuri, micşorând costurile de producţie.
Impactul poate fi observat prin următoarea schemă:
Q1 Q3 Q2
Importuri
b
Pret
Ps
Pm
Ofertă
Os
a
CerereCantitate
Schema 2.6: Efectul subvenţiei de producţie11
Suvbenţia aduce curba ofertei de la O la Os. Furnizorii interni furnizează acum Q3 iar
importurile au scăzut de la Q1Q2 la Q3Q2, deşi consumatorii interni încă plătesc Pm.
Cum oferta internă rămâne neschimbată, oferta nu suferă modificări, deci nu se pierd
clienţi. Zona „a” reprezintă creşterea producţiei, iar zona „b” este surplusul producţiei.
Cum există o singură zonă de surplus, această situaţie este preferată faţă de taxe
vamale sau contingente. Spre deosebire de acestea, însă, la subvenţii nu există
venit pentru guvern, din contră, guvernul având pierderi de pe urma acestei măsuri.
g) Finanţarea din surse guvernamentale a cheltuielilor de cercetare-dezvoltare şi
a altor politici tehnologice, categorie în care sunt incluse politicile legate de drepturile
de prprietate intelectuală (brevete, know-how, drepturi de autor şi mărci de fabrică, de
comerţ sau de servicii). În general, autorităţiile sprijină programele de cercetare
fundamentală, alocând importante fonduri pentru cercetarea aplicativă, fapt ce permite
firmelor autohtone să realizeze importante economii în planul costurilor de producţie,
să-şi sporească competitivitatea, ceea ce în final distorsioneză schimburile comerciale
internaţionale, prin defavorizarea companiilor ce provin din ţări care nu se implică atât
de bine de acest aspect.
h) Sistemul naţional de impozitare şi de asigurări sociale are efecte extrem de
eficiente în planul protecţionismului netarifar. Exemple sunt impozotarea veniturilor
persoanelor fizice şi a profiturilor companiilor, politicile salariale la nivel naţional,
asigurarea împotriva şomajului , contribuţiile la asigurarile sociale, securitatea socială.
i) Politicile macroeconomice intră în categoria obstacolelor economice cu deosebit
impact asupra producţiei naţionale, a comerţului exterior şi a mobilităţii fluxurilor de
capital. Un exemplu ar fi acţiunile întreprinse de către autorităţi în domeniile monetar,
11 Judith Piggott, International Buisness Economic, Palgrave, 2006
fiscal, al cursului de schimb sau al balanţei de plăţi externe. Astfel, măsurile
întreprinse în aceste direcţii pot distorsiona fluxurile comerciale externe, constituindu-
se în barierele netarifare în calea schimburilor comerciale internaţionale.
j) În categoria politicilor privind investiţiile străine pot fi incluse acele stimulente sau
impunerea de restricţii în vederea atragerii sau menţinerii sub control a fluxurilor de
investiţii străine directe din punct de vedere al localizării sectoriale şi regionale şi al
dimensiunilor lor. Toate acestea se pot transforma în factori distprsionanţi la nivelul
fluxurilor comerciale de import+export, limitând volumul fizic al comerţului,
restricţionând geografic fluxurile comerciale sau redefinind scala competitivităţii.
k) Politicile în domeniul concurenţei, precum reglementările antitrust sau regulile
privind protejarea proprietăţii intelectuală pot constitui importante obstacole în calea
fluxurilor comericle internaţionale.
În literatura de specialitate12, politica antitrust are drept obiectiv prevenirea
practicilor anticoncurenţiale între firmele independente, practici care restrţng,
distorsionează sau elimină concurenţa. La schiţarea teoriei economice a politicii
împotriva practicilor anticoncurenţiale, atenţia se concentrează asupra efectelor
economice de bunăstare.
Politicile publice în sfera economică au avut întotodeauna de trasat o balanţă destul
de dificilă şi variabilă între promovarea liberei concurenţe, urmărirea modelului pieţei şi
al concurenţei perfecte, şi temperarea aşa ziselor „excese al pieţei”. Legislaţia antitrust
este conoscută şi sub numele de legi ale concurenţei. Aceste legi reprezintă un sub-set
al regulilor care alcătuiesc politica concurenţială. Scopul lor este de a promova un
mediu competitiv pentru firme prin asigurarea că acestea nu abuzează de puterea pe
piaţa internă. În unele ţări, mai ales SUA, legislaţia antitrust are o dimensiune
extreteritorială.
