Pagina 5 (Poarta Schei):

Revista murală Aisberg

ConsiliulJudeţeanBraşov

Vitralii de Breaza:Vasile Ursache,Epistole cătreHefaistos, cu ointroducere deAdrian DinuRahieru

Traseul de lectură:

Vol.IV Nr. /2012. Serie nou2 ă. Revistă murală Număr special: ântulNichita, necuv–

ISSN 1584 -2045

Eul sacrificial. Lirismulstănescian de avangardă

Eugen Axinte

(continuare din pagina 3, CasaMureşenilor)

Teurgicul eu din Elegia a zeceapare a epuiza, într-o străfulgerare defeed-back, realitatea consumată întranscendenţă etnică, dând consub-stanţialitate eidetică dispoziţieicreatoare. Iată de ce, funcţiarestauratoare a actului de creaţie,dincolo de exerciţiul profan, găseşteresurse, neidentificabile de laEminescu până la Nichita Stănescu(cum ar fi acel „organ ascuns în idei”,sau acea „...rană închipuită între SteauaPolară / şi steaua Canopus şi steauaArcturus / / şi Casiopeea din cerul deseară.”, toate înscrise fiind şialcătuind, cum „...razele umile / însferă”, chiar „suave organele sferii”), decircumscriere a unului în întreg şiinvers, proiectând spiritul şiconştiinţa acestora în chiarspectacolul fenomenologiei istorice.Rana stănesciană, „...dând vamă deraze/ la vămi”, nu este una trupească,

ci întru tămăduirea sufletului „sprenemişcătorii mei strămoşi /.../ nemişcaţi /aidoma lucrurilor duse până la capăt.”,aşa cum pare să se cicatrizeze înlumina densă şi dureroasă din elegiaultimă. Autoreflexia, dominată deobiectivarea empatică (vezi J.Volkelt, W. Wundt), proiectează în-sinele (Sich einfuhlen) întregului sitfiinţial al istoriei neamului, încâtaceastă atottrebuitoare Intrare-nmuncile de primăvară, elegia ultimă,impune definitiv şi viziunea profeticăa unei conştiinţe fără egal în liricaromânească de după Eminescu.

În lanţul elegiilor, Elegia azecea. Sunt, tulburător poem alprovocării neliniştii ontice, poemulcheie al întregului ciclu, conservă şicondensează originea ancestrală aneamului („vestitul neam de artişti aldedalizilor” – Elegia întâia), nedreptulmal de uitare a istoriei getice (Elegiaa doua, getica, dedicată lui VasilePârvan), vidul contemplării şi alcrizei de timp (A treia elegie), EvulMediu sau „Lupta dintre visceral şireal” (A patra elegie), tentaţia pentru

penitenţă şi real (A cincea elegie),pierderea simţului vorbirii (A şaseaelegie. Afazia), „Opţiunea la real”,prin ubicuizare în elementele fizice şivitale (A şaptea elegie), nostalgia şiaprigul ideal al Hiperboreei (Elegia aopta. Hiperboreeana), germinaţia(Elegia oului, a noua), fanta prin carerespirăm sufletul morţilor (Omulfantă, închinată lui Hegel) şi, însfârşit, geneza eului purificat (Aunsprezecea elegie), capabil să intreîn „muncile de primăvară” pentru „A fisămânţă şi a te sprijini / pe propriul tăupământ”, aşa cum stă scris în Cina ceade taină a neamului.

Sub stratul gros de liricitateinfuzată, se simte pulsul puternic alepicului, narat, cu lirism, în cea maicurată versiune epopeică. Transfuziade substanţă semantică însă consoli-dează, cel puţin în dinamicaparametrilor esenţiali, elementeleunui lirism de avangardă prea puţinînţeles, uneori chiar minimalizat deartizanii criticii noastre literare.

Ea era frumoasă ca umbra unei idei...