CUPRINS
MUZICĂ
1Vibraţii de suflet – interviu cu Teo Milea
LITERATURĂ – PROZĂ 6
“De ce doar Nürnberg?” – proză scurtă de Octavian Brânzei
ARTE PLASTICE – FOTOGRAFIE
13Daniel Ilinca: “Dacă depăşeşti bariere în mod sigur nu poţi fi considerat banal”
ARTE PLASTICE – FOTOGRAFIE 23
Despre fotografie, cu dragoste – recenzie de carte
Din dragoste pentru artă Februarie 2016
MUZICĂ
Vibrații de suflet – interviu cu Teo Milea
Am astăzi deosebita plăcere să îmi fie alături,
chiar dacă doar la nivel virtual, un muzician
plin de talent şi pasiune, care a răscolit şi
răscoleşte în continuare nu doar inimile
românilor, ci şi pe cele ale tuturor oamenilor
de prin toate ţările pe unde a concertat. Este
vorba despre Teo Milea, nume care nu mai
necesită de mult prezentări, interpretările sale
fiind extrem de cunoscute şi iubite de toţi cei
care le-au ascultat deja.
L.N.: Povesteşte-ne, te rog, care au fost începuturile pianistului Teo Milea.
T.M.: Povestește mama că de la vârsta de 2 ani am început să fredonez teme muzicale pe care le
auzeam la radio sau pe benzile de magnetofon ale tatălui meu. Aveam și o înțelegere cu părinții mei
pentru momentele când mă lăsau să mă bălăcesc în cada plină de apă: trebuia să cânt fară oprire,
pentru că atunci știau ei că situația este sub control și nu am început să iau apă la bord.
Trebuia să urmez cursurile de sculptură pentru a duce mai departe moștenirea familie, tatăl meu fiind
sculptor. Dar când am ajuns la școala de arte din Arad pentru a mă înscrie, cei din comisie i-au
comunicat mamei că sculptura se învață doar din ciclul gimnazial.
Odată început studiul pianului, am prins un drag nebun de acest instument și nu am mai vrut să mă
despart de el.
De ce pian?
Cu puțin timp înainte de a începe clasa I-a, bunica mea a primit în custodie pianul unei verișoare (cred
că nu mai avea unde să îl țină), iar la Mama-Ică era loc destul în sufragerie.
Credeam că îl voi folosi mai mult în joacă pentru cei patru ani care durau până la începerea cursurilor
de sculptură, dar planurile s-au schimbat repede. Uite-mă astăzi, plecat de-acasă să mă formez ca
sculptor și devenit pianist. Tot e bine că am pămas în jurul lemnului, doar că acum este un lemn
muzical.
L.N.: Putea fi un alt instrument în locul lui? De ce?
T.M.: Putea fi vioara, pentru că am avut de ales între pian și vioară. Am spus un ‘NU’ categoric viorii
pentru că aveam în curte o vecină care de 3 ani tot încerca să cânte la acest instrument și nu reușea.
Cânta atât de prost încât cred că am făcut carii în copilărie de la notele false pe care le executa.
1
Din dragoste pentru artă Februarie 2016
L.N.: De la clasic la modern par să fie o mulţime de paşi. Sau e doar o aparenţă?
T.M.: Sunt câțiva pași între cele două lumi, dar este o plăcere să te plimbi muzical prin ambele. Nu poți
intra în lumea moderă a muzicii de pian dacă nu ai trecut serios prin lumea clasică. În clasic am învățat
de la cei mai mari profesori ai omenirii: Bach, Mozart, Beethoven, Chopin, Liszt, Rachmaninov, etc.
Doar aprofundându-i pe ei poți să îți găsești nișa în care să poți să fii tu. Toată creația mea este bazată
pe relația interumană, eu compun inspirându-mă din poveștile publicului meu cu care am o relație
foarte strânsă. Sunt în permanență interesat de ce le-ar place să audă, de anumite elemente care să le
regăsească în piesele mele, pentru că în fond și la urma urmei muzica o compun pentru ei. Doar ținută
pentru mine nu are nici o valoare. Publicul este cel care validează artistul și creația sa.
L.N.: Ce înseamnă de fapt muzica pentru tine?
T.M.: Muzica mi-a dăruit prieteni, prin muzică am făcut oamenii să zâmbească sau să își șteargă o
lacrimă pentru că datorită liniei melodice gândul și sufletul au poposit vreme de o clipă într-o amintire
din trecut. Pe muzica mea au fost concepuți și au apărut puiuți de om. Muzica este modul meu de
exprimare, unealta prin care le spun oamenilor cât de mult îi iubesc și îi apreciez.
L.N.: Mai degrabă major sau mai degrabă minor?
T.M.: Atunci când ești fericit vrei să împarți acel moment cu toată omenirea și evident muzica ce se
naște pe clapele pianului va fi una majoră. Mi se mai întâmplă și mie să mai am unele momente mai
puțin fericite, drept e că foarte rar, pentru că în fiecare clipă văd doar partea plină a paharului și mă
bucur de ceea ce am fără să tânjesc la ceea ce nu-i de nasul meu. În acele momente mă retrag cu cel
mai bun prieten al meu, pianul, și povestim în taină în acorduri minore găsind împreună cărarea spre
raza de soare a temelor majore.