12 Jaques Pelmans, Integrare europeană – Metode şi analiză economică, 2003
2.3.4. Bariere netarifare care decurg din standardele apilcate
produselor importate
Dupa cel de-al doilea război mondial s-a produs o adevărată explozie în materie de
standarde, norme tehnice şi alte reglementări de ordin calitativ, privind produsele
care se comercializează pe pieţele interne, atât din producţia proprie, cât şi din import,
în scopul protejării sănătăţii şi securităţii consumatorilor, protecţiei fitosanitare,
protecţiei mediului, asigurării securităţii publice, etc. Ţările au devenit însă conştiente
că aceste reglementări pot devenii mari obstacole în calea comerţului reciproc. În
prezent, Organizaţia Internaţională de Standardizare, care numără peste 80 de ţări
membre, încearcă să armonizeze standardele şi reglementările tehnice. Aceste
bariere, denumite şi obstacole tehnice, sunt norme şi reglementări internaţionale sau
naţionale privind caracteriticile tehnice şi de calitate ce trebuie îndeplinite de produsele
importate şi indigene. Aceste standarde devin obstacole fie atunci când acestea nu se
respectă de anumite state, sau când, în absenţa unor reglemenări internaţionale,
statele adoptă norme proprii foarte diferite şi neuniforme. Cele mai răspândite
obstacole tehnice sunt:
- normele sanitare şi fitosanitare sunt reglementări care vizează produsele
destinate consumului oamenilor şi animalelor, prezervării agriculturii. În ţările
dezvoltate, aceste norme sunt foarte severe, mai ales în aspectul respectării
compoziţiei şi proceselor tehnologice, a unor condiţii suplimentare de calitate, a
procedurii de omologare, certificare şi examinare. Toate acestea antrenează
cheltuieli care îngreunează tranzacţiile comerciale. Pe plan mondial, există patru
categorii de obstacole sanitare şi fitosanitare: obstacole chimice, obstacole
microbilogice, obstacole legate de prezenţa insectelor/rozătoarelor şi obstacole
privind etichetarea. Aceasta este o ptoblemă care a preocupat GATT, în cadrul
căruia s-au făcut propuneri pentru armonizarea specificaţiilor de certificare .
- normele de securitate sunt reglementări ce vizează bunurile destinate
consumului productiv, şi care cer îndeplinirea unor condiţii de calitate, a unor
prescripţii tehnice de igienp şi securitatea muncii trebuie să le corespundă
produsele importate ca şi cele indigene. Abaterea de la aceste standarde
îngreunează desfaşurarea schimburilor comerciale. Pe plan mondial, s-au
manifestat preocupări pentru unifrormizarea reglementărilor tehnice vizând
aceste bunuri. În GATT s-a negociat Acordul privind obstacolele tehnice în calea
comeţului, numit Codul de Normalitate.
- normele privind ambalarea, marcarea şi etichetarea sunt reglementări care
vizează cerinţe speciale cu privire la ambalarea, marcarea şi etichetarea produselor
de import, foarte diferite de la o ţară la alta, şi care ocazionează cheltuieli
suplimentare, întărzieri în derularea contractelor, limitarea importurilor şi chiar
pot conduce la pierderea pieţelor de desfacere. În mare măsură aceste
reglementări se justifică, dar dacă diferă de normele internaţionale şi situaţia se
prezintă foarte diferenţiat de la o ţară la alta, aceste norme fiind foarte greu de
cunoscut de către partenerii, acestea se transformă în adevărate bariere în calea
fluxurilor comerciale
- normele privind reclamele şi publicitatea sunt reglementări care vizează cerinţe
speciale pricind reclama şi publicitatea, diferite de la o ţară la alta, şi care conduc la
cheltuieli suplimentare. Multe din aceste măsuri sunt justificabile, însă situaţiile în
care acestea diferă foarte mult de la o ţară la alta, sau diferă foarte mult în normele
internaţionale, atunci se constituie în principale bariere netarifare
2.4 Concluzia teoriei protecţionismului
Observând istoria comerţului putem spune că măsurile protecţioniste vor exista
mereu. Întrebarea este cât de ascunse vor fi, şi cât vor vrea ţările să le reducă. Primele
bariere au fost taxele vamale, iar OMC-ul a reuşit să le reducă substanţial. Dar în locul
lor au apărut noi bariere, cele netarifare. Acum există mai multe domenii, mai multe
probleme şi mai multe bariere. Lumea va devenii din ce în ce mai complexă, iar OMC-
ul va avea de înfruntat probleme care nici nu ne dăm seama că există.
