Eul sacrificial. Lirismul stănescian de avangardă · a doua, getica, dedicată lui Vasile...
1
Pagina 5 (Poarta Schei): Revista murală Aisberg Consiliul Judeţean Braşov Vitralii de Breaza: Vasile Ursache, Epistole către Hefaistos, cu o introducere de Adrian Dinu Rahieru Traseul de lectură: Vol.IV Nr. /2012. Serie nou 2 ă. Revistă murală Număr special: ântul Nichita, necuv – ISSN 1584 -2045 Eul sacrificial. Lirismul stănescian de avangardă Eugen Axinte (continuare din pagina 3, Casa Mureşenilor) Teurgicul eu din Elegia a zecea pare a epuiza, într-o străfulgerare de feed-back, realitatea consumată în transcendenţă etnică, dând consub- stanţialitate eidetică dispoziţiei creatoare. Iată de ce, funcţia restauratoare a actului de creaţie, dincolo de exerciţiul profan, găseşte resurse, neidentificabile de la Eminescu până la Nichita Stănescu (cum ar fi acel „organ ascuns în idei”, sau acea „...rană închipuită între Steaua Polară / şi steaua Canopus şi steaua Arcturus / / şi Casiopeea din cerul de seară.”, toate înscrise fiind şi alcătuind, cum „...razele umile / în sferă”, chiar „suave organele sferii”), de circumscriere a unului în întreg şi invers, proiectând spiritul şi conştiinţa acestora în chiar spectacolul fenomenologiei istorice. Rana stănesciană, „...dând vamă de raze/ la vămi”, nu este una trupească, ci întru tămăduirea sufletului „spre nemişcătorii mei strămoşi /.../ nemişcaţi / aidoma lucrurilor duse până la capăt.”, aşa cum pare să se cicatrizeze în lumina densă şi dureroasă din elegia ultimă. Autoreflexia, dominată de obiectivarea empatică (vezi J. Volkelt, W. Wundt), proiectează în- sinele (Sich einfuhlen) întregului sit fiinţial al istoriei neamului, încât această atottrebuitoare Intrare-n muncile de primăvară, elegia ultimă, impune definitiv şi viziunea profetică a unei conştiinţe fără egal în lirica românească de după Eminescu. În lanţul elegiilor, Elegia a zecea. Sunt, tulburător poem al provocării neliniştii ontice, poemul cheie al întregului ciclu, conservă şi condensează originea ancestrală a neamului („vestitul neam de artişti al dedalizilor”– Elegia întâia), nedreptul mal de uitare a istoriei getice (Elegia a doua, getica, dedicată lui Vasile Pârvan), vidul contemplării şi al crizei de timp (A treia elegie), Evul Mediu sau „Lupta dintre visceral şi real” (A patra elegie), tentaţia pentru penitenţă şi real (A cincea elegie), pierderea simţului vorbirii (A şasea elegie. Afazia), „Opţiunea la real”, prin ubicuizare în elementele fizice şi vitale (A şaptea elegie), nostalgia şi aprigul ideal al Hiperboreei (Elegia a opta. Hiperboreeana), germinaţia (Elegia oului, a noua), fanta prin care respirăm sufletul morţilor (Omul fantă, închinată lui Hegel) şi, în sfârşit, geneza eului purificat (A unsprezecea elegie), capabil să intre în „muncile de primăvară” pentru „A fi sămânţă şi a te sprijini / pe propriul tău pământ”, aşa cum stă scris în Cina cea de taină a neamului. Sub stratul gros de liricitate infuzată, se simte pulsul puternic al epicului, narat, cu lirism, în cea mai curată versiune epopeică. Transfuzia de substanţă semantică însă consoli- dează, cel puţin în dinamica parametrilor esenţiali, elementele unui lirism de avangardă prea puţin înţeles, uneori chiar minimalizat de artizanii criticii noastre literare. Ea era frumoasă ca umbra unei idei...