2
Din dragoste pentru artă Februarie 2016
L.N.: Vorbeşte-ne puţin, te rog, despre colaborările pe care le-ai avut. Ştiu că fiecare colaborare este
importantă, în parte – a existat însă vreuna care să îşi fi lăsat o amprentă mai puternică asupra
compoziţiilor tale sau asupra felului tău de a interpreta muzica? De ce?
T.M.: Am avut plăcerea și onoarea de a fi primul pianist care a susținut un recital în cadrul
Comandamentului NATO de la Bruxelles cu ocazia Zilei Naționale a României – 1 Decembrie 2012.
M-am bucurat enorm că tot în toamna anului 2012 mi-am pus numele în istoria Bucureștiului ca fiind
primul pianist care concertează într-o stație de metrou, reușind să opresc preț de o oră peste 200 de
persoane din fuga lor zilnică.
Experiența care și-a pus amprenta cel mai mult în cariera mea s-a consumat în toamna anului 2013
când am fost invitat să particip la Gala Internațională de Balet a Operei din Dortmund editia 18. Prim
balerina Operei din Dortmund, Monica Fotescu-Uta a îndrăgit atât de mult piesa mea Agony and
Ecstasy încât și-a dorit să coregrafieze și să danseze pe această piesă live în gala de balet. Am lucrat
timp de o săptămână cu ea și partenerul ei Stephen King împreună cu 3 coregrafi pentru realizarea
unui moment extraordinar. Surpriza a venit cu jumătate de oră inainte de a intra pe scenă, când
directorul operei mi-a spus că sunt primul pianist din lume care performează în această gală de-a
lungul celor 18 ediții. Aceasă veste a fost ca un duș cu gheață rece, rece, dar în fața a 1200 de
spectatori am format un trio foarte bine conturat, am transmis emoție în public, iar la final sala ne
aplauda în picioare.
În acel moment mi-am învis orice emoție și am realizat că atunci când crezi și te dedici totul este
posibil.
3
Din dragoste pentru artă Februarie 2016
L.N.: Care este relaţia ta cu publicul?
T.M.: Publicul pentru mine este totul. Datorită lui
astăzi sunt pe scenă, la “insistențele ” lui am
înregistrat al doilea disc și de dragul lui am
început să lucrez la cel de-al treilea. La rândul
meu, sunt un simplu om care iubește ceea ce
face, care oferă și primește bucurie. Înainte de
fiecare concert îmi face o deosebită plăcere să îmi
întâmpin publicul în fața sălii de concert și să le
mulțumesc pentru timpul pe care mi-l oferă și pentru toată susținerea lor. Le spun des că sunt tare
bucuros să fiu contemporan cu ei. Sunt pianistul care urcă pe scenă din sală și personajul care în
drumul lui spre pian se oprește să își salute un prieten pe care nu l-a văzut la intrare.
L.N.: Cum e mai simplu: live sau studio?
T.M.: Prefer de 1000 de ori Live decât sesiunea de studio. Sunt dependent de public, iar în timpul
concertelor în nuanțele de piano pianissimo le aud respirația, aproape și bătaia inimii, ceea ce îmi
confirmă că trăim acel moment împreună. În studio nu ai parte de aceste condiții, acolo ești singur cu
pianul, dar și acolo îmi iau în suflet și în minte publicul cu mine. Când înregistrez un disc publicul
trebuie să aibă același sentiment de concert în momentul în care ascultă acasă acel album.
L.N.: Dintre locurile unde ai cântat deja, în care ţi-
ai dori cel mai mult să cânţi din nou?
T.M.: M-am îndrăgostit de toate locurile în care
am cântat și îmi doresc să mai ajung să concertez
din nou în fiecare. Peste tot am prieteni și îmi e
dor să-i vizitez să stau iar la povești cu ei să ne
bucurăm de clipe care vor rămâne vii în amintirile
noastre.
L.N.: Dintre locurile unde încă nu ai cântat, în care ţi-ai dori cel mai mult să ajungi să cânţi? Mă refer
aici la orice loc, nu doar o scenă anume.
T.M.: Sunt multe locuri în care fiecare artist și-ar dori să ajungă să cânte, dar cel și cel mai mult mi-aș
dori să ajung să cânt în fiecare sală cu pian din țara mea natală. Să pot să le spun mulțumesc pe limba
mea și să îi asigur că deși m-am mutat în Canada, eu tot unul de-al lor am rămas. Un suflet românesc.
L.N.: Până acum ai lansat două albume de muzică solo pian, “On white…and black keys” în 2012 şi
“Open Minds” în 2015. Ce anume din tine stă în spatele fiecăruia dintre acestea?
T.M.: Mă bucur nespus că `On white … and black keys` s-a clasat pe locul II in 2015 la categoria
Classic album of the Year la radio-ul SoloPiano.com din Statele Unite, iar un an mai târziu, în 2016,
`Open Minds` câștiga locul I in aceeași categorie a radio-ului.
Pe lângă foarte multe ore de studiu și multe piese compuse din care aleg ceea ce consider ca fiind cel
mai bun, stă dragostea față de public, recunoștința pentru toată implicarea și susținerea lui. Tot ceea ce
compun, compun din tot sufletul pentru oameni!