CAPITOLUL III: LIBERALISM ŞI PROTECŢIONISM PE PIAŢA
SERVICIILOR ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ
Economiile dezvoltate din jurul lumii se orientează din ce în ce mai mult spre
servicii. În UE, două treimi din angajări se fac în servicii, iar două treimi din PIB provin
tot din servicii. În majoritatea ţărilor industrializate, 70% din producţie sunt serviciile.
Ele joacă şi un foarte important rol intermediar, care nu poate fi arătat prin statistici.
Statele membre UE folosesc următorul nonmenclator de servicii: distribuţie,
hoteluri şi restaurante, transport, depozitare şi comunicaţii, intermediere financiară,
servicii imobiliare, renting şi activităţi profesionale, administraţie publică, educaţie,
sănătate şi asistenţă socială, alte servicii personale şi sociale. Dintre aceste categorii
vom selecţiona subsectoarele care oferă posibiliatea externalizării şi reprezintă în
acelaşi timp cea mai mare parte a tranzacţiilor internaţionale cu servicii.
Subsectoarele sunt:
1. serviciile bancare, 2. serviciile de asigurări, 3. transportul rutier, 4. transportul aerian,
5. telecomunicţii, 6. distribuţie, 7. construcţii, 8. servicii hoteliere, 9. servicii profesionale
3.1 Instrumentele de politică comercială aplicate comerţului cu
servicii în Uniunea Europeană
Dealungul perioadei post-război, comerţul cu servicii era, în cea mai mare parte,
neafectat de porcesul de liberalizare al comerţului. Chiar şi în ţările industrializate cu
un regim comercial liberalizat, barierele referitoare la comerţul cu servicii erau destul
de restrictive. Unul din motivele pentru aceste bariere era frica că pieţele unor industrii
s-ar fi putut prăbuşii. Însă motivul principal nu avea nici o legătură cu problemele pieţei,
fiind vorba de o influenţă puternică a unor grupuri de interese care doreau să rămână
apărate de presiunea comcurenţei străine. În mod normal, sectoarele serviciilor de
transport sau telecomuncaţii au fost rezervate pentru un singur furnizor, sau au fost
puternic regulate. Spre deosebire de comerţul cu bunuri, guvernul aplică restricţii
furnizorilor străini de servicii pe teritoriul ţării, şi nu doar la intrarea prin vamă.
Datorită naturii comerţului cu servicii, măsurile prin care poate fi restricţionat diferă
foarte mult de măsurile de restricţionare a bunurilor. În primul rând, este extrem de
dificil de aplicat taxe echivalente cu cele vamale asupra serviciilor, deoarece
acestea nu sunt mereu livrate peste graniţă. Apoi, comerţul cu servicii poate fi afectat
puternic de numeroase politici interne, care discriminează furnizorii străini. Printre
aceste politici putem enumera măsuri care oferă avantaje directe furnizorilor interni,
precum subvenţiile, măsuri care impun un anume cost, sau care creează un
dezavantaj competitiv pentru furnizorul străin, precum taxe directe sau indirecte şi
orice măsuri care blochează, parţial sau total, acesul furnizorului străin pe piaţă. În
ultimul rând, din cauza naturii serviciilor (producţia şi consumul se petrec simultan),
măsurile restrictive care afectează mişcarea factorilor trebuie să fie considerate şi ele
ca parte din bariere. Hoekman, Bernard, şi Simeon Djankov au identificat următoarele
tipuri de bariere ale comerţului cu servicii:
- restricţii cantitative şi prohibiţii
- instrumente bazate pe preţ
- standarde şi licenţe
- acces discriminatoriu la reţelele de distribuţie
Restricţiile cantitative pot afecta orice fel de serviciu, dar sunt mult mai evidente în
domeniul transporturilor. Furnizorii străini sunt ori excluşi complet din anumite
sectoare, precum cursele tip cabotage, ori au accesul foarte limitat. În multe ţări,
furnizorii străini nu au dreptul de a opera în următoarele domenii: transport inter,
telecomunicaţii, asigurări, educaţie sau sundaje. Aceste restricţii pot afecta chiar şi
serviciila bazate pe muncă fizică, precum construcţiile.