Transcript of Eul sacrificial. Lirismul stănescian de avangardă · a doua, getica, dedicată lui Vasile...
Pagina 5 (Poarta Schei):
Revista murală Aisberg
ConsiliulJudeţeanBraşov
Vitralii de Breaza:Vasile Ursache,Epistole cătreHefaistos, cu ointroducere deAdrian DinuRahieru
Traseul de lectură:
Vol.IV Nr. /2012. Serie nou2 ă. Revistă murală Număr special: ântulNichita, necuv–
ISSN 1584 -2045
Eul sacrificial. Lirismulstănescian de avangardă
Eugen Axinte
(continuare din pagina 3, CasaMureşenilor)
Teurgicul eu din Elegia a zeceapare a epuiza, într-o străfulgerare defeed-back, realitatea consumată întranscendenţă etnică, dând consub-stanţialitate eidetică dispoziţieicreatoare. Iată de ce, funcţiarestauratoare a actului de creaţie,dincolo de exerciţiul profan, găseşteresurse, neidentificabile de laEminescu până la Nichita Stănescu(cum ar fi acel „organ ascuns în idei”,sau acea „...rană închipuită între SteauaPolară / şi steaua Canopus şi steauaArcturus / / şi Casiopeea din cerul deseară.”, toate înscrise fiind şialcătuind, cum „...razele umile / însferă”, chiar „suave organele sferii”), decircumscriere a unului în întreg şiinvers, proiectând spiritul şiconştiinţa acestora în chiarspectacolul fenomenologiei istorice.Rana stănesciană, „...dând vamă deraze/ la vămi”, nu este una trupească,
ci întru tămăduirea sufletului „sprenemişcătorii mei strămoşi /.../ nemişcaţi /aidoma lucrurilor duse până la capăt.”,aşa cum pare să se cicatrizeze înlumina densă şi dureroasă din elegiaultimă. Autoreflexia, dominată deobiectivarea empatică (vezi J.Volkelt, W. Wundt), proiectează în-sinele (Sich einfuhlen) întregului sitfiinţial al istoriei neamului, încâtaceastă atottrebuitoare Intrare-nmuncile de primăvară, elegia ultimă,impune definitiv şi viziunea profeticăa unei conştiinţe fără egal în liricaromânească de după Eminescu.
În lanţul elegiilor, Elegia azecea. Sunt, tulburător poem alprovocării neliniştii ontice, poemulcheie al întregului ciclu, conservă şicondensează originea ancestrală aneamului („vestitul neam de artişti aldedalizilor” – Elegia întâia), nedreptulmal de uitare a istoriei getice (Elegiaa doua, getica, dedicată lui VasilePârvan), vidul contemplării şi alcrizei de timp (A treia elegie), EvulMediu sau „Lupta dintre visceral şireal” (A patra elegie), tentaţia pentru
penitenţă şi real (A cincea elegie),pierderea simţului vorbirii (A şaseaelegie. Afazia), „Opţiunea la real”,prin ubicuizare în elementele fizice şivitale (A şaptea elegie), nostalgia şiaprigul ideal al Hiperboreei (Elegia aopta. Hiperboreeana), germinaţia(Elegia oului, a noua), fanta prin carerespirăm sufletul morţilor (Omulfantă, închinată lui Hegel) şi, însfârşit, geneza eului purificat (Aunsprezecea elegie), capabil să intreîn „muncile de primăvară” pentru „A fisămânţă şi a te sprijini / pe propriul tăupământ”, aşa cum stă scris în Cina ceade taină a neamului.
Sub stratul gros de liricitateinfuzată, se simte pulsul puternic alepicului, narat, cu lirism, în cea maicurată versiune epopeică. Transfuziade substanţă semantică însă consoli-dează, cel puţin în dinamicaparametrilor esenţiali, elementeleunui lirism de avangardă prea puţinînţeles, uneori chiar minimalizat deartizanii criticii noastre literare.
Ea era frumoasă ca umbra unei idei...