4
Din dragoste pentru artă Februarie 2016
L.N.: Putem să ne aşteptăm ca un al treilea album să dezvăluie şi o altă latură a pianistului şi
compozitorului Teo Milea? Când estimezi că ar urma să apară acest al treilea album?
T.M.: Cu siguranță cel de-al trei-lea disc va aduce o culoare nouă muzicii mele, care va fi influențată de
noul oraș în care locuiesc, Toronto. Dar vă promit, și iată că dau și în scris, că în toată muzica pe care
o voi compune în continuare îl veți regăsi pe același prieten Teo Milea, omul care se bucură de oameni.
`I am human`, pentru că acesta va fi titlul celui de-al treilea disc dedicat pianului, va apare în 2018, dar
pentru a fi la curent cu noutățile despre acest album și mai ales pentru a afla când voi avea următoarele
concerte în România, vă invit pe site-ul meu www.teomilea.com .
L.N.: Îţi mulţumesc încă o dată mult de tot pentru faptul că ai acceptat să îmi răspunzi la întrebări!
T.M.: Plăcerea și bucuria este de partea mea, dragă Liliana! Vă mulțumesc tuturor pentru că mi-ați
dăruit din timpul vostru citind aceste rânduri!
Abia aștept să vă revăd și să vă cânt!
P.S.: Am găsit multe articole faine pe blogul Din Dragoste pentru Artă
www.dindragostepentruarta.wordpress.com, așadar vă sugerez să vă împrieteniți cu el pentru că numai
de bine veți afla de aici.
Vă îmbrățișez cu drag și dor,
Al vostru prieten,
Teo Milea
Menţionăm că fotografiile folosite în cadrul acestui articol au ca autori pe Sabin
Cercel, Mihai Toth şi Flavius Neamciuc, iar pe pagina noastră online puteți viziona, în
finalul articolului, videoclipul oficial al piesei “Silence” (al cărui link este
https://www.youtube.com/watch?v=jsRb5I5jT68) preluat de pe
youtube, de pe canalul personal al lui Teo Milea :).
Autor articol: Liliana Negoi
5 4
Din dragoste pentru artă Februarie 2016
LITERATURĂ - PROZĂ
“De ce doar Nürnberg?” – proză scurtă de Octavian Brânzei
Nu este prima dată când cuvintele lui Octavian
Brânzei ajung la noi pe pagină – cu siguranţă
nu va fi nici ultima. Am ales pentru astăzi un
text preluat direct de pe blogul său
(https://jurnaldefrontblog.wordpress.com/2015/
12/30/de-ce-doar-nurnberg/), un text care, de
fiecare dată când îl citesc, mi se înfige în suflet
ca o lama de cuţit dureros de bine ascuţită. Şi
pentru că e frumos să împarţi cu alţii ceea ce este bun, împart şi eu cu voi, dragii noştri cititori,
această bijuterie literară. Vă doresc lectură plăcută :).
De ce doar Nürnberg?
Unchiului Arion
Deodată, fără să ştie cînd şi cum, îşi dădu seama că e treaz. Îşi dădu seama şi că e mai
tîrziu decît de obicei căci reazele soarelui, care intrau prin uşa deschisă, abia ajungeau pînă
la picioarele mesei.
Se dădu jos din pat şi alergă fuguţa afară. Mama nu se vedea nicăieri.
Se aplecă asupra căldării de tablă şi îşi cercetă atent chipul somnoros şi ciufulit. Oftă
bătrîneşte privindu-şi julitura de pe nas care nu mai voia să treacă odată. Mai ştii, poate –
Doamne fereşte! – îi rămîne vreun semn? Şi tocmai pe nas…
Izbi cu pumnul în oglinda apei, aşa, de necaz! Găleata se umplu de zeci de cioburi
scînteietoare. Apucă cîteva în căuşul palmelor şi se unse cu strălucirea lor răcoroasă pe ochii
încercănaţi de somn.
Din umbra anemică a şopronului Tulzan se uită la el gîfîind, cu limba lui mare şi roşie
atîrnînd aproape pînă-n praf.
6
Din dragoste pentru artă Februarie 2016
Îl privi fix în ochi. Cîinele începu să clipească, apoi căscînd alene se ridică şi plecă
fără grabă pe după colţul casei.
Această primă victorie a zilei îi umplu inima de bucurie şi-l înveseli. Intră înăuntru şi
se opri buimăcit în mijlocul camerei. De ce a intrat? Sigur voia să facă ceva, dar ce? Se
răsuci, ca un cîine ce caută să-şi prindă coada, încercînd să-şi aducă aminte. Căzu în fund şi
în timp ce pereţii reveneau treptat la obişnuita lor încremenire ascultă atent liniştea. Zîmbi:
asta era! Îi era foame.
Ciuli urechea. Nimic. Doar zumzetul continuu al muştelor hîrjonindu-se în praful
razelor de soare. Poate că Mama s-a dus tocmai la Gară, să cumpere ceva.