Instrumentele bazate pe preţ pot lua forma vizelor, tarifelor discriminatorii de
aterizare a avioanelor, sau taxelor portuare. Taxele vamale pot fi şi ele o barieră pentru
bunurile care încorporează servicii (filme, programe de televiziune, software) şi pentru
bunuri care sunt folosite în producerea serviciilor (compuetere, echipamente de
comunicare, materiale publicitare). Multe sectoare de servicii au preţurile strict
monitorizate de guvern (transport aerian, servicii financiare, telecomunicaţii). În
sectoarele de construcţii, comunicaţii şi transport ferovial, sunt deseori folosite
subvenţiile de stat.
Nevoia de licenţă este impusă asupra furnizorilor străini de servicii profesionale,
lucru care poate descuraja, sau împiedica participarea furnizorilor străini în aceste
sectoare. Standardele mediului pot şi ele împiedica unii furnizori, mai ales în sectoarele
de transport şi turism. În ultimul rând, sunt multe ţări în care furnizorii străini nu au
acces la canalele de distribuţie disponibile furnizorilor interni, iar dacă au, este
aproape întotdeauna limitat.
Toate guvernele ţărilor membre UE au adoptat în politica economică naţională un
vast instrumentar de reglementări, destinat să atenueze imperfecţiunile pieţei
serviciilor. Aceste instrumente pot fi împărţite în două mari categorii: cele care se referă
la organizarea sectorului şi cele care influenţează comportamentul participanţilor pe
piaţă. Ambele categori de instrumente se aplică la cea mai mare parte a serviciilor, dar
măsura aplicării lor diferă de un subsector la altul. Cele nouă subsectoare selecţionate
pot fi încadrate în patru situaţii distincte:
- grad ridicat de reglementare organizatorică şi comportamentală pentru serviciile
bancare, serviciile de asigurare, transport aerian şi telecomunicaţii. În cazul
transporturilor aeriene şi al telecomunicaţiilor, statul este principalul titular al
ofertei, aşa încât controlul asupra subsectorului este direct şi deplin. În contrast, în
domeniul serviciilor bancare şi de asigurare, guvernele se impică în mod indirect,
dar suficient de riguros, mai ales din motive de prudenţă
- grad scăzut de reglementare organizatorică şi comportamentală pentru serviciile
profesionale, hoteliere şi de construcţii, care sunt relativ mai slab reglementate la
nivel guvernamental. Normele de participare la activităţiile amintite sunt mai puţin
rigide, iar comportamentul participanţiolor pe piaţă este mai puţin supravegheat
- reglementare organizatorică parţială pentru serviciile de distribuţie, mai ales cele
oferite de marile spaţii comerciale, care sunt supuse unor norme privind
localitarea şi funcţionarea lor. Scopul urmărit este de a proteja reţeaua micilor
comercianţi independenţi.
- reglementare comportamentală ponunţată, de exemplu în cazul transportului rutier,
care este supus unei serii de prevederi privind conduita participanţior în trafic.
Pentru transportatorii auto de mărfuri şi persoane sunt prevăzute norme cantitative,
stadarde tehnice şi uneori restricţii de preţ.