Ieşi în prag şi dădu roată cu ochii prin prejur. Un stol de vrăbii neruşinate tocmai
tăbărîseră pe pălăriile de floarea soarelui din capătul tarlalei de porumb, certîndu-se şi făcînd
o gălăgie aşa de mare de parcă-ar fi fost pe tarlaua lor. Asta nu mai era nici hoţie, nici
obrăznicie, era de-a dreptul o sfidare!
Încruntat, apucă un bulgăre de pămînt şi-l aruncă drept în mijlocul hoardei înaripate
care nu mai vedea nimic în preajmă sfădindu-se pe seminţe. Nu reuşi să nimerească pe careva
dar cel puţin înţeleseră că s-au băgat unde nu le fierbe oala şi că ar fi cazul să-şi vadă de
treabă.
Această a doua victorie îl încîntă atît de mult încît nu observă că prăduitoarele
executaseră doar o manevră de retragere strategică şi acum îl pîndeau dintre ştiuleţii de
porumb şi de pe acoperişul casei.
Îşi curăţi palma de pămînt frecînd-o de şold. Grăbi spre bucătărie. Pe măsuţa joasă, cu
trei picioare, descoperi învelită într-un ştergar o bucată măricică de turtă de mălai rămasă de
ieri şi se apucă, cu voluptate, să facă gloanţe. Pentru el, a face gloanţe înseamnă să-ţi bagi
degetele răşchirate în mămăligă, apoi să le strîngi pumn încît printre ele să ţîşnească
mămăliga asemenea laptelui din ugerul vacii cînd o mulgi.
N-avea voie să facă aşa ceva sub pedeapsa cu băţul şi poate tocmai de-aia se simţea
acum atît de fericit frămîntînd între degete masa de dimineaţă, lipicioasă şi rece.
Fericirea nu dură mult. Insidios, gîndul că ar putea fi prins îi transformă plăcerea în
teamă. Rupse bucata frămîntată, o făcu gogoloi şi cu ea în mînă ieşi afară din bucătărie. Ocoli
7
Din dragoste pentru artă Februarie 2016
coteţul găinilor şi trecînd peste stratul cu varză ajunse la cel cu roşii. Îşi umplu burtica
ţuguiată aşa, de-a-n picioarelea, preocupat doar de goana bezmetică a furnicilor.
O adiere slabă se stîrni trecîndu-i prin părul de culoarea măceşelor. Suliţele înalte de
păp’şoi foşneau uscat şi aspru, acoperind zarva vrăbiilor ce dăduseră iar iama prin pălăriile
de floarea soarelui. Apoi, aşa cum începuse, aşa se opri, lăsînd frunzele în visătoarea şi
somnolenta lor încremenire.
Tocmai se apleca deasupra unui arac cînd din porumbişte izbucni mîrîitul lui Tulzan,
din ce în ce mai ameninţător pînă explodă într-un lătrat răguşit şi bubuitor.
Se grăbi spre locul în care cîinele continua să latre hodorogit, grăbindu-se cît îl lăsau
bulgării uscaţi de pămînt rămaşi de la a treia praşilă.
Primul lucru care sărea în ochi era părul. Decolorat pînă la alb şi murdar, ajunsese să
aibă culoarea prafului. Hainele jegoase şi ferfeniţite, cîndva de un verde profund, ca cetina, se
confundau cu umbra subţire, tăioasă, a ştiuleţilor.
Zăcea cu faţa-n jos, nemişcat, sub ploaia de raze şi sub cea de hămăituri ale lui Tulzan.
Se opri gîfîind. Cîinele dădu din coadă, ca semn că a luat act de prezenţa lui dar nu se
întoarse şi nici nu se opri din lătrat.
– Malş! Malş!
Îl privi mirat. Nu mai lătră dar continuă să mîrîie ameninţător la omul care zăcea
nemişcat în ţărînă.
– Ineee-el! Ionee-el!
Glasul Mamei trăda îngrijorare.
Femeia, înaltă, uscăţivă, osoasă, cu bazmaua trasă adînc peste frunte, umbrind ochii
mari, negrii, căta neliniştită peste curte.
Îl văzu ieşind clătindîndu-se şi înţelese imediat, după faţa-i serioasă, că s-a întîmplat
ceva în lipsa ei.
Lătratul cîinelui care zicea în limba lui „Străin! Străin! Străin!” îi confirma teama.
Se lăsă pe vine şi cu poala cămăşii îi şterse copilului chipul de sudoare şi praf. O
privea cu seriozitate bătrînească lăsîndu-se în voia mîinilor ei.
Lătratul cîinelui crescu brusc în intensitate.
Neliniştită, femeia se ridică şi privi încordat spre porumbişte. Nu se vedea nimic.
8
Din dragoste pentru artă Februarie 2016
Puse mîna pe toporul sprijinit de perete şi intră hotărîtă pe tarla.
Alerga în urma ei, gîfîind şi dansul tulpinilor înalte avea îl el ceva ameninţător.
Acum îi putea vedea şi faţa. Cenuşie de praf, cu un nas nu mai mare a al lui şi tot
pistruiat, doar că ochii îi avea albaştrii, ca cicoarea din marginea uliţei.
Umerii obrajilor, înalţi, păreau că vor să iasă prin piele.