La consolidarea şi dezvoltarea pieţei serviciilor în UE au contribuit, în mare măsură,
acţiunile de concentrare şi centralizare a capitalului investit în diferite ramuri ale
sectorului. Fuziunile şi achiziţiile în servicii au un pronunţat caracter naţional, fiind
folosite în mică măsură în cardul procesului de internţaţionalizare a serviciilor. Dacă
urmărim, pentru intervalul 1987-1992, acţiunile de concentrare a capitalului, adică
numărul de tranzacţii şi valoarea acestora, pentru fiecare din cele nouă subsectoare
ale serviciilor, constatăm că, pentru serviciile bancare de asigurări şi de distribuţie, rata
de externalizare a achiziţiilor şi fuziunilor este mai ridicată decât media în UE, atăt din
punctul de vedere al numărului de tranzacţii, cât şi al valorii acestora. Transportul
aerian înregistrează cea mai scăzută rată a externalizării capitalului, dat fiind fatul că
societăţiile de transport aerian ale UE au dimensiuni şi forţă egale şi urmăresc mai
curând consolidarea poziţiei lor în cadruel pieţei naţionale şi regionale.
În interiorul UE, cele mai mari firme de servicii sunt concentrate în trei ţări: Marea
Britanie, Franţa şi Germania. Prin corporaţiile formate, capitalul european şi-a croit
drum spre sectorul de servicii şi din alte regiuni ale lumii. Ar fi de remarcat dinamismul
deosebit al societăţiilor de asigurare, care, prin dimensiunea lor europeană, au reuşit
să se internaţionalizeze spectaculos. Astfel, societatea germană de asigurări Allianz
obţinea, în 1990, din afara UE, peste 48% din volumul primelor de asigurare.
Continuarea procesului de concentrare a capitalului şi tendinţă pronunţată de
externalizare a acestuia va determina în viitorul apropriat o realocare a unor activităţi
de servicii, atât în interiorul graniţelor UE, cât şi în exteriorul acestora, modificând şi
raportul de forţe concurenţiale de pe piaţă.
Procesul de liberalizare a tranzacţiilor internaţionale cu servicii reprezintă, în fapt, o
reformă a reglementărilor care, de la un sector la altul de servicii, presupune
aliminarea oricăror reglementări şi/sau adoptarea unor măsuri de reglementare prin
care să se realizeze în mod efectiv dezvoltarea industriei cu efecte benefice asupra
bunăstării şi echilibrului la nivel global.
3.2 Barierele serviciilor şi progresul DEREGULĂRII
În ciuda programelor începute, Uniunea Europeană este foarte fragmentată de
barierele nationale ale serviciilor. Cel mai uşor mod de a le inspecta este pe sectoare.
3.2.1 Servicii financiare
Planul de Acţiune al Serviciilor Financiare (FSAP), adoptat în Iulie 1999 în Cologne,
a încercat să creeze o piaţă a capitalurilor unită în cadrul UE. Din acest plan a
rezultat Directiva Comerţului cu Servicii Financiare (MiFID). MiFID este o lege a Uniunii
Europene care regulează regimul serviciilor de investiţie în peste 30 de state membre.
Obiectivul principal al directivei este să crească competitivitatea şi protecţia
consumatorilor. MiFID urmăreşte cinci obiective:
- autorizarea, regularea şi identificarea. Odată ce o firmă a fost autorizată, se va
putea identifica folosind paşapartul MiFID
- categorizarea clienţilor. MiFID cere firmelor să-şi categorizeze clienţii în funcţie de
serviciul pe care îl cer, fiecare categorie având un diferit grad de protecţie
- modul de preluare al comenzilor. Atunci când se primeşte o comandă, trebuiesc
luate anumite înformaţii, pentru a putea lucra în bunul interes al clientului
- transparenţa post-comerţ. Firmele sunt obligate să publice preţul, volumul şi timpul
tuturor tranzacţiilor de piaţă
- executarea maximă. Firmele trebuie să urmeze toţi paşii posibili pentru a obţine cel
mai bun rezultat pentru clientul lor.
3.2.2 Servicii profesionale, legale şi contabile
În statele membre UE, cerinţele pentru avocaţii şi contabilii străini variază foarte mult
de la un stat la altul. Deşi acestea nu sunt bariere explicite, diferenţele cerinţelor
îngreunează foarte mult profesarea acestor meserii. Printre altele, există cerinţe
naţionale, interziceri de a obţine pachete majoritare, sau obligaţii de a absolvi cursuri
sau examene profesionale.