Ochii, ca două cioburi de sticlă, prinseră viaţă la vederea femeii.
Căută să se ridice în capul oaselor. Îngăimă cu efort:
– Wasser… şi întreaga faţă i se schimonosi crispată de durere. Încercă să-şi
umezească, cu grijă, buzele, cu limba umflată şi decolorată, dar fără să reuşească, căci gemu
iar
– Wasser… privind femeia cu ochi de cîine bătut.
Tulzan, încurajat de prezenţa stăpînei, lătra ca scos din minţi.
– Marş de-aici! se răsti aspru femeia la el dar cîinele, întărîtat de propria lui hămăială
n-o luă în seamă.
– Stai tu, javră nenorocită… şi aplecîndu-se azvîrli după el cu un bulgăre de pămînt.
Cîinele se topi măturînd cu coada praful în urma lui.
În liniştea zumzăitoare străinul gemu iar:
– Wasser.
O clipă nu se mişcă nimeni. Apoi, fără să lase toporul din mînă, se întoarse spre casă.
Omul, rămas doar cu copilul care îl privea ţintă, plecă obosit capul în piept şi cu chiu,
cu vai se ridică pe-o rînă, sprijinindu-se greu cu palma-n pămînt.
Continuă să-i privească epoleţii şi crucea neagră de la gît chiar şi cînd o auzi pe
Mama foşnind în spatele lui.
Trecu pe lîngă el fără să-i dea atenţie şi se chinci lîngă străin.
Înţelese după poziţia coatelor ei că îi adusese cana de tablă plină cu apă.
Îi păru o veşnicie pînă auzi iar glasul hîrîit al străinului, ca un oftat:
– Danke…
Tulzan, lîngă el, privea scena mîrîind în surdină. Brusc, ciuli urechile şi făcînd stînga-
nprejur dispăru în salturi de umbră către casă.
9
Din dragoste pentru artă Februarie 2016
În timp ce femeia se ridica de pe vine lătratul cîinelui izbucni iar, înrăit, dispre
proartă.
Apoi, acolo la poartă, bubui şi lătratul lui Tulzan încetă ca prin farmec.
Era a patra oară că fugea prin bulgării asprii de pămînt ai tarlalei, dar de data asta
Mama i-o luase cu mult înainte. Cînd ajunse în curte o văzut, stîrnd dreaptă, în faţa a patru
bărbaţi ce o priveau în tăcere. Ochii lor se plimbau peste ea, de sus în jos şi de jos în sus şi
doar al patrulea se uita fix la cana din mîna ei. Un semn al lui şi doi dintre străini trecură în
goană pe lîngă ei.
Se trase mai aproape de Mama şi fără să ştie prea bine de ce simţi că îi e frică de
oamenii aceia, pe a căror bonete stătea înfiptă o steluţă roşie în cinci colţuri.
Cei doi se întoarseră tîrînd după ei, de subsiori, pe străinul cu păr ca paiul şi haine
care, cîndva, fuseseră de culoarea cetinei.
Copilul se lipi de piciorul Mamei şi îl cuprinse strîns, cu amîndouă mîinile, peste fusta
largă, cu creţuri, căutînd instinctiv ocrotire.
Abia atunci îl văzu pe Tulzan, lîngă poartă, cu ţeasta sfărîmată, într-o băltoacă neagră,
lucind stins în soarele a cărui dogoare creştea cu fiecare clipă.
Omul care privise fix cana din mîna mamei, şi singurul dintre ei care avea peste piept
trecută în diagonală o cureluşă de piele, făcu atunci un pas spre femeie.
– Suca! şuieră printre dinţi şi o plezni cu toată puterea cu pumnul peste faţă.
Femeia se clătină sub izvbitură şi căzu grămadă lîngă ghizdul fîntînii.
Asta era prea mult, mult prea mult pentru el, oricît ar fi fost de mic, prea mult pentru o
singură zi, şi nici măcar, pentru o singură dimineaţă.
Uită că abia merge de doi ani de zile, uită că în faţa lui are oameni mari, uită că pînă
şi cotoiul îl bătuse măr în ziua cînd îl trăsese de coadă, uită de toate şi orbit de lacrimi se
repezi la omul acela cu ochii traşi spre tîmple şi diagonală de piele peste piept şi începu să-l
izbească cu pumnii pe unde nimerea.
Se trezi aruncat cît colo, în praf.
Îi văzu prin pînza mişcătoare a lacrimilor cum ies din cute tîrînd după ei pe străinul cu
păr ca şofranul.
10
Din dragoste pentru artă Februarie 2016
Se şterse la ochi cu dosul palmelor şi alergă la Mama. O zgîlzîi dar femeia părea de
cîrpă.
Se uită spre poartă, îl văzut pe Tulzan la fel de încremenit, cu capul asaltat de-un roi
de muşte grase şi mari şi simţi că îi explodează mintea şi inima.
Se ridică şi mînat de o pronire ce nici măcar gînd nu era, alergă în uliţă.
Totul era pustiu de parcă satul ar fi fost părăsit.
Privi dezorientat spre dreapta, apoi spre stînga şi, mai mult din instinct decît în
virtutea aducerii aminte, o luă fuguţa spre piaţa satului.