3.2.3 Servicii energetice
Consiliul European ţinut în Barcelona, 15-16 martie, 2002, a decis ca toţi
consumatorii trebuie să aibă libertatea de a-şi alege furnizorul de gaze şi
electricitate. Miniştrii energiei au semnat un acord prin care au declarat că piaţa
energiei electrice va fi deschisă până în 2007, lucru care nu a fost posibil în totalitate,
o mare parte a pieţei fiind încă controlată de un număr mic de ţări.
3.2.4 Servicii poştale
Răspândirea monopolurilor poştale în statele membre UE restricţionează accesul
pe piaţă şi impune concurenţilor condiţii inegale de competiţie. În 2001, Comisia
Europeană a recis împotriva firmei Deutsche Post în doua cazuri de plângeri ale
competitorilor. Primul verdict, în martie 2001, supnea că Deutsche Post a abuzat de
poziţie dominantă pe piaţă, oferind bonusuri de fidelitate şi utilizând preţuri abuzive
pentru concurenţă. În iulie 2001, Comisia Europeană a confimat faptul că Deutshe Post
a blocat poşta venind din UE. În octombrie 2001, stele membre UE au căzut deacord
să înfiinţeze noi servicii poştale pentru a creşte competitivitatea, şi a diminua
monopolurile.
3.2.5 Transporturi aeriene
Cele mai mari schimbări în serviciile UE s-au petrecut în domeniul transportului
aerian. În trecut, industria se baza pe acorduri bilaterale între statele membre. Dar
măsurile de liberalizare care au început în anii 90 au dus la acordarea drepturilor
egale de acces pe piaţă tuturor liinilor de zbor din ţările membre.
Aceste reforme au dus la creşterea competitivităţii. Numărul de curse efectuate în
spaţiul UE este în continuă creştere, iar destinaţiile sunt din ce în ce mai specifice.
Această creştere a dus la creşterea calităţii echipamentelor de zbor, precum şi la o
scădere aproape continuă a preţurilor.
Au apărut şi un număr de zboruri de calitate inferioară, din punct de vedere al
comfortului, dar cu preţuri mult mai scăzute faţă de zborurile normale. În faţa unei astfel
de concutenţe, multe companii aeriene au fost nevoite să-şi schimbe startegia. De
exemplu, British Airways a ridicat în 2004 majoritatea restricţiilor pentru zborurile low-
cost, precum obligaţia acestora de a petrece ziua de sâmbătă la destinaţie.
3.2.6 Telecomunicaţii
Începând cu anii 1980, creşterea competiţiei în telecomunicaţiile Europene s-a
accentuat considerabil. Liberalizarea şi armonizarea acestui sector s-a realizat în mod
diferit dealungul Europei. Pe multe pieţe încă există probleme legate de ofertă, preţuri,
utilizarea liniilor telefonice şi construirea liniilor private. Faptul că în unele state membre
UE operatorii de telecomunicaţii aparţin guvernului poate îngreuna intrarea pe piaţă a
noi furnizori. În Fraţa, Italia, Austria, Finlanda şi Suedia, apilcarea legislaţiei în vigoare
de către autorităţiile naţionale, este încetinită din cauza unor proceduri birocratice
dificile. Deasemenea, Comisia Europeană a descoperit că în Germania, Grecia,
Spania, Italia, Irlanda, Austria, Finlanda şi Suedia au încetitit voluntar apariţia unor noi
competitori, făcând apel la deciziile naţionale, în ciuda faptului că aceste apeluri nu au
avut până acum vreun rezultat. Însă simplul fapt că fiecare apel trebuie să fie
investigat, a permis vechilor reguli să rămână în vigoare.