Nuielele gardurilor păcăneau tăcut sub privirea lui care le izbea regulat, fără să le
vadă şi picioarele călcau repede şi mult mai sigure prin praful cald, gros şi moale, atît de
moale cum numai mîna Mamei mai putea fi.
Şi iar, de undeva din stînga, se auzi bubuind. Un bubuit continuu, ca atunci cînd se
bătea toaca la biserică, doar că mult mai puternic.
Acum alerga cît putea şi cu toate acestea bubuitul continua să fie mai iute decît el.
Încă o uliţă lungă, neînchipuit de lungă şi bubuitul tot mai aproape, acolo, la capătul
ei, în piaţa din care nu se vedea decît turla bisericii înălţîndu-se, strălucitor, în soare.
Încă cinci case, trei, două, una.
Bubuitul încetă.
Dar el continuă să alerge.
În piaţă îl întîmpină liniştea. Se opri la marginea ei.
În faţa lui, spre stînga, din ataşul unei motociclete, o ţeavă metalică fumega uşor.
Mai departe, o grămadă de străini începu să se mişte şi pe tăcute să se suie în
camioanele oprite lîngă biserică.
În ataşul motocicletei, o femeie voinică, tunsă scurt, îmbrăcată ca toţi ceilalţi, îşi
aranjă pe ochi o pereche de ochelari prinşi cu elastic peste ceafă.
Toate astea le văzu într-o clipă. Îl văzu şi pe omul cu ochii înguşti, traşti spre tîmple şi
cu diagonală venind şi aşezîndu-se într-o maşină mai mică, plină de noroi uscat, oprită lîngă
motocileta cu ataş.
În mijlocul pieţii…
Nu putea spune cîţi. Aveau să mai treacă ani pînă să ajungă să înveţe să numere.
11
Din dragoste pentru artă Februarie 2016
Mulţi. Mai mulţi decît văzuse el vreodată la un loc. Nici la biserică, duminica, nu se
strîngeau atîţia oameni. Şi toţi îmbrăcaţi la fel, în haine murdare şi ferfeniţite, cîndva de
culoarea cetinei.
Alergă pînă în mijlocul lor. Stăteau toţi nemişcaţi asemeni lui Tulzan lîngă poarta casei
şi hainele le erau pătate roş, nişte pete ca nişte uriaşe flori de mac.
Se uită buimac la chipurile încremenite, la ochii nemişcaţi, goi ca ai păpuşii de cîrpă şi
mintea lui se zbătea, odată cu sîngele ce-i bubuia ca un ecou întîrziat în tîmple, să înţeleagă.
Nu auzi motocicleta pornind. Zări ceafa blondă a unuia din ei şi se repezi să vadă. Dar
nu era acela. Avea o pereche de ochelari, cu rame de metal, rotunde, şi ochii căprui holbaţi a
mirare.
Se lăsă pe vine lîngă altul. Nici ăsta. Are nasul coroiat şi faţa grasă, rotundă.
Camioanele se puseră în mişcare spre apus ocolind prin ambele părţi, fără prea multă
grijă, pe cei întinşi în praful pieţii în timp ce copilul, buimac, fără să audă nimic în jur, alerga
dezorientat de la un cadavru la altul, din cînd în cînd lăsîndu-se pe vine să privească ochii
larg deschişi spre cerul din care soarele începuse să pîrjolească cu ultimele puteri ziua
nesfărşită de început de toamnă.
Marţi – 15 aprilie – 1980
Autor articol: Liliana Negoi
12
Din dragoste pentru artă Februarie 2016
ARTE PLASTICE - FOTOGRAFIE
Daniel Ilinca: “Dacă depășești bariere în mod sigur nu poți fi
considerat banal” R.I: Cum a început pasiunea ta pentru fotografie? Ce îți
plăcea să fotografiezi la început?
D.I: Simțeam nevoia unei schimbări în viața mea și mi-am
cumpărat primul DSLR. Totul a pornit dintr-o joacă. Mi-au plăcut
dintotdeauna oamenii, asta am ales să fotografiez și încă o fac cu
pasiune.
R.I: Într-un interviu mai vechi spuneai că nu îți place să
fotografiezi peisaje sau arhitectură – mai exact imagini fără
oameni. De ce? Nu ai întâlnit până acum niciun loc/ peisaj pe
care să îl simți ca pe “un model” în sine?
D.I: De fiecare dată când știu că o să ajung într-un loc nou, îmi iau
o cameră foto după mine. Fotografiez peisaje și arhitectură, dar nu
voi putea niciodată să o fac la modul profesionist.
R.I: Considerând că la început ai utilizat aparatele pe film, în prezent te-ai mai simți tentat să
revii la fotografia pe film, fie și pentru proiecte personale?
D.I: Spre rușinea mea, nu am lucrat niciodată pe film. Am împrumutat de la un prieten un aparat foto
pe film. O să îl testez curând.
R.I: Alb-negru sau color? Ce preferi și cât de greu este să “gândești” o fotografie alb-negru încă
din faza de compoziție?
D.I: E doar inspiraţia de moment, nu am preferinţe.
R.I: Există vreun loc în care ți-ai dori să ajungi să fotografiezi în mod special? Care și de ce?