Conform Comisiei Europene, preţurile practicate de operatori pentru apelurile de
lungă distanţă au scăzut cu 15 procente, datorită competiţiei. În mai mult de 12 state
membre UE, consumatorii pot acum alege între cinci operatori pentru convorbiri de
lungă distanţă. Preţurile cerute de vechiile monopoluri naţionale au scăzut cu peste 50
% de când a început procesul de liberalizare. Operatorii noi oferă preţuri scăzute şi
pentru convorbirile naţionale, până la 44 % din preţurile obişnuite. Nivelul mediu de
penetrare al internetului în UE era de 40% în 2002, şi a ajuns la 49% în 2009,
3.3 Problemele implementării liberalismului în Uniunea Europeană
Metodele folosite pentru implementarea liberalismului în Uniunea Europeană pot
părea a fi împotriva spiritului cometitiţional.Majoritarea acestor metode au fost
negocieri pentru standardizarea regulilor comerţului cu servicii. S-a pus mai mult
accentul pe acordurile între statele membre, decât pe concurenţă. Motivul pentru
aceste acorduri a fost de natură politică, fiecare stat membru dorind să-şi introducă o
parte din regulamentul propriu în regulamentul UE.
În plus, abordarea sectorială a liberalizării înseamnă că multe servicii, precum
turismul şi serviciile medicale, au rămas neatinse. Chiar şi sectoarele unde a fost
implememntat Programul Unic de Marketing al Serviciilor (SMPS), multe măsuri
restrictive au rămas, iar subvenţii substanţiale de la guvern încă continuă. De exemplu,
în transportul aerian, alocarea preferenţială a aeropoartelor a restricţionat comcurenţa
rutelor existente, precum şi a înfiinţării unor rute noi. Mai mult, statele membre UE au
adoptat măsuri protecţioniste împotriva noilor furnizori, folosind diferite ambiguităţi
din directivele UE. Din păcate, asta înseamnă că protecţia serviciilor în UE a scăzut
într-o foarte mică măsură de la începutul liberalizării serviciilor în UE.
În decembrie 2000, UE a anunţat o strategie în două părţi pentru a ridica barierele
comeţului cu servicii rămase. Prima parte, începută în 2001, a constat în revizuirea
tuturor directivelor, practicilor regulatorii şi administrative care creeau bariere
comerciale în domeniul serviciilor, existente în statele membre. Aşa o revizuire nu mai
fusese făcută din 1962. Analizând rezultatele din 2001, au fost propuse trei iniţiative:
- ridicarea barierelor prin aplicarea directă a principiilor tratatelor
- ridicarea barierelor prin acţiuni de natură non-legislativă
- ridicarea barierelor prin armonizarea pieţelor
În ciuda acestor măsuri, Programul Unic de Marketing al Serviciilor a rămas
incomplet. Uniunea Europeană încă mai are de adoptat propuneri legislative legate de
servicii rămase din 1985, mai ales din domeniul legilor companiilor şi taxei pe valoare
adăugată. Există întârzieri şi mai mari în domeniul prelucrării regurilor interne de
marketing în legile naţionale. Raportul Comisiei Europene din 2002 a oferit o listă
detaliată a tuturor barierelor comerciale încă în funcţiune, în domeniul serviciilor.
Din nefericire, SMPS nu a progresat deloc cum se aştepta la implementarea sa.
Obiectivul sau final era să asigure că furnizarea serviciior între statele membre UE să
fie la fel de uşor de realizat precum furnizarea sa într-un stat.
La nivel mondial, activităţiile de liberalizarea pronite de GATS avansează foarte
lent. Deşi GATS a construit structura şi bazele necesare liberalizării globale, foarte
puţină liberalizare a fost realizată.
Dacă obstacolele curente nu sunt înlăturate, firmele şi consumatorii europeni nu
vor putea beneficia de avantajele competitiţionale oferite de avansurile în tehnologie.
Diferenţa în eficacitatea sectoarelor de informaţii şi telecomunicaţii este unul din
motivele pentru decalajul competitiv în creştere al SUA faţă de UE.
.
În schema 3.1 putem vedea creşterea productivităţii în sectoarele producătoare de
tehnologi ICT, sectoarele care folosesc ICT, şi sectoarele fără legătură cu ICT
Sectorul de fabricaţie ITC din SUA a avut rezultate mai bune decât sectorul UE, dar
sectorul UE de servicii ICT a avut rezultate mai bune decât cel SUA. Aceste două
sectoare, însă, sunt o foarte mică parte din economiile lor, aşa că au o influenţă foarte
limitată asupra ansamblului economic. Sectoarele serviciilor care utilizează ICT
însumează o mare parte a economiilor SUA şi UE, iar diferenţa de eficienţă a
acestor sectoare explică parţial diferenţa între cele două economii.