D.I: Nu am un loc în care să ajung să fotografiez în mod special. Dar întotdeauna caut să găsesc locuri
noi. Pentru mine sunt mai importante modelele din fața aparatului foto.
R.I: Am asistat la un workshop de-al tău în care vorbeai despre importanța legăturii care se
creează între model și fotograf. Ți s-a întâmplat să trebuiască să lucrezi cu un model cu care să
nu poți comunica și dacă da, cum ai scos-o la capăt?
D.I: Rareori mi s-a întâmplat asta și doar la proiecte comerciale. Fiind un job, încercăm să ne facem
treaba cât mai bine, mereu o scoatem la capăt. Când e vorba de proiectele mele personale, discut
destul de mult cu modelele înaintea unui shooting, tocmai pentru a avea acea conexiune cu ele.
13
Din dragoste pentru artă Februarie 2016
Foto: Daniel Ilinca
R.I: În multe dintre imaginile tale, modelul este soția ta. Care sunt avantajele și dezavantajele
(dacă există) de a lucra “în familie”?
D.I: Cel mai mare avantaj este că am mereu un model cu mine și pot să fac un shooting oricând, pot să
scot minuni în câteva minute pentru că o cunosc atât de bine.
Foto: Daniel Ilinca
14
Din dragoste pentru artă Februarie 2016
R.I: Când putem numi o fotografie artistică și care este limita care trebuie depășită pentru a nu fi
considerată comercială sau banală?
D.I: The chief enemy of creativity is common sense (Pablo Picasso). Arta e o chestie total subiectivă,
cred că dacă depășești bariere în mod sigur nu poți fi considerat banal.
R.I: Ce crezi că vor oamenii să vadă atunci când privesc o fotografie?
D.I: Nu voi pleca niciodată de la premiza asta, nu poți crea încercând să îndeplinești dorințele altora.
R.I: Povestește-ne care a fost cel mai trăznit shooting.
D.I: Au fost destul de multe shooting-uri trăznite. În locuri publice, în ploaie, frig, zapada… dar
întotdeauna există o nouă provocare.
R.I: Există vreo revistă / brand (din România sau din străinătate) cu care ți-ai dori să colaborezi
pe viitor?
D.I: Da, mi-aș dori tare mult să am acces la bugetele pentru editorialele din Vogue, Vanity Fair,etc. But
we’re getting there :)
R.I: Când și unde am putea vedea o nouă expoziție de-a ta?
D.I: Nu am mai avut timp să organizez nici o expoziție dar o să mă gândesc serios la asta. Momentan
mă axez pe organizarea workshop-urilor de fotografie, în studioul meu din București.
15
Din dragoste pentru artă Februarie 2016
16
Din dragoste pentru artă Februarie 2016
17
Din dragoste pentru artă Februarie 2016
18
Din dragoste pentru artă Februarie 2016
19
Din dragoste pentru artă Februarie 2016
20
Din dragoste pentru artă Februarie 2016
21
Din dragoste pentru artă Februarie 2016
Autor articol: Raluca Ioana Chipriade
22
Din dragoste pentru artă Februarie 2016
ARTE PLASTICE - FOTOGRAFIE
Despre fotografie, cu dragoste – recenzie de carte
Articolul de față nu se vrea a fi o recenzie
în adevăratul sens al cuvântului, ci mai
degrabă o invitație să citiți această carte,
adusă în România de către editura Aqua
Forte și tradusă de Ana Maria Gruia și
Voicu Bojan. “Despre fotografie, cu
dragoste” este o carte despre reflecții
personale asupra imaginii, creativității și
artei în general, așa cum este scris chiar
pe copertă. Brooks Jensen, autorul
acesteia vorbește cu fotograful și îl face
să călătorească prin toate stările posibile,
de la stresul care apare atunci când o
imagine nu este pe placul lui, până la
dorința de a deveni mai bun, perseverență
și mai ales gustul succesului.
Este o carte care reflectă gândurile celor
mai mulți dintre noi care au cochetat cu
arta fotografică și nu “iartă” pe cei care
sunt la început de drum, avertizându-i “cu
ce se mănâncă”.
“Dacă aveți noroc, când îi veți spune vreunui mentor că vă veți dedica viața fotografiei, el sau ea vă va
arde una cu trepiedul în creștet, în speranța de a vă băga mințile în cap. Nu vă plângeți că vă doare. Și
nu cumva să-l dați în judecată. Lovitura va izvorî din compasiune și în speranța că vă veți reveni în
simțiri și veți urma o altă carieră, cum ar fi cea de contabil.”
“Ansel Adams a spus că orice fotograf care își merită pâinea a realizat 10.000 de negative înainte de a-
și începe adevărata carieră. Chiar și atunci, într-un an extraordinar nu creează mai mult de 10 imagini
bune. Când sunteți tineri vi se pare că Adams a fost un pesimist. Când înaintați în vârstă, credeți că era
optimist.”