Schema 3.2 ne arată că sectoarele care utilizează ICT au rate de creştere a
productivităţii muncii foarte diferite.
În domeniul securităţii, furnizărilor de servicii şi desfacere au existat creşteri de
productivitate remarcabile în SUA, pe când în UE, aceste creşteri au fost modeste.
Integrarea insuficientă a sectoarelor serviciilor ar fi putut fi unul din impedimentele
care a dus la întârziera răspândirii ICT, iar acest lucru ar fi putut opri UE să beneficieze
şi ea de mari creşteri de productivitate a muncii, aşa cum s-a petrecut în SUA.
3.4 BENEFICIILE LIBERALIZĂRII
Nu s-au făcut foarte multe studii referitoare la beneficiile potenţiale rezultate din
scenarii de liberalizare a serviciilor alternative. Problema acestor studii sunt datele
incomplete ale tranzacţiilor cu servicii internaţionale, precum şi lipsa măsurilor
coerente de restricţie a comerţului cu servicii. Modelarea comeţului cu servicii
necesită o structură care să poată încorpora diferitele metode prin care serviciile pot fi
comercializate. Le fel ca în comerţul cu bunuri, modele folosite pentru comerţul cu
servicii sunt fie parţial echilibrate sau total echilibrate. Sunt calibrate prin modelul
Proiectului de Analiza a Comerţului Global (GTAP) sau prin Modelul Michigan de
Producţie şi Comerţ Mondial (MMPT). Valoriile parametrilor sunt alese din estimări
existente: de exemplu, majoritatea studiilor folosesc valorile parametrilor barierelor
comerţului ale lui Hoekman. Sudii bazate pe GTAP includ modelele Hertel et al, Dee &
Hanslow, şi Verikios & Zhang. Aplicarea modelului MMPT utilizeaza Brown et al,
Chadha et al, Brown & Stren pentru a arăta beneficiille venite din liberaizarea
3.4.1 Creşterea bunăstării datortită liberalizării serviciilor la nivel global
Estimările avatajelor din liberalizarea serviciilor variază între 1 şi 50 de procente din
PIB, în funcţie de ţară. Precentajul variază în funcţie de nivelul iniţial al pretecţiei, li de
reducerea barierelor. După cum era de aşteptat, studiile au arătat că ţările cu un nivel
iniţial ridicat de bariere comerciale, au avut un procentaj de creştere mult mai mare
odată cu liberalizarea serviciilor.
Hertel et al a sugerat că deşi o creştere cu 40% a liberalizării agriculturii şi fabricării
ar mări PB global cu aproximativ 70 miliarde de dolari pe an, o liberalizare similară a
serviciilor ar aduce un plus de 300 miliarde de dolari. Dee & Hanslow şi Brown &
Stern au făcut primle studii CGE în care fost folosite investiţiile străine directe în
servicii. Rezultatul a indicat că UE şi SUA ar pierde 6 miliarde de dolari.
Verkios & Zhang sunt de părere că liberalizarea totală a telecomunicaţiilor şi a
serviciilor finianciare ar aduce 47 miliarde dolari. Conform unui studiu făcut de Brown
în 2001, venitul mondial ar creşte cu 2,5 procente dacă ar fi liberalizate toate serviciile
cu 33 %, şi cu 7,6 procente dacă ar fi înlăturate toate bariele comerciale.
Un studiu făcut de Comisia Europeană în 1999 a spus că o scădere de 20-50% in
protecţia agriculturii, industriei şi serviciilor are creşte venitul global cu 220-400 miliarde
de dolari.
3.5 Concluzia liberalizării comerţului cu servicii
Măsurarea comerţului cu servicii şi a barierelor sale comerciale este un lucru dificil.
Bineînteles, calcularea avantajului din liveralizarea comerţului cu servicii este şi el
foarte complicat, dar este clar că acest sector al comerţului este în continuă creştere, şi
că toţi participanţii la acest tip de comerţ ar putea beneficia de pe urma unei liberalizări
cât mai complete. Din păcate, este puţin probabil că Uniunea Europeană să îşi poată
liberaliza această piaţă într-un mod satifăcător, în viitorul apropriat.