23
Din dragoste pentru artă Februarie 2016
Cu toate acestea, după ce termină de “adus cu picioarele pe pământ” pe oricine visează să trăiască din
artă, Brooks conclude într-o manieră care descrie de fapt cât înseamnă pentru el a fi artist: “ Așa că,
dragii mei cititori, cam asta înseamnă să fii artist. Și pentru tot aurul din lume, nu aș da acest statut pe o
slujbă banală, de zi cu zi. “
Deși este o carte în care autorul își exprimă deschis aprecierile pentru fotografi renumiți, puteți afla
foarte multe detalii interesante despre cât de mult durează până poți scoate o imagine cu adevărat
bună. Chiar dacă imaginile despre care vorbește au fost realizate pe film, aceleași reguli se aplică și în
era digitală, sau cel puțin ar trebui. Vorbim aici despre numărul de imagini pe care ar trebui să le
realizeze un fotograf, despre ce imagini celebre au fost apreciate și despre cum câteodată “mai puțin,
înseamnă mai mult.”
Ce m-a captivat cu adevărat a fost și modul în care el vorbește cu cititorul. Răsfoind cartea ai senzația
că te afli la masă cu un prieten bun, care încearcă să îți dea cele mai bune sfaturi.
“Dați-mi voie să vă întreb ceva. Ultima dată când v-ați uitat la o fotografie, cât timp ați privit-o?”
Modul în care povestește diverse întâmplări, modul în care te introduce în viața lui și te teleportează în
camera obscură, nu doar că îți întărește dorința de a fotografia mai mult, dar reușește să îți redea o
mică imagine a ceea ce a însemnat fotografia pe film și cât de mult conta răbdarea, curiozitatea și mai
ales prețuirea fiecărui cadru.
“Trebuie să “ne prindem” rapid. Trebuie să înțelegem totul rapid. Bliț, decupaj rapid, gata, mergem mai
departe. Se presupune că imaginile sunt de unică folosință, asemeni cornetelor de hârtie – mănânci
semințele și gata, asta e tot.” “ Aceasta este una dintre problemele fotografiei în general.”
Așadar, aș putea continua, însă prefer să vă las să explorați chiar voi cartea. Nu doar că merită dar
este o lectură din care veți pleca mult mai bogați cu siguranță.
Autor articol: Raluca Ioana Chipriade
24
Din dragoste pentru artă Februarie 2016
Despre noi
„Din dragoste pentru artă” s-a născut dintr-un impuls de a sprijini arta şi artiştii români, indiferent de câmpul în care
activează, mai ales pe cei aflaţi la început şi care au nevoie de oameni care să aibă încredere în ei şi în ceea ce
fac. Pentru că, dragilor, am văzut şi am cunoscut români ale căror suflete nasc minuni artistice în orice domeniu v-
ar putea trece prin cap, şi nu înţelegem de ce mândria că îi avem e la o scară atât de mică. Aşa că am creat
aceasta publicaţie pentru a demonstra nevoia noastră, a tuturor, de frumos, pentru a arăta că frumosul este
întotdeauna lângă noi, într-un fel sau altul, şi că trebuie doar să vrem să îl vedem, şi pentru că noi credem că arta
românilor merită preţuită la adevărata ei valoare.
Ce găsiţi în paginile noastre? Prezentări, interviuri, imagini, articole, toate cu şi despre români care au descoperit
cotloane ale frumosului în direcţii mai mult sau mai puţin obişnuite şi care merită atenţia şi admiraţia celor din jur.
Ce sperăm? Să vă placă, să vă deschidă ochii şi să ajutaţi la creşterea oamenilor şi lucrurilor despre care vă
vorbim.
Suntem Liliana Negoi, Raluca Ioana Chipriade şi Ana Celea şi vă urăm bun venit pe pagina noastră!
Liliana Negoi
Liliana Negoi e, la ora actuală, traducător, poet şi prozator în limbile română şi engleză, autoare a câteva colecţii de poezii şi de asemenea a două bloguri de literatură, Endless Journey (http://summaryofmysoul.wordpress.com) şi Curcubee în alb şi negru (http://curcubeeinalbsinegru.wordpress.com). Despre ea ca autor se pot afla mai multe de pe oricare din paginile respective – pe această pagină e prezentă ca fondator, editor şi redactor principal.
Raluca Ioana Chipriade
Fotograf, editor foto și redactor, Raluca încearcă să găsească în fiecare obiect sau persoană din jurul ei o poveste pe care să le-o împărtășească și celorlalți. Dragostea pentru artă dar și pentru litere, a condus-o, alături de prietena ei Liliana Negoi, la crearea acestei reviste care are rolul de a vorbi despre tot ce înseamnă frumos-de la oameni până la pasiunile artistice ale acestora.În aceste pagini, Raluca va sta de vorbă cu oameni talentați și va încerca să afle cât mai multe despre omul din spatele artistului.
Ana Celea
Cine e Ana Celea? În primul rând (şi ne bucurăm s-o spunem) mai noua noastră colegă, absolventă de management, pregătindu-se să devină o femeie de afaceri. O să întrebaţi de ce o viitoare femeie de afaceri s-ar ocupa de artă, în special de teatru, iar ea vă va răspunde foarte simplu: „pentru că e o pasiune şi vreau să-i promovez pe tinerii care vor să se afirme în România, şi pentru că vreau să transmit oamenilor un îndemn: închideţi televizorul şi hai la o porţie reală de cultură!”
23 27
29 26 